Curs universitar [629766]

1

Col.

conf.

univ. d
r.
Daniel
GHIBA

MANAGEMENTUL

CRIZELOR

Curs universitar

EDITURA UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE ,,CAROL I”

BUCURE
Ș
TI, 201
7

2

Gravură aquaforte 40×30 Universitatea Na
țională de Apărare „Carol I”,

Eugen ILIN
A, Uniunea Arti
știlor Plastici, România

Copyright © 2017

Toate drepturile asupra prezentei ediții sunt rezervate Universității
Naționale de Apărare „Carol I”.



Responsabilitatea privind conținutul lucrării revine în totalitate
autorului.

Lucrarea a fost analizată și avizată în Comisia Departamentului
opera
ții multinaționale, studii strategice și de securitate, fiind necesară
procesului de învățământ din Universitatea Națională de Apărare
„Carol I”.

Hotărârea Consiliului Departamentului
opera
ții multinaționale,
studii strategice
și de securitate nr.
47 din data 22.1
2.201
6
.

ISBN 978
–
606
–
660
–
295
–
2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

GHIBA, DANIEL

Managementul crizelor : curs universitar
/
col. conf. univ.
dr.
Daniel
Ghiba

–
București: Editura Universității N
a
ționale de Apărare „
Carol I”,
201
7

Bibliogr.

ISBN
978
–
606
–
660
–
295
–
2

355/359

3

CUPRINS

ARGUMENT
…………………………..
…………………………..
…………………….
5

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTELE MANAGEMENTULUI CRIZELOR
…………..
9

1.1. Delimitări conceptuale privind crizele
…………………………..
……
9

1.2. Managementul c
rizelor
…………………………..
………………………..
17

1.3. Asigurarea păcii internaționale
…………………………..
……………..
3
5

1.4. Cadrul normativ al managementului crizelor
internaționale
…………………………..
…………………………..
…………
3
8

1.5. Analiza crizelor
…………………………..
…………………………..
………
48

CAPITOLUL 2

MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN VIZIUNEA ONU
…………….
6
1

2.1.
Principiile de bază ale implicării ONU în
managementul
crizelor
…………………………..
………………………..
61

2.2.
Acțiuni, misiuni și operații ale ONU pentru
managementul crizelor
…………………………..
………………………..
69

2.3.
Operațiile de pace ale ONU
…………………………..
………………….
76

CAPITOLUL 3

MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN CONCEPȚIA
NAT
O
…………………………..
…………………………..
…………………………..
….
94

3.1.
Aspecte generale privind managementul crizelor în
cadrul NATO
…………………………..
…………………………..
…………
94

3.2. Mijl
oace
NAT
O pentru managementul crizelor
…………………
106

3.3.
Structurile NATO implicate în managementul
crizelor
…………………………..
…………………………..
…………………
109

3.4.
Procesul NATO de management al crizelor
……………………….
113

3.5. Sistemul NATO de răspuns la crize/NCRS
……………………….
119

3.6. Planificarea operațiilor de răspuns la crize
………………………..
123

CONCLUZII
…………………………..
…………………………..
…………………..
1
4
3

BIBLIOGRAFIE
…………………………..
…………………………..
……………..
1
49

LISTA ABREVIERILOR
…………………………..
…………………………..
..
1
5
9

4

TERMENI ȘI DEFINIȚII
…………………………..
…………………………..
.
1
6
3

ANEXE
…………………………..
…………………………..
…………………………..
1
69

Anexa nr. 1: Principiile dreptului internațional public
………………
1
6
9

Anexa nr. 2: Mijloacele și măsurile utilizate pentru
managementul crizelor
…………………………..
……………
1
71

Anexa nr. 3: Tipuri de mă
suri utilizate pentru prevenirea
escaladării crizelor
…………………………..
…………………
1
72

Anexa nr. 4: Structurile strategice ale NATO implicate în
managementul crizelor
…………………………..
……………
1
73

5

ARGUMENT

Motto

„Criza este cea mai binecuvântată situație care
apare pentru țări
și persoane, pentru că ea atrage după
sine progrese…

În perioada crizei se nasc invențiile, descoperirile și
marile strategii. Cine depășește criza se depășește pe sine
însuși, fără a rămâne
„
depășit
”
.

Cine atribuie crizei eșecul, își amenință propriul
t
alent

și
respectă mai mult problemele decât soluțiile.

Adevărata criză este criza incompetenței.

Problema persoanelor

și
țărilor este lenea

și
indiferența pentru a găsi soluții și ieșiri din astfel de
probleme.

Fără criză nu există duel, fără duel viața es
te o
rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare…

În loc de toate acestea, mai bine să muncim. Să
terminăm odată cu singura criză amenințătoare: tragedia
de a nu dori să luptăm pentru a o depăși
1
”.

Albert Einstein

Lumea de azi prezintă o imagin
e contradictorie în care, alături de
zonele prospere din punct de vedere economic, caracterizate prin
stabilitate și tendințe de integrare, se regăsesc și regiuni sărace,
instabile, state fragile măcinate de conflicte violente, presărate cu
abuzuri împotri
va populației civile, femeilor

și
copiilor și chiar cu
multiple cazuri de crimă împotriva umanității. Apariția unor noi
amenințări și riscuri generatoare de conflicte și de crize a făcut ca
instabilitatea să câștige teren
,
iar necesitatea de a recurge la m
ăsuri
coercitive, inclusiv cu utilizarea forței militare
,
să se accentueze.
Schimbările pe plan mondial aduc în prim
–
plan analiza evoluțiilor

1
Albert Einstein,
Comment je vois le monde , 1931,
http://www.vincentstocklin.com/la
–
crise
–
selon
–
einstein/, accesat la
data de
27.10.2016.

6

mediului de securitate, cu centrul de greutate pe domeniul
amenințărilor la adresa păcii, stabilității și securită
ții.

Sfârșitul Războiului Rece a generat multiple transformări

ale
situației politico
–
militare la nivel regional și la cel global și a impus un
profund

și
amplu proces de redefinire a raporturilor internaționale cu
implicații directe și asupra securității
statelor.

Sfârșitul de secol XX

și
începutul secolului XXI au adus cele
mai multe intervenții din istorie pentru gestionarea situațiilor de criză.

Amenințările

și
provocările acestui început de secol și mileniu
au căpătat un caracter regional și global, c
ele clasice fiind completate
cu altele noi, neconvenționale, apărând amenințări și provocări cu un
pregnant caracter transnațional, cum ar fi terorismul, amenințările
cibernetice, corupția și criminalitatea organizată transfrontalieră

și
proliferarea armel
or de distrugere în masă.

Tratatele și acordurile privitoare la asigurarea păcii și securității
planetei, la neproliferarea ADM, la interzicerea minelor și altor
mijloace de distrugere a ființei umane, la controlul armamentelor,
activitatea ONU

și
a altor
organizații de securitate, constituie expresii
ale efortului omenirii de a pune sub control fenomenul conflictualității
violente. Din păcate, fenomenul evoluează, iar măsurile de securitate
politice, economice, militare și sociale țin cu greu pasul.
Vulner
abilitățile se măresc odată cu dezvoltarea societăților, simetric
cu pericolele

și
amenințările, apar altele noi, de cele mai multe ori,
greu de anticipat și de contracarat. De aceea, fenomenul crizelor

și
conflictelor violente trebuie studiat, analizat, î
nțeles și pus sub control.
Instrumentele cunoașterii trebuie puse în slujba cercetării în vederea
găsirii de noi căi

și
mijloace de prevenire

și
soluționare a crizelor

și
conflictelor violente. Chiar dacă rezultatele nu pot fi întotdeauna
spectaculoase, el
e nu vor lipsi. Omenirea și
–
a format unele abilități în
ceea ce privește managementul crizelor și prevenirea conflictelor
violente, a realizat pași importanți în prevenirea unor crize și conflicte
militare de mare amploare cu întrebuințarea armelor de dist
rugere în
masă sau cu alte mijloace, dar mai sunt mulți pași de făcut până la
eradicarea acestui pericol.

Criza poate determina fie evoluția

și
întărirea pozițiilor
organizațiilor ca poli de putere, fie slăbirea sau chiar distrugerea/

autodistrugerea acest
ora, obligând astfel omenirea să progreseze.

7

În scopul îndeplinirii obiectivelor și intereselor fundamentale,
statele

și
organizațiile trebuie să
–
și creeze propriile sisteme integrate și
integratoare care să le permită managementul eficace și eficient al
crizelor și pe cale de consecință să le asigure existența, evoluția și
bunăstarea.

Preocuparea constantă față de acest subiect va continua, între
alte argumente fiind

și
faptul că, managementul crizelor este o
disciplină cu un domeniu în continuă transform
are

și
adaptare la
modificările permanente ale mediului de securitate, iar pe măsură ce

l
–
am investigat, am identificat modalități inedite de abordare pe care
nu le
–
am intuit la debutul cercetării.
În cadrul acestei lucrări am
revizuit

și
actualizat princ
ipalele aspecte ale managementului crizelor
prezentate în lucrările precedente
2
,
precum

și
în cadrul conferințelor,
lucrărilor și activităților didactice, de cercetare, de pregătire,
planificare și conducere, elaborate și desfășurate în aproape douăzeci

și

patru de ani de practică

și
de activitate didactică de specialitate,
reliefând

și
conceptele evoluțiilor actuale ale abordării cuprinzătoare,
integrate.

Astfel, am încercat să aducem în fața cititorului actualele
concepte ale principalelor organizații de
securitate cu privire la
managementul crizelor într
–
o nouă abordare integrată, cuprinzătoare și
modul de implementare a acestora.

Este de
dori
t
ca rezultatul demersului nostru de cercetare să
poată constitui un punct de plecare în procesul de înțelegere a

fundamentelor managementului crizelor într
–
o abordare cuprinzătoare,
holistică, precum

și
un subiect de reflecție pentru lideri cu privire la
participarea responsabilă, activă, eficace și eficientă în procesul de
pregătire, planificare, conducere

și
desfă
șurare a răspunsului la crize.

2
Daniel Ghiba,
Studiu privind managementul crizelor politico
–
militare,
Editura U
niversității
Na
ționale de Apărare
„Carol I”, București, 2014, Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe,
Promovarea securității internaționale prin parteneriat

și
cooperare
–
cheia succesului
NATO
, Editura U
niversității Naționale de Apărare
„Carol I”, București, 2014, Daniel Ghiba,
S
tudiu privind adaptarea NATO la transformările mediului internațional de securitate,

Editura U
niversității Naționale de Apărare
„Carol I”, București, 2014, Daniel Ghiba,
Managementul crizelor,
Note de curs, București, 2009,

2010, 2011, Daniel Ghiba,
Manage
mentul crizelor,
Sinteză, București, 2012,

2013 etc.

8

Lucrarea se dorește să constituie un memorator
3

și
un îndrumar
util în activitatea specialiștilor și a celor care doresc să se specializeze,
consacrat dezvoltării orizontului lor de cunoaștere, aprofundării
conceptelor manag
ementului crizelor, ajutându
–
i să îmbine judicios și
permanent efortul creator propriu de gândire

și
meditație, cu cel al
practicii în domeniu, într
–
un cuvânt, să evolueze.

Cercetând fenomenologia crizelor, omenirea nu are decât de
câștigat prin posibilita
tea formulării și dezvoltării unor strategii de
influențare sau chiar de control a acestora, fundamentându
–
și astfel
calea spre progres. Managementul eficace și eficient al crizelor se
înscrie, astfel, în rândul celor mai mari provocări ale tuturor
timpuri
lor.

Stăpânirea artei și științei managementului crizelor le permite
statelor și organizațiilor nu numai îndeplinirea cu succes a obiectivelor

și
intereselor în orice condiții de manifestare ale mediului de securitate
în care își desfășoară activitățile, c
i

și
evoluția, perfecționarea
permanentă și întărirea lor. Pe cale de consecință, acestea pot avea
acces la un loc superior, privilegiat, ca poli de putere

și
oportunitatea
participării directe la procesul de conducere la nivel național, regional
sau chiar
global, dintr
–
o postură de lider real.

3
Prezenta lucrare reprezintă un extras din lucrarea mult mai amplă a aceluiași autor,

Managementul crizelor internaționale de securitate
, ce se află în proces de editare în vederea
publicării.

9

CAPITOLUL
1

FUNDAMENTELE MANAGEMENTULUI
CRIZELOR

Criza este un termen polisemantic, utilizat în toate domeniile

și
științele.

Etimologic, cuvântul
„criză”
provine din cuvântul
grecesc
krisis
,
care în
seamnă „decizie”
,
adică, un răspuns la o anumită situație.
(Robert)

La origine reprezenta un concept hipocratic, în domeniul
medical, criza însemnând starea decisivă a unei boli, starea ei critică.

Criza generează un moment critic când trebuie să analizăm,
să
facem alegeri și să luăm decizii.

Ea se referă la o problemă cheie, într
–
un moment în care trebuie
să facem apel la judecată.

Prezența factorilor istorici conjuncturali a făcut ca termenul grec
„
krisis
”
–
judecată” sau

„decizie” să evolueze

și
,

astfel
,
îl regăsim în
latină câteva secole mai târziu „
crisin
”, în secolul al XVI
–
lea
–
„
crisis
”
și în prezent „
criză
”.

1.1.
Delimitări conceptuale privind crizele

Hermann Charles
definea în
anul
1963 criza ca fiind „
o situație
care amenință obiectivele esențial
e ale unității de luare a deciziei,
reduce timpul disponibil pentru luarea deciziilor,
dar

și
care prin
ocurență surprinde pe responsabili
”
4
.
Astfel, conform acestei definiții,

criza are trei caracteristici:

1. pune în pericol obiectivele principale ale or
ganizației;

2. lipsa de timp disponibil pentru a răspunde;

3. surpriza: partea neașteptată pentru factorii de decizie.

Prima caracteristică distinge un eveniment izolat de o criză. În
cazul crizei, sunt perturbate obiective primare ale organizației.

A doua
caracteristică ce se regăsește în definiția lui Hermann
Charles reprezintă lipsa de timp necesar pentru a răspunde
amenințărilor. Gravitatea situației implică o reacție imediată. P
otrivit
DEX '98, urgența este „
însușirea, caracterul a ceea ce este urgent;

situație care necesită o rezolvare urgentă; necesitate
de a rezolva

4
Herman
n F. Charles,
Crisis
în
foreign policy,
Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969, p. 5
.

10

imediat o problemă”
.

Gravitatea situației legate de criză depășește
noțiunea de urgență, deoarece, pe lângă presiunea timpului, în cazul
crizei, se adaugă

și
o destabilizare a funcționări
i normale a
organizației.

Ultima caracteristică a definiției este reprezentată de
surprinderea decidenților. Surprizei i se adaugă starea de incertitudine
și de necunoscut. Lipsa de informații și cunoștințe este o constantă în
toate tulburările, dar, în ca
zul crizei, din nou, depășim limite uzuale.

Primele momente ale crizei afectează emoțional, în primul rând,
actorii care gestionează criza. În general, aceștia vor prelua șocul
inițial

și
pot avea sentimente de neputință, de urgență, de incertitudine,
pier
derea univ
ersului de referință, vinovăția
etc. Impactul crizei se va
propaga ulterior și acest sentiment de îngrijorare

și
anxietate se va
extinde la toate persoanele afectate de criza în cauză.

Criza se hrănește cu frica socială. Impactul va fi cu atât ma
i mare
cu cât populația afectată este o populație vulnerabilă

și
în cazul în care
criza a implicat valori simbolice. Frica este un fenomen psihologic cu
caracter emoțional marcant care însoțește conștientizarea pericolului
real sau imaginat, generat de o a
menințare.

Analizând evoluția crizelor putem identifica și alte caracteristici
cum ar fi:

–
produc schimbări ireversibile;

–
sunt generatoare de convulsii care nu sunt doar cauza unui
eveniment specific, ci și o rezonanță a sistemelor cuprinzătoare și cu
m
ultiple conexiuni și determinări;

–
determină un dezechilibru, o descompunere și o dezintegrare
profundă a sistemelor;

–
omniprezența media este un element major care întreține teama
permanentă a indivizilor;

–
au din ce în ce mai mult un caracter transfro
ntalieră

și
global.

Criza este un moment de cotitură, care face parte dintr
–
un proces
și care

poate, uneori, pune la îndoială însăși existența organizației.

Într
–
o criză, comunicarea joacă un rol cheie, deoarece însăși
relația instituției cu publicul poat
e fi pusă la îndoială
5
.

Există două abordări principale privind apariția și evoluția
crizelor: abordarea
„
tip eveniment
” și abordarea
„
tip proces
”
6
.

5
Thierry Libaert,
La communication de crise
,
É
d
ition
Dunod, 2011,
passim
.

6
Inhes,
Les crises collectives au XXIe siècle
–
Quel constat? Quelles réponses?
, Cahiers de la
se
curite n°10, septembre
–
decembre, 2009.

11

Potrivit abordării
„
tip eveniment
”
,
apariția crizei este generată de
apariția unui eveniment declanșator ca
re poate fi considerat drept
cauză. Acest eveniment este
„
unic sau multiplu, imprevizibil,
contingent, cu mică probabilitate de ocurență și foarte intens
”. Acest
eveniment este caracterizat în principal de efectul de surprindere
asupra actorilor, care nu a
u putut
să
prev
a
d
ă
apariția lui. Această
abordare înglobează o sumă de evenimente și de situații foarte variate
ce pot produce afectarea discernământului.

Potrivit abordării
„
tip proces
”, criza rezultă din disfuncționalități
organizaționale ce se înscriu
într
–
o temporalitate lungă

și
nu se rezumă
doar la evenimentul vizibil
,
ci și la cauze anterioare
acestuia și chiar la
cauze post
eveniment care nu au fost manageriate corect.

În această abordare, evoluția crizei în cadrul procesului parcurge
șapte faze su
ccesive
.

1.
Faza normală de funcționare a organizației
. Această f
ază
corespunde cu etapa numită „de normalitate sau de rutină”
.

2.
Perioada de incubație
este o perioadă de ignorare sau
netratare corespunzătoare a evenimentelor, disfuncționalităților sau
in
dicatorilor unei potențiale crize.

3.
Faza de declanșare sau de eliberare
în care identificăm
originile crizei care pot rezulta din erori ale sistemelor sociale sau
antreprenoriale, erori umane sau o combinație a acestor elemente.

4.
Faza acută
, în care ap
ar primele consecințe

și
efecte și criza
debutează

și
crește în intensitate în cazul în care organizația pierde
controlul asupra evenimentului declanșator și a consecințelor acestuia.

5.
Faza de ajustare sau de adaptare
este faza în care organizația/

siste
mul se organizează pentru a răspunde crizei

și
reușește
gestionarea acesteia și destinderea.

6.
Sfârșitul crizei

corespunde revenirii la starea „normală”
de
funcționare a organizației.

7.
Faza de reajustări
: în care trebuie să se țină cont de experiența
do
bândită

și
să implementeze lecțiile identificate în vederea anticipării
și planificării răspunsului la viitoarele crize.

Nu există definiții unanim acceptate ale conceptului de
criză
7
.

Într
–
o accepție largă, criza poate fi înțeleasă ca o situație național
ă
sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa
valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate.

7
Ioan Crăciun,
Prevenirea conflictelor

și
managementul crizelor
, Editura Universității
Naționale de Apărare

„Carol I”, București
,
2006, p. 79.

12

Anticiparea crizelor este una din etapele de bază a managementului
de succes. În plus, un actor interna
țional trebuie să se pregătească
pentru condițiile de criză

și
pentru managementul acesteia, să caute
eventuale oportunități favorabile pentru eliminarea sa. Însă trebuie să
țină cont și de faptul că încă nu s
–
a descoperit o metodă pentru
eradicarea proces
ului de formare a unei crize
8
.

Definițiile date crizei sunt diverse, în funcție de metodologia de
abordare și instrumentele specifice de analiză. La modul general,
criza
desemnează o amenințare la adresa existenței organizaționale care
produce o ruptură a
dinamicilor

și
echilibrelor anterioare, antrenează
dezintegrarea sistemului respectiv cu consecințe imprevizibile
9
.

De asemenea, criza

poate fi definită ca
„o perioadă în dinamica
unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților,
izbu
cnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea
sa normală, declanșându
–
se puternice presiuni spre schimbare”
.

În
D.E.X. (Dicționarul Explicativ al Limbii Române)
, noțiunea de
criză este definită ca
manifes
tare a
unor dificultăți (eco
nomice,
politice, sociale etc.
); perioadă de tensiune, de tul
burare, de încercări

(adesea decisive) care se mani
festă în societate. Lipsă acută (de
mărfuri, de timp, de forță de muncă)
10
.

Conform
Dicționarului Diplomatic
, criza este definită ca
un
moment cr
itic care intervine în evoluția vieții internaționale, a
raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea
momente, fie că este vorba de viața internă a unui stat sau de cea
internațională, se caracterizează prin ascuțirea contradicțiilo
r,
apariția unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forțe
11
.

În
Dicționarul de relații internaționale
criza este considerată
un
moment de cotitură în relațiile dintre actori sau dintre actori

și
mediul
lor înconjurător
12
.

În concepția lui Jean
–
Christphe Romer
,
criza este un moment de
ruptură în interiorul unui sistem bine organizat. Ea implică obligația
factorilor decizionali de a
–
și defini o poziție fie în favoarea

8
http://www.1235.ro/tdetal1123html, accesat la
data de
13.03.2012.

9

P.
Mandu,
Managementul crizelor
, Editura Lux Libris, Brașov, 2005 p.

11.

10

D.E.X.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române
, Ediția a II
–
a, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1996, p. 241.

11

Dicționar Diplomatic
, Editura Politică, București, 1979, pp. 315
–
316.

12
Dorel

Bușe,
Managementul crizelor și conflictelor regionale
, E
ditura
Fundația România de
mâine, București
,
2006, p.

18.

13

conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva
întoarcerii
sale la un echilibru.

Specialiștii în științe politice definesc criza prin combinarea
dintre o amenințare puternică ce afectează scopurile de bază ale
liderilor politici și un timp foarte scurt în care situația evoluează într
–
un mod neașteptat de aceștia
, generând efectul de surpriză (G.

Evans,
C.F.

Herman, J.

Newham).

Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta fie întregul
ansamblu social, fie anumite sectoare ale acestuia (viața economică,
sistemul politic, relațiile internaționale, sistemele financ
iar
–
bancare,
inst
ituțiile de învățământ, cultura
etc.).

Crizele iau diferite forme, dar cea mai mare parte a practicienilor
de relații publice au de înfruntat de obicei
crize publice
. Acestea pot fi
descrise, puse pe categorii și, de obicei (într
–
o formă g
enerală, cel
puțin), pot fi prezise.

Din punct de vedere sociologic,
criza
se poate defini drept o
perioadă în dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a
dificultăților și exprimarea conflictuală a tensiunilor fac dificilă
funcționarea normală a
acestuia, declanșându
–
se puternice presiuni
spre schimbare. Criza reprezintă manifestarea unor dificultăți
temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem,
exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă.
Ieșirea din criză
se face fie prin schimbarea structurală a sistemului,
fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale
13
.

Criza este definită în moduri diferite și în cadrul diferitelor
doctrine naționale.

Astfel, Departamentul Apărării SUA definește
criza ca
fiind
„
un
incident sau situație care implică existența unei amenințări la adresa
unei națiuni, a cetățenilor

și
forțelor sale militare sau intereselor
vitale ale acesteia, care evoluează rapid

și
creează premise de natură
diplomatică, economică sau militar
ă ce obligă la analiza angajării
forțelor militare și resurselor pentru a realiza obiectivele naționale
”
14

13
Cătăl
in

Zamfir,
Lazăr

Vlăsceanu
,
Dicționar de sociologie
, coord.: Cătălin
Zamfir,
Editura
Babel, București, 1998, p. 144.

14
US
Department of Defense,
JP 1
–
02. DoD Dictionary of Military and Associated Terms
,

8 November 2010 (As Amended Through 15 November 2011), p. 82,
www.dtic.mil/doctrine/new_pubs/jp1_02.pdf, accesat
la data de

11.01.2017
.

14

În Danemarca, din perspectivă militară, criza este considerată
o
situație în care țara se confruntă cu o tensiune surprinzătoare și acută
ce poate co
nduce la izbucnirea unui război
15
.

Potrivit prevederilor Doctrinei Armatei României,
criza
presupune apariția bruscă

și
neprevăzută a unui eveniment important
la nivel internațional, regional, național sau local, prin care sunt
amenințate suveranitatea nați
onală, independența și unitatea statului
român, integritatea teritorială

și
democrația constituțională, mediul
înconjurător și obligațiile asumate de România prin tratate
internaționale, pentru a cărui înlăturare nu se mai poate acționa prin
măsurile obișn
uite ale statului
16
. Din perspectiva politicii externe, în
Germania se consideră că aceasta are ca principale obiective
prevenirea crizelor
și
gestionarea crizelor
, despre care se afirmă că
sunt două concepte ce nu pot fi abordate separat
17
.

În proiectul de
lege românesc privind
Sistemul național de
management integrat al crizelor
din 2008, la
a
rt.

2(1), criza era
definită ca
o situație de anormalitate, la nivel național sau
internațional, în care sunt amenințate sau perturbate condițiile de
viață, sănătate ș
i mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică
sau socială, ordinea

și
valorile constituționale sau îndeplinirea
obligațiilor internaționale ale statului, iar pentru revenirea la starea
de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, p
rin
acțiunea unitară a sistemelor naționale cu competențe în domeniu.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra
următoarei definiții: „
criza poate fi înțeleasă drept o situație
manifestată la nivel național sau internațional, ce este ca
racterizată
de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau
scopurilor principale ale părților implicate”
.

Din aceste definiții se pot desprinde anumite caracteristici ale
crizei:



criza marchează ru
ptura unui statu
–
quo și contestarea unei
stări
de echilibru;



criza are un caracter relativ datorită modului diferit în care
actorii o percep;

15
Headquarters of Chief of Defence De
nmark, the National Commissioner and the
Emergency Management Agency,
Denmark. Total Defence
, 1993. p.

76
.

16

Doctrina Armatei României
, București, 2012, p.

72
.

17

German Foreign Policy
, http://www.auswaertiges
–
amt.de/www/

en/aussenpolitik/friedenspolitik/zi
v_km/konfliktpraev
–
1_html, accesat la
data de
14.03 2012.

15



existența, în orice criză, a posibilității de escaladare a acesteia,
de confruntări militare;



dinamica procesului de luare a deciziilor este accelerată
da
torită necesității de a lua decizii importante în condițiile în care nu
există acces imediat la informațiile indispensabile pentru adoptarea
unei decizii corecte, într
–
o atmosferă marcată de neliniște, tensionată

și
într
–
un interval de timp limitat.

Richar
d Lebow
18
semnalează trei proprietăți ale unei crize
internaționale:

a
)

percepția din partea decidenților că acțiunile, în curs sau
invocate ca amenințare, ale unui actor internațional afectează
interesele naționale concrete, reputația de negociator de pace sa
u
propria capacitate de a rămâne la putere;

b
)

percepția din partea decidenților că, indiferent de acțiunea
menită să înfrunte această amenințare (excluzând capitularea), se
amplifică probabilitatea izbucnirii conflictului armat;

c
)

percepția de a acționa sub pr
esiunea timpului.

În schimb, Karl Deutsch
19
definește criza ca pe un „
fapt care are
patru caracteristici:

a
)

constituie un punct de dezvoltare în fluxul evenimentelor;

b
)

impune necesitatea luării unei decizii;

c
)

pune în joc valorile fundamentale ale cel puțin unui
actor;

d
)

luarea deciziei în timp foarte scurt”.

Studiile de specialitate relevă că o criză este, într
–
adevăr, o
combinație a tuturor celor patru factori descriși mai sus. În plus, s
–
au
formulat observații și chiar critici legate de cele patru caracteristici
ale
crizelor internaționale formulate de Deutsch: eveniment, decizie,
amenințare, timp.

În toate cazurile, criza, fiindcă este purtătoare de riscuri pentru
securitatea națională sau internațională, necesită luarea imediată a
unor decizii corespunzătoare

și
punerea în aplicare a unor mijloace
adecvate pentru rezolvarea sa.

În societatea umană apar deseori, din diferite cauze, dezechilibre
care induc o stare de nervozitate la nivelul întregii populații sau a unei
părți a acesteia, stări de tensiune uneori m
ocnite, alteori cu manifestări
violente. Ele sunt rezultatul unor pulsații ale anomiei sociale care,

18
Richard Lebow,
Between Peace and War. The Nature of International Crisis,
Baltimore,
1981.
p.
124.

19
Karl W
.
Deutsch,
Crisis Decision
–
Making The Information Approach
, 1982
,
p.

198
.

16

nesoluționate la timp și în mod satisfăcător, pot cuprinde segmente tot
mai largi ale națiunii. Provocările, amenințările

și
riscurile determină
evoluții s
pre anormalitate, iar când anormalitatea depășește o anumită
limită, atât în situația internă a unui stat, cât
ș
i în relațiile
internaționale, poate induce starea de criză.

Crizele sunt, de la un capăt la altul, conflictuale (deci conflictul
se asociază cr
izei)

și
au intensități și desfășurări diferite. Crizele și
conflictele, într
–
o entitate perfectă, sunt de diferite tipuri, în funcție de
fenomenul respectiv, de gradul de intensitate al procesului pe care îl
însoțesc, de sistemele sau structurile care dep
ășesc etapa de deosebire

și
pe cea de opoziție etc. Desigur, nu orice conflict este summum
–
ul
unei crize, dar orice criză este conflictuală. Este posibil să existe

și
conflicte fără crize, cum ar fi, spre exemplu, conflictele de interese sau
conflictele sp
ontane, cauzate de incompatibilități de moment, de
percepția divergentă, la momentul dat, a unor procese și fenomene, a
unor situații sau a unor stări. Aceste tipuri de conflicte nu înseamnă
crize, dar perpetuarea unei situații conflictuale poate duce la c
riză

și
chiar la o criză profundă.

Confruntarea dintre politici constituie motorul dinamicii sociale

și
economice. Această confruntare (care nu exclude colaborarea, ci,
dimpotrivă, o presupune) duce la progres, în timp ce confruntarea cu
mijloace generatoa
re de violențe duce la război (războiul nefiind
altceva decât o continuare a politicii, așa cum scria Clausewitz).

Toate crizele care afectează sistemele politice, sociale,
economice, informaționale și militare sunt, în esența lor, de sorginte
politică. El
e provin din apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități
grave în primul rând
,
în cadrul fluxurilor pe care se definesc relațiile
dintre sisteme sau dintre componentele sistemelor. Acestea se
accentuează în permanență, dacă nu se iau măsuri imediate.

C
riza devine politico
–
militară, fiind în același timp o criză a
domeniului politic

și
a celui militar, dacă decidentul politic nu
reușește să rezolve problemele generate de necesitățile privind
gestionarea națiunii în situații limită, iar cel militar este i
ncapabil să
satisfacă necesitățile prin care își justifică existența socială
20
.

O definiție
tip
ică situației de criză politico
–
militară
specifi
că
faptul
că acesta reprezintă o situație specială sau anormală la nivel
național sau internațional care reprezint
ă o amenințare la adresa

20

Gh
.

Nicolaesc
u,
Gestionarea crizelor politico
–
militare
, Top Form
, București, 2003,

p. 204.

17

valorilor fundamentale, a stabilității și echilibrului politic, economic și
social, a drepturilor și libertăților cetățenești, a valorilor materiale

și
spirituale, a mediului, intereselor

și
obiectivelor unui stat, ca

și
împotriva
capacității de îndeplinire a obligațiilor internaționale ale
acestuia, pentru care adoptarea unor măsuri speciale este necesară,
prin intermediul acțiunii unitare a sistemului național
21
.

Se poate concluziona, deci, că, într
–
o accepție largă, criza
politico
–
militară poate fi înțeleasă ca o situație națională sau
internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa
valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților
implicate
22
.

Războiul sau conflictul armat este adesea rezultatul
unei crize
politico
–
militare gestionate defectuos. Unii cercetători americani
consideră că
pot fi deosebite mai multe genuri de crize
și pe parcursul
derulării războaielor.

Există, totuși
,

și
o alt
ă abordare care distinge între „
cri
ză” și
„
situații de cri
ză”, între o criză internațional
ă clară și dificultăți
pasagere
–
chiar dramatice, survenite în timpul războiului. În oricare
din
tre
aceste situații, războiul poate constitui
,
adesea
,
o criză pentru un
stat terț, care nu este implicat în mod direct sau ime
diat
,
dar care s
–
ar
putea implica ulterior în conflict din diverse rațiuni.

Crizele internaționale au, în genere, aceeași configurație și aceeași
cauzalitate.

Dinamica stărilor de tensiune, crizelor și conflictelor recente a
scos în evidență necesitatea
unei abordări mai cuprinzătoare, utilizând
întreaga gamă de instrumente politice, diplomatice, militare și civile
de gestionare a acestora, astfel încât contracararea eficientă a riscurilor

și
amenințărilor să fie cu adevărat posibilă.

1.2.
Managementul
crizelor

Constatăm că, în ultimul timp, au apărut tot mai mult în
literatura de specialitate sintagme precum „managementul situațiilor
de criză”, „gestionarea crizelor”, care sugerează o preocupare
constantă de unire a eforturilor în scopul lichidării co
nflictului,
indiferent de tipul sau categoria acestuia, abordarea complexă și

21
Colonel dr. M.

Buciuman,
The National Integrated Crisis Management System
–
Structure
and Conceptual Milestones
, Romanian Military Thinking 5/2007m, p. 97.

22
I
on
Crăciun,
Prev
enirea conflictelor

și
managementul crizelor
,
Editura Universității
Naționale de Apărare

„Carol I”, Bu
curești,
2006, p.

79.

18

documentată a situațiilor care le generează. Accentul deosebit se pune
pe modalitățile concrete de soluționare a crizei.

Considerăm că este necesar să se facă o delimitare conce
ptuală a
celor doi termeni în vederea stabilirii aceluia care trebuie folosit corect
în acest context.

A
gestiona
înseamnă
:
a administra bunurile unei întreprinderi,
instituții sau persoane; a răspunde de păstrarea bunurilor

și
mânuirea
fondurilor unei în
treprinderi, instituții sau persoane; este ansamblu de
operații privind primirea, păstrarea

și
eliberarea unor bunuri materiale
aparținân
d altcuiva; (concr.) totalitate
a bunurilor încredințate cuiva în
vederea administrării lor
23
.

Termenul de management î
nseamnă
:
activitatea și arta de a
conduce; ansamblul activităților de organizare, de conducere

și
de
gestiune
a întreprinderilor; știința și tehnica organizării și conducerii
unei întreprinderi
24
.

Managementul reprezintă, în sensul cel mai larg, acel dome
niu
științific care studiază, fundamentează

și
formulează principiile,
regulile

și normele, relațiile, structurile, metodele și procedeele de
conducere, în vederea perfecționării și creșterii eficienței activităților
desfășurate.

Managementul este,
î
n ese
nță, procesul de coordonare a resurselor
umane informaționale, materiale
ș
i financiare în vederea realizării
scopurilor organizației. Obiectul managementului îl constituie
organizațiile de orice fel, inclusiv organizațiile militare.

În cadrul procesului d
e management se delimitează funcțiile
managementului (dup
ă
H. Fayol): prevederea; organizarea; comanda;
coordonarea; controlul

și
evaluarea.

Conceptul de management al unei crize are o abordare
cuprinzătoare și urmărește
,
ca aceasta
,
să fie încadrată în m
ai multe
etape: semnalizare (detecție), pregătire (prevenire),
gestionare a
crizei
, reducere (limitarea daunelor)

și
recuperare (refacere). Deci
gestionarea crizelor este inclusă în procesul de management al
acestora.

Esența managementului crizelor o cons
tituie reacția promptă și
adecvată a Guvernului la evenimentele care amenință sau afectează

23
DEX 98, accesat la
data de
02.04 2012
.

24

Ibidem
.

19

direct

și
concret securitatea națională ori, în cazul dezastrelor, starea
de normalitate
25
.

Având în vedere cele apreciate mai sus,
se
consider
ă
că termenul
de

mana
gement al crizelor
este cel mai adecvat, având în vedere
complexitatea măsurilor ce se întreprind, îndeosebi din domeniul
conducerii macro

și
micro sociale, naționale, regionale, continentale

și
internaționale.

Managementul crizelor cuprinde ansamblul mec
anismelor,
procedurilor

și
activităților prin care factorii de decizie stabilesc

și pun
în aplicare în mod unitar măsurile necesare pentru prevenirea și
controlul crizelor
,
precum

și
pentru înlăturarea efectelor acestora, în
scopul revenirii la normalitate
26
.

După modul de acțiune, managementul crizelor poate fi analizat și
interpretat în funcție de fazele (etapele) acestuia:



managementul preventiv;



managementul reactiv;



managementul
integral, complet al crizelor.

Fig
.

nr. 1
–
Tipurile de management
al
crizelor

25
G. Herkeming,
Managementul situațiilor de criză din Olanda
, 1996
.

26

http://and
reivocila.wordpress.com/2010/11/09/managementul
–
crizelor
–
politico
–
militare/
,
accesat
la
data de

02.04 2012
.

20

Managementul
crizelor
integral
este cel mai eficient și tratează
toate fazele evoluției unei crize. Aplicarea unui asemenea tip de
management dă posibilitatea echipei manageriale, indiferent de sistem

și
de nivel ierarhic, să
–
și perfecționeze mo
dul de acțiune, să învețe din
greșelile anterioare și să
–
și pună la punct strategii adecvate situațiilor
create.

Datorită domeniilor diferite în care se manifestă crizele, există

și
diferențe între mecanismele și procedurile de management a acestora.
În ge
neral, configurația acestor sisteme se menține

și
în prezent, cele
mai dezvoltate structuri de management fiind integrate, în majoritatea
statelor
,
în ministerele apărării.

Crizele nu se declanșează chiar pe neașteptate. Totdeauna există o
fază de trecere
de la normalitate la anormalitate și de la anormalitate la
precriză, care pot fi identificate după modificările survenite la nivelul
indicatorilor de stare și de proces.

Aceste modificări semnalează anormalitatea, precriza

și
criza. De
aceea
,
o criză tre
buie urmărită încă din faza de trecere a sistemului sau
procesului respectiv de la starea de normalitate la cea de anormalitate

și
de precriză. Este adevărat, nu există încă certitudini cu privire la
aceste faze
–
ele diferă semnificativ de la un domeniu l
a altul, de la o
țară la alta, de la o situație la alta
–
, dar pot fi identificate

și
analizate,
dacă se stabilesc criterii, etaloane

și
indicatori de evaluare.

Așadar, managementul crizelor presupune:



sesizarea disfuncționalităților de sistem

și
de proce
s

și
găsirea
unei modalități de monitorizare a acestora;



sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate

și
de
precriză, analizarea și cunoașterea detaliată a acestuia;



identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităților și
punctelor forte ale
acestui fenomen și acțiunea adecvată asupra
acestora;



unificarea

și
coalizarea tuturor factorilor anticriză și
angajarea acestora în a formula și pune în operă, pe întregul parcurs,
unele răspunsuri adecvate.

Răspunsul la crize (interne, regionale, inter
naționale etc.), pentru
a fi corect, oportun

și
eficient, trebuie să îndeplinească în mod
obligatoriu câteva condiții esențiale
:
să fie dat în cunoștință de cauză,
ceea ce înseamnă întreprinderea unor investigații profunde pentru
înțelegerea caracteristici
lor

și
personalității fenomenului; să fie
preventiv, anticipativ, pe cât posibil, ante
–
factum și nu post
–
factum; să

21

ofere soluții; să se concretizeze în acțiuni; să includă asumarea de
riscuri și, deci, suportarea consecințelor nereușitei.

Pornind de aici
, precum

și
de la analiza critică, managementul
crizelor trebuie să răspundă unor interogații, cum ar fi: Cu ce fel de
criză avem de a face? Care sunt cauzele care au generat
–
o? Care sunt
caracteristicile ei? Care este aria ei de răspândire? Care sunt efec
tele și
implicațiile cunoscute? Care sunt forțele, mijloacele

și
situațiile care
au declanșat
–
o

și
cum sunt acestea angajate sau afectate de procesul
crizei și conflictului? Care sunt structurile

și
caracteristicile? Care sunt
evoluțiile posibile?

În ace
st sens, managementul include un proces de cunoaștere a
situației politice

și
strategice și, pe această bază, unul de gestionare, de
administrare a crizei respective, care presupune: cunoașterea
fenomenului de criză; organizarea și desfășurarea acțiunilor
pentru
supravegherea, controlul

și
rezolvarea ei.

Cunoașterea crizei
presupune:

a)
c
ulegerea de date și informații, analiza

și
structurarea acestora

și
desprinderea concluziilor;

b)
e
valuarea

și
diagnosticarea care trebuie să cuprindă:
identificarea cad
rului, mediului

și
a caracteristicilor situației care au
favorizat și favorizează criza; identificarea cauzelor crizei;
identificarea ariei de răspândire a crizei; identificarea principalelor
caracteristici; identificarea obiectivelor urmărite și realizate
, atunci
când criza este provocată și are părți angajate într
–
o situație
conflictuală; identificarea părților aflate în conflict (dacă este vorba de
supravegherea unui conflict între două sau mai multe tabere) sau a
opozantului (dacă este vorba de o acțiun
e împotriva celui care
gestionează criza); identificarea și evaluarea punctelor tari

și
a
vulnerabilităților; identificarea sistemului de valori (de principii) care
o susțin; descoperirea rețelelor acționale, a modurilor de comunicații
și de conducere ale
celor angajați în conflict; evaluarea efectelor;
evaluarea implicațiilor;

c)
p
rognozarea evoluției crizei: evaluarea posibilei desfășurări a
fenomenului; identificarea și evaluarea cauzelor care determină
continuarea

și
evoluți
a
crizei; deducerea obiectiv
elor care urmează a fi
îndeplinite; identificarea (anticiparea) structurilor acționale posibile, a
alianțelor

și
a noilor vulnerabilități
27
.

27
http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/09/managementul
–
crizelor
–
politico
–
militare/
,

accesat
la data de
02.04 2012

22

Organizarea acțiunilor pentru soluționarea crizei
impune:

a
)

s
upravegherea crizei: culegerea de date și informații și
analiza lor; identificarea părților aflate în conflict

și
a intențiilor lor;
monitorizarea acțiunilor
;

b
)

r
ezolvarea crizei: acțiuni asupra cauzelor, în măsura în care
se cunosc; contactarea părților; organizarea negocierilor (când este
cazul); stabilirea for
țelor

și
mijloacelor care acționează în diferite
etape ale crizei (politice, diplomatice, informaționale, economice, de
ordine publică

și
siguranță națională, militare) și pregătirea acestora
pentru astfel de acțiuni; stabilirea modului de acțiune, a modul
ui de
angajare, a mandatului și a acțiunilor propriu
–
zise (acțiuni asupra
părților; acțiuni asupra liderilor; acțiuni asupra punctelor tari; acțiuni
asupra punctelor vulnerabile; acțiuni asupra partenerilor; acțiuni
asupra rețelelor și bazelor, depozitelor
și statelor care sprijină părțile
sau acțiunile, în cazul terorismului de orice fel sau în conflicte
violente); represalii etc.

c
)

l
imitarea extinderii crizei: embargo; boicot; blocadă; alte
sancțiuni stabilite de ONU

și
alte organisme internaționale.

De as
emenea, este necesar să fie organizate foarte bine

și
acțiunile
post
criză sau post
conflict, pentru lichidarea urmărilor și reluarea vieții
normale. Crizele sunt numeroase, extrem de diversificate și, în
consecință, la fel de numeroase, de diversificate

și
de particularizate
trebuie să fie și formele

și
procedeele de acțiune.

S
–
a dovedit că încadrarea acestora în tipicuri sau în tipare nu
este, de cele mai multe ori, binevenită. De aici nu rezultă că astfel de
forme și procedee trebuie să fie haotice (pentr
u c
ă
starea de haos este
paradisul crizelor, conflictelor

și
actelor de terorism), ci doar cerința
ca ele să fie inteligente, ingenioase și, mai presus de orice, eficiente.

Criza politico
–
militară, ca ultim stadiu al crizei ce poate angrena
statul ca siste
m, capătă forme din ce în ce mai diversificate, care
impun măsuri adecvate, fiind necesară în acest sens combinarea
eforturilor instrumentului militar al statului cu eforturile celorlalte
subsisteme. După unii, ea este un șoc ce cuprinde o organizație, un
stat, o regiune a globului sau întreg mapamondul

și
generează
devierea de la activitatea normală, planificată, determinat în primul
rând de durata incapacității de decizie.

Evoluția situației politico
–
militare din ultimii ani a generat

și
influențat conf
igurația factorilor de instabilitate ce pot favoriza
apariția stărilor conflictuale, condițiile de manifestare a lor

și
,

implicit
,

23

modalitățile de abordare a crizelor pe care
le
–
ar putea declanșa. Ca
urmare, la nivel global, principalele categorii de crize
ce pot genera
conflicte politico
–
militare sunt de natură politică, demografică,
economică, financiară, informatică, industrială, tehnologică, de
securitate. Noile provocări și riscuri vizând acțiuni agresive îndreptate
direct împotriva statului, cum ar fi
de exemplu, atacarea punctelor
vulnerabile ale societății civile, sunt imprevizibile în ceea ce privește
evoluția lor, ceea ce face ca prin metodele utilizate și prin modul de
atingere a scopului propu
s
să determine măsuri adecvate de
contracarare.

Primu
l deceniu al secolului al XXI
–
lea este caracterizat prin
relansarea jocurilor de interese strategice pentru redesenarea sferelor
de influență. În consecință, riscurile

și
vulnerabilitățile favorabile
apariției unor crize politico
–
militare derivă îndeosebi
din influența
proceselor specifice de reconfigurare a structurilor de securitate
colectivă

și
a noilor raporturi internaționale ori regionale asupra
poziției naționale, abordările diferite (uneori contradictorii) ale
diverselor centre de putere în legătură
cu principiile pe baza cărora se
va realiza remodelarea sistemului normelor de drept internațional și
redefinirea rolului instituțiilor internaționale, distorsiunile induse în
relațiile internaționale de dezechilibrele majore în dinamica
dezvoltării, acce
ntuate de fenomenele concurențiale specifice unei
epoci de reașezare a balanței de putere la nivel mondial.

În aceste condiții, șansele de materializare a opțiunilor politice
strategice pot fi afectate de acțiuni de influență, propagandă

și
diversiune pri
n care se încearcă acreditarea unei imagini defavorabile

și
erodarea credibilității diferitelor state ca parteneri viabili în
raporturile cu organismele internaționale, precum

și
de presiuni pe
diverse planuri, mergând până la șantaj, ce au ca scop deturna
rea
eforturilor statelor de la traiectoriile proiectate pe fundamentul
interesului lor național
28
.

Principalele crize politico
–
militare de la începutul secolului își
au originea în efectul de Război Rece și în starea de haos care s
–
a
creat după încheierea
acestuia
. Ne aflăm încă în derularea etapelor
post
–
Război Rece, adică în etapele de restabilire a ordinii de drept și
de refacere a relațiilor internaționale ieșite din bipolaritate. Etapa

28

Ion
Crăciun,
L.
Vlădareanu,

L.
Velea,
Prevenirea conflictelor

și
managementul crizelor
,
Editura
Universită
ții Naționale de Apărare
„Carol I”, București, 2006, p. 35.

24

reconstrucției

și
cea a normalizării, deși au început, sunt încă de
parte
de a
–
și atinge obiectivele.

Lărgirea NATO

și
cea a UE, deși au creat premise pentru mai
buna gestionare a crizelor și conflictelor specifice acestor etape, nu au
reușit să asigure gestionarea corespunzătoare a crizelor politico
–
militare, ci
,
dimpot
rivă, aceste crize au influențat

și
influențează
încă
substanțial relațiile euro
atlantice. Criza din Irak a determinat o
atitudine diferită în cadrul NATO, Germania

și
Franța opunându
–
se
intervenției militare în Irak fără mandat ONU.

Într
–
o enumerare neex
haustivă, printre criteriile propuse în
literatura de specialitate pentru clasificarea crizelor internaționale
amintim: criteriul cronologic

și
geografic; intensitate sau rezultat
(pașnice sau beligerante); numărul de părți implicate (mondiale,
regionale,
bilaterale); originile și cauzele declanșatoare ale crizelor
(subite sau progresive, fortuite sau voluntare); influența crizelor
asupra evoluțiilor geopolitice (crize induse, crize angrenaj, crize
calculate, crize accidentale)
29
.

a)

Folosind clasificarea c
e are drept punct de referință perioada
Războiului Rece combinată cu un criteriu geografic deosebim:



crizele de centru ale Războiului Rece
sunt crize succesive
care se derulează în centrul sistemului internațional (
spre
ex
emplu

Berlin)

și
se propagă spre p
eriferie, în nord sau în sud (Budapesta,
Praga,
Marea
Mediterană);



crizele ulterioare Războiului Rece
(după 1990).

Diferența esențială față de perioada Războiului Rece constă în
încercarea de a rezolva aceste crize nu prin înfruntarea blocurilor
antagonic
e, ci prin cooperarea dintre succesorii acestora.

b) Clasificarea crizelor în funcție de originile și cauzele acestora:



crizele progresive
sunt cele care se derulează în stare
latentă, evoluând gradual
; criza
se declanșează în punctul culminant al
unui pr
oces lent de acumulare și de escaladare a tensiunii între doi
adversari
;

d
urata de incubație este lungă
;

e
xploatarea progresivă a
resurselor naturale, punerea în aplicare în mod progresiv a unor
tehnologii noi, creșterea demografică sau a fenomenului migra
ției
populațiilor sunt factori care pot exercita o presiune graduală asupra
unui sistem internațional sau a unui stat, până când depășesc pragul
tolerabilității și generează o criză
; p
rintre potențialele crize de acest tip

29
http://andreivocila.wordpress.com/2010/11/09/managementul
–
crizelor
–
politico
–
militare/,
accesat la
data de
31.03 20
12.

25

sunt cele care privesc Iranul sau
Coreea de Nord
;

c
onsolidarea puterii
nucleare a acestora constituie un motiv de preocupare pentru
comunitatea internațională
;

d
e asemenea
,
migrația evreilor în Palestina
în prima jumătate a secolului XX a stat, într
–
o măsură mai mare sau
mai mică, la orig
inea diverselor crize ale Orientului Mijlociu după
1947, ilustrând rolul pe care migrațiile internaționale îl pot avea în
declanșarea crizelor
;

l
a fel, dezastrele naturale precum seceta extremă
care a produs în Somalia foametea

și
războiul civil a fost la
originea
unei crize evolutive

și
graduale
;



crizele subite
sunt declanșate de evenimente dificil de
prevăzut, punctuale
;

s
e poate imagina debutul unei crize subite prin
apariția unui moment dramatic în relațiile dintre două state atunci când
un eveniment ne
prevăzut rupe echilibrul

și
stabilitatea existentă în
raporturile bilaterale dintre cele două părți
;

o
criză subită este dificil
de prevenit de către guvernanți, ea caracterizându
–
se printr
–
o surpriză
aproape totală
; r
ăzboiul dintre Somalia

și
Etiopia

din
1977, luarea de
ostatici americani la Teheran în 1979, atentatul de la Berlin din 1986,
masacrele interetnice din Rwanda din 1990 au fost evenimente bruște
și generatoare de crize
;



clasificarea crizelor în crize voluntare sau fortuite depinde
perspectiva d
e abordare
;

d
eclanșarea unei crize este uneori rezultatul
unei politici deliberate
;

u
n stat speră ca, în acest mod, să obțină de la
alt stat un anumit avantaj pentru a
–
și ameliora propria poziție sau stare
de securitate
;

p
entru unul dintre state criza este
voluntară, pentru
celălalt, ea este fortuită.

Când Hitler a remilitarizat Renania în 1936 sau când a solicitat
dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938, cancelarul german știa că își va
constrânge adversarii să riposteze, că va crea o tensiune care va
conduce
inevitabil la declanșarea unei crize internaționale grave, din
care spera să iasă învingător, consolidând statutul internațional al
Germaniei. Situații similare sunt în cazul colonelului Nasser care a
colonizat Canalul Suez în 1956 sau când sârbii din Bosn
ia au invadat
Srebenița în iulie 1995 pentru a
–
i alunga pe musulmani.

c) Clasificarea crizelor în funcție de intenția actorilor

În cadrul acestei clasificări sunt luate în considerare locul crizei
în evoluțiile internaționale

ș
i
rolul pe care factorii de
decizie l
–
au
rezervat acestora, în funcție de interesele urmărite. Există, astfel, crize
induse, crize angrenaj, crize calculate și crize accidentale.

26



C
riza indusă este o criză voită și, în general, o criză subită.
Este declanșată de un actor interesat
.
S
tatul agresor caută un pretext,
procură un casus belli pentru a declanșa un război care îi este necesar
la acel moment. Statul acționează în așa fel încât cealaltă parte să pară
responsabilă de declanșarea crizei și, deci, a războiului. Acesta
folosește to
ate mijloacele diplomatice

și
politice pentru a
–
și izola
adversarul, asigurându
–
și sprijinul opiniei publice

și
solidaritatea, cât
mai mult posibil, a comunității internaționale.

Diverse crize induse au apărut de exemplu atunci când Hitler a
dorit
să exti
ndă stăpânirea germană prin forță încercând să plaseze
responsabilitatea confruntărilor asupra vecinilor.

Pretextul declanșării crizei este construit. În crizele obișnuite
decizia de a recurge la forță este luată în timpul crizei
,
în timp ce în
cazul criz
elor induse ea este luată cu mult înaintea declanșării
acestora.



C
riza angrenaj
își are originea în voința unui stat de a
schimba statu
–
quo
ul internațional. Este cazul unui conflict între două
state care se extinde la alte state fără ca acestea din urmă s
ă fi dorit
aceasta
,
ci pentru că ele au perceput în mod progresiv o amenințare la
adresa lor sau s
–
au considerat implicate. Aceste crize secundare,
derivate din confruntări în derulare, pot conduce
,
la rândul lor
,
la
diferende intense. Statele implicate în
tr
–
o criză angrenaj încearcă să
obțină un acord diplomatic care le
–
ar permite să evite ostilitățile
,
însă
adesea se dovedește că interesele lor naționale sunt ireconciliabile.

Criza angrenaj conduce adesea la război.
Evenimentele care au
condus la Primul
Război M
ondial oferă mai multe exemple în acest
sens (
spr
e exemplu
,
implicarea Belgiei neutre în conflagrație datorită
vecinătății geografice cu Franța și Germania; implicarea în război a
SUA datorită torpilării de către submarinele germane a vaselor
brita
nice, imp
licarea Finlandei în cel de
–
al Doilea Război M
ondial,
datorită vecinătății sale cu URSS etc.



C
riza planificată este o criză voluntară dintre cele mai
frecvente, declanșată din dorința de a modifica raporturile de forțe și
echilibrul internațional.
Criza este provoca
tă pentru a transforma un
statu
–
quo nesatisfăcător. Ea poate servi la introducerea unor date noi
în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas.
Criza calculată poate fi utilizată pentru a surmonta dificultățile
aduse
de p
ropriul sistem politic intern (
cum ar fi revoluția culturală
declanșată în China de Mao Tze Dung).

27

Criza planificată este utilizată

și
pentru a profita de
vulnerabilitatea conducătorilor părții adverse. Ea permite agresorului
să transforme brusc
sistemul internațional și se urmărește obținerea de
la alt stat de avantaje importante cum ar fi teritoriu, resursele
strategice, avantajele economice
,
dar

și
influență politică sau
recunoaștere internațională. Statul agresor lansează deliberat o
provocar
e statului advers
,
prin diverse presiuni
,
pornind de la simple
agresiuni declarative până la amenințarea cu războiul.

Specificitatea acestui tip de criză constă în aceea că se urmărește
convingerea statului adversar să renunțe la atitudinea sa într
–
o anum
ită
problemă fără a fi nevoie de un război. Succesul crizei calculate
depinde de măsura în care obiectivul urmărit poate fi atins fără a
declanșa războiul. El depinde atât de credibilitatea amenințărilor
proferate
,
cât

și
de receptivitatea adversarului la
argumentele
prezentate.

Acest tip de c
omportament politic este numit „
pe marginea
prăpastiei” sau “
brinkmanship
” după expresia lui John Foster Dulles,
secretarul de stat al președintelui Eisenhower.

Exemple de crize calculate care declanșează războaie sun
t criza
din Cuba din 1892, criza balcanică din 1914, criza Berlinului
declanșată de URSS căreia i
–
au ripostat aliații în 1948, criza din
Orientul Mijlociu din 1967, inițiată de colo
nelul Nasser, care a
declanșat „
războiul de 6 zile” și înfrângerea umilitoa
re a Egiptului și a
cauzei arabe. Exemple de crize mai bine calculate sunt criza bosniacă
din 1908, remilitarizarea Renaniei, criza din Munchen din 1938

și
lansarea de către președintele Sadat a trupelor egiptene pentru luarea
cu asalt a
C
analului de Suez

(
6 octombrie 1973).



C
riza accidentală este o criză subită și nedeliberată care se
produce rar. Factorii de decizie ai statelor implicate au impresia că
declanșarea crizei

nu a fost dorită

și
nici sancționată de vreunul dintre
actorii internaționali. Criza
izbucnește aproape spontan

și
fără
provocare de orice natură. Ea este declanșată de acte, decizii sau
incidente de rutină, aparent inofensive. Din cauza unor circumstanțe
nefericite, a unor neînțelegeri sau a unor erori de apreciere, unul sau
mai multe sta
te se găsesc aruncate în mijlocul unei crize. În cazul unei
crize fortuite nu există stat agresor sau victimă.

Printre crizele accidentale sunt

și
cele cauzate de nepriceperea
sau lipsa de informare a executanților, de intențiile subversive ale unor
grupu
ri mici de rebeli sau de indivizi care acționează în nume

28

personal. Declanșată în acest mod, criza este accidentală chiar dacă a
fost premeditată de persoane particulare deoarece nu a fost dorită, nici
creată

și
nici susținută de responsabilii politici.

As
tfel, atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este realizat de
un naționalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut,
dirijat sau încurajat atentatul. În ciuda consecințelor sale covârșitoare,
acțiunea teroristă a criminalului apărea iniția
l ca un eveniment
semifortuit.

Cu toate acestea, criza accidentală creează învingători și învinși.
Aceste diferende sunt purtătoare de schimbări potențiale față de care
factorii de decizie trebuie să își contureze o poziție, pro sau contra.
Omul de stat c
onfruntat cu o criză accidentală are interesul de a folosi
ocazia pentru a
–
și crea un anume avantaj. Criza accidentală oferă,
deci, aceleași ocazii, propune aceleași avantaje și prezintă aceleași
riscuri ca orice alt tip de criză. Însă ea nu lasă timp pent
ru a evalua

și
planifica exploatarea consecințelor. Criza accidentală presupune o
reflecție și acțiune rapide.

De regulă, crizele politico
–
militare apar atunci când sistemele
sau acțiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelalte
resurs
e și se apelează la ultima forță care ar putea scoate politicul din
dificultate, forța militară. Numai că nu totdeauna o astfel de soluție
este

și
cea mai bună, deși, uneori, devine singura. De regulă, criza
politico
–
militară constituie o etapă superioară
a unei crize politice
interne sau internaționale. Ea marchează acel prag critic după care,
adeseori, criza devine război.

Crizele politico
–
militare sunt vechi de când lumea

și
au, în toate
timpurile, aproape aceleași caracteristici. Ele rezultă din dinami
ca și
dialectica intereselor

și
poartă amprenta interdeterminărilor acestora.

Astfel, criza din Orientul Mijlociu este, în fond, o criză
condiționată de bătălia pentru resursele energetice și pentru
dezamorsarea unui focar de tensiuni și conflicte. În ac
elași timp, ea
este determinată și de un proces complex al frontierei, în condițiile în
care între statul evreu

și
palestinieni există un complicat diferend de
identitate. Această situație iradiază tensiuni în întregul Orient
Mijlociu, întrucât, cu toate d
ivergențele, există, totuși, o solidaritate a
lumii arabe. Practic, criza Orientului Mijlociu nu poate fi rezolvată
decât în momentul în care sunt soluționate două probleme esențiale:
problema palestiniană

și
problema gestionării resurselor energetice din
zonă.

29

Conceptul Orientul Mijlociu Extins, sau Marele Orient Mijlociu,
ar putea reprezenta o soluție, dar ea nu este încă percepută așa de către
toate statele din zonă. Dimpotrivă, unele state, între care

și
Iranul, o
consideră ca o soluție americană inac
ceptabilă. Cert este că, la ora
actuală, Orientul Mijlociu este spațiul în care se derulează cele mai
grave crize de la încheierea
R
ăzboiului
R
ece, iar problemele care
generează aceste crize sunt departe de a putea fi soluționate.

La această criză a front
ierelor

și
a gestionării resurselor se
adaugă una și mai gravă, însă complementară acesteia, terorismul.
Acest fenomen
–
existent dintotdeauna pe planetă
–
a căpătat la
început de secol, o dimensiune planetară, constituind, după pericolul
nuclear, cea mai
gravă amenințare la adresa securității omenirii.

Un număr de factori alimentează caracterul schimbător al
conflictelor și posibilitatea materializării acestora. Globalizarea a
intensificat interacțiunea economică dintre state și a redus relevanța
frontier
elor statelor. În timp ce un asemenea fenomen este în mod
general pozitiv pentru statele dezvoltate din punct de vedere
economic, efectele negative ale globalizării au făcut să apară un
segment important de populație defavorizată, în special în Orientul
Mi
jlociu, în Africa

și
în Asia.

Globalizarea va continua să amplifice diferențele dintre cei
bogați și cei săraci, să mărească competiția pentru resursele strategice
și
,
în special
,
pentru cele energetice, creând tensiuni care vor putea
genera conflicte, ma
i ales în regiunile cu o creștere demografică
rapidă. Cei perdanți în acest proces de dezvoltare constituie astăzi o
bază de recrutare, iar teritoriile țărilor lor au devenit baze de
antrenament

și
sanctuare pentru rețelele teroriste

și
criminale, care
exp
loatează în interes propriu instrumentele, disfuncționalitățile

și
servituțile globalizării.

Crizele politico
–
militare nu se declanșează
din întâmplare sau pe

neașteptate și
există aproape întotdeauna o
perioadă

de trecere
de la
starea de normalitate la ce
a de
anormalitate.

Pentru a reduce pe cât posibil efectele apariției și evoluției
necontrolate a
crizelor este necesar a urmări cu deosebi
tă atenție
evoluția situației politico
–
militare pentru
a ses
iza la timp
oric
e
modificare ce poate conduce la
criză.

S
pectrul larg al crizelor din ultimele decenii demonstrează
modul de
manifestare și procesele care
au loc în cadrul unei

criz
e care
afectează aproape toate domeniile de activitate din
int
eriorul unui stat,

30

relațiile dintre state, echilibrul unei zone sau ch
iar la
sc
ară globală, așa
cum a fost cazul evenimentelor din
11 septembrie
2001 din Statele
Unite ale
Americii
30

.

Studi
ul

și
analiza dinamicii crizei
politico
–
militare ofer
ă
posibilitatea analiștilor

și
de
cidenților politico
–
militari să
asigu
re un
managem
ent eficient al
acestora.

Distingem cinci faze în dinamica unei crize, astfel:



faza de provocare a crizei

–
în care o serie de evenimente

și
întâmplări

conduc la cristalizarea cadrului și la apariția
germenilor crizei;



faza de escaladare a crizei
–

în care
incompatibilitățile între
părți se

accentuează, criza apare și evoluează către un punct
culminant, ce poate însemna reducerea totală a posibilităților
de reconciliere sau chiar apariția violențelor;



faza de desfășurare propriu
–
zisă a crizei
–

în care criz
a
atinge punctul

culminant, ceea ce înseamnă ruperea totală a
relațiilor dintre părți și chiar încercări de impunere a voinței
părților prin folosirea violenței;



faza de relaxare sau de destindere a crizei
–

apare ca urmare
a încetării

violențelor sau a re
ducerii tensiunilor; este semnul
că începe etapa de

rezolvare a
crizei; aceasta însă, trebuie
tratată cu foarte multă atenție, pentru că oricând cursul
evenimentelor poate reaprinde flacăra violenței;



faza depresiei postcriză
–

care presupune refacerea rel
ațiilor
dintre părți

în urma desfășurării crizei.

Analiza evoluției situațiilor conflictuale arată că declanșarea
conflictelor presupune acumularea treptată de tensiuni în timp. În
acest sens, pot fi puse în evidență mai multe stadii ale situațiilor
confli
ctuale: starea tensională (în care există toate premisele
declanșării conflictului), recunoașterea stării conflictuale, accentuarea
stării conflictuale (când se acumulează starea tensională fără a se
declanșa însă conflictul), declanșarea conflictului, înc
etarea
conflictului.

Dinamica stării conflictuale
poate cunoaște forme diferite, uneori
neținând cont de etapizarea amintită. Cert este că fiecare din fazele
menționate se caracterizează printr
–
o serie de provocări, cărora părțile
implicate în conflict tr
ebuie să le facă față.

30

Gl.bg./r.) dr. O
.
Dumitrescu
,

Fenomenul m
ilitar
, Editura Semne, 2004, p.

204
.

31

Starea tensională apare în situația existenței unor elemente care se
pot constitui în surse conflictuale: diferențele dintre departamente,
interdependențele sau folosirea resurselor în comun.

Obiectivele divergente nu generează conf
lictul decât în momentul
în care aceste divergențe sunt sesizate. Acum situația conflictuală este
recunoscută, iar toți cei implicați își focalizează atenția asupra
dinamicii conflictului. Accentuarea stării conflictuale constă în
acumularea de tensiuni, d
ar, deși conflictul nu s
–
a declanșat, acesta
devine inevitabil.

Declanșarea conflictului presupune descătușarea forțelor
conflictuale și încercarea de afirmare cât mai puternică a intereselor
divergente. În fine, starea conflictuală se va încheia prin sch
imbarea
elementelor care au condus la apariția conflictului. Părțile fac eforturi
pentru crearea unor condiții noi, de cooperare, sau construiesc
argumente pentru declanșarea unui nou conflict, mult mai puternic de
această dată.

Criza este declanșată de o
serie de circumstanțe de diverse tipuri,
printre care menționăm :



declarații politice care se pot manifesta ca
am
enințări,
acuzații, formulare
de
pretenții, proteste
;

e
ste de menționat
că, în

perioada co
ntemporană, caracterizată prin
p
reocuparea pentru
re
spectarea principiului nerecurgerii la forță, este greu
de ima
ginat o
situație de declanșare

a unei crize susceptibile de a produce
o

ameninț
are cu folosirea forței numai pe baza unor
declarații
demonstrative;



demonstrațiile militare care

pot

consta în

mi
șcări

de trupe

fără folosirea

forței sau

acte directe ostile
;

î
n configurația relațiilor
dintre state
,
în epoca posterioară
R
ăzboiului

R
ece,

există o

posibilitate
mai mare ca demonstrațiile

militare

venite

peste o

situație

de

criză
preexistentă să

escalade
ze

într
–
un conflict;



acțiuni violente

indirecte cum

ar

fi

rebeliunile dintr
–
o țară
terță,

actele

de

violență, actele de

violență împotriva

unui

aliat, a

unui

stat prieten

sau a unui

vecin, foarte

caracteristice

circumstanțelor

declanșării

celui

de
–
al

Doil
ea

Război

Mondial;



actele de natură politică

precum

sancțiuni

diplomatice,
încheierea de

alianțe, încălcarea

unor

tratate

sau
angajamente
internaționale
etc.
; s
pre

exemplu, luarea

ca

ostatici a

diplomaților

americani la Teheran în

1979, revendicată

inițial

de

studenții

iranieni
și asumată

apoi

de

guvern, cu

încălcarea prevederilor Convenției de la

32

Viena privind relațiile diplomatice

și
consulare, a stat

la originea unei

crize care

a

durat

mai

mulți

ani și

în

care s
–
a recurs, pentru

soluționare, la jurisdicț
ia

Curții

Internaționale

de

Justiție;



o acțiune de folosire a forței

de

către un

stat

față

de

un

alt

stat
(atac armat,

bombardamente,

confruntarea

navală,

violarea

spațiului

terestru

sau

aerian);
spre e
xemplu
: invadarea,

la

1 august 1990, a
Kuweitului

de

către

Irak
;

c
riza

astfel

provocată depășește

rapid

cadrul

restrâns

al

raporturilor

între

Irak

și
Kuweit, se întinde

la

statele

din

Orientul

Mijlociu

și
apoi

la

un

număr

mai

mare

de

state occidentale,

preocupate

de

interesele

lor

economice,

politice

și

str
ategice;



mutațiile survenite în mediul politico
–
strategic al statelor cum
ar fi, introducerea unor noi tehnologii

militare, acumularea de
capabilități ofensive,

rezoluții

ale

unor

organizații

internaționale.



tulburări interne care

pun în discuție stabilit
atea

sau existența

unui

regim

și
care

constrânge

alte

state

să

intervină (lovituri

de

stat,
insurecții, atentate, sabotaje, acțiuni

teroriste

etc.);



măsuri de ordin economic (embargo
–
uri, „război economic”,
sancțiuni

financiare)
.

O criză

se

caracterizează
atât

prin

modul în

care

este

declanșată

de

un

stat, cât și

prin

modul

în

care celălalt

stat sau

celelalte

state

implicate

reacționează

și

iau

decizii.

Numărul factorilor decizionali este un reper foarte important. În

cazul

unei

crize grave,

care

poate dec
lanșa un

război, în mod normal
un grup

redus de

persoane,

de

nivel

ierarhic ridicat, are

sarcina

de

a

monitoriza

situația

și
de

a

propune măsurile care

trebuie luate pentru
depășirea crizei.

Membrii riguros selecționați ai unui astfel de grup comunică
ușor
între ei. O alegere rapidă

și
prin consens a acțiunilor ce se vor
întreprinde este atunci, în principiu, posibilă. Problema pusă de
termenele întotdeauna extrem de strânse este astfel mai bine depășită
decât adoptându
–
se o structură mai complexă.

Numărul
redus de

persoane implicate

în instrumentarea crizei
facilitează comunicarea în cadrul grupului

decizional

și

se

evită

astfel

complicațiile

birocratice ale unei structuri

complexe,

consumatoare

de

timp,

iar

reacțiile

se

produc

în

timp

real.

În

cazul

unei

crize

prelungite,

de mai

mică

intensitate,

care

lasă

mai

mult

timp de

reacție, procesul

de

luare

a deciziilor

și
punerea

lor
în

aplicare

are

un

caracter

administrativ mai

pronunțat. Cu cât sunt

33

implicate

mai

multe

persoane

și
sunt prelucrate

mai

multe

inf
ormații
cu atât consensul

este obținut

mai

dificil.

Evaluarea crizelor în mod unitar de către state este un fenomen
recent. Desigur, înainte de 1945, în absența unor mijloace moderne de
informație, de comunicare și prelucrare rapidă a datelor, nu existau
structuri specializate capabile de a ajuta liderii politici în
managementul crizelor.

În

anul

1962 se înființează pentru prima oară în statele

occidentale

anumite mecanisme de instituționalizare a procesului de

luare

a

deciziilor
–
așa

numitele

„celule de

criză”
–
cu

scopul

de a

minimiza efectele

imprevizibile impuse

de

necesitatea luării

unor

decizii în

intervale

scurte

de

timp,

uzura

fizică

și

intelectuală
31
.

Acest element introduce factorul psihologic în evoluția unei
crize internaționale: c
omportamentul
protagoniștilor unei

crize

rezultă

din

percepția

lor

asupra

situației

de

risc.

Desfășurarea

crizei,

modul

de

gestionare

a

acesteia, rezultatul său

final

depind

în

mare

măsură

de

alegerea

efectuată

de

persoanele

care

gestionează

criza

și

care

optează

între

diferitele

tactici

și
alternative.

a
)

Identificarea

cauzei

crizei

Rezolvarea unei

crize

este un

proces

care

implică un

anumit

timp

de

reacție, verificarea

informațiilor, consultarea experților,

analizarea

rezultatelor

investigației.

b
)

Stabilirea obiectivului
de urmărit

Declanșarea

unei

crize

presupune

modificarea

unui

statu
–
quo.

Statul

care

a jucat un rol pasiv în declanșarea crizei trebuie să

hotărască

dacă

acceptă

modificarea

stării de

fapt

care se

prefigurează.
În

general, decizia

inițială

luată

este

aceea

de

a nu

accepta

faptul

împlinit.

Se

declanșează

astfel

o

criză

care

afectează interesele sau

valorile statului

agresat. Acceptarea modificării

statu
–
quo
ului

este

singurul

care îndepărtează

pericolul

confruntării

și

dezamorsează

criza.

În

afara

cazului

în

care

modificările

de echilibru

sunt acceptate

ca

atare,

statul

afectat

are,

în

principiu,

trei opțiuni, acceptarea ca atare

a modificărilor de
echilibru, întoarcerea la statu
–
quo
ul
anterior sau
încercarea

de a profita

de

schimbarea crizei.

c
)

Alegerea modalit
ății

de

reacție

Factorii decizionali ai statului agresat trebuie, deci, să dea un
răspuns clar la chestiunea ridicată de incidentul aflat la originea crizei.

31
Jean
–
Louis Dufour,
o
p. cit
., p. 49
.

34

Dar, oricât de urgent trebuie dat răspunsul, acesta nu poate fi
instantaneu. O fază mai mult sau m
ai puțin lungă de reflecție poate
interveni.

Înainte de a alege decizia de luat, trebuie verificate informațiile,
consultați experții, analizate rezultatele etc. În general, statul
–
victimă
se opune atât cât este necesar statului care declanșează criza, vi
olent
sau nu, militar sau diplomatic.

După stabilirea

opțiunii

trebuie

alese mijloacele

de

reacție:
militare, politico
–
diplomatice

sau

economice. Acestea pot

fi

demersuri

diplomatice,

proteste, embargouri,

boicoturi, înghețarea

conturilor,
demonstrații

mi
litare,

folosirea

forței

etc. Cu

toate

acestea,

modul

în

care

se

declanșează

criza

este

cel

mai

adesea factorul

determinant
pentru

declanșarea

unei

replici

violente.

Replica

este

adesea proporțională

cu

ceea ce

a declanșat
–
o
32
.

Există diverse tipuri de re
zultate care pot fi obținute în urma unei
crize, aflate în relație directă cu maniera de abordare a crizei folosită
de state. O criză se termină prin succesul unei părți

și eșecul celeilalte;
ea poate duce, totodată, la un compromis sau, într
–
un mod mai
ne
plăcut, la un impas. În

orice situație,

rezultatul

imediat

al

crizei

determină

un nou

echilibru
33
.

Succesul
, deși greu de dobândit, este relativ frecvent. O treime
dintre actorii statali care au participat la una din crizele secolului XX
se declară a fi ieș
it învingători.

Succesul presupune că un stat și
–
a
atins obiectivele principale pe care

și
le
–
a fixat inițial. Pericolele
iminente pentru securitatea țării respective, amenințările la adresa
intereselor

și
valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate. S
trategia
definită în prealabil și tacticile folosite în a o aplica au fost adecvate.
Statul adversar este înfrânt, este constrâns să renunțe, obiectivele sale
nu au putut fi atinse.

Eșecul
, dimpotrivă, presupune supunerea unui stat; acesta
acceptă condiții
le puse de adversarul său pentru a ieși din criză. Statul
învins a ajuns până în situația de a sacrifica anumite valori și interese
fundamentale. Victoria nu
se împarte. Terminologia succes
–
eșec
reflectă o abordare de tipul joc de sumă nulă.

Eșecul suferit
de Irak în
Kuweit (1990
–
1991) oferă un exemplu de indivizibilitate a victoriei.

32
Jean
–
Louis Dufour,
o
p. cit
.
, pp. 49
–
51.

33
D
.

Bușe,
Managementul crizelor și conflictelor regionale
, Editura
Fundați
ei
România de
M
âi
ne, București, 2006, p. 95.

35

Cu toate acestea, rezultatele imediate ale unei crize

și
percepțiile
protagoniștilor, învingători sau învinși, sunt relative. Chiar dacă o
tabără a câștigat, prin aceasta se p
oate produce, în locul unei stabilități
consolidate, o mai mare tensiune chiar din cauza crizei care tocmai s
–
a
încheiat
.
Rezultatele

imediate

ale

unei

crize

și
percepțiile

protagoniștilor, învingători

sau

învinși,

sunt

relative.

Compromisul

este un

mod

ma
i

nuanțat

de

soluționare

a unor

crize. În acest

caz, protagoniștii

nu

au

reușit să

atingă toate

obiectivele

pe

care

și

le
–
au fixat
,
dar

au

încheiat

un

acord.

Constrânși fiind

de

diferite

motive,

actorii

consimt

la

diverse

schimbări

ale

sistemului

internaț
ional

pe

care

ar

fi

preferat

să le

evite. Factorii care favorizează

compromisul

pot
fi
: interesul

național,

epuizarea

actorilor, teama de

escaladare

a

crizei,

lipsa

resurselor,

absența sau

pierderea

sprijinului

politic

manifestat de

opinia

publică

național
ă

sau

internațională,

presiunile exercitate

de

state

terțe

sau

organizații

internaționale etc.

Impasul

presupune că scopurile fixate de părțile în conflict nu
sunt atinse. Nu există nici o concluzie clară sau netă. Tensiunile

și
sursele de conflict nu sun
t eliminate. În secolul al XX
–
lea, o criză
internațională din cinci a intrat într
–
un impas.

Modul

în

care

actorii

percep rezultatele

unei

crize

poate

avea

o

influență

determinantă

asupra

evoluției

acesteia.

Rezultatul

poate

fi

evaluat

în

funcție

de caract
erul

său: ambiguu,

definitiv,

adoptat prin
consens

sau

încă supus discuției (discutat).

Rezultatele

crizelor,

precum

și

opinia

și
percepția

actorilor

asupra

lor

au

o

influență

inevitabilă

asupra

configurației

sistemului
internațional care

rezultă

în

urma

crizei. Deși

imprevizibilă

și

prin

urmare, greu

de

gestionat,

criza

rămâne un

mecanism

destul

de

eficace

de

transformare

voluntară

a

sistemului

internațional.

1.3.
Asigurarea păcii
internaționale

Dreptul la pace
realizează trecerea de la protecția formală
legală
a păcii la implementarea obligației de menținere a păcii. Îmbinare între
ceea ce doctrina occidentală numește
sein
și
sollen,
dreptul la pace are
atât o dimensiune negativă
(absentia belli),
cât

și
o dimensiune pozitivă
(construirea unei lumi a păc
ii). Dreptul internațional a consacrat
instituțiile: drepturile omului, drepturile popoarelor

și
drepturile
statelor, precum și, din altă perspectivă, drepturi individuale

și
drepturi
colective. Dreptul la pace este, la o primă analiză, locul geometric al
intersecției drepturilor omului cu drepturile popoarelor

și
drepturile

36

statelor și, dincolo de aceasta, ca o metasinteză, dreptul la pace este o
instituție separată, cu un conținut complex. Caracterul său juridic este
dat de recunoașterea sa internațională
prin consacrarea în documente,
precum Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948). „Orice
persoană are dreptul la o orânduire socială

și
internațională în care
drepturile

și
libertățile expuse în prezenta Declarație pot fi pe deplin
înfăptuite” (art
. 28). Dreptul la pace nu poate fi conceput
ut singuli,
deoarece valoarea fundamentală ocrotită, pacea, nu poate fi garantată
decât prin acțiunea concertată a întregii comunități internaționale.
Preambulul Constituției UNESCO este semnificativ în acest sen
s: „din
moment ce războaiele încep în mințile oamenilor, tot în mințile
oamenilor trebuie să se contureze

și
apărarea păcii”. Dreptul la pace
este un drept absolut, opozabil
erga omnes
și inalienabil; obligațiile
corelative pot fi
în
non faciendo
sau
în
fa
ciendo.
Carta africană a
drepturilor omului

și
ale popoarelor a prevăzut, în articolul 23, că toate
popoarele au dreptul la pace

și
la securitate.

O importanță deosebită pentru conturarea acestui drept a avut
–
o
adoptarea de către Adunarea generală a O.N.U.
a Declarației asupra
drepturilor popoarelor la pace din 12 noiembrie 1984 (Rezoluția

nr. 30
–
11). Declarația proclamă în mod solemn că popoarele au un
drept sfânt la pace având obligația fundamentală de a asigura o viață
pașnică popoarelor. În acest scop,
se subliniază în declarație, politica
statelor trebuie să urmărească eliminarea amenințărilor cu războiul, și
îndeosebi cu cel nuclear, renunțarea la recurgerea la forță în relațiile
internaționale

și
promovarea reglementării pașnice a diferendelor.

Mai m
ult, în această rezoluție, Adunarea Generală a cerut tuturor
statelor

și
tuturor organizațiilor internaționale să facă tot ce este în
puterea lor pentru aplicarea Declarației asupra dreptului la pace al
popoarelor. Dreptul la pace, aspirație comună deopotr
ivă indivizilor

și
statelor, nu este consacrat printr
–
un text juridic cu valoare de lege.

Relațiile internaționale contemporane sunt dominate de mari
probleme (dintre care unele având cauze care se pierd în trecut) fără a
se fi putut identifica soluții al
ternative. Cea mai gravă din ele,
violența, deși s
–
a încercat limitarea și reglementarea ei după cel de
–
al
D
oilea
R
ăzboi
M
ondial nu a dispărut
,
ci, din contră, a căpătat noi
forme de manifestare, unele foarte grave, precum terorismul
internațional și confl
ictele interne destructurante.

Pacea

și
războiul rămân și astăzi probleme esențiale ale societății
internaționale, iar reglementarea lor juridică nu este suficientă pentru a

37

consacra pacea ca unică stare de normalitate, pentru că relațiile
internaționale
pot fi
încă reglementate prin putere.
Competiția pentru
putere, înțeleasă ca o competiție de interese ale statelor la viața
internațională duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri
între aceștia.

Denumite generic diferende, aceste contradicț
ii de interese,
fundamentate juridic sau pur

și
simplu expresie ale unor pretenții
conjuncturale, au dus deseori la conflicte violente cu efecte
dezastruoase asupra echilibrului internațional; iată de ce, preocupările,
încă din vechime, ale statelor de a r
eglementa aceste contradicții pe
cale pașnică sunt extrem de importante și fac obiectul cercetărilor în
literatura juridică de specialitate.

Astfel, diferendul
a fost definit
34

ca
neînțelegere sau un dezacord
declarat între două sau mai multe state cu priv
ire la un drept, o
pretenție sau un interes sau, conform Curții Permanente de Justiție
Internațională, un “dezacord asupra unei probleme de drept sau de
fapt, o opoziție de teze juridice sau de interese între state”, în timp ce
situația
reprezintă o stare
de fapt care ar putea duce la fricțiuni
internaționale sau care ar putea da naștere unui diferend, co
nform art.
34 din Carta O.N.U.

Rezultă că diferendele internaționale pot fi clasificate, după cum
au sau nu temei de drept în
diferende juridice
, când cont
radicția este
urmare a interpretării unui tratat, a interpretării și aplicării dreptului
pozitiv, a diferitelor probleme de drept internațional, a încălcării unor
obligații internaționale, derivă din probleme privind natura

și
întinderea despăgubirilor dat
orate pentru încălcarea unor obligații
internaționale

și
diferende politice
, când contradicția nu are temei
juridic. Relevanța acestei clasificări rezultă din art. 36 par. 3 din Carta
O.N.U., conform căreia diferendele de ordin juridic sunt supuse spre
rez
olvare CIJ, iar cele politice tind să fie rezolvate prin mijloace
politico
–
diplomatice.

Analizând evoluția și starea actuală a mijloacelor de rezolvare a
diferendelor

și
situațiilor internaționale, putem distinge două mari
grupe: mijloace pașnice

și
mijlo
ace bazate pe constrângere.

Mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale
sunt mijloacele permise de dreptul internațional contemporan și, în cea
mai mare parte, reglementate. Acestea se împart, la rândul lor, în

34

A. Năstase
,
B. Aurescu
,
C. Jura
,
Drept internațional public
, ed. a III
–
a, Editura
All Beck,
2002, p. 234
.

38

mijloace diplomatice (nego
cierea, bunele oficii, medierea, ancheta
internațională

și
concilierea internațională)

și
mijloace jurisdicționale
(arbitrajul internațional și justiția internațională
–
a cărei principală
instanță este Curtea Internațională de Justiție).

Mijloacele bazate
pe constrângere sunt limitativ prevăzute de
dreptul internațional,

și
anume exercitarea dreptului la legitimă
apărare individuală sau colectivă (art. 51 din Carta O.N.U.), acțiunile
întreprinse de Consiliul de Securitate al O.N.U. pentru menținerea sau
re
stabilirea păcii (cap. VII din Carta O.N.U.)

și
lupta popoarelor

și
a
națiunilor pentru eliberarea de sub dominație colonială, ocupație
străină sau împotriva regimurilor rasiste.

În concluzie, dreptul internațional contemporan nu permite, cu
excepțiile a
rătate mai sus, folosirea forței armate de către state ca
instrument de soluționare a diferendelor dintre ele. Realitatea arată
însă că, din cauza imperfecțiunilor inerente ale sistemului de drept
internațional, pe de o parte, dar

și
a conjuncturilor diver
se pe care le
presupun relațiile actuale tot mai complexe dintre state,

și
astăzi sunt
utilizate, chiar fără acoperire legală, astfel de mijloace. Prin urmare,
edificiul mijloacelor pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale
este încă unul fragil,
dar în continuă dez
voltare

și
perfecționare

și
numai printr
–
o acțiune concertată a comunității internaționale, precum

și
printr
–
o implicare mai puternică a organizațiilor universale sau
regionale se pot aplana pericolele pe care le presupune violența
armat
ă.

1.4. Cadrul normativ al managementului crizelor internaționale

Carta Națiunilor Unite a fost semnată în San Francisco, la 26
iunie 1945 și este documentul fundamental pentru toate activitățile și
acțiunile Națiunilor Unite. Organizația Națiunilor Unite
a fost creată
pentru a „salva generațiile următoare de flagelul războiului” și unul din
scopurile sale principale este menținerea păcii și securității
internaționale. Operațiile de menținere a păcii, deși nu sunt prevăzute
explicit în Cartă, au evoluat în
tr
–
unul din principalele instrumente
folosite de Națiunile Unite pentru a atinge acest scop.

Carta acordă Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite
principala responsabilitate pentru menținerea păcii și securității
internaționale.

Pentru realizarea ac
estei obligații, Consiliul de Securitate poate
adopta un set de măsuri, inclusiv crearea unei operații a Națiunilor

39

Unite de menținere a păcii. Baza legală pentru această măsură se
regăsește în Capitolele VI, VII și VIII ale Cartei
,

î
n timp ce Capitolul
VI
se ocupă cu „Soluționarea pașnică a conflictelor”, Capitolul VII
conține prevederi legate de „Acțiunea cu privire la pace, încălcarea
păcii și acte de agresiune”. Capitolul VIII al Cartei prevede
,
de
asemenea
,
implicarea organizațiilor regionale și agenți
ilor în
menținerea păcii și securității internaționale, cu condiția ca aceste
activități să fie consecvente cu scopurile și principiile enunțate în
Capitolul I al Cartei.

Operațiile Națiunilor Unite de menținere a păcii au fost asociate
tradițional cu Cap
itolul VI al Cartei. În ultimii ani, Consiliul de
Securitate a adoptat practica invocării Capitolului VII al Cartei când a
autorizat desfășurarea operațiilor Națiunilor Unite de menținere a păcii
în contexte de conflict volatile, în care Statul nu poate me
nține
securitatea

și
ordinea publică. Invocarea de către Consiliul de
Securitate a Capitolului VII în aceste situații, pe lângă faptul că denotă
baza legală pentru acțiunea sa, poate fi privită ca o declarație de decizie
politică fermă

și
un mijloc de a re
aminti
p
ărților unui conflict și
membrilor ONU despre obligația lor de a da efect hotărârilor
Consiliului de Securitate.

În evaluarea naturii fiecărei operații de menținere a păcii și
capacitățile necesare pentru a o susține, TCCs și PCCs trebuie
îndrumaț
i prin sarcini atribuite de mandatul Consiliului de Securitate,
Concepția operațiilor și Regulile de Angajare (ROE) pentru
componenta militară

și
Directivele cu privire la utilizarea forței (DUF)
pentru componenta de poliție.

Deși Carta Națiunilor Unite ac
ordă responsabilitatea primară
Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și securității
internaționale, rezoluția Adunării Generale 377 (V) din 3 noiembrie
1950, cunoscută sub numele de rezoluția „Uniți pent
ru Pace”
,
prevede
că: „
…
dacă Consiliul
de Securitate, din cauza lipsei unanimității
membrilor permanenți, nu exercită responsabilitatea primară pentru
menținerea păcii și securității internaționale în orice caz în care apare
o amenințare la adresa păcii, încălcarea păcii sau un act de agresiune
,
Adunarea Generală va evalua imediat situația în vederea elaborării
unor recomandări de măsuri colective adecvate pentru Membri,
inclusiv, în cazul unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune,
utilizarea forței armate unde este necesar, pentru a me
nține sau
restabili pacea

și
securitatea internațională
”. Rezoluția Adunării

40

Generale 1000 (ES
–
1) din 5 noiembrie 1956 care autoriza înființarea
Primei Forțe de Urgență a Națiunilor Unite (UNEF I) a fost adoptată
conform procedurii stabilite de rezoluția „
Uniți pentru Pace”
35
.

Dreptul internațional în domeniul drepturilor omului este o parte
integrantă din cadrul normativ pentru operațiile de pace ale Națiunilor
Unite.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, reprezintă piatra de
temelie a standardelor i
nternaționale ale drepturilor omului și
subliniază că drepturile

și
libertățile fundamentale ale omului sunt
universale

și
garantate fiecărei persoane. Operațiile de pace ale
Națiunilor Unite trebuie conduse cu respectare deplină a drepturilor
omului

și
tr
ebuie să promoveze drepturile omului prin implementarea
mandatelor lor.

Carta Internațională a Drepturilor Omului
cuprinde un
ansamblu de documente format din
Declarația Universală a
Drepturilor Omului
,
Pactul Internațional privitor la drepturile
economice
, sociale

și
culturale
,
Pactul internațional privitor la
drepturile civile și politice

și
Protocolul facultativ referitor la Pactul
internațional la drepturile civile și politice
.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite, reunită la Paris, a adoptat
la 10 dece
mbrie 1948
Declarația Universală a Drepturilor Omului,
pe
care a proclamat
–
o în preambulul său ca „ideal comun de atins de către
toate popoarele și toate națiunile”. Era pentru prima dată când o
comunitate organizată de națiuni a elaborat o declarație a dr
epturilor
omului

și
a libertăților fundamentale.

Declarația, în cele 30 de articole ale sale, enunță principalele
drepturi ale omului

și
libertăți fundamentale pe care le pot pretinde
fără nici o discriminare toate ființele umane. Aceste articole privesc
d
repturile civile și politice (art. 3
–
21), precum

și
drepturile economice,
sociale

și
culturale (art. 22
–
27).

În articolul 1 sunt enunțate postulatele filozofice din care se
inspiră declarația: „Toate ființele umane se nasc libere

și
egale în
demnitate și î
n drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și
trebuie să acționeze unele față de altele î
ntr
–
un spirit de fraternitate”.

Articolul 2 proclamă principiul nediscriminării și al egalității în
ceea ce privește împlinirea drepturilor omului și lib
ertăților
fundamentale, aplicabil tuturor oamenilor, țărilor și teritoriilor, oricare
ar fi statutul lor. Enumerarea drepturilor civile și politice înscrise în

35
http://legal.un.org/avl/historicarchives.html, accesat la
data de
12.12.2016.

41

declarație începe cu articolul 3, articol de bază al acestor drepturi, prin
aceea că aici sunt p
roclamate drepturile fundamentale care vor fi
dezvoltate în articolele următoare (până la art. 21). Acestea sunt:
dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la siguranță a persoanei.
Sunt astfel proclamate: dreptul ca nimeni să nu fie supus sclaviei
sau
robiei; dreptul de a nu fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante; dreptul fiecăruia la recunoașterea
personalității lui juridice; dreptul la o egală protecție a legii; dreptul de
a nu fi arestat, deținut sau exil
at în mod arbitrar; dreptul oricărei
persoane ca examinarea cauzei sale să fie făcută în mod echitabil și
public de un tribunal independent

și
imparțial: dreptul oricărei
persoane de a fi prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi
stabilită în mod l
egal în cursul unui proces public în care vor fi
asigurate toate garanțiile necesare apărării; dreptul de a nu fi
condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care
,
în momentul în care au
fost comise
,
nu constituiau un act delictual; dreptul oricărei persoane
de
a nu constitui obiectul unor imixtiuni în viața sa particulară, în
familia sau în domiciliul său, în corespondență
și
nici al unor atingeri
în onoarea

și
reputația sa; dreptul oricărei persoane de a circula liber,
de a
–
și părăsi țara și de a reveni în țara
sa; dreptul la azil; dreptul
oricărei persoane de a avea o cetățeni
e

și
de a nu fi privată în mod
arbitrar de cetățenia sa, nici de dreptul de a și
–
o schimba; dreptul de a
contracta o căsătorie

și
de a întemeia o familie; dreptul la proprietate;
dreptul l
a libertatea gândirii, a conștiinței, a religiei; dreptul la
libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire și
de asociere pașnică; dreptul oricărei persoane de a lua parte la
conducerea treburilor publice din țara sa; dreptul ori
cărei persoane de
a avea acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice din țara sa.

Articolul 22 introduce drepturile economice, sociale

și
culturale,
drepturi pe care orice persoană „ca membră a societății le poate
pretinde”. Toate aceste drepturi
sunt „indispensabile demnității omului

și
liberei dezvoltări a personalității sale” și realizarea lor este posibilă
„datorită efortului național și cooperării internaționale, ținându
–
se
seama de organizarea

și
resursele fiecărei țări”. Declarația le enume
ră:
fiecare persoană are dreptul la securitate socială, la muncă și la
alegerea liberă a muncii sale, la un salariu egal pentru o muncă egală,
la o remunerare echitabilă

și
satisfăcătoare care să
–
i asigure o existență
conformă cu demnitatea umană, de a înt
emeia sindicate și de a se
afilia unora existente, dreptul la odihnă
și
la timp liber, la un nivel de

42

viață corespunzător asigurării sănătății și bunăstării sale

și
a familiei
sale, în special pentru hrană, îmbrăcăminte, locuință și îngrijiri
medicale, la
asigurare în caz de șomaj, de invaliditate, văduvie,
bătrânețe sau în orice alt caz de pierdere a mijloacelor sale de
subzistență ca urmare a unor circumstanțe independente de voința sa,
la protecția mamei și a copilului, la educație, de a lua
parte
în mod

liber la viața culturală a comunității, la protecția intereselor morale

și
materiale ce decurg din orice producție științifică, literară sau artistică
al cărei autor este. Se mai proclamă în Declarație că orice persoană are
dreptul să beneficieze, pe plan
social

și
internațional, de existența unei
ordini care să permită ca drepturile și libertățile enunțate în Declarație
să
–
și poată găsi o realizare deplină. În același timp, însă, se înscrie în
Declarație că fiecare om are îndatoriri față de comunitatea în
care
trăiește și că în exercitarea drepturilor și libertăților sale nimeni nu
este supus decât îngrădirilor stabilite de lege.

Asupra valorii juridice sau morale a Declarației s
–
au pronunțat
păreri diferite. După unele opinii, ea nu ar avea o valoare obli
gatorie,
ci mai mult una morală, deoarece ar reprezenta numai un ideal de atins
de către statele lumii, un ideal pe care aceste state s
–
au angajat să
–
l
consacre în practica lor politică

și
în legislația lor internă. După alte
opinii, Declarația ar fi numai
un act de interpretare a Cartei Națiunilor
Unite.

Constituția României, la articolul 20 alineatul (1), a prevăzut
următoarele: „Dispozi
ț
iile constitu
ț
ionale privind drepturile

ș
i
libertă
ț
ile cetă
ț
enilor vor fi interpretate

și
aplicate
în
concordan
ț
ă cu
De
clara
ț
ia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele

și
cu celelalte
trata
te la care Romania este parte
”
.

În același articol, la alineatul (2) s
–
a stipulat că: „Dacă există
neconcordan
ț
e
î
ntre pactele

și
tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale
omului, la care Romania este parte,

și
legile interne,
au prioritate reglementările interna
ț
ionale, cu excep
ț
ia cazului
în
care
Constitu
ț
ia sau legile interne con
țin dispoziț
ii mai favorabil
e
”
.

Personalul participant la operațiile de pace ale Națiunilor Un
ite
–

militar, de poliție sau civil
–
trebuie să acționeze în conformitate cu
dreptul internațional în domeniul drepturilor omului și trebuie să
înțeleagă cum se intersectează implementarea sarcinilor lor cu
drepturile omului.

Personalul participant la ope
rațiile de management al crizelor
trebuie să se asigure că nu abuzează de drepturile omului. Ei trebuie să

43

recunoască încălcările drepturilor omului și să fie pregătiți să răspundă
adecvat, în limitele mandatului și competențelor lor. Participanții
trebuie
să respecte drepturile omului în relațiile lor cu colegii și cu
populația locală atât în viața lor publică
,
cât

și
în cea
privată.

Dreptul internațional umanitar este cunoscut

și
sub denumirea de
„dreptul războiului” sau „dreptul conflictelor armate”

și
l
imitează
mijloacele și metodele conflictului armat. Dreptul internațional
umanitar este cuprins în cele patru Convenții de la Geneva din 1949 și
cele două Protocoale Adiționale din 1977, precum

și
regulile care
reglementează mijloacele

și
metodele de luptă
. Dreptul internațional
umanitar include
,
de asemenea
,
convenții și tratate despre protecția
proprietății culturale

și
a mediului în timpul unui conflict armat,
precum

și
protecția victimelor unui conflict.

Dreptul internațional umanitar este destinat să p
rotejeze
persoanele care nu participă sau care nu mai participă la ostilități

și
menține drepturile fundamentale ale civililor, victimelor și
necombatanților într
–
un conflict armat. Este relevantă pentru operațiile
Națiunilor Unite de menținere a păcii pen
tru că aceste misiuni sunt
adesea desfășurate în medii de conflict

și
postconflict
, în care violența
poate fi în creștere sau conflictul s
–
ar putea reaprinde. În plus, în
mediile
postconflict
pot exista părți ale populației civile care au fost
ținte pentru
părțile combatante, prizonieri de război și alte grupuri
vulnerabile
asupra
cărora se vor aplica Convențiile de la Geneva sau
alte norme umanitare în cazul unor ostilități suplimentare.

Forțele de pace ale Națiunilor Unite trebuie să aibă o clară
înțeleg
ere a principiilor și regulilor Dreptului internațional umanitar și
trebuie să le respecte în situațiile în care acestea se aplică.

Principiile fundamentale

și
regulile Dreptului internațional
umanitar care se aplică forțelor de pace ale Națiunilor Unite
sunt
prevăzute în Buletinul Secretarului General cu privire la respectarea de
către forțele Națiunilor Unite a Dreptulu
i internațional umanitar din

6 a
ugust 1999 (ST/SGB/1999/13).

Dreptul internațional umanitar a apărut ca necesitate a limitării
efectelo
r distructive ale conflictelor armate, din rațiuni umanitare, fiind
notorii marile suferințe pe care le generează războiul în rândul
populației și pagubele imense pe care le produce. Dreptul internațional
umanitar, creat ca un ansamblu de norme juridice in
tegrate în sistemul
dreptului internațional contemporan, se dorește a fi un atenuator al
acestor sufer
ințe și pierderi care depășesc „
necesitățile militare”.

44

Încă de la apariția lor, statele au acceptat existența unui drept al
războiului
–

jus belli

–
, res
pectiv a unui
jus ad bellum

–
dreptul de a
recurge la război
–
și a unui
jus
în
bello

–
reguli ce trebuiau respectate
în timpul conflictului.

Într
–
o definiție mai recentă
36

se
arăta că
dreptul umanitar este o
ramură a dreptului internațional public care are
la origine sentimentul
umanitar
,
iar în centrul atenției protecția persoanei.
Pornind de la
această semnificație, în literatura română de specialitate
37
, s
–
a reținut
următoarea definiție:
„
Dreptul internațional umanitar reprezintă
ansamblul normelor de dre
pt internațional, de sorginte cutumiară sau
convențională, destinate a reglementa în mod special problemele
survenite în situații de conflict armat internațional și fără caracter
internațional
”
.

Obiectul
dreptului internațional umanitar îl reprezintă, înt
r
–
un
anumit sens, persoanele care sunt afectate de pe urma actelor de
violență armată. La o analiză detaliată, obiectul dreptului internațional
umanitar este dat de relațiile pe care le reglementează această parte a
normelor juridice internaționale. Este v
orba tocmai despre acele relații
dintre părțile participante la un conflict armat referitoare la desfășurarea
acțiunilor militare, la metodele și mijloacele de război permise și
nepermise, la protecția victimelor de război, a populației civile și a
bunuril
or cu caracter civil. În consecință, în doctrină
38
s
–
a identificat
obiectul dreptului internațional umanitar cu
totalitatea relațiilor prin
care se vizează atenuarea suferințelor generate de conflictele armate.

O perioadă îndelungată de timp, dreptul intern
ațional umanitar a
acționat în condițiile în care statelor li se recunoștea
jus ad bellum,
context în care nu se putea vorbi decât de o
funcție de moderație
. În
prezent, după scoaterea în afara legii a amenințării

cu forța și a
războiului de agresiune, dre
ptul internațional umanitar a căpătat noi
valențe și funcții, precum
funcția de prevedere, menținere și restabilire
a păcii
.

Pe lângă aceste funcții, dreptul internațional umanitar mai
îndeplinește și
funcția normativă (educativă)
–

care are implicații
pro
funde în controlul comportamentelor pe câmpul de luptă. Dacă
pregătirea combatanților din punct de vedere militar, ca luptători în

36

F. Bory
,
Geneza

și
dezvoltarea dreptul
ui internațional umanitar
, 1982, p. 5
.

37

Dr. I. Cloșcă, dr.

I. Suceavă,

Dreptul internațional umanitar
, Casa de Editură

și
Presă Șansa
SRL, București, 1992, p.
1
1
.

38
Stelian Scăunaș,
Drept internațional public
, Editura
All Beck,
Bucure
ști,
2002
,
p. 247
.

45

sensul cel mai restrâns, reprezintă componenta strict profesională,
formarea comportamentelor umanitare reprezintă latura mor
ală, fără de
care un combatant nu poate îndeplini toate condițiile de legalitate. Sau,
după cum aprecia un distins autor, dacă pentru combatant știința
militară este inteligența lui, dreptul umanitar este caracterul lui; un
luptător complet este acela care
le posedă pe amândouă într
–
o măsură
suficientă
39
.

De asemenea,
funcția sancționatorie
este caracteristică dreptului
internațional umanitar precum oricărui alt sistem juridic. Norma
juridică, în general, se deosebește de toate celelalte reguli
comportament
ale pentru că este însoțită de garanții de natură coercitivă.
Fără sancțiuni, normele umanitare devin aproape imposibil de aplicat.
De aceea, dreptul internațional umanitar conține un subsistem în
continuă dezvoltare pentru sancționarea celor care săvârșes
c crime de
război sau alte violări ale lui.

În dreptul internațional umanitar sunt consacrate
trei principii de
bază
cu privire la metodele

și
mijloacele de luptă: părțile unui conflict
armat nu au un drept nelimitat în alegerea mijloacelor și metodelor de

război, permanent trebuie făcută distincția între obiectivele militare și
populația civilă (principiul discriminării)

și
limitarea suferințelor

și
distrugerilor. Astfel, sunt interzise următoarele mijloace și metode de
război:

–
metode și mijloace de răzb
oi care produc rău superfluu, cum ar
fi,
spr
e exemplu
,
gloanțele explozive, minele antipersonal;

–
metode

și
mijloace de război cu efect nediscriminant (armele
nucleare, chimice, bacteorologice, termonucleare);

–
metode

și
mijloace de război care afectează
mediul; sunt
interzise atingerile aduse mediului natural ce produc efecte întinse,
grave

și
durabile (armele neconvenționale: armele nucleare, producerea
ploii, zăpezii, provocarea furtunilor, cutremurelor, cicloanelor etc.);

–
metodele perfide sunt
actel
e care fac apel, cu intenția de a
înșela, la buna credință a unui adversar pentru a
–
l face să creadă că
are dreptul de a primi sau obligația de a acorda protecția prevăzută de
regulile dreptului internațional umanitar
40

(simularea intenției de a
negocia sau
a predării, simularea unei incapacități, simularea de a avea

39

Ion Dragoman
,
Dreptul internațional umanitar în regulamentele militare ale României
, în
RRDU, nr. 3
–
4/
2000, p. 35
.

40
Protocolul adițional I de la Geneva, din 1977
.

46

statut de civil sau necombatant, recrutarea unor asasini profesioniști,
trădarea)
.

Regulile generale de protecție

a victimelor conflictelor armate

și
a bunurilor cu caracter civil, a răniților,
bolnavilor

și
a personalului
sanitar, precum

și
a prizonierilor de război
decurg din principiul
discriminării, enunțat anterior, conform căruia trebuie să se facă o
distincție permanentă și clară între obiectivele militare și categoriile
enumerate mai sus.
De asemenea, este important de amintit existența
unor reguli de protecție specială, prin care fie se incriminează anumite
fapte deosebit de periculoase (om
or, pedepse corporale, mutilări
etc
.
)
fie se protejează anumite categorii de persoane (femei, copii,
ziariști).

Operațiile de pace sunt desfășurate, de regulă,

pe baza unui
mandat al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Sarcinile pe
care o operație de pace a Națiunilor Unite trebuie să le realizeze sunt
prevăzute în mandatul Consiliului de Secu
ritate. Mandatele Consiliului
de Securitate variază de la o situație la alta în funcție de natura
conflictului

și
provocările specifice pe care le prezintă. Pentru că
operațiile de menținere a păcii sunt în mod normal desfășurate pentru a
susține implement
area unui armistițiu sau a unui acord de pace mai
cuprinzător, mandatele Consiliului de Securitate sunt influențate de
natura și conținutul acordului încheiat între Părțile conflictului.

Mandatele Consiliului de Securitate reflectă dezbateri normative
mai
vaste cu privire la mediul internațional de securitate. În această
privință, există mai multe sarcini transversale tematice care sunt
atribuite periodic operațiilor de pace ale Națiunilor Unite, pe baza
următoarelor rezoluții de referință ale Consiliului d
e Securitate:

–
Rezoluția Consiliului de Securitate 1325 (2000) cu privire la
femei, pace

și
securitate;

–
Rezoluția Consiliului de Securitate 1612 (2005) cu privire la
copii și conflictele armate;

–
Rezoluția Consiliului de Securitate 1674 (2006) cu priv
ire la
protecția civililor în conflicte armate.

Rezoluția Consiliului de Securitate 1612 (2005) subliniază
responsabilitatea operațiilor de pace ale ONU de a asigura un răspuns
coordonat la problemele legate de copii și conflictele armate, să le
monitorize
ze și să le raporteze Secretarului General. Conform rezoluției
1612 (2005) Secretarul General este obligat să
se
asigure că necesitatea
cu privire la numărul

și
rolurile consilierilor pentru protecția copiilor

47

sunt sistematic evaluate în timpul pregătirii
fiecărei operații de pace ale
ONU.

Rezoluția Consiliului de Securitate 1674 (2006) reafirmă
angajamentul Consiliului de a asigura că mandatele operațiilor de pace,
unde este necesar

și
de la caz la caz, includ prevederi cu privire la:

–
protecția civilil
or, în special a celor sub amenințarea iminentă a
unui pericol fizic în zonele de operații,

–
facilitarea acordării asistenței umanitare și

–
crearea condițiilor favorabile reîntoarcerii voluntare, sigure,
demne și durabile a refugiaților și persoanelor
strămutate intern.

Varietatea sarcinilor atribuite operațiilor de pace a crescut
semnificativ ca răspuns la schimbarea tipurilor și particularităților
conflictelor în scopul dezvoltării celor mai bune soluții de abordare a
amenințărilor care apar la adresa
păcii și securității internaționale. Deși
fiecare operație de pace a Națiunilor Unite este diferită, există un mare
grad de consecvență în tipurile de sarcini atribuite de Consiliul de
Securitate.

De la regula generală a interzicerii folosirii forței ca m
ijloc de
reglementare a diferendelor internaționale sunt admise două excepții,
reglementate prin Carta O.N.U., în cap. VII „Acțiunea în caz de
amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de
agresiune”.

Prima derogare este prevăzută de ar
t. 39 din Cartă, care dispune :
„
Consiliul de Securitate va constata existența unei amenințări
împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau unui act de agresiune și va
face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate
cu art. 41

și
42
, pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității
internaționale
”.

Cele de mai sus instituie competența exclusivă a Consiliului de
Securitate de a decide dacă, când și cum se va recurge la forța armată
pentru a soluționa o situație conflictuală.

O
a doua excepție este cuprinsă în art. 51 care stipulează : „
Nicio
dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un
atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor U
nite, până când
Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea
păcii și securității int
ernaționale. Măsurile luate de m
embri în
exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la
cunoștința Consiliului de Securitate și
nu vor afecta în nici un fel

48

puterea

și
îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei
Carte, de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare
pentru menținerea sau restabilirea păcii

și
securității internaționale.
”

Acest
caz
în care statele pot recurge la forța armată fără aprobarea
Consiliului de Securitate tinde să fie completat în baza principiului
responsabilității de a proteja
.

1.5. Analiza crizelor

Acțiunile într
–
un mediu multidimensional generează provocări
particulare
atât pentru actorii militari
,
cât și pentru cei civili. Experiența
demonstrează că
,
în acest caz
,
este posibil să nu existe o agenție
desemnată formal pentru asigurarea coordonării generale, iar singurele
structuri capabile să reacționeze rapid sunt cele
militare. Astfel, o
abordare cuprinzătoare reprezintă rezultatul dorinței unei varietăți de
actori de a juca un rol în soluționarea crizelor.

În concepția
NATO
, pentru cunoașterea și analiza situației se
utilizează experți în domeniu, care analizează actor
ii și sistemele
asociate acestora (analiza tip PMESMII
41
)
.

Analiza tip PMESMII

Activitățile principale din cadrul fazei întâi a procesului de
planificare a operațiilor
–
cunoașterea situației. Ele se aplică tuturor
zonelor de interes strategic.

Monitorizare
a zonei de management integrat al crizei vizează
analiza zonelor instabile, capabilităților militare, problemelor
transnaționale cu potențiale implicații militare, în scopul evaluării
riscurilor

și
amenințărilor potențiale la adresa intereselor de securita
te.

Elaborarea unei imagini de ansamblu asupra sistemelor din zona
de management integrat al crizelor se execută în mai multe etape, după
cum urmează:

a) stabilirea responsabilităților pentru
zona de management
integrat al crizelor
;

b) estimarea naturii r
iscurilor

și
provocărilor
–
t
rebuiesc revizuite
informațiile disponibile despre zona de management integrat al crizelor
și orientat procesul de documentare în funcție de gravitatea

și
domeniul
de manifestare a amenințărilor/riscurilor la adresa intereselor
de
securitate: terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă,
instabilitatea provocată de statele „eșuate”, accesul liber la

41
PMESII
–
domeniile politic, militar, economic, social, de mediu, infrastructură și
inform
ații.

49

achiziționarea/
utilizarea tehnologiilor moderne cu dublă întrebuințare,
întreruperea fluxului de resurse vitale etc.;

c) id
entificarea actorilor principali din zona de management
integrat al crizei

–

î
n zonele de interes există o varietate de actori statali

și
nonstatali, potențiali adversari, parteneri și alții, ale căror acțiuni și
influențe sporesc sau diminuează potențiale
le riscuri sau amenințări la
adresa intereselor naționale
; f
iecare actor are propriile sale interese și
acționează în urmărirea îndeplinirii acestora, în concordanță cu
capabilitățile și motivația pe care le are
; a
ceștia pot fi considerați ca
sisteme forma
te din elemente, aflate în interacțiune cu alte sisteme,
pentru a le influența comportamentul
; o
dată cu identificarea actorilor
principali, se poate iniția contactul cu aceia care ar putea facilita
procesul de elaborare a bazei documentare
;

a
ctorii pot fi:
state naționale

și
entități nonstatale; organizații precum: guverne, forțe de securitate,
organizații internaționale, organizații nonguvernamentale, organizații
voluntare private, precum și companii comerciale

și
corporații
multinaționale; grupuri, incluz
ând grupuri de interese politice,
economice, sociale sau grupuri etnice, religioase, tribale sau de clan,
care de obicei sunt legate de cele menționate la început; indivizi,
inclusiv cei cu putere de decizie, precum

și
lideri sau formatori de
opinie;

d) cu
legerea continuă de date și informații detaliate despre actorii
și sistemele din zona de management integrat al crizei.

Analiza sistemelor din spațiul de angajare
presupune:

a) aplicarea metodelor specifice analizei sistemelor
,
–
c
omplexitatea unei situații
este dată de numărul, compoziția

și
structura
diferitelor sisteme existente

și
a modului în care acestea
interacționează
;

c
omplexitatea structurală a fiecărui sistem este direct
prop
orțională cu numărul de sub
sisteme/elemente componente, în timp
ce comple
xitatea interactivă a sistemului este legată de libertatea de
acțiune a fiecărei componente în parte și de numărul de legături dintre
componente
;

s
istemele complexe, capabile să
–
și adapteze răspunsul în
timpul interacțiunii lor cu alte sisteme sau ca urmar
e a schimbărilor în
mediul de operare pot fi considerate sisteme adaptabile complexe
;

a
naliza sistemelor îmbunătățește înțelegerea naturii problemei și va
sprijini elaborarea soluțiilor posibile pentru rezolvarea situației;

b) examinarea/cercetarea sisteme
lor adaptabile complexe
,
–

a
naliza sistemelor examinează potențialii adversari, actorii aliați/

parteneri și neutri în ansamblu, pentru a le înțelege comportamentul,

50

capabilitățile

și
interacțiunile în cadrul spațiului de angajare,
considerându
–
le sisteme
adaptabile complexe
;

a
ceastă analiză va
evidenția punctele tari, punctele slabe, vulnerabilitățile și alți factori
critici, inclusiv gradul lor de adaptabilitate, asigurând o înțelegere a
modului în care sistemele sau elementele acestora pot fi influențate
.

Principalele etape ale analizei sistemelor
sunt:

a) analiza

și
actualizarea compunerii sistemului, identificarea
subsistemelor esențiale

și
a elementelor fiecărui subsistem, din punct de
vedere al domeniilor
PMESMII
;

b) identificarea punctelor tari

și
a
punctelor slabe ale sistemului,
care va evidenția elementele cheie ale acestuia, fapt care va facilita, mai
departe, determinarea centrului de greutate și a capacității de adaptare a
sistemului pe timpul interacțiunii cu celelalte sisteme;

c) identificare
a relațiilor dintre elementele sistemului, care va
evidenția modul în care punctele tari și cele slabe ale sistemului vor fi
influențate pe timpul interacțiunii acestuia cu alte sisteme
;

a
ceasta va
conduce la descoperirea potențialelor vulnerabilități și a
elementelor
asociate acestora care trebuie valorificate sau exploatate
;

a
naliza
liderilor, organizațiilor, facilităților, caracteristicilor

și
materialelor
asociate elementelor vulnerabile ale sistemului va indica dacă acestea
pot fi influențate de către
o acțiune proprie, care ar putea crea un efect
dorit asupra sistemului.

Pentru a facilita înțelegerea modului în care acționează sistemele,
analiza sistemelor utilizează frecvent diagramele de influențe pentru a
ușura vizualizarea modului în care actorii c
heie
–
indivizii, grupurile

și
organizațiile
–
interacționează între ei

și
care dintre aceste relații sunt
mai importante. Diagramele de influențe pot fi utilizate pentru a
evidenția care sunt cerințele, capabilitățile și vulnerabilitățile critice

și
modul
în care poate fi influențat sau afectat comportamentul
elementelor sistemului. Aceste diagrame pot să indice, de asemenea,
obiectivele, criteriile pentru succes și punctele decisive.

O astfel de reprezentare vizuală ajută la înțelegerea complexității
unei
situații din punct de vedere al structurii, relaționării și capacității
de adaptare a sistemelor. În plus față de descrierea stării curente a
sistemelor, diagramele de influență pot fi utilizate și la identificarea
acțiunilor

și
influențelor care pot prod
uce sistemelor stările dorite.
Analiza de ansamblu a interacțiunilor cauzale sprijină desfășurarea
acestui proces.

51

Analiza sistemelor contribuie la înțelegerea detaliată a condițiilor

situației curente

și
evoluției probabile, precum și a

locului și rolului

diferiților actori în crearea efectelor. Procesul analitic colectiv
42
prin
care se determină acțiunile probabile ale actorilor principali, permite
formarea unei viziuni unitare asupra capabilităților, comportamentului
și vulnerabilităților acestora la dife
ritele influențe.

Un sistem este constituit dintr
–
un număr de actori, împreună cu
resursele la dispoziția acestora. Sistemele sunt caracterizate de
dinamica lor proprie, precum

și
de legăturile cu celelalte sisteme în
cadrul unuia sau a mai multor domenii.
Se poate spune că actorii și
resursele la dispoziția acestora reprezintă un sistem sau un „sistem de
sisteme”, fiecare dintre aceste sisteme având numeroase elemente
componente. Prin crearea de efecte pe un domeniu, în cadrul unui
sistem, se pot influența
adesea condițiile din cadrul altui domeniu, în
alte sisteme sau elemente ale lor.

Aceste „interdependențe” sunt complexe, au caracter multiplu și
fac necesară armonizarea operațiilor militare cu acțiunile celorlalți
actori, astfel încât să se evite efortu
rile paralele sau divergente și să se
creeze sinergia

și
eficiența măsurilor luate. Aspectele multiple ale crizei
conferă un grad de complexitate sporit planificării operațiilor și solicită
implicar
ea instrumentelor de putere non
militare. Trebuiesc cunoscu
te și
înțelese aceste instrumente, modul acestora de operare

și
posibilitățile
de interacțiune și/sau coordonare cu acestea, precum

și
natura
diferitelor sisteme pe care le pot influența.

Acest aspect complex al situațiilor de criză constituie o nouă
provo
care. El implică utilizarea instrumentelor de putere nemilitare,
controlate în principal de către state sau organisme internaționale. Mai
mult, specialiștii trebuie să înțeleagă foarte bine capabilitățile, modul de
utilizare și operare a acestor instrument
e de putere, posibilitățile de
coordonare cu acestea, precum

și
natura diferitelor sisteme pe care
urmăresc să le influențeze.

Indicii și avertizările sunt identificate

și
raportate ierarhic, prin
intermediul echipelor de supraveghere
43
, de către centrele d
e
operații/situații curente care monitorizează zonele de responsabilitate.
Indicii și avertizările sunt distribuite în rețea și evaluate utilizând atât
sistemul național, cât

și
Sistemul NATO de indici și avertizări
44
. Aceste

42
Brainstorming

43
Watch teams
.

44
NATO Intelligence Warning System
–
NIWS
.

52

sisteme sunt destinate pentru d
istribuirea informațiilor și evaluărilor,
pentru a asigura avertizarea timpurie cu privire la amenințările, riscurile

și
provocările probabile care ar putea avea impact asupra intereselor
naționale de securitate, ale aliaților

și
partenerilor.

Cunoașterea
situației este semnificativ îmbunătățită de
identificarea sistemelor principale, subsistemelor, elementelor și
actorilor din spațiul de angajare, precum și de determinarea naturii
relațiilor dintre acestea. Rapoartele sinteză asupra unui sistem sunt
produs
e analitice care as
igură o viziune dinamică, multi
dimensională a
spațiului de angajare pe baza unei analize încrucișate a domeniilor
acelui sistem. Acestea pot include

și
descrierea unor componente
principale ale sistemului, precum puncte tari, puncte slab
e care ar putea
fi influențate sau exploatate. Rapoartele sinteză pot fi specifice fiecărui
domeniu PMESII,
spr
e exemplu
,
raportul
–
sinteză politic pentru zona de
management integrat al crizei, raportul
–
sinteză militar pentru zona de
management integrat al
crizei etc. sau pot asigura o vedere de ansamblu
a mediului de operare,
spr
e exemplu
,
rezumatul zilnic/săptămânal al
zonei de management integrat al crizei, incluzând o trecere în revistă a
tuturor domeniilor PMESII.

Produsele prezentate anterior, inclusiv
rapoartele sinteză despre
sisteme, sunt utilizate în elaborarea evaluării strategice prin:

a) actualizarea situației în dinamică

și
determinarea obiectivelor
posibile ale actorilor principali
–
indivizi

și
organizații, precum și a
elementelor sistemelor:
rețele, grupuri etnice

și
diaspora acestora;

b) înțelegerea dinamicii din spațiul de angajare și det
erminarea
influențelor și inter
relaționărilor, care optimizează analiza de stat
major: f
actori
–
deducții
–
concluzii;

c) anticiparea interacțiunilor ulterioare
și a dinamicii acestora, pe
baza acțiunilor planificate pentru obținerea unui efect, fapt care asigură
condiții favorabile pentru realizarea efectelor strategice dorite.

Analizarea centrelor de greutate este îmbunătățită prin aplicarea
metodelor specifice
analizei sistemice, care facilitează identificarea
capabilităților, cerințelor

și
vulnerabilităților critice ale centrului de
greutate, pentru fiecare actor principal din cadrul mediului operațional
;

spre e
xemplu: analiza acestora poate identifica „spriji
nul populației
locale” ca fiind centru de greutate al unei grupări insurgente, pe când
analiza sistemelor poate evidenția în plus și motivele care stau la baza
acestui sprijin, conducând astfel la ideea că, pentru a ataca acest centru
de greutate, forțele
proprii trebuie să câștige ele însele sprijinul

53

populației prin activități de genul acordării asistenței financiare pentru
reconstrucție sau
a
asigurării facilităților medicale

și
de educație.

Metoda
–
ICAF
45

Metoda a fost creată de structurile americane di
n necesitatea de a
avea un instrument care să ajute
în
mod efectiv la prevenirea sau
soluționarea conflictelor violente, fiind astfel făcut un pas important
spre un răspuns mai eficient și coordonat
în
sprijinirea statelor
în
vederea prevenirii, atenuării
și recuperării
în
cazul unui conflict violent.

Metoda ICAF nu se rezumă doar la identificarea apariției crizelor
(așa cum o fac principalele sisteme de
early warning

și
instrumentele
care vizează previzionarea evenimentelor, identificând țările cu risc de

instabilitate sau colaps și descriind condițiile care duc la formarea unor
focare de instabilitate și conflict), ci merge mai departe, în scopul
înțelegerii modului în care aceste condiții au fost create

și
cum pot fi
cel mai eficient modificate în vedere
a evitării escaladării crizei. În acest
sens, punerea
în
aplicare a mecanismului ICAF poate facilita
identificarea dinamicilor sociale

și
situaționale care pot fie să amplifice,
fie să reducă șansele declanșării unui conflict, oferind astfel ocazia
actoril
or internaționali statali și nestatali implicați activ în menținerea
unui climat de pace și securitate să identifice cele mai eficiente căi de
acțiune
în
acest sens. ICAF este un mecanism complex, iar pentru o
mai mare precizie în evaluarea situației este
indicată parcurgerea
tuturor etapelor analitice pe care acesta le presupune și care se împart în
două mari categorii: diagnosticarea conflictului

și
planificarea
răspunsului la criză.

Pentru diagnosticarea cazului de interes se parcurg 4 etape
principale
.

Etapa 1
–
Evaluarea contextului conflictului

–
se are în vedere
evaluarea și descrierea aspectelor cheie ale contextului în care
evenimente au avut loc. Analiza contextului conflictului poate evidenția
anumite condiții rezistente la schimbare, reziliența,
precum și condițiile
care au facilitat criza/conflictul în cauză (mărirea diferențelor dintre
comunități; amplificarea presiunii care face ca violența să pară o
manieră mult mai atractivă pentru atingerea intereselor unui actor). La
fel de important este
și faptul că în anumite situații contextul poate
modela percepțiile grupurilor identitare și poate
f
i utilizat pentru

45

ICAF
–

Interagency Conflict Assessment Framework

–
este o metodă propusă de un grup de
lucru al Guvernului Statelor Unite ale Americii de evaluare/analiză a conflictelor care
poate fi
utilizat și aplicat cu succes și în cazul crizelor.

54

manipularea sau mobilizarea simpatizanților de către anumiți actori
cheie. Elemente ale contextului ce pot avea un impact major sunt:
sără
cia, condițiile de mediu, o istorie recentă a unor conflicte, creșterea
numărului de tineri în cadrul unei populații etc.

Etapa 2
–
Înțelegerea nemulțumirilor principale

și
a surselor de
adaptare socială/instituțională
.

În cazul nemulțumirilor fundamental
e putem identifica anumite
grupuri ale societății ale căror nevoi de securitate fizică, mijloace de
trai, valori sau interese sunt amenințate de un alt grup, mai multe
grupuri și/sau de instituții sau organizații.

În cazul surselor de adaptare socială/ins
tituțională, se identifică
grupurile societății în care relațiile sociale, structurile sau procesele
există

și
sunt capabile să ofere soluții pentru disputele existente, dar

și
să întâmpine

și
să satisfacă nevoile de bază prin mijloace neviolente.

Partea
de analiză a etapei a doua ar trebui să:

–
descrie grupurile identitare care percep

și
consideră că anumiți
actori le amenință identit
atea, securitatea sau existența;

i
dentitatea joacă
un rol important în coagularea

și
fundamentarea grupurilor, mai ales în

cazul grupurilor identitare care sunt formate din indivizi care se
identifică unii cu ceilalți, în cele mai multe dintre cazuri pe baza unor
caracteristici percepute de cei din exterior: etnie, rasă, apartenență
politică, vârstă, sex, religie, activitate
economică, statut socio
–
economic
etc
;

i
dentitatea joacă un rol primordial

și
în conflictele sociale, ca
urmare a importanței pe care o are în definirea percepției față de sine a
indivizilor

și
comunităților, dar și în definirea percepției dintre indivizi

ș
i
grupuri
46
;

a
stfel, grupurile identitare au tendința de a intra în conflict
în situațiile în care percep că interesele, nevoile

și
aspirațiile altor
grupuri se află în competiție cu ale lor
ș
i le pun în pericol identitatea,
securitatea

și
alte interese fun
damentale;

–
articuleze modul în care tiparele societății consolidează
tensiunile

și
clivajele intergrup și/sau cum acestea promovează buna
înțelegere

și
rezolvarea pașnică a disputelor într
–
un grup
,

d
e cele mai
multe ori, tiparele societății care sunt aso
ciate cu conflictul măresc
discrepanțele dintre grupuri: elitismul, excluderea, corupția, starea
cronică în deficitul de capacitate
–
stagnarea economică sistemică, lipsa

46
Celia Cook
–
Huffman,
The Role of Identity
în
Conflict,
în
Denis J.D. Sandole, Sean Byrne,
Ingrid Sandole
–
Staroste, Jessica Senehi, „Handbook of Conflict Analysis and Resolutions”,
Routledge,
USA and Canada, 2009, p. 19.

55

resurselor necesare, spațiul necontrolat
;

î
n general, efectele tiparelor
societății i
nclud consecințe negative pentru grupurile dezavantajate;

–
explice modul în care performanța instituțională slabă sau bună
agravează sau contribuie la soluționarea conflictelor, în evaluarea
performanței instituționale fiind important să se facă distincți
a între
rezultate (pot fi măsurate în mod obiectiv) și percepții (judecăți
evaluative ale acestor rezultate)
;

î
nțelegerea modului în care rezultatele
sunt percepute de diferite grupuri ale societății (mai ales în cazul
eficacității și legitimității), repre
zintă o componentă importantă de
diagnostic a conflictului.

Etapa 3
–
Identificarea factorilor de amplificare a conflictului

și
a celor de atenuare

–
în primul caz vorbim despre situația dinamică ce
rezultă

din mobilizarea grupurilor sociale de către actor
ii cheie în jurul

nemulțumirilor fundamentale
,
astfel că
factorii de amplificare a
conflictului
trebuie

înțeleși ca fiind o energie activă, în timp ce
nemulțumirile

fundamentale sunt o energie potențială. Factorii
atenuatori țin de

situația dinamică rezult
ată din mobilizarea grupurilor
sociale de către

actori cheie în jurul surselor de adaptare
socială/instituțională, putând

fi considerați energie cinetică produsă în
momentul în care actori

cheie mobilizează energia potențială de
adaptare socială

și
institu
țională.

În această parte a analizei sunt identificați actorii cheie care sunt

cruciali în producerea, perpetuarea sau modificarea profundă a tiparelor

societății sau a performanței instituționale identificate în etapa a doua.

Totodată,

trebuie identifica
tă reala intenție a actorilor în
mobilizarea susținătorilor spre

inflamarea sau atenuarea conflictelor
violente și care sunt mijloacele pe care

le au la dispoziție.

Identificarea actorilor cheie
vizează răspunsul la următoarele
întrebări:

c
ine?,
u
nde?,
d
e
ce și cum?.

Răspunsul la întrebarea
„
c
ine?
”
trebuie să identifice persoane,
organizații sau grupuri care, pe fondul abilităților de lideri și/sau a
puterii (poziție politică, autoritate morală, carismă, bani, arme): au
influență/impact asupra tiparelor so
cietății și a performanțelor
instituționale; sunt capabili să modeleze percepțiile

și
acțiunile

și
să
mobilizeze oamenii în jurul nemulțumirilor fundamentale sau a
adaptării sociale

și
instituționale; au posibilitatea de a asigura mijloace
(bani, arme, inf
ormații) pentru a sprijini alți actori
–
cheie care
mobilizează oamenii în jurul nemulțumirilor fundamentale sau a
adaptării sociale

și
instituționale
.

56

Răspunsul la întrebarea
„
u
nde?
”
vizează căutarea actorilor cheie
în funcții de conducere în guvern, organi
zații sociale/profesionale sau
rețele (fie în interiorul, fie în exteriorul unui stat sau teritoriu), inclusiv
în sectorul privat, organizații religioase, poziții guvernamentale (poliție,
sistem juridic

și
militar), structuri de putere informale și ilicite
, instituții
media

și
academice etc.

Răspunsul la întrebările
„
d
e ce și cum?
”
vizează înțelegerea
motivațiilor actorilor cheie și a mijloacelor lor: ce motivează actorii
cheie să exercite o influență asupra sistemelor politice, economice,
sociale

și
de sec
uritate dintr
–
o țară sau zonă; cum își exercită influența
(capacitatea de a conduce, autoritate morală, carismă personală, bani,
acces la resurse și arme, rețele sau conexiuni).

Determinările actorilor cheie
își propune să analizeze situația

plecând de la
obiectivele
care promovează violența sau promovează
alternativele pașnice

și
mijloacele și resursele
care le sunt disponibile
actorilor pentru a
–
și îndeplini aceste obiective.

Ca
mijloace și resurse
putem identifica: capacitatea de a folosi
violența/intimi
darea; resursele financiare (impozite, taxe de protecție,
sprijin de la actori/părți externe); bunuri primare valoroase (muncă,
informații, produse forestiere, minerale, culturi cu mare valoare etc.);
controlul asupra mass
–
media; sprijinul maselor.

Plecând
de la informațiile obținute referitoare la actorii cheie,
trebuie făcută o descriere scurtă a elementelor: „de ce”

și
„cum”
mobilizează aceștia susținătorii în jurul nemulțumirilor fundamentale
și, separat, în jurul surselor de adaptare socială

și
institu
țională. Fiecare
element legat de nemulțumiri trebuie trecut pe
„lista factorilor de
amplificare a conflictului”
, în timp ce cele legate de adaptarea socială

și
instituțională trebuie trecute pe
„lista factorilor atenuatori”
.

Următorul pas este interpreta
rea impactului lor asupra
conflictului, plecând de la cele două liste.

Etapa 4. Descrierea oportunităților pentru amplificarea sau
reducerea conflictului

–
se are în vedere precizarea unor evenimente
imediate

sau ocazii care pot influența în mod negativ
(„
ferestre de
vulnerabilitate”)
sau pozitiv
statu
–
quo
ul
(„ferestre de oportunitate”).

Ferestrele de vulnerabilitate
reprezintă momentele în care
anumite

evenimente pot amenința să schimbe rapid și fundamental
echilibrul politic sau al puterii, cum ar fi: ale
gerile, descentralizarea
puterii, modificările legislative importante. Aceste ocazii care pot fi

57

sesizate și valorificate de actorii cheie în vederea amplificării
impulsurilor conflictului.

Ferestrele de oportunitate
reprezintă momentele în care

identități
le principale devin mai importante decât identitățile subgrup
(de exemplu

când un dezastru natural are impact asupra mai multor
grupuri

și
impune un

răspuns unificat).

În cadrul acestei etape în analiză trebuie să se:

1.
identifice situațiile potențiale ca
re pot contribui la o
amplificare a conflictului violent

–

f
erestrele de vulnerabilitate
reprezintă situații care pot duce la escaladarea conflictului și
,
de cele
mai multe ori
,
rezultă din răspunsurile la scară largă la: o creștere a
incertitudinii în tim
pul unor alegeri sau în urma unui asasinat; o
excludere a partidelor de la evenimente importante precum negocieri
sau alegeri; încercarea de a
–
i marginaliza pe adepții nemulțumiți.

2.
identifice situațiile potențiale care pot oferi oportunități de
diminuar
e a conflictelor violente

și
de promovare a stabilității

–

f
erestrele de oportunitate descriu potențiale situații ce ar putea permite
progrese semnificative către o stare stabilă, precum cele în care
identități principale devin importante pentru grupurile
aflate în
contradicție

(
spr
e exemplu
,
în cazul în care dezastrele naturale au
consecințe asupra unor grupuri identitare multiple și situația solicită un
răspuns unificat sau când un lider cheie al unui conflict violent este
ucis
47
.

Metoda permite realizarea
unui diagnoze complexe a conflictelor

și
a crizelor, realizand astfel primul

și
cel mai important pas în
analizarea acestora: identificarea elementelor ce duc la declanșarea

și
evoluția lor, mizele părților implicate, capacitatea acestora de a acționa,
pr
ecum

și
interesele și determinarea lor.

Extrem de importantă este identificarea corectă a obiectivelor,
deoarece în funcție de acestea, de miza acțiunilor

și
în raport cu
interesele proprii, părțile implicate într
–
o criză sau într
–
un conflict se
vor poziți
ona și vor acționa. Tot acestea înfluențează categoric părțile la
o criză sau un conflict în deciderea modului și nivelului de implicare.

47

Interagency Conflict Assessment Framework
–
ICAF,

http://www.state.gov/documents/o
rganization/187786.pdf, pp. 1
–
15, accesat la
data de
22.02.2016.

58

Metoda CRISMART
48

Scopul în sine al unui exercițiu care utilizează metoda
CRISMART este de pregătire a specialiștilor
în domeniu

și
a liderilor
în vederea înțelegerii
nuanțelor
unor
crize
și a
managementului

acestora, de dezvoltare a capabilităților de avertizare timpurie (
early
warning)
și de pregătire pentru luarea măsurilor
eficace
și
eficiente

atunci când sunt detecta
te indiciile declanșării unei crize.

Metoda
poate fi utilizată în analiza unor tipuri variate de crize,
fiind testată pe multiple
crize punctuale care au avut la bază factori
declanșatori și de escaladare din domenii diferite: dezastre naturale,
erori tehn
ice, culpă umană, conflicte politice, atacuri teroriste
49
etc.

Pentru analizarea crizelor

și
conflictelor, metoda CRISMART
prevede 4 etape de cercetare cu 10 aspecte ale analizei.

Conform procedurii, analiza se desfășoară în următoarele etape:

1.
contextual
izarea crizei

–
vizează interpretarea evoluției și
caracteristicilor crizei în context istoric, organizațional/instituțional

și
politic;

2.
stabilirea cadrului temporal al crizei

–

urmărește identificarea
unor elemente care pot duce la o înțelegere mai apr
ofundată a crizei:
când se declanșează/când se încheie, ce se întâmplă pe diferite niveluri,
care sunt procedurile/rutinele care au contribuit la luarea unor decizii
de către factorii responsabili în contextul organizațional/instituțional
dat;

3.
disecarea
crizei acute

și
analizarea posibilităților și ocaziilor
de luare a unor decizii
(identificarea problemelor generate de criză sau
a celor care stau la baza declanșării crizei; cum se soluționează,
urgența, profunzimea, efectele crizei; identificarea sau cr
earea unor
ferestre de oportunitate pentru luarea deciziilor);

4.
reasamblarea crizei

și
reașezarea ei într
–
o perspectivă mai
largă

–
e
ste etapa finală a procesului de analiză

și
presupune
reasamblarea elementelor crizei împreună cu o serie de analize
tema
tice
50
;

a
ceste analize tematice au în vedere studierea situației de
criză plecând de la o serie de elemente precum:

48

CRISMART

–

Crisis Management Research and Training
din cadrul
The Swedish N
ation
Defence College
,

Suedia.

49
Marjan Malešič,
The Management of Complex (Security) Crisis,
în
„Innovative Issues and

Aproaches un Social Science”, Vol. 6, No. 1, p. 8, http://www.iiass.com/pdf/IIASS
–
Volume6
–
Number1_article_1.pdf., accesat la
data de
22.
02. 2016
.

50
K.

Eric Stern,
Crisis Decision making: A Cognitive Institutional Approach,
Swedish
National Defence Collage, Stockholm, 2003, pp. 48
–
59.

59

–

pregătirea, prevenirea

și
diminuarea efectelor
și

e
ste evaluată
măsura în care decidenții și organizațiile sunt pregătiți să managerieze
ev
enimente importante precum situațiile de criză;

–

leadership
–
ul

–
s
unt analizate tipurile și stilurile de conducere
adoptate de principalii actori ai crizei;

–

unitatea de decizie

–

e
ste analizată problema din perspectiva a
două aspecte:
cum
și
unde
se iau
deciziile în sistemele complexe,
relevante pentru managementul crizei;

–

cadrul în care se desfășoară criza

–

a
re în vedere identificarea
problemelor de percepție, analiză istorică

și
cadru;

–

conflictele de valori

–
t
ratează problema tensiunilor/conflict
elor
ce iau naștere ca urmare a ierarhizării valorilor în timpul unei crize;

–

cooperarea

și
conflictul politico
–
birocratic

–

a
bordează
modelele de convergență

și
divergență, de solidaritate și „bisericuțe”
care se formează între actorii/decidenții implica
ți într
–
o criză;

–

criza de comunicare

și
credibilitatea

–

a
naliza are în vedere
relațiile dintre decidenți, mass
–
media

și
elite/public;

–

transnaționalizarea

și
internaționalizarea

–
a
naliza din această
perspectivă are în vedere tendința situațiilor de c
riză de a se răspândi în
afara granițelor naționale ale statelor în care au loc;

–

efecte în timp

–
e
ste analizată secvențialitatea (analiza
momentelor în care se abordează rezolvarea unei crize din punctul de
vedere al apropierii față de momentul declanșă
rii crizei

și
al perioadei
din activitatea decidenților) și sincronizarea efectelor temporare;

–

lecții învățate

–

a
re în vedere identificarea actorilor capabili să
analizeze experiența

și
să utilizeze expertiza pentru creșterea eficacității
și eficienței
51
.

Identificarea unor răspunsuri corecte la cerințele de mai sus poate
asigura o înțelegere a crizei, mai exact a factorilor ce au stat la baza
declanșării ei, a modului în care a evoluat

și
s
–
a încheiat, dar

și
a
elementelor care au generat trecerea ei în
faza finală, într
–
o manieră
mai aprofundată decât o simplă trecere în revistă a evenimentelor în
sine. Pentru aceasta, este nevoie de acordarea unei atenții deosebite

51
Iulian Chifu,
Analiză de conflict
, Editura POLITEIA
–
SNSPA, 2004, pp. 58
–
60.

60

tuturor aspectelor luate ca referință, în încercarea de a înțelege situațiile
de criză di
ncolo de primul nivel, cel perceput de toată lumea.

Metoda CRISMART
52
a fost dezvoltată în cadrul Colegiului
Național de Apărare din Suedia pentru o înțelegere mai profundă a
crizelor în vederea perfecționării specialiștilor în domeniu atât în ceea
ce prive
ște managementul crizelor, cât și pentru dezvoltarea
capabilităților de avertizare timpurie (
early warning).

52

CRISMART

–

Crisis Man
agement Research and Training
din cadrul
The Swedish Nation
Defence College
,

Suedia. Metoda este utilizată și de ECMA
–
European Crisis Management
Academy.

61

CAPITOLUL 2

MANAGEMENTUL CRIZELOR

ÎN VIZIUNEA ONU

Deși practica
acțiunilor
ONU de menținere a păcii a evoluat
semnific
ativ în ultimele șapte decenii, trei principii de bază au servit
în mod tradițional

și
continuă să distingă operațiile ONU ca un
instrument pentru menținerea păcii și securității internaționale:
consimțământul părților, imparțialitatea

și
neutilizarea forț
ei cu
excepția autoapărării și a necesității îndeplinirii mandatului.

În acest
capitol vor fi prezentate conceptele doctrinare ale ONU privind
implicarea în managementul crizelor internaționale.

2.1.
Principiile de bază ale implicării ONU în managementul
crizelor

Aceste principii sunt relaționate între ele și se susțin reciproc.
Este important ca semnificația lor și relația dintre ele să fie clar
înțelese de toți cei implicați în planificarea și coordonarea operațiilor
ONU, astfel încât ele să fie aplicate
eficient.

Consimțământul părților.
Operațiile ONU de menținere a păcii
sunt desfășurate cu consimțământul părților principale la conflict.
Acest lucru necesită angajamentul
părților
față de procesul politic

și
acceptarea de către
părți
a unei operații ON
U mandatată să susțină
acel proces. Consimțământul părților principale oferă operației ONU
libertatea de acțiune necesară, atât politică
,
cât și fizică, pentru a
–
și
realiza sarcinile mandatate. În absența acestui consimțământ, operația
ONU de menținere a p
ăcii riscă să devină o parte la conflict și este
atrasă spre acțiunea de impunere, departe de rolul său intrinsec de
menținere a păcii. Consiliul de Securitate poate lua măsuri de
impunere fără consimțământul părților principale la conflict, dacă se
consta
tă că acel conflict prezintă o amenințare la pacea și securitatea
internațională. De asemenea, o operație poate lua forma unei acțiuni
de impunere a păcii în scopuri umanitare sau de protecție în situația în
care nu există proces politic și consimțământul
părților principale nu
poate fi obținut, dar există civili care suferă. Începând de la mijlocul
anilor 1990, acțiunea de impunere a păcii a fost realizată de coaliții

62

ad
–
hoc de state membre sau organizații regionale care, de regulă,

acționează cu autorizar
ea Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

În implementarea mandatului, operația ONU de menținere a
păcii trebuie să urmărească

și
să se asigurare constant că nu pierde
consimțământul părților principale
,
precum

și
că procesul de pace face
progrese.
Acest lucru necesită ca întregul personal de menținere a
păcii să aibă o înțelegere profundă a istoriei, cutumelor

și
culturii din
spațiul misiunii
,
precum

și
capacitatea de a evalua interesele

și
motivația părților.

Într
–
un mediu
postconflict
, absența î
ncrederii între părți poate
,

uneori
,
face consimțământul nesigur și lipsit de credibilitate.
Consimțământul, chiar dacă este acordat cu rezerve, sub presiunea
internațională, poate fi retras în mai multe moduri când o parte nu este
complet devotată procesu
lui de pace.
Spr
e exemplu, o parte care și
–
a
dat acordul pentru desfășurarea unei operații ONU de menținere a
păcii poate ulterior restricționa libertatea de acțiune a operației, ceea
ce implică retragerea
de facto
a consimțământului. Retragerea
completă a
consimțământului uneia sau mai multor părți principale
contestă raționamentul pentru operația ONU și va modifica supozițiile
de bază și parametrii care stau la baza strategiei comunității
internaționale de a susține procesul de pace.

Faptul că părțile pr
incipale și
–
au dat consimțământul pentru
desfășurarea unei operații ONU de menținere a păcii nu implică
neapărat sau
nu
garantează că va exista un consimțământ la nivel
local, în special dacă părțile principale sunt divizate pe plan intern sau
au slabe sis
teme de comandă

și
control. Universalitatea
consimțământului devine

și
mai puțin probabilă în contexte volatile,
caracterizate prin prezența grupărilor armate care nu sunt sub
controlul părților sau prin prezența altor actori destructivi. Operația de
menți
nere a păcii ar trebui să analizeze permanent mediul său de
operare pentru a depista

și
preveni retragerea consimțământului.
Operația de menținere a păcii trebuie să aibă abilitățile politice

și
analitice, resursele operaționale

și
voința de a gestiona sit
uațiile în
care consimțământul local lipsește sau a fost retras. În unele cazuri,
acest lucru poate necesita, în ultimă instanță, utilizarea forței.

Imparțialitatea.

Misiu
n
ile ONU trebuie să pună în aplicare
mandatul lor fără a
favoriza sau prejudicia nic
i
o parte. Imparțialitatea
este esențială pentru menținerea acordului și cooperarea părților
principale, dar nu trebuie confundată cu neutralitatea sau inactivitatea.

63

Forțele ONU de menținere a păcii trebuie să fie imparțiale în relația
lor cu părțile într
–
un conflict, dar nu neutre în executarea mandatului
lor.

Nevoia de tratament nediscriminatoriu față de părți nu trebuie să
devină un pretext pentru inacțiune în fața acțiunilor uneia dintre părți
care lucrează evident împotriva procesului de pace. La fel c
um un bun
arbitru este imparțial, dar va penaliza infracțiunile, operația de
menținere a păcii nu trebuie să accepte acțiuni ale părților care încalcă
angajamentele procesului de pace sau normele internaționale și
principiile pe care operația ONU le susțin
e

și
implementează.

Indiferent de nevoia de a stabili și menține bune relații cu părțile,
operația de menținere a păcii trebuie să evite activitățile care ar putea
compromite imaginea sa de imparțialitate. O misiune nu trebuie să se
îndepărteze de aplicar
ea riguroasă a principiului de imparțialitate de
teama interpretării greșite sau represaliilor, dar înainte de a acționa
este întotdeauna prudent să se asigure că motivele pentru o acțiune
sunt clare și bine stabilite și că au fost comunicate tuturor părți
lor.
Incapacitatea de a face acest lucru poate submina credibilitatea și
legitimitatea operației de menținere a păcii și poate conduce la
retragerea consimțământului uneia sau mai multor părți. Dacă operația
ONU este nevoită să contracareze încălcări ale c
onsimțământului, ea
trebuie să acționeze cu transparență, deschidere

și
comunicare
eficientă cu privire la raționamentul și natura răspunsului ei. Acest
lucru va minimiza oportunitățile de manipulare a percepțiilor
împotriva misiunii și va ajuta la reducer
ea reacției negative din partea
părților și susținătorilor lor.

Chiar și cei mai buni și mai corecți arbitri ar trebui să anticipeze
critica din partea celor afectați negativ

și
trebuie să fie capabili să
explice acțiunile lor.

Neutilizarea forței, cu exc
epția autoapărării și a necesității
îndeplinirii mandatului.
Principiul neutilizării forței, cu excepția
autoapărării datează de la prima desfășurare a forțelor armate ONU în
1956. Operațiile ONU de menținere a păcii nu sunt un instrument de
impunere. Totu
și, este înțeles că ele pot utiliza forța la nivel tactic cu
aprobarea Consiliului de Securitate, dacă acționează în autoapărare și
pentru îndeplinirea mandatului.

Mediile în care operațiile ONU de menținere a păcii sunt
desfășurate sunt adesea caracteriz
ate prin prezența milițiilor, bandelor
criminale și altor factori distructivi care caută activ să submineze

64

procesul de pace sau reprezintă o amenințare la adresa populației
civile. În aceste situații, Consiliul de Securitate a acordat operațiilor
ONU de m
enținere a păcii mandate „robuste” care le autorizează să
„
utilizeze toate mijloacele necesare
” pentru a împiedica cu forța
încercările de distrugere a procesului politic, pentru a proteja civilii
care sunt sub amenințarea iminentă de atac fizic și/sau pen
tru a asista
autoritățile naționale la menținerea legii și ordinii publice. Prin
utilizarea proactivă a forței în apărarea mandatelor lor, aceste forțe de
menținere a păcii au reușit să îmbunătățească situația de securitate și
să creeze un mediu favorabil
consolidării pe termen lung a păcii în
țările în care aceste forțe au fost desfășurate.

Deși pot
părea uneori similare, operațiile de menținere a păcii
robuste nu trebuie confundate cu operațiile de impunere a păcii care
acționează în temeiul Capitolului
VII al Cartei. Menținerea păcii
robuste implică utilizarea forței la nivel tactic cu autorizarea
Consiliului de Securitate și consimțământul națiunii gazdă și/sau al
părților principale la conflict. În schimb, impunerea păcii nu necesită
consimțământul păr
ților principale și poate implica utilizarea forței
militare la nivel strategic sau internațional, care este în mod normal
interzisă pentru Statele membre conform Articolului 2(4) al Cartei, cu
excepția cazului în care este autorizată de Consiliul de Secur
itate.

O operație ONU de menținere a păcii trebuie să folosească forța
numai ca o măsură de ultimă instanță, când alte metode de persuasiune
au fost epuizate și operația trebuie să exercite constrângere în această
acțiune. Scopul final al utilizării forțe
i este
de
a influența și împiedica
factorii distructivi să lucreze împotriva procesului de pace sau să
provoace suferințe civililor

și
să nu caute înfrângerea lor militară.
Utilizarea forței de către o operație ONU trebuie să fie întotdeauna
calibrată în m
od precis, proporțional și adecvat, conform principiului
forței minime necesare pentru a atinge efectul dorit, în timp ce susține
consimțământul pentru misiune și
pentru
mandatul său. În utilizarea
forței, operația ONU de menținere a păcii trebuie să aibă
în vedere
nevoia de neescaladare timpurie a violenței și revenire
a la mijloace de
convingere non
violente.

Utilizarea forței de către o operație ONU are întotdeauna
implicații politice și poate adesea da naștere unor circumstanțe
neprevăzute. Motivele pent
ru utilizarea forței trebuie examinate la
nivel adecvat în cadrul unei misiuni pe baza unei combinații de
factori, inclusiv capacitatea misiunii; percepțiile publice; impactul

65

umanitar; protecția forței; siguranța și securitatea personalului

și
cel
mai imp
ortant, efectul pe care acea acțiune îl va avea asupra
consimțământului național și local pentru misiune.

Regulile de angajare
–

ROE
pentru forțele militare

și
Directiva
privind utilizarea forței

pentru componenta poliției într
–
o operație
ONU de menținere
a păcii au rolul de a clarifica diferitele niveluri ale
forței care pot fi utilizate în anumite circumstanțe. În medii volatile și
potențial periculoase în care operațiile ONU contemporane sunt
adesea desfășurate, aceste ROE

și
DUF trebuie să fie suficien
t de
robuste pentru a
se
asigura că operația își păstrează credibilitatea și
libertatea de acțiune pentru punerea în practică a mandatului.
Conducerea misiunii trebuie să se asigure că aceste ROE

și
DUF sunt
bine înțelese de întregul personal al misiunii ș
i sunt aplicate uniform și
corect.

Intervențiile internaționale continuă să fie ghidate de principiile
de bază ale consimțământului, imparțialității și neutilizării forței, cu
excepția autoapărării și a necesității îndeplinirii mandatului.

Experiența pract
ică a demonstrat că reușita operațiilor de pace
este influențată direct de percepția legitimității și a credibilității
acesteia, în special în ochii populației locale. Experiența recentă din
teatrele de operații a evidențiat nevoia ca operațiile de pace să

promoveze proprietatea națională

și
locală pentru a contribui la
realizarea unei păci durabile.

Legitimitatea.

Legitimitatea internațională este unul din activele
importante ale unei operații ONU. Legitimitatea internațională provine
din faptul că este s
tabilită după obținerea unui mandat de la Consiliul
de Securitate al Națiunilor Unite, care are responsabilitatea primară
pentru menținerea păcii și securității internaționale. Reprezentarea
largă a Statelor Membre care contribuie cu personal și fonduri la

operațiile multinaționale întărește și mai mult această legitimitate
internațională. La fel este întărită de faptul că operațiile ONU sunt
ghidate de Secretarul General al Națiunilor Unite, o figură
internațională imparțială
,
respectată

și
angajată direct
în susținerea
principiilor și obiectivelor Cartei.

Modul în care o operație ONU este condusă poate avea un
impact profund asupra percepției cu privire la legitimitatea ei.
Fermitatea

și
corectitudinea cu care o operație ONU își exercită
mandatul, corecti
tudinea cu care face uz de forță, disciplina pe care o
impune personalului său, respectul pe care îl arată față de cutumele,

66

instituțiile
,

normele locale

și
decența cu care tratează populația locală,
toate au un efect direct asupra percepțiilor legitimităț
ii sale.

Legitimitatea percepută a unei operații ONU de menținere a
păcii este direct legată de calitatea

și
comportamentul personalului său
militar, de poliție

și
civil. Comportamentul personalului trebuie să fie
ireproșabil, proporțional și adecvat resp
onsabilităților importante
încredințate. Experiența a arătat că legitimitatea percepută a prezenței
unei operații ONU se poate eroda cu timpul, dacă mărimea
„amprentei” Națiunilor Unite și comportamentul personalului său
devine o sursă de resentimente la n
ivel local sau dacă operația de
menținere a păcii nu este suficient de reactivă pe măsură ce situația se
stabilizează. Misiunile de menținere a păcii trebuie să recunoască

și
să
respecte suveranitatea națională. Pe măsură ce structuri de guvernare
legitime
și capabile se operaționalizează, rolul actorilor internaționali
ar trebui să se diminueze. Noile structuri caută să promoveze
autoritatea națională și locală, cunosc capacitățile locale emergente și
sunt sensibili la efectul pe care comportamentul

și
con
ducerea
misiunii îl are asupra populației locale.

Credibilitatea.

Operațiile ONU de menținere a păcii sunt
desfășurate frecvent în medii volatile, foarte stresante, caracterizate
prin colapsul sau degradarea structurilor statului, precum

și
dușmănie,
viol
ență

și
tulburări. Lipsa normelor

și
insecuritatea poate fi exploatată
la niveluri locale de oportuniști care vor încerca să exploateze orice
gol politic și de securitate. În aceste medii, operația ONU va fi
probabil testată cu privire la slăbiciune și div
izare de către cei ale
căror interese sunt amenințate de prezența sa, în special în primele
etape de desfășurare.

Credibilitatea unei operații ONU este reflectarea directă a
încrederii comunităților locale și internaționale în abilitatea misiunii
de a
–
și r
ealiza mandatul. Credibilitatea este o funcție a capacității
misiunii, eficienței și abilității de a gestiona și atinge așteptările. În
mod ideal, pentru a fi credibilă, o operație ONU trebuie să se
desfășoare cât mai rapid posibil, să fie asigurată cu res
urse și să
încerce să mențină o atitudine de încredere, competență

și
unitate.

Experiența a arătat că stabilirea timpurie a unei prezențe
credibile poate ajuta la contracararea factorilor distructivi

și
diminuează posibilitatea ca misiunea să aibă nevoie d
e utilizarea forței
pentru a
–
și aplica mandatul.

67

Pentru a obține

și
menține credibilitatea, o misiune trebuie să
aibă un mandat clar

și
susținut cu resurse și capacități pe măsură

și
un
plan eficace al misiunii care este bine înțeles, comunicat

și
implemen
tat imparțial și eficient la fiecare nivel.

Desfășurarea unei operații ONU va genera mari așteptări în
rândul populației locale cu privire la abilitatea sa de a satisface nevoile
lor cele mai presante. Eșecul perceput în îndeplinirea acestor așteptări,
in
diferent cât sunt de realiste sau nu, poate determina ca operația să fie
centrul nemulțumirii populare sau
,
mai rău, centrul opoziție
i
active.
Odată ce credibilitatea este pierdută, este dificil de recâștigat.

O misiune cu credibilitate scăzută devine ine
ficace și ineficientă.
Activitățile sale încep să fie percepute ca având legitimitate slabă sau
fragilă

și
consimțământul se poate eroda. Criticii și oponenții misiunii
pot exploata aceste oportunități în acest sens. Pierderea credibilității
poate avea un
impact direct asupra moralului personalului misiunii,
erodând

și
mai mult eficiența sa. Prin urmare, menținerea credibilității
este esențială pentru succesul unei misiuni.

Operațiile multidimensionale ONU sunt tot mai implicate în
eforturile de a ajuta țăr
ile care ies dintr
–
un conflict intern care durează
mai mult decât în mod normal să reconstruiască fundațiile unui
s
tat
funcțional și vor urmări
promovarea autorității naționale

și
locale
.

În unele cazuri, capacitatea statului

și
cea locală poate fi atât de

slabă încât misiunea trebuie să își asume temporar anumite funcții fie
direct, ca în cazul administrației de tranziție
,
fie ca sprijin al
s
tatului.
Alte situații necesită suport mai puțin invaziv pentru autoritatea
statului
,

și
,

uneori
,
nici un suport. Na
tura

și
gradul unei anumite
operațiuni ONU va depinde de mandatul său, gravitatea situației pe
teren, resursele pe care comunitatea internațională este dispusă să le
investească

și
o evaluare a disponibilității partenerilor capabili,
credibili

și
legitimi
în cadrul națiunii gazdă. Fiecare dintre aceste
variabile se poate modifica pe parcursul derulării unei operațiuni ONU

și
necesită ajustări în abordarea operațiunii de menținere a păcii.

Autoritatea națională

și
locală este esențială pentru
implementarea
cu succes a unui proces de pace. În planificarea și
executarea activităților
de bază ale unei operațiuni ONU
toate
eforturile trebuie depuse pentru a promova autoritatea națională

și
locală și a genera încredere și cooperare între actorii naționali.
Abordă
rile eficiente ale autorității naționale

și
locale nu numai
întăresc legitimitatea percepută a operațiunii și susțin implementarea

68

mandatului, ci

și
ajută la asigurarea sustenabilității capacității
naționale de îndată ce forțele de menținere a păcii au fos
t retrase.

Parteneriatele cu actorii naționali trebuie încheiate cu atenția
acordată imparțialității, reprezentării vaste, includerii și considerațiilor
de gen. Misiunile trebuie să recunoască faptul că pot exista opinii
divergente în corpul politic al țăr
ii gazdă. Toate opiniile trebuie
înțelese, asigurându
–
se că autoritatea

și
participarea nu sunt limitate la
micile grupări de elită. Autoritatea națională și locală trebuie să
înceapă cu o clară înțelegere a contextului național. Aceasta include
înțelegere
a contextului politic, precum

și
a contextului mai larg socio
–
economic.

O misiune trebuie să fie atentă ca retorica autorității naționale să
nu înlocuiască înțelegerea reală a aspirațiilor

și
speranțelor populației

și
să permită capacității naționale să i
asă rapid din conflict pentru a
conduce procesele critice politice și de dezvoltare.

Misiunea va trebui să gestioneze tensiunile reale între nevoia
,
în
unele cazuri, de schimbare și transformare rapidă de la
statu
–
quo ex
ante
și rezistența la schimbare din
partea anumitor actori puternici
care au un interes în menținerea status
–
quo
ului
. Autoritatea schimbării
trebuie să fie construită
,
în primul rând
,
prin dialog. Formele de
influență politice, financiare și alte forme de influență internațională
pot fi nec
esare pentru a influența
p
ărțile în probleme specifice, dar ele
trebuie folosite numai pentru a susține aspirațiile largi de pace ale
comunității.

Activitățile unei operați
i multidimensionale trebuie să fie
susținute de nevoia de asistență

și
unde este nec
esar, de construire a
capacității naționale. Astfel, orice strămutare a capacității naționale
sau locale trebuie evitată ori de câte ori este posibil. O operațiune
multidimensională ONU poate fi obligată pe termen scurt să asume
funcții importante în stat
precum asigurarea securității și menținerea
ordinii publice. Totuși, aceste funcții trebuie realizate în mod
consultativ. Scopul trebuie să fie restaurarea cât mai curând a abilității
actorilor naționali și
a
instituțiilor de a
–
și asuma responsabilitățile

ș
i
a
exercita autoritatea lor deplină, cu respectarea normelor și
standardelor internațional acceptate. În construirea capacității
naționale, femeile

și
bărbații trebuie să aibă oportunități egale de
instruire. Eforturile țintite pot fi necesare pentru a s
e adresa
inegalităților de gen.

69

2.2.
Acțiuni, misiuni și operații ale ONU pentru managementul

crizelor

Spectrul activităților de pace și securitate cuprinde acțiuni,
misiuni sau operații pentru

prevenirea conflictelor, restabilirea păcii,
impunerea păcii,

menținerea păcii și consolidarea păcii.

În practică, acestea apar foarte rar în ordine liniară sau
secvențială. Experiența a arătat că ele se consolidează reciproc.
Utilizate ca măsuri nesistematice sau izolate, ele nu reușesc să asigure
metoda cuprinzăt
oare necesară pentru abordarea cauzelor
–
rădăcină ale
conflictului, metodă care reduce riscul recurenței conflictului.

Abilitatea comunității internaționale de a combina aceste
activități în mod eficace și

eficient s
–
a dovedit limitată

și
acest lucru a
con
dus
,
în unele cazuri
,
la vulnerabilități critice la nivel strategic și
astfel, la ineficacitatea răspunsului internațional la crizele care au
amenințat pacea

și
securitatea.

Prevenirea conflictelor
53
implică aplicarea unor măsuri
diplomatice sau structural
e pentru a împiedica diferendele, tensiunile
sau
neînțelegerile inter sau intra
statale să escaladeze într
–
un conflict
violent.

Fig.
2

–
Prevenirea conflictelor

53
Integrated Training Service
–
Policy Evaluation and Training Division,

United Nations Departments
of Peacekeeping and Field Support,
e
–
Guide to the United
Nations Departments of Peacekeeping Operations and Field Support

–

A Resource for New
Staff at Headquarters,
January, 2015, p.85
.

70

În mod ideal
,
această misiune trebuie să fie clădită pe
avertismente timpurii, culegerea d
e informații și analiza atentă a
factorilor generatori și alimentatori ai conflictelor generatoare de
violențe. Activitățile de prevenire a conflictelor pot include utilizarea
„
bunelor oficii
” desfășurate de Secretarului General al ONU sau de
către alți ac
tori cu vocație, a mijloacelor alternative de soluționare a
disputelor

și
diferendelor, inclusiv măsuri de desfășurare preventivă a
forțelor și a mijloacelor sau de punere în aplicare a unor măsuri de
consolidare a încrederii.

În
prevenirea conflictelor
ar
trebui utilizate într
–
o concepție
integrată, cuprinzătoare, toate instrumentele de putere: politic
,
diplomatic, civil, informațional și militar, d
e regulă, cu accent pe cele
non
militare. Utilizarea instrumentului militar, în această situație, ar
trebui să
vizeze diplomația apărării, rolul de descurajare

și
,

în ultimă
instanță, chiar prin interpunere, crearea condițiilor necesare pentru ca
ostilitățile între părți să nu fie declanșate, în scopul asigurării
răgazului necesar găsirii unor soluții politice de
stopare a evoluției
conflictului.

Restabilirea păcii
include
,
în general
,
măsuri care abordează
con
flictele armate inter sau intra
statale cu violență ridicată, care sunt
în curs de desfășurare, pentru care s
–
a obținut acordul statului/statelor
gazdă

și
imp
lică
,
în primul rând
,
măsuri diplomatice pentru a aduce
părțile ostile la un acord de încetare a focului prin negociere sau prin
utilizarea, în funcție de oportunități, a celorlalte mijloace alternative
de soluționare a disputelor

și
diferendelor. Secretar
ul General al
Națiunilor Unite, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului de
Securitate și/sau a Adunării Generale, poate exercita „bunele oficii”
pentru a facilita soluționarea conflictului. Emisarii, statele sau
grupurile de state și/sau organiza
țiile regionale sunt susceptibile de
participare la actele de restabilire a păcii. Restabilirea păcii poate fi
realizată, de asemenea, de entități neoficiale

și
nonguvernamentale sau
chiar de către o personalitate care acționează într
–
o manieră
independent
ă
54
.

54
Nations Unies,
Opérations de maintien de la paix des Nations Unies,
Principes et
Orientations,
New York, 2010,
p. 19
.

71

Fig.
3

–
Restabilirea păcii

Și în cazul
restabilirii păcii
ar trebui utilizate toate i
nstrumentele
de putere: politic,
diplomatic, civil, informațional și militar, într
–
o
concepție integrată, cuprinzătoare, dar, în această situație,
instrumentul m
ilitar ar trebui să fie utilizat la o intensitate mai mare
decât în cazul
prevenirii conflictelor
, în scopul stopării violențelor și
abuzurilor specifice conflictului armat, asigurării respectării normelor
internaționale, protecției civililor, femeilor și
copiilor de atrocități,
asigurării condițiilor necesare desfășurării acțiunilor umanitare și
asigurării cadrului de siguranță necesar găsirii rapide a unor soluții
politico
–
diplomatice de stopare a evoluției violențelor și de încheiere a
unui acord de înce
tare a focului.

Impunerea păcii
vizează implementarea măsurilor pentru
stoparea conflictelor armate inter sau intrastatale cu violență ridicată,
care sunt în curs de desfășurare, pentru care nu s
–
a obținut încă sau nu
se poate obține acordul statului/state
lor gazdă

și
implică aplicarea, de
regulă cu autorizarea Consiliului de Securitate, a unei game de măsuri
coercitive, inclusiv utilizarea forței militare, în temeiul capitolului VII
al Cartei ONU. Aceste măsuri sunt autorizate să restaureze pacea și
securi
tatea internațională în situațiile în care Consiliul de Securitate a
stabilit existența unei amenințări la adresa păcii, încălcarea păcii sau
un act de agresiune.

72

Fig.

4
–
Impunerea păcii

Consiliul de Securitate poate apela pentru impunerea păcii, d
acă
este cazul, la organizații regionale, alianțe, coaliții sau agenții, sub
autoritatea sa. Această opțiune este aplicabilă

și
de dorit în cazurile în
care conflictele violente și consecințele nefaste ale acestora evoluează
într
–
un ritm rapid, superior ca
pabilității ONU de a genera, proiecta și
utiliza o forța de “căști albastre”, sub propria

și
directa conducere.

În cazul
impunerii păcii
importanța înstrumentului militar crește
semnificativ, dar trebuie să fie utilizat tot într
–
o concepție integrată,
holi
stică, împreună cu celelalte instrumentele de putere, în scopul
stopării rapide a violențelor și abuzurilor, obligării părților să respecte
normele internaționale

și
determinării acestora să accepte încheierea
unui acord de pace.

Menținerea păcii
este un c
omplex de acțiuni militare, politice,
informaționale

și
civile, destinat conservării păcii, oricât ar fi ea de
fragilă, dacă luptele au fost oprite

și
s
–
a obținut un armistițiu,

și
care,
cu ajutorul forțelor de menținere a păcii asistă la implementarea
aco
rdurilor obținute și urmărește să preîntâmpine reizbucnirea
violențelor și redeclanșarea conflictului armat. În timp, menținerea
păcii a evoluat de la un model strict militar de respectare a
armistițiului

și
de separare a forțelor după războaie interstatal
e, la un
model complex cu elemente militare, de poliție și civile, care
acționează întrunit pentru asigurarea condițiilor principale ale

73

securității și realizarea fundației de bază necesară consolidării,
construcției

și
tranziției către stabilitate caracte
rizată de pace durabilă.

Fig.
5

–
Menținerea păcii

În cazul
menținerii păcii,
dacă în prima fază, înstrumentul
militar este utilizat la intensitate maximă, odată cu diminuarea
riscurilor de recidivă a conflictului violent, efortul principal trebuie
p
reluat de

celelalte instrumentele de putere.

Consolidarea păcii
implică generarea și implementarea, într
–
o
abordare cuprinzătoare, integrată, a unui
evantai
de politici

și
strategii
în toate domeniile securității, politic, economic, social, militar, mediu,

care au scopul de a întări capacitățile statului și ale societății, la toate
nivelurile, în vederea generării, dezvoltării și menținerii stabilității și
reducerii riscurilor de recidivă sau de declanșare a unui nou conflict
armat.

Consolidarea păcii este
un proces complex și de durată, mare
consumator de energii și resurse, care vizează consolidarea

și
tranziția
către
noua stabilitate
caracterizată de pace durabilă. Ea funcționează
prin abordarea

și
tratarea în mod integrat, holistic, a cauzelor
înrădăcina
te și a celor structurale ale conflictului generator de
violențe. Măsurile de consolidare a păcii abordează

și
tratează
problemele de bază care afectează funcționarea societății și a statului

și
au scopul de a spori capacitatea statului de a
–
și îndeplini f
uncțiile de
bază în mod legitim

și
legal.

74

Fig.
6

–
Consolidarea păcii

În cazul
consolidării păcii,
efortul principal trebuie asigurat cu
instrumentele nemilitare de putere, instrumentul militar având ca
sarcini principale asigurarea securității și st
abilității, asistența

și
sprijinul statului

gazdă în generarea și dezvoltate propriilor structuri
de securitate, transferul responsabilităților de asigurare a securității
către statul gazdă imediat ce acesta are asigurate structuri politice și
militare leg
ale

și
legitime și continuarea consilierii și sprijinului
acordat statului gazdă în domeniul securității și apărării până când
acesta este capabil să se autosusțină.

Crearea unei noi arhitecturi a Națiunilor Unite de consolidare a
păcii, reflectă înțeleger
ea

și
recunoașterea în cadrul comunității
internaționale a legăturilor dintre rolurile Națiunilor Unite de asigurare
a păcii
–
prin restabilire sau impunere respectiv menținere
–

și
cel de
consolidare a păcii. Când o țară îi solicită ajutorul,
Comisia de
c
onsolidare a păcii
ajută
prin
punerea la dispoziție a resurselor
comunității internaționale, oferă recomandări și propune strategii
integrate pentru consolidarea păcii și stabilității. Astfel, ea urmărește
să adune actorii relevanți, inclusiv instituții fi
nanciare internaționale

și
alți donatori, agențiile Națiunilor Unite, organizații ale societății civile

și
alte organizații pentru a susține aceste strategii și oferă recomandări
strategice principalelor organe ale Națiunilor Unite, ajută la facilitarea

75

di
alogului politic, măresc coordonarea și monitorizează progresul
actorilor naționali și internaționali

În practică, granițele între prevenirea conflictelor, restabilirea
păcii, impunerea păcii,
menținerea păcii și consolidarea păcii sunt
destul
de
confuze

ș
i
nu sunt foarte bine delimitate în timp. Misiunile
de pace sunt rar limitate la un tip de activitate, indiferent dacă sunt
conduse de către Națiunile Unite sau de către alți actori.

Fig.
7

–
Acțiuni, misiuni și operații pentru managementul crizelor in
ternaționale
de securitate

În timp ce operațiile de menținere a păcii ale Națiunilor Unite
sunt în principiu desfășurate pentru a susține implementarea unui
armistițiu sau acord de pace, ele sunt adesea necesare pentru a juca un
rol activ în eforturile de
restabilire a păcii și pot fi implicate în
activitățile inițiale de consolidare a păcii. Operațiile de menținere a
păcii ale Națiunilor Unite pot utiliza forța la nivel tactic, cu aprobarea
Consiliului de Securitate, pentru autoapărare și pentru îndeplini
rea
mandatului, în special în situații în care Statul nu poate asigura
securitatea

și
nu poate menține ordinea publică. Deși linia dintre
menținerea “robustă” a păcii și impunerea păcii poate părea neclară,
există diferențe importante între cele două. În t
imp ce menținerea
robustă a păcii poate implica utilizarea forței la nivel tactic cu acordul
autorităților gazdă și/sau a principalelor părți la conflict, impunerea

păcii poate implica utilizarea forței la nivel strategic sau internațional

76

(care este de ob
icei interzisă pentru
s
tatele membre ale ONU conform
Articolului 2 (4) al Cartei, cu excepția cazului în care este autorizată
de Consiliul de Securitate).

2.3.
Operațiile de pace ale ONU

Deși nu este prevăzută direct în Cartă, practica menținerii păcii a
început în 1948 când primii observatori militari ai Națiunilor Unite au
fost trimiși în Orientul Mijlociu. În anii Războiului Rece, obiectivele
forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite au fost limitate la
menținerea armistițiilor

și
stabilizarea
situațiilor pe teren, astfel încât
să se poată face eforturi la nivel politic de soluționare pe cale pașnică
a conflictelor. Mai multe operații de menținere a păcii de durată ale
Națiunilor Unite se încadrează în acest model „tradițional”.

Operațiile tradi
ționale ONU de menținere a păcii sunt
desfășurate ca o măsură interimară pentru a ajuta la gestionarea
conflictului

și
pentru a crea condițiile în care negocierea unui acord
durabil poate începe. Sarcinile atribuite operațiunilor tradiționale
ONU de mențin
ere a păcii de către Consiliul de Securitate sunt
esențial militare ca natură și pot implica:

–

o
bservarea, monitorizarea

și
raportarea cu ajutorul posturilor
statice, patrulelor, survolărilor sau altor mijloace tehnice, cu
acordul părților;

–

s
upravegherea în
cetării focului și susținerea mecanismelor de
verificare;

–

i
nterpunerea ca tampon

și
măsura de consolidare a încrederii.

Prin monitorizarea

și
raportarea aderării părților la
angajamentele cu privire la încetarea focului sau zona demilitarizată și
prin in
vestigarea reclamațiilor de încălcări, operațiile tradiționale de
menținere a păcii permit fiecărei părți să fie liniștită că cealaltă parte
nu va căuta să exploateze armistițiul pentru a câștiga un avantaj
militar.

Operațiile tradiționale de menținere a
păcii nu joacă de obicei un
rol direct în eforturile politice de soluționare a conflictului. Alți actori
precum partenerii bilaterali ai părților, organizațiile regionale sau
chiar trimișii speciali ai Națiunilor Unite pot colabora la soluții
politice pe t
ermen lung, care vor permite forțelor de menținere a păcii
să se retragă. Drept urmare, forțele tradiționale de menținere a păcii
sunt desfășurate înainte ca un acord politic durabil să fie încheiat între
părți.

77

Odată cu sfârșitul Războiului Rece, context
ul strategic pentru
menținerea păcii de către Națiunile Unite s
–
a schimbat dramatic și
Consiliul de Securitate a început să lucreze mai activ la promovarea
politicii de îngrădire și la soluționarea pe cale pașnică a conflictelor
regionale.

Deși sfârșitul
Războiului Rece a coincis cu reducerea incidenței
conflictelor în întreaga lume, conflictele armate interne constituie
marea majoritate a războaielor din ziua de azi. Multe conflicte au loc
în țările cele mai sărace ale lumii în care capacitatea statului e
ste slabă
și părțile beligerante sun
t motivate de câștigul economic
, dar

și
de o
ideologie sau suferințe din trecut.

În plus, dovezile au arătat că o mare parte a războaielor civile se
datorează unei recidive a conflictului, care prezintă riscuri deosebit
de
mari în primii 5
–
10 ani după un conflict.

Transformarea mediului internațional a dat naștere unei noi
generații de operații
„
multidimensionale” de menținere a păcii. Aceste
operații sunt de obicei desfășurate ca urmarea a evoluției periculoase a

unui co
nflict intern violent

și
pot utiliza o combinație de capacități
militare, de poliție

și
civile
,
pentru a susține implementarea unui acord
de pace cuprinzător.

În majoritatea mediilor
postconflict
, un acord de pace sau alt
acord, precum un acord de armisti
țiu sau acord cu privire la
demobilizarea forțelor va avea efecte

și
va include prevederi legate
direct de operația de menținere a păcii.

Acordul de pace, de regulă
,
este detaliat, specificând fazele
procesului de pace și particularitățile aranjamentelor
postconflict
.
Acesta poate fi și mai general, lăsând detaliile pentru negocieri
viitoare. Semnatarii acordului de pace au obligația de a respecta
termenii acordului. În anumite cazuri, Națiunile Unite sau Statele
membre cheie au semnat acorduri de pace în
calitate de garanți care se
angajează să asigure că procesul de pace continuă.

Unele operații multidimensionale ale Națiunilor Unite de
menținere a păcii au fost desfășurate în urma unei cereri din partea
autorităților naționale de a susține tranziția la g
uvernul legitim, în
absența unui acord de pace oficial. În cazuri excepționale, Consiliul de
Securitate a autorizat ca operațiile multidimensionale de menținere a
păcii să
–
și asume temporar funcțiile legislative

și
administrative ale
statului, pentru a sus
ține transferul autorității de la o entitate suverană
la alta sau până când aspectele de suveranitate au fost rezolvate

78

complet (la fel ca în cazul administrațiilor de tranziție) sau pentru a
ajuta statul să înființeze structuri administrative care nu au e
xistat
anterior.

Operațiile multidimensionale de menținere a păcii desfășurate ca
urmare a unui conflict intern se confruntă cu un mediu cu mari
provocări. Capacitatea statului de a asigura securitatea populației și a
menține ordinea publică este slabă și
violența continuă încă în diferite
părți ale țării. Infrastructura de bază a fost distrusă și mari categorii de
populație au fost strămutate. Societatea poate fi divizată în grupări
etnice, religioase și regionale și abuzuri grave ale drepturilor omului
a
u fost comise în conflict, complicând

și
mai mult eforturile de
obținere a unei reconcilieri naționale.

Operațiile multidimensionale de menținere a păcii sunt
desfășurate ca parte a unui efort internațional mai vast de a ajuta țările
care ies din conflict
să facă tranziția spre pacea durabilă.

Fig.
8

–
Sarcinile de bază ale operațiilor multidimensionale

de menținere a păcii
55

După cum se poate vedea în figura de mai sus, acest efort constă
în mai multe faze

și
poate implica o multitudine de actori cu
mandate
separate, deși suprapuse ca timp

și
zonă de desfășurare și domenii de
expertiză diferite.

55
United Nations, Department of Peacekeeping Operations and Department of Field Support,
United Nations Peacekeeping Operations
–
Principles and Guidelines
,
New York, 2010,

p. 23
.

79

În acest context mai vast, funcțiile de bază ale unei operații
multidimensionale de menținere a păcii sunt:

a)
c
rearea unui mediu sigur și stabil în timp
,
ce
întărește
capacitatea statului de a asigura securitatea, cu respectarea legii și
drepturilor omului;

b)
f
acilitarea procesului politic prin promovarea dialogului

și
reconcilierii și susținerea înființării instituțiilor de guvernare legitime
și eficiente;

c)
a
sigurarea unui cadru în care Națiunile Unite și alți actori
internaționali să poată să
–
și desfășoare activitățile la nivel național în
mod coerent

și
coordonat.

În plus față de monitorizarea și observarea armistițiilor,
operațiile multidimensionale de
menținere a păcii sunt frecvent
autorizate să ofere suport operațional agențiilor naționale de aplicare a
legii; asigură securitate la instituțiile cheie ale guvernului, porturi și
alte infrastructuri critice.

De asemenea, operațiile multidimensionale de
menținere a păcii
stabilesc condițiile de securitate necesare pentru libera circulație a
oamenilor, bunurilor și asistenței umanitare și oferă asistență
umanitară pentru neutralizarea minelor antipersonal. Chiar dacă
procesul de îndepărtare a minelor antip
ersonal și altor dispozitive
explozive rămase din război (ERW) nu a
u
fost explicit autorizat
e
de
Consiliul de Securitate, activitățile umanitare pentru neutralizarea
minelor antipersonal vor trebui invariabil să fie asumate de o misiune,
ca o problemă de s
iguranță și securitate a personalului Națiunilor
Unite. Contribuind la umplerea golului de securitate și de ordine
publică adesea existent în urma unor conflicte, operațiile
multidimensionale de menținere a păcii joacă un rol esențial în
asigurarea procesu
lui de pace

și
se asigură că partenerii umanitari și
de dezvoltare lucrează într
–
un mediu sigur.

În situații de conflict intern armat, civilii reprezentă marea
majoritate a victimelor. Mulți civili sunt dezrădăcinați forțat din țările
lor și prezintă anum
ite vulnerabilități care provin din strămutarea lor.
Drept urmare, majoritatea operațiilor multidimensionale de menținere
a păcii sunt acum mandatate de Consiliul de Securitate pentru a
proteja civilii de amenințarea iminentă a violenței fizice.

Protecția
civililor necesită acțiuni concertate

și
coordonate între
componentele militare, de poliție

și
civile ale forțelor de menținere a
păcii și trebuie canalizate în planificarea și coordonarea activităților de

80

bază ale acestor operații. Agențiile umanitare ale
Națiunilor Unite și
organizațiile neguvernamentale partenere (NGO) își asumă o gamă
largă de activități care susțin protecția civililor. Înaltul Comisariat al
Națiunilor Unite pentru
r
efugiați (UNHCR), Fondul Națiunilor Unite
pentru copii (UNICEF),

și
Ofi
ciul Înaltului Comisar ONU pentru
d
repturile
o
mului (OHCHR) au mandate exprese de protecție în acest
sens. În tot mai multe țări, una din aceste agenții este responsabilă
pentru coordonarea generală a acțiunilor pentru protecția actorilor
umanitari, printr
–
un „grup cluster” de protecție dedicat sau printr
–
un
grup de lucru. Serviciul antimine al DPKO este desemnat ca punctul
focal pentru acțiunile de neutralizare a minelor antipersonal în cadrul
Grupului de lucru pentru protecție (Protection Cluster Working
Group
–
PCWG).

Spre deosebire de operațiile tradiționale de menținere a păcii,
operațiile multidimensionale ale Națiunilor Unite joacă de obicei un
rol direct în eforturile politice de a soluționa conflictele și sunt adesea
mandatate de Consiliul de Securit
ate pentru a asigura
bune
le
oficii
sau
a promova
dialogul politic național
și reconcilierea. Faptul că
operațiile de menținere a păcii multidimensionale se bucură de un grad
înalt de legitimitate internațională

și
reprezintă voința colectivă a
comunității
internaționale, le oferă o capacitate substanțială de
influențare a părților în conflict. Această influență poate fi folosită
pentru a consolida

și
susține un consens politic în jurul procesului de
pace, promovează buna guvernanță

și
menține presiunea nece
sară
asupra părților pentru a implementa reformele instituționale cheie.

Operațiile multidimensionale ale Națiunilor Unite joacă de
asemenea un rol esențial în asigurarea că activitățile sistemului
Națiunilor Unite

și
altor actori internaționali sunt ghid
ate de o viziune
strategică comună.

ONU are abilitatea unică de a oferi un adevărat răspuns complet
la crize complexe și a dezvoltat conceptul de „misiuni integrate”
pentru a maximiza impactul suportului său pentru țările care ies din
conflict
56
.

Pentru a c
oordona toate aceste capacități, operațiile
multidimensionale ale Națiunilor Unite de menținere a păcii sunt

56
Vezi Nota de îndr
umare cu privire la Misiunile integrate ale Secretarului General, care
clarifică rolul, responsabilitatea și autoritatea Reprezentantului Special al Secretarului General

și
Reprezentantului Special Adjunct al Secretarului General/Coordonatorului rezident/

Coordonatorului umanitar, 17 ianuarie 2006
.

81

conduse de un Reprezentant Special al Secretarului General (SRSG)
care are autoritate generală asupra activităților structurilor Națiunilor
Unite.
SRSG stabilește cadrul care ghidează activitățile generale ale
Națiunilor Unite și cele ale Echipei Țărilor ONU (UNCT)

și
este
susținut în această sarcină de un Reprezentant Special Adjunct a
l
Secretarului General/Coordonator Rezident/
Coordonator Umanitar
(DSRSG/RC/HC). Acest reprezentant servește ca interfață principală
între operația Națiunilor Unite de menținere a păcii și UNCT; conduce
efortul de coordonare pentru activitățile umanitare, de dezvoltare

și
recuperare și aduce problemele ridicate de UNCT î
n atenția SRSG.

În timp ce desfășurarea unei operații multidimensionale de
menținere a păcii poate ajuta la oprirea violenței pe termen scurt, nu
poate conduce la pace durabilă
,
decât dacă este însoțită de programe
destinate să prevină reizbucnirea conflic
tului. Fiecare situație prezintă
mai multe provocări. Totuși, experiența a arătat că reușita păcii
durabile necesită progres în cel puțin patru domenii esențiale:

a)

r
estaurarea abilității statului de a asigura securitatea

și
de a
menține ordinea publică;

b)

î
ntărirea Statului de drept și a respectării drepturilor
omului. Conform Deciziei nr. 2006/47 a Comitetului de politică al
Secretarului General, legislația în contextul conflictului și contexte
le

postconflict
includ următoarele sectoare: justiția de tra
nziție; întărirea
sistemelor

și
instituțiilor de justiție naționale, inclusiv poliția

și
agențiile de aplicare a legii, închisorile

și
alte domenii prioritare
precum protecția și asistența victimelor

și
martorilor, combaterea
corupției, crima organizată, c
rima transnațională, traficul de persoane
și traficul de droguri
;

c)

s
usținerea apariției instituțiilor politice legitime și a
proceselor participative;

d)

p
romovarea redresării și dezvoltării sociale

și
economice,
inclusiv reîntoarcerea în siguranță sau r
estabilirea persoanelor
strămutate și a refugiaților dezrădăcinați de conflict.

În general
,
operațiile multidimensionale ale Națiunilor Unite nu
au finanțarea și expertiza tehnică necesară pentru a implementa
programe de consolidare a păcii. Totuși, ele su
nt adesea mandatate de
Consiliul de Securitate să joace un rol catalizator în următoarele
activități esențiale de consolidare a păcii: dezarmarea, demobilizarea

și
reintegrarea combatanților (DDR); deminarea teritoriului; reforma
în sectorului de securitat
e (SSR)

și
alte activități în domeniul statului

82

de drept; protecția și promovarea drepturilor omului; asistența
electorală; sprijinirea restaurării și extinderii autorității statului.

Dezarmarea, demobilizarea

și
reintegrarea combatanților
(DDR).
DDR este
o parte esențială a eforturilor de a crea un mediu
sigur și stabil în care procesul de reconstrucție poate începe. Operațiile
Națiunilor Unite multidimensionale de menținere a păcii sunt de
obicei mandatate pentru a asista la dezvoltarea și implementarea
p
rogramelor naționale DDR
57
. Acest lucru poate implica acordarea de
asistență tehnică; asigurarea dezarmării și bazelor de cantonament
și/sau colectarea

și
distrugerea armelor, munițiilor

și
altor materiale
predate de foștii combatanți. Alte agenții care luc
rează în coordonare
strânsă cu forțele de menținere a păcii sunt responsabile pentru
susținerea procesului de reintegrare care are scopul de a oferi foștilor
combatanți demobilizați un trai decent.

Acțiuni de deminare
. În context
postconflict
, minele antip
ersonal
și alte dispozitive neexplodate reprezintă o amenințare la siguranța
civililor

și
pune un obstacol major în calea recuperării cu succes după
conflict. Acțiunile de eliminare a minelor antipersonal este prin
urmare necesară pentru a recrea un mediu
sigur pentru viața normală
și dezvoltare. În afară de asigurarea asistenței de urgență pentru
deminare, operațiile multidimensionale de menținere a păcii sunt
adesea mandatate să ajute autoritățile naționale să dezvolte planuri de
acțiune pe termen mediu

ș
i
lung, pentru eliminarea minelor
antipersonal.

Reforma în sectorului de securitate (SSR)

și
alte activități în
domeniul statului de drept.
SSR este o componentă esențială a
eforturilor de restabilire

și
întărire a supremației legii. Progresul în
domeniul
SSR este esențial pentru succesul unei operații
multidimensionale a Națiunilor Unite

și
ajută la definirea „strategiei
de tranziție”
,
care depinde mult de abilitatea actorilor de securitate
naționali și instituțiilor să funcționeze eficient. În funcție de
mandatul
avut, o operație multidimensională a Națiunilor Unite poate fi chemată
pentru a asista la restructurarea, reforma și instruirea poliției naționale
și/sau a forțelor armate. Ele joacă
,
de asemenea
,
un rol catalizator în
consolidarea sistemelor judi
ciare naționale

și
de corecție și au fost
mandatate de Consiliul de Securitate pentru a promova reforma
judiciară sau
pentru a
susține dezvoltarea legislației primare.

57

Vezi Standardele Integrate ale Națiunilor Unite, DDR Standards (IDDRS), disponibile la
www.unddr.org/iddrs

83

În conformitate cu Decizia nr. 2007/11 a Comitetului de Politică
al Secretarului General
: „Obiectivul unei abordări a SSR de către
Națiunile Unite îl reprezintă instituțiile de securitate eficiente,
responsabile și sustenabile care operează sub controlul civil în cadrul
respectării legii și respectării drepturilor omului.

Focusul trebuie să
fie orientat asupra agențiilor de securitate
executive, forțelor armate, poliției și agențiilor de aplicare a legii,
ministerelor de resort relevante și organismelor de supraveghere
judiciară ale societății civile”.

Protecția

și
promovarea drepturilor omul
ui
. Abuzul

și
încălcarea drepturilor omului se află în centrul majorității conflictelor
contemporane și este o consecință a acestora. Multe dintre cele mai
grave abuzuri ale drepturilor omului au loc în timpul unui conflict
armat

și
de aceea, protecția dre
pturilor omului trebuie să fie în centrul
acțiunilor luate pentru a soluționa conflictul. Toate entitățile ONU au
responsabilitatea de a
se
asigura că drepturile omului sunt promovate
și protejate de operațiile lor pe teren.

Majoritatea operațiilor multidi
mensionale ale Națiunilor Unite
sunt mandatate pentru a promova și apăra drepturile omului prin
monitorizarea

și
investigarea încălcărilor drepturilor omului și/sau
dezvoltarea capacității actorilor naționali și instituțiilor de a face acest
lucru pe cont
propriu. Pentru furnizare expertizei, îndrumării și
suportului pentru componentele de drepturi ale omului ale operațiilor
multidimensionale ONU de menținere a păcii este responsabil Oficiul
Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului (OHCHR).
Integrarea
drepturilor omului și sustenabilitatea programelor
drepturilor omului trebuie să fie întotdeauna un factor cheie în
planificarea operațiilor multidimensionale ale Națiunilor Unite de
menținere a păcii.

Restaurarea și extinderea autorității statului.
Opera
țiile
multidimensionale ale Națiunilor Unite sunt frecvent chemate pentru a
susține restaurarea

și
extinderea autorității statului. Pentru a genera
venituri și a asigura serviciile de bază populației, statul trebuie să
poată exercita controlul asupra terit
oriului său național. Operațiile
multidimensionale ale Națiunilor Unite pot susține restaurarea

și
extinderea autorității statului prin crearea unui mediu activ de
securitate, prin asigurarea conducerii politice sau coordonarea
eforturilor altor actori int
ernaționali. Suportul la restaurarea sau
extinderea autorității statului poate include eforturi de dezvoltare a

84

participării politice și suportul operațional pentru activitățile imediate
ale instituțiilor statului. Unde este cazul, acestea pot include
cons
truirea capacității la scară mică sau suportul pentru procesele mai
ample de restructurare constituțională sau instituțională.

Asistența electorală
. Organizarea unor alegeri libere și corecte
este adesea scrisă în acordul de pace care stă la baza unei ope
rații
multidimensionale a Națiunilor Unite de menținere a păcii și
reprezintă o piatră de hotar spre stabilirea unui stat legitim. Operațiile
multidimensionale de menținere a păcii sunt de obicei mandatate să
joace un rol direct în eforturile de a organiza
, monitoriza și realiza
alegeri libere și corecte, prin asigurarea securității, asistenței tehnice,
suportului logistic

și
altor forme de asistență electorală. În acest scop,
componenta electorală a operațiilor multidimensionale ale Națiunilor
Unite este a
sigurată cu personal format din experți recomandați de
Divizia de Asistență Electorală a Națiunilor Unite (EAD) a
Departamentului pentru Afaceri Politice (DPA).

Deși operațiile multidimensionale ale Națiunilor Unite pot fi
necesare pentru a iniția un număr
limitat de activități de consolidare a
păcii, ele nu sunt concepute

și
nu dispun de resursele necesare unor
angajamente de construire a capacităților

și
instituțiilor pe termen
lung. Aceasta este
,
în mod normal
,
sarcina actorilor de dezvoltare din
cadrul
UNCT și a partenerilor cheie din afara Națiunilor Unite, care au
resursele

și
expertiza tehnică necesare pentru a
–
și asuma activități de
construire a capacităților

și
a instituțiilor, pe termen lung.

Totuși, experiența a arătat că
,
pe termen scurt, o oper
ație de
menținere a păcii a Națiunilor Unite nu are de ales decât să inițieze
eforturile de construire a capacității și instituției pe termen lung,
datorită incapacității altor actori de a prelua conducerea. Oricând o
operație a Națiunilor Unite este solic
itată să se angajeze în activitățile
unei instituții și/sau de construire a capacității, este esențial să fie
asigurată cu resurse adecvate și să primească expertiza necesară. În
aceste circumstanțe, eforturile unei operații de menținere a păcii ar
trebui
să se concentreze pe asigurarea condițiilor pentru acei actori din
interiorul și din afara Națiunilor Unite care au mandat să ofere
asistență de consolidare a păcii pe termen lung.

Promovarea refacerii și dezvoltării socio
–
economice

și
acordarea
asistenței
umanitare sunt două domenii esențiale în care operațiile
multidimensionale ale Națiunilor Unite joacă un rol de susținere mai
limitat.

85

Refacerea

și
dezvoltarea socio
–
economică sunt esențiale pentru
obținerea unei păci durabile. Experiența a arătat că dez
voltarea
sectorului de securitate și alte programe de reformă nu au șanse de
reușită dacă nu sunt susținute de sisteme de management economic

și
supraveghere civilă transparente

și
eficiente economic. Eforturile
DDR vor eșua dacă nu sunt furnizate combatan
ților demobilizați
posibilități de trai alternative

și
sustenabile.

Analog, întoarcerea refugiaților

și
a

populațiilor strămutate va fi
mai lină și durabilă dacă nevoile speciale ale acestor persoane sunt
luate în considerare în programele destinate să pr
omoveze redresarea
socio
–
economică.

Promovarea redresării și dezvoltării socio
–
economice este
responsabilitatea partenerilor de dezvoltare din interiorul și exteriorul
Națiunilor Unite. Operațiile multidimensionale ale Națiunilor Unite
sunt rar mandatate
să joace un rol direct în promovarea redresării și
dezvoltării socio
–
economice

și
nu au acces la expertiza necesară

și
finanțarea programelor. Totuși, operațiile de menținere a păcii ale
Națiunilor Unite pot asista activitățile partenerilor de dezvoltare
f
olosind influența lor asupra autorităților naționale pentru a încuraja
reformele cheie sau prin utilizarea
bunelor
oficii
pentru a ajuta la
mobilizarea finanțării donatorilor și a acorda atenție activităților cheie
de dezvoltare.

Responsabilitatea pentru
acordarea asistenței umanitare revine
,

în primul rând
,
agențiilor civile speciale ale Națiunilor Unite,
fondurilor sau programelor Națiunilor Unite
,
precum

și
ONG
–
urilor
locale

și
internaționale care sunt active alături de o operație ONU de
menținere a păc
ii. Rolul principal al operațiilor ONU cu privire la
acordarea asistenței umanitare este să asigure un mediu stabil și sigur,
în care actorii umanitari să
–
și poată desfășura activitățile. În funcție de
situație

și
când se solicită expres de către organizaț
iile relevante,
operația de menținere a păcii poate furniza forme directe de asistență
actorilor umanitari, precum escortarea convoaielor sau transportul
ajutoarelor umanitare și a personalului. Cererile speciale de asistență
sunt gestionate prin structuri
le de coordonare ale misiunii.

Operațiile multidimensionale ONU implementează Proiecte de
Impact Rapid (QIPs), care sunt proiecte la scară mică destinate
populației. QIPs pot lua mai multe forme, inclusiv asistență pentru
infrastructură sau activități pe t
ermen scurt de generare a locurilor de
muncă. QIPs stabilesc și construiesc încrederea în misiune, mandat

și

86

în procesul de pace. Ele nu sunt un substitut al asistenței umanitare
și/sau al dezvoltării și sunt folosite de operațiile ONU pentru a susține
obi
ectivele misiunii, prin consolidarea încrederii în mandatul misiunii
și procesul de pace.

Coordonarea

și
consultarea cu actorii umanitari cu privire la
administrarea QIPs este esențială pentru a atenua îngrijorările
organizațiilor umanitare cu privire la
pericolul combinării activităților
politico
–
militare cu operațiile umanitare.

Declanșarea unei operații de pace este prerogativa Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite care are responsabilitatea principală
pentru menținerea păcii și securității inte
rnaționale.

Consiliul de Securitate răspunde la crize în funcție de situația
concretă

și
are o gamă largă de opțiuni la dispoziție. Totuși, fără a
aduce atingere abilității sale de reacție

și
pentru a răspunde flexibil în
funcție de circumstanțe, Consiliu
l de Securitate ONU a indicat că
poate lua în considerare următorii factori când evaluează demararea
unor noi operații de menținere a păcii:

–
dacă există o situație care poate pune în pericol sau constituie o
amenințare la pacea și securitatea internațion
ală;

–
dacă exist
ă organizații regionale sau sub
regionale și sunt
pregătite

și
capabile să asiste la soluționarea situației;

–
dacă există un armistițiu și dacă
părțile
s
–
au angajat la un
proces de pace destinat să obțină un consens politic;

–
dacă există
un obiectiv politic clar și dacă acesta poate fi
reflectat în mandat;

–
dacă poate fi formulat un mandat precis pentru o operație
ONU;

–
dacă poate fi asigurată siguranța și securitatea personalului
Națiunilor Unite, inclusiv dacă pot fi obținute garanții
rezonabile de la
părțile sau facțiunile principale cu privire la siguranța și securitatea
personalului Națiunilor Unite
58
.

Secretariatul Națiunilor Unite joacă un rol esențial în a ajuta
Consiliul de Securitate să decidă dacă desfășurarea unei operații ONU

de menținere a păcii este cea mai potrivită cale de acțiune sau dacă
alte opțiuni pentru angajamentul Națiunilor Unite trebuie evaluate. Pe
măsură ce un anumit conflict se dezvoltă, se înrăutățește sau se
apropie de rezolvare, consultările vor avea loc în
tre
s
tatele membre,
s
ecretariat, părțile pe teren, actorii regionali și țările potențial

58
Declarația Președintelui Consiliului de Securitate S/PRST/1994/22, din 3 mai 1994
.

87

contribuitoare. Una sau mai multe părți pot insista asupra rolului ONU
ca

și
condiție preliminară pentru încheierea unui acord de pace.

În această fază inițială a con
sultărilor, Secretarul General al
Națiunilor Unite poate decide să declanșeze o evaluare strategică a
situației de criză, cu implicarea tuturor actorilor ONU relevanți, cu
scopul de a identifica posibile opțiuni pentru angajamentul Națiunilor
Unite. Evalua
rea strategică poate implica consultări cu statele
membre, inclusiv cu guvernul țării gazdă

și
TCCs/PCCs, precum și
organizații regionale

și
alte organizații interguvernamentale

și
alți
parteneri externi cheie. Evaluarea
s
trategică permite ca planificatori
i și
factorii de decizie ONU să efectueze o analiză a situației la nivelul
sistemului, să identifice soluția conflictului

și
prioritățile de realizare a
păcii și să definească un cadru adecvat pentru angajamentul Națiunilor
Unite.

De îndată ce condițiile
de securitate permit,
s
ecretariatul va
desfășura o Misiune de Evaluare Tehnică (TAM) a țării sau teritoriului
în care este prevăzută derularea misiunii ONU. Rolul TAM este să
analizeze și evalueze starea de securitate, situația politică, umanitară,
respect
area drepturilor omului

și
situația militară pe teren și
implicațiile unei posibile operații ONU de menținere a păcii. TAM
poate fi alcătuită din reprezentanți din mai multe departamente

și
birouri din cadrul
s
ecretariatului
,
precum

și
agenții specializate
,
fonduri, programe și reprezentanți relevanți din UNCT.

Pe baza rezultatelor și recomandărilor TAM, Secretarul General
al Națiunilor Unite emite un raport pentru Consiliul de Securitate,
recomandând opțiuni pentru posibila înființare a unei operațiuni ONU

de menținere a păcii, inclusiv mărimea

și
resursele acesteia. Consiliul
de Securitate poate adopta o rezoluție care autorizează desfășurarea
operațiunii ONU de menținere a păcii și decide mărimea

și
mandatul
acesteia.

Presiunile pentru oprirea uciderii de
civili sau evitarea unei
catastrofe umanitare pot determina Consiliul de Securitate să
desfășoare o operație de menținere a păcii în circumstanțe care sunt
departe de cele ideale. Totuși,
s
ecretariatul are responsabilitatea de a
furniza Consiliului de Sec
uritate o evaluare exactă a riscurilor asociate
cu decizia sa de a desfășura o operațiune de menținere a păcii și de a
se asigura că mandatul și capacitățile sale sunt adaptate la cerințele
situației.

88

O operație ONU de menținere a păcii poate reuși numai
dacă
părțile pe teren sunt cu adevărat angajate să soluționeze conflictul
printr
–
un proces politic. Semnarea unui armistițiu sau acord de pace
este un indicator important dacă părțile sunt pregătite să se angajeze
într
–
un dialog politic. Totuși, semnarea u
nui armistițiu sau acord de
pace nu se traduce întotdeauna într
–
un angajament veritabil la pace, în
special dacă părțile au făcut acest lucru ca urmare a presiunii
internaționale.

Judecarea adevăratelor intenții ale părților nu este niciodată
ușoară

și
des
fășurarea unei operații ONU de menținere a păcii
întotdeauna prezintă un element de risc. Totuși, în cântărirea gradului
de angajament al părților la procesul de pace,
s
ecretariatul trebuie să
fie întotdeauna pregătit să raporteze Consiliului de Securitate
ceea ce
are nevoie să cunoască, nu ceea ce ar vrea Consiliul să audă. Dacă
părțile nu par angajate să rezolve divergențele lor pe cale pașnică,
Consiliul de Securitate trebuie încurajat să exploreze gama largă de
opțiuni
avute
la dispoziția sa, precum des
fășurarea unei misiuni în
avans sau întărirea medierii și altor eforturi de instaurare a păcii.

Multe din crizele prezentate Consiliului de Securitate sunt
regionale. Foarte rar problemele dintr
–
un stat pot fi tratate izolat de
vecinii săi. Atitudinea sta
telor vecine poate fi un fapt la fel de
important în stabilirea viabilității procesului de pace, la fel ca
angajamentul părților locale, dintre care unele pot acționa ca
mandatari pentru statele învecinate. Rolul pe care actorii regionali sau
organizațiile
îl joacă în cadrul conflictului trebuie să fie atent examinat
de
s
ecretariat

și
Consiliul de Securitate când este analizată înființarea
unei operații de menținere a păcii. O strategie de angajament regional
poate aduce beneficii enorme în încurajarea părț
ilor să continue
procesul de pace și
să
prevină răspândirea conflictului. Excluderea
actorilor regionali din procesul de pace poate avea un efect mai
dăunător decât managementul participării lor.

Deși demararea unei operații de menținere a păcii necesită n
umai
nouă voturi din partea celor 15 membri ai Consiliului de Securitate,
lipsa unanimității votului Consiliului de Securitate poate fi un
handicap grav. Disensiunile în cadrul Consiliului de Securitate pot
trimite mesaje mixte părților și pot submina legi
timitatea și autoritatea
misiunii în ochii părților principale

și
populației în ansamblul ei. Orice
percepție conform căreia Consiliul de Securitate nu este complet
dedicat implementării unui acord de pace poate încuraja factorii

89

destructivi la nivel local

și
regional, precum poate împiedica
contribuțiile din partea Statelor Membre. Pe de altă parte, dacă
demonstrează părților că este angajat activ în procesul de pace,
Consiliul de Securitate poate spori impactul unei operațiuni ONU de
menținere a păcii pe
teren.

Când Consiliul de Securitate decide să demareze o operație de
menținere a păcii,
s
ecretariatul trebuie să
se
asigure că mandatul este
clar și realizabil.
Deoarece
credibilitatea unei operații ONU de
menținere a păcii depinde de capacitatea sa de rea
lizare a sarcinilor
mandatate, este important să se asigure că mandatul reflectă nivelul de
resurse pe care națiunile contribuitoare pot și doresc să le furnizeze.
Trebuie să existe garanții că
s
tatele membre sunt pregătite să finanțeze
operațiunea, să con
tribuie cu personalul militar

și
polițienesc necesar

și
să asigure suportul politic în mod permanent. Dacă situația de la sol
necesită desfășurarea unor capacități pe care operația ONU nu le poate
suporta, Consiliul de Securitate trebuie încurajat să caute
soluții
alternative.

Derularea unei operații de menținere a păcii este numai începutul
unui proces volatil de pace și de construire a capacității pe termen
lung. În cadrul recomandării Consiliului de Securitate a resurselor

și
capacităților necesare pent
ru operațiunea de menținere a păcii,
s
ecretariatul și partenerii săi trebuie să realizeze o evaluare riguroasă a
cerințelor pentru
un
angajament pe termen lung. În realizarea acestei
evaluări, scenariile cazului cel mai rău trebuie examinate ca un ajutor
l
a planificare. Planificarea bazată exclusiv pe angajamentul pe termen
scurt și scenariile „celui mai bun caz” este rar demonstrată ca o bază
pentru succesul desfășurării unei misiuni ONU de menținere a păcii și
trebuie evitată.

Dacă schimbarea circumstanț
elor pe teren garantează o adaptare
la mandatul misiunii, aceasta ar trebui făcută explicit pe baza unei
reevaluări obiective a rolului Națiunilor Unite. Dacă o modificare a
mandatului implică o creștere a numărului, sferei de aplicare și
complexității sar
cinilor atribuite unei misiuni,
s
ecretariatul trebuie să
caute resurse suplimentare pentru a se potrivi cu mandatul revizuit.
Analog, dacă rolul misiunii este amplificat sau diminuat, tipurile și
cantitatea de resurse trebuie
,
de asemenea
,
adaptate.

Organi
zația Națiunilor Unite nu are o armată sau forță de poliție
proprie. Pentru fiecare nouă operație ONU de menținere a păcii,
s
ecretariatul trebuie să solicite contribuții cu personal militar, de

90

poliție

și
alt personal de la
s
tatele membre care nu au nici o
obligație
să le asigure. Consultările susținute cu TCCs/PCCs și alte țări
contribuitoare la toate stadiile procesului de planificare

și
luare a
deciziei sunt
,
prin urmare
,
esențiale pentru succesul oricărui operațiuni
ONU.

Consultările cu TCCs/PCCs pot l
ua mai multe forme și trebuie
susținute la toate stadiile cheie ale unei operații ONU de menținere a
păcii
,
inclusiv: a) dezvoltarea concepției operației și elaborarea
mandatului operației; b) orice modificare a mandatului, în special
lărgirea sau îngustar
ea sferei de aplicare a misiunii, introducerea unor
funcții sau componente noi sau suplimentare sau o modificare a
autorizării de a utiliza forța; c) prelungirea mandatului; d) evoluții
semnificative sau grave, politice, militare sau umanitare;

e) deteriorarea rapidă a situației de securitate pe teren; f) terminarea,
retragerea sau diminuarea dimensiunii operațiunii, inclusiv tranziția de
la menținerea păcii
și
la consolidarea păcii după conflict și g) înainte

și
după misiunile Consiliulu
i de Securitate la o operațiune de
menținere a păcii
59
.

Pentru că operațiile Națiunilor Unite de menținere a păcii nu ar fi
posibile fără participarea țărilor contribuitoare, este esențial să se
depună toate eforturile să se asigure că ele sunt consultate î
n orice
decizii care pot afecta personalul lor pe teren. În plus, consultările
regulate cu țările contribuitoare oferă
s
ecretariatului ocazia de a lua în
considerare punctele lor de vedere cu privire la problemele strategice
și operaționale.

Stăpânirea art
ei și științei conducerii
,
precum

și
expertiza în
domeniul managementului crizelor și a conflictelor sunt cerințe
esențiale pentru un comandant al sistemului de management integrat
al crizelor.

Personalul de menținere a păcii va proveni din medii
naționale

și
profesionale diferite (inclusiv din medii de lucru civile,
militare, polițienești

și
culturi diferite) ceea ce poate provoca fricțiune
într
–
un mediu de criză sub presiune. Tensiunile interne trebuie să fie
gestionate proactiv, în primele luni, pentru a
minimiza neînțelegerile

și
a evita resentimentele care ar putea polua relațiile dintre membrii
personalului pe termen lung. Liderii misiunii trebuie să sublinieze
nevoia ca toate componentele misiunii să colaboreze pentru realizarea

59
Rezoluția Consil
iului de Securitate 1353 (2001), din 13 iunie 2001
,
cu privire la măsurile
pentru cooperarea cu țările care contribuie cu trupe
.

91

unor obiective comune
sub conducerea unei echipe de management
coezive

și
bazate pe colaborare.

Nivelurile de autoritate ale operațiilor Națiunilor Unite de
menținere a păcii nu sunt trasate la fel de clar ca în organizațiile
militare.

În cadrul
s
ecretariatului Națiunilor Unite
, DPKO este
responsabil pentru emiterea directivelor politice și a orientărilor
strategice pentru operațiile ONU de menținere a păcii, în timp ce DFS
este responsabil pentru furnizarea suportului logistic

și
administrativ.

Pentru a asigura unitatea de coma
ndă, Secretarul General
Adjunct pentru sprijinul operațiilor raportează Secretarului General
Adjunct pentru operațiile de menținere a păcii toate problemele legate
de menținerea păcii.

Echipele Operaționale Integrate permanente (IOTs), situate în
cadrul DP
KO și conduse de Oficiul (Biroul) Operații (OO), reunesc,
într
–
o structură formală, specialiști din domeniile politic, militar, de
poliție

și
personal de sprijin al misiunii precum și, în funcție de
necesități, alți specialiști.

Reprezentantul Special al S
ecretarului General (SRSG) este

și
Șeful Misiunii (
HOM
–
Head of Mission
) și exercită în teatrul de
operații autoritatea operațională asupra activităților operației de
menținere a păcii, inclusiv asupra resurselor militare, de poliție

și
civile. În cazul per
sonalului militar asigurat de către statele membre,
acest personal este sub controlul operațional al Comandantului Forței
Națiunilor Unite sau șeful componentei militare, dar nu sub comanda
Națiunilor Unite. Totuși, odată ce personalul este alocat sub cont
rol
operațional Națiunilor Unite, comandanții contingentului și personalul
lor raportează Comandantului Forțelor ONU și nu trebuie să acționeze
în direcția națională, în special dacă acele acțiuni ar putea afecta
negativ implementarea mandatului misiunii s
au ar fi contrare
politicilor Națiunilor Unite aplicabile misiunii. Statele membre pot
retrage personalul lor din misiune prin anunțarea Cartierului General
al Națiunilor Unite.

În misiunile integrate, SRSG/HOM este un civil care se
subordonează Secretarul
ui General prin Secretarul General Adjunct
pentru operațiile de menținere a păcii de la Cartierul General al
Națiunilor Unite. Pentru misiunile de natură militară, Secretarul
General poate numi un
c
omandant al
f
orțelor sau un
o
bservator
m
ilitar
ș
ef ca
ș
efu
l
m
isiunii. SRSG/HOM are autoritatea delegată de a stabili

92

direcția misiunii și a coordona angajamentul său cu procesul politic pe
teren. SRSG/HOM este responsabil pentru coordonarea activităților
întregului sistem al Națiunilor Unite pe teren

și
este asis
tat în această
sarcină de DSRSG/RC/HC, care servește ca principala interfață cu
UNCT.

SRSG/HOM și adjuncții săi fac parte din Echipa de Management
a misiunii (MLT). MLT este formată din șefii componentelor
funcționale principale ale misiunii. MLT este resp
onsabilă pentru
supravegherea implementării activităților misiunii. În absența unei
structuri independente de „sediu operațional, Cartierul General al
Națiunilor Unite

și
sediul misiunii trebuie să aibă o relație puternică

și
colegială care asigură c
a
misi
unea
să
poat
ă
influența rapid

și
eficient
suportul politic pentru operațiunile sale pe teren. Personalul din
Cartierul General al Națiunilor Unite

și
echipa misiunii MLT trebuie
să joace roluri de susținere reciprocă, atât în dezvoltarea unei strategii
pol
itice pentru misiune, cât și în gestionarea operațiunilor și resurselor
pentru susținerea acelei strategii. Diversele componente ale unei
operații ONU de menținere a păcii
–
civili, poliție, militari

și
suport
–

se află sub autoritatea directă a SRSG/Șeful
Misiunii (HOM)

și
MLT.

Nu există o abordare universală pentru realizarea integrării între
actorii Națiunilor Unite pe teren. Există mai multe modalități de
implementare prin care o misiune integrată poate urmări obiectivele
comune ale Națiunilor Unite în
domeniile de activitate mandatate. În
unele domenii, de exemplu, drepturile omului sau asistența electorală
sunt complet integrate în activitățile misiunii și componentele
relevante ale operației ONU de menținere a păcii sunt de obicei
echipate cu personal
ul atras din departamentul de conducere sau
agenția guvernamentală implicată. Altele
,
precum DDR, au un
aranjament mai flexibil
,
condus de programe de planificare și
conducere comune coordonate de diferiți actori. Alternativ, asigurarea
asistenței umanitar
e este coordonată de agențiile umanitare, ca o
activitate paralelă, sub coordonarea DSRSG/RC/HC. Sistemul
Națiunilor Unite trebuie să decidă la nivelul țării care modalități de
implementare sunt cele mai potrivite pentru a realiza obiectivele
comune. În ac
est scop, actorii individuali ai Națiunilor Unite trebuie
să revizuiască programele lor naționale, planurile de lucru anuale

și
alte cadre pentru a reflecta noile planuri care au fost dezvoltate.

În final, este responsabilitatea SRSG/HOM, susținut de
DSRSG
/RC/HC

și
ceilalți membrii ai MLT, să definească prioritățile

93

strategice ale Națiunilor Unite

și
să
se
asigure că activitățile tuturor
actorilor Națiunilor Unite contribuie la realizarea obiectivelor
strategice ale misiunii. SRSG/HOM trebuie să aibă în ved
ere opiniile

și
problemele diverselor componente ale misiunii pentru a
se
asigura
că
,
în măsura posibilităților, activitățile asumate într
–
un domeniu nu
subminează alte aspecte ale mandatului. Liderii misiunii și personalul
trebuie să se asigure că orice f
ricțiune rămâne controlabilă și că echipa
Națiunilor Unite deține controlul dinamic, pentru a se asigura că alții
nu exploatează diferențele dintre actorii Națiunilor Unite. Acest lucru
presupune un respect pentru diversitatea abordărilor urmărite într
–
un
context
postconflict
și nevoia de strategii internaționale pentru a
evolua în
timp odată cu procesul de pace, iar e
voluția operațiilor de
pace
,
în cei peste șaptezeci de ani de existență
,
le impun ca unul din
principalele instrumente folosite de comunitate
a internațională pentru
a manageria crizele complexe care presupun amenințări convenționale

și
neconvenționale la adresa păcii și securității internaționale.

Operațiile multidimensionale de pace din prezent, prin abordarea
integrată și prin implementarea c
onceptului de pace robustă, sunt
principalele instrumente capabile, dacă li se asigură resursele
necesare, să faciliteze procesul politic prin promovarea dialogului,
medierii și reconcilierii, să protejeze populația civilă, femeile

și
copiii,
să asiste la
dezarmarea, demobilizarea și reintegrarea combatanților,
să sprijine organizarea de alegeri democratice, să apere

și
promoveze
drepturile omului și să contribuie la restaurarea statului de drept și la
dezvoltarea economiei

și
a societăților aflate în dific
ultate, într
–
o
expresie, să genereze cu adevărat pace și stabilitate.

În ultimele șapte decenii, procesul de menținerea păcii al
Națiunilor Unite a evoluat într
–
un angajament global complex.

Spectrul operațiilor de pace contemporane a devenit tot mai vast

și include atât operațiile de pace conduse de Națiunile Unite
,
precum
și pe cele conduse de alți actori, cu aprobarea Consiliului de
Securitate.

Analizând concepția Națiunilor Unite cu privire la operațiile de
pace, se constată necesitatea dezvoltării și
actualizării fundamentelor
doctrinei Națiunilor Unite de menținere a păcii, în lumina noilor
provocări impuse de natura schimbătoare a conflictelor

și
a mediului
de securitate.

94

CAPITOLUL 3

MANAGEMENTUL CRIZELOR

ÎN CONCEPȚIA
NAT
O

NATO este organizația c
are dispune de o strategie coerentă a
managementului crizelor. Organizația consideră conceptul de
management al crizelor ca reprezentând acele acțiuni coordonate,
inițiate cu scopul de a evita o criză, a preveni escaladarea sa într
–
un
conflict armat

și
de
a stopa ostilitățile, dacă acestea apar, stabilind ca
obiective ale gestionării crizelor, contribuția la reducerea tensiunilor

și
prevenirea transformării lor în crize, gestionarea crizei ce se manifestă
pentru a preveni escaladarea ei într
–
un conflict, as
igurarea din timp a
pregătirii civile

și
militare pentru crize de diferite grade
,
iar
,
în cazul
izbucnirii ostilităților, controlul răspunsului, prevenirea escaladării și
determinarea oricărui agresor să înceteze atacul

și
să se retragă de pe
teritoriul Al
ianței.

3.1.
Aspecte generale privind managementul crizelor în cadrul

NATO

Odată cu încheierea Războiului Rece, NATO și
–
a concentrat din
ce în ce mai mult atenția asupra prevenirii conflictelor și
managementului crizelor și și
–
a perfecționat structurile,
procedurile

și
instrumentele de lucru în acest sens. Bosnia
–
Herțegovina, Kosovo,
Macedonia, Afganistan, precum

și
sprijinul Poloniei în Irak sunt
dovezi clare ce susțin
această
afirmați
e
.

Deciziile Summitului de la Praga reflectă explicit acest lucru, în
s
pecial în concepția de îmbunătățire a capacităților militare NATO.

Noile aranjamente privind structurile de comandă NATO arată
preocupările pentru intensificarea procesului de transformare a
capacităților militare NATO și asigurarea structurii de comandă
c
apabile să asigure dislocarea forțelor, executarea operațiilor de mare
intensitate oriunde și oricând este nevoie.

Esențial pentru succesul NATO în prevenirea conflictelor

și
managementul crizelor este voința politică a aliaților. Chiar dacă
NATO dezvoltă
instrumente

și
proceduri de nivel înalt pentru
prevenirea conflictelor

și
managementul crizelor, acestea nu vor duce
la creșterea eficacității în plan acțional
,
fără acordul tuturor aliaților în
timp util pentru folosirea lor.

95

Aliații se pare că au învăța
t acest lucru din operațiile desfășurate
în Balcani,

și
anume că angajamentul rapid având la bază voința
comună este mult mai eficient. Acestea au fost probleme complexe și
uneori destul de sensibile, dar aliații au fost în măsură să depășească
situațiile
create, chiar dacă presiunile au fost semnificative.

Din păcate, tipurile de misiuni pentru care NRF se pregătește ne
fac să apreciem că

și
pe viitor obținerea consensului nu va fi o
problemă ușoară. Folosirea NRF în sensul în care se construiește poate
fa
ce asemenea acorduri greu de realizat și, de asemenea, va fi mult
mai dificil pentru aliați să
–
și retragă forțele dintr
–
o operație anume,
având în vedere unele circumstanțe create.

Un alt factor complicat pentru procesul decizional NATO în
sensul preveniri
i conflictelor și managementului crizelor poate fi
reprezentat de cerințele constituționale ale unor state aliate, care au
nevoie de aprobări parlamentare pentru dislocarea forțelor în
asemenea structuri.

În noul context politic și strategic european, succ
esul politicii
Alianței, ce urmărește menținerea păcii și prevenirea războiului
depinde, mai mult ca în trecut, de eficacitatea diplomației preventive

și
de gestionare
a
eficace a crizelor ce pun în cauză securitatea țărilor
membre.

În condițiile de astăzi,
o agresiune de mare amploare în Europa
este cu mult mai puțin probabilă, iar timpul pentru alarmare este
considerabil. Cu toate acestea
,
gama și diversitatea celorlalte riscuri
potențiale cu care se confruntă Alianța sunt acum mai puțin
previzibile.

În ac
este noi circumstanțe, posibilitățile de a rezolva rapid
crizele sunt mai mari decât înainte. Succesul politicii Alianței are
nevoie de un demers coerent și hotărât al autorităților politice ale
Alianței, acestea deciz
ionând
asupra alegerii și coordonării
măsurilor
adecvate de gestionare a crizelor.

Autoritățile politice ale NATO vor exercita un control strict încă
de la început și în toate etapele.

Î
n
acest sens, sunt esențiale
procedurile corespunzătoare de consultare și de decizie.

Trebuie dezvoltate pos
ibilitățile de dialog și de cooperare în
întreaga Europ
ă
, pentru a ajuta la dezamorsarea crizelor și la evitarea
conflictelor, dat fiind că securitatea aliaților este indisolubil legată de
cea a tuturor celorlalte state europene.

96

Consultarea între țările m
embre NATO capătă o importanță
deosebită în momentele de tensiune și criză, în asemenea
circumstanțe, luarea rapidă a unor hotărâri pe bază de consens în ceea
ce privește măsurile ce trebuie întreprinse în domeniile politic, militar

și
de urgență civilă de
pinde de consultarea continuă

și
oportună dintre
guvernele membre.

Consultările

și
schimbările intense de informații se desfășoară în
mod deosebit în cadrul Consiliului

și
al Comitetului pentru
planificarea apărării, asistate, în funcție de circumstanțe, d
e Comitetul
politic

și
alte comitete. Metodele și procedurile urmate reprezintă
aranjamentele Alianței pentru gestionarea crizelor. Mijloacele
materiale pe care le necesită acest proces și, mai ales, sistemul de
telecomunicații sunt furnizate de Centrul de
criză al NATO, care
funcționează 24 din 24 de ore. La intervale regulate, sunt organizate
exerciții
–
la care sunt invitate țările

și
înalții comandanți
–
ocazie de a
testa

și
de a perfecționa modalitățile de gestionare a crizelor.
Comitetul de operații ș
i exerciții al Consiliului este cel care
coordonează aranjamentele, modalitățile

și
procedurile de
management al crizelor.

Managementul crizelor este unul dintre domeniile de activitate
prioritare, convenită unanim de către membrii Alianței să funcționeze
ca problematică distinctă de planificare a apărării și este inclusă

și
în
programele individuale de parteneriat, care sunt puse la punct de
NATO și țările partenere în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru
Pace.

Pregătirea în acest domeniu cuprinde o p
aletă largă de acțiuni și
activități: stagii de pregătire în domeniu, cursuri de gestionarea
crizelor, mese rotunde, conferințe

și
exerciții comune.

Obiectivul fundamental al Alianței în domeniul managementului
crizelor este prevenirea conflictelor violent
e, printr
–
o reacție
controlată

și
asigurarea unei capacități de acțiune la toate nivelurile
crizei.

Alianța contribuie la reducerea tensiunilor, astfel încât să prevină

transformarea

lor

în

crize

ce

ar

putea

afecta

major

securitatea

statelor,

precum

și
la

gestionarea

efectivă

a

crizelor

apărute, pentru

a preveni

transformarea

lor

în conflicte. Consultările dintre țările membre
NATO joacă un rol fundamental în

gestionarea

crizelor, dobândind

o

semnificație

aparte

în

perioadele

de

tensiuni

și

criză.

97

În

astfel

de

circumstanțe, adoptarea rapidă

a

deciziilor,

bazată

pe

consensul

asupra măsurilor care

trebuie

luate în

domeniul

politic,
militar

și
al

urgențelor civile depinde de consultările imediate și
permanente

între

guvernele

statelor

membre.

Avertizarea timpur
ie asupra crizei este vitală. Pentru a decide
implicarea în rezolvarea unei crize, se impune obținerea de informații
care să asigure o imagine cât se poate de clară

și
adoptarea unui curs
al acțiunii care să permită obținerea celui mai bun rezultat.

Existe
nța unui sistem de avertizare timpurie reprezintă o
necesitate evidentă. Acest lucru asigură mai mult timp de pregătire,
analiză

și
planificare a răspunsului dat crizei. De asemenea, acest
sistem poate contribui la stabilirea misiunilor

și
scopurilor ce tr
ebuie
atinse, dezvoltarea cursurilor de acțiune

și
compararea acestora,
precum și la analiza modului cum reacționează părțile implicate.
Datorită importanței avertizării timpurii, procedurile de management
al crizelor

și
de prevenire a conflictelor se spri
jină pe culegerea,
interpretarea și analizarea informațiilor, încă din primele faze ale
crizei.

Schimbările din mediul de securitate și sfârșitul Războiului Rece
au obligat NATO la revederea metodologiei sale de indicare
–
avertizare. Ca rezultat al reduceri
i riscului unui conflict armat între
state și creșterii
pericolului unui conflict intra
statal, Alianța și
–
a
adaptat modul de abordare a avertizării timpurii.

În primul rând, a fost extinsă raza de riscuri potențiale până
dincolo de amenințarea directă a te
ritoriului A
lianței și cuprinde
riscuri non
militare sau amenințări neconvenționale, precum
terorismul. În al doilea rând, a crescut interacțiunea cu Consiliul Euro
–
a
tlantic de Parteneriat/Euro
a
tlantic Partnership Council/EAPC. În al
treilea rând, NATO și
–
a
dezvoltat un nou Sistem de Informare și
Avertizare/NATO Intelligence Warning System NIWS.

Întrunirile din cadrul EAPC asigură un forum pentru aliați și
parteneri în care se face schimb de informații ce pot contribui la
avertizarea timpurie.

Noul sistem
de avertizare al NATO a fost astfel conceput încât
să fie mai cuprinzător decât vechiul sistem

și
să ia în considerare
riscurile identificate în Conceptul Strategic al Alianței din 1999.
Pentru a îndeplini această sarcină, NIWS se bazează pe previziunile
a
naliștilor, deci pe un proces analitic calitativ

și
nu pe „măsurarea”
mecanică a evenimentelor specifice. Astfel, se acoperă nu numai

98

amenințările la adresa NATO, ci și o întreagă varietate de ind
icatori de
risc militari și non
militari, inclusiv incertitud
inile și instabilitățile din
interiorul și din vecinătatea teritoriului Euro
a
tlantic, precum și
posibilitatea existenței unor crize regionale la periferia Alianței.

Sarcina de bază a sistemului de avertizare este de a determina
factorii care vor previzion
a corect degenerarea tensiunilor politice
într
–
o criză

și
de a ajuta la stabilirea răspunsului ce se va da unei crize.

Succesul politicii NATO în menținerea păcii și prevenirea
conflictelor depinde de eficiența diplomației preventive

și
de succesul
managem
entului crizelor care afectează atât membrii Alianței, cât

și
partenerii acesteia.

În viziunea NATO nu există o definiție clară a conceptului de
„criză”. Există totuși încercări privind clarificarea acestui concept.
Astfel, un subcomitet NATO însărcinat cu
probleme de cercetare în
domeniul operațiilor, a dezvoltat o definiție a crizei, care, deși nu este
în totalitate acceptată, s
–
a dovedit a fi totuși utilă.

Această definiție sugerează că o criză poate fi înțeleasă ca
„
o
situație internă sau internațională
în care există o amenințare la adresa
intereselor, valorilor sau țelurilor fundamentale”
60
.

Această definiție este suficient de cuprinzătoare pentru a acoperi
toate categoriile de crize la care NATO ar trebui să răspundă: apărare
colectivă, securitate col
ectivă (pentru care pot fi necesar
e operații de
răspuns la crize)
sau crize umanitare, tehnologice sau naturale.

Unul din aspectele pozitive pe care definiția îl sugerează este că,
în mod obișnuit, crizele se află în atenția NATO, iar complexitatea
procesu
lui de management al acestora rezidă în interpretarea lor; ceea
ce pentru un stat aliat poate fi interpretat ca fiind o stare de criză,
pentru un alt stat aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criză. De
aceea procesul consultărilor dintre aliați e
ste unul foarte important, cu
implicații majore în prevenirea conflictelor și managementul
crizelor
61
.

Criza
este definită ca fiind
„o situație națională sau
internațională, caracterizată prin existența unei amenințări la adresa

60
Această defini
ție a fost dezvoltată de către „
Ad Hoc Working Group” î
n cadrul panelului
VII al „
Defence Research Group”
–
NAT
O’s role
în
Conflict Prevention
.

61

N. Dolghin
,
Răspunsul la crize
–
noua responsabilitate a NATO
, în „
România
–
membru al
Alianței Nord
–
Atlantice”, CSSAS, Editura Universității Naționale de Apărare, București,
2004, pp. 92
–
96
.

99

obiectivelor, intereselor s
au ale valorilor prioritare ale părților
implicate”
62
.

O definiție specific
ă situației de criză politico
–
militară specifică
faptul
că acesta reprezintă o situație specială sau anormală la nivel
național sau internațional
și
care reprezintă o amenințare la a
dresa
valorilor fundamentale, a stabilității și echilibrului politic, economic și
social, a drepturilor și libertăților cetățenești, a valorilor materiale

și
spirituale, a mediului, intereselor

și
obiectivelor unui stat, ca

și
împotriva capacității de înde
plinire a obligațiilor internaționale ale
acestuia, pentru care adoptarea unor măsuri speciale este necesară,
prin intermediul acțiunii unitare a sistemului național
63
.

Referitor la
conflict
, atenția NATO se concentrează pe
prevenirea și stingerea celor arm
ate, percepute ca parte a unui spectru
mai larg al crizelor, pornind de la escaladare până la detensionarea
situației, de la pace la dispute, de la conflicte armate

și
până la
construirea noii stabilități.

Pentru managementul crizelor este foarte important
să se
înțeleagă organizarea, procedurile

și
aranjamentele de control al crizei

și
influențarea evoluției acesteia. De aceea
se poate
consider
a
că
elementele
–
cheie ale definiției prezentate mai sus sunt: plasarea
crizelor sub controlul sistemelor de manage
ment al crizelor;
posibilitățile sistemelor de management al crizelor de influențare a
evoluțiilor acestora.

Managementul crizelor cuprinde o gamă largă de activități, de la
informare, evaluare

și
analiză a situației de criză la stabilirea
scopurilor, dezv
oltarea opțiunilor de răspuns și compararea, selectarea

și
implementarea opțiunilor de răspuns, inclusiv opțiunile militare
când este necesar și, desigur, analiza postacțiune a acestor opțiuni.

Obiectivul fundamental al Alianței în domeniul managementului
crizelor îl constituie prevenirea conflictelor violente printr
–
o reacție
controlată

și
asigurarea unei capacități de acțiune la toate nivelurile
crizei.

În ciuda lipsei unei definiții clare a conceptului de criză, NATO
a fixat totuși obiectivele pentru man
agementul crizelor. În general,
aceste obiective urmăresc:

62
DIU
–
3,
Manual pentru instru
irea personalului Armatei în drept umanitar internațional
,
Ploiești, 2007, p. 26.

63
Col. dr.
M. Buciuman,

The National Integrated Crisis Management System
–
Structure and
Conceptual Milestones
, Romanian Military Thinking 5/2007m, p. 97
.

100



reducerea tensiunilor

și
înlăturarea cauzelor pentru care
acestea ar putea deveni crize;



managementul crizelor și înlăturarea cauzelor pentru care
acestea ar putea deveni conflicte armate;



asigurar
ea timpului necesar pentru intervenția civilă sau
militară în diferite etape ale crizei;



adoptarea măsurilor de răspuns, dacă ostilitățile au degenerat,
prevenirea escaladării conflictului și convingerea oricărui
agresor să înceteze atacul declanșat și să
se retragă de pe
teritoriul aliat;



detensionarea

și
restabilirea situației normale, când
escaladarea conflictului sau desfășurarea ostilităților au
încetat sau sunt sub control.

În plus, un alt obiectiv, mai puțin subliniat de documentele
Alianței, este a
cela de a analiza orice criză sau exercițiu de
management al crizelor din perspectiva lecțiilor ce trebuie învățate
pentru îmbunătățirea sistemului NATO de management al crizelor.

În conformitate cu obiectivele fixate, NATO a stabilit principiile
pentru pr
evenirea conflictelor și managementul crizelor, principii
aplicate, de altfel, și în alte domenii ale procesului decizional.

Consiliul Nord
–
Atlantic
(North
–
Atlantic Council
–
NAC),
indiferent de nivelul întâlnirilor (șefi de state sau guvern, miniștri,
amb
asadori, înalți reprezentanți),
este autoritatea cea mai înaltă a
Alianței care poate lua decizii pentru acțiunea în comun.

Al doilea principiu se referă la faptul că
toate deciziile
luate în
NAC (ca de altfel toate deciziile luate în toate organismele NAT
O)
sunt expresie a suveranității naționale și, de aceea,
sunt luate prin
consens
.

În al treilea rând,
națiunile au delegat responsabilități
de natură
politică, economică, de apărare

și
planificare a urgențelor civile etc.
reprezentanților din NAC.

În sfârș
it, dar nu în cele din urmă,
controlul politic asupra
factorului militar
completează, ca un corolar, setul de principii NATO
referitoare la managementul crizelor și prevenirea conflictelor. Nici o
decizie referitoare la planificarea formală, dislocarea sau
folosirea
forțelor militare nu poate fi luată fără acordul NAC.

În decursul anilor, NATO a dobândit o experiență aparte în
domeniul prevenirii conflictelor și al gestionării crizelor. Ea a fost
nevoită să facă față unor diversități de crize de mai multe t
ipuri. Însă,

101

pentru membrii Alianței, crizele apăreau și se abordau din perspectiva
„Războiului Rece”. Prevenirea crizelor de către alianță se baza pe
crearea unor mecanisme instituționale care „făceau ca amenințările
deliberate la adresa sistemului bipola
r să devină potențial foarte
costisitoare”
64
.

În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie de o
importanță deosebită pentru managementul crizelor. O lecție pe care
au învățat
–
o toți în urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul că
management
ul crizelor actuale este, în mod inevitabil, însoțită de
incertitudini.
Saturată de ostilitate ideologică

și
însoțită de un arsenal
convențional și nuclear formidabil, managementul crizelor a căpătat o
dimensiune caracterizată prin descurajare și intimidar
e.

și
cum crizele
apăreau aproape întotdeauna pe scena Europei Centrale
–
Berlin (1953

și
1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varșovia (1956

și
1981)
–

NATO avea la dispoziție doar mijloace limitate de răspuns
65
.

Con
firmată prin strategia NATO de „răspun
s flexibil”
(care a
apărut în anii 1960 și care, într
–
un fel, încă mai stă la baza poziției
strategice a NATO), descurajarea se putea realiza pentru a acoperi o
gamă largă de acțiuni de agresiune, pornind de la provocări de nivel
redus și mergând până la u
n atac la scară largă împotriva Europei
Occidentale din partea forțelor armate ale statelor Pactului de la
Varșovia.

Tocmai această trecere de la prevenirea conflictelor la
managementul crizelor a creat probleme pentru teoreticieni și analiști.
A „manager
ia” o criză putea însemna o încrucișare diplomatică de
săbii, încheierea unei crize printr
–
o combinație de purtare a războiului

și
limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobândi un
caracter de prevenire. Totul depindea de gradul în care erau per
cepute
incertitudinile, o dată ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor
(descurajare) și managementul crizelor (conflict cert).

Însă din cauza schimbărilor suferite pe plan mondial în ultimii
ani și apariției de noi tipuri de riscuri și amenințăr
i la adresa alianței,
abordarea inițială, deși nu total depășită, a fost necesar să fie supusă
unor adaptări și completări. Mecanismele Alianței de management al

64
Phil Williams,
Cr
isis Management
în
Europe; Old Mechanism and New Problems
, în:
Alexander L. George (ed.),
“Avoiding War: Problems of Crisis Management”
, Oxford
Westview Press, 1991, p. 503.

65

V. Popa
,
Integrarea euro
atlantică și europeană și proiecția stabilității în plan
regional
, în
revista

Impact Strategic,
CSSAS, nr. 2/2004 (11), Editura Universității Naționale de Apărare
„Carol I”, București,
2004,
pp. 47
–
53.

102

crizelor trebuiau să fie adaptate noului climat internațional, pentru a
putea rămâne relevante

și
eficiente. Urmau să acopere întreaga gamă
de eventualități, de la crize de intensitate scăzută până la confruntarea
majoră

și
agresiune pentru respingerea adversarului.

În schimb, un termen vehiculat în ultima perioadă este acela de
„răspuns la criză”
sau managementul crizelor, unde, pe lângă rolul său
tradițional de apărare prin descurajare, Alianța ar trebui să
–
și asume
noi roluri în zona Europei Centrale și de Est, mergând de la prevenirea

și
managementul războaielor civile la monitorizarea controlul
ui
armamentelor sau a acordurilor de dezarmare
66
.

Este meritul Alianței de a fi reacționat la schimbările condițiilor
politico
–
militare. Toate acestea reflectă preocupările Alianței de a crea
punți de legătură între capacitățile militare încă robuste ale ei
și
încercarea sa de a se adapta, din punct de vedere politic, militar

și
instituțional, la mediul politico
–
militar în schimbare, despre care s
–
a
vorbit anterior.

Managementul crizelor și prevenirea conflictelor, inclusiv
operațiile de răspuns la crize de
tip non
–
Art. 5, au constituit preocupări
majore în continua adaptate a alianței la mediul
de securitate din
perioada post
–
R
ăzboi
R
ece.

Conceptul Strategic
adoptat la Washington la data de 24 Aprilie
1999, la capitolul
„
Misiuni fundamentale de securitate”
67
, prevedea
măsuri pentru managementul crizelor și prevenirea conflictelor, astfel:
„
pentru îmbunătățirea securității și stabilității în zona euroatlantică,
managementul crizelor înseamnă a fi gata, de la caz la caz, prin
consens, în conformitate cu artico
lul 7 al Tratatului de la Washington,
pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor

și
angajarea activă
în managementul crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize”
68
.

Același
Concept Strategic
reafirma necesitatea
„
capacităților
militare co
mplete, ca mijloace de bază pentru abilitatea alianței de a
contribui la prevenirea conflictelor

și
managementul crizelor prin
operații de tip non
–
art. 5 de răspuns la crize”
69
. Aliații au fost de acord
că pregătirea NATO pentru astfel de operații sprijină
obiectivele de

66
David Abshire, James Woolsey, Richard Burt,
Th
e Atlantic Alliance Transformed
, Center
for Strategic and Inte
rnational Studies, Washington, 1992. p. 142.

67

The Alliances’s New Strategic Concept
, adoptat
de șefii de stat și de guvern la Washington
la data de 24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental Security Tasks”.

68

The Alliances’s New Strategic Concept
, Press Rel
ease NAC
–
S(99)65, 24 Apr. 1999,

paragraful
10.

69

Ibidem
, para
graful
29.

103

întărire

și
extindere a stabilității implicând chiar

și
participarea
partenerilor. Acest lucru face posibilă promovarea totală a
parteneriatului, cooperării și dialogului, precum și a legăturilor NATO
cu alte organizații cu rol în prevenirea
conflictelor și managementul
crizelor.

Conceptul Strategic al NATO adoptat la Lisabona
70
stabilește:



angajamentul fundamental al țărilor membre de a se apăra
reciproc împotriva unui atac, inclusiv împotriva noilor amenințări;



angajează Alianța să creeze
condițiile pentru o lume fără
arme nucleare
,

c
ar
e
va rămâne o alianță nucleară atâta timp cât vor
exista arme nucleare în lume
;

d
escurajarea rămâne un
element crucial
al strategiei
–
forțele nucleare oferă garanția supremă a securității
Alianței, deși cond
ițiile folosirii armei nucleare sunt extrem de
improbabile
;
NATO își definește capacitatea de a se apăra împotriva
unui atac cu rachete ca fiind unul dintre elementele centrale ale
apărării sale;



dezvoltarea parteneriatel
or
cu țări terțe care pot contribui
la
consolidarea securității internaționale, la apărarea valorilor NATO, la
operațiile sale, precum

și
la pregătirea țărilor interesate de aderare;



modernizarea și continuarea relațiilor cu UE care este un
partener unic și esențial pentru NATO; o UE activă

și
eficientă
contribuie la securitatea globală a zonei euroatlantice;



faptul că Alianța se va angaja pentru a preveni sau gestiona
crize care riscă să degenereze în conflicte și să stabilizeze o situație
postconflict sau să ajute la reconstrucție
;
NATO va
crea,
implementând lecțiile operații desfășurate, o structură civilă de
gestionare a crizelor adecvată pentru a interacționa mai eficient cu
partenerii civili
;

c
onflictele în afara frontierelor NATO pot amenința
securitatea sa, alimentând extremismul, ter
orismul, dar și traficul de
arme, de droguri

și
de persoane;



NATO își va dezvolta
noi
capacități de a preveni și detecta
atacurile cibernetice

și
va proteja infrastructura energetică, zonele

și
căile de tranzit critice;



NATO se declară hotărâtă să continue
renovarea Alianței
pentru ca ea să poată face
față
provocărilor secolului XXI și își va
menține eficacitatea
în calitate de Alianță politico
–
militară care a
reușit cel mai bine în lume.

70
Măsurile au fost stabilite în cadrul lucrărilor Summitului de la Lisabona desfășurat în
perioada 19
–
20 noiembrie 2010.

104

Actualul Concept Strategic al NATO

stabilește un echilibru între
obie
ctivele de descurajare

și
cele de apărare, oferă garanții de
securitate mai solide statelor membre, pe de o parte, precum

și
elementele de asigurare a Rusiei, pe de altă parte. În cadrul noului
concept strategic Aliații acordă mai multă atenție neproliferă
rii,
controlului armamentelor și dezarmării, fără a pune angajamentul de
apărare reciprocă de l
a Articolul 5 din Tratatul Nord
–
Atlantic în
poziție secundă
„
(…)
politica Alianței trebuie să ofere garanții că
descurajarea nucleară va continua atâta timp câ
t se mențin
amenințările ce pun în pericol existența

și
că scopul este de a crea
condiții pentru eliminarea acestor amenințări, inclusiv a armelor
nucleare
”
71
.

De asemenea, Alianța trebuie să rezolve principalele probleme
cu care se confruntă

și
care prive
sc două componente majore: pe de o
parte, deficitul de încredere

și
angajament reciproc între aliați și
,
pe de
altă parte, o serie de factori determinanți care nu pot fi neglijați. Acești
factori țin de geopolitică, dar și de dificultățile ce privesc asigu
rarea
costurilor financiare ale operațiilor peste granițe. Provocarea este de a
opera în mod eficient în condiții economice restrictive, având în
vedere criza financiară care afectează o parte semnificativă a statelor
membre.

Totodată, securitatea membrilo
r Alianței va fi afectată în viitor
de problema migrației, sub toate formele sale (atât migrația forței de
muncă, dar și migrația ilegală). Mobilitatea forței de muncă apare ca o
caracteristică esențială a globalizării, cu impact deosebit în economie,
iar
migrația ilegală este strâns legată de fenomene precum
criminalitatea organizată transnațională, traficul de droguri

și
materiale strategice.

Alianța este preocupată de contracararea noilor tipuri de
amenințări precum: proliferarea ADM, terorismului, secur
itatea
energetică sau atacurile cibernetice. În fața acestor amenințări
imprevizibile, NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci trebuie să
reușească să anticipeze provocările

și
să folosească resursele politice

și
militare de care dispune pentru ca în c
ooperare cu partenerii săi să
poată reduce cât mai mult posibil nivelul riscului.

Pe fondul noilor provocări cu care Alianța se poate confrunta în
viitorul apropiat, au fost lansate spre analiză o gamă de noi misiuni:

71

David S
.

Yost,
The future of NATO’s Nuclear Deterrent: The N
ew Strategic Concept and
the 2010 NPT Review Conference
–
A Workshop Rreport
, NATO, April 2010, p. 7.

105



gestionarea situației maritime (Mariti
me domain awareness)
–
ce va permite Alianței să controleze activitatea desfășurată în apele
internaționale, fapt ce se va dovedi de mare utilitate în soluționarea
crizelor;



securitatea energetică
–
o altă mare provocare a secolului
XXI cu care Alianța se
va confrunta;



apărarea cibernetică
–
atacurile cibernetice au devenit o
nouă formă de război permanent, la nivel mai puțin vizibil;



contracararea amenințărilor hibride.

Principala misiune a Alianței în viziunea actualului concept
strategic, rămâne protejar
ea statelor membre, concomitent cu
modernizarea sistemelor de apărare pentru a face față noilor
amenințări: atacul cu rachete balistice, războiul cibernetic, războiul
hibrid, terorismul internațional și schimbările climaterice.

NATO a reușit să
–
și îndeplin
ească obiectivele esențiale în pofida
tuturor provocărilor de securitate care au apărut pe parcursul existenței
sale, cunoscând trei etape în istoria sa, înainte, în timpul și după
Războiul Rece.

„Smart Defence”

(apărarea inteligentă)

Acest proiect, în co
ndițiile unei crize economice mondiale, are
ca scop obținerea unui echilibru rezonabil între posibilitățile
economice, financiare și umane și capacitatea de apărare. În opinia
participanților, se impune o cooperare mai eficientă în interiorul
Alianței, pro
curarea armamentului și echipamentului, unificarea
resurselor în asigurarea trupelor în teatrele de război îndepărtate și a
cercetării. Măsurile de optimizare se vor referi

și
la structurile de
dirijare care în anul 2014 vor număra șapte puncte desfășurate
de
comandă în locul celor unsprezece existente, iar efectivul acestora va
fi redus de la 13
.
000 până la 8
.
950. O parte din funcții va fi delegată
statelor majore de nivel tactic. Inițiativa „Smart Defence”, în opinia
participanților la summit, va asigura
menținerea la un nivel optim a
posibilităților operative ale comandamentului forțelor militare NATO
și reducerea cheltuielilor
72
.

72

http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_87593.htm?mode=pressrelease
, accesat
la data de 05.08.2012

106

Planificarea Strategică și resurse
le
militare

Luările de poziție s
–
au centrat pentru implementarea obiectivului
strategic al
NAT
O, care este intitulat generic „Forța NATO 2020”
,
bineînțeles, în contextul mai larg al crizei economice, criză care a
determinat debalansarea în mod îngrijorător a contribuțiilor la bugetul
comun al Alianței, din cauza scăderii acestora din partea alia
ților
europeni și menținerii aceluiași nivel de contribuție (pentru ceilalți
aliați) sau chiar compensării lipsei incapacității aliaților europeni de a
contribui la bugetul NATO. Astfel, SUA au ajuns la o contribuție de
peste 75%. Or
i
problema care a fost
în centrul atenției s
–
a referit la
capacitatea aliaților europeni de a găsi alte forme

și
metode pentru
dezvoltarea unor programe critice ale Alianței, prin contribuție
financiară comună, printr
–
o cooperare multinațională în dezvoltarea
acestor capabilităț
i

și
,

nu în ultimă instanță, prin angajarea unor
responsabilități de nișă la nivelul unor aliați care au deja unele
capabilități create.

În opinia șefilor de state, un rol important în perfecționarea
componentei informaționale a Alianței îl va avea Sistemu
l de
supraveghere a situației terestre
–
Air Ground Surveillance, AGS.

La baza militaro
–
maritimă din Sicilia va fi instalat un complex
de dirijare a opt ap
a
rate zburătoare cu o rază mare „Global Hawk RQ
–
4B”. Realizarea acestui proiect va permite supravegh
erea misiunilor
țărilor Alianței, lucru posibil nu doar în statele regiunii Mării
Mediterane, dar și
în
Afganistan, ajutor
ul
navelor NATO în lupta cu
pirateria la țărmul Somaliei, în golful Aden

și
în Balcani. Sistemul va
face posibil ca țările
–
participant
e să primească semnale care pot fi
transformate în imagini și să ofere o informație maximă despre tot ce
se petrece la sol. Acest complex sofisticat poate fi utilizat și în scopuri
pașnice.

Statele membre ale Alianței și
–
au asumat responsabilitatea
pentru
acțiuni în diferite regiuni ale lumii.

3.2.
Mijloace
NAT
O pentru managementul crizelor

Pentru realizarea managementului unei crize există la dispoziție
mijloace cum ar fi: serviciile de informații/intelligence, măsurile ce
pot fi luate, planurile, forțele
, regulile de angajare.

107

Informațiile

Așa cum s
–
a arătat anterior, una dintre caracteristicile crizei este
aceea că ea are loc prin surprindere. Informațiile permit celui care
realizează managementul crizei să cunoască situația înainte de a se
transforma î
ntr
–
o criză și să ia măsuri adecvate de răspuns la aceasta.

Măsurile

Pentru a hotărî ce este de făcut în cazul apariției unei crize, cei
care sunt învestiți cu luarea deciziei în NATO au la dispoziție o largă
paletă de măsuri. Acestea includ măsuri preven
tive diplomatice,
economice, precum și o gamă largă de opțiuni de răspuns militar. Ele
formează componentele oricărui curs al acțiunilor, pentru a răspunde
crizei. Varietatea componentelor catalogului de acțiuni sau
de
opțiuni
care pot fi utilizate pentru
prevenirea

și
răspunsul la o criză se
completează unele pe altele

și
asigură căile procedurale pentru
selectarea unui răspuns adecvat.

Planurile operaționale

În funcție de tipul de planificare
:
planificare deliberată, în avans
sau planificare de răspuns l
a crize se utilizează următoarele tipuri de

planuri operaționale:
Planul permanent de apărare,

Planul de
contingență

și
Planul generic de contingență
pentru planificarea
deliberată și respectiv,
Planul de operații
pentru planificarea de
răspuns la crize.

P
lanul permanent de apărare
–

SDP
73
este destinat să stabilească,
pe o perioadă îndelungată de timp, modul cum vor fi implementate
prevederile
A
rticolului 5 împotriva unui posibil risc la adresa
securității colective. Dezvoltarea acestui plan este declanșată
printr
–
o
Directivă de inițiere. Scopul planului este acela de a se constitui într
–
un
plan de operații ce poate fi pus în aplicare foarte repede, fiind
dezvoltat în întregime, cu forțele și resursele puse la dispoziție

și
cu
autoritatea de execuție delegat
ă nivelului de comandă adecvat.

Planul de contingență
74
(COP sau CONPLAN) este destinat să
acopere un posibil risc la adresa securității colective, fie prin aplicarea
prevederilor Articolului 5 sau a non
–
Articolului 5

și
ar putea avea, în
mod normal la bază,
una sau mai multe situații ipotetice de
planificare. Când este necesar, CONPLAN
–
ul trebuie să se bazeze pe
un număr adecvat de ipoteze de planificare
,
și

în același timp, va fi
insuficient de detaliat pentru a putea fi adaptat situațiilor specifice.

73

Standing Defence Plan.

74

Contingency Pl
an.

108

Dacă
se prevede materializarea unei crize, CONPLAN
–
ul respectiv va
fi revăzut

și
dezvoltat în consecință, pentru a ține cont de
circumstanțele create.
Planul generic de contingență (GCOP)
75
nu
este limitat la o regiune specifică, facilitează planificarea acțiuni
lor de
răspuns la crize pentru o situație specifică, în orice regiune geografică,
având la bază situațiile generice de planificare.

Planul de operații/OPLAN este un plan detaliat

și
cuprinzător,
capabil de punere în execuție imediată, care are forțe puse l
a dispoziție

și
toate pregătirile necesare finalizate, în vederea îndeplinirii cu succes
a misiunii repartizate. Dacă o criză a fost prevăzută anterior, OPLAN
–
ul ar putea fi dezvoltat dintr
–
un CONPLAN deja existent. Dacă acea
criză nu a fost prevăzută, OPL
AN
–
ul trebuie început de la capăt
și
inițiat

și
dezvoltat astfel încât să răspundă circumstanțelor
preponderente.

Fig.
9

–
Tipuri de planuri utilizate în managementul crizelor

Planurile generice

și
preventive sunt elaborate de către
Comandamentul Stra
tegic NATO pentru Operații/ACO
–
SHAPE și de
către cele două
c
omandamentele
o
peraționale
î
ntrunite: Brunssum

și
Napoli. Comandamentele tactice de componentă pot elabora planuri
preventive conform instrucțiunilor primite de la comandamentele
operaționale într
unite. Planurile operaționale de acțiune se elaborează

75

Generic Contingency Plan.

109

numai la apariția unei crize

și
pot avea la bază prevederi din planurile
generice

și
preventive.

Forțele

Într
–
o situație de criză, forțele militare NATO trebuie să fie
pregătite să sprijine următoarel
e obiective principale :



să demonstreze solidaritatea membrilor NATO, trimițând
semnale clare care să ateste acest lucru;



să asigure gradul necesar al stării de pregătire a structurilor
militare;



să demonstreze flexibilitate militară, cu capacitatea de a
e
scalada, dar

și
de a scădea în intensitate răspunsul NATO;



să descurajeze potențialii adversari de a utiliza forța
împotriva teritoriului statelor membre NATO.

Dacă, totuși, o criză se transformă într
–
un conflict armat care
amenință securitatea Alianței sa
u dacă eforturile comune nu pot
preveni războiul, forțele armate NATO vor fi pregătite să lupte. Ele
vor fi în măsură să răspundă imediat oricărei agresiuni și să finalizeze
rapid conflictul.

Regulile de angajare
. Regulile de angajare, sunt instrucțiuni da
te
către comandanți, conform directivelor politice, care definesc cadrul

și
modul în care se poate aplica forța. Orice forță NATO dislocată într
–
o
zonă de urgență trebuie să aibă reguli de angajare, împărțite pe forțele
din compunere. Ele oferă comandanțil
or ce se află într
–
un teatru de
operații modalități de abordare a acțiunilor militare.

Setul regulilor de angajare conține acțiunile ce sunt permise
comandanților NATO pentru a îndeplini misiunea, adică gradul de
constrângere impus pentru a preveni orice f
el de consecințe nedorite.

3.3.
Structurile NATO implicate în managementul crizelor

Pentru a înțelege cum funcționează sistemul NATO de
management al crizelor este necesar să analizăm rolul

ș
i
implicarea
principalelor organisme, comitete

și
a structurilor
integrate, precum și
interrelaționarea acestora așa cum sunt ele stabilite de documentele în
vigoare aprobate de către structurile cu responsabilități în acest
domeniu
76
.

NATO decide prin consens, pentru fiecare caz în parte, dacă se
angajează într
–
o opera
ție de răspuns la criză. NAC ia aceste decizii în
conformitate cu articolul 7 din Tratatul de la Washington.

76

I. Crăciun,

o
p.cit.,
p.

186.

110

Consiliul este susținut de o serie de comitete specializate,
incluzând Comitetul Politic Operațional (OPC), Comitetul

de
Parteneriat Politic (PPC)
, Comitetul Militar (MC)

și
Comitetul de
Planificare a Protecției Civile în Cazuri de Urgență

(CEPC). Sistemul
de comunicație NATO include Centrul de Situații, unde se primesc,
schimbă

și
diseminează informații politice, economice

și
secrete
militare 24 di
n 24 de ore
77
.

Grupul de Planificare Nucleară (NPG) ia deciziile privind
politica nucleară a Alianței, a căror politici sunt revizuite, adaptate sau
modificate în permanență. În timp ce Consiliul Nord
–
A
tlantic (NAC)
este autoritatea supremă în cadrul NATO,
NPG este autoritatea
supremă în cadrul NATO cu privire la chestiuni de politică nucleară.

Statul Major Internațional
78
(IS) asigură sprijin direct
comitetelor civile ale acestuia
și
implementează hotărârile comitetelor
Alianței.

Comitetul de Parteneriat Pol
itic (PPC) este singurul comitet
politico
–
militar responsabil pentru toate programele cu țările care nu
fac parte din NATO. În plus,

poartă, în genere, răspunderea pentru
relațiile NATO cu alte organizații internaționale. În perioadele de
tensiune

și
criză
, consultările Comitetului se vor concentra în mod
firesc asupra aspectelor de imediată actualitate cu care se confruntă
Alianța. În astfel de perioade întrunirile Comitetului pot fi convocate
ori de câte ori este necesar, cu scopul de a ține constant sub
observare
situația

și
de a furniza la timp NAC
–
ului opinii și aprecieri despre
evenimentele în curs. Comitetul de Parteneriat Politic este alcătuit în
mod normal din consilierii politici ai delegațiilor și este prezidat de
către asistentul
S
ecretarului
G
en
eral pentru probleme politice și
politică de securitate sau de către adjunctul acestuia
79
. PPC a fost
înființat în aprilie 2010

și
a înlocuit Comitetul Politic.

Comitetul Politic Operațional (OPC), joacă rolul de lider în
dezvoltarea și punerea în aplicare
a diferitelor acțiuni. El
urmăre
ște
să
asigure coerență și
sfaturi
în timp util pentru Consiliului Nord
Atlantic, la care se raportează direct. De

asemenea
,
are sarcina de a
îmbunătăți colaborarea între partea politică și militară din NATO.
Toate țările me
mbre sunt reprezentate în cadrul acestui comitet.

77

NATO Guide
, Public Diplomacy Division NATO, Brusseles, Belgium, December 2011,

p.

71.

78

NATO Handbook
, NATO Public Division, Brussels, 2006, cap.

II.

79

NATO Guide
, Public Diplomacy Division N
ATO, Brusseles, Belgium, December 2011,

p.

530
.

111

Comitetul a fost înființat în iunie 2010 în urma reformei care a avut
loc

și
înlocuiește Grupul de Coordonare Politică.

Comitetul de Planificare a Protecției Civile în Situații de Urgență
(CEPC
–
Civil Eme
rgency Planning Committee) este cel mai înalt
organism consultativ pe probleme privind protecția populației civile și
utilizarea de resurse civile în sprijinul obiectivelor NATO. Comitetul
se subordonează direct față de NAC

și
conlucrează
,
atunci când este

cazul
,
cu Consiliul Parteneriatului Euro
a
tlantic (EAPC
–
Euro
a
tlantic
Partnership Council). Rolul CEPC este de a da o orientare strategică
protecției civile în situații de urgență CEP

și
activității de pregătire
80
.

Planificarea protecției civile NATO în c
az de urgență se
concentrează
,
în primul rând
,
asupra susținerii militarilor și
națiunilor
și
, în special, în cazul protecției populației civile. Pe timp de
criză, CEPC poate recomanda declararea măsurilor corespunzătoare
ale Sistemului NATO de Răspuns la C
rize (NCRS). De

asemenea
,

acesta implementează și coordonează Acordurile CEP de Management
al Crizei (ca parte a procedurilor generale de management al crizei ale
NATO) sprijinind Consiliul.

Comitetul Militar (MC
–
Military Committee) este autoritatea
mili
tară supremă în Alianță și
,
ca atare, este sursa primară de
consiliere militară a
S
ecretarului
G
eneral, a NAC

și
NPG. Comitetul
Militar furnizează Consiliul
ui
Nord
–
Atlantic, care este cea mai înaltă
autoritate politică a NATO, avize militare bazate pe cons
ens, adică
avize asupra cărora au convenit toți șefii de stat major general. El
lucrează îndeaproape cu cei doi comandanți ai Comandamentelor
Strategice pentru a supune aprobării liderilor politici planuri, diverse
probleme și recomandări de ordin militar.
Apoi, dă orientări militare
clare
c
omandanților Comandamentelor Strategice, în funcție de
deciziile
Comitetului
Militar

și
ale Consiliului Nord
–
Atlantic
81
.

Statul Major Militar Internațional (IMS) este un stat major în
sprijinul MC. Pe timpul unei crize, p
entru a putea îndeplini eficient
aceste misiuni, IMS dispune de propria sa Organizație de Management
al Crizei (CMO), iar atunci când atinge dimensiunea nucleară, de o
celulă nucleară specifică în sprijinul procesului de consultare al
NATO, care urmează ni
ște directive

și
proceduri specifice. Toți
membrii IMS au posturi specifice în organizația de management al

80

NATO Guide
, Public Diplomacy Division NATO, Brusseles, Belgium, December 2011
,

p.

542.

81

Ibidem
,

p.

72.

112

crizei pe care și le pot prelua în 24 de ore, la ordonarea încadrării de
către Centrul NATO de Situații (SITCEN). Prevenirea conflictelor
include ac
tivități diferite, care variază de la inițiativele diplomatice
până la desfășurarea preventivă a trupelor,

și
care intenționează să
prevină disputele de la escaladare
a
în conflictele armate.

Misiunile specifice NATO în prevenirea conflictelor includ
82
:

–

î
nștiințarea
despre un potențial conflict în cadrul ariei de
interes NATO care decurge în mod firesc din monitorizarea de rutină
executată de către membrii Alianței
;

–

u
rmărirea
activităților aeriene, terestre și maritime poate fi
monitorizată de mijloacel
e disponibile ale NATO; cunoașterea despre
aceste activități de monitorizare poate avea un efect de prevenire, în
mod special când folosirea lor este cunoscută public
;

–

d
esfășurarea preventivă

este
u
nul dintre cele mai puternice
semnale pe care Alianța po
ate să le trimită pentru a demonstra
fermitatea sa este desfășurarea forțelor multinaționale
;

u
n mandat mai
clar de la organizația responsabilă internațională (Europeană)

și
consensul țării gazdă este esențial pentru executarea acestei misiuni
;

–
m
ăsurile
de stabilizare
,

a
lianța poate sprijini

și
facilita
procesul de planificare

și
inițiere a măsurilor de stabilizare
,

m
odul
corect de conducere

și
de operare a acestor măsuri va depinde de
cerințele mediului

și
misiunii
83
.

Elementele de infrastructură a manage
mentului crizelor

a) Un element foarte important al infrastructurii managementului
crizelor (care
sprijină activitatea NAC

și
IS
) în NATO îl reprezintă
NATO CM TF
–
Crisis Management Task Force
, care este un
organism m
ulti
disciplinar, o structură a Statulu
i Major cu apartenență
internațională a NATO pentru Managementul Crizelor (NATO HQ I
CMO).

b) Un alt element de infrastructură al managementului crizelor în
NATO este
NATO SITCEN
–
Centrul de Situații (pentru
Managementul crizelor) NATO
, care asigură un f
lux permanent de
schimb de informații

și
intelligence între
c
omandamentele NATO la
toate nivelurile, precum

și
între acestea

și
capitalele statelor membre,
dar

și
cu cel al partenerilor avizați

monitorizează situația politică,
militară

și
economică de inte
res a NATO

și
a țărilor,

și
informează
oficialii responsabili despre evenimentele ce ar putea atrage atenția; în

82
AJP 3.4.1.
–

Non Article 5 Crisis response Operations
,
cap.

3.

83

Ibidem
.

113

plus, aceștia monitorizează activitatea „terorismului internațional” pe
tot globul.

c) Un al treilea element îl constituie
NICS
–
Sistemul NATO
de
Comunicare

și
Informare
. Un element fizic în acest sens este Sistemul
Integrat de Comunicații al NATO (NICS) care cuprinde o serie de
elemente
–
cheie. Perfecționarea acestor echipamente

și
eficientizarea
prin modularizarea acestor structuri la nivel ope
rațional al Alianței
reprezintă o preocupare permanentă, semnificativă a comandanților
NATO, pentru sporirea eficienței legăturilor Alianței cu națiunile.

3.4.
Procesul NATO de management al crizelor

Procesul NATO de management al crizelor (NCMP) este
pro
iectat
,
în primul rând
,
pentru a permite statelor majore

și
comitetelor NATO să
–
și coordoneze munca și să înainteze propuneri
oportune, concrete către NAC. În acest fel, acesta facilitează
,
în
principal
,
luarea deciziei la nivel politico
–
strategic, prin NA
C, din
timp, la apariția crizei

și
,

de asemenea, pe toată durata ciclul ei de
viață.

De asemenea, furnizează o structură procedurală care permite
SACEUR să întreprindă câteva activități prudente, pregătitoare
,
de
planificare în lumina unei crize actuale s
au în dezvoltare într
–
un cadru
de timp rațional și
,
mai târziu, să furnizeze recomandări și evaluări
strategice, incluzând planificarea operațiilor și execuția unei misiuni.

Astfel, NCMP trebuie privit ca o arhitectură procedurală a
Alianței care proiecte
ază procesele de planificare a răspunsului la
criză, atât pentru cele militare
,
cât

și
pentru cele nonmilitare.

NCMP are patru sisteme/componente



Primul element

–
NIWS
–
NATO Intelligence Warning
System

–
Sistemul de informare și avertizare al NATO, care
r
eprezintă unul dintre elementele cheie ale
managementului
crizelor în NATO.



Al doilea element
–

NATO Crisis Response System/NCRS
–

Sistemul NATO de răspuns ls crize
.



Cel de al treilea element al procesului de management al
crizelor îl
reprezintă Sistemul d
e Planificare în Urgențele
Civile
–
Civil Emergency Planning (CEP) Arrangements
–

organism al cărui principal scop este de a proteja civilii
vulnerabili împotriva efectelor situațiilor de urgență pe timpul
unei crize sau război

și
folosirea sistematică

și
eficientă a

114

resurselor civile în sprijinul obiectivelor strategice ale
Alianței. CEP este o responsabilitate națională în NATO, iar
bunurile

și
mijloacele materiale rămân în responsabilitatea
națională
.



Al patrulea element
este

Procesul NATO de planificare

operațională
.

Este un proces continuu, este în responsabilitatea Diviziei
operații împreună cu
c
omandamentele strategice

și
regionale ale căror
structuri specifice operează

și
au în responsabilitate aceste sarcini.

Reamintim astfel că NATO are la dispoziț
ie planuri de
intervenție pregătite, actualizate

și
aprobate din timp de pace. În
situația în care nici un Generic Plan nu este corespunzător unei
ipotetice situații create, structurile cu atribuțiuni în domeniu trebuie să
înceapă un proces accelerat de pl
anificare, cunoscut

și
sub denumirea
de „Planificare imediată”
84
.

Acest proces completează operațiile NATO

și
se concentrează,
în special, pe planificarea operațională, activarea forței, precum

și
pe
procedeele de deplasare.

Alte instrumente foarte importan
te ale managementului crizelor
sunt reprezentate de
i
nformarea
p
ublică

și
Regulile de Angajare
–

ROE, elemente de sprijin al managementului crizelor.

Regulile de angajare
–

Rules of Engagement

–
ROE reprezintă
autorizarea pentru sau limitarea folosirii fo
rței (armate) pe timpul
operațiilor militare. Autoritățile politice ale NATO exercită controlul
privind folosirea forței prin stabilirea Regulilor de Angajare, așa cum
sunt ele denumite

și
prevăzute în documentele specifice.

Formularea ROE sunt influențate
de o varietate de factori, iar
această autorizare, de regulă, este cerută prin intermediul lanțului de
comandă; NAC emite direcțiile politice în baza legilor internaționale,
pentru executarea operațiilor.

Strategia NATO de informare publică
are ca princip
ale obiective
asigurarea suportului opiniei publice pentru începutul operațiilor
militare
ș
i prezentarea

și
comunicarea misiunilor în mod pozitiv,
eficient
ș
i consistent în cadrul țărilor NATO, dar
ș
i în mediul
internațional.

NCMP este un proces de consult
are și luare a deciziilor care
constă în
ș
ase
faze
și care poate fi adaptat la orice situație de criză:

84
www.nato.int, accesat la

data de
22.11.2016.

115

–
f
aza 1

–
Indicii și avertizări (I&W) asupra unei posibile crize
sau a unei crize actuale
;

–
f
aza 2

–
Evaluarea desfășurării sau reevaluarea unei situ
ații de
criză în desfășurare

și
a implicațiilor potențiale sau actuale asupra
securității Alianței
;

–
f
aza 3

–
Dezvoltarea opțiunilor de răspuns recomandate pentru
a sprijini luarea deciziei de către NAC, în toate etapele ciclului crizei
;

–
f
aza 4

–

Plani
ficarea
;

–
f
aza 5

–

Executarea deciziilor și directivelor NAC
;

–
f
aza 6

–
Tranziția

și
încheierea rolului NATO în gestionarea
crizei
.

Detalii în figura de mai jos:

Fig.
10

–
Fazele procesului NATO de management al crizelor

Trecerea

prin fiecare fază n
u se face automat

și
va fi direcționată
prin luarea deciziei de către NAC. Într
–
o criză cu dimensiuni multiple
(incluzând locații geografice), diferite măsuri de răspuns necesită a fi
luate în același timp, fiecare dintre acestea fiind adaptate la
caracter
isticile specifice ale situației concrete. În acest caz, fazele
fiecărui răspuns al Alianței trebuie să se suprapună
,
de asemenea
,
cu
alte răspunsuri ale Alianței referitoare la aceiași criză.

116

Faza 1
–
Indicii și avertizări (I&W) despre o criză potențială

Avertizarea oportună și eficientă determină asigurarea
informațiilor necesare factorilor de decizie. Avertizarea se menține
până când este luată o decizie de acțiune. Cel puțin aceasta va fi o
decizie de neîncepere a unei acțiuni. Orice acțiune întreprins
ă va avea
impact asupra NCRS. Procesul de luare a deciziei eșuează în cazul în
care avertizările sunt ignorate. Prin urmare eficacitatea NCRS este
legată de schimbul prompt

și
nerestricționat al I&W

și
alte schimburi
de informații în cadrul Alianței, după
cum este statuat în procedurile
NATO. I&W pot fi asigurate de către NIWS, printr
–
un stat membru
sau SACEUR.

NIWS furnizează monitorizarea strategică și informarea asupra
Problemelor de Avertizare Convenite în cadrul NATO care pot afecta
interesele Alianței
. Aceasta este susținută de o metodologie de analiză,
care reprezintă un indicator riguros.

O avertizare generată de NIWS poate declanșa faza 1 a NCMP.
Prin urmare
,
acțiunea reciprocă dintre NIWS și NCRS și legătura
strânsă între comandamentele de sprijin
ale NATO, în special pe
timpul fazelor inițiale ale crizei potențiale sau actuale, sunt esențiale
pentru declanșarea consultărilor

și
procesului de luare a deciziei
NATO, pentru exercitarea rolului Alianței în managementul crizei.

În completarea avertizări
lor strategice furnizate de NIWS, NAC
poate lua în considerare

și
alte informații, precum și solicitările
oficiale ale oricărui aliat sau partener, guvern legitim sau autoritate
națională sau de la altă Organizație Internațională relevantă pentru a
contrib
ui la eforturile comunității internaționale la rezolvarea crizei.
Poate
,
de asemenea
,
decide, în această etapă, schimbul de avertizări
timpurii și informații cu actorii internaționali, după caz.

NAC va decide calea de urmat. În principiu
,
NAC își bazează
d
ecizia pe recomandarea Secretarului General. Această recomandare
va fi formulată de International Staff (IS) și International Military
Staff (IMS) la comandamentul NATO, posibil cu sprijinul SHAPE și
va permite NAC să includă directiva politico
–
militară in
ițială, ca parte
a variatelor misiuni care pot iniția acțiuni și deci începerea fazei
NCMP.

Indicatorii de avertizare generați de NIWS asigură baza pentru
luarea în considerare de către NAC a implicațiilor crizei potențiale
asupra intereselor Alianței. De
aceea, este necesară o cooperare și

117

interacțiune reciprocă între NIWS și NCRS, precum

și
între
comandamente.

După ce Raportul I&W i
–
a fost adus la cunoștință, NAC va
decide dacă va lua în considerare o acțiune de răspuns.

Teoretic,
Consiliul poate adopta
una din următoarele trei variante:



mai întâi, va decide dacă este nevoie ca raportul să fie luat în
considerare;



a doua variantă
–
să solicite întărirea monitorizării evoluției
situației respective

și
să solicite detalii despre aceasta pentru a
analiza da
că este necesară aplicarea opțiunilor preventive
și/sau a CRMs;



a treia variantă
–
luarea în considerare a avertizării și inițierea
evaluării situației

și
a procesului de management.

Faza 2
–
Evaluarea situației de criză

Această fază se inițiază prin pro
cesul Estimării Politico
–
Militare
(Political
–
Military Estimate/PME), care continuă și în faza 3.

Evaluarea va lua în considerare atât informațiile de intelligence
furnizate de țările membre
,
cât și propunerile comitetelor NATO cu
responsabilități în manage
mentul crizelor: Comitetul Militar (MC),
Comitetul Politic (PC), Grupul de Coordonare Politică (PCG)

și
Comitetul pentru

Planificarea

Situațiilor

de

Urgență Civilă (
SCEPC).

NAC poate însărcina PCG să înainteze concluziile sale pentru a
orienta NAC în luar
ea deciziei.

Faza 3
–
Elaborarea Opțiunilor de Răspuns

Acestea acoperă o paletă largă de acțiuni, de la demersuri
diplomatice până la activarea forțelor Alianței. Opțiunile de Răspuns
sunt în funcție de obiectivele strategice și politice finale ce trebuie

atinse.

De aceea, evaluarea generală a situației de criză trebuie să
cuprindă recomandări ale comitetelor relevante cu atribuții în
managementul crizelor.

Scopul acestei faze este de a genera o Estimare Politico
–
Militară
(PME) care să însoțească Directiv
a Inițială a NAC (NID)

și
de a iniția,
dacă este cazul, planificarea operațională și/sau activarea
aranjamentelor de planificare a urgențelor civile.

Pe baza PME și luând în considerare evaluarea
c
omandantului
s
trategic, Comitetul Militar va elabora Strat
egic Military Assessment

118

(SMA) prin care autoritățile militare NATO prezintă recomandările
lor NAC.

Totodată, NID este documentul prin care NAC dispune trecerea
la faza 4

și
poate conține măsuri politice, civile sau militare. În timpul
procesului PME, NAC
poate selecta una sau mai multe opțiuni
militare care să includă implementarea CRMs selectate, pentru a
asigura creșterea gradului de
readiness

(promptitudine)
a unor
formațiuni militare selectate.

Faza 4
–
Planificarea

În această fază, procesul de man
agement se va focaliza, după
caz, pe planificarea operațională și de urgențe civile. Pentru
autoritățile militare NATO (NMAs), executarea Directivei Inițiale a
NAC va lua fo
rma unei Concepții a Operației
–
Concept of Operations
(CONOPS), urmată de un OPLAN
.

Fig.
1
1

–
Principiile planificării operațiilor NATO

OPLANs

și
măsurile de planificare a urgențelor civile trebuie
aprobate de NAC înainte de a fi implementate. Pe durata întregului
proces, Political Committee Group va coordona planificarea militară
în numele NAC

și
va propune Consiliului recomandările necesare.

119

Faza 5
–

Execuția

În această fază se implementează/pun în aplicare planurile de
operații și se exercită comanda

și
controlul forțelor și capabilităților
avute la dispoziție pentru executare
a integrată, coordonată sau
sincronizată a acțiunilor planificate

și
care creează efectele dorite.

Faza 6
–

Tranziț
ia și încheierea rolului NATO (
Revenirea la
stabilitate)

Scopul fazei a 6
–
a este de a preda responsabilitățile către
instituțiile/organismel
e civile, naționa
le sau internaționale, globale
–

ONU, sau regionale
–
UE, OSCE, UA etc. prezente în zona de criză.
Concomitent cu aceasta se execută redislocarea forțelor din zona de
criză, într
–
o manieră controlată, astfel încât să se evite influențarea
negativă a situației din regiune.

3.5. Sistemul NATO de răspuns la crize/NCRS

Scopul NCRS este de a asigura nivelul de pregătire și sprijinul
pentru prevenirea crizelor

și
a conflictelor, pentru managementul
crizelor pentru întregul spectru al operațiilor
tip
A
rt. 5

și
non
–
A
rt. 5.

Sistemul îmbunătățește abilitatea forțelor Alianței și ale statelor
non
–
NATO apropiate de a se pregăti și a răspunde întregului spectru al
situațiilor de criză cu care Alianța s
–
ar

putea confrunta. Pentru aceasta
este cuprinsă o
gamă completă de măsuri care permit Alianței și
statelor non
–
NATO apropiate să reacționeze într
–
o manieră oportună,
coordonată

și
discriminativă.

NCRS este destinat pentru:



a fi un sistem integrat de management al crizelor, care să aibă
capacitatea de a r
ăspunde întregului spectru al situațiilor de criză cu
care Alianța s
–
ar putea confrunta;



a asigura controlul politic necesar al NAC asupra Măsurilor
de Răspuns la Criză (CRMs) pe timpul delegării autorității în scopul
creșterii flexibilității și vitezei de
reacție
;

o
rice delegare de autoritate
necesită aprobarea NAC;



a crește interacțiunea civili
–
militari

și
a lua în considerare
interrelațiile dintre măsurile civile

și
militare;



a include o gamă completă de măsuri sub autoritatea NAC, în
sprijinul eforturil
or de prevenire a crizelor

și
a conflictelor;

120



a lua în considerare

și
a
permite Alianței să răspundă
avertizărilor furnizate de NATO Intelligence and Warning System
85

(NIWS) într
–
o manieră oportună;



a completa și sprijini Sistemul de Planificare a Operațiil
or
(NATO Operations Planning System);



a crește încrederea între autoritățile militare și politice ale
NATO și cele civile;



a evita suprapunerile cu alte proceduri sau acorduri NATO;



a fi în măsură să sprijine, de la caz la caz, operații desfășurate
cu apro
barea NAC, cu folosirea mijloacelor și capabilităților NATO

și
conduse de alte organizații internaționale;



a fi în măsură să sprijine, de la caz la caz, cu aprobarea NAC,
implicarea țărilor partenere și celor care nu sunt membre NATO în
managementul crizel
or;



a fi ușor de folosit

și
de integrat în Sistemul Automat de
Procesare a Datelor existent la nivelul Alianței (ADP).

Componentele Sistemului NATO de răspuns la crize

N.C.R.S. are
cinci componente
care nu sunt legate de vreo
succesiune

prestabilită a eve
nimentelor
.

l.

Opțiunile preventive

sunt orientări largi sau moduri de
desfășurare a acțiunii avute în vedere de comitetele superioare ale
NATO, care au ca responsabilitate managementul crizelor

și
sunt
aprobate de către NAC
86
.

Opțiunile preventive
–

Preve
ntive Options

–
au fost statuate de
către NATO

și
cuprinse într
–
un Inventar al Măsurilor Preventive
–

Inventory Preventive Options

–
care prevede o serie de măsuri
economice, diplomatice, militare

și
care pot avea un potențial efect
politic preventiv.

Din
setul de
Măsuri diplomatice
, fac parte: declarațiile publice;
proteste oficiale, ruperea sau suspendarea negocierilor politice

și
contactelor, avertismente publice pentru cetățenii proprii, retragerea
propriilor atașați

și
retragerea ambasadorilor.

În apl
icarea
Măsurilor economice
trebuie avut în vedere că ele
sunt cele mai eficiente atunci când sunt aplicate împreună cu alte
măsuri

și
adoptate multilateral de toate organizațiile importante.

85
NATO Intelligence Warning System (NIWS) este destinat pentru producerea

și
diseminarea
informațiilor militare. NIWS asigură avertizarea factorilor de decizie asupra evoluției oricărui
risc sau amenințări ce ar putea avea impact asupr
a intereselor de securitate ale Alianței și
membrilor săi.

86

www.nato.int,
reaccesat la
data de
18.12.2016.

121

Detalii privind măsurile de prevenire a crizelor
se găsesc
în ane
xa

nr. 3.

În timp ce
Măsurile preventive militare
au fost des utilizate cu
intenția de a se realiza un impact politic major, măsurile de creștere a
încrederii

și
securității ale OSCE au fost dezvoltate exact pentru acest
scop: aceste măsuri pot fi folo
sitoare prin însăși natura

și
valoarea lor
preventivă.

Măsurile de răspuns la criză

–

Crisis Response Measures (CRMs)

Măsurile de răspuns sunt acțiuni pregătite în detaliu
,
gata să fie
implementate imediat la nivelul corespunzător.

Aceste acțiuni sunt pre
gătite în av
ans
ș
i prevăd proceduri
detaliate de implementare
87
.

CRMs
–
sunt special destinate să grăbească procesul de
pregătire, incluzând procesul de generare

și
activare a forței, precum

și
inițierea măsurilor de a face față crizei, care cere o reacție
rapidă. O
măsură de răspuns la criză este o declarație acceptată, prin care, pe
baza unei declarații a
c
omandanților Strategici, națiunilor li se cere, iar
c
omandanții Regionali sunt direcționați

și
îndrumați pentru a lua

și
a
executa anumite acțiuni mili
tare

și
civile pentru îndeplinirea unui
anumit scop.

Procedurile aplicabile în cazul unei solicitări a
Comandamentului Strategic (SC) de utilizare a măsurilor de răspuns la
crize, precum și în cazul unei solicitări a unui stat sau a unui comitet
important
sunt prezentate în anexa nr. 4.

Contracararea/Evitarea Surprinderii

–

Counter Surprise
–

cuprinde acțiuni civile și militare ce trebuie luate rapid pentru a
asigura securitatea forțelor, populației

și
obiectivelor strategice, civile
și militare, în cazul
unui atac sau iminenței unui atac, cu avertizare
limitată. Scopul acestor acțiuni este să permită forțelor sub comanda
NATO menținerea capacității de a
–
și desfășura eficient misiunile
88
.

De asemenea
,
aceste acțiuni beneficiază de protecția
organizațiilor mi
litare

și
civile, populației

și
infrastructurii critice din
aria de responsabilitate a NATO sau forțelor și tehnicii dislocate.

În timp ce, în astfel de situații specifice, Regulile de Angajare
(ROE) nu sunt necesare, ele pot fi folosite pentru a evidenți
a limitarea
folosirii forței (dacă au fost deja autorizate de NAC prin document).

În

87

Ibidem
.

88

Ibidem
.

122

aceste situații, eficiența NIWS, precum

și
celelalte mijloace de
detecție a unei asemenea situații este evidentă.

Contra
agresiunea

–

Counter Agression

–

c
uprinde acțiuni
d
esemnate pentru operațiuni tip
A
rt.

5. Marchează tranziția de la
condiția de pregătire și gata de luptă la una a autorizării pentru
folosirea forțelor NATO împotriva altor state, organizații sau forțe
care duc sau sprijină acțiuni de agresiune împotriva te
ritoriului sau
forțelor NATO. Aceasta poate fi declarată la începutul sau imediat
după începerea ostilităților
89
.

Stările de
a
lertă de
s
ecuritate ale NATO

–

r
eprezintă acele
măsuri antiteroriste sau antisabotaje, ce pot fi adoptate de
comandamentele NATO

și

țările membre pentru a contracara aceste
amenințări. Conducerea acestei componente revine Oficiului de
Securitate al NATO și este inclus în NCRS pentru a armoniza aceste
stări în cadrul Alianței, în situații de criză și asigurarea consensului
reciproc cu
alte componente ale NCRS la criză
90
.

Unul din preceptele fundamentale ale NCRS este legătura
existentă între acesta

și
NIWS. Informațiile vehiculate prin NIWS au
la bază evaluările naționale, precum și evaluările specialiștilor

NATO,
având ca

și
scop princi
pal avertizarea, la nevoie, de la primele
momente ale unei crize, cu un nivel minim de ambiguitate. Nivelul la
care este planificată utilizarea NIWS este cel strategic. Cu toate
acestea, structura și filozofia care stau la baza funcționării NCRS pot
fi uti
le și la nivelele operativ și tactic.

În cazul angajării în operații a forțelor militare ale Alianței,
NOPS și Sistemul NCRS devin complementare. Pe de o parte, NCRS
va gestiona etapele procesului de management a crizelor, de la etapa
avertizării la cea a
demarării planificării operaționale. Pe de altă parte,
unele din componentele NCRS, mai ales în ceea ce privește măsurile
de răspuns la criză

și
opțiunile preventive, sunt instrumente
complementare ale NOPS.

Concluzionând, NCRS, NIWS, NOPS și aranjamentel
e privind
gestionarea urgențelor civile sunt destinate să sprijine capabilitățile de
răspuns aliate, complementar și sinergistic, ca parte a capabilităților
globale de management ale NATO
91
.

89
Ibidem
.

90

Ibidem
.

91

Ibidem
.

123

În acest sens, opțiunile militare vor trebui să fie dezvoltate

într
–
un plan (strategic sau operativ), prin NOPS, urmând ca, acolo
unde este cazul, măsurile de răspuns la criză să fie încorporate în
aceste planuri. Pe de altă parte, pe măsură ce se desfășoară etapele
NOPS, NCRS poate face uz de componenta de răspuns
la criză până la
acel moment la care planul este dezvoltat și aprobat.

Alianța este pregătită să îndeplinească întreaga gamă de misiu
ni
prevăzute de Articolul 5 și n
on
–
Articol 5, în condițiile în care, în cele
mai multe cazuri acestea sunt prevăzute cu di
ficultate. Se poate spune
că fiecare criză este unică în felul ei. Totuși, procesul prin care Alianța
se va adresa

și
va supune deciziei NAC, are ca scop gestionarea

și
rezolvarea unei crize, poate fi descris și planificat cu certitudine.

3
.
6
. Planificare
a operațiilor de răspuns la crize

Conceptul Strategic 2010 aprobat de către șefii de stat și de
guvern la Lisabona în noiembrie 2010 definește factorii care
caracterizează mediul de securitate prezent și viitor.

În condițiile în care nu sunt cerințe stric
te pentru NATO de
dezvoltare a
capabilităților destinate domeniului civil
este tot mai
evidentă necesitatea îmbunătățirii cooperării cu instituțiile/

organizațiile civile pentru îmbunătățirea colaborării pe durata
planificării și conducerii operațiilor.

P
entru identificarea acestor cereri de capabilități, se are în vedere
un set de
zece tipuri de misiuni specifice
, astfel: apărare colectivă
pentru restabilirea/menținerea securității în zona Atlanticului de
N
ord;
apărarea CBRN și
m
anagementul
c
onsecințelor
(CM);
l
upta împotriva
terorismului (CT); menținerea păcii (PK);
i
mpunerea păcii (PE);
prevenirea conflictelor (CP);
o
perații de extracție (EOP); impunerea
de sancțiuni și embargouri (ESE);

s
prijin în înlăturarea efectelor
dezastrelor (DR);
o
perații de asis
tență umanitară (HO).

Dintre aceste zece tipuri de misiuni, următoarele
patru
vor fi
folosite pentru identificarea capabilităților pentru
o
perațiile de mare
intensitate
: apărare colectivă pentru restabilirea/menținerea stabilității
zonei Atlanticului de N
o
rd; contra terorism (CT) și ne
proliferare;
impunerea păcii (PE); operații de extracție (EOP).

Următoarele
patru
categorii de tipuri de misiuni (MTs) vor fi
folosite pentru obținerea/identificarea capabilităților necesare
o
perațiilor de mică intensitate
: ap
ărarea CBRN și managementul

124

consecințelor (CM); menținerea păcii (PK); prevenirea conflictelor
(CP); impunerea sancțiunilor

și
embargourilor (ESE).

Ultimele
două
tipuri de misiuni (MT) vor fi utilizate pentru

identificarea capabilităților necesare
operații
lor de ajutor umanitar și
sprijin în caz de dezastre
, cu toate că toate tipurile de misiuni pot
genera nevoia de capabilități care să fie asigurate/procurate din surse
civile: sprijin în înlăturarea efectelor dezastrelor

(DR); sprijin în cazul
operațiilor
umanitare (HO).

3
.
6
.1. Implicații ale abordării cuprinzătoare în procesul de
planificare a operațiilor în Armata României

Cu prilejul Summit
ului de la București șefii de stat și de guvern
au aprobat Plan
ul
de Acțiune privind implicarea NATO în eforturile
comunității internaționale de abordare cuprinzătoare, sub toate
aspectele, militare

și
civile, a problematicii stabilizării și reconstrucției
în teatrele de operații. Acest concept reflectă în esență o abordare
integrată a NATO față de participarea în oper
ații și îndeplinirea, în
general, a misiunilor sale, care presupune relaționare cu alți parteneri
și actori internaționali, instrumente civil
–
militare de gestionare a
crizelor, sprijin pentru operații de stabilizare

și
reco
nstrucție
(exemplu
l
Afganistanulu
i, unde rolul NATO nu mai este strict
militar).

Experiența operațională a demonstrat că, în multe cazuri,
operațiile NATO nu au succes doar prin mijloace militare. Atât în
context aliat
,
cât

și
național, Armata României va trebui să fie
pregătită să utiliz
eze o gamă largă de instrumente

și
să coopereze cu
alți actori. Astfel va contribui la o abordare cuprinzătoare ce va
combina eficient elemente
le
politice, civile

și
militare pentru
realizarea obiectivelor de securitate. În anumite circumstanțe
mecanismele
civile vor necesita coordonarea cu eforturile altor
instituții, autorități, organizații internaționale

și
națiuni într
–
o manieră
cuprinzătoare pentru a crea efectele generale necesare realizării stării
finale dorite. Armata României trebuie să aibă capaci
tatea ca, la
nevoie, să disloce și să gestioneze resurse și capabilități care provin
din afara structurilor militare, pentru a putea s
ă
–
și îndeplinească
obiectivele.

Conform Conceptului Strategic al NATO, România trebuie să
continue dezvoltarea capabilităț
ilor civile pentru a putea contribui la
operații și pentru promovarea securității și stabilității. În funcție de

125

situație, România va decide dacă va pune la dispoziția organizațiilor
inte
rnaționale aceste capabilități.

Este posibil ca eforturile de stabili
zare și reconstrucție să fie
necesare în toate fazele crizei. Astfel, Armata României trebuie să
aibă capacitatea de a participa la planificarea, pregătirea

și
desfășurarea activităților de reconstrucție

și
stabilizare, vând inclusiv
asigura
r
e
a
resurselor
necesare.

Este probabil ca operațiile conduse de NATO să includă
contribuții de la parteneri sau de la alte națiuni care nu sunt membre
NATO, acestea putând avea o mare valoare din punct de vedere
militar, politic

și
economic. Astfel este nevoie de o întăr
ire a
cooperării cu partenerii și cu alte națiuni din afara Alianței, în scopul
creșterii abilității acestora de a participa la operații de răspuns la criză
conduse de NATO și de a le facilita procesul de luare a deciziei
privind contribuțiile la operații.

Planificarea într
–
un mediu multidimensional generează provocări
particulare atât pentru actorii militari
,
cât și pentru cei civili.
Experiența demonstrează că în acest caz este posibil să nu existe o
agenție desemnată formal pentru asigurarea coordonării
generale, iar
singurele structuri capabile să reacționeze rapid sunt cele militare.
Astfel, o abordare cuprinzătoare reprezintă rezultatul dorinței unei
varietăți de actori de a
–
și juca rolul în soluționarea unei crize. Datoria
Armatei, în special în proce
sul de planificare

și
de execuție incipientă
a unei operații, este de a înțelege și a anticipa nevoile

și
obiectivele
altor participanți la operație, permițându
–
se astfel coordonarea

și
colaborarea.

3
.
6
.2. Aspecte generale ale procesului național/NATO de
planificare în situații de criză

Măsurile prevăzute în cadrul procesului național/NATO de
management al crizelor sunt destinate stabilirii liniilor directoare
pentru statul major, astfel încât acesta să lucreze eficient și să
furnizeze la timp

și
în volum
complet datele necesare luării deciziei de
către factorii politico
–
militari, la nivelul Ministerului Apărării
Naționale/MApN

și
în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a
Țării/
CSAT
.

De asemenea, procesul permite aplicarea la nivelul șefului
Statului Major
General (SMG)/comandantul Centrului Național
Militar de Comandă (CNMC) a unor proceduri preliminare, necesare

126

pregătirii activităților de planificare

din timp, în contextul situației de
criză create, precum

și
pentru asigurarea elaborării unei consilieri
a
factorilor de decizie politico
–
militari

și
a evaluării pertinente a
situației, pe timpul procesului de planificare și execuție a operațiilor.

În circumstanțe greu de identificat, aceste măsuri de
management al crizelor asigură
,
de asemenea
,
elementele n
ecesare
planificării și execuției misiunilor Armatei prevăzute în Constituție

și
ce
le în context aliat, de tip Articol

5 și non
–
Articol

5.

La nivelul MApN s
–
a elaborat
Manualul de planificare a
operațiilor
, care a fost pus de acord cu prevederile documentu
lui MC
133/4 referitor la planificarea operațiilor NATO
92
,

și
care are
prevederi specifice referitoare la inițierea, dezvoltarea, coordonarea,
aprobarea, execuția, revederea, revizuirea operațiilor.

În condițiile în care fiecare situație de criză este unică
, manualul
oferă un set de reguli de urmat de către factorii de decizie politico
–
militari în abordarea unei astfel de situații în vederea prevenirii,
reducerii efectelor acesteia

și
întoarcerea la situația anterioară crizei.

O astfel de abordare secvenția
lă, precum

și
procesul de luare a
deciziei permit accelerarea procesului de înțelegere

și
de reacție la
apariția unei situații de criză, fiind

și
un mijloc de sprijin al factorilor
de decizie

și
al personalului de stat major. În mod cert, fiecare situație
va determina modele de documente specifice procesului și pașii de
urmat, care vor fi ajustați prin decizii informale.

Pentru pregătirea

și
execuția unor operații multidimensionale și
complexe, va fi necesară elaborarea

și
dezvoltarea unor planuri
detaliate
, care identifică și iau în considerare fiecare factor, în scopul
asigurării succesului execuției unei operații.

În continuare voi descrie procesul de planificare a operațiilor

la
nivel strategic
93
, precum și documentele ce se elaborează pe du
rata
fiecărei
faze a acestuia.
Procesul reglementează procedurile

și
responsabilitățile referitoare la pregătirea, aprobarea, promulgarea,
distribuirea, implementarea, revizuirea și gestionarea documentelor
asociate planului militar
–
strategic necesare pentru executarea
misiunilor stabilite.

92
Concomitent este în desfășurare procesul de revizuire a „Instrucțiunilor privind elaborarea,
coo
rdonarea

și
execuția planurilor operaționale de întrebuințare a forțelor”.

93
Nivelul la care o națiune sau grup de națiuni își stabilesc obiective de securitate națională
sau multinațională și alocă resurse de orice natură, inclusiv militare, pentru îndepl
inirea
acestora.

127

Procesul cuprinde
șase faze
, aliniat la Procesul NATO de
management al crizelor
94
și armonizează activitățile de la nivelurile
militare strategic și operativ cu cele de la nivel politico
–
militar.

Faza 1
–
Cunoașterea situației, fază c
are începe înaintea inițierii
răspunsului la o situație de criză

și
continuă pe durata fazelor
ulterioare, în sprijinul acestora.

Faza a 2
–
a
–
Elaborarea
e
valuării militar
–
strategice a situației de
criză, potențială sau iminentă, necesare
CSAT
pentru fund
amentarea
estimării politico
–
militare.

Faza a 3
–
a
–
Elaborarea opțiunilor militare de răspuns care
constă în elaborarea opțiunilor destinate analizei
CSAT
, în cadrul
procesului de estimare politico
–
militară
95
a crizei.

Faza a 4
–
a A
–
Elaborarea

c
oncepției m
ilitar
–
strategice
96
are
rolul de a stabili designul general al campaniei/operației, la nivelul
strategic și structura forțelor campaniei/operației militare, în
concordanță cu măsurile nemilitare de răspuns la criză, pe baza
opțiunii militare de răspuns apro
bată de
CSAT
, pentru îndeplinirea
obiectivelor strategice și a stării finale dorite.

Faza a 4
–
a B
–
Elaborarea planului militar
–
strategic și înaintarea
spre aprobarea
CSAT
.

Faza a 5
–
a
–
Execuția/evaluarea campani
ei/revederea planului
militar
–
strategic
.

Faz
a a 6
–
a
–
Tranziția
–

constă în
elabora
rea
și coordona
rea

planul
ui
predării responsabilităților către NATO (SACEUR), o
alianță/coaliție, către alte instituții cu atribuții în domeniul apărării,
sau către administrația publică centrală

și
locală.

Conducerea
acțiunilor militare la nivel strategic, în caz de
agresiune armată, la instituirea stării de asediu, la declararea stării de
mobilizare

sau a stării de război se realizează prin CNMC, care se
subordonează direct
CSAT
.

94
NATO Crisis Management Process
–
NCMP.

95
Opțiunile militare de răspuns se elaborează în cadrul procesului național de management al
situațiilor de criză, ca parte a procesului de Estimare politico
–
militară. Pe baza evaluărilor și
măsuril
or de răspuns ale celorlalte instituții cu responsabilități în domeniul apărării, CSAT
emite Directiva de inițiere, prin care însărcinează șeful SMG, precum

și
șefii instituțiilor cu
atribuții în domeniul apărării naționale, să inițieze planificarea opțiun
ilor de răspuns specifice.

96
Concepția militară strategică
–
cursul de acțiune acceptat ca rezultat al estimării situației
strategice. Este o formulare a ceea ce trebuie făcut în termeni cuprinzători, suficient de
flexibili pentru a permite utilizarea aces
tora în cadrul măsurilor de ordin militar, diplomatic,
economic, psihologic etc. ce decurg din aceasta (AAP
–
6).

128

CNMC are în compunere
Centrul de Condu
cere Strategică

(CCS)

și
Centrul pentru Resurse și Pregătirea Teritoriului
(CRPT).
CCS

și
CRPT sunt structuri funcționale care se dezvoltă gradual în
funcție de situație.

În cazul planificării de răspuns la criză, în cadrul CCS se
active
ază următoarele str
ucturi inter
funcționale:



Centrul de operații strategice (COpS) este structura care se
constituie la

ordin

și
care este destinată coordonării, sincronizării și
managementului campani
ei/operației la nivel strategic;



Grupul de planificare a operațiilor la niv
el strategic (GPOS)
este

structura care se activează la ordin

și
are misiunea de a executa
planificarea operațiilor de răspuns în situații de criza și planificarea
din timp
;



Grupul de informații strategice (GIS) este structura care se
activează la

ordin

și

are misiunea de a executa managementul
informațiilor strategice și al bazelor de documentare în situația
planificării de răspuns la situații de criză.

Totodată, la nivel strategic, în cadrul CNMC, funcționează
CRPT, structură care se activează la ordin

ș
i
are misiunea de a executa
managementul resurselor umane, materiale și financiare puse la
dispoziția operației de către decidentul politic

și
care conduce procesul
de mobilizare. CRPT se activează complet la ordinul șefului
SMG/CNMC, iar modulele din cadr
ul acestuia la ordinul șefului
CRPT, în funcție de situația/acțiunea pentru care se identifică opțiuni
de răspuns. Organizarea de principiu a CRPT este următoarea: Centrul
de Conducere Mobilizare (CCM), Centrul de Resurse (CR) și Centrul
de Sprijin (CS).

3
.
6
.3
.

Procesul de planificare a operațiilor la nivel strategic

Procesul de planificare a operațiilor

la nivel strategic
97
reprezintă
nivelul la care o națiune sau grup de națiuni își stabilesc obiective de
securitate națională sau aliată/multinațională

și

alocă resurse de orice
natură, inclusiv militare, pentru îndeplinirea acestora, precum și
documentele ce se elaborează pe durata fiecărei faze a acestuia.

Procesul reglementează procedurile

și
responsabilitățile
referitoare la pregătirea, aprobarea, promu
lgarea, distribuirea,
implementarea, revizuirea și gestionarea documentelor asociate
planului militar
–
strategic, necesare pentru executarea misiunilor
stabilite. Acesta abordează toate aspectele planificării operații
lor la

97

AJP 01 (D),
2010
.

129

nivel militar strategic
–
SMG/CNM
C, inclusiv în sprijinul luării
deciziilor la nivel politico
–
militar, CSAT și re
laționarea cu nivelul
operativ
–
CCOp/GFI, sub aspectul planificării de tip colaborativ
98
.

Cunoașterea situației
99
inclusiv elaborarea/dezvoltarea bazei
documentare are rolul de
a monitoriza zonele de interes strategic și de
a anticipa orice posibilă evoluție spre o situație de criză, în vederea
elaborării evaluării strategice și desfășurării procesului de planificare a
campaniei/operației.

Generalități.
Această etapă începe cu re
vederea situației
strategice globale, regionale, incluzând riscurile

și
amenințările
potențiale la adresa intereselor naționale de securitate.

Aceasta presupune stabilirea cerințelor suplimentare de
informații și de cunoaștere, culegerea și integrarea noi
lor date și
informații din toate sursele disponibile, monitorizarea

și
evaluarea
continuă a implicațiilor schimbărilor intervenite în condițiile strategice

și
operative.

Elaborarea/dezvoltarea bazei documentare se realizează pentru
fundamentarea evaluăril
or strategice, desfășurarea planificării,
execuției și evaluării campaniei/operației. În procesul de planificare a
unei campanii/operații sunt stabilite, specific unei anumite misiuni,
mai multe zone, definite prin următorii parametri: timp, scopul
misiuni
i, zonă geografică.

–
Zona de interes strategic (ZIS)

–
este zona/mediul în care se
urmărește promovarea/realizarea intereselor naționale, inclusiv a celor
de securitate, în care se planifică și desfășoară acțiuni și misiuni
(diplomatice, economice, cultur
ale, militare etc.), care vizează
îndeplinirea obiectivelor politicii de apărare. Aceasta include celelalte
zone
–
zona de influență, zona de operații, zona de responsabilitate

și
zonele adiacente acestora, așa cum este prezentat în figura nr. 7.

–

Zona d
e influență (ZI)

–
este zona geografică din ZIS, în care
se poate acționa asupra actorilor

și
sistemelor, pentru influențarea
comportamentului sau acțiunilor acestora în scopul obținerii stării
finale dorite.

98

Manualul de planificare al operațiilor
, București 2011, p. 27.

99
Procesul de monitorizare și evaluare continuă a implicați
ilor schimbărilor intervenite în
condițiile strategice

și
operative din cadru unei
z
one de interes strategic, care presupune
cunoașterea permanentă a poziției și acțiunilor principalilor actori/sisteme care acționează în
ZIS, analiza efectelor pe care le g
enerează, stabilirea nevoilor suplimentare de informații și de
cunoaștere, culegerea și integrarea noilor date și informații din toate sursele disponibile.

130

–
Zona de operații întrunite (ZOI)

–
este zona
geografică,
temporar stabilită de șeful SMG/comandantul CNMC, în care
comandantul de nivel operativ planifică, execută

și
evaluează o
operație întrunită sau o misiune specifică la nivel operativ. Zona de
operații întrunită

și
parametrii săi definitorii (ti
mp, scopul misiunii și
zona geografică) sunt probabili sau specifici misiunii și sunt în mod
normal asociați cu operațiile grupării de forțe întrunite.

–

Zona de operații (ZO)

–
este zona geografică din cadrul zonei
de operații întrunite, care permite co
mandantului componentei să
–
și
îndeplinească misiunile

și
să realizeze protecția forțelor.

–

Zona de responsabilitate (ZR)

–
este zona geografică
repartizată, din cadrul zonei de operații, în care un comandant
răspunde de supravegherea și angajarea adversa
rului cu forțe și
mijloace.

–

Teatrul de operații (TO)

–

este

o zonă operațională, definită de
către comandantul strategic, pentru conducerea sau sprijinul specific
al operațiilor militare în una sau mai multe zone de operații întrunite.
Teatrele de opera
ții au dimensiuni semnificative, care să permită
operații în adâncime

și
pe perioade mari de timp.

Premise necesare

–

i
nițierea fazei 1 presupune stabilirea și
repartizarea prealabilă a Z
IS. Ținând cont de situația geo
politică
strategică la un moment dat,
se poate desemna o nouă ZIS, cu
aprobarea
CSAT
.

Produse

–

î
n urma desfășurării
f
azei 1 rezultă:

–

c
erințele critice de informații
100
ale șefului SMG/

comandantului CNMC, specifice fiecărei ZIS;

–

l
ista cu cerințele de informații;

–

d
ate și informații despre
ZIS;

–

r
iscurile

și
amenințările la adresa intereselor naționale de
securitate;

–

i
ndici și avertizări asupra potențialelor riscuri și amenințări.

Rezultatul dorit

–

f
aza 1 trebuie să asigure informațiile

și
cunoștințele necesare pentru înțelegerea situaț
iei curente

și
a
evoluțiilor posibile din ZIS analizată
;

a
cestea sprijină:



e
valuarea indicilor și avertizărilor;



e
valuarea militar
–
strategică inițială și elaborarea
recomandărilor militare;



e
laborarea opțiunilor militare de răspuns;

100
Commanders Cri
tical Information Requirements
–

CCIR
.

131



e
laborarea concepției m
ilitar
–
strategice a campaniei/operației;



e
laborarea direcționărilor strategice pentru executarea
campaniei/operației;



s
tabilirea indicatorilor de eficacitate

și
a indicatorilor de
performanță în sprijinul procesului de evaluare a campaniei/

operației
.

F
aza
a 2
–
a
–
Evaluarea militar
–
strategică

Scopul

f
azei a 2
–
a este de a coordona

elaborarea
e
valuării
militar
–
strategice a situației de criză, potențială sau iminentă, necesare
CSAT
pentru fundamentarea estimării politico
–
militare. Prin evaluare
se determină co
ndițiile strategice în care se derulează procesul de
planificare și se execută acțiunile militare, ca parte a abordării
politico
–
militare cuprinzătoare, în scopul îndeplinirii obiectivelor și
realizării stării finale dorite. În această etapă se inițiază și
planificarea
paralelă la nivelurile subordonate.

Generalități

Faza a 2
–
a începe
după solicitarea adresată instituțiilor SAOPSN
de către președinte/
CSAT
,
prin intermediul unei directive
, care
inițiază elaborarea analizei detaliate sau odată cu decizia șefu
lui SMG
de a conduce o evaluare formală la nivel strategic în baza
prerogativelor funcției pe care o deține.

Această fază include: activarea formală a GPOS

și
a altor
comandamente subordonate SMG (prin intermediul Ordinului
strategic preliminar), întocmir
ea evaluării militar strategice.
Suplimentar, în condițiile acțiuni în cadrul Alianței, în această fază
sunt aplicate unele din Măsurile de răspuns la criză NATO pre
–
autorizate
101
, și/sau Măsuri de răspuns la criză naționale pre
–
autorizate, inclusiv de către
instituțiile SAOPSN.

La nivel militar, în această etapă se transmite Ordinul strategic
preliminar privind elaborarea Evaluării militar
–
strategice și modul de
coordonare cu structura integratoare desemnată de
CSAT
. În funcție
de situație, la ordin, Armata
pune în aplicare măsurile pentru
asigurarea capacității de reacție imediată prin alertare și/sau
desfășoară activități de ridicare graduală a capacității operaționale
și/sau specifice stării de urgență/asediu/mobilizare/război.

Faza a 2
–
a se finalizează
c
u prezentarea
e
valuării militar
–
strategice de către șeful SMG/comandantul CNMC, în cadrul
CSAT
.
Ulterior, se adresează SAOPSN o nouă solicitare, referitoare la

101
CRM pre
autorizate sunt listate
în
Anexa J a
capitolului 1 al NCRSM.

132

elaborarea Opțiunilor de răspuns. În situația în care nu există timp
suficient,
CSAT
poate solic
ita ca
e
valuarea militar
–
strategică să
includă

și
Opțiunile militare de răspuns.

În această evaluare șeful SMG poate să propună
CSAT
modul de
desfășurare a procesului de planificare a campaniei/operației (
spre
exemplu: executarea unui proces rapid/prescur
tat de planificare a
campaniei/operației
102
, un model fiind oferit în anexa nr. 5.

Condiții inițiale

Trecerea la
f
aza 2

–
evaluarea militar
–
strategică
–
se poate
executa la solicitarea președintelui/
CSAT
sau la inițiativa șefului
SMG, atunci când s
–
a consta
tat deteriorarea situației într
–
o ZIS.

Produsele

Cele
două
documente principale elaborate de către SMG/CNMC
pe durata acestei faze sunt:

1
.

Ordinul strategic preliminar privind elaborarea
Evaluării militar
–
strategice al șefului SMG/

comandantului CNMC
;

a
cest
a va fi transmis către
structurile subordonate SMG/CNMC, pentru declanșarea

și
sprijinirea procesului de evaluare militar
–
strategică
;

2
.

Evaluarea militar
–
strategică
;

p
e baza acestui document,
CSAT
solicită Opțiunile militare de răspuns
;

3
.

î
n situația în care e
ste posibilă utilizarea unui plan de
contingență existent,
CSAT
poate recomanda aplicarea
procesului de planificare simplificat (rapid)
;



Elaborarea viziunii strategice asupra crizei



Determinarea naturii, amplorii și scopului crizei

Scopul activității

con
stă în identificarea caracteristicilor
principale ale situației curente, pe care
CSAT
le
–
a catalogat ca fiind
inacceptabile, a principalilor actori și factori implicați în soluționarea
acesteia, inclusiv a celor internaționali.



Analiza mediului strategic

S
copul constă în identificarea acelor

probleme esențiale, factori

și
actori care influențează criza, posibile cauze ale acesteia și
eventuala modalitate de soluționare în cadrul spațiului de angajare.
Totodată, în funcție de mediul internațional, se va face
și analiza
sistemelor PMESII și a mediului natural, incluzând influența
geografică, hidrografică, a vremii și climei.

102
Fas
t Track Decision Making Process
–
FTDMP
.

133



Analiza factorilor principali

Pe toată durata elaborării evaluării

strategice, GPOS identifică
factorii principali care definesc criza

și

care trebuie luați în calcul
pentru soluționarea acesteia. GPOS analizează acești factori pentru
deducerea implicațiilor strategice și a concluziilor relevante pentru
planificarea ulterioară. De asemenea, GPOS va identifica informațiile
suplimentare de ca
re are nevoie în procesul de planificare

și
va
elabora
c
ererile de informații.



Analiza actorilor principali

și
a rolului acestora în situația de
criză



Stabilirea echipelor „Roșii și Verzi”

În mod normal, la condițiile

care caracterizează o criză,
contribu
ie o varietate de actori statali și nestatali, inclusiv adversari
potențiali (Roșii), parteneri (Albaștri)

și
alții (Verzi). Înțelegerea
modului lor de acțiune este cheia stabilirii modului de influențare a
acestora.



Analiza capabilităților

și
comportamen
tului fiecărui actor

Pe baza

analizei mediului strategic și a actorilor, se identifică
actorii cu cea mai mare influență în situația de criză analizată. În
cadrul analizei trebuie să se înțeleagă efectele provocate de acțiunile
fiecărui actor, pentru a de
termina modul în care aceștia pot fi

influențați.



Analiza centrelor strategice de greutate

Se determină centrele de

greutate ale actorilor aliați/parteneri de
cooperare și ale oponenților, vulnerabilitățile adversarilor care pot fi
exploatate, precum

și
vulnerabilitățile proprii și ale aliaților, care trebuie
protejate. Prin analiza PMESII a sistemelor, adversarilor, partenerilor și
neutrilor, se identifică elementele de

putere ale fiecărui actor/sistem, în
scopul stabilirii centrului/centrelor de greutat
e la nivel strategic.



Evaluarea intereselor și implicării internaționale în situația
de criză



Evaluarea aspectelor de drept internațional

Pe durata întregului

proces se revizuiesc situația

și
implicațiile
strategice, pentru a determina considerentele lega
le ale crizei, în baza
legislației internaționale, a tratatelor

și
convențiilor, precum

și
a
rezoluțiilor ONU relevante. Trebuie să rezulte o înțelegere clară a
bazei legale în eventualitatea unui răspuns național și nevoile de
prevederi legale suplimentar
e sau mandate.

134



Evaluarea intereselor

și
obiectivelor internaționale

Se analizează

declarațiile politice din cadrul comunității
internaționale cu privire la criză, pentru a determina interesele
specifice ale comunității internaționale

și
a nivelului de co
nsens.



Evaluarea implicării internaționale

GPOS identifică cele mai

importante entități din zona de criză,
inclusiv cele angajate în ajutor umanitar, drepturile omului, protecția
minorităților, refugiați, asistență legală, asistență medicală,
reconstrucți
e, agricultură, educație sau care finanțează diferite
proiecte. Este important să se înțeleagă mandatul, rolul, structura,
metodele

și
principiile de funcționare ale acestor organizații, în scopul
stabilirii posibilelor zone de interacțiune și/sau de coope
rare.



Evaluarea mediului de informare

Evaluarea strategică va include

evaluare
a mediului de informare
din perspectivă strategică, în scopul elaborării și evaluării posibilelor
activități de informare și a efectelor acestora asupra mediului de
informare,
pentru dezvoltarea și implementarea cerințelor privind
comunicarea strategică, din cadrul strategiei de comunicare. Mass
–
media asigură un canal important de comunicare cu audiențele care au
influență asupra activităților militare.



Evaluarea scopurilor, obi
ectivelor și condițiile pentru
obținerea

stării finale dorite

Pe baza evaluării situației internaționale în contextul crizei, a
aspectelor sale legale

și
a implicării internaționale, GPOS pune la
dispoziția șefului SMG o analiză privind scopurile și obiec
tivele
principalilor actori internaționali, precum și a condițiilor de bază care
definesc starea finală dorită.



Evaluarea potențialelor riscuri și amenințări

Problemele strategice

identificate ca posibile riscuri sau
amenințări de natură militară la adres
a intereselor de securitate
națională sunt analizate și evaluate de DGIA, care evidențiază natura

și
nivelul amenințărilor/riscurilor.



Elaborarea ipotezelor de lucru
103

În situația în care, la momentul

planificării, nu există date

și
informații despre un an
umit domeniu, GPOS poate elabora ipoteze de
lucru, pe care să se întemeieze continuarea procesului de planificare.
Un rol important în elaborarea ipotezelor îl joacă echipele „Roșii” și

103
O supoziție referitoare la situația curentă sau o presupunere despre viitorul curs al
evenimentelor, asumată ca fiind adevărată, în absența unor date/informații reale

și
care este
n
ecesară pentru finalizarea estimării situației în sprijinul deciziilor ulterioare.

135

„Verzi”. Pentru ca o ipoteză să fie validă, aceasta trebuie să fie log
ică,
realistă

și
necesară pentru continuarea procesului de planificare.



Evaluarea stării finale dorite

și
a obiectivelor strategice și

determinarea efectelor strategice

Starea finală dorită este stabilită de către
CSAT
și trebuie să
întrunească acordul pol
itic intern. Șeful SMG contribuie la acest
proces prin Evaluarea militar
–
strategică, în cuprinsul căreia face
propuneri pentru starea finală dorită

și
obiectivele strategice. Starea
finală dorită descrie condițiile

și
situația din spațiul de angajare,
real
izată după îndeplinirea obiectivelor politice generale.



Evaluarea alternativelor pentru angajarea strategică



Analiza posibilelor finalități, modalități și instrumente.

La acest

moment, se definesc posibilele obiective strategice și
starea finală dorită, in
clusiv condițiile esențiale care trebuie obținute la
finalul crizei sau conflictului
–
finalitățile.



Elaborarea abordărilor strategice

Evaluarea strategică trebuie să

asigure soluțiile alternative
strategice generice, în cadrul efortului de soluționare a
crizei, pe baza
unui scop politic, a stării finale dorite

și
a obiectivelor.



Determinarea posibilităților utilizării instrumentelor puterii
pentru fiecare abordare strategică

Abordările strategice trebuie să asigure informațiile necesare
pentru dezvoltare
a opțiunilor militare de răspuns solicitate în urma
decizie
i

CSAT
de angajare în rezolvarea situației de criză. GPOS va
elabora, în primul rând, liniile militare de angajare
104
, dar va trebui să
înțeleagă faptul că unele obiective strategice vor fi îndeplini
te prin
folosirea instrumentelor militare, politice, economice, civile, sau
printr
–
o combinația a acestora.

104
Lini
a
militară de angajare
–

este
o linie logică ce conectează condițiile decisive în timp

și
spațiu pentru îndeplinirea obiectivelor prin efecte, eliminarea/distrugerea/a
nihilarea centrului
de greutate al adversarului și, ulterior, obținerea stării finale dorite. Reprezintă o metodă de
vizualizare a activității generale a forței și de coordonare și deconflictizare a activității
componentelor.

136



Determinarea propunerilor pentru obiectivele militare
strategice
105

Pe

baza analizei principalilor actori, a factorilor de influență și a
centrelor
de greutate, GPOS stabilește condițiile esențiale ce trebuie
realizate prin folosirea mijloacelor la dispoziție, pentru a obține o
situație favorabilă în care este posibilă autoreglarea, descrisă ca stare
finală dorită.



Determinarea efectelor militare stra
tegice dorite
106

Realizarea
,
predic
ția
și măsurarea efectelor poate fi dificilă, în
special în domeniul moral și cognitiv (
spr
e exemplu
,
religie, gândire),
în funcție de complexitatea sistemelor

și
abilitatea acestora de
adaptare la schimbările din mediu.

D
upă aprobare evaluării,
CSAT
transmite către CNMC Directiva
pentru inițierea procesului de elaborare a opțiunilor militare de
răspuns.

Faza a 3
–
a
–

Elaborarea opțiunilor militare de răspuns

Scopul
fazei a 3
–
a
–
Elaborarea opțiunilor militare de răspuns
–

constă în elaborarea opțiunilor destinate analizei
CSAT
, în cadrul
procesului de estimare politico
–
militară
107
a crizei. Acestea sunt
cursuri de acțiune care scot în evidență o serie de pași graduali ce
trebuie urmați, utilizând mijloacele naționale la dispo
ziție, pentru a
obține efectele strategice, obiectivele și starea finală dorită. Opțiunile
militare de răspuns (OMR) stabilesc condițiile strategice esențiale,
necesare pentru planificarea și executarea operațiilor militare, ca parte
a abordării cuprinzăto
are, pentru a îndeplini obiectivele naționale clar
definite și condițiile stării finale dorite.

Produsele fazei

Principalul produs elaborat de GPOS pe timpul fazei a 3
–
a este
un set de opțiuni militare de răspuns, care includ obiectivele militare

105
Obiectivele strategice stabi
lesc dezideratul strategic pentru acțiunile militare și nemilitare,
în cadrul
unor
abordări cuprinzătoare. Acestea descriu obiectivele ce trebuie îndeplinite
pentru a stabili condițiile necesare pentru realizarea stării finale dorite.

106
Efectele militare
strategice descriu cerințe specifice de modificare a capabilităților,
acțiunilor

și
comportamentului unui anumit sistem, necesare pentru îndeplinirea obiectivelor
militare strategice.

107
Opțiunile militare de răspuns se elaborează în cadrul procesului nați
onal de management al
situațiilor de criză, ca parte a procesului de Estimare politico
–
militară. Pe baza evaluărilor și
măsurilor de răspuns ale celorlalte instituții cu responsabilități în domeniul apărării, CSAT
emite Directiva de inițiere, prin care îns
ărcinează șeful SMG, precum

și
șefii instituțiilor cu
atribuții în domeniul apărării naționale, să inițieze planificarea opțiunilor de răspuns specifice.

137

strateg
ice, efectele, acțiunile

și
cerințele de capabilități, precum și
posibile efecte

și
acțiuni complementare, non
militare.

Rezultatul dorit al acestei faze

Succesul acestei faze constă în punerea la dispoziția
CSAT
a
unei serii de opțiuni posibile, distincte
, care permit îndeplinirea
misiunilor la nivelul de ambiție dorit.

După avizarea
O
pțiunilor militare de răspuns de către ministrul
apărării naționale, GPOS înaintează documentul la CSAT. La acest
moment GPOS va sprijini Secretariatul CSAT în redactarea Dir
ectivei
CSAT de inițiere și va iniția elaborarea Dispoziției de planificare
strategică, anticipând decizia CSAT, pentru a accelera procesul în
situația în care nu există timp.

Faza a 4
–
a

A
–
Elaborarea
Concepției militar
–
strategice.

Scop
ul

Scopul fazei a
IV
–
a A
–
Elaborarea

Concepției militar
–
strategice
108

–
este de a stabili designul general al campaniei/operației,
la nivelul strategic și structura forțelor campaniei/operației militare, în
concordanță cu măsurile nemilitare de răspuns la criză, pe baza
opț
iunii militare de răspuns aprobată de
CSAT
, pentru îndeplinirea
obiectivelor strategice și a stării finale dorite.

Faza începe la primirea Directivei
CSAT
de inițiere sau la
ordinul șefului SMG de a iniția elaborarea unui plan de contingență
pentru o posib
ilă situație de criză.

Faza a 4
–
a este divizată în două părți distincte:
prima este
elaborarea Dispoziției de planificare strategică a șefului SMG, iar
cea de
–
a doua este elaborarea Concepției militar
–
strategice,
în care
opțiunea militară de răspuns aprob
ată este dezvoltă într
–
o concepție
militară de nivel strategic. Faza a 4
–
a se încheie cu aprobarea de către
CSAT
a concepției și cerințelor preliminare ale structurii de forțe
întrunită (lista preliminară a capabilităților necesare pentru ducerea
operației
).

În situația executării planificării din timp, la nivel strategic
produsele

pot fi: plan permanent de apărare; plan de contingență; plan
de contingență generic.

108

Concepția militară strategică

–
cursul de acțiune acceptat ca rezultat al estimării situației
strate
gice. Este o formulare a ceea ce trebuie făcut în termeni cuprinzători, suficient de
flexibili pentru a permite utilizarea acestora în cadrul măsurilor de ordin militar, diplomatic,
economic, psihologic etc. ce decurg din aceasta (AAP
–
6).

138

Activități care se execută
:



Inițierea elaborării Planului militar
–
strategic



Revederea cerinț
elor de planificare strategică

GPOS se va

concentra pe integrarea

și
sincronizarea acțiunilor
militare cu a
cțiunile non
militare, în cadrul unei abordări
cuprinzătoare.



Asigurarea direcționărilor și îndrumărilor necesare

Șeful GPOS execută revederea orien
tărilor șefului SMG pentru
elaborarea Concepției militar
–
strategice, precum și a Concepției
operației.



Revederea aspectelor esențiale ale planificării

Elaborarea Planului militar
–
strategic este
condiționată/influențată
de activitățile internaționale. Elab
orarea planului necesită o
coordonare strânsă a GPOS cu toate entitățile implicate în planificarea
campaniei/operației, în special pe timpul planificării de răspuns la
criză.



Planificarea în cooperare cu aliații, partenerii, actorii
nemilitari, organismele
și organizațiile naționale și internaționale

Elaborarea planului necesită o strânsă coordonare cu a
liații,
partenerii, actorii non
militari, organismele și organizațiile naționale și
internaționale, în funcție de nivelul de interacțiune autorizat la nivel
ul
politic.



Revederea stadiului pregătirii forțelor

Activitățile legate de

pregătirea forțelor se desfășoară în paralel
cu celelalte activități de planificare. Structurile responsabile trebuie să
informeze permanent GPOS cu privire la stadiul pregătirea
forțelor, în
scopul identificării la timp a problemelor și riscurilor pe care le
implică.



Stabilirea modului de predare a Planului militar
–
strategic
pentru execuție

Pe timpul elaborării planului, GPOS trebuie să fie întărit cu
personal din cadrul Centrului
de operații strategice, care pune în
aplicare planul.



Elaborarea cadrului legal necesar.



Confirmarea existenței cadrului legal necesar pentru
executarea campaniei/operației

Elaborarea Planului militar
–
strategic și eventuala punere în
aplicare a acestuia n
ecesită un cadru legal adecvat, atât pe plan
intern, cât

și
pe plan internațional
.

139



Revederea mandatului internațional pentru misiune

În situația în care utilizarea forței nu este justificată prin
invocarea art. 51 al Cartei ONU, se poate invoca mandatul o
ferit de o
Rezoluție a Consiliului de securitate al ONU sau se inițiază obținerea
unei rezoluții în acest sens
.



Stabilirea sau revederea SOFA

Acordurile SOFA sunt necesare cu fiecare stat din teatrul de
operații în care forțele destinate misiunii intră și
execută acțiuni

și
activități
.



Elaborarea Memorandumului de înțelegere
109
referitor la
Sprijinul

Națiunii Gazdă (HNS MoU)

Memorandumul de înțelegere se încheie între România

și
națiunea care oferă sprijinul.

Planificarea angajării resurselor strategice
cupr
inde: revederea
cerințelor de planificare pentru angajarea resurselor strategice;

planificarea angajării resurselor din domeniul informațiilor militare,
supravegherii și recunoașterii de nivel strategic; planificarea resurselor
specifice limitării, descura
jării, coerciției sau atacului; planificarea
managementului țintelor strategice, planificare utilizării rezervelor
strategice

Planificarea comenzii și controlului
cuprinde: revederea
cerințelor de

planificare pentru comanda

și
controlul campaniei/

operație
i (Prin aprobarea de către CSAT a Concepției militar
–
strategice sunt aprobate implicit responsabilitățile stabilite pe linie de
comandă, principalele componente ale structurii de comandă din
cadrul campaniei/operației

și
delimitarea ZIS, ZI

și
ZOI);

detali
erea
responsabilităților pentru activităților și funcțiunilor la nivel ZOI;
stabilirea aranjamentelor pentru coordonarea

și
cooperarea cu
entitățile nemilitare; planificarea sprijinului CIS; planificarea evaluării
la nivel strategic; planificarea pentru de
zvoltarea bazei documentare și
implementarea lecțiilor învățate.

Planificarea pregătirii forțelor pentru misiune și a susținerii

a
cestora cuprinde:

revederea cerințelor strategice specifice pregătirii
forțelor pentru misiune și susținerii acestora; reveder
ea cerințelor
strategice specifice pregătirii forțelor pentru misiune și susținerii
acestora; planificarea instruirii pentru misiune și certificarea
comandamentelor și forțelor; planificarea sprijinului logistic
.

109

Memorandum of U
nderstanding
–
MOU
.

140

Planificarea dislocării cuprinde: revederea
cerințelor planificării

dislocării; proiectarea

și
detalierea transportului forțelor spre teatrul de
operații; graficul de dislocare a forțelor; stabilirea autorității de
comandă

și
a responsabilităților pentru dislocare; coordonarea
planurilor de disloca
re cu aliații și partenerii.

Planificarea protecției forței
110
cuprinde: revederea cerințelor

strategice pentru planificarea protecției forței; securitatea protectivă;
apărarea activă; apărarea pasivă; recuperarea.

Coordonarea planului pentru aprobare și tra
nsfer cuprinde:

finalizarea coordonării la nivel strategic; evaluarea finală a riscului
operațional; prezentarea finală a planului militar
–
strategic grupului de
comandă; înaintarea spre aprobare a planului militar
–
strategic;
transmiterea Dispoziției de exe
cuție strategică.

Faza a 5
–
a

–
Execuția/Evaluarea operației la nivel strategic/

Revederea planului

Pe timpul elaborării Planului militar
–
strategic

GPOS se completează cu personal de stat major din structura de
operații, la pace sau d
in cadrul Centrului de Operații Strategice
(COpS), în situații de criză și la război. După aprobarea PMS de către
CSAT
, șeful structurii de operații, respectiv șeful COpS preiau
responsabilitatea executării acestuia. Implementarea propriu
–
zisă a
PMS de căt
re COpS începe din momentul transmiterii de către
CSAT

a Directivei de Execuție a PMS. Pe durata fazei de Execuție a PMS,
planul rămâne în custodia GPOS, care monitorizează validitatea și
actualizează planul, ori de câte ori este necesar, în timp ce șeful
COpS
implementează PMS, executând inclusiv evaluarea campaniei/

operației.

Execuția

Execuția necesită comanda

și
controlul forțelor militare și

interacțiunea cu alte instrumente nemilitare pentru conducerea
integrată, coordonată sau sincronizată a acțiun
ilor, în scopul realizării
efectelor dorite.

Evaluarea

Evaluarea presupune monitorizarea și măsurarea

rezultatului
tuturor acțiunilor întreprinse în întreg spațiul de angajare și a tuturor
efectelor asociate acestor acțiuni.

110
Detalii suplimentare sunt oferite în Doctrina Protecției Forței în Armata României
.

141

Faza a 6
–
a
–
Tranziția

Sco
pul
acestei faze este acela de a elabora

și
coordona planul
predării responsabilităților către NATO, o alianță/coaliție, către alte
instituții cu atribuții în domeniul apărării sau către administrația
publică centrală

și
locală. Aceasta se realizează prin
înlocuirea forțelor
proprii sau restructurarea dispozitivului strategic în mod organizat și
controlat, pentru a evita riscurile implicate de această acțiune.

Generalități

Natura conflictelor moderne este complexă, întrucât implică
actori independenți, car
e au interese și obiective convergente sau
divergente. Dislocarea forțelor militare într
–
un astfel de sistem
complex, creează interdependențe cu ceilalți actori

și
sisteme
–

economic, civil, politic, prezente în spațiul de angajare.

Condiții prealabile

Pe
parcursul întregii faze de execuție a operației, comandanții și
statele majore desfășoară evaluări periodice, cu scopul cuantificării
eficienței acțiunilor în crearea efectelor dorite. Pe baza acestor
evaluări și a analizei progresului înregistrat pentru
îndeplinirea
obiectivelor și a stării finale dorite, planul va fi actualizat în mod
corespunzător.

Activitățile principale

din cadrul procesului de planificare a
dezangajării militare sunt:



implementarea standardelor NATO privind procesul de
planificare

ș
i
procedurile naționale de transfer a responsabilităților/

înlocuirea
;

c
oordonarea planificării transferului responsabilității/

înlocuirii cu aliații, partenerii strategici și/sau alți actori internaționali;



reducerea la minim a riscurilor

și
a efectelor n
egative asupra

stabilității situației, care ar putea rezulta ca urmare a dezangajării
militare;



asigurarea coordonării, la nivel politico
–
militar, cu actorii
nemilitari

importanți din spațiul de angajare;



avizarea și aprobarea Planului strategic de dezan
gajare militară
l
a
nivel politico
–
militar, respectiv politic;



intensificarea rolului de consiliere militar
–
strategică a
autorităților

politico
–
militare;



intensificarea coordonării între comandamentele de nivel
strategic,

operativ și tactic;



orientarea c
omandanților în sprijinul elaborării OPLAN de

dezangajare;

142



evaluarea produselor procesului de planificare a dezangajării.

Elaborarea Planului militar
–
strategic de dezangajare

Planul detaliază

graficul efectelor de nivel strategic necesare/

condițiile prea
labile de succes, fluxul forțelor și prioritatea predării
responsabilităților și redislocării în cazărmile de dispunere la pace. De
asemenea, identifică

nevoile critice, cum ar fi necesarul de capabilități
de transport strategic. După aprobarea Planului mi
litar
–
strategic de
dezangajare,
CSAT
va emite Directiva strategică de execuție.

Execuția și evaluarea

Pe timpul fazei de dezangajare/înlocuire, va fi necesară
monitorizarea îndeaproape a execuției și evaluarea evoluției
impactului acesteia asupra forțelor
militare. Procesul de evaluare este
similar celui folosit pe timpul fazei de execuție, cu accent deosebit pe
cuantificarea efectelor negative. Aceste evaluări vor permite adaptarea
planului, dacă va fi necesar.

Controlul procesului

Procesul de planificare
a dezangajării este destinat identificării și
diminuării, cât mai mult posibil, a riscurilor

și
efectelor negative
rezultate din dezangajarea forțelor militare. Acesta permite
comandanților să coordoneze în detaliu, transferul responsabilităților
către ac
tori nemilitari

și
oferă libertatea de a dezvolta idei și concepții
în cadrul strict al controlului politic

și
militar necesar.

Pentru ca procesul de planificare colaborativă să funcționeze
eficient este necesară înțelegerea la un nivel comun de către to
ți
planificatorii, la toate nivelurile, a situației concrete din zona de criză
și aplicarea unor proceduri comune pentru elaborarea/dezvoltarea unor
planuri în sprijinul implicării naționale militare sau în cadrul NATO,
pentru înțelegea modului cum acțione
ază comandantul

și
statul major
al eșalonului superior, precum

și
a modului în care aceștia contribuie
și influențează acest proces.

În vederea realizării păcii stabile, un rol important îl are

și
factorul militar. Chiar dacă ostilitățile au încetat între
părțile aflate în
conflict, prezența forțelor militare în zonă este în continuare necesară
pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, dar rolul acestora
trebuie fundamental schimbat. Acest lucru este necesar deoarece s
–
a
demonstrat că după toate con
flictele armate, încetarea ostilităților
dintre părțile beligerante nu a fost suficientă pentru instituirea stării de
pace, până la revenirea la starea de normalitate fiind necesară
desfășurarea unor operații de consolidare a păcii.

143

CONCLUZII

Reiter
ând
faptul că asistăm la reconfigurarea „
Lumii
” într
–
o nouă
versiune, bazată pe multidimensionalitate, interdependență

și
interdeterminare crescute,
s
e continuă evoluția accelerată

și
ireversibilă de la
Lumea multipolară
la
Lumea interpolară
, cu
consecințe di
recte, mai ales la nivelul sistemelor politic, economic,
militar, social și de mediu.

Urmând aceeași tendință, amenințările

și
provocările acestui
început de secol și mileniu au căpătat un caracter regional și global,
cele clasice fiind completate cu altel
e noi, apărând amenințări și
provocări hibride cu un pregnant caracter transnațional, cum ar fi
terorismul, amenințările cibernetice, corupția și criminalitatea
organizată transfrontalieră, proliferarea armelor de distrugere în masă,
insurgența indusă

și
s
usținută sub diferite forme, inclusiv cu mijloace
specifice războiului civil

și
prin acțiuni convenționale combinate cu
cele neconvenționale.

Ca u
rmare a globalizării, diversificării, interconectării și

interdeterminării amenințărilor la adresa securității
, se impune ca și
abordarea prevenirii și contracarării acestora să fie tot globală,
multinațională

și
multidimensională, într
–
o concepție unitară,
integratoare. În încercarea de a asigura stabilitatea

și
securitatea
națională, regională și internațională,
este necesar ca statele să
coopereze

și
să acționeze coordonat, în cadrul unor parteneriate,
coaliții sau alianțe, pe baza unor concepte bazate pe dreptate
crescută
111
.

Nu există un format general valabil, prestabilit, în baza căruia să
se realizeze un cadr
u fix, standard de criză. Fiecare criză are
particularitățile ei, etapele

și
stările proprii și afectează în mod diferit
statele

și
organizațiile. Organizațiile trebuie să aibă capacitatea de a
preveni sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, cel
puțin de a

111
„
… roada dreptății întru pace li se seamană celor ce fac pace
”, Iac 3:18.

144

asigura gestionarea corectă a crizelor. Pentru un actor, o criză poate
determina fie evoluția acestuia

și
întărirea lui ca pol de putere, fie
slăbirea sau chiar distrugerea/autodistrugerea acestuia. În scopul
asigurării îndeplinirii obiectivelo
r și intereselor fundamentale, statele

și
organizațiile trebuie să
–
și creeze propriile sisteme integrate și
integratoare care să le permită managementul eficace și eficient al
crizelor.

Noile provocări la adresa securității, susținute de suprapunerea
unor
procese precum globalizarea și fragmentarea, combinate cu noi
concepte, forme

și
mijloace de luptă pentru putere sau resurse, se
adaugă tipurilor clasice de amenințări, riscuri și vulnerabilități
generatoare de crize. În cazul unor răspunsuri inadecvate,
aceste noi
tipuri de crize pot evolua într
–
un timp mult mai scurt, fără limitări
geografice, în toate spațiile

și
mediile de confruntare

și
pot atinge
rapid faza de război total, ultima fază a celei de
–
a treia etape și cea mai
înaltă formă de manifestare a
crizelor, fază în urma căreia, cel mai
probabil, toți vom avea doar de pierdut.

Încercările de redefinire a mediului de securitate au scos la
iveală factorii majori care pot influența coordonatele viitoare ale păcii
și securității și
,
în același timp
,
car
e pot constitui cauze ale viitoarelor
conflicte violente. Inventarierea posibilelor caracteristici ale acestora
scot în evidență atât schimbarea naturii acestora
,
cât și multiplicarea
formelor de propagare a lor. Datorită caracterului divers, complex,
inte
rconectat, greu previzibil

și
multidirecțional al noilor amenințări,
devine tot mai dificilă adoptarea

și
aplicarea măsurilor de
management a crizelor și conflictelor.

Organizațiile internaționale și regionale, cele guvernamentale
sau neguvernamentale
și
g
uvernele statelor încearcă să dezvolte și să
implementeze diferite strategii de stopare a conflictelor violente sau
de minimizare a efectelor acestora. Organizația Națiunilor Unite,
Uniunea Europeană, Uniunea Africană, NATO, OSCE, guvernele
unor state au l
ansat diverse inițiative diplomatice, operații de pace,
misiuni sau acțiuni umanitare menite a stopa violențele pe toate
continentele lumii.

Unele

acțiuni au vizat mai mult decât evitarea violențelor clasice
interne sau de frontieră, ele fiind îndreptate
spre prevenție prin

145

înlăturarea unor factori generatori de crize, cum ar fi încălcarea
drepturilor omului, tensiuni etnice, colapsul politic sau economic

al
unor state, amenințări la adresa instituțiilor democratice, conflicte
civile etc.

NATO rămâne princ
ipala structură de apărare colectivă în
spațiul european și euroatlantic, reprezentând pentru România cea mai
importantă garanție de securitate.

România se află în prezent într
–
o perioadă de adaptare în care ar
trebui să
–
și creeze un real
sistem național d
e management integrat al
crizelor
, compatibil

și
interoperabil cu sistemele euroatlantice de
profil, în special cu Sistemul NATO de Răspuns la Crize. Cerința
Alianței Nord
–
Atlantice de a fi în măsură să contracareze orice tipuri
de amenințări la adresa apă
rării colective, de oriunde ar proveni ele,
presupun ca

și
România să
–
și dezvolte acele capabilități care să facă
posibilă desfășurarea de acțiuni, misiuni și operații, într
–
o concepție

cuprinzătoare, pe teritoriul național și în afara acestuia, în toate
s
pațiile

și
mediile de confruntare.

Pentru realizarea acestui obiectiv
este absolut necesară crearea unui sistem de comandă

și
control
performant, capabil să acționeze în toate domeniile securității (politic,
economic, social, militar

și
de mediu)

și
să int
egreze toate
instrumentele de putere: politico
–
diplomatic, civil, militar

și
informațional.

Adaptarea la transformările mediului internațional de securitate
trebuie să determine transformarea și modernizarea reală, nu doar
declarativă, într
–
o abordare hol
istică, a tuturor domeniilor sistemului
național de securitate și apărare
–
domeniul politic, domeniul militar,
domeniul social, domeniul economic și cel al mediului.

Această transformare trebuie să realizeze modernizarea și
întărirea reală a
componentei f
izice
(este reprezentată de totalitatea
resurselor, inclusiv cele umane și a nivelului lor de pregătire),
componentei morale
(voința resursei umane de a îndeplini obiectivele
organizației
–
este direct determinată de motivarea adecvată, un bun
management ș
i, mai ales, o capacitate de conducere corespunzătoare),
componentei cognitive
(capacitatea decidenților de a percepe corect
transformările mediului de securitate și de acțiune, de a înțelege
realitatea

și
de a lua, pe baza pregătirii și experienței, cele
mai corecte

146

ș
i
oportune măsuri pentru îndeplinirea eficace și eficientă a
obiectivelor organizației) și a
componentei conceptuale
(este cadrul
general, integrat și integrator în baza cărui celelalte componente sunt
combinate și acționează pentru a obține p
uterea organizației).

România a devenit pen
tru prima oară în istoria sa bi
milenară un
participant activ la soluționarea situațiilor internaționale de criză. Deși
acest lucru cere eforturi, materiale, financiare

și
umane deosebit de
mari și implică uneori ș
i pierderi dureroase de vieți omenești, ne pune
alături de cei care asigură pacea

și
stabilitatea în lume. Am devenit
astfel, mai ales după aderarea la NATO, dintr
–
o țară cu un deficit de
securitate, într
–
un furnizor internațional de securitate, stabilitat
e

și
pace.

Termenii de securitate, stabilitate, criză își fac permanent simțită
prezența în discursul politico
–
diplomatic al statelor și al organizațiilor
internaționale. Conceptul de management integrat, cuprinzător al
crizelor a devenit unul dintre conce
ptele esențiale ale politicilor
interne

și
externe ale statelor

și
organizațiilor internaționale

și
este pe
cale de a se consolida într
–
o teorie științifică tot mai bine conturată și
fundamentată, cu implicații practice deosebite.

Reiter
ând
faptul că, stăp
ânirea artei și științei managementului
crizelor le permite conducătorilor, organizațiilor și statelor nu numai
îndeplinirea cu succes a obiectivelor

și
intereselor în orice condiții de
manifestare ale mediului de securitate în care își desfășoară
activită
țile, ci

și
evoluția, perfecționarea permanentă și întărirea lor
,

p
e cale de consecință, statele

și
organizațiile vor avea acces la un loc
superior, privilegiat, ca poli de putere

și
oportunitatea participării
directe la procesul de conducere la nivel naț
ional, regional sau chiar
global, iar conducătorii vor putea evolua, transformându
–
se în lideri
reali.

Alternativa este periculoasă și în general tragică: în cazul unui
management inexistent sau defectuos al crizelor, organizațiile nu
–
și
vor mai putea înde
plini obiectivele

și
interesele fundamentale pentru
care au fost create, vor fi profund afectate,
slăbite

și
în final vor sfârși
prin distrugere sau autodistrugere, sub bagheta unora care s
–
au dorit
lideri, dar care n
–
au reușit să dirijeze organizația pent
ru a ieși din
bezna
crizei decât pe o cale iluminată de
întunericul
generat de

147

ambițiile

și
incapacitatea lor, întărind astfel avertismentul lansat de
Albert Einstein, potrivit căruia,
„
adevărata criză este criza
incompetenței
”
.

Studiind fenomenologia și f
ilosofia crizelor, omenirea nu are
decât de câștigat prin posibilitatea dezvoltării unor politici și strategii
de influențare, control sau chiar de management al acestora.
Managementul eficace și eficient al crizelor se înscrie, astfel, în rândul
celor mai
mari provocări ale tuturor timpurilor, separând
succesul
transformării
de
transformarea succesului.
..

148

149

BIBLIOGRAFIE

Legi, instrucțiuni, documente oficiale:

***
AJP
–
01
(D) Allied Joint Doctrine
, 2010.

***

Carta albă a apărării 2015
, aprobată prin Hotărârea nr. 12 din 11
aprilie 2016 a Ședinței comune a Senatului și Camerei
Deputaților, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 310 din
22 aprilie 2016.

***

Carta drep
turilor fundamentale a Uniunii Europene
, Jurnalul
Oficial al Uniun
ii Europene C83, 30 martie 2010.

***

Carta Națiunilor Unite
, semnată la San Francisco la 26 iunie
1945.

***

Chicago Summit Declaration
Issued by the Heads of State and
Government participat
ing
în
the meeting of the North Atlantic
Council
în
Chicago on 20 May 2012.

***

Comprehensive Operations Planning Directive,

COPD
–
Interim
V 2.0, 2013.

***

Comprehensive Political Guidance (CPG), Part I
–
The Strategic
Context
, 07 Feb 2006.

***
Constituți
a României
, republicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr.767, din 31.10.2003.

***

Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război/A
treia Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949).

***

Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților

și
bolnavilor din
forțele armate în campanie/Prima Convenție de la Geneva
(Geneva, 12 august 1949).

***

Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor

și
naufragiaților din forțele armate pe mare/A doua Convenție de la
Geneva (Geneva, 12 august 1
949).

***

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict
armat (Haga, 14 mai 1954).

***

Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor
categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca

150

producând efecte traumatice
excesive sau care ar lovi fără
discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980).

***

Convenția privind legile

și
o
biceiurile războiului pe uscat/
A patra
Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907).

***

Convenția referito
are la începerea ostilităților/
A treia C
onvenție
de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907).

***

Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de
război/A patra Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august
1949).

***
Convenție cu privire la interzicerea perfecționării, producției și
stocă
rii armelor bacteriologice (biologice)

și
cu toxine

și
la
distrugerea lor (10 aprilie 1972).

***

Convenție privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și
folosirii armelor chimice

și
distrugerea acestora (Paris, 13
ianuarie 1993).

***

Convenție
privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și
transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora (Oslo,
18 septembrie 1997).

***
Declarația Summitului de la Varșovia
adoptată de șefii de stat și
de guvern participanți la Reuniunea Consili
ului Nord
–
Atlantic
de
la Varșovia
din 8
–
9 iulie 2016.

***
Declarația Summitului din Țara Galilor
adoptată de șefii de stat
și de guvern participanți la Reuniunea Consiliului
Nord
–
Atlantic
din Țara Galilor din 4
–
5 septembrie 2014.

***

Doctrina Armatei Român
iei
, 2012.

***
Documentul cadru
adoptat la Summitul de la Bruxelles în 10
ianuarie 1994.

***

Generic Crisis Management Handbook,
Bruxelles, 1999.

***

Glosar de termeni

și
abrevieri

–
AAP
–
6, 2015.

***

Handbook on CSDP
–
the Common Security and Defence Polic
y
of the European Union
, Second Edition, Armed Forces Printing
Centre, Vienna/Austria, 2012.

***

Handbook on CSDP
–
the Common Security and Defence Policy
of the European Union
, Armed Forces Printing Centre,
Vienna/Austria, 2015.

***
Interagency Conflict A
ssessment Framework
–
ICAF,
http://www.state.gov/documents/organization/187786.pdf

***
Joint Doctrine for Non
–
Article 5 Crisis Response Operations

AJP
–
3.4 (A), 2010.

151

***

Legea nr. 121 / 2011 privind participarea forțelor armate la
misiuni și operații în a
fara teritoriului statului român
.

***

Legea nr. 203 din 16.07.2015 privind planificarea apărării
,
promulgată prin Decret prezidențial nr 651 din 15.07.2015.

***

Legea nr. 22 din 01.03.2004 pentru aderarea României la
Tratatul Atlanticului de Nord
.

***

Lege
a nr. 290 din 16.12.2011 pentru ratificarea Acordului dintre
România

și
SUA privind amplasarea sistemului de apărare
împotriva rachetelor balistice al SUA în România
.

***

Legea nr. 291 din 08.11.2007 privind intrarea, staționarea,
desfășurarea de operațiun
i sau tranzitul forțelor străine pe
teritoriul României
, republicată în 2014.

***

Legea nr. 32 din 23.06.2015 pentru aprobarea înființării pe
teritoriul României a Unității de Integrare a Forțelor NATO, sub
denumirea de NATO Force Integration Unit (NFIU),

și
a
Comandamentului Multinațional de divizie, sub denumirea
Multinational Division Sout
–
East Headquarters (MND
–
SE)
.

***

Legea nr. 346/2006 privind organizarea

și
funcționarea
Ministerul Apărării Naționale
.

***
Legea nr. 415/2002 privind organizarea

și
fun
cționarea Consiliul
Suprem de Apărare al Țării
.

***

Legea nr. 45/1994 privind apărarea națională a României
.

***

Legea nr. 540 din 24.05.2005 pentru ratificarea Acordului
privind statutul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, al
reprezentanților na
ționali și al personalului internațional,
adoptat la Ottawa la 20 septembrie 1951,

și
a Acordului privind
statutul misiunilor

și
reprezentanților statelor terțe pe lângă
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
.

***
Lisbon Summit Declaration
issued by t
he Heads of State and
Government participating
în
the meeting of the North Atlantic
Council
în
Lisbon20 Nov. 2010.

***
Manualul EUM
S pentru managementul crizelor
–
Procedurile
standard de operare ale EUMS pentru managementul crizelor
,
5.07.2013, Bruxelles
(aprobat în ianuarie 2015);

***
Manualul NATO
, Biroul de Informații și Presă al NATO,
Bruxelles, 2006.

***

MC 133, NATO`s Operational Planning System
.

***
NATO Chronology Handbook
, Bruxelles, 1999.

***

NATO Civil
–
Military Cooperation (CIMIC) Doctrine
.

152

***

NATO Guide
, Public Diplomacy Division NATO, Brusseles,
Belgium, December 2011.

***

Opérations de maintien de la paix des Nations Unies
–
Principes
et Orientations
, New York, 18 janvier 2008.

***

Protocolul adițional nr. 1 la Convențiile de la Geneva din 12

august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate
internaționale (Geneva, 10 iunie 1977).

***

Protocolul adițional nr. 2 la Convențiile de la Geneva din 12
august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără
caracter internațional
(Geneva,10 iunie 1977).

***

Protocolul al doilea la Convenția de la Haga din 1954 pentru
protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 26
martie 1999).

***

Protocolul la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția
bunurilor culturale în
caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954).

***

Protocolul privind armele laser care pot provoca orbirea
(Protocolul IV la Convenția din 1980) (Viena, 13 octombrie
1995).

***

Protocolul privind fragmentele nedetectabile (Protocolul I la
Convenția din 1980)
(Geneva, 10 octombrie 1980).

***

Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor
incendiare (Protocolul III la Convenția din 1980) (Geneva, 10
octombrie 1980).

***

Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor,
armelor
–
ca
pcană și a altor dispozitive (Protocolul II la Convenția
din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980).

***

Protocolul privind interzicerea utilizării gazului asfixiant,
otrăvitor sau a altor tipuri de gaz

și
a mijloacelor bacteriologice
de purtare a războiului (G
eneva, 17 iunie 1925).

***

Regulamentul de aplicare a Convenției pentru protecția bunurilor
culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954).

***

STANAG 2180 Ed.2, AJP 3.4

–
Allied Joint Doctrine for Non
–
Article 5 Crisis Response Operations.

***
Stra
tegia globală pentru politica externă

și
de securitate a
Uniunii Europene
–
Viziune comună, acțiuni comune: o Europă
mai puternică
,
Bruxelles,
2016.

***

Strategia militară a României
–
Forțe armate moderne, pentru o
Românie puternică în Europa

și
în lume
,
aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr.708/2016, București, 2016.

153

***

Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2015
–
2019
–

O Românie puternică în Europa și în lume
, București, 2015;

***
The North Atlantic Treaty
, W. D.C., 4 Aprilie 1949 +.

***

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
–
versiune
consolidată, Jurnalul oficial al Uniunii Europene C 83, ISSN
1830
–
3668, 30 martie 2010.

***
Tratatul privind Uniunea Europeană
–
versiune consolidată,
Jurnalul oficial al Uniunii Europene C 83, ISS
N 1830
–
3668, 30
martie 2010.

***

Active Engagement, Modern Defence Strategic Concept for the
Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty
Organisation
adopted by Heads of State and Government
în
Lisbon 19 Nov. 2010.

***
Protocolul priv
ind resturile explozive de război (Protocolul V la
Convenția din 1980) (Geneva, 28 noiembrie 2003).

***
AJP 3.4.1.
–

Non Article 5 Crisis response Operations
.

***
D.E.X.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române
, Ediția a II
–
a,
Editura Univers Enciclopedic,
București, 1996.

***
Dicționar Diplomatic
, Editura Politică, București, 1979.

***
DIU
–
3,
Manual pentru instruirea personalului Armatei în drept
umanitar internațional
, Ploiești, 2007.

***
Doctrina Armatei României
, București, 2012.

***
Generic Crisis Manag
ement Handbook,
Bruxelles, 1999.

***
German Foreign Policy
, http://www.auswaertiges
–
amt.de/www/

en/aussenpolitik/friedenspolitik/ziv_km/konfliktpraev
–
1_html,
accesat la data de 14.03 2012.

***
Nations Unies,
Opérations de maintien de la paix des Nations
Un
ies, Principes et Orientations,
New York, 2010
.

***
NATO Guide
, Public Diplomacy Division NATO, Brusseles,
Belgium, December 2011.

***
NATO Handbook
, NATO Public Division, Brussels, 2006.

***
The Alliances’s New Strategic Concept
, adoptat de șefii de stat
și
de guvern la Washington la data de 24 aprilie 1999, capitolul
“Fundamental Security Tasks”.

***
United Nations, Department of Peacekeeping Operations and
Department of Field Support,
United Nations Peacekeeping
Operations
–
Principles and Guidelines
,
Ne
w York, 2010.

154

***
US Department of Defense,
JP 1
–
02. DoD Dictionary of Military
and Associated Terms
, 8 November 2010 (As Amended Through
15 November 2011).

***
Manualul de planificare al operațiilor
, București, 2011.

Lucrări de specialitate din literatu
ra autohtonă și literatura
străină:

ABSHIRE David, James Woolsey, Richard Burt,
The Atlantic
Alliance Transformed
, Center for Strategic and International Studies,
Washington, 1992.

BORY F.,
Geneza
și dezvoltarea dreptului internațional
umanitar
, 1982.

BUCI
UMAN M., Colonel dr.,
The National Integrated Crisis
Management System
–
Structure and Conceptual Milestones
,
Romanian Military Thinking 5/2007m.

BUȘE Dorel,
Managementul crizelor și conflictelor regionale
,
Editura
Fundația România de M
âine, București, 200
6.

BUZAN Barry, WAWER Ole and Jaap de WILDE,
Security:

A
New Framework for Analizis
, C.P. Bertlesman Foundation
Publishiers, 2000.

CHIFU Iulian,
Analiză de conflict
, Editura POLITEIA
–

SNSPA, 2004.

CLOȘCĂ I., dr., dr. I. Suceavă,
Dreptul internațional uman
itar
,
Casa de Editură
și Presă Șansa SRL, București, 1992.

CRĂCIUN Ioan
,
Prevenirea conflictelor

și
managementul
crizelor
, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București, 2006.

CRĂCIUN Ion, L. VLĂDAREANU, VELEA L.,
Prevenirea
conflictelor
ș
i managementul crizelor
, Editura Universită
ții Naționale
de Apărare „Carol I”, București, 2006.

DEUTSCH Karl W.,
Crisis Decision
–
Making The Information
Approach
, 1982
.

DOLGHIN Nicolae,
Geopolitica. Dependențele de resursele
energetice
, Editura UNAp, Bucu
rești, 2004.

DOLGHIN Nicolae,
Răspunsul la crize
–
noua responsabilitate
a NATO
, în România
–
membru al Alianței Nord
–
Atlantice, CSSAS,
Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

DRAGOMAN Ion,
Dreptul internațional umanitar în
regulamente
le militare ale României
, în RRDU, nr. 3
–
4/2000.

155

DUMITRESCU O., Gl.bg.(r.) dr.,
Fenomenul militar
, Editura
Semne, 2004.

ECOBESCU Nicolae, HAGIOPOL Mirella,
NATO, parteneriat

și
cooperare
, Editura Nemira, București, 1997.

EINSTEIN Albert,
Comment je vois le
monde
, 1931,
http://www.vincentstocklin.com/la
–
crise
–
selon
–
einstein/, accesat la
data de 27.10.2016.

FRUNZETI Teodor,
Conflict și negociere în relațiile
internaționale
, curs, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”,
București, 2011.

FRUNZETI

Teodor,
Organizațiile internaționale în era
globalizării
,
Editura Academia Forțelor Terestre, Sibiu, 2000.

GHIBA Daniel,
Adaptarea strategiilor organizațiilor
internaționale la provocările mediului de securitate
,
î
n volumul:
Stabilitate și securitate regio
nală, Sesiunea de comunicări științifice cu
participare inter
națională „Strategii XXI”
–
9
–
10 aprilie 2009,
București, Secțiunea 3: Strategie militară, București, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009.

GHIBA Daniel, CHIVU Gheorghe,
Pro
movarea securității prin
parteneriat

și
cooperare
–
cheia succesului NATO
, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, București, 2014
.

GHIBA Daniel,
Elemente specifice privind planificarea
operațiilor de menținere a păcii
, Sesiunea de comunicări
științifice cu
participare internațională „Strategii XXI”, Securitate și apărare în
Uniunea Europeană, 17
–
18 aprilie 2008, București, Secțiunea 2: Studii
de apărare, Geopolitică

și
Geostrategie, Editura Universității
Naționale de Apărare „Carol I”, 2008.

GHIBA Daniel,
Managementul crizelor
–
Note de curs
,
București, 2011.

GHIBA Daniel,
Studiu privind
adaptarea NATO la
transformările mediului internațional de securitate
, București, 2014.

GHIBA Daniel,
Studiu privind managementul crizelor politico
–
militare,

Editura Universității Naționale de Apărare
„Carol I”,
București, 2014.

GHIBA
Daniel,
CHIVU
Gheorghe,
Promovarea securității
internaționale prin parteneriat
și cooperare
–
cheia succesului NATO
,
Editura Universității Naționale de Apărare
„Carol I”, Bucureșt
i, 2014.

156

GHIBA
Daniel,
Studiu privind adaptarea NATO la
transformările mediului internațional de securitate,
Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2014
.

GHIBA
Daniel,
Managementul crizelor,
Note de curs, București,
2009,
2010, 20
11.

GHIBA
Daniel,
Managementul crizelor,
Sinteză, București,
2012, 2013 etc.

GHIBA Daniel,
Studiu privind
managementul crizelor politico
–
militare
, București, 2014.

HERKEMING G.,
Managementul situațiilor de criză din
Olanda
, 1996.

HERMAN F. Charles,
Crises
în
Foreign Policy. A Simulation
Analysis
, Indianapolis, 1996.

HERMANN F. Charles,
Crisis în foreign policy,
Indianapolis,
Bobs Merril Co., 1969.

COOK
–
HUFFMAN Celia,
The Role of Identity în Conflict, în
Denis J.D. Sandole, Sean Byrne, Ingrid Sandole
–
Star
oste, Jessica
Senehi, „Handbook of Conflict Analysis and Resolutions”, Routledge,
USA and Canada, 2009.

IGNAT Ciprian,
Crizele internaționale

și
amenințările nucleare
,
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2014.

INHES,
Les crises
collectives au XXIe siècle
–
Quel constat?
Quelles réponses?
, Cahiers de la securite n°10, septembre
–
decembre,
2009.

LEBOW Richard,
Between Peace and War. The Nature of
International Crisis,
Baltimore, 1981.

LIBAERT Thierry,
La communication de crise
, Édi
tion Dunod,
2011.

MALEŠIČ Marjan,
The Management of Complex (Security)
Crisis,
în
„Innovative Issues and Aproaches un Social Science”, Vol.
6, No. 1.

MANDU
P.
,
Managementul crizelor
, Editura Lux Libris,
Brașov, 2005.

MUREȘAN Mircea, VĂDUVA Gheorghe
,
Război
ul viitorului,
viitorul războiului,
Editura Universității Naționale de Apărare,
București, 2004.

NĂSTASE A., Aurescu B., Jura C.,
Drept internațional public
,
ed. a III
–
a, Editura All Beck, 2002.

157

NICOLAESCU Gh.,
Gestionarea crizelor politico
–
militare
, Top
F
orm, București, 2003.

NYE Joseph S. Jr.,
Descifrarea conflictelor internaționale.
Teorie

și
istorie
, Editura Antet, 2005.

OLARIU Cosmin,
Conceptul strategic NATO 2010 și
implicațiile sale asupra securității naționale
, Teză de doctorat,
Universitatea Națion
ală de Apărare, București, 2015.

POPA V.,
Integrarea euroatlantică și europeană și proiecția
stabilității în plan regional
, în revista
Impact Strategic,
CSSAS, nr.
2/2004 (11), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București, 2004.

SANDOLE
Denis J.D., BYRNE Sean, SANDOLE
–

STAROSTE Ingrid, SENEHI Jessica,
Handbook of Conflict Analysis
and Resolutions,
Routledge, USA and Canada, 2009.

SCĂUNAȘ Stelian,
Drept internațional public
, Editura All
Beck, Bucure
ști, 2002.

SEMPA Francis,
Geopolitics, fr
om the Cold War to the 21st
Century
, New Brunswick, New Jersey, 2007.

STERN K. Eric,
Crisis Decision making: A Cognitive
Institutional Approach,
Swedish National Defence Collage,
Stockholm, 2003.

WILLIAMS Phil,
Crisis Management în Europe; Old
Mechanism an
d New Problems
, în: Alexander L. George (ed.),
“Avoiding War: Problems of Crisis Management”
, Oxford Westview
Press, 1991.

YOST David S.,
The future of NATO’s Nuclear Deterrent: The
New Strategic Concept and the 2010 NPT Review Conference
–
A
Workshop Repo
rt
, NATO, April 2010.

ZAMFIR Cătălin, VLĂSCEANU Lazăr,
Dicționar de
sociologie
, coord.:
ZAMFIR
Cătălin, Editura Babel, București, 1998.

Colecții reviste:

Colecția
–

Revista de Istorie Militară
, anii 2007
–
2009.

Colecția
–

Revista Gândirea Militară Româneas
că
, anii 2009
–
2015.

Surse internet, pagini web:

http://legal.un.org
.

http://cssas.unap.ro.

http://history.state.gov
.

158

http://learning.blogs.nytimes.com.

http://nato.mae.ro.

http://news.bb
c.co.uk.

http://
www.act.nato.int.

http://www.answers.com.

http://www.britannica.com
.

http://www.dadalos.org
.

http://www.eumm.eu
.

http://www.europarl.europa.eu.

http://www.findagrave.com
.

http://www.historia.ro.

http://
www.historylearningsite.co.uk.

http://www.isciv.ro
.

http://www.nato.int.

http://www.nato
–
russia
–
council.info
.

http:
//www.presamil.ro
.

http://www.scienceline.ro.

http://www.realinstitutoelcano.org
.

Timpul.md – Unicul Cotidian Național. E timpul să știi

.

http://www.whitehouse.gov
.

http://andreivocila.wordpress.com

http://andreivocila.wordpress.com

http://andreivocila.wordpress.com

http://legal.un.org/avl/historicarchives.html

http://www.1235.ro/tdetal1123html

http://www.nato.int/cps/en/natolive

http:/
/www.state.gov/

www.dtic.mil/doctrine/

159

LISTA ABREVIERILOR

AOI

Zona de interes

AOII

Zona de interes pentru informații

AOIR

Zona de responsabilitate pentru informații

CCIRM

Managementul cerințelor de colectare și coordonare
a informațiilor

CCIS

Si
stemul de comandă, control și informare

CHODs

Chiefs of Defence
–
Șefii apărării

CIMIC

Cooperare
civil
–
militară

CIS

Sistemele de comunicații și informare

CJTF

Forță modulară întrunită multinațională

CMC

Președintele Comitetului Militar

COMAJF

Coman
dantul forței aliate întrunite

CSAR

Combat search and rescue
–
căutare și salvare prin
luptă

CSBM

Măsuri de creștere a încrederii și securității

CTAPS

Sistem de planificare automată în teatrul de operații
pentru situații neprevăzute

DIPCLEAR

Diplomatic
clearance
–
autorizare diplomatică

DPRE

Displaced persons and refugees
–
persoane
strămutate

și
refugiați

EADRCC

Euro
–
Atlantic Disaster Response Coo
rdination
Centre
–
Centrul Euroa
tlantic

de Coordonare a
Răspunsului la Dezastre

EAPC

Consiliului Partene
riatului Euro
a
tlantic

GMI&S

G
eospatial, meteorological, and oceanographic
information and services
–
servicii și informații
geospațiale, meteorologice

și
oceanografice

160

GOP

Directive

NATO
de planificare operațională

HA

Humanitarian assistance
–
asisten
ță umanitară

HN

Țara gazdă

HNS

Sprijinul acordat de țara gazdă

HUMINT

Cercetare executată cu resurse umane

HQ

Headquarters
–
comandament

IASC

Inter
–
Agency Standing Committee
–
Comitetul
Permanent Inter
–
Agenții

ICC

International Criminal Court
–
Curte
a Penală
Internațională

ICJ

International Court of Justice
–
Curtea Internațională
de Justiție

ICRC

International Committee of the Red Cross
–

Comitetul Internațional al Crucii Roșii

IGO

Intergovernmental Organization
–
organizație
interguvernamentală

IO

International Organization
–
organizație
internațională

Info Ops

Information Operations
–
operații informaționale

IOM

International Organization for Migration
–

Organizația Internațională pentru Migrație

JOA

Zona de operații întrunite

MC

Comitetul
ui Militar

MILREP

Reprezentant militar la NATO și UE

MIO

Maritime interdiction operation
–
operație de
interdicție maritimă

MOE

Measure of effectiveness
–
măsurarea eficacității

MOP

Measure of performance
–
măsurarea performanței

MOU

Memorandum of un
derstanding
–
memorandum de
înțelegere

161

NAEW

Forța NATO aeropurtată de avertizare timpurie

NA5CRO

Non
–
Article 5 crisis response operations
–
Operațiii
de răspuns la criză non
–
Articol 5

NAC

North At
lantic Council
–
Consiliul Nord
–
Atlantic

NATO

North Atla
ntic Treaty Organization

–
Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord

NCRS

NATO Crisis Response System
–
Sistemul NATO de
răspuns la crize

NCRSM

NATO Crisis Response System Manual
–
Manualul
privind Sistemul NATO de răspuns la crize

NEO

Non
–
combatant
evacuation operation
–
operație de
evacuare a necombatanților

NFZ

No
–
fly zone
–
zonă de interzicere a zborurilor

NGO

Non
–
governmental organization
–
organizație
neguvernamentală

NID

NAC initiating directive
–
Directiva NAC de inițiere

NNTCN

Non
–
NATO t
roop contributing nation
–
națiune
nemembră NATO care contribuie cu trupe

OPLAN

Operation plan

–
plan de operații

OPSEC

Securitatea (protecția) operațiilor

OSCE

Organization for Security and Cooperation
în
Europe
–
Organizația pentru securitate și coop
erare în
Europa

PA

Public Affairs
–
PR
–
relații publice

PE

Peace enforcement
–
impunerea păcii

PfP

Parteneriatul pentru Pace

PK

Peacekeeping
–
menținerea păcii

PSO

Peace support operation
–
operații NATO în sprijinul
păcii

ROE

Rules of engagement
–
reguli de angajare

162

SACEUR

Supreme Allied Commander Europe
–
Comandantul
Suprem al Forțelor Aliate din Europa

SAR

Search and rescue
–
căutare salvare

SC

Security Council
–
Consiliu de Securitate al ONU

SOFA

Status of Forces Agreement
–
Acord privind
statutul
forțelor

SOMA

Status of Mission Agreement
–
Acord privind
statutul misiunii

SecGen

Secretarul General al NATO

SHAPE

Comandamentul Suprem NATO al Forțelor Aliate
din Europa

STANAG

Acord de standardizare (NATO)

TO

Teatru de operații

TOA

Trans
fer of authority
–
transfer de autoritate

TOR

Terms of reference

–
termeni de referință

UE

Uniunea Europeană

UN

Organizația Națiunilor Unite

UNHCR

United Nations High Commissioner for Refugees
–

Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite
pentru
refugiați

UNOCHA

United Nations Office for the Coordination of
Humanitarian Affairs
–
Oficiul Organizației
Națiunilor Unite pentru coordonarea afacerilor
umanitare

UNSC

United Nations Security Council
–
Consiliul de
Securitate al Organizației Națiunilor
Unite

163

TERMENI ȘI DEFINIȚII

Asistență umanitară

Asistența umanitară (HA) include activitățile de ajutor sau
limitare a suferinței umane, bolilor, foametei sau privațiunilor ca
urmare a dezastrelor naturale sau cauzate de acțiunea umană sau a
epidemiil
or care prezintă o amenințare pentru viață sau poate genera
pagube importante sau distrugerea proprietăților.

Căutare
și
salvare

Utilizarea aeronavelor, navelor de suprafață, submarinelor,
echipelor și echipamentelor specializate de salvare pentru căutarea
și
salvarea personalului aflat în dificultate la sol sau pe mare.

Căutare și salvare prin luptă

Detecția, localizarea, identificarea și salvarea unui echipaj de
aeronavă căzut în teritoriu ostil pe timp de criză sau conflict.

Consolidarea păcii

O operație
în sprijinul păcii în care sunt angajate în mod
complementar mijloace diplomatice, civile și, dacă este necesar,
militare, care urmărește rezolvarea cauzelor primare ale conflictului și
a necesităților pe termen lung ale populației. Necesită o angajare

într
–
un proces pe termen lung și se poate executa concomitent cu alte
tipuri de operații în sprijinul păcii.

Restabilirea păcii

O operație în sprijinul păcii, executată după declanșarea unui
conflict, în scopul obținerii unui acord de pace și asigurării î
ncetării
focului, care implică în principal acțiuni diplomatice, sprijinite, la
nevoie, de folosirea directă sau indirectă a mijloacelor militare.

Contrainsurgența

Contrainsurgența reprezintă totalitatea activităților politice,
economice, sociale, militare
, civile, psihologice

și
informaționale,
precum

și
de impunerea legii necesare pentru a învinge insurgența
,

precum și pentru soluționarea nemulțumirilor de fond.

Cooperare civil
–
militară

Cooperarea

și
coordonarea în sprijinul misiunii între
comandantul for
țele militare

și
actorii civili, inclusiv populația și
autoritățile locale, precum

și
organizațiile

și
instituțiile internaționale,
naționale și neguvernamentale.

164

Impunerea păcii

O operație executată pentru forțarea obținerii unui acord de pace,
de înceta
re a focului sau de asigurare a respectării unui acord fragil în
care nivelul de consimțământ și respectare a acestuia este incert

și
pericolul încălcării lui este mare. Forța de impunere a păcii trebuie să
fie capabilă să aplice măsuri coercitive credibil
e și trebuie să aplice
imparțial prevederile mandatului.

Insurgența

Acțiunile unui grup sau ale unei mișcări organizate, adesea
motivată ideologic, care caută să influențeze sau să împiedice
schimbările politice ale autorităților guvernamentale într
–
o reg
iune,
concentrându
–
se pe convingerea sau constrângerea populației prin
folosirea violenței sau a subversiunii
.

Menținerea păcii

O operație care urmează unui acord de pace sau de încetare a
focului, în care nivelul de consimțământ și respectare a acordului
este
înalt

și
pericolul încălcării lui este scăzut și care are ca scop asigurarea
respectării acestuia și împiedicarea reluării ostilităților.

Națiune gazdă

O națiune care, conform termenilor unui

acord, primește
organizații multinaționale, acceptă forțe ș
i materiale ale forței
multinaționale care tranzitează sau operează

pe/din teritoriul său

și
care asigură sprijinul acestora.

Nivel operativ

Nivelul la care sunt planificate, executate

și
susținute campaniile

și
operațiile majore pentru îndeplinirea obiect
ivelor strategice în
teatrele sau zonele de operații.

Nivel strategic

Nivelul la care o națiune sau un grup de națiuni își determină
obiectivele de securitate naționale sau multinaționale și își

utilizează
resursele, inclusiv cele militare, pentru îndeplin
irea lor.

Nivel tactic

Nivelul la care sunt planificate

și
executate activitățile, bătăliile

și
angajările pentru îndeplinirea obiectivelor ordonate unităților

și
formațiunilor tactice.

Operație

Un set de acțiuni coordonate, planificate, conduse și desfășu
rate
unitar și/sau executarea unei misiuni militare strategice, operative,
tactice, de instruire sau administrativă; procesul de ducere a luptei,

165

inclusiv a deplasărilor, aprovizionării, atacului, apărării și manevrelor
necesare pentru îndeplinirea obiecti
velor unei bătălii sau campanii.

Operație de interdicție maritimă

O operație executată pentru impunerea interzicerii deplasării pe
mare

într
–
o zonă geografică definită a unor persoane și materiale
specificate.

Operații de răspuns la criză non
–
A
rticol 5

Op
erații multifuncționale, aflate în afara prevederilor A
rticolului
5 al Tratatului Nord
–
Atlantic, care contribuie la prevenirea

și
rezolvarea conflictelor și managementul crizelor, în scopul îndeplinirii
obiectivelor Alianței.

Operațiile de extragere

Operaț
iile prin care forța multinațională acoperă sau sprijină
retragerea unei misiuni a ONU sau a altei organizații dintr
–
o zonă de
criză.

Operație de evacuare a necombatanților

O operație executată pentru mutarea într
–
un loc sigur a unor
persoane necombatante
desemnate aflate sub amenințare într
–
o țară
străină.

Operații informaționale

Operațiile informaționale reprezintă o funcție militară care
asigură consilierea

și
coordonarea activității de informare militară, în
scopul generării efectelor dorite asupra voin
ței, înțelegerii și
capabilităților adversarului, potențialului adversar sau altor entități
aprobate de către decidentul politic, în sprijinul realizării obiectivelor
misiunilor.

Operație în sprijinul păcii

O operație a NATO care utilizează în mod imparția
l mijloace
diplomatice, civile

și
militare pentru restaurarea sau menținerea păcii,
în mod normal urmând principiile

și
scopurile Cartei Națiunilor Unite.
Astfel de operații pot include, prevenirea conflictului, restabilirea
păcii, impunerea păcii, menține
rea păcii, consolidarea păcii și/sau
operațiile umanitare.

Organizație internațională

O organizație interguvernamentală, regională sau globală supusă
dreptului internațional, constituită de un grup de state, cu personalitate
juridică internațională dată de
un acord internațional în care sunt
cuprinse drepturi și obligații asumate în scopul îndeplinirii unei
anumite funcțiuni și

urmăririi unor obiective comune. Notă: În mod

166

excepțional, Comitetul Internațional al Crucii Roșii, deși este o
organizație neguver
namentală constituită sub prevederile Codului
Civil Elvețian, mandatată de comunitatea internațională a statelor

și
care se bazează pe dreptul internațional, în mod specific pe
Convențiile de la Geneva, are

o personalitate sau statut legal
internațional pr
in sine însăși

și
se

bucură de unele imunități și
privilegii pentru îndeplinirea mandatului său umanitar.

Organizație neguvernamentală

O organizație privată, non
profit, bazată pe voluntariat, fără
afiliere guvernamentală sau interguvernamentală, constituit
ă pentru
îndeplinirea unei game de activități, în special proiecte legate de
dezvoltare sau promovarea unei cauze specifice, organizată la nivel
local, național, regional sau internațional. O organizație
neguvernamentală nu este necesar să aibă un statut s
au mandat oficial
pentru a exista sau a acționa într
–
o zonă de management al crizelor.

Persoană strămuta
tă (internally displaced person
–

IDP)

O persoană care, în cadrul unei deplasări în masă, a fost forțată
să își părăsească domiciliul sau locul de reșed
ință obișnuit în mod
brusc sau neașteptat ca rezultat al conflictului armat, disensiunilor
interne, violării sistematice a drepturilor omului, a dezastrelor naturale
sau cauzate de acțiunea omului și care nu a trecut granița recunoscută
internațional a sta
tului.

Prevenirea conflictului

O operație de pace care angajează în mod integrat mijloace
diplomatice, civile și, când este necesar, militare, pentru
monitorizarea, identificarea și soluționarea cauzelor conflictului și
executarea de acțiuni oportune pentr
u prevenirea apariției

și
escaladării ostilităților.

Refugiat

Orice persoană care, datorită unei temeri bine fundamentate
privind persecuția din motive rasiale, religioase, etnice, apartenenței la
un grup social sau opinie politică specifică, se află în af
ara țării de
origine

și
este incapabil sau, datorită acelei temeri, nu dorește să se
pună sub protecția țării sale; o persoană care, neavând cetățenia țării în
care locuiește în mod obișnuit, datorită motivelor enumerate mai sus
nu este capabil sau nu dore
ște să se întoarcă în acea țară.

Reguli de angajare

Directive emise de autoritatea militară

și
aprobate de autoritatea
politică în care sunt specificate circumstanțele în care forțele vor iniția

167

și/sau continua angajarea în luptă cu alte forțe, precum

și
limitările
privind angajarea,
la care sunt supuse acestea.

Relații publice

Funcțiunea responsabilă de promovarea către audiențe a
scopurilor și obiectivelor unei operații de pace, pentru facilitarea
informării și înțelegerii de către acestea a aspectelor m
isiunii. Aceasta
include planificarea

și
executarea relațiilor cu presa, comunicarea
internă

și
relațiile cu comunitatea.

Sprijinul națiunii gazdă

Asistența militară sau civilă oferită pe timp de pace, criză sau
război de o națiune gazdă unei forțe sau or
ganizații internaționale care
sunt dispuse, tranzitează sau operează pe/din teritoriul acesteia.

Transfer de autoritate

O acțiune prin care o țară transferă comanda sau controlul unor
forțe desemnate către un comandament multinațional.

Zonă de interzicere
a zborului

O zonă de excludere aeriană, stabilită în mod normal printr
–
o
Rezoluție de către CS al ONU, care presupune interzicerea
activităților aeriene specifice într
–
o zonă geografică stabilită.

168

169

ANEXA NR.
1

PRI
NCIPIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
PUBLIC

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
INTERNAȚIONAL:

Principiile fundamentale prevăzute în Declarația Adunării
Generale a O.N.U. din 1970

–

Principiul egalității suverane;

–

Principiul autodeterminării;

–

Principiul nea
mestecului în treburile interne

(principiul
neimixtiunii);

–

Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța;

–

Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor
internaționale;

–

Principiul „pacta sunt servanda”;

–

Principiul cooperării.

Alte pr
incipii fundamentale prevăzute în Actul Final de la
Helsinki

–

Principiul inviolabilității frontierelor;

–

Principiul integrității teritoriale;

–

Principiul respectării drepturilor omului

și
a libertăților
fundamentale.

PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

–

Buna
–
credi
nță în îndeplinirea obligațiilor asumate și abuzul
de drept;

–

Legea specială derogă de la legea generală;

–

Autoritatea lucrului judecat;

–

Principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat;

–

Nimeni nu poate fi, în același timp, și judecător și parte;

–

Egalitatea
părților în diferend;

–

Obligația reclamantului de a proba;

–

Recurgerea la prezumții și probe indirecte.

170

PRINCIPIILE SPECIFICE ALE DREPTULUI

INTERNAȚIONAL

–

Principiul inviolabilității personale, Inviolabilitatea
domiciliului și Imunitatea de jurisdicție, în
dreptul diplomatic

și
consular;

–

Principiul posibilităților egale și echitabile, Principiul
libertății
de explorare
și utilizare a spațiului cosmic, în
dreptul aerian;

–

Principiul liberului consimțământ, în dreptul tratatelor;

–

Principiul prevenirii poluării,
în dreptul internațional al
mediului înconjurător;

–

Principiul libertății de navigație pe căile navigabile de
interes internațional, în dreptul internațional fluvial;

–

Principiul justiției sociale, în dreptul internațional al muncii.

171

ANEX
A NR. 2

MIJLOACE
LE

ȘI

MĂSURI
LE UTILIZATE

PENTRU
MANAGEMENTUL CRIZELOR:

MIJLOACE PAȘNICE

Mijloace diplomatice:

–

negocierea;

–

medierea;

–

bunele oficii;

–

concilierea internațională;

–

ancheta internațională.

Mijloace jurisdicționale:

–

arbitrajul internațional;

–

ju
stiția internațională.

MĂSURI LIMITATE DE CONSTRÂNGERE
:

–

întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice;

–

întreruperea totală sau parțială a comunicațiilor feroviare,
maritime, a
eriene, poștale, telegrafice, ra
dio sau altele;

–

ruperea relațiilor di
plomatice;

–

embargoul;

–

măsuri de blocadă;

–

demonstrații;

–

alte operații executate de forțe aeriene, maritime sau terestre.

MĂSURI BAZATE PE CONSTRÂNGERE.
LEGITIMITATEA UTILIZĂRII FORȚEI ÎN ACTUALA
ORDINE JURIDICĂ:

–

folosirea colectivă a forței
–
prevăzută de
art. 39, 41

și
42 din
Carta ONU (cu mandatul Consiliului de Securitate ONU);

–

folosirea forței în temeiul dreptului la legitimă apărare
(individuală sau colectivă)
–
prevăzut de art. 51 din Carta
ONU (nu necesită obligatoriu mandatul Consiliului de
Securita
te al ONU); folosirea forței în temeiul
responsabilității de a proteja (R2P)
;

–

folosirea forței în temeiul dreptului popoarelor de
autodeterminare (a dispune de ele însele).

172

ANEXA NR. 3

TIPURI DE
MĂSURI
UTILIZATE

PENTRU
PREVENIREA
ESCALADĂRII
CRIZELOR
112

A.
Măsurile diplomatice cuprind
:

–

condamnări publice, care să reamintească că este necesar să
găsească soluții de rezolvare a problemelor;

–

proteste formale sau atenționări;

–

inițiative în forurile internaționale, inclusiv suportul de măsuri
luate
,

spr
e exem
plu de O.N.U., O.S.C.E. etc.;

–

anularea unor întâlniri, vizite sau manifestări;

–

rechemarea ambasadorilor.

B.
Măsurile economice
includ:

–

avertismente care ar putea afecta fluxul de mărfuri și servicii;

–

încetinirea examinării și aprobării cererilor de acorda
re a
creditelor;

–

aplicarea taxelor și a altor condiții în acordurile comerciale;

–

suspendarea participării oficiale la afaceri economice,
seminarii și conferințe;

–

întreruperea de garanții guvernamentale/creditele de export;

–

măsuri de embargo precum:

–

interzi
cerea importurilor și exporturilor;

–

blocada economică.

C.
Măsurile militare
includ:

–

schimburi/consultări/vizite/exerciții militare comune cu
statele amenințate;

–

executarea de inspecții și vizite de evaluare;

–

inițierea de consultări pe diferite incidente
militare care au
avut loc.

112
***
Generic Crisis Management Handbook,
Bruxelles, 1999, p.

43.

173

ANEXA NR. 4

STRUCTURI
LE
STRATEGICE
ALE
NATO
IMPLICATE ÎN MANAGEMENTUL
CRIZELOR

Sursa:
http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_publications/20120911_nato
–
military
–
committee2011_ro.pdf
, reaccesat la data de 02.11.2016

Grupuri de
lucru

Comandamentul
Aliat pentru
Transformare

Consiliul Nord
–
Atlantic
(NAC)

Grupul de Planificare
Nucleară (NPG)

(Secretarul General)

Comitetele
Politice

Statul Major
Internațional

Comitetul
Militar

(Preșe
dinte)

Statul Major
Militar
Internațional

Comandamentul
Aliat pentru
Operații

5

6

1

2

4

3

17
4

În cazul în care factorii politici de decizie ai NATO iau în
considerare posibilitatea
in
ițierii unei operații militare,
o parte
importantă din informațiile necesare luării unei decizii corecte, agreate
de toate statele, este furnizată de autoritățile militare ale Organizației.
Consiliul Nord
–
Atlantic primește rapoarte

și
informații periodic
e

și
la
fiecare nivel de luare a deciziei, Comitetul Militar este chemat să ofere
sfaturi și să furnizeze autorităților militare ale NATO linia de acțiune.

Pasul 1
. Consiliul Nord
–
Atlantic desemnează Comitetul Militar
să ofere consiliere în probleme cu car
acter militar asupra cărora cei 28
de șefi ai apărării din țările membre ale NATO trebuie să cadă de
acord.

Pasul 2
. Statul Major Militar Internațional (structură care
lucrează în sprijinul Comitetului Militar) transpune îndrumările de
ordin politic în sar
cini/obiective militare și desemnează pe unul dintre
Comandamentele Strategice sau pe amândouă să ia decizia organizării
și conducerii operației și să realizeze o evaluare a necesarului de
personal și resurse pentru îndeplinirea misiunii.

Pasul 3
. Cele dou
ă
c
omandamente
s
trategice furnizează
informațiile Comitetului Militar (respectiv țărilor membre) spre
analiză, de obicei după evaluarea inițială a acestora de către Statul
Major Militar Internațional.

Pasul 4
. Reprezentanții militari oferă răspunsuri

și
re
comandări
din perspectivă națională. Sunt necesare 28 de puncte de vedere
convergente pentru luarea unor decizii comune, care va fi apoi
înaintată Consiliului Nord
–
Atlantic.

Pasul 5
. Foarte rar se ajunge imediat la un acord cu privire la
anumite chestiuni
complexe, iar grupurile de lucru se reunesc regulat
tocmai pentru a rezolva aceste probleme. Personalul selecționat din
cadrul delegațiilor militare naționale lucrează sub conducerea unui
președinte al Statului Major Militar Internațional și cu experți din

domeniul abordat.

Pasul 6
. Produsul final asupra căruia se cade de acord și
recomandările inițiale venite de la cele două
c
omandamente
s
trategice
este înaintat Consili
ului Nord
–
Atlantic pentru ca acesta să fie informat
asupra consultărilor, modului de del
iberare

și
de luare a deciziilor.
Acesta este un proces continuu pentru toate activitățile, fie că este
vorba despre un plan de operații, un document conceptual sau o
propunere de elaborare a unei politici.

175

176

EDITURA UNIV
ERSITĂȚII NAȚIONAL
E DE APĂRARE „CAROL I”

Tehnoredactare:
Valentina ILINCA

Laura ZAHAROSCHI

Corector:
Carmen IRIMIA

Lucrarea conține 1
76
de pagini.

T
T
i
i
p
p
o
o
g
g
r
r
a
a
f
f
i
i
a
a

U
U
n
n
i
i
v
v
e
e
r
r
s
s
i
i
t
t
ă
ă
ț
ț
i
i
i
i

N
N
a
a
ț
ț
i
i
o
o
n
n
a
a
l
l
e
e

d
d
e
e

A
A
p
p
ă
ă
r
r
a
a
r
r
e
e

„
„
C
C
a
a
r
r
o
o
l
l

I
I
”
”

Ș
o
seaua Panduri, nr. 68
–
72, sector 5, Bucure
ș
ti

e
–
mail:
editura@unap.r
o

Tel.: 319.48.80/453/215

Fax: 319.59.69

192/2017

C.
306
/201
7