If you dont have integrity, you have nothing. You cant buy it. You can have all the money în [629632]

1

If you don't have integrity, you have nothing. You can't buy it. You can have all the money în
the world, but if you are not a moral and ethical person, you really have nothing.
-Henry Kravis- Kohlberg Kravis Roberts & Co. (KKR) being the cofounder of the American
private equity firm Kohlberg Kravis Roberts, known aș KKR, and for buying high profile
companies în many industries.

If ethics are poor at the top, that behavior îs copied down through the organization.
— Robert Noyce, inventor
America's highest economic need îs higher ethical standards – enforced by strict laws
and upheld by responsible business leaders.
— George W. Bush, 43rd President
Ethics and religion must not stay at home when we go to work.
— Achille Silvestrini, Cardinal of the Roman Curia

Ethics is not definable, is not implementable, because it is not conscious; it involves not only
our thinking, but also our feeling
Valdemar W. Setzer, Brazilian anthropologist

If ethics are poor at the top, that behavior is copied down through the organization
Robert Noyce, inventor of the silicon chip

“A man without ethics îs a wild beast loosed upon this world.”
Albert Camus quotes (French Novelist, Essayist and Playwright, 1957 Nobel Prize for
Literature, 1913-1960)

2
CUPRINS:

I. Etica – Definiții și concepte……………………………………………………………………………………….3
II. Etica afacerilor internaționale…………………………………………………………………………………..8
III.Cultura și etica în afaceri…………………………………………………………………………………………9
IV.Probleme etice legate de forța de muncă………………………………………………………………….10
V.Studiu de caz: Victoria’s Secret………………………………………………………………………………12
1. Scurt istoric………………………………………………………………………………………………..12
2. Magazine și vânzări…………………………………………………………………………………….14
3. Peisajul competitiv……………………………………………………………………………………..15
4.Succesul în ceea ce privește marketingul companiei…………………………………………16
5. Celălalt Secret al Victoriei……………………………………………………………………………18
VI. Bibliografie și Webografie……………………………………………………………………………………28

3
I. ETICA – DEFINIȚII ȘI CONCEPTE

Etică în afaceri este o disciplină pe care mulți oameni o iau în răspăr: pe unii îi
amuză copios, altora li se pare o glumă proastă. Mai toate lucrările consacrate acestui subiect
menționează faptul că, în opinia majorității oamenilor, sintagma „etică în afaceri” este (cum
spun anglo-americanii) un oximoron, adică o contradicție în termeni, de genul „cerc pătrat”,
„zgârcit cheltuitor” sau „mamă virgină”. Faptul este înregistrat ca atare, fără să i se acorde
prea multă atenție. Eu cred însă că merită să ne întrebăm care sunt premisele acestei opinii
atât de răspândite.
Cei care privesc raportul dintre etică și lumea afacerilor din afară, ca simpli
spectatori ai vieții economice, zâmbesc ironic atunci când aud de „etică afacerilor”, deoarece,
prin definiție, stabilesc un raport de incompatibilitate între cele două noțiuni. Foarte adesea,
oamenii sunt tentați să idealizeze sfera eticului, considerând că a fi „etic” înseamnă a te
comporta întotdeauna altruist, urmărind, mai presus de orice, binele aproapelui. În vreme ce
moralitatea este echivalată cu sfințenia, lumea afacerilor este demonizată, fiind zugrăvită în
clișeele arhicunoscute: lăcomie, cinism, egoism feroce, rapacitate, corupție, dispreț față de
legi și față de oamenii „simpli și onești” care muncesc din greu pentru a-i îmbogăți pe niște
exploatatori fără scrupule etc. Firește că, definite în acești termeni, etică și afacerile sunt
antitetice deoarece „a face afaceri” presupune cu necesitate un comportament pe de-a-ntregul
imoral.
În lumea noastră grăbită și agitată, din ce în ce mai mulți oameni sunt ahtiați după
noutate, din care unii fac un etalon de prim rang al valorii tuturor lucrurilor. Din acest punct
de vedere, „stăm bine”. Etică în afaceri este un domeniu academic și un subiect de dezbatere
publică teribil de recent.
Atât de recent, încât nu au început încă polemicile și disputele privind probleme de
genul: „Cine este autorul care a propus și a impus termenul etică în afaceri?” sau „Cui
aparține cu adevărat primul articol, eseu sau tratat de etică în afaceri?”. Privirile retrospective
încă nu sunt de actualitate, ceea ce mă scutește de obligația (întotdeauna plicticoasă) de a
introduce în acest prim capitol inevitabilele „scurte considerații asupra istoriei disciplinei”.
Etică în afaceri are o vârstă prea fragedă ca să putem vorbi deja despre fondatori,
clasici, moderni, contemporani, postmoderni și hiper moderni. Ca mai toate noutățile din
ultimul secol, și business ethics este o invenție americană. Pentru unii, originea transatlantică
a noii discipline este o garanție de calitate, seriozitate și performanță; pentru alții, dimpotrivă,
orice vine de peste ocean trebuie să fie ceva teribil de rudimentar, superficial și – neapărat –
„imperialist”.
Entuziasmantă sau detestabilă, etica în afaceri a luat rapid amploare în spațiul nord-
american, de unde s-a răspândit apoi în toată lumea „civilizată”, mai exact în țările în care se
poate vorbi cu temei despre economie de piață și stat de drept. Cu britanicii în frunte,
europenii s-au „contaminat” și ei de interesul crescând față de etică în afaceri abia în anii de
după 1980.

4
În România, acest (eventual) interes abia este pe cale să se nască. Să fie vorba numai
de mimetismul „formelor fără fond” sau de o firească racordare la „trend”-urile lumii
evoluate? Iată o întrebare la care e prea devreme să încercăm a găsi un răspuns. Întrebările pe
care le vom pune în acestă lucrare sunt altele: ce se înțelege (ori nu se prea înțelege) prin
etică în afaceri? Care sunt problemele cele mai caracteristice și cele mai importante pe care
încearcă să le elucideze etica în afaceri? În sfârșit, de ce este importantă și tot mai intens
cultivată această disciplină în țările cele mai avansate?
P. V. Lewis e de altă părere. El definește etica în afaceri drept „acel set de principii
sau argumente care ar trebui să guverneze conduita în afaceri, la nivel individual sau
colectiv”. Dacă suntem de acord că există numeroase lucruri pe care oamenii de afaceri nu ar
trebui să le facă, etica în afaceri în acest al doilea sens se referă la ceea ce oamenii ar trebui să
facă în afaceri (Lewis, 1985). Cu sentimentul că totul devine din ce în ce mai derutant, notăm
că, după Lewis, etica în afaceri își delimitează problematica la nivelul normelor de
comportament moral care indică agenților economici ce trebuie și ce nu trebuie să facă în
activitatea lor specifică.
În opinia „sintetică” a lui Roger Crisp, un apreciat filosof de la Oxford, chief editor
la secțiunea de etică a prestigioasei Oxford University Press, în sensul cel mai frecvent
utilizat, etica în afaceri este un domeniu de investigații filosofice, având propriile sale
probleme și teme de discuție, specialiști, publicații, centre de cercetare și, desigur, o varietate
de curente sau școli de gândire. În acest sens, Crisp sugerează că „etica în afaceri se referă la
străduințele filosofice ale ființelor umane de a sesiza principiile care constituie etica în afaceri
în acest al doilea sens (cel conturat în definiția lui Lewis), de obicei în ideea că acestea ar
trebui să devină „«etica» afacerilor și a oamenilor de afaceri reali” (Cowton & Crisp, 1998,
p.9). Nici mai mult, nici mai puțin.
Cu senzația inconfortabilă că am intrat în zona crepusculară, ne gândim că simpla
lectură a definițiilor de mai sus ar putea să explice de ce atât de mulți oameni de afaceri sunt
sceptici în ceea ce privește relevanța eticii în afaceri față de problemele lor curente și față de
dilemele practice cu care se confruntă în activitatea lor. Departe de a face ca faptele nude să
apară într-o lumină mai clară și să fie mai ușor de înțeles, filosofii par să vorbească despre o
altă lume, rătăcindu-se în speculații umbroase, ce n-au nimic comun cu preocupările presante
ale celor care se ocupă de afaceri. Din fericire, nu toate definițiile eticii în afaceri sunt chiar
atât de „profunde” și de încifrate.
Iată ce spune Laura Nash, o autoare: „Etica în afaceri este studiul modului în care
normele morale personale se aplică în activitățile și scopurile întreprinderii comerciale. Nu
este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei
morale, ce acționează ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice”. (Nash,
1995, p. 5)
O definiție și mai scurtă propun Andrew Crane și Dirk Matten, într-un foarte recent
tratat semnificativ intitulat Business Ethics. A European Perspective: „Etica în afaceri este
studiul situațiilor, activităților și deciziilor de afaceri în care se ridică probleme în legătură cu

5
(ceea ce este moralmente) bine și rău” – (în original right and wrong]) (Crane & Matten,
2004, p. 8).
Dar marea majoritate a celor care scriu despre acest domeniu nu se ostenesc să
formuleze o definiție explicită a eticii în afaceri, ci presupun că sensul intuitiv al expresiei ca
atare este suficient de limpede pentru a nu mai avea nevoie de precizări pedant academice.
Or, nici această presupoziție nu este întru totul corectă. Observăm cu ușurință că „etica în
afaceri” este o expresie compusă, al cărei sens poate fi inteligibil numai în măsura în care
cititorul neavizat știe ce înseamnă cuvintele „etică” și „afaceri”. Cu această condiție, este
ușor de înțeles că, în rând cu etica medicală, etica juridică sau bioetică, business ethics este
o teorie etică aplicată, în care conceptele și metodele eticii, ca teorie generală, sunt utilizate
în abordarea problemelor morale specifice unui anumit domeniu de activitate, precum
medicina, justiția sau afacerile.
Dar ce înseamnă cuvântul „etică”? Sociologul Raymond Baumhart a pus această
întrebare unor oameni de afaceri americani și a primit următoarele răspunsuri tipice:
„Etica are de-a face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun că este bine
sau rău”.
„Etica este legată de credința mea religioasă”.
„A fi etic înseamnă să respecți legea”.
„Etica reprezintă modelele de comportament acceptate în societate”.
„Nu știu ce înseamnă acest cuvânt”. (apud Mitchell, 2003, p. 8)
Nici unul dintre aceste răspunsuri nu este corect (exceptându-l pe ultimul, firește)
Destui oameni sunt tentați să asocieze etică și sentimentele, gândindu-se probabil la
un soi de vibrație empatică față de aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar
de anumite stări afective. Acestea sunt schimbătoare, capricioase și nu pe deplin supuse
rațiunii, astfel încât foarte frecvent tocmai sentimentele sunt acelea care ne îndeamnă să ne
abatem de la normele etice: să iubim cu înfocare soția prietenului său a șefului, să fim
invidioși față de cei ce ne sunt cumva superiori, să-i detestăm pe unii oameni doar pentru că
fac parte dintr-o anumită categorie socială stigmatizată etc.
Etica nu se află într-o relație necesară nici cu religia. Ce-i drept, majoritatea
religiilor susțin standarde etice înalte. Dar dacă etica n-ar fi decât un apanaj al religiei, atunci
ea nu ar fi valabilă decât pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în egală măsură
ateilor și sfinților, astfel încât nu poate fi în nici un caz confundată cu religia sau pe deplin
subordonată ei.

„A te comporta etic nu e totuna cu a respecta legea”

Nu rareori legea încorporează anumite convingeri morale, pe care le împărtășesc
numeroși cetățeni ai unui stat. Dar legea, ca și sentimentele, se poate abate față de ceea ce
este etic. Sclavia negrilor din America înainte de războiul de secesiune, politica de apartheid
din Africa de Sud sau discriminarea femeilor în țările fundamentalist islamice oferă exemple

6
grotești de relații sociale inumane, impuse prin forța unor „legi” inacceptabile din punct de
vedere etic.
În sfârșit, a fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de
conduită acceptate în societate. În multe cazuri, majoritatea oamenilor cultivă într-adevăr
tipare comportamentale juste sub aspect etic, dar nu întotdeauna. Uneori, aceste modele
sociale de comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate întâmpla ca o
întreagă societate să fie moralmente coruptă; Germania nazistă, Rusia bolșevică sau România
ceaușistă (și, din păcate, și cea post ceaușistă) sunt exemplare în acest sens.
Pe de altă parte, dacă a te comporta etic ar fi totuna cu a imita modelele social
acceptate, atunci, pentru a ști ce este corect din punct de vedere etic, individul ar trebui să afle
ce anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte. Ca să decid, de exemplu,
ce ar trebui să gândesc despre avort sau eutanasiere, ar fi necesar să întreprind un sondaj de
opinie la nivelul societății românești și apoi să mă conformez opiniei majoritare. Dar nimeni
nu încearcă să găsească soluția unui subiect de controversă etică în acest fel. În plus, lipsa
unui deplin consens social face imposibilă identificarea eticii cu ceea ce se consideră
acceptabil într-o anumită societate. Unii oameni sunt de acord cu avortul și cu eutanasierea,
alții nu și atunci, care dintre ei se află pe poziția corectă din punct de vedere etic?

„De ce este importantă astăzi etica în afaceri?”

Fie ca o reacție față de cultura yuppie1 din anii ’80, fie ca un reflex al (mișcării)
’caring, sharing’ din anii ’90, etica în afaceri a devenit o modă” – spune Elaine Sternberg, o
autoare britanică de prima mână, despre care voi vorbi de asemenea pe larg în secțiunea a
doua. După care se grăbește să adauge: „Spre deosebire însă de hoola hoops sau Rubik
cubes, etica în afaceri nu este o modă trecătoare.” (Sternberg, 1994, p. 26) Merită să trecem
în revistă fenomenele sociale, economice și culturale pe care le menționează Sternberg pentru
a explica temeiul afirmației sale de mai sus.
În primul rând, trebuie subliniat faptul că puterea și influența firmelor private asupra
întregii societăți este mai mare decât a fost vreodată până acum, iar politicile imorale,
frecvent întâlnite în mediul de afaceri, pot să provoace imense daune și prejudicii indivizilor,
comunităților și mediului. Politicile guvernamentale din anii ’80, de exemplu, au scos în
relief anumite probleme de etică în afaceri, care se pun acum cu mare acuitate și în tranziția
societății românești spre o economie de piață funcțională. Atât în țările occidentale, cât și în
țara noastră programele de privatizare au făcut ca numeroase întreprinderi aflate o vreme în
proprietatea statului să se adapteze cerințelor de eficiență și rentabilitate ale unor
afaceri comerciale.

1 Yuppie este denumirea unei ideologii a „lupilor tineri” de pe Wall Street, a căror ideologie cultiva
agresivitatea, succesul cât mai rapid prin speculații riscante la bursă și afișarea cât mai ostentativă a opulenței
financiare, prin cheltuieli nebunești pentru mașini, vile și iahturi luxoase, private jets etc. Caring, sharing
(literal „a-ți păsa, a împărți”) este un contracurent din anii ’90, născut nu în comunitatea oamenilor de afaceri, ci
în cercurile militante ale societății civile din SUA, care cultivă responsabilitatea tuturor partenerilor sociali față
de cei defavorizați, față de mediu etc.

7
Drept urmare, noii lor manageri au dispus masive concedieri de personal,
acordându-și lor însă remunerații substanțial mărite. Moralitatea acestor măsuri a fost pusă
vehement sub semnul întrebării de către opinia publică, stârnind dezbateri aprinse în legătură
cu obiectivele esențiale pe care trebuie să le urmărească întreprinderile comerciale: trebuie
acestea să se pună în primul rând în serviciul bunăstării generale a societății ori să servească
mai presus de orice interesele acționarilor?
O dată cu retragerea totală sau parțială a administrației de stat din anumite sectoare
de activitate pe care le-a controlat timp de multe decenii, s-au pus tot mai multe întrebări în
legătură cu măsura în care firmele private ar trebui să preia responsabilitățile pe care statul și
le-a declinat. Speranțele că oamenii de afaceri ar putea să susțină financiar dezvoltarea
artelor, a științei și educației nu sunt câtuși de puțin ceva de dată recentă. Nouă este însă
transformarea speranțelor în așteptări și chiar în pretenții; ceea ce odinioară se consideră a fi
doar generozitate voluntară apare în opinia tot mai multor oameni drept „responsabilitate
socială”. Nouă este și vehemența cu care o bună parte a opiniei publice solicită firmelor și
corporațiilor private să se implice în eradicarea tuturor relelor din societatea contemporană.
Nu e suficient ca investitorii să ofere pe piață produse de tot mai bună calitate, mai sigure și
mai accesibile pentru consumatori sau ca aceștia să asigure condiții de lucru tot mai bune
pentru salariați, ci și să salveze speciile biologice în pericol de dispariție, să protejeze
monumentele istorice, să susțină sistemul de sănătate ori să se implice în eradicarea sărăciei
pe întreaga planetă. (Firește că astfel de controverse sunt de actualitate numai în Occident.
Până acum, proaspeților noștri milionari nici măcar nu le-a trecut prin minte să sprijine arta,
știința, sănătatea sau educația; cel mult unii s-au implicat financiar în sponsorizarea unor
cluburi de fotbal, în terenuri de golf sau gale de box, în vreme ce alții se pretind mari vânători
de animale sălbatice mari și mici).
Creșterea interesului față de etică în afaceri este determinată și de schimbarea naturii
înseși a afacerilor în contextul ultimelor decenii, în care a luat o amploare evidentă procesul
de globalizare. Firmele comerciale devin tot mai transfrontaliere, mai complexe și mai
dinamice decât au fost vreodată până acum. În consecință, apar probleme noi, iar certitudinile
valoric normative ale mediilor de afaceri locale sunt înlocuite de relativitatea unui context
multinațional și multicultural, în care criteriile corectitudinii morale diferă și se modifică
rapid. Drept urmare, chiar și problemele mai vechi devin tot mai greu de soluționat, iar
afacerile trebuie să repună în discuție anumite principii și valori considerate până de curând a
fi de la sine înțelese.
Creșterea importanței acordate eticii în afaceri se explică și prin modificările suferite
de strategiile și structurile corporațiilor. Curente recente în teoria și practica managerială,
precum total quality management, ca și procesele de restructurare și redimensionare a
firmelor de top au condus la abandonarea multor practici tradiționale de conducere a
proceselor economice. Ierarhiile manageriale stufoase și rigide s-au aplatizat considerabil. În
consecință, autoritatea și răspunderea decizională s-au dispersat din ce în ce mai mult în
cadrul firmei: decizii importante sunt luate la niveluri ierarhice tot mai joase și de către tot
mai mulți angajați. Iată de ce se impune ca fiecare salariat, nu numai top managementul să

8
înțeleagă cât mai bine complexitatea problemelor de natură etică; toți membrii unei firme
trebuie să cunoască valorile și țelurile esențiale ale organizației și cum trebuie să se reflecte
acestea în conduita practică a firmei în mediul economic. Dar pentru ca etica în afaceri să se
disemineze în toate ungherele unei firme, ea trebuie să fie mai întâi înțeleasă. Înțelegerea
criteriilor morale de conduită în afaceri este deosebit de importantă, deoarece noile structuri
organizaționale dau naștere unor noi complicații, (legate de circulația informațiilor și
administrarea informațiilor în cadrul diferitelor colective de lucru și al întregii organizații),
pentru care nu există precedente tradiționale. Pentru ca „împuternicirea” angajaților (engl.
empowerment) să aibă succes, o înțelegere temeinică a eticii în afaceri este absolut necesară.
Cert este faptul că și în context european se configurează un consens tot mai deplin
asupra importanței eticii în afaceri, fie că e vorba de studenți, profesori, funcționari
guvernamentali sau consumatori, dar mai ales de firmele comerciale. În mai toate
universitățile din Europa s-au introdus în ultimii ani cursuri de etică în afaceri; numărul
articolelor publicate în presă pe teme de business ethics a crescut enorm.
Se poate chiar vorbi despre o nouă „industrie” în domeniu: în corporațiile moderne
există deja directori pe probleme de etică (corporate ethics officers); a crescut numărul
consultanților independenți în materie de etica afacerilor; sunt tot mai viguroase și prezente
pe piețele de capital trusturile de ethical investment; de mare autoritate și influență se bucură
activitățile de audit, monitorizare și evaluare etică, de curând inițiate și dezvoltate de firme
prestigioase, precum KPMG, McKinsey, PriceWaterhouseCoopers și altele (cf. Crane &
Matten, 2004, p. 13-14).

II. ETICA AFACERILOR INTERNAȚIONALE

Presiunea opiniei publice din țările capitaliste avansate au impus treptat etica în
afaceri nu numai ca dizertație academică, ci și ca un ansamblu tot mai coerent și autoritar de
reguli care orientează deciziile manageriale. Oamenii de afaceri onești și performanți nu se
mai îndoiesc de faptul că good ethics îs good business, asumându-și (indiferent din ce
motive) responsabilități și obligații față de un spectru tot mai larg de stakeholders: proprii
angajați, consumatorii, furnizorii, creditorii, comunitățile locale în care își au sediul, statul
sau mediul înconjurător. Dar, până de curând, toate aceste argumente etice și reguli morale și-
au limitat sfera de valabilitate și de aplicabilitate exclusiv pe plan domestic, fiind considerate
prea puțin sau chiar de loc relevante în sfera afacerilor internaționale. Așa se explică faptul că
abordarea teoretică a eticii în afacerile internaționale s-a produs cu mare întârziere; prima
lucrare, de-acum clasică în acest domeniu, The Ethics of Internațional Business, a fost
publicată de către Thomas Donaldson abia în anul 1989.
Un prim motiv pentru care posibilitatea eticii în afacerile internaționale a fost privită
cu rezervă este unul de natură mai degrabă speculativă. Printr-un acord tacit, însă câtuși de
puțin de ordinul evidenței, analiștii au convenit că principalii agenți economici care operează
pe piața mondială sunt corporațiile multinaționale.
Acest fapt nu poate fi pus nicicum la îndoială, dar aceasta nu înseamnă că firmele de
mai mici proporții, care încheie contracte cu parteneri din alte țări, reprezintă cantități

9
neglijabile, nevrednice de a fi luate în discuție. Concentrându-și atenția exclusiv asupra
activităților economice la scară planetară ale marilor corporații, analiștii s-au blocat în fața
unei false probleme. Moralitatea este legată de comportamentul unui agent liber, înzestrat cu
voință autonomă și conștiința relativ clară a deosebirii valorice dintre bine și rău; într-un
cuvânt, condiția morală poate fi atribuită numai persoanelor sau indivizilor. Or, corporațiile
de mari dimensiuni, precum I.B.M., General Motors, Toyota sau Shell, cu zeci de mii de
salariați și cifre de afaceri de ordinul zecilor de miliarde de dolari, nu sunt persoane „fizice”.
Chiar dacă au personalitate juridică, acești coloși sunt niște organizații anonime și
impersonale, cărora nu li se pot atribui decât obligații legale, nu însă și răspunderi morale
propriu-zise.

III. CULTURA ȘI ETICA ÎN AFACERI

Această diversitate culturală se manifestă pe toate planurile vieții economice. În
absența unor valori și reguli morale absolute, cum ne putem da seama de felul în care va
aprecia ce-i bine și ce-i rău și de modul în care va acționa un partener de afaceri din altă țară?
Ei bine, răspunsul e unul singur: trebuie să cunoaștem cât mai bine cultura din care acesta
face parte și ale cărei valori și norme le împărtășește.
Dar ce este cultura? Pare evident faptul că, la prima vedere, cultură e aceea care îi
face pe francezi francezi, pe chinezi chinezi sau pe români români. Geert Hofstede compară
cultură cu un fel de „software al minții” – programul social care ne conduce modul de
gândire, de acțiune și de percepere a binelui și răului, „formatând” imaginea fiecăruia despre
sine în raporturile cu ceilalți. Astfel concepută, cultura nu este ceva înnăscut. Nu există niște
gene speciale care îi fac pe americani să pună preț pe individualism și cutezanță sau pe
germani să prețuiască ordinea rigidă. Este vorba de un comportament învățat care, prin
urmare, poate fi modificat. În spiritul metaforei lui Hofstede, ar fi suficient să instalăm un
program cultural pentru a gândi ca un englez, ca un brazilian sau thailandez. Din păcate,
lucrurile nu sunt chiar atât de simple în realitate. Pentru a pătrunde spiritul unei alte culturi
este nevoie de studiu, de un acut simț de observație și, mai presus de orice, de voința de a
învăța, abandonând ideea că, din start și în toate privințele, „cultura noastră este superioară”.

10
IV. PROBLEME ETICE LEGATE DE FORȚA DE MUNCĂ

Cele mai sensibile probleme de personal cu care se confruntă corporațiile
multinaționale sunt următoarele:
1) Salarizarea angajaților, care lucrează pentru companii multinaționale în țări cu
nivel de dezvoltare sensibil mai scăzut în comparație cu țările de origine, este, de multe ori,
mai mică. Se impută investitorilor străini faptul că exploatează forța de muncă din țările slab
dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeași muncă pe care o prestează salariații cu
calificări similare din țările de origine. Pe de altă parte, aceștia din urmă sunt dezavantajați de
faptul că, prin mutarea investițiilor și a unităților de producție în Lumea a Treia, crește
șomajul din țările dezvoltate. Pe scurt: corporațiile transnaționale sunt vehement acuzate
pentru că adoptă politici egoiste. Urmărind maximizarea profiturilor, ele încalcă acel ipotetic
contract social cu diferitele categorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivă
salariaților din țările de origine – care pierd locuri de muncă și a căror presiune sindicală
scade în intensitate, o dată ce patronatul poate amenința cu delocalizarea investițiilor în alte
țări – și angajaților din Lumea a Treia – care sunt puși să presteze munci echivalente celor din
statele dezvoltate, fiind plătiți mult mai prost.
Problema nu e nici pe departe atât de simplă și lucrurile nu pot fi privite doar în alb
și negru. Contraargumentele sunt numeroase și au greutate. În primul rând, alternativa pentru
salariații din țările slab dezvoltate este a fi prost plătiți (comparativ cu angajații din lumea
bogată) sau a nu fi plătiți de loc, atâta timp cât, de multe ori, principalul punct de interes
pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forței de muncă. Se mai
susține apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporații
multinaționale sunt oricum sensibil mai mari decât media din țările sărace în care operează
aceste corporații. În plus, mediul de muncă pe care îl oferă multinaționalele este mai corect,
mai civilizat și anumite principii de recrutare și promovare a forței de muncă sunt treptat
implantate în țările din Lumea a Treia, disipând astfel modele mai evoluate de tratament al
forței de muncă de către patronat.
Pe de altă parte, salariații bine plătiți din țările avansate sunt invitați să accepte
legile pieței și ale competitivității. Menținerea salariilor lor ridicate nu este un privilegiu
absolut, necorelat cu eficiența, productivitatea și rentabilitatea. Dacă, se spune, locurile lor de
muncă ar fi menținute cu orice preț, ca și nivelul foarte ridicat al salariilor, concurența ar
profita și ar invada țările sărace, unde ar realiza produse și servicii similare calitativ, dar mult
mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piața, ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-
ar adapta; sfârșitul ar fi și mai tragic: falimentul, adică șomaj, fonduri bugetare pentru
programe de asistență socială mai reduse, resurse interne de investiții (noi locuri de muncă
alternative) și mai puține etc. Într-un cuvânt, în scurt timp o politică „socială” a corporațiilor
multinaționale s-ar solda cu consecințe extrem de rele pentru toată lumea;
2) Managementul filialelor din alte țări ale corporațiilor multinaționale pune, la
rândul său, destule probleme etice. În genere, marile firme preferă să acorde un credit scăzut
managerilor locali, implantând la conducerea filialelor manageri din țările de origine. Aceștia
nu cunosc, în unele cazuri, suficient de bine tradițiile și problemele locale și nu sunt destul de