Dunării (1918 -1945) [629544]

Universitatea Dunărea de Jos din Galați
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umaniste, Economice și Inginerești
Specializarea Relații Internaționale și Studii Europene

Lucrare de Licență

Absolvent: [anonimizat] :
Prof. univ. dr. Arthur TULUȘ

Iulie 2017

1
Universitatea Dunărea de Jos din Galați
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umaniste, Economice și Inginerești
Specializarea Relații Internaționale și Studii Europene

Geopolitica Germaniei la Gurile
Dunării (1918 -1945)

Absolvent: [anonimizat] :
Prof. univ. dr. Arthur TULUȘ

Iulie 2017

2
Cuprins:
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 3
1. Chestiunea Dunării la Conferința de Pace de la Paris ………………………….. …………….. 6
1.1 Conferința de Pace de la Paris și poziția Germaniei ………………………….. ………………………….. .. 6
1.2 Lucrările Comisiei regimului internațional al porturilor, căi lor navigabile și căilor ferate ……10
1.3 Conferința internațională pentru stabilirea Statutului Definitiv al Dunării. ……………………… 15
2.Politica Republicii de la Weimar la Gurile Dunării ………………………….. ……………….. 21
3.Politica Germaniei Naziste la Gurile Dunării până la declanșarea celui de al
Doilea Război Mondial ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 27
3.1 Politica Germaniei Naziste până la Conferința de la Sinaia. ………………………….. ……………….. 27
3.2 Aranjamentele de la Sinaia și Acordul de la București, intrarea Germaniei în Comisia
Europeană a Dunării. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 47
4. Politica Germaniei naziste la Gurile Dunării în timpul celui de al Doile Război
Mondial ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 55
4.1 Politica Germaniei naziste la Gurile Dunării pînă la începutul războiului germano -sovietic. .55
4.2 Politica Germaniei naziste la Gurile Dunării în timpul războiului germano -sovietic. ………….. 64
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 67
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 71

3

Introducere
Dunărea, după Volga, este cel mai mare fluviu din Europa, acesta izvorăște în
Munții Păduroși (Germania), străbate Europe Centrală și de Sud Est și se varsă în
Marea Neagră. Dunărea este o arteră de navigație cu o mare infuliență asupra economiei
continentului european, ea face legătura dintre Nordul și Sud -Estul Europei,
deasemenea ea conectează unele țări din Europa Centrală, prin Gurile Du nării, Marea
Neagră și strîmtorile Bosfor și Dardanele, de Marea Mediterană și deci obțin acces la
Economia Mondială, „astfel libertatea de navigație pe acest fluviu este o condiție pentru
sănătatea politică și socială a Europei”.1
Pentru i ndustria germa nă, în perioada interbelică, Dunărea reprezenta accesul la
sursa de materii prime a statelor cu economie agrară a din bazinul Dunărean. Perioada
1918 -1945 este caracterizată de înlăturarea Germaniei de la administrarea Dunării
Maritime, revenirea ei, inst aurarea hegemoniei sale pe această porțiune a fluviului și din
nou excluderea ei în urma învingerii în cel de AL Doilea Război Mondial.
Am ales să fac acest studiu datorită intersului pe care mi -l trezește lucrările ce
țin de politica externă a Gemaniei î n Bazinu Dunărean în această perioadă și mai ales în
timpul nazismului care deobicei este foarte demonizat. M -am întrebat mereu cum a
reușit Germania, îngenunchiată după Primul Război Mondial, în 20 de ani să se refacă și
să reușească să -și supună aproape întreaga Europă.
Scopul acestei lucrări este de a aduna și analiza informații asupra diferitelor
aspecte ale politicii Germaniei la gurile Dunării și în bazinul dunărean și identifica rolul
care la jucat Germania în toate evenimentele ce au avut loc pe po rțiunea Dunării
maritime în perioada 1918 -1945, de a afla și înțelege ce obiective a urmărit Germania
pe această porțiune a fluviului și de ce a luat o asemenea atitudine. Ce fel a încercat să
le realizeze, de ce a reușit și care au fost efectele asupra n avigației pe Dunăre.
Primul capitol al lucrării, Chestiunea Dunării la Conferința de Pace de la Paris,
este comus din trei subcapitole. În primul subcapitol, Conferința de Pace de la Paris și
poziția Germaniei, am prezentat organizarea și deciziile Conferi nței de Pace de la Paris
în privința Germaniei precum și reacția Germaniei la acestea. În al doilea subcapitol,
lucrările Comisiei regimului internațional al porturilor, căilor navigabile și căilor ferate,

1 Ardeleanu Constantin, Evoluția intereselor economice și politice britanice la Gurile Dunării (1829 –
1914) , Editura Istros, Brăila, 2008

4
am prezetat în detaliu hotărîrile Comisiei regimul ui internațional al porturilor, căilor
navigabile și căilor ferate în care s -a discutat și problema Dunării și la care s -a luat
hotărîrea exluderii Germaniei din Comisia Europeană a Dunării. Deasemenea am
prezentat și felul cum a interpretat Germania inte rnaționalizarea marilor fluvii. Al treile
subcapitol, Conferința internațională pentru stabilirea Statutului Definitiv al Dunării,
analizează lucrările și hotărîrile Coferinței privind Statutul Defintiv al Dunării, la care a
fost invitată să participe și G ermania și unde s -a stabilit regimul juridic care va
reglementa navigație pe Dunăre în perioada interbelică.
În al doilea capitol am prezentat politica externă a Republicii de la Weimar în
bazinul dunărean, acele măsuri pe care le -a luate pentru a -și recu pera pozițiile
economice pierdute în urma Primului Război Mondial, plata despăgubirilor datorate
Comisiei Europene a Dunării, primele demersuri ale Germaniei pentru a fi reprimită în
Comisia de la gurile Dunării și acele măsuri luate de Republica de la Wei mar pentru a -și
spori prezența pe fluviu.
În capitolul trei am prezentat locul și importanța Dunării în Geopolitica lui
Haushofer și cum ideile acestea au fost utilizate de propaganda nazistă, deasemenea am
prezentat și conceptele de politică externă a lu i Hitler. Apoi am prezentat acele măsuri
privind întărirea pozițiilor economice germane în bazinul dunărean, distrugerea
sistemului francez de alianțe și expulzarea Franței și Marii Britanii din acestă zonă
geografică prevăzută ca fiind parte a spațiul vit al german. Am prezentat primele
conflicte cu cele două Comisii dunărene și proiectele naziste de organizare a navigației
pe Dunăre. În a doilea subcapitol, Aranjamentele de la Sinaia și Acordul de la
București, intrarea Germaniei în Comisia Europeană a Du nării, am prezentat
organizarea și deciziile Conferinței de la Sinaia și București în urma cărora Germania
revenea în Comisia Europeană a Dunării.
În al patrule și ultimul capitol vorbesc despre regimul Dunării Maritime în cel de
al Doile Război Mondial, acest capitol este este împărțit în două subcapitole, Politica
Germaniei naziste la Gurile Dunării pînă la începutul războiului germano -sovietic și, al
doilea, Politica Germaniei naziste la Gurile Dunării în timpul războiului germano –
sovietic. În primul su bcapitol am prezentat cum a avut loc extinderea dominației
Germane pe întreg bazinul Dunărean și rivalitatea cu Uniunea Sovietică, care la rîndul
ei dorea să controleze Gurile Dunării. În al doilea subcapitol am prezentat importanța
pentru Germania a con trolului Dunării în timpul războiului germano -sovietic și ultimile
încercări germane de a desființa Comisia Europeană a Dunării.

5
În această lucrare am utilizat metoda comparativă, studiul în prealabil a mai
multor lucrări de specialitate, am studiat lucră rile: „ Regimul Dunării și al Strîmtorilor în
ultimele două decenii ” și „ Dunărea Noastră ” de Dașcovici Nicolae, „ Dunărea în Istoria
Poporului Român ” de Iulian Cârțână și Ilie Seftiuc, „ Dunărea în Relații Internaționale ”
de Paul Gogeanu, „ Comisia Europeană a Dunării: Diplomație, Suveranitate,
Cooperare Internațională ” de Ștefan Stanciu, „ Dunărea maritimă între Aranjamentele
de la Sinaia și Acordul de la Belgrad (1938 -1948)” de Arthur Tuluș, „ Marile Puteri și
suveranitatea României la gurile Dunării ” de Lache Ștefan, „ Международно –
правовой режим Дуная: Исторический очерк ” de Fandicov Pavel, „ Дунайская
Проблема в Международных Отношениях ” de Muntean Mihail, „ Политика великих
держав в Центральной Европе, на Балканах и Ближнем Востоке в новейшее
время” , Ojiganov Nicolae. La Commission Européenne du Danube et son Oeuvre de
1856 à 1931” , publicată de Paris Imprimerie Nationale. Aspecte ce țin de interesele
celui de al treile Reich în România și la gurile Dunării le găsim în lucrarea „ Hitler,
Regele Carol și Mareșalu l Antonescu ” de Hillgruber Andreas. O altă metodă pe care
am utilizato este analiza tratatelor încheeate în această perioadă, cu privire la Dunăre, pe
care le -am găsit colectate în „ Сборник Важнейших Международных Актов 1774 –
1947 гг. О Дунае и режиме дун айского судоходства ” publicate de Departamentul
Statelor Balcanice al Ministeru lui Afacerilor Externe al URSS în 1948 precum și textul,
„Statutul definitiv al Dunărei”, publicat de Tipografia "Jockey -Club" Ion C. Văcărescu
în 1923.
Sper că am format o imagine clară asupra Geopoliticii Germane la Gurile
Dunării în 1918 -1945.

6
1. Chestiunea Dunării la Conferința de Pace de la Paris

1.1 Conferința de Pace de la Paris și poziția Germaniei

Conferința de Pace de la Paris a fost deschisă la 18 ianuarie 19 19, reprezentanții
statelor învingătoare s -au întîlnit în capitala Franței pentru a pune capăt Primului Război
Mondial și a organiza lumea postbelică.
Statele participante la conferință au fost grupate în patru categorii : statele
beligerante „cu interese generale”, Statele Unite, Marea Britania, Franța, Italia, Japonia,
aceste state participau la toate comisiile și aveau cele mai multe mandate; statele
beligerante „cu interese speciale” sau „limitate”, Belgia, România, G recia, Serbia,
Portugalia, China, Nicaragua, Liberia, Haiti, care au primit invitația de a participa la
toate comisiile, ce discutau probleme care le priveau nemijlocit; statele care au rupt
legăturile diplomatice cu Blocul Puterilor Centrale, Bolivia, Per u, Uruguai, Ecuador,
acestea puteau participa la dezbaterile din comisiile în care se discutau probleme direct
legate de aceste. În a patra categorie intrau statele neutre sau în formare, precum
Cehoslovacia sau Polonia, acestea puteau interveni în dezba teri, direct sau în scris,
numai după ce erau invitate de una din cele cinci mari puteri.
Această împărțire a statelor în catergorii dovedește că principiile democratice
care garantau egalitatea între națiuni au fost abandonate încă de la începutul
Conferinței. Robert Lasing, secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, considera
că: „posedînd cele mai multe arme și cele mai puternice flote de război, cele patru mari
puteri și -au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinței, îm punându -și
cuvîntul lor restului lumii. Ele s -au constituit într -o aristrocrație a națiunilor…, într -o
tiranie care refuză aplicarea principiului democratic în relațiile mutuale dintre națiuni”2.
Instanța de decizie a Conferinței de Pace, în primă parte a fost „consiliul celor zece”
format din șefii de guvern și miniștrii de externe a celor patru mari puteri – SUA, Marea
Britanie, Franța și Italia – și doi reprezentanți ai Japoniei, după primele 10 săptămîni, la
24 martie, acesta va fi înlocuit cu consili ul celor patru: Wilson, Clemenceau, Lloyd
George și Orlando, care au dezbătut și decis problemele fără miniștrii de externe,

2 Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX -lea, ediția a III -a,
Editura Fundației României de Mâine, București, 2007, p. 97

7
Japonezii, care manifestau un interes scăzut față de disputele europene, vor interveni
doar în problemele ce țin de Extremul Orient și Zona Pacificului.3
Lucrările s -au desfășurat în 17 comisii, fiecare cu alte subcomisii și comitete, și
cu secretariate proprii. Conferița a durat aproape doi ani, datorită numeroaselor
probleme ce trebuiau soluționate, dar și a diferențelor de păreri ș i soluții propuse, a
divergențelor ce sau manifestat între marile puteri, negocierile au fost îndelungate și
anevoioase.
În privința Germaniei, Conferința a consemnat 148 de întâlniri, fiind considerată
principala vinovată de declanșarea războiului, i -au fost impuse condiții grele: teritoriale
și demografice, economice și militare. Franța a fost cea mai ostilă, din considerente de
securitate, Franța din război ieșia mai slăbită ca Germania, „a fost victorie à la Pirus”4
și se pronunța pentru o reducere m aximală a teritoriului Germaniei, a potențialului ei
militar și economic, și a influienței politice. Urmărea impunerea hegemoniei sale pe
continent și constituirea unui sistem de alianțe împotriva Germaniei și Rusiei Sovietice.
Dorea anexarea regiunii Saar , și crearea unui stat tampon în stînga Rinului, pretenții
respinse de celelate mari puteri. De asemenea „Clemenceau dorea și o importantă
despăgubire de război care să încetinească refacerea Germaniei, dar să o grăbească pe
cea a Franței”5.
Reprezentanți i Marii Britanii s -au împotrivit planurilor franceze de îngenunchere
a Germaniei, fiind de acord cu necesitatea pedepsirii Germaniei, vinovată de
declanșarea războiului, însă în planurile lor nu intra distrugerea completă a acestei
puteri, pe care o consid erau importantă în stabilirea ulterioară a unui echilibrului de
forțe și în împiedicarea întăririi excesive a Franței pe continentul european.
Statele Unite erau interesate de stabilizarea continentului european și crearea
Ligii Națiunilor ca organism de securitate colectivă, dar ca și Marea Britanie se va
împotrivi radicalismului francez, reușind oarecum să -l neutralizeze.
La conferință s -au discutat nu doar condițiile de pace care urmează să fie
impuse Germaniei și aliaților ei, dar și toate problemele importante, ce țin de pacificarea
Europei, evenimentele din Rusia și problemele de peste mări.6

3 Eberhard Kolb, The Weimar Republic , Second Edition, Routledge, 2005, p. 24
4 Zara Steiner, The light that failed: European international history, 1919 -1933, Oxford University Press,
2005, p. 20
5 Manfred F. Boemeke, Gerald D. Feldman, Elisabeth Glaser (eds.), The Treaty of Versailles, a
reassessment after 75 years , Cambridge University Press, 1998, p. 87 -93.
6 Eberhard Kolb, op.cit. , p. 25

8
Cînd negocierile se încheiase, la Paris au fost invitate și delegațiile statelor
învinse, Germania , Austria, Ungaria și Turcia pentru a li se înmâna rezultat ul și a
semna tratatele de pace.
Imediat după armistițiu guvernul german a început pregătirea pentru negocierile
de pace, astfel, în paralel cu lucrările Conferinței de Pace de la Paris, în Germania,
grupuri de experți pregăteau un contraproiect. Până în ultimul moment oficialii germani
refuzau să creadă zvonurile conform cărora Germaniei urma să i se înmâne un tratat pe
care va fi obligată să -l semneze și sperau la condiții de pace „wilsoniene” care să
satisfacă ambele părți, deoarece o pace dură ar fi născut ideea răzbunării.7
Delegația germană a fost chemată la Paris spre sfîrșitul lunii aprilie, la 7 mai le –
a fost înmânat textul tratatului, li s -a spus că nu se admit niciun fel de discuții și că
obiecțiile germane trebuie prezentate în scris. Nemțil or li s -a acordat termenul de 15
zile, pe parcursul cărora ei puteau să se adreseze după lămuriri. Când au luat cunoștință
cu prevederile tratului, Germanii a intrat în stare de șoc. Nici cei mai pesimiști nu au
prevăzut asemenea condiții, șeful guvernului german, Philipp Scheidemann, la adunarea
din Berlin de pe 12 mai 1919 va declara: „să se usuce mâna care va semna acest tratat și
va îmbrăca Germania în asemenea lanțuri ”, și își va da demisia.8
Tratatul de pace era un ultimatum al învingătorilor, învin șilor. Articolul susținea
că Germania fusese singura vinovată pentru izbucnirea primului război mondial și
aplica o cenzură morală severă. Majoritatea măsurilor punitive dictate împotriva
Germaniei în Tratat – fie ele economice, militare sau politice – porneau de la ideea, că
întreaga conflagrație avusese loc exclusiv din vina Germaniei.9
Fiind vinovată de declanșarea războiului, Germania trebuia să despăgubiască
prejudiciul pe care la provocat aliaților în urma acțiunilor militare. Suma totală a
repara țiilor trebuia stabilită până la 1 mai 1921, până la această dată ei au cerut 20
miliarde mărci în aur, bani sau echivalentul lor în natură. Pe lîngă aceasta, Germania
trebuia să cedeze aliaților aproape întrega flotă comercială și să livreze timp de 10 an i
aproximativ 400 tone de cărbune. Germaniei i -au fost sechestrate toate activele din
străinătate în valoare de 7 mii dolari. Și pe termen de 5 ani, Germania trebuia să aplice
clauza națiunii celei mai favorizate în comerțul cu statele învingătoare, de înd ată și fără
condiții, adică fără contra valoare, în folosul tuturor puterilor aliate și asociate, în cazul

7 Ibidem , p. 30
8 Бернд Бонвеч, История Германии , том 2 от создания Германской Империи до начала XXI Века,
Москва, 2008.
9 Henry Kissinger, Diplomația , BIC ALL, 1994, p. 2012

9
cînd ar acorda vre -un tratament deosebit uneia din puterile aliate și asociate sau oricărei
alte puteri străine.
Tratatul de pace redesena frontiere le Germaniei: Franța redobândea Alsacia și
Lorena; Silezia Superioară, o regiune important din punct de vedere economic, a fost
cedată nou -createi Polonii, care a primit totodată ieșire la Marea Baltică și regiunea din
jurul orașului Posen, prin care s -a creat "Coridorul polonez", ce delimita Prusia de
Răsărit de restul Germaniei; Danzing era declarat „oraș liber” sub protecția Ligii
Națiunilor; Belgia primea regiunile Eupen și Malmedy; Danemarca după referendum a
primit înapoi provincia Schleswig; Regiunea Techen va reveni Cehoslovaciei deși cehii
reprezintau sub o treime din populație; Regiunea Memel va fi plasată sub o
administrație internațională și în 1923 va fi cedată Lituaniei; Regiunea Saar pentru 15
ani trece sub controlul Ligii Nașiunilor, iar mine le de cărbune din regiune au fost cedate
spre exploatare Franței. În total pe continent Germania perdea 13% din teritoriu, cu o
suprafață de 70 579,5 km2 și 6,5 milioane locuitori. Pe lîngă acestea, Germania pierdea
toate coloniile care sub mandat erau ced ate spre administrare altor state. Germaniei îi
era interzisă unirea cu Austria.
Tratatul de la Versailles prevedea și dezarmarea Germaniei, armata sa era redusă
la 100 000 de soldați și 5000 ofițeri, era dizolvat Marele Stat Major, serviciul militar
oblig atoriu era anulat, recrutarea se făcea pe bază de voluntariat. Germaniei i se
interzicea să dețină blindate, artilerie grea, submarine și aviație militară. Teritoriul din
stînga Rinului și o fîșie largă de 50 km de -a lungul malului drept erau demilitarizat e.
La 20 mai delegația germană a rugat să fie prelungit termenul de prezentare a
răspunsului. Ea nu -și pierdea speranța să facă partida pe contradicțiile aliaților. La 29
mai Bronkdorff i -a înmânat președintelui conferinței nota de răspuns. Partea german ă a
protestat contra tuturor punctelor condițiilor de pace și a înaintat contrapropunerile sale.
Nemții nu erau de acord cu armata de 100 de mii de oameni și insistau asupra primirii
Germaniei în Liga Națiunilor; renunțau la Alsacia și Lorena în folosul Fr anței, cerând ca
acolo să fie organizat un plebiscit; acceptau restituirea polonezilor o parte considerabilă
a regiunii Poznan și să -i acorde Poloniei ieșire la mare; acceptau transmiterea coloniilor
sale Ligii Națiunilor, cu condiția recunoașterii și drep tului Germaniei de a primi sub
mandat colonii spre administrare. În privința reparațiilor, partea germană era de acord să
plătească pe parcursul a 60 de ani 100 mlrd de mărci aur, din care 20 de mlrd până la 1
mai 1926. Ea ceda o parte a flotei sale, însă cerea dezarmarea generală. În ce privește

10
vina pentru război, nemții insistau asupra examinării acestei chestiuni de către o comisie
nepărtinitoare.10
La 16 iunie, lui Brokdorff , i s -a înmânat un nou exemplar al tratatului de pace,
în care au fost introdu se unele schimbări. În nota însoțitoare Clemanceau a menționat că
tratatul trebuie acceptat sau respins în forma în care este expus. Pentru răspuns se
acordau cinci zile. În caz în care răspunsul nu va fi primit, „puterile vor anunța că
armistițiul s -a sfâ rșit și vor lua acele măsuri pe care le vor considera necesare pentru a
promova și a realiza aceste condiții prin forță.11
Sub amenințare ocupației militare Adunarea națională a Germaniei, cu 237 de
voturi pentru, 138 împotrivă și 5 abțineri, a aceptat necondiționat tratatul de pace. Tratul
a fost semnat la 28 iunie 1919, în Sala cu Oglinzi a palatului de la Versailles.
Toate partidele politice germane, de la naționaliști la comuniști, au găsit tratatul
injust și umilitor. Nimeni nu se îndoia de necesitatea revizuirii lui, dacă centriștii pledau
pentru ca aceasta să fie făcută treptat, pe calea compromisului cu Antanta, radic alii
militau în favoarea confruntării directe, naționaliștii învinuiau autoritățile, care au
semnat Tratatul de la Versailles, de trădare, comuniștii găsiau salvarea în revoluția
proletară mondială.

1.2 Lucrările Comisiei regimului internațional al portu rilor, căilor
navigabile și căilor ferate.

Încă la Conferința de la Viena din 1814 -1815 au fost stabilite principiile
libertății și regimul de navigație pe fluviile internaționale, însă sfîrșitul Primului Război
Mondial aduce importante schimbări pe harta politică a Europei. Imperiul Otoman,
Austro -Ungar, Rus și German se destramă, iar pe ruinele lor apar multe state naționale,
respectiv și regimul de navigație pe fluviile europene trebuia adaptat noilor realități.
Pentru aceasta, la Conferința de Pace de la Paris va fi înființată Comisia regimului
internațional al porturilor, căilor navigabile și căilor ferate. Deci, scopul comisiei a fost
stabilirea unor principii generale care să se aplice porturilor, căilor navigabile și căilor
ferate cu regim special ș i caracter internațional. Inițial Comisia era compunsă din 15
membri, marile puteri aveau cîte 2 delegați, și cîte un reprezentant din 5 state cu interese
limitate, Belgia, China, Grecia, Serbia și Uruguay. Ulterior, în urma protestelor puterilor

10 Sergiu Nazaria, O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca războaielor mondi ale 1914 –
1945/1947 , Chișinău, 2012
11 Ibidem , p 32

11
mici, „Co nsiliul celor 10” vor completa comisiile de lucru cu încă 4 reprezentanți ai
Poloniei, Portugaliei, României și Cehoslovaciei. Comisia, în componența sa definitivă
s-a întrunit la 3 februarie 1919 și a ținut 44 de ședințe până la 28 octombrie 1919.12
În cad rul Comisiei au fost numiți politicieni, juriști și specialiști în navigație,
personalități remarcabile ale epocii: Henry White, a fost ambasador al SUA la Paris și
Roma, Manley O. Hudson, profesor la Universitatea din Missiouri, generalul de brigadă
britanic O. Mance, André Weiss, profesor la Sorbona, S. Crespi, ministru în Guvernul
italian, K. Adatci, diplomat japonez, autor a mai multor lucrări de drept internațional
maritim, C. De Visscher, profesor la universitatea din Gand, L. Coromilas, ministru și
diplomat grec, Ante Trumbici, ministru de externe al Regatului Sârbo -Croato -Sloven, K
Kramar, președintele consiliului de miniștri al Cehoslovaciei. Simpla enumerare a
componenței Comisiei exprimă importanța chestiunilor care urmau să fie negociate13
În gene ral, spre dezbatere, sau propus 2 proiecte privind regimul fluviilor
internaționale, unul britanic și altul francez. Proiectul britanic propunea constituirea
unor organisme de control cu prerogative largi. de tipul Comisiei Europene a Dunării,
formate din riverani și Marile Puteri neriverane pe rîurile care străbat teritoriul mai
multor țări și care facilitează accesul la mare a unor state. Proiectul francez, era similar
cu cel britanic, dar limita competențele acestor comisii interaționale în favoarea
autorității teritoriale.14
Proiectul francez, propus de A. Charguéraud, definea două tipuri de fluvii
internaționale: cele naurale cu acces direct la mare care străbat mai multe state și
canalele și fluviile care facilitează accesul la mare a unor state. În co ntinuare, proiectul
prevedea: statele riverane acestor fluvii trebuie să asigure libertatea de navigație a
tuturor vaselor de mărfuri și călători; în privința cabotajului, fiecare stat riveran poate
interzice pe teritoriul său acest exercițiu pentru vapoar ele străine, fie maritime, fie
fluviale; taxele de navigație să se aplice echitabil pe anumite părți din fluviu și să fie
folosite în mod exclusiv pentru întreținerea navigației și ameliorarea șenalului navigabil,
procedurile vamale pentru mărfuri și călăt ori să se simplifice și să fie exercitate numai
în anumite porturi apoi, navele să fie lăsate libere, fiind obligate să plătiască numai
taxele de cheiaj, operațiunile de încărcare și descărcare după un tarif public afișat în
toate proturile; fiecare stat r iveran să fie obligat să întrețină în bune condiții șenalul și

12 Ștefan Stanciu, România și Comisia Europeană a Dunării: Diplomație, Suveranitate, Cooperare
Internațională , Pax Aura Mundi, Galați, 2002, p. 195 -196
13 Ibidem , p.196
14 Arthur Tuluș, Dunărea maritimă între Aranjamentele de la Sinaia și Acordul de la Belgrad (1938 –
1948) , Galați University Press, 2008, p. 31

12
instalațiile de semnalizare și cele portuare; administrația fluviilor internaționale și
rețelelor supuse aceluiași regim, să se exercite de către riverani, în toată suveranitatea
lor și, în vir tutea convențiilor speciale, de către o comisie internațională compusă din
delegați ai riveranilor și ai statelor interesate. În cazul în care aceste comisii sunt deja
stabilite, prin convenții și tratate internaționale anterioare, acestea au autoritate
permanentă, în deplină independență față de autoritatea teritorială; aceste comisii au
atribuții tehnice pentru întreținerea navigației, executarea lucrărilor pe șenal, percep
taxe, elaborează regulamente de poliție fluvială uniforme, dacă circumstanțele le permit,
pe tot parcursul fluviului, vegează la stricta aplicare a regulamentelor prin agenții lor;
comisiile internaționale judecă infracțiunile de navigație în prima și a doua instanță;
diferendele de ordin comercial și civil se judecă de către tribunale le de domiciliu ale
apărătorului ori din portul de înscriere a navei păgubite; diferendele între statele
riverane referitoare la această convenție se pot rezolva de către comisia internațională.15
După îndelungate dezbateri comisia va formula clauze care vor fi incluse în
tratatele de pace. Tratatul de la Versailles cu Germania prevedea internaționalizarea
următoarelor fluvii: Elba de la confluența Vitavei, precum și Vitava începînd de la
Praga, Oderul de la confluența rîului Oppa, Niemenul de la Grodno, Dunărea de la Ulm
și Rhinul.16
Caracterul internațional a fost extins nu numai asupra cursului acestor ape, dar și
asupra rețelei fluviale, ce servea în mod natural ca acces la mare pentru mai multe state.
Erau deasemenea socotite ca fiind de interes inter național canalele, șenalele existente
sau care urmau a fi construite în scopul ameliorării sectoarelor naturale navigabile ale
apelor mai sus menționate sau în scopul conectării a două secțiuni naturale navigabile
ale unuia și aceluiaș curs de apă navigabi l.17
Și pentru ca nici un fel de îndoială să nu poată fi, articolul 353 din tratatul de la
Versailles impune categoric Germaniei să aplice regimul internațional și asupra
viitorului canal Rhin -Dunăre, plănuit mai demult să fie construit pentru nevoile
navigației interioare germane și a cărei executare rămânea, totuși, mai departe, în
sarcina tehnicii și a capitalului German.18
Pe aceste fluvii, considerate a fi de importanță internațională, cetățenii, bunurile,
precum și pavilioanele tuturor puterilor se bucurau de deplină egalitate de tratament,

15 Ștefan Stanciu, op.cit. , p. 198
16 Paul Gogeanu, Dunărea în Relațiile Internaționale , Editura Politică, București, 1970, p. 176
17 Ibidem , p 177
18 Dașcov ici Nicolae, Regimul Dunării și al Strîmtorilor în ultimele două decenii , Tipografia Alexandru
A. Terek, Iași, 1943

13
însă acest privilegiu nu se extindea și asupra navelor Germane, care pentru a efectua
transporturi între porturile uneia din puterile aliate avea nevoie de autorizarea specială a
acesteia. Orice fel de taxe pe aceste porțiuni navigabile sau căi de acces erau interzise în
afara celora destinate exclusiv acoperirii cheltuielilor de lucrării de amenajare sau
ameliorare în scopul asigurării bunei navigații. Tranzitul mărfurilor și pasagerilor nu
trebuie să întîlnea scă nici o piedică, și statele riverane, fiecare pe porțiunea sa de fluviu,
răspund de întreținerea în bune condiții a canalului navigabil. Deasemenea statele
riverane trebuie să se abțină de a întreprinde lucrări, ce aduc atingere navigației în
sectorul i nternațional, excepție făcînd doar lucrările de irigație, pescuit sau întrebuințare
a forței hidraulice.19
Tratatele de Pace prevedeau și înființarea de comisii internaționale alcătuite din
riverani și Marile Puteri neriverane, aceasta este una din noutați le aduse de Conferința
de la Paris, față de Conferința de la Viena, care, la insistența Prusiei, specifica că statele
riverane, care sunt suverane asupra porțiunilor de fluviu situate în limitele frontierelor
lor, sunt singurele în măsură să reglementeze prin acorduri navigația pe fluviile
internaționale și că pentru coordonarea activității lor în vederea asigurării navigației
statele riverane pot constitui comisii internaționale.
Sa stabilit ca Comisiei Internaționale pe fluviul Elba să fie alcătuită din 4
reprezentanți ai landurilor Germane riverane, 2 reprezentanți ai Cehoslovaciei și cîte un
reprezentant al Marii Britaniei, Franței, Italiei și Belgiei. În Comisia Internațională a
Oder -ului, 3 reprezentanți ai Prusiei, și cîte un reprezentant al Polonie i, Cehoslovaciei,
Franței și Suediei. S -a prevăzut și dreptul Societății Națiunilor, la cererea unui stat
riveran, de a înființa în viitor o comisie internațională pe Niemen, alcătuită din cîte un
reprezentant din fiecare stat riveran și trei reprezentanț i ai altor state desemnate de
Societatea Națiunilor .
La Conferința de Pace de la Paris s -a hotărît modificarea regimului juridic al
Rinului în favoarea Franței, care primea dreptul de a utiliza apele fluviului, de a construi
canale de navigație și de a e fectua lucrări de irigație. Deasemenea tratatul recunoaște
dreptul exlusiv al Franței de a exploata energia hidraulică a Rinului, cu condiția să -i
plătiască Germaniei jumătate din profitul obținut. În legătură cu aceasta se recunoștea și
dreptul Franței de a efectua toate lucrările necesare, dar acestea nu trebuie să încurce
navigației și nici să modifice albia rîului sau sistemul actual de canale de navigație. Sa
sabilit ca Comisia Fluvială a Rinului să fie compusă din 5 reprezentanți ai Franței,

19 Țimerman Mihail, Очерки Нового Международного Права , Пламя, Прага, 1924, p. 61

14
inclusiv președintele comisiei, 4 reprezentanți ai statelor Germane, și cîte 2
reprezentanți ai Marii Britanii, Italiei, Belgiei, Olandei, și Elveției.20
Clauzele referitoare la Dunăre, ce au fost incluse în tratatele de pace cu statele
învinse, se găsesc în artic olelor 346 -351. Astfel Dunărea era declarată internațională de
la Ulm până la mare, inclusiv afluienții navigabili, canalele și șenale existente sau care
urmau a fi construite. Înființarea a două comisii internaționale care să organizeze și să
urmărească a plicarea principiilor libertății și egalității navigației pe fluviile
internaționale : reînființarea Comisiei Europene a Dunării, pe sectorul maritim, cu
aceleași prerogative ca și înainte de război, dar în componență diferită, statele învinse
precum și R usia Sovietică erau excluse, articolul 346, menționînd că Comisia
Europeană a Dunării va fi compusă din reprezentanții Marii Britanii, Franței, Italiei și
României; înființarea Comisiei Internaționale a Dunării pe sectorul fluvial, între Ulm și
punctul de încetare a competenței Comisiei Europene a Dunării. În Comisia
Internațională a Dunării urmau să intre reprezentanții tuturot statelor riverane și a
Marilor Puteri neriverane, Anglia, Franța, Italia.
Punctul unde încetau competențele Comisiei Europene a Dunării a provocat o
dispută între reprezentantul României care insista pe Galați și reprezentanții Marii
Britanii care au cerut extinderea competenței Comisiei Europenea a Dunării pînă la
Brăila. În final s -a luat o decizie „solomonică” neindicînd exact l imitele teritoriale ale
Comisiei.21
Astfel observăm că în Problema Dunării s -a procedat diferit, fiind prevăzută
constituirea a 2 comisii internaționale, una cu competențe tehnice, Comisia
Internațională a Dunării, a doua, Comisia Europeană a Dunării, și cu rol politic.
Articolul 352 al Tratatului de la Verasailles stabilea obligația Germaniei și a
aliaților ei să restituie reparații și despăgubiri Comisiei Europene a Dunării pentru tot ce
suferise în cursul războiului.
Deși la Conferința de Pace de la Paris problema Dunării a fost dezbătutuă pe
larg, o soluție definitivă nu a fost adoptată, din cauza intereselor divergente ale marilor
puteri, urmînd ca o conferință internațională să stabiliască statutul politico -juridic al
Dunării.22

20 Zehn Jahre, Versailles , Ed. Brückenverlag, Berlin, 1930 , p. 243
21Fandicov Pavel, Международно -правовой режим Дуная: Исторический очерк , Госюриздат, 1955,
p. 110
22 Cezar Avram, Alin Mitrică, Coordonate în diplomația și politica militară româno -iugoslavă în
problema Dunării la Conferința de pace de la Paris , Seri e Nouă, nr. 23/2009, Editura Academiei,
Craiova, 2008, p. 72

15
Pe sectoarele unde nici o organizație specială nu se ocupă de executarea
lucrărilor de ameliorare sau întreținere a porturilor internaționale ale fluviului, tratatul
de la Verssailles, prevedea că fiecare stat riveran era îndrituit, să ia măsuri menite să
înlăture obstacole le sau pericolele pentru navigație, asigurînd menținerea acesteea în
bune condiții.
Dacă un stat refuză să se conformeze obligațiilor mai sus menționate statele
riverane se pot adresa unui for de jurisdicție desemnat în acest scop de către Liga
Națiunilor .23
Internaționalizarea marilor fluvii europene din punct de vedere al Marilor Puteri
învingătoare de la Conferința de Pace de la Paris, a fost o măsură de a împiedica
impunerea hegemoniei vreunui stat și astfel de a asigura principiul libertății navigație i.
Germania însă a interpretat internaționalizarea căilor sale de navigație ca o încercare de
ai lega mîinile într -o posibilă confruntare economică din viitor, în toate comisiile
internaționale Germania aflîndu -se în vădită inferioritate, asta chiar dacă în majoritate și
pe cea mai întinsă parte din cursul lor ele trec prin teritorii Germane. Analiștii sovietici
văd în această măsură, tendințele Marilor Puteri imperialiste de a -și subordona
intereselor lor economiile statelor Europei Centrale și din Bal cani.

1.3 Conferința internațională pentru stabilirea Statutului Definitiv al
Dunării.

La 2 august 1920, la Paris, s -a deschis Conferința internațională pentru stabilirea
Statutului Definitiv al Dunării. La conferință au participat reprezentanții Marii Britanii,
Belgiei, Greciei, Italiei, Franței, României, Regatului Sârbo -Croato -Sloven,
Cehoslovaciei, și fără drept de vot reprezentanții Germaniei, Austriei, Bulgariei și
Ungariei, aceste state, potrivit Conferinței de Pace de la Paris, erau obligate să accepte
Statutul Definitiv al Dunării.
La Conferința Internațională pentru stabilirea Statutului Definitiv al Dunării, la
fel ca și la Conferința de Pace de la Paris, nu a fost invitată Rusia Sovietică, fost stat
membru al Comisiei Europene a Dunării, car e potrivit analiștilor sovietici, avea toate
motivele și drepturile de a patricipa, fapt ce dovedește și caracterul antisovietic al
acestor 2 conferințe. Continuînd în acest sens, lucrările sovietice evidențiază și faptul

23 Ibidem , p 178

16
că rolul decisiv la conferință l -au jucat Franța și Anglia, în aceste condiții ele servesc
intereselor imperialiste ale celor 2 mari puteri.24
Lucrările Conferinței au durat un an și s -au desfășurat în două sesiuni: 2 august –
16 noiembrie 1920, 5 aprilie – 21 iulie 1921, pînă s -a ajuns l a redactarea Statutului
Definitiv al Dunării. Președintele Conferinței a fost ales plenipotențiarul francez Albert
Legrand, iar plenipotențiarul român, Toma Stelian, a fost ales vicepreședinte. La cea de –
a doua sesiune, România a fost reprezentată de minis trul plenipotențiar Constantin
Conțescu. Conferința a avut loc în aceeași clădire în care s -a semnat tratatul de la Paris
din 1856, care punea bazele primei organizații europene pe Dunăre.
Diplomatul francez, Maurice Paléologue a deschis conferința cu urm ătoarele
cuvinte: „Printr -o coincidență fericită, v -ați adunat astăzi în aceeași încăpere în care s -a
semnat tratatul de la Paris din 1856, care a marcat începutul primei organizații europene
pe dunăre. Nici un alt loc nu ar fi mai potrivit pentru a finali za munca marilor voștri
predecesori. Vremurile grele, s -ar putea spune tragice, prin care am trecut, conferă o
importanță deosebită misiunii dumneavoastră, deoarece are scopul de a restabili
deplinul curs al vieții economice în Europa Centrală.25
Chiar de la prima ședință a conferinței, membrii au fost sesizați de existența
unui proiect de act final sub forma unei convenții care trata, în esență, toate chestiunile
privind regimul Dunării.26
Reprezentanții Iugoslaviei, României și Cehoslovaciei au cerut amân area
dezbaterilor pentru a putea studia proiectului francez. Astfel pînă la 1 septembrie 1920,
dezbaterile sau întrerupt.27
Discuțiile au fost reluate în baza textului francez, căruia i se aduse unele
modificări neesențiale. Toate delegațiile și -au expus punctul de vedere asupra viitoarei
reglementări. Proiectul francez a fost criticat de riverani, care considerau că li se încalcă
suveranitatea teritorială. Delegațiile Bulgarie, României, Regatului Sârbo -Croato –
Sloven și Greciei vor prezenta proprii proie cte care în general vor fi ignorate în
dezbateri, acestea urmânduși cursul pe baza proiectului francez, modificat.28

24 Fandicov Pavel, op.cit. , p. 112 -113
25 Muntean Mihail, Дунайская Проблема в Международных Отношениях (1945 -1948) , Știința, 1977,
p. 20
26 Paul Gogeanu, op.cit. , p. 183
27 Ibidem , p. 185
28 Ibidem , p. 186 -193

17
Negocierile cele mai complexe și contradictorii sau purtat pentru următoarele
subiecte: navigația vaselor de război pe Dunăre, atribuțiile celor două comisii ale
Dunării, cabotajul și rețiaua fluvială declarată internațională.29
De la început statutul repetă principiile consfințite de tratatele păcii generale,
proclamând libertatea navigației și egalitatea tuturor pavilioanelor, pe cursul nav igabil
de la Ulm la Marea Neagră, precum și pe rețiaua fluvială internaționalizată, fără nici o
deosebire posibilă în dauna supușilor, bunurilor sau pavilionului unei puteri oarecare,
între acestea și supușii, bunurile și pavilionul statului riveran însuși ori ale statului ai
căror supuși, bunuri și pavilion se bucură conform dreptului comun, de tratamentul cel
mai favorabil.30
Convenția privind Statutul Definitiv al Dunării menține distincția între Dunărea
maritimă și cea Fluvială, păstrîndu -se Comisia Europeană a Dunării pentru cea dintâi și
înființîndu -se Comisia Internațională a Dunării pentru a doua.
Referitor la Dunărea M aritimă, delegația României urmăria lichidariea Comisiei
Europene a Dunării și unificarea întregului curs a Dunării sub o singură organiazație sau
reducerea prerogativelor acesteia astfel încît ea să nu încalce drepturile suverane ale
României.
Grecia, Bu lgaria, Belgia, Ungaria, Austria și Germania au solicitat argumentat
includerea lor în Comisia Europeană a Dunării. Delegații Greciei în susținerea cererii
lor au adus la cunoștință Comisiei că țara lor controlează 23,5% din traficul Dunărean,
neincluderea lor în Comisia Europeană a Dunării ar fi nedreaptă. Belgia și -a argumentat
cererea prin interesul deosebit în comerțul cu ceriale și că în 1911, 34% din exportul
României era îndreptat spre Belgia. Bulgaria a declarat că înafara României, ea este cea
mai apropiată de această organizație.31 Ungaria și Austria ca state riverane care au fost
private de altă ieșire la mare.32
Delegația germană în ideea admiterii sale în Comisie, au arătat că datorită
articolului 346 din tratatul de la Versailles, Comisia Europe ană a Dunării a fost
restabilită în puterile și privilegiile ce i -au fost atribuite prin tratatele anterioare. În ceea
ce privește componența, trataul face o excepți, mai degrabă o restricție, din toate statele

29 Ștefan Stanciu , op.cit. , p. 224
30 Nicolae Dașcovici, Dunărea Noastră , Editura Fundației Culturale „Principele Carol”, București, 1927,
p. 6
31 Ibidem , p. 198 -199
32 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român , Editura Științifică, București, 1972, p.
209

18
participante în trecut tratatul, prevede, în prezent, provizoriu, să facă parte doar Italia,
Marea Britanie, Franța și România.33
Această situație, chiar dacă provizorie, era considerată ca o sancțiune la adresa
Germaniei, care își manifestă speranța că într -o bună zi locul îi va reveni de fapt, după
cum i se cuvine de drept. Guvernul german atribuie o mare importanță în sensul că
compunerea provizorie a comisiei să fie modificată imediat printr -o hotărîre definitivă,
iar puterile semnatare a tratatului de la Versailles, actionând într -un spirit de con ciliere,
justiție și echitate, vor reda Germaniei locul și votul, pe care l -a avut în Comisia
Europeană a Dunării.34
În cele din urmă, s -a adoptat formula prevăzută și -n tratatele de pace, menținerea
Comisiei Europene a Dunării, formată din Anglia, Franța, Italia și România, dar cu
mențiunea că cele patru membri vor putea în viitor discuta cererile și altor state care vor
justifica interese de comerț și navigație. Însă primirea nu se putea face decât cu
unanimitate de voturi.35
S-a menținut ca și în trecut sediul Comisiei la Galați, precum și prerogativele
care le avea înainte de război. Sectorul de juridicție a Comisiei Europene a Dunării se
extinde și asupra gurilor Chiliei, și se întinde pînă la Galați dar, va executa lucrări
tehnice și pilotaj și pe sect orul Galați -Brăila.36
Cu toate că după Marea Unire, Gurile Dunării se vor afla în întregime pe
teritoriul său, România nu se va putea bucura de acest privilegiu, fiindcă Comisia
Europeană a Dunării va beneficia de completă independență față de autoritate teritorială,
putînd fi comparată cu un stat în stat.
Nicolae Titulescu va evidenția următoarele competențe și privilegii pe care le va
avea Comisiea Europenă a Dunării în perioada interbelică, pînă la aranjamentele de la
Sinaia din 1938, fiind creată pent ru a se îngriji de lucrările de la gurile fluviului și din
părțile învecinate, Comisia primește și sarcini administrative privind navigația.
Organele sale sunt recrutate printre cetățeni străini sau români afalați la ordinile
exclusive ale Comisiei.
Fiecare dintre cei doi agenți, căpitanul de port și inspectorul de navigație, nu
primesc doar competențe administrative ci și dreptul de jurisdicție fiecare în resortul lui.
Ei, ajutați de agenții lor, constată contravențiile, întocmesc procese verbale, citeaz ă
martorii, judecă în primă instanță, dau hotărîri în numele Comisiei. Aceste hotărîri sunt

33 Paul Gogeanu, op.cit. , p. 200
34 Ibidem , p. 200
35 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op.cit. , p. 210
36 Ștefan Stanciu, op.cit. , p. 227

19
susceptibile de apel în fața Comisiei Europene, care este în același timp instanță de apel
și curte de casație, ele nu pot fi atacate niciodată în fața instanțelor țării. Mai mult cei
doi agenți ai Comisiei au competența să judece cauze penale și să condamne pe
comandantul vasului, pe pilotul vasului sau pe amândoi la o amendă oarecare, au și
dreptul extraordinar, necunoscut de nici o altă instituție din lume, de a i nclude în
amendă suma aferentă pagubei cauzate lucrărilor instalațiilor aparținînd comisiei.
Comisia Europeană este scutită de taxe pentru servicii de transport public,
scutită de taxe pentru toate importurile făcute în numele Comisiei sau a membrilor și
funcționarilor ei, inviolabilitatea domiciliului funcționarilor, inviolabilitatea personală a
agenților săi, scutirea de taxe poștale, telegrafice și telefonice.
Mai mult Comisia Europeană a Dunării are dreptul de a avea nave de pază
însărcinate să garant eze la nevoie cu forța armată executarea hotărîrilor luate.
Comisia are propriul său cod civil, acesta reglementează ordinea succesorală în
ce privește distribuirea între soți și moștenitori direcți sau indirecți a fondurilor de
pensie constituite pentru agenții săi demisionați sau decedați. Toate aceste prerogative
se exercită pe teritoriul unui stat suveran, România. 37
Articolul 7 privede modulul în care Comisia Europeană a Dunării urma să -și
înceteze activitatea, astfel puterile Comisie nu vor putea lua sfîrșit decît printr -un
aranjament internațional încheeat de către toate Statele reprezentate în Comisie.38
Componența Comisiei Internaționale a Dunării rămânea cea stabilită de tratatele
de pace, toate statele riverane Dunării, Germania avea 2 reprezentanți, precum și Marea
Britanie, Franța, Italia .
În articolele 11 – 17 statutul stabilește amănunțit competen țele Comisiei
Internaționale a Dunării, precum și aspectul ei financiar. Pe baza proiectelor prezentate
de statele riverane comisia stabilește programul marilor lucrări pentru ameliorarea
navigației, deosebit de programul lucrărilor anuale întocmit de fiec are stat riveran, în
privința domeniului teritorial respectiv și pe care -l trimite spre aprobare Comisiei
Internaționale. În cazuri urgente și neprevăzute, statele riverane vor putea îndeplini, în
marginile fruntariilor lor, lucrările necesare fără prealab ila autorizare a comisiei, pe care
apoi o vor documenta asupra împrejurărilor. În genere executarea lucrărilor revine
fiecărui stat riveran în sectorul său fluvial, cheltuielile curente de întreținere revin în
sarcina respectivilor riverani, dacă ele depăș esc mult nevoile traficului național să fie

37 Nicolae Titulescu, Politica Externă a României (1937) , Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 248 –
250
38 Statutul definitiv al Dunărei , Tipografia „Jockey -Club” Ion C. Văcărescu, București, 1923

20
repartizate echitabil, prin oficiul comisiei, și celorlalți riverani direct interesați. Cu
autorizația comisiei se vor putea percepe, pentru acoperirea lucrărilor de ameliorare
foarte importante, taxe de navigați e de către statul executant sau direct de comisie, cînd
le va fi executat ea.39
O altă sarcină a Comisiei Internaționale a Dunării a fost elaborarea, după
propunerea statelor riverane, a unui regulament de navigație și poliție, care în măsura
posibilitățil or, va fi uniform pentru partea rețelei fluviale pusă sub autoritatea sa.
Riveranii vor pune acest regulament în vigoare pe teritoriile lor, printr -un act de
legislație sau de administrație publică internă, și fiecare va fi însărcinat cu aplicarea
lui.40
Comisia pentru îndeplinirea sarcinilor ce -i sunt încredințate își va continua toate
serviciile administrative, tehnice, sanitare și financiare pe care le va socoti necesare.
Sediul a fost stabilit, pentru 5 ani, la Bratislava de unde, după expirarea lor, se va
strămuta pe un nou termen egal în alt oraș 41
Convenția privind Statutul Definitiv al Dunării a fost semnată la 23 iulie 1921 și
a intrat în viguare la 1 octombrie 1921.

39 Nicolae Dașcovici, op.cit. , p. 94
40 Ibidem , p.95
41 Ibidem , p.97

21
2.Politica Republicii de la Weimar la Gurile Dunării

Pentru o mai bună înțeleg ere a geopoliticii germane la Gurile Dunării am
prezentat pe scurt principalele perioade din istoria Republicii de la Weimar, precum și
Ostpolitikul german din această perioadă.
Istoria Republicii de la Weimar este experiența a 12 ani de regim democratic în
Germania interbelică, ea poate fi împărțită în trei perioade.
Prima perioadă, de la formarea republicii pînă la sfîrșitul anului 1923, sunt ani
în care tînăra Republica de la Weimar lupta pentru supraviețuire. Înfrîngerea în Primul
Război Mondial și ocuparea de către Franța și Belgia a Ruhrului, pe de o parte, a unit și
a întețit sentimentul național al germanilor. Tratatul de la Versailles a fost interpretat de
marea majorita te a germanilor ca un dictat și o umilință din partea Marilor Puteri
învingătoare. Pe de altă parte rapid a crescut instabilitatea politică din interiorul
Germaniei, mulți considerîndu -i vinovați de trădare pe semnatarii Tratatului de Pace.
Fragedele struc turi ale republicii erau regulat atacate de către revoluționarii comuniști
de stînga și puciștii de dreapta (puciul lui Kapp din 13 -16 martie 1920, și Puciul de la
berărie a lui Hitler din 8 -9 noiembrie 1923). Colapsul sistemului monetar, încercările
separ atiștilor, cu sprijinul ocupantului străin, de a desprinde Regiunea Rhinului de
Germania, revoluția comunistă din Turingia și Saxonia, conflictul Bavariei cu
autoritățile centrale, toate aceste evenimente au aruncat statul întro puternică criză ce
punea su b semnul întrebării însăși existența sa.
Criza politică internă era însoțită de o criză în sfera politicii externe, unde se
ducea o luptă grea între partea germană și statele învingătoare, pentru îndeplinirea
condițiilor prevăzute în Tratatul de Pace.
A doua perioada din istoria Republicii de la Weimar începe la finele anului
1923 și ține pînă la începutul Marii Depresiuni, în 1929. Aceasta a fost o perioadă de
stabilizare economică și consolidare politică, perioadă cunoscută și ca ”era Streseman”.
Plata reparațiilor a fost reconstruită prin intermediul Planului Dawes, cu ajutorul
statelor unite, plan care era orientat mai mult spre posibilitățile economiei germane.
Acordul de la Locarno ( ce garanta hotarele vestice cu Franța și Belgia) readucea
Germani a în rîndurile Marilor Puteri Europene, pe poziție de egalitate. În același timp
începe și concilierea Germaniei cu Franța. Rezultatul politicii externe rațională dusă de
Germania în perioada aceasta a fost primirea ei în Liga Națiunilor în 1926. Perioada se

22
închee odată cu declanșarea Marii Depresiuni la finele lui octombrie 1929, criză cu
consecințe fatale pentru democrația germană.
Ultima perioadă din istoria Republicii de la Weimar este caracterizată prin
colapsul economic, creșterea șomajului, și rui narea progresivă a democrației. Partidele
radicale și adversarii democrației primesc un val mare de aderenți din rîndul șomerilor
și a dezamăgiților.
În această perioadă producția industrială sa redus la jumătate, la fel a căzut și
salariu minim pe econom ie, numărul șomerilor a atins aproape 6 milioane de oameni.
Falimentau proprietățile mici și mijlocii, deasemenea și băncile. Capitalul străin întoarce
spatele Germaniei.
Forțele radicale de stînga și dreapta utilizau la maxim tema sărăciei și a
șomajului , în acest mod îmbogățindu -și electoratul. În Reichstag deja nu se mai putea
forma un cabinet puternic, în total, în această perioadă, sau succedat 16 cabinete, în
medie fiecare se menținea 8 luni și jumate.
Din cauza incapacității reichstagului de a form a un cabinet puternic, bazat pe o
majoritate parlamentară, în martie 1930, președintele Germaniei încă din 1925, Paul
Von Hindenburg, îl va numi cancelar pe Heinrich Brüning, dîndu -i posibilitatea de a -și
forma un cabinet fără vre -un spijin din partea fr acțiunilor paramentare. Din acest
moment Germania de facto trece la un regim prezidențial, președintele hotărînd cînd și
pe cine să -l numească cancelar, și deasemenea dacă e necesară dizolvarea
parlamentului. În următorii ani aceasta va duce la lichidarea sistemului parlamentar și la
formarea regimului prezidențial autoritar.
Din 1930 începe a crește și popularitatea mișcării național -socialiste condusă de
Adolf Hitler, cu tendințe antidemocrate, antisemite și pseudorevoluționare, puțin
cunoscută pînă la această dată și care la alegerile din iulie 1932 cîștigă cele mai multe
locuri în reichstagul German.
Pe 30 ianuari 1933 Hitler depune jurământul pe constituția Republicii de la
Weimar în calitate de cancelar. În cabinetul său intrau în afară de reprezen tanți ai
partidului său și cîțiva politicieni din partidele de dreapta și care nu făceau parte din nici
un partid. Astfel în Geramnia se instaurează dictatura național -socialistă.42
După cum am mai spus, Germania, stat învins în Primul Război Mondial, a fo st
obligată să suporte normalizările geopolitice impuse de Tratatele de Pace. Acestea
constau în cedarea Zonei Renane, Dantzigului, Pomeraniei, zonei sudete, și în Răsăritul

42Pavlov Nicolai, Внешняя политика Вемарской республики (1919 –1932) ,
http://mgimo.ru/files/210929/Weimar.pdf , 04.02.2017

23
Europei printr -o politică de ”îndiguire” abil dirijată de Franța, care a reunit st atele
unificate sau nou apărute în cunoscutul sistem continental de alianțe planificat de Qui
d’Orsay.43
Ofensiva Germaniei în Europa de Est, în perioada Republicii de la Weimar, s -a
făcut în special pe aliniament geoeconomic: tratate de comerț avantajoase și credite
acordate de proprii actori –firme și bănci – aducătoare de avantaje politice republicii
weimariene. Recuperarea unei influențe tradiționale în spațiul estic era un obiectiv
central al Republicii de la Weimar. În termeni de Realpolitik, politica estică a noii
Germanii constă în a face din Germania o forță de atracție economică care să constituie
un mijloc de satisfacere a mai multor obiective. Are loc o reactivare a instinctului de
expansiune relevat prin formula tradițională „Drang nach Osten”.
Ostpolitik nu este numai o axă sau direcție tradițională de relații externe, ea este
un concept, o doctrină care a generat un evantai conceptual specific, intersectant cu
diferitele strategii de politică externă germană. Etapizarea acestui sector esențial al
discursului de politică externă ar putea fi făcut astfel în timpul Republicii de la Weimar:
a) recuperarea influienței politico -economice tradiționale (1919 -1925), b) după
revenirea Germaniei în concertul de putere european (1925), penetrația sistemică printr –
un nou „Drang nach Osten”.
Anihilarea instinctului expansiv estic al tinerei Republici de la Weimar s -a făcut
prin întărirea teritorială a noilor state și datorită cadrului geopolitic fundamentat de
prevederile teritoriale ale Tratatului de la Vers ailles, Polonia, Cehoslovacia și Lituania
care au achiziționat Rusia occidentală, Silezia Superioară, Dantzingul, Teschenul,
Sudetenland, Memel. Pe această coordonată, putem evalua și rațiunea sistemului
continental de alianțe realizat de Franța și democra țiile estice: România, Cehoslovacia,
Polonia și Regatul Sârbo -Croato -Sloven, aranjament erodat prin garanțiile „morale”
care-l grevau și de spiritul locarnian(1925).
„Penetrația pacifică” economică a Germanie viza dislocarea României, Poloniei,
Cehoslovac iei, Iugoslaviei din aranjamentele de securitate est -europene (în primul rînd,
mica înțelegere, care, prin asistența româno -iugoslavă pentru Praga, intersa factorii de
decizie berlinezi) și din sistemul insular de alianțe inițiat de Republica a III în Răsă rit.
Prin intrarea în forul genevez (1926) a Germaniei, democrațiile occidentale urmăreau o
temperare a revanșizmului german, cancelarul Marx afirmând: „poate fi realizat
absurdul plan Mitteleuropa prin inrarea în Societatea Națiunilor?”.

43 Buchet Constantin, România și Republica de la Weimar 1919 -933, Editura All, București, 2001, p 112

24
Construcția poli tică antirevizionistă a fost ajutată de penetrația economică ce
prefigura dominația politică germană asupra Estului și Centrului Europei. După unii
autori, noul Drang nach Osten și crearea unui „An schlus economic” cu estul european
spre sfîrșitul anilor ’ 20 au fost semne ale recuperării statutului de mare putere prin
crearea de „dominioane germane” influențabile în privința deciziiei politice.
Deschiderea pieței germane produselor agrare, fertilizarea economiilor naționale cu
inserția de capital german, as istența tehnoologică a firmelor, au fost metode de politică
economică externă care au asigurat influență politică și chiar o modificare a discursului
statelor cu opțiuni net antirevizioniste (statele din Mica Înțelegere, Polonia), proces
accelerat și de o inițială, iar apoi constantă cedare a inițiativei politico economice de
către Franța în zona est -europeană.
Istoriografia și politologia germană pornește de la premiza că Europa de Est
înseamnă spațiul geopolitic dintre Rusia și Germania: statele baltice, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, România, statele din zonă avînd
tradiționale relații mutuale cu Berlinul. Astfel am putea decela mai multe teorii, una
fiind fidelă lui Fr. Nauman, în care Mitteleuropa este falia geopolitic gravitaționată spre
Germania. Alți anliști enunță teza prin care Republica de la Weimar este „punte” între
Est și Vest, ca o mare putere centrală cuprinsă de „deriva spre Est” după implozia din
Rusia țaristă.44
Trebuie de menționat și interdependența econo mică a statelor bazinului
dunărean, cu economie agrară (peste 80% din populație era ocupată în agricultură) și
Germania stat puternic industrializat, asfel cea din urmă avea mare nevoie de mărfurile
țărilor din bazinul dunărean și invers primele erau în că utarea produselor industriale și a
capitalului German.
Din cele spuse mai sus rezultă și interesul sporit al Republicii de la Weimar
pentru navigația pe Dunăre și pentru activitatea celor 2 comisii internaționale.
Prevederile Tratatului de Pace de la Ver sailles, și -n special înlăturarea
Germaniei din Comisia Europeană a Dunării, sunt principalele cauze ale practic
neînsemnatei influențe ale Republicii de la Weimar asupra activității Comisiei Europene
a Dunării. Navigația și controlul asupra Gurilor Dunări i aflîndu -se pînă în preajma celui
de la Doilea Război Mondial în mîinile Marii Britanii, Franței și Italiei.
După reorganizarea și repunerea în funcție a Comisiei Europene a Dunării, nu s –
a scăpat din vedere că Tratatul de la Versailles, prin articolul 352, obliga Germania să
plătească repararea prejudiciilor pe care le -a cauzat Comisiei Europene a Dunării.

44 Ibidem , p 112 -116

25
Comisia, prin serviciul tehnic, și -a evaluat pagubile la suma de 1.834.800 franci aur.
Aceste despăgubiri erau foarte importante pentru Comisia Europ eană a Dunării care
avea mari greutăți financiare. În termenul stabilit, ea a înaintat cererea de despăgubire
către Comisiea de Reparații, care însă a fost respinsă pe motiv că a enumerat clar
condițiile în baza cărora dorea obținerea reparațiilor. Interme diarul Comisiei Europene
la Conferința ambasadorilor din 17 ianuarie 1921 ia cerut Comisiei de Reparații să -și
modifice rezoluția privind pagubele de război care trebuiau achitate de Germania. Prin
urmare Comisia de Reparații a consultat guvernele interesa te în această cauză și în
consecința obiecțiilor prezentate de Guvernul German, ea a decis să -și mențină punctul
de vedere anterior.
Comisia Europeană a luat atunci decizia să rezolve direct cu statele interesate
problema reparațiilor pe care le datorau a cesteia în virtutea tratatelor.
În urma negocierilor relizate cu aceste state, o Conferință s -a organizat la Galați,
la 13 -16 mai 1924 între reprezentanții Comisiei Europene și Plenipotențiarii Germaniei,
Austriei, Ungariei și a Bulgariei. Un acord a fos t încheit la 16 mai 1924, întru realizarea
căruia Comisia Europeană a manifestat un larg spirit de înțelegere, fixând suma de 667
000 franci aur, suma totală a reparațiilor datorate Comisiei de patru state în virtutea
tratatelor de pace, această sumă cupri ndea de asemenea și daunele provocate
personalului Comisiei.
După această Conferință, Germania își va achita în mod regulat obligațiile față
de Comisia Europeană a Dunării.
Deasemenea Comisia Europeană a cerut și Germaniei restituirea arhivelor
Inspector atului Serviciului Navigației care priveau transportul, și fuseseră duse de la
Tulcea la Berlin în timpul ostilităților. Guvernul German nu a întîrziat să dea dreptate
acestei solicitări.
Comisia Europeană însă s -a bucurat mai puțin de îndeplinirea unei alte pretenții,
conform căreia Germania trebuia să cedeze potrivit Tratatului de la Versailles o parte
însemnată din echipamentul său fluvial și pe lângă aceasta Comisia Europeană a mai
cerut două remorci de mare putere. La 2 august 1921, expertul american , care a prezidat
operația de împărțire a echipamentul fluvial cedat de Germania, nu a satisfacăut cererea
Comisiei.45
La 20 decembri 1926 Germania închee de plătit reparațile datorate Comisiei
Europene a Dunării și, pe temeiul articolului 4 al Satutului Definitiv al Dunării, care

45 La Commissi on Européenne du Danube et son Oeuvre de 1856 à 1931 , Paris Imprimerie Nationale,
1931

26
spune că orice stat care justifică interese comerciale maritime și europene suficiente la
Gurile Dunării poate depune o cerere să fie admisă și în urma unei decizii unanime,
luate de reprezentanții guvernelor statelor membre să fie primită în Comisie. Prin
demersuri formale pe lîngă cele 4 guverne ale statelor componente, Germania, tot în
acest a n va cere să fie reprimită în Comisie. Însă această cerere îi va fi refuzată inclusiv
și datorită opoziției României care urmărea desființarea Comisie Europene a Dunării și
nu putea permite întărirea ei.
După acest refuz Republica de la Weimar nu va mai d epune nici o altă cere
pentru a fi admisă în Comisia Europeană a Dunării, dar va acționa spre creșterea
influienței sale pe fluviu, în primul rînd prin creșterea flotei sale fluviale, și -n 1927,
împreună cu Austria și Ungaria, va înființa compania mixtă de navigație
„Betriebsgemeinschaft”.
Tot în acest sens va începe un amplu program de expansiune economică în țările
bazinului dunărean, o importantă reușită va fi semnarea pe 19 martie 1931 a unui acord
de uniune vamală cu Austria, acord ce ar fi deschis și calea liberă spre ofensiva
economică în Balcani. Însă datorită presiunilor venite din parte Franței, Austria va
renunța la acest proiect.

27
3.Politica Germaniei Naziste la Gurile Dunării până la
declanșarea celui de al Doilea Război Mondial

3.1 Politica Germaniei Naziste până la Conferința de la Sinaia.

Pe 30 ianuarie 1933, președintele Germaniei Paul von Hidenburg a semnat
decretul prin carea Hitler era numit reichskanzler. Această dată simbolizează începutul
perioadei național -socialiste în istoria Ge rmaniei.
În drumul lor spre cucerirea puterii, naziștii au promis locuri de muncă tuturor
nemților, asistență socială din partea statului, o viață decentă nemților obișnuiți și
condiții pentru îmbunătățirea statutului lor social. În politica externă au pro mis anularea
restricțiilor impuse de Tratatul de la Versailles, și întoarcerea Germaniei statutului de
mare putere.
Programul nazist de politică externă a Germaniei a urmărit realizarea
programului înscris în Mein Kampf , care, în esența sa, însemna cuceri rea hegemoniei
continentale și asigurarea, prin expansiune teritorială, a „spațiului vital”, ca și
constituirea unei zone de control și dominație economică – Wirtschaftsraum. Fapt că
Hitler nu a renunțat nici un moment la înfăptuirea ideilor sale expuse în Mein Kampf ne
dovedește, așa -zisa „a doua carte” a sa din 1928, scrisoarea pe care i -o adresa
colonelului Walter von Reichenau, la 2 decembrie 1932, sau expunerea sa din 3
februarie 1933, în care sublinia necesitatea „cuceririi unui nou spațiu vital în est”.46
Acest program de politică externă îmbina elemente de geopolitică, bazate pe lucrările
lui Haushofer și, rasisme și fanatisme ce propagau idea superiorității rasei germane.
Astfel Hitler a utilizat ideile geopolitice în special lucrările lui Haushofer ca un mijlo c
prin care a încercat să convingă lumea că Germania are nevoie de cît mai mult spațiu
vital și pentru a -și legitima și acoperi „științific” politica de anexiuni teritoriale.47
Dezvoltînd ideile lui Ratzel și Kjellen, Haushofer a dat geopoliticii forma în care
aceasta a fost declarată parte a doctrinei oficiale a celui de al Treile Reich. Pornind de la
ideile celor doi geopoliticieini nemți amintiți și îmbinîndule cu cele ale britanicului
Mackinder, Haushofer a dezvoltat teoria blocului continental și cea a spațiului vital.

46 Chiper Ioan, România și Germania nazistă : Relațiile româno -germane între comandamente politice și
interese economice : (ianuarie 1933 -martie 1938 ), Elion, București, 2000, p. 49 -51
47 Hlihor Constantin, Geopolitica și Geostrategia în Analiza Relațiilor Internaționale Contemporane ,
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005, p. 63

28
Astfel alături de noi obiective, naziștii au dezvoltat și a urmărit realizarea, printr -o
formulă ideologică nouă și cu mijloace noi, obiective mai vechi ale imperialismului
german. Datorită asemănarii cu vechile idei pan -germanice Hitler a primit o largă
susținere din partea cercurilor reacționar -conservatoare.
Expresii cheie în lucrările geopolitice din această perioadă sunt „Raum und
Lage” (spațiu și locație), „Macht und Raum” (putere și spațiu), „Volk ohne Raum”
(popor fără spațiu) Leb ensraum (spațiu vital), și „Blut und Boden” (sînge și pămînt).
Haushofer considera că renașterea Germaniei este posibilă numai dacă germanii
de rînd vor învăța să gîndească în termeni geopolitici, iar conducătorii lor să acționeze
geopolitic. Pentru acea sta el a reușit să includă disciplina geopolitica în planul de
învățămînt al Universității din Munchen, și prin aceasta să obțină acces la auditoriul
necesar pentru a -și populariza ideile revanșiste.48
În lucrările sale, Haushofer exprima convingerea că pe ntru o dezvoltare optimă,
un stat trebuie să -și asigure și să -și extindă spațiu vital. Pentru aceasta statul mai mare
poate să ocupe statele învecinate mai mici. Considerînd Europa Centrală drept baza
Germaniei, Haushofer arăta spre est ca principala dire cție de expansiune teritorială.
Încorporarea micilor state din estul și vestul Germanie era inevitabilă și complet
justificată, spre exemplu Olanda și Luxemburg, pentru el erau „stînci” desprinse din
„marea stîncă germană”.
Justificarea conțepției „spațiul ui vital” a fost găsită de Haushofer prin
descoperirea unei "legi" care punea în relație directă populația și teritoriul pe care acesta
trăiește. În opinia lui Tabloul geopolitic al populației globului prezintă grave
dezechilibre, cu suprapopulări în zonel e europene și estasiatice și subpopulări în
aproape toate celelalte regiuni ale planetei.
Comparând repartizarea populației pe unitatea de suprafață în statele care
posedau colonii și în Germania înlăturată de la dominația colonială, în urma primului
războ i mondial, Haushofer constata că "133 de oameni sunt nevoiți să se înghesuie pe
un kilometru pătrat al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabilă să -i hrănească", în
timp ce "în toate imperiile coloniale pe aceeași suprafață și cu un sol mult mai fert il
trăiesc numai 7, 9, 15, 23 și 25 de oameni". Astfel era necesară o nouă împărțire a
spațiilor de viață pe pământ, care să se facă în raport cu "capacitatea de muncă și
performanțele culturale ale popoarelor".49

48 Tihonravov Iurii, Геополитика: Учебное пособие , Мысль, Moscov a, 2001, p 107
49 Hlihor Constantin, op.cit. , p 61

29
Haushofer considera că marile puteri mariti me se află în cădere, în primul rînd
Marea Britanie, și că acest fapt creează condiții favorabile instaurării unei noi ordini
europene în care Germania să ocupe poziția dominantă, și că această șansă de a -și
extinde spațiul vital este dăruită de însăși soa rtă. Noua ordine Europeană trebuia să stea
la baza sitemului politic mondial bazat pe pan -idei sau pan -regiuni care asigură baza
ideologică a regiunii. Pan -America incluzînd și America Latină condusă de Statele
Unite, Asia de Est și Oceania în frunte cu J aponia și Pan -Europa inluzînd și Africa
conduse de Germania.
Europa de Est și de Sud -Est trebuia să asigure „spațiul vital” necesar Germaniei.
Controlul acestei zone era strîns legată de controlul asupra întregului curs a Dunărării
inclusiv și a gurilor f luviului care făceau legătura dintre Europa și Asia. În conformitate
cu conceptul strategic al Naziștilor viitorul Reichului depindea de controlul axei de est –
vest respectiv controlul deplin asupra întregului curs al Dunării. Această idee
deasemenea nu era o viziune complet nouă. Toate cărțile militare germane publicate în
secolul XIX au prezentat clar Dunărea ca un element strategic pentru Germania,
controlul total al bazinului acestui fluviu putea decide rezultatul oricărui conflict
ulterior. Deci, locul Germaniei ca Mare Putere Europeană depindea de asemenea și de
felul cum Berlinul reușea să -și extindă influența spre gurile Dunării.
Inluiențat de teoria lui Mackinder, Pivotul geografic al istoriei, pe care o
considera „o grandioasa explicatie a politicii mondiale, comprimată in cateva pagini”50,
Haushofer va scoate aceeași concluzie doar că inversă, pentru englez o alaianță Ruso –
Germană trebuie împiedicată, pentru neamț trebuie realizată pentru a obține spațiul vital
rîvnit. În decursul anilor 1920 și 1930 el îndemna apropierea Japoniei de China și
Uniunea Sovietică, în același timp pledînd și pentru o alianță Germano -Sovietică.
Statele din Europa de Est și Sud -Est trebueau ocupate de Germania pentru ca acestea să
fie folosite ca argument în negocierile cu Uniunea Sovietică privind soarta Euro -Asiei.
El spunea că ultimul ceas al politicii anglo -saxone va bate atunci cînd germanii, rușii și
japonezii se vor uni. Haushofer sa împotrivit mereu unui război între Germania cu
Uniunea Sovietică, iar atacul din 22 i unie 1941 dovedește că Hitle nu prea ținea cont de
argumentele geopolitice și le folosea doar în scop propagandistic.
Geopolitica de fapt a fost folosită ca un paravan pentru politica de expansiune a
Germaniei naziste, după cum considera și Jacques Ancel "hitlerismul pangermanist și -a
împrumutat temeiurile și vocabularul de la această Geopolitik a profesorilor germani”.
Ne fiind altceva decât o întrepătrundere de educație care pregătește poporul german să

50 Pozdneakov, Геополитика , Прогресс. Культура, Moscova, 1995, p. 30

30
dea asaltul ordinii europene, Geopolitica a fost plasată în avangarda propagandei
naționalist -germane.51
Abordarea Geopolitică a politicii externe naziste sa ciocnit însă de abordarea
rasistă a istoriei de care era molipsit și Hitler, ideologie care considera importantă
apropierea rasială și nu specificu l geografic sau geopolitic, aceasta împingea Germania
spre o alianță cu Anglia mai apropiată etnic de germani, iar slavii, evreii și populația de
culoare reprezentau rivalii rasiali. Alianței cu Uniunea Sovietică i se împotrivea și
ideologia anticomunistă toate acestea transformând -o în adversar.
Contopirea geopoliticii cu ideologia rasistă și anticomunistă a conturat în noul
„drang nach osten” în care nu a rămas nimic din vechea „misiune civilizatoare” sau
„patronajul asupra națiunilor” ce locuiau acest t eritoriu. În viziunea nazistă, acest spațiu
trebuia să serviască drept o bogată sursă de materie primă și brațe de muncă folosite ca
sclavi, la aceasta se adaugă și violenta politică rasială ce promova eliminarea raselor
impure, prin expulzare sau ucidere, de pe aceste teritorii și colonizarea lor cu
germani.52
Aceleași concepții privind expansiunea teritorială erau susținute de colaboratorii
apropiați ai lui Hitler, ca de exemplum de Alfred Rosenberg, care, de la 1 aprilie 1933,
devenea șeful Oficiului de politică externă nou -creat al NSDAP, în atribuțiile sale fiind
incluse, printre altele, problemele răsăritene și ale bazinului dunărean.
Germania era însă slabă atît militar, cît și politic. Hitler și -a propus ca, timp de
cîțiva ani, să evite violența în politica externă, spre a evita o ripostă, concentrîndu -și
eforturile pentru consolidarea regimului său și pentru întărirea economică, politică și
mai ales, militară a Germaniei.
Germania nazistă în primii ani de existență a avut mare grijă ca acțiunile sal e de
politica externă să lase impresia că ea este cea mai dornică de pace. Să arate lumii că
este săracă, și în greu impas financiar și că nu mai are multe materii prime de care nu
poate încă multă vreme lipsi. Dar că chestiunea coloniilor urmărește să o rezolve pe cale
pașnică, și că nimeni și Germania în primul rând, nu voiește, a revendica sau revedea
ceva pe calea războiului. Deasemenea căuta să îndrepte atenția celorlalte state spre
comunism ca principalul pericol pentru continent, și că pentru a salv a „civilizația” este
necesară restabilirea Germaniei ca o mare putere militară.
Europa Centrală și de sud -est era una dintre zonele geografice vizate încă de
Republica de la Weimar, mai ales din perioada crizei economice mondiale, unde

51 Hlihor Constantin, op.cit. , p 61
52 Bonwetsch Bernd, Итория Германии , vol 2, Editura КДУ, Moscova, 2008 p. 259

31
guvernul hitlerist a acționat mai viguros încă din primele luni ale existenței sale.
Expansiunea germană, atît în est, cît și în general, reclama controlul riguros al acestei
părți a Europei. Expansiunea economică era asociată, pentru revizionismul german, cu
necesitatea eliminării rezistenței și chiar a pericolului reprezentat de flancul estic al
sistemului francez de alianțe. Iată de ce dislocarea acestui sistem, urmărită încă din faza
precedentă, weimariană, influențarea politicii externe a țărilor Micii Înțelegeri și
Poloniei au fost urmărite cu tenacitate și pe toate căile de conducătorii Germaniei
naziste. La 7 februarie 1933, von Neurath îl informa pe von Hessell, ambasadorul
german la Roma, că obiectivul Germaniei în bazinul dunărean rămânea ,,slăbir ea
generală și, dacă este posibil, eventuala destrămare a Micii Înțelegeri”.
Expansiunea economică în bazinul dunărean era un instrument prin care
Germania urmărea scoaterea de sub influența Franței a statelor din zonă, legîndule
economic de Germania și în cele din urmă și politic, punînd bazele unei mari zone
economice germane, care include estul și sud -estul Europei. Astfel prin pătrunderea
economică Germania urmărea includerea bazinului dunărean în sfera de interese
germană.
Ideea folosirii politicii comerciale ca instrument al politicii externe germane era
împărtășită atît de diplomația de carieră, cît și de liderii naziști.
În ianuarie însuși von Neurath (Ministru de externe al Germaniei în perioada
1933 -1938) schița o astfel de directivă în fața com isiilor de politică externă ale
Reichstagului.53
Într-un amplu memorandum strict secret privind situația politică externă a
Germaniei, von Bülow (secretar de stat la AA) indica direcțiile pe care trebuia să le
urmeze politica germană față de fiecare stat în parte. În acest context, el aprecia că
politica germană față de Mica Înțelegere – vizînd, între altele, dislocarea legăturilor
acesteea cu Franța, avea cel mai bun mijloc de realizare „printr -o politică economică
menită să deschidă piața germană produselo r acestor țări. Mai ales Iugoslavia și
România, în situația lor economică catastrofală de astăzi, ar putea fi influențate hotărîtor
pe această cale în direcția politicii lor externe.”54
Încă din perioada weimariană, Germania va reuși să -și refacă industria grea, pe
care ulterior o va utiliza, în special în perioada nazistă, pentru a cuceri poziții dominante
în economia și comerțul cu statele din bazinul dunărean.

53 Chiper Ioan, op. cit., p. 58
54 Ibidem , p. 58

32
Dependența statelor din bazinul dunărean de comerțul cu Germania va crește
mult în timpul Mare i Depresiuni, cînd încetează a mai primi împrumuturi din partea
Franței, Angliei, Olandei, Elveției. Lipsite de această sursă de capital, statele din bazinul
dunărean vor fi obligate să -și crească cantitatea de mărfuri la export. Astfel crește
dependența e conomică și politică a acestor state față de Germania, cel mai mare
importator din zonă.
Din 1934, Germania începe a încheea tratate comerciale, întîi în februarie 1934
cu Ungaria, urmează în mai 1934 cu Iugoslavia, martie 1935 cu România și în Iulie
1935 cu Bulgaria, tratate bazate pe sistemul clearing, contracte de schimb fără bani,
pentru mărfurile importate Germania nu plătea cu aur ci cu produse industriale, cererea
comună era fixată pe hârtie, astfel că numai surplusul cererilor privind obligațiile (sau
vice-versa) trebuia achitat prin plată sau credit. Aceste acorduri comerciale au urmărit
aceleași scopuri de infiltrare germană, chiar cu prețul unor sacrificii financiare (balanța
comercială a germaniei cu aceste state divenind negativă), în bazinul dunărean, ele
dobîndeau pentru guvernul de Berlin o importanță majoră.
Importanța politică deosebită pentru Germania a acestor tratatelor cu Ungaria și
Iugoslavia era afirmată cu toată claritatea într -o circulară din iunie 1934 a ministerului
de externe d in Berlin adresată misiunilor sale diplomatice: „Aceste tratate trebuie să
creeze în Ungaria și Iugoslavia două puncte de sprijin politicii germane în spațiul
dunărean, îndeosebi pentru a contracara politica Franceză și Italiană, orientată contra
politicii germane în spațiul menționat. Guvernul Reichului a consimțit la un anumit
sacrificiu financiar pentru interesele politicii externe germane în sud -estul Europei.”55
Efect al acestor contracte a fost creșterea importului din aceste state, astfel deja
în 193 5 Germaniei îi revenea jumătate din exportul Bulgariei, ¼ din exportul Ungariei,
și aproape 1/5 din exportul Iugoslaviei și României, în anii următori intensificînduse,
astfel încît în 1939 Germaniei îi va reveni 66,7% din exportul Bulgariei, 40% al
Iugosl aviei și 35% al României.
Deasemenea se observă și o adaptare (subordonare) a producției agricole a
acestor state la necesitățile economie Germane, are loc o reducere a culturilor cerealiere
și o creștere a boabele de mazăre, bubac și culturilor oleaginoas e.
Supunerea economiilor statelor bazinului dunărean asigura Germanie accesul la
resurse de importanță strategică în pregătirile ei de război. Din aceste state Germania
importa Petrol, Bauxită, Cupru, Plumb. În acest sens Germania va înființa noi bănci în
Belgrad și Sofia, care finanțau industria extractivă din aceste state, în Bulgaria, cu

55 Ibidem , p. 76

33
capital german vor fi deschise noi mine de cupru, în Ungaria va finanța înființarea a noi
uzine de aluminiu în Magyaróvár, va crește considerabil și cantitatea de petr ol românesc
importat de Germania, care în următorii ani va deveni principalul importator. Trebuie de
menționat că subordonarea pieții statelor din bazinului dunărean era foarte importantă
pentru Reich, fiindcă asigura cu toate produsele necesare în caz de război și de blocare a
porturilor Germane din marea Nordului și Baltică.56
Un alt mod de a influiența politica externă a statelor din bazinul dunărean, și de
a le include în sfera de influiență germană a fost acordarea de sprijin moral,
propagandistic și ma terial a partidelor, grupărilor, cercurilor pro -germane din aceste
state. În plan cultural s -a întreprins o vastă activitate, în special în Ungaria, Bulgaria,
Iugoslavia și Turcia. Studenți din aceste țări au fost primiți cu simpatie în universitățile
germ ane și chiar sprijiniți de către statul german, prin acordarea de burse și alte
avantaje. Aceștia, întorși în țările lor, au devenit pionii culturii germene și ai simpatiilor
față de Germania.
Imediat după venirea la putere, Hitler declară public că German ia are tot dreptul
să participe la regimul Dunării.
Încă din 1934 între Comisia Internațională a Dunării și Germania izbucnește un
grav conflict pe tema reprezentării Germaniei în sînul Comisiei Internaționale.
Originea acestui conflict se găsește încă î n timpurile negocierilor de la Paris din
1919 și 1921 cînd a fost stabilită componența Comisiei Internaționale, și respectiv cîți
delegați din partea Germaniei vor face parte din ea, vor fi reprezentate landurile
riverane, Bavaria și Wurttebergul sau va fi reprezentată federația. Delegatul Germaniei
la Conferința privind Statutul Definitiv al Dunării a cerut ca Germania să fie
reprezentată în comun de cei 2 delegați ai Bavariei și Wurttembergului pe motiv că
acestea sunt două entități aparte. Statutul Defin itiv va da dreptate delegatului german și –
n textul tratatului va fi utilizată expresia de „Statele Germane” în loc de Germania pur și
simplu.57
Întradevăr, pînă în 1934 Comisia Internațională a Dunării, era alcătuită din cîte
un reprezentant al statelor riv erane și al celor neriverane membre în Comisia Europeană
a Dunării, și avea în sînul ei, conform Tratatelor de Pace, și doi reprezentanți ai statelor
germane: Wurtembergul și Bavaria. Însă prin reformele administrative din 30 ianuarie
1934, care au trecut asupra Reichului unitar toate drepturile suverane ce aparținuseră

56 Fandicov Pavel, Международно -правовой режим Дуная: Исторический очерк , Госюриздат, 1955,
p. 121 -122
57 Kastory Agnieszka , Problem obecno ści Niemiec w komisjach dunajskich w okresie mi ędzywojennym ,
Wydawnictwo Naukowe Semper, Varșovia, 2008

34
diferitor provincii și legea din 31 mai care concentra în Reich toate puterile și atribuțiile
privitoare la cursurile de apă, cei doi reprezentanți ai germaniei erau delegați ai Reich –
ului, s-a ridicat din nou problema reprezentării Germaniei în Comisia Internațională a
Dunării, nici un alt stat ne mai fiind reprezentat de doi delegați.
Față de situația creată pe urma legiferării unificatoare a Reich -ului , s -au vădit în
sînul Comisiei Inte rnaționale a Dunărei trei atitudini cu privire la reprezentarea
Germaniei în Comisia internațională și anume:
1. atitudinea Germaniei însăși și avînd alături pe Ungaria și Bulgaria și care,
socotind Reich -ul ca un succesor al Bavariei și Wurrtembergului, îi recunoștea,
potrivit regulilor succesiunii dintre state, din dreptul ginților, îndreptățirea să
păstreze cele două locuri atribuite prin Tratatele de Pace fostelor provincii
autonome ale Germaniei federale;
2. atitudine a statelor ce recunoșteau temeinicia ar gumentului tras din regulile
succesiunii dintre state, dar care refuzau dreptul de reprezentare prin doi deleați
ai Germaniei, întrucît regulile privind alcătuirea Comisiilor Dunării cuprindeau
un principiu uniform de reprezentare pentru toate statele menț ionate în tratate, ca
și în Statutul Definitiv: cîte un delegat de fiecare. Odată ce se legiferase unitatea
Reich -ului german nu putea să mai fie vorba decît de un singur stat riveran
german, în locul celor două de dinainte;
3. În sfîrșit ultima atitudine mai radicală pretindea că prin dispariția celor 2 „state
germane” menționate de statutul dunărean, care nu pomenise nimic despre
Germania, reprezentarea germană în Comisia Internațională a Dunării încetase
și, prin urmare, era nevoe de un nou acord ad -hoc pe ntru a reglementa
participarea Reich -ului la lucrările Comisiei Internaționale a Dunării.
Pe lîngă aceste trei atitudini, corespunzătoare unor păreri diferite a existat și o a
patra, punctul de vedere al Austriei, care considera că oricare ar fi deslegarea
conflictului acesta de reprezentare, trebuie să se păstreze expresia din Statutul Definitiv
despre „statele germane”. Acesată stitudine austriacă dinaintea unirii cu Germania e
lesne de înțeles.
Neputîndu -se ajunge la un vot valabil, cu o majoritate de do uă treimi, pentru
recunoașterea împuternicirilor noilor delegați ai Reich -ului, în locul celor ai Bavariei și
Wurtembergului, membrii Comisiei Internaționale a Dunării au primit un fel de modus –
vivendi tacit pentru participarea la lucrări a delegaților ger mani rezervîndu -se
chestiunea de principiu pînă la deslegarea ei pe altă cale.

35
Firește guvernele interesate au început îndată tratativele, pe cale diplomatică,
pentru lichidarea conflictului ivit. Față de rezistența Germaniei, guvernele Franței și
Angliei, cărora li s -a alăturat guvernele Italiei și Cehoslovaciei, au hotărît, pe temeiul
prevederilor articolului 376 din tratatul de la Versailles și corespunzătoarele din
celelalte tratate, cum și a unii rezoluții pentru reglementarea procedurilor de aplanare a
Adunării Societății Națiunilor din 9 decembrie 1920, să ducă neînțelegerea înaintea
Comisiei de Comunicații și Transit al Societății Națiunilor. Invitat prin secretariatul
general al Societății Națiunilor să se prezinte la Comisia de Comunicații, cu obs ervașiile
ce avea de opus, guvernul german a preserat să fie absent și nici nu a prezentat vre -un
răspuns, cel puțin pe cale de corespondență. Comisia de Comunicații pe 5 -9 Noiembri
1935, în urma analizei probleme a dat răspunsul că ținînd seama de natura cazului, nu
putea fi rezolvat numai pe calea împăciuirii. În urma acestei încheeri, guvernele
interesate au început să pregătească un compromis pentru a supune conflictul judecății
Curței Permanente de Justiție de la Haga.58
Paralel cu acest conflict cu Co misia Europeană a Dunării, Germania își crește
presiunile și cere un loc în Comisia Europeană a Dunării, și întreprinde încercări de a
modifica în favoarea sa regimul Dunării, să -și întărească dominația pe acest mare fluviu
european.
În mai 1936, guvernul german a înaintat României un Aide -Mémoire, prin care
cere revizuirea Statutului Definitiv al Dunării. Propuneri similare se făceau tuturor
statelor semnatare ale acestui Statut. În documentul german se propunea ca porțiunea
internaționalizată a fluviului să se întindă numai pînă la Kelheim și nu pînă la Ulm,
scoțînd deci, porțiunea aceasta de sub juridicția Comisiei Internaționale a Dunării;
președinția Comisiei să fie asigurată prin rotație pe timp de un an și nu pe șase luni, așa
cum era pînă atunci; hot ărîrile în cadrul Comisiei Internaționale a Dunării să se poată
adopta cu majoritate simplă și nu cu două treimi și ca limba oficială a comisiei, pe lîngă
limba franceză, să se adauge și limba germana. În schimbul acestor cereri, Germania
accepta să renunț e la unul din cele două locuri din Comisia Internațională a Dunării. De
asemenea, Reich -ul reclama să fie readmis în Comisia Europeană a Dunării.
Guvernul de la Berlin arăta în același timp că era dispus să ia în considerare și
alte propuneri de modificare a statutului Dunării în privința taxelor de navigație, a
cabotajului, a regimului de la Porțile de Fier.
Toate aceste propuneri nu vor avea succes, și au fost făcute mai mult pentru ai
servi drept pretext, în cazul respingerii lor, pentru viitoarele acțiu ni.

58 Dașcovici Nicolae, op.cit. , pag 93 -97

36
Poziția Germaniei față de regimul Dunării a fost discutată pe larg și în cadrul
celei de -a 40-a sesiuni plenare a Comisiei Internaționale a Dunării. Cu acest prilej,
delegatul german s -a referit nu numai la dreptul de a avea două locuri în Comisia
Internațională a Dunării, ci a cerut modificarea Statutului Definitiv al Dunării în sensul
propunerilor făcute de guvernul german în memoriul său din mai 1936. A pretins să fie
reprezentată în ambele Comisii ale Dunării, pentru a asigura egalitatea de trata ment față
de dînsa, altfel colaborarea germaniei cu celelalte state urma să înceteze.59
La 14 noiembrie 1936, Germania face următorul pas spre impunerea hegemoniei
sale pe Dunăre, și printr -o notă circulară a guvernului german către guvernele celorlalte
state (Anglia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Elveția, Franța, Italia,
Lituania, Olanda, Polonia, România, Suedia, Ungaria și Yugoslavia) reprezentate în
Comisiile fluviilor internaționalizate (Rhin, Elba, Oder, Dunărea și Niemen) denunță
preved erile tratatului de la Versailles privind internaționalizarea căilor de navigație
Germane.
În această notă germania critica principiile Tratatului de la Versailles, privind
navigația pe fluviile internaționale: ,,Tratatul de la Versailles împotriva princ ipiului
fundamental al egalității drepturilor a creat în acest domeniu, în mod unilateral și în
defavoarea Germaniei, un sistem artificial și cu totul contrar nevoilor practice ale
navigației. Acest sistem urmărea să impunî Germaniei o supraveghere intern ațională
permanentă a căilor sale fluviale încredințînd, într -o măsură mai mică sau mai mare,
drepturile suverane germane unor comisii internaționale la care participau în chip larg
unele State neriverane”.
Amintea de sforțările zadarnice făcute de guver nul german sprea a înlătura, prin
alte convenții o asemenea reglamentare de nesuferit, precum și de refuzul Olandei, alt
stat riveran al Rhi -nului de a primi convențiile adoptate în mai 1935, tocmai pe fluviu
care are, cel mai mult, nevoie de o stare de lu cru cu desăvîrșire lămurită.
Pe Elba, nu s -a ajuns să se desprindă, din bazele Tratatului de la Versailles, noua
reglamentare și, mai cu seamă, să se pună capăt unei stări de lucruri pe temeiul căreia
patru state neriverane și neavînd nici un interes deose bit în navigația pe Elba, continuă
pînă astăzi să pretindă a fi garanții libertății de navigație pe acest fluviu.
Pentru Oder, fluviu german, mai există și astăzi o Comisie internațională care a
funcționat, de altfel, fără participarea Germaniei și al că rei secretar general este un
francez, desemnat provizoriu în 1920, fără ca Germania să fi luat parte la această
numire.

59 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op.cit. , pag 286 -288

37
În ceea ce privește Dunărea, silințele depuse timp de zece ani de Germania
pentru a fi primită în Comisia Gurilor Dunării, au rămas făr ă succes. Revizuirea
statutului Dunării a fost urmărită stăruitor de guvernul german, încă de la sfîrșitul lunei
mai, 1936, dar ea nu a făcut nici un progres, cu toată bunăvoința germană.
Guvernul german nu mai poate să -și ea răspunderea de a îngădui și de acum
înainte starea de lucruri sus arătată. El se vede, deci, nevoit să declare că nu se mai
recunoaște legat prin dispozițiile cuprinse în tratatul de la Versailles, care privesc căile
plutitoare aflate în teritoriul german și nici prin actele internațio nale (adică statutele
speciale fiecărui fluviu și convenția de la Bacelona) întemeiate pe aceste prevederi din
tratat. Ca urmare, a hotărît să denunțe prin această notă, cu efect imediat, convenția
provizorie, mondus vivendi, încheiată pentru Rhin la 4 m ai, în conformitate cu art. 3
alin. II al acestei convenții. A mai hotărît, deasemeni, să nu semneze convenția de
același fel proectată pentru Elba.
Astfel încetează orice continuare de colaborare a Germaniei la lucrările
Comisiilor fluviale instituite pri n tratatul de la Versailles. În același timp, guvernul
german comunică mai jos următorul regulament pe care l -a fixat singură: Navigația pe
căile fluviale ce se găsesc în teritoriul german, e deschisă vaselor tuturor statelor care
trăiesc în pace cu statul german. Nu se face nici o deosebire de tratament față de vasele
străine prin comparație cu cele germane. Același principiu se aplică în egală măsură și -n
chestiunea taxelor de navigație.
Guvernul german pornește în această privință de la ideea că și celel alte state vor
acorda reciprocitate pe căile lor navigabile.
În afară de acestea, guvernul german va da instrucțiuni autorităților fluviale
germane să cerceteze împreună cu autoritățile respective ale celorlalte state riverane
toate chestiunile de interes comun pentru ca, eventual, să închee acorduri privitoare la
ele. 60
Consecință a acțiunii unilaterale a Germaniei în ceea ce privește regimul Dunării
a fost retragerea reprezentanților germani din Comisia Internațională a Dunării și
limitarea zonei de compe tență a acestei comisii în fața graniței germane.
Situația Comisiei Internaționale a Dunării se înrăutățește și mai mult în 1938,
cînd are loc Anschluss -ul cu Austria, și anexarea regiunii Sudete în urma dezmembrăeii
Cehoslovacia, astfel Germania își întă rește poziția sa pe Dunăre și competența Comisiei
Internaționale a Dunării se va reduce asupra porțiunii Românești, Bulgare, Iugoslave și
Ungare.

60 Dașcovici Nicolae, op.cit. , pag 21 -26

38
În această perioadă Germania conștientă de situația sa favorabilă în chestiunea
Dunării, începe a duce o polit ică de impunere pe Dunăre a unui regim al riveranilor,
văzută ca o condiție sine con non a hegemoniei sale asupra arealului Danubian.61
Tot în această perioadă Germania începe lucrările asupra unor proiecte privind
dezvoltarea navigației pe Dunăre, proiect e ce includ și construcția unor importante
canale pentru a conecta prin intermediul fluviului Marea Neagră cu Marea Nordului și
de a face din Dunăre, centrul navigației europene și cea mai importană arteră de
comunicație între Europa Centrală și Europa de Sud-Est.
Reich -ul plănuia unirea Rhinului cu Dunărea, desăvîrșirea canalului Rhin -Main –
Dunărea fiind estimată pentru anul 1945, în acest sens dorea perfecționarea canalului
Ludwic, precum și construirea canalului Neckar.
Un alt proiect important este cel al constucției unui canal care să lege Oderul de
Dunăre, care va începe la Bratislava și va trece în mare parte pe teritoriul
Cehoslovaciei, unind astfel bazinele miniere și centrele industriale ale Sileziei cu statele
dunărene. În plus Reich -ul lua în co nsiderare și posibilitatea conectării acestui canal și
cu Elba și cu Vistula care să lege Germania de Nord, cu Germania Centrală, cu capitala
Reichului și cu Germania Orientală, de asemenea plănuia și o a doua rută care să lege
Dunărea de porturile din Ma rea Nordului.
În planurile Reich -ului intra și posibilitatea de a lărgi rețeaua navigabilă a
Dunării din alte state dunărene. Se analiza posibilitatea construirii unui canal ce să lege
Dunărea de Tisa, încluzînd de asmenea și râul Mureș ce ar ușura traficu l dintre Ungaria
și România.
Tot pe teritoriul României se lua în considerare amenajarea fluviului Olt, și
construirea unui canal care să lege Dunărea de Marea Neagră.
Pe teritoriul Iugoslaviei, rîurile Sava și Drava aparțin rețelei navigabilă a
Dunării. Un proiect vechi avea în vedere conexiunea rîului Sava cu Dunărea printr -un
canal care treuia să reîntoarcă calea naturală a Dunării și a Savei la 57 de km în loc de
477. Acest proiect a fost prezentat în 1908 de Ministrul Comerțului al Ungariei, Franz
Kossuth și de secretarul său de stat Szterenyi.
Un proeict curat Iugoslav a luat ființă în timpul războiului balcanic din 1912 –
1913. El prevedea legarea Dunării de marea Egee prin Morava și Vardar care să
traverseze teritoriul Iugolaviei și a Greciei. După Primul Război Mondial, Iugoslavia a
angajat ingineri francezi să studieze acest proiect, însă fără rezultate. Guvernul German
s-a angajat să reia ideea de a construi acest canal.

61 Tuluș Arthur, op.cit. , p. 68

39
Germania spera să facă din Viena centrul al întregului bazin Dunărean, cent rul
afacerilor comerciale dintre Orient și Occident, pentru ca marele fluviul cu afluienții săi
navigabili să devină un distribuitor de mărfuri germane și un colector de materii prime
și produse alimentare pentru Reich.62
Strategia autorităților naziste a f ost complexă, iar, în afară de acțiunile politico –
diplomatice, și economice ea a vizat și o latură propagandistică.
Latura propagandistică a avut în vedere „descoperirea” de către opinia publică a
beneficiilor ce puteau rezulta prin înlocuirea regimului i mpus la Versailles cu cel
inaugurat unilateral la 14 noiembrie 1936 (al riveranilor).
Scopul propagandistic al Berlinului a fost atins numai dacă avem în vedere
ecourile trezite în presa românească. Publicațiile românești centrale sau locale,
independente sau de partid, sunt marcate de proiectele germane, în paginile lor, întîlnim
articole care tratează, dezbat, discută pro sau contra, necesitatea construirii unui canal
care să lege Dunărea de Marea Neagră. Chestiunea românească este preluată de o parte
a presei străine, printre care amintim: „Bukerester Tageblatt și Le Moment”.
Efectele politicilor germane se văd nu numai la nuvelului întregii economii a
statelor din bazinul dunărean, ci și în privința schimburilor comerciale prin bara Sulina,
apanajul Comi siei Europene a Dunării. Pentru prima dată Marele Stat din europa
centrală a ajuns, nu să achiziționeze de pe piața dunăreană, ci să aducă prin Marea
Neagră o cantitate de produse mai mare decît Marea Britanie. Meritul este cu atît mai
mare, cu cît ruta ma ritimă este nefirească, schiburile economice dintre statele din
bazinului dunărean realizîndu -se, în general, prin intermediul transportului pe cale ferată
sau prin navigația în amontele fluviului, iar exportul de cereale era îndreptat tradițional
spre Ves t, datorită accesibilității transportului maritim și a faptului că, probabil, Marea
Britanie era singura țară care ar putea asigura o piață coresounzătoare pentru mărfurile
acestor state. În 1937, Germania a reușit performanța să se afle pe poziția secundă , în
ceea ce privește ponderea mărfurilor importate prin gurile Dunării și, mai mult decît atît,
a depășit Marea Britanie în traficul naval înregistrat în bara Sulina ca număr de nave și
ca tonaj total.
În anii următori, până la declanșarea celui de al Do ile Război Mondial și în
perioada imediat după, ponderea mărfurilor exportate prin bara Sulina și avînd ca
destinație Germania a scăzut, însă, imaginea este falsă, deoarece implicarea comercială
mai activă a Marii Britanii, pe piața dunăreană nu a eliminat concurentul german.
Dimpotrivă, rolul Germaniei de importor/exportor prin gurile Dunării trebuie privit, nu

62 Georg Lubenof, La question du Danube , în: Politique étran gère, n°5 – 1938 – 3ᵉannée, p. 471

40
numai sub aspectul strategiei politice și economice, ci și prin prisma poziției geografice
de stat dunărean, mai ales după anexarea Austriei. Astfe l Germania a renunțat treptat la
ruta maritimă în favoarea traseului firesc prin Dunărea de Sus, a cărui consecință este
scăderea accentuată a traficului prin gura Sulina. Noua realitate are consecințe în planul
importurilor prin gurile Dunării, ponderea bunurilor transportate de navele germane
crescînd de la 1,27%, nivelul anului 1938, la 13,14% în 1939, pentru a atinge în 1940 o
cotă de 62,57% din totalul mărfurilor intrate în acel an în fluviu.
Din punct de vedere economic, Germania a avut tot dreptul s ă solicite admiterea
în Comisia Europeană a Dunării, conform articolului 4 din Statutul Definitiv al
Dunării.63
O serie de evenimente internaționale succedate rapid au determinat modificarea
satu-quo-ului teritorial și politic din bazinul dunărean, în favoa rea Germaniei, evident
nu fără a lăsa urmări la gurile acestui fluviu.
Mai îtîi după vizita de patru zile a dictatorului italian Benito Mussolini în
Germania (25 -28 septembrie 1937), Italia fascistă a aderat la 6 noiembrie 1937 la Pactul
anticomintern, con stituit cu ub an înainte, 1936, între Germania și Japonia. Înțelegera
dintre cei doi dictatori de dreapta a avut un dublu efect asupra raporturilor dintr Comisia
Europeană : 1) Italia nu a mai constituit o contrapondere la interesele Germanie în zona
Dunăr ii maritime; 2) delegatul italian din Comisia Europeană a Dunării s -a transformat
în cel mai bun avocat al admiterii Germanie în acest organism, fiindcă putea bloca
activitatea Comisiei refuzînd cooperarea cu ceilalți trei membri de drept.
Apoi, la 13 mart ie 1938, Germania a trecut, prin proclamarea Anschluss -ului, la
o nouă etapă a politicii sale de expansiune către est. Anexarea Austriei a întărit poziția
celui de -al Trilea Reich ca stat danubian, deținea cel mai mare parc naval comercial pe
Dunăre: 70 d e remorche de mare capacitate și 700 șalande, fiind pregătită să -și asigure
supremația pe întreg fluviu64, și să ceară, în viitorul apropiat, într -o manieră ultimativă,
modificarea în avantaj propriu a statutului Dunării maritime.65
După anexarea, în martie 1938, a Austriei, guvernul Germaniei a început o
acțiune politico -diplomatică pentru reexaminarea statutului internațional al Dunării,
propunând statelor riverane următoarele obiective: a) desființarea Comisiei Europene a
Dunării și înlocuirea acesteia cu o altă comisie, din care să facă parte numai țările
riverane; b) modificarea statutului Comisiei Internaționale a Dunării prin admiterea a

63 Tuluș Arthur, op.cit. , p. 69 -71
64 Ștefan Stanciu, op.cit. , p 302
65 Tuluș Arthur, op.cit. , p. 80 -81

41
încă unui delegat german și renunțarea la reprezentarea Franței, Marii Britanii și Italiei
conform principiului potr ivit căruia colaborarea pe Dunăre trebuia să se limiteze la cele
șase state riverane (Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia și România);
c) obținerea reciprocității în materie de liberă navigație. Adoptarea acestor propuneri ar
fi însemnat instaurarea supremației germane în bazinul Dunării. Desființarea Comisie
Europene a Dunării ar fi lipsit contraponderea statelor neriverane în fața extinderii
hegemoniei germane asupra Dunării maritime.
În aceste condiții, democrațiile occidentale devin m ai receptive la propunerile
României privind respectarea suveranității sale la Dunărea Maritimă.
Trebuie de menționat că pe durata întregii perioade interbelice, România a
încercat să obțină modificarea regimului Dunării maritime, în sensul desființării
Comisiei Europene a Dunării și extinderea competenței Comisiei Internaționale a
Dunării până la gurile fluviului, sau păstrarea Comisiei Europene a Dunării dar cu
reducerea acelor atribuții ale ei care afectează suveranitatea teritorială a României.
Asfel R omânia nu contesta caracterul internațional al Dunării, ea nu urmărea
adoptarea unor măsuri care puteau fi interpretate ca o revizuire a tratatelor de pace de la
Paris din 1919 -1920, conform articolului 7 al Statututului Definitiv al Dunării din 1921,
cele patru guverne reprezentate în Comisia Europeană a Dunării, (al Franței, al
Regatului Unit, al Italiei, și cel al României) aveau dreptul de a elimina împuternicirile
Comisiei europene, prin încheierea unui acord în acest sens, adică România urmărea ca
aceste modificări să se facă cu acordul celorlalte state membre ale Comisiei Europene a
Dunării.
Dar, revendicările legitime ale României s -au lovit, de nenumărate ori, de
refuzul marilor puteri neriverane care nu doreau să renunțe la drepturile lor ce le as igura
controlul asupra acestei porțiuni a fluviului.
În perioada 22 iunie -23 iulie 1936 are loc Conferința de la Montreux, la care
Turcia se va bucura de un larg sprijin din partea Românie și în urma căreia, printr -o
procedură care respectă legislația inte rnațională, statul teritorial reușește să -și
restabiliască suveranitatea asupra strîmtorilor și să -și întărească securitatea teritorială,
„rămînînd pe deplin satisfăcută de noul statut al Strîmtorilor”66. Această reușită a
Turciei oferă României speranța și posibilitatea de a obține prin mijloace permise de
tratatele internaționale, suprimarea sau modificarea competențelor Comisiei Europene a

66 Constantiniu Laurențiu, Matei Alin -Victor, Șiperco Andrei , Documente Diplomatice Române 1 iulie –
31 decembrie 1936 , seria a 2, volumul 18, Editura Conphys Râmnicul Vâlcea, 2010, p. 164

42
Dunării, așa cum Turcia obținuse modificarea Convenției din 24 iulie 1923, de la
Lausanne, privind Strâmtorile Bosf or și Dardanele, care -i afecta suveranitatea.
La 29 iulie 1936, printr -un interviu acordat cotidianului francez „Le Temps”,
Nicolae Titulescu cerea desființarea Comisiei Europene a Dunării. În acest interviu erau
prezentate motivele pe care se întemeia d iplomația română atunci când a cerut
deființarea Comisiei Europene a Dunării. Și printr -o telegramă „strict secretă”, pentru
regele Carol al II -lea și pentru președintele Consiliului de Miniștri Gheorghe Tătărăscu,
Nicolae Titulescu din Montreux, dădea une le explicații în legătură cu sensul interviului,
arătând că „noul regim al Strâmtorilor atrage după sine suprimarea Comisiei Europene a
Dunării, căci România nu mai vrea să rămână supusă unei suveranități internaționale.”
În interviul menționat, Titulescu a expus documentat „teza românească în chestiunea
Dunării maritime așa cum au conceput -o înaintașii noștri, arătând că regimul de
capitulații, la care România este supusă, cerînd trecerea asupra României a atributelor
teritoriale și unificarea regimului Du nării printr -o singură comisie, aceea de la Viena”.
Succesorul CED trebuia să fie statul român, urmând ca prerogativele Comisiei
Internaționale a Dunării să se extindă asupra întregului curs al fluviului. Cererea de
suprimare a Comisiei Europene a Dunării era privită ca o necesitate, întrucât – preciza
Nicolae Titulescu în interviul menționat – „ea constituie anacronismul cel mai de
necrezut, controlul teritorial cel mai inadmisibil și organismul internațional răspunzînd
cel mai puțin scopurilor pentru care a fost creat”..67
Imediat după acest demers Ungaria, Austria și Germania au valorificat inițiativa
lui Titulescu ca fiind revizionistă, în cele două țări s -a acreditat ideea că prin acțiunea
sa, România se alătura și ea statelor care revizuiesc tratatele de pace, exemplu ziarul
„Pester Lloyd” din Budapesta a publicat la 6 august 1936 articolul „Domnul Titulescu
avangardistul revizuirii tratatelor”, ziarul vienez „Neuigkeits Weltblatt”, scria despre
Titulescu ca fiind „noul adversar al dictatului de la Vers ailles”, în același sens și presa
germană menționa că „acum și Titulescu este adeptul unei revizuiri reci”.68 După cum
am mai vorbit, demersul României nu putea fi considerat ca revizionist deoarece, prin
art. 7 al Statutului Dunării din 1921, Comisia Europ eană putea fi dizolvată cu
asentimentul statelor membre.
Schimbările geopolitice din bazinul dunărean, începute încă din 1936, după
denunțarea regimului fluvial internațional de către Germania, stat aflat în plină

67 Lache Ștefan, Marile Puteri și suveranitatea României la gurile Dunării , în: Analele Universității Spiru
Haret SERIA ISTORIE Nr. 14, 2011, Editura Fundației Rmânia de Mâine, București, 2011
68 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op.cit ., p. 311

43
expansiune și cu o politică externă tot ma i agresivă, cu o Italie aliată acesteia,
schimbările teritoriale care au dus la dispariția unor state riverane Dunării, ațîțarea
politicii revizionoste a unor state nemulțumite de tratatele de pace, la care se adăuga și o
politică din ce în ce mai concesiv ă a Marilor puteri Europene neriverane Dunării, au
determinat României să -și schimbe politica față de Comisia Europeană a Dunării în
sensul menținerii acestei Comisii, dar cu prerogative mult mai restrînse. Aceasta se
datoriază faptului că în noua realita te geopolitică România nu putea face față de una
singură presiunilor și acțiunilor tot mai brutale ale Reich -ului, ea avea nevoie de ajutorul
Marilor Puteri neriverane, Franța și Marea Britanie.69
Cele 2 mari puteri apărătoare a sistemului de la Versailles însă au dat dovadă de
delăsare și lașitate. Marea Britanie, prin prim ministru Neville Chamberlein, a declarat
că „ceea ce se întîmplă la est de Rhin nu interesează Angia” și în numele menținerii
păcii era gata să facă concesii cît mai mulțumitoare Germani ei.
Anul 1938 a fost deosebit de agitat și -n privința „Chestiunii Dunării”, era deja
clar că Germaniei nu i se va mai putea mult timp refuza pretenția de a fi reprimită în
organismul de la gurile Dunării. Alături de statele din bazinul dunărean, Marile Put eri
discutau proiecte privind viitoarea organizare juridică a Dunării.
În perioada 4 -5 mai, la Sinaia s -a reunit Consiliul Permanent al Micii Înțelegeri,
care a abordat și problema Dunării, s -a hotărât ca în cazul în care guvernul german ar
cere să fie pri mit în Comisia Europeană a Dunării, să i se răspundă afirmativ, cu
condiția acceptării de către acesta a situației existente și, apoi, cu acordul statelor
membre, să se revizuiască statutul Comisie Europene a Dunării în sensul suprimării
tuturor prevederil or ce lezau suveranitatea României.
Tot la 4 mai 1938, guvernului român a primit o propunere neașteptată din partea
Franței de desființare a Comisiei Europene a Dunării și întinderea competenței Comisiei
Internaționale a Dunării până la Marea Neagră. Aceas tă acțiune a guvernului francez
poate fi interpretată în două feluri: 1.Franța a urmărit lichidarea diferendumului existent
între România și partenerii să -i din Comisia Europeană a Dunării, care dura de aproape
două decenii, pentru a elimina orice prilej d e neînțelegere în privința unei alianțe sigure;
2.Franța, la fel ca și Marea Britanie, prin această declarație căuta să să se retragă de pe
Dunăre în fața Germaniei.70
Pentru a atrage de partea sa statele din bazinul dunărean, Germania pregătea un
turneu di plomatic în capitalele statelor riverane Dunării.

69 Ibidem , p.327
70 Tuluș Arthur, op.cit. , p. 83

44
la 1 iunie 1938 România primea din partea guvernului Germaniei un comunicat
prin care era înștiințată că Germania dorea să trimită la București împuterniciți pentru
discuții privind regimul Dunării, inclusi v destinul Comisiei Europene de la Galați.
Aceeași comunicare a fost transmisă la Praga și la Belgrad, ca și la Londra, Paris și
Roma, solicitându -se celor cinci guverne să -și expună punctele lor de vedere față de
viitorul regim al Dunării.
În aceeași zi de 1 iunie 1938, guvernul român a convocat la Ministerul de
Externe o consfătuire a specialiștilor și experților în chestiunea Dunării pentru a
examina și stabili atitudinea României față de inițiativele germană și franceză. Ministrul
de Externe Nicolae Pe trescu -Comnen a informat despre intenția Germaniei de a discuta
problema Dunării numai cu reprezentanții statelor riverane, cu excluderea marilor puteri
neriverane – Franța, Marea Britanie, Italia. La consfătuire au participat Grigore Antipa,
George Sofron ie, Nicolae Dașcovici, Constantin Conțescu ș.a. care au reliefat voința
României de a menține un regim de libertate a navigației pe Dunăre pentru toate vasele
comerciale, dar și necesitatea de a pune de acord acest regim cu drepturile suverane ale
României la Gurile Dunării. Sintetizînd opiniile exprimate de participanți, Nicolae
Petrescu -Comnen a definit astfel obiectivele politicii externe românești privind regimul
Dunării: a) susținerea menținerii celor trei mari puteri neriverane în organismele de
admin istrare a Dunării în scopul realizării unui echilibru între micile state riverane
fluviului și Germania; b) menținerea Comisiei Europene a Dunării și admiterea
Germaniei în cadrul acesteia; c) menținerea Comisiei Internaționale a Dunării atât cât se
va put ea; d) respingerea proiectului german de reglementare a regimului Dunării pe
baza unor acorduri bilaterale.
Concluziile și propunerile guvernului României au fost comunicate guvernelor
Marii Britanii, Franței și Italiei, iar delegatul României în CED a pur tat tratative cu
colegii săi pentru a pregăti modificările ce se impuneau în regimul navigației pe Dunăre.
În urma tratativelor purtate pe cale diplomatică, delegații celor patru state
membre ale CED au început, la 15 iunie 1938, la Viena, consultări în u rma cărora s -a
ajuns la un acord de principiu care prevedea: 1) suprimarea aplicării articolului 53 din
Tratatul de pace de la Berlin din 1878 care prevedea funcționarea Comisiei Europene a
Dunării într -o totală independență față de autoritatea teritorială ; 2) suprimarea
internaționalizării portului Sulina; 3) lucrările la Gurile Dunării să fie executate de
România, cu un serviciu autonom, acceptându -se însă supravegherea cu caracter
internațional de către un comitet de tehnicieni; 4) serviciul sanitar să f ie făcut numai de
către România; 5) brațul Chilia să intre sub jurisdicția exclusivă a statului român; 6)

45
retrocedarea către România a farurilor de la Sulina, Sfântu Gheorghe etc.; 7) judecarea
infracțiunilor de la regulamentul de poliție și de navigație s ă se facă de organele
judecătorești ale României; 8) suprimarea caracterului internațional al Inspectoratului de
Navigație și a agenților săi, care vor deveni agenți ai puterii teritoriale; 9) retrocedarea
carierelor de piatră, a spitalelor și a altor imob ile guvernului român.71
Reprezentanții Germaniei au început turneul diplomatic despre care am vorbit
mai sus, la 30 iunie 1938. Inițial delegația se va opri la Budapesta, guvernul Ungariei s –
a arătat favorabil proiectului Berlinului, dar a subliniat intenți a de a rămâne mai departe
și în CID.
La 4 iulie 1938, la Belgrad, încep convorbirile iugoslavo -germane, delegații
germani nu au obținut decât promisiunea că problema regimului internațional al Dunării
va fi discutată de Iugoslavia cu aliații săi.
Schimbul de vederi între delegații Germaniei și ai României în problema Dunării
au început la București, la 7 iulie 1938. Germania a propus:
1. Dunărea fluvială. Constituirea unui organism tehnic în care să fie
reprezentate toate statele riverane de către del egați ai ministerelor de
Comunicații respective, și din care să nu facă parte nici un reprezentant
diplomatic. Hotărârile să fie luate în unanimitate. Competența
organismului să se întindă asupra tuturor chestiunilor interesând
navigația, navigabilitatea f luviului, poliția fluvială etc. Guvernul german
aprecia că acest organism putea coexista cu CID, din care era hotărât să
nu mai facă parte.
2. Porțile de Fier. Guvernul Germaniei a propus constituirea unui comitet
special al noului organism, compus din doi re prezentanți ai coriveranilor
și doi reprezentanți ai altor state riverane Dunării, desemnați prin rotație.
În caz de divergență în cadrul comitetului, hotărârea plenului
organismului era obligatorie pentru statul coriveran rămas în minoritate.
3. Comisia Euro peană a Dunării. Guvernul Germaniei a declarat că era
dispus să reintre în Comisia Europeană a Dunării și că privea cu simpatie
punctul de vedere românesc privitor la o revizuire a drepturilor exercitate
de Comisie pe teritoriul României. Delegații germani au arătat că în nici
un caz intrarea eventuală a țării lor în Comisia Europeană nu poate
însemna o modificare a atitudinii față de Comisia Internațională a
Dunării în care nu înțelegea să se reîntoarcă. Germania a avertizat însă

71 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op.cit ., p. 318

46
reprezentanții României că , în cazul în care nu va participa la negocierile
privind reformarea respectivei Comisii, își va declina responsabilitatea
acceptării ulterioare a acestora.
Guvernul României a arătat că nu putea preciza în acel moment punctul său de
vedere asupra propu nerilor germane fiind necesară studierea lor și consultarea cu
celelalte state interesate. Guvernul român a subliniat că dacă Germania dorea să intre în
CED, trebuia să urmeze procedura fixată de Statutul definitiv al Dunării, pe care
guvernul de la Berlin îl denunțase în noiembrie 1936. Astfel, dialogul româno -german
în problema Dunării s -a încheiat fără niciun rezultat concret, cele două părți expunându –
și doar punctele de vedere.
Delegații germani au găsit la Sofia mai multă înțelegere pentru realizarea
proiectului lor. Cu toate acestea, guvernul bulgar a evitat un răspuns afirmativ direct, s –
a mulțumit să declare doar că va studia propunerile făcute și va căuta să realizeze un
acord cu celelalte state riverane.
La Praga, diplomații germani au constatat aceleași reticențe ca la București;
interlocutorii lor cehoslovaci nu le -au spus nici da, nici nu.
La 14 iulie 1938, guvernul român a propus guvernelor Marii Britanii, Franței și
Italiei să se întrunească pe 1 august 1938 pentru a se pune de acord asupra modificării
regimului internațional al Dunării. Cu acest prilej, România dorea să se convină asupra
menținerii CID cât mai mult cu putință și propunea ca sediul ei să fie eventual mutat la
Belgrad. În privința CED, guvernul român preciza că în noua conjun ctură politică,
menținerea ei era imperios necesară, însă propunea modificarea radicală a regimului ei
deoarece prerogativele pe care le deținea „erau incompatibile cu suveranitatea unui stat
independent și jigneau profund sentimentul național al țării”.
Peste patru zile, guvernul francez a dat un răspuns favorabil privind convocarea
unei conferințe în vederea modificării regimului Dunării maritime, propunând amânarea
ei cu câteva zile. Guvernul britanic trimitea și el, la 20 iulie 1938, un răspuns favorab il
propunerii românești de convocare a conferinței membrilor CED și preciza că
„discuțiile ce vor urma vor trebui să ia în considerație problema mai vastă a navigației
pe întregul curs al Dunării și toate soluțiile posibile ale problemei, în general”.
Cu toate demersurile repetate făcute la Roma, guvernul Italiei a răspuns că nu
poate participa la conferință, datorită relațiilor ei speciale cu Germania.72 Teoretic, Italia
nu era contrară reformării Comisiei Europene a Dunării în spiritul dorit de București,
însă guvernul italian era „irevocabil hotărît de a nu participa la Conferința de la Sinaia,

72 Lache Ștefan, op.cit ., p 22

47
pentru că se va trata acolo, în lipsa Germaniei, o chestiune privind Dunărea, care
interesează în cel mai înalt grad Germania, pe cînd ea nu interesează deloc Ital ia”. În
realitate, luînd în calcul numai latura economică, manifestată prin traficul intens al
pavilionului italian la bara Sulina, guvernul de la Roma era departe de acest dezinteres
al unui neriveran, declarat mult prea sforîitor partenerilor din cadrul Comisiei Europene
a Dunării. Șantajul diplomației fasciste, ascuns sub lozinca că Italia preferă să rămână
fidelă alianței sale cu Germania, nu era menit să fie considerat, după cum i se declarase
lui Nicolae Petrescu -Comnen de către diverși oficiali itali eini, un gest de dușmănie la
adresa României, ci a avut rolul unei capcane juridice pe care Franța, Marea Britanie și
România nu o puteau evita decît prin admiterea Germaniei, singura modalitate care ar fi
deblocat inflexibilitatea italienilor. Ambasadorul român de la Roma, Alexandru D.
Zamfirescu, a sesizat bine cauza: „am impresia că atitudinea Italiei ascunde un veto
german”.73
După cum reese din cele vorbite, Marea Britanie, Franța, și statele din Mica
Înțelegere, conștiente că Germania nu mai poate fi împedicată să participe la
reglemenatrea navigației pe sectorul Dunării Maritime, au căzut deacord ca înainte ca
Germania să devină membră a Comisiei Europene a Dunării să reducă competențele
respectivei comisii în favoarea statului teritorial.

3.2 Aranj amentele de la Sinaia și Acordul de la București, intrarea
Germaniei în Comisia Europeană a Dunării .

Conferința diplomatică pentru modificarea regimului Dunării maritime și -a
inaugurat lucrările la 8 august 1938, la Sinaia, cu participarea reprezentanțilo r Franței,
Marii Britanii și României.
Componența delegațiilor a fost următoarea: din partea Franței – Jean du Sault,
ministru plenipotențiar și delegat în Comisia Europeană și cea Internațională a Dunării,
Paul Charqeraud, consilier juridic, și Roger Mon mayou, consul; Marea Britanie era
reprezentată de M.Douglas Wiliam Keane, delegat în ambele Comisii dunărene, și John
Reed, secretar de legație și din partea României la conferință au fost delegați Constantin
Conțescu, ministru plenipotențiar și delegat î n Comisiile dunărene, Alexandru
Cretzianu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Străine, și Grigore Grigorcea, șeful
de protocol. Președinte al Conferinței a fost ales Constantin Conțescu, iar secretar al

73 Tuluș Arthur, op. cit., p. 91

48
Conferinței a fost numit J. Francois Duflos, a djunctul secretarului general al Comisiei
Europene a Dunării.
Negocierile conferinței au durat până la 18 august 1938, când s -a adoptat
documentul numit „Aranjament privitor la exercitarea puterilor Comisiei Europene a
Dunării”. Documentul a fost semnat î n prezența ministrului Afacerilor Externe Nicolae
Petrescu -Comnen de către: Douglas W. Keane, în numele Marii Britanii, Jean du Sault
și Paul Charguerand, în numele Franței și Constantin Conțescu, în numele României.
Lista cu problemele ce trebuiau dezbătu te a fost prezentată de Constantin
Conțescu, printre acestea figurau: renunțarea la internaționalizarea portului Sulina,
reglementarea jurisdicției Comisiei Europene a Dunării, modul de organizare a
inspecției navigației, organizarea serviviului sanitar, p roblema taxelor de navigație,
executarea lucrărilor, judecarea infracțiunilor de la regulamentele de navigație și poliție,
bugetul Comisiei Europene a Dunării și împrumuturile existente etc.74
În general, discuțiile sau purtat în jurul a două mari chestiu ni:
1. De natură tehnică și juridică, în care statul român a solicitat și a obținut
cedarea de către organismul de la gurile Dunării a tuturor puterilor care
afectau, în viziunea Bucureștilor, suveranitatea națională. Negocierile s –
au finalizat prin adoptare a unui „Aranjament privitor la exercitarea
puterilor Comisiei Europene a Dunării” și al altor două documente
adiționale un „Protocol final” și un „Acord între Comisia Europeană a
Dunării și guvernul român referitor la privilegiile și imunitățile
personalul ui Comisiei”.
2. De natură politică, eșuate în cele din urmă, ce au urmărit încheerea unui
memorandum referitor la stabilirea unor direcții viitoare privind
navigația pe cursul Dunării.75
Aranjamentul de la Sinaia era compus din 23 de articole și un protocol final
explicativ și prevedea, în esență, următoarele:
Comisia Euopeană a Dunării și agenții ei, inspectorii de navigație,
supraveghetorii, agenții de pilotaj, pierdeau o parte din puterile și atribuțiile speciale
care i -au fost acordate pe baza tratatelor din 1856 și 1881. Corpul de pilotaj, în
componența sa de atunci, trecea sub autoritatea statului român, pe măsura vacanțelor ce
vor produce, pot fi înlocuiți cu piloți români pînă ce proporția aceștor nu va constitui
60% din numărul total (articolele 1,2 ș i 4).

74 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op. cit. , p. 324
75 Tuluș Arthur, op. cit. , p. 95

49
Internaționalizarea portului Sulina lua sfîrșit și revenea în sfera de competență a
statului român (articolul 2).
Pentru pregătirea și executarea proiectelor de lucrări pe Dunărea maritimă,
guvernul român va înființa un serviciu autonom, denumit „Di recțiune Dunării
Maritime”. Proiectele lucrărilor erau supuse Comisiei Europene a Dunării care le putea
modifica și care hotăra dacă ele trebuiau executate în urma avizului unui comitet de
ingineri consilieri. La aceste hotărîri România își rezerva un drep t de veto. În orice caz,
deciziile pentru efectuarea lucrărilor trebuiau să țină seama de interesele tehnice,
economice și financiare ale României. Lucrările cu caracter neprevăzut și urgent puteau
fi începute fără nici o formă prealabilă, urmând a fi comu nicate ulterior Comisiei.
Lucrările necesare dezvoltării economice a României nu vor fi niciodată interzise de
Comisie. În ambele cazuri statul român nu trebuie să împiedice desfășurarea navigației
în bune condiții. Deasemenea Direcțiunea Dunării Maritime executa lucrările stabilite în
aceste proiecte și strîngea taxele de navigație, executa și celeleate activități legate de
navigația pe Dunărea Maritimă (articolul 5,6,7 și 8 ).
Astfel Comisia Europeană a Dunării ceda României dreptul da a efectua lucrări
tehnice legate de navigația pe porțiunea Dunării Maritime. Comisia de la gurile Dunării
a fost lipsită de funcțiile pentru care ea a fost creată în 1856, prin aceasta a fost lichidată
și justificarea juridică pentru existența în continuare a ei. Misiunea e i tehnică se
transforma deci, și în drept, într -o misiune juridică de supraveghere a libertății
navigației.76
Comisia Europeană a Dunării întocmea regulamentul de navigație pornind de la
propunerile făcute de guvernul român. Urma ca guvernu României să -l pună-n vigoare
și să urmărească aplicarea lui (articolul 3).
Comisia Europeană a Dunării pierdea puterile judecătorești, guvernul român
urma să numească instanțele care se vor ocupa de judecarea infracțiunilor la
regulamentul de navigație, apelurile declar ate împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale în primă instanță vor fi judecate în ultimă instanță de Curtea de Apel din
Galați (articolul 18).
Bunurile mobile și imobile care pot fi utilizate în interesul navigației vor fi
transferate în proprietatea statului român, printre acestea intră aparate, vase plutitoare,
instalați, ateliere, materiale din depozit, spitale, farurile din Sulina, Sfăntu Gheorge și
Insul Șerpilor. Astfel Comisia Europeană a Dunării pierdea baza materială care prezenta
un important factor al influienței sale (articolul 17).

76 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op. cit. , p. 325 -326

50
În schimbul tuturor bunurilor preluate, guvernul român lua asupra sa sarcinile
financiare ale Comisiei constituite din împrumuturile acordate în 1929 de Franța, Anglia
și Italia (articoele 14 și 15).
Sumele nece sare pentru a face față cheltuielilor Comisiei Europene a Dunării vor
fi vărsate de Direcția Dunării Maritime din produsul taxelor. Taxele de navigație erau
percepute de Direcția Dunării Maritime care propunea Comisiei cuantumul, hotărârea în
această privi nță va fi luată cu majoritatea voturilor, cuprinzînd și votul delegatului
României. Taxele trebuiau să fie moderate și egale pentru toate pavilioanele (articolul
10).
Serviciul sanitar a fost încredințat statului Român (articolul 12).
Comisia renunța la sc utira de taxe poștale, telegrafice și telefonice (articolul 20).
Orice neînțelegere, privitoare la aplicarea acestui aranjament sau de orice altă
natură cu privire la Dunărea maritimă și care nu poate fi rezolvată de către Comisia
Europeană într -un interv al rezonabil de timp, va fi supusă unui tribunal arbitrar. Acesta
din urmă să fie format din cinci persoane (supra -arbitri), cetățeni ai unor state ce nu
figurau în Comisia Europeană, desemnați imediat după ratificarea Aranjamentului. În
cazul Comisiei, re prezentanții acestora(arbitri) urma a decide de comun acord măcar
asupra medieirii unui supra -arbitru. În cazul în care nu se ajunge nici măcar acum la un
consens, supra -arbitrii își desemnau, prin vot, reprezentantul. Pe calea compromisului
trebuia să se ajungă la un rezultat. Dacă mai existau și după aceea nemulțumir, statul
sau statele din această categorie aveau posibilitatea de a se adresa Curții Internaționale
de Justiție de la Haga, care avea ultimul cuvînt asupra chestiunii (articolul 21).
Aranjame ntul de la Sinaia” era deschis oricărui stat reprezentant în Comisia
Europeană a Dunării sau care ar urma să fie reprezentat în ea (articolul 22), pe viitor,
primul caz referindu -se la situația actuală a Italiei, iar al doilea la mult preconizata
aderare a Germaniei.
Protocolul final”, cel de -al doilea document semnat la Sinaia la 18 august 1938,
nu a făcut decît să aducă unele completări ale articolelelor „Aranjamentului”, fără a le
modifica. Astfel, se prevedeau următoarele: Direcția Dunării Maritime era subordonată
Administrației Comerciale a Porturilor și Căilor de Comunicație pe Apă – P.C.A;
trecerea unor agenți ai Comisiei în subordinea autorităților române întro proporție de
50% pe baza veniturilor salariale; Comisia Europeană putea lua în folosință bunurilor
cedate doar în forma unei înțelegeri cu statul român, iar în spitalul din Sulina vor
beneficia de tratament gratuit pe viitor echipajele vaselor și personalul Comisiei.

51
Al treile și ultimul document semnat la Sinaia a fost „Acordul dintre Comisia
Europeană a Dunării și Guvernul Român cu privire la privilegiile și drepturile
personalului Comisiunii”, acesta detaliază împrejurările în care angajații Comisiei
Europene a Dunării continuă să beneficieze de o serie de avantaje:
 Personalul superior dispu ne de imunitate în materie de jurisdicție
civilă și criminală pentru actvitatea sa în cadrul Comisiei Europene,
nu și în viața privată, imunitate care poate fi ridicată doar prin
hotărîrea Comisiei. Prevederea nu se aplică decît în excepționale
pentru pers onalul românesc.
 Personalul superior, începînd cu subșefii de serviciu, se bucură de
avantaje fiscale, statul român neavînd dreptul de a le percepe
impozite directe, ci doar indirecte, în ultima categorie înscriinduse
taxele funciare și cele aplicabile asu pra veniturilor rezultate în afara
activității de bază prestate în cadrul Comisiei Europene. Restul
personalului era scutit de impozitul pe salarii sau de cel general pe
venit.
 Tot personalul neromânesc are, în termen de șase luni de la angajarea
sa, drep tul de a -și aduce, fără taxele de riguare, hainele și mobilierul.
Scutirea vamală era acordată numai angajaților de rang superior (de
la nivelul subșefilor de serviciu) cît timp dețineau aceste funcții.
Pentru a fi aduse, bunurile cerute era nevoie de acor dul secretarului
general al comisiei și, ulterior, de viza delegatului României.77
După cum am mai menționat, la Siania s -a încercat și încheerea unui
memorandum politic. În acest sens, tratativele au fost deschise la 11 august 1938, cînd
delegația franceză a prezentat un proiect de memorandum confidențial privind
acceptarea de către cele trei state a unor principii de politică comună pe fluviu. Planul
francez a prevăzut ca toate statele prezente la conferință își vor da propriul acord privind
menținerea sta tutului internațional actual al fluviului, cu participarea și a statelor
neriverane existente la momentul respectiv în cele două Comisii dunărene, numai în
acest format urmând a se atrage cooperarea Germaniei.
România, în fața acestui moment favorabil, a d ecis să îmbogățească substanțial
conținutul memorandumului, și a cerut că în cazul unor eventuale presiuni ale statului
german la adresa României, să antreneze imediat adoptarea unei poziții bine definită în

77 Dașcovici Nicolae, op.cit. , p. 192 -199

52
memorandum, în care Franța și Marea Britanie urm au să acorde promt României un
ajutor substanțial economic și politic.
Propunerile părții române a luat prin surprindere ambele delegații occidentale,
deoarece ea presupunea un angajament ferm din partea acestora. Reprezentanții Marii
Britanii și Franței au refuzat să ia parte la discuții sub pretextul că nu au fost abilitați din
parte propriilor guverne, și sunt lipsiți de competențele necesare care să le permită
adoptarea unei poziții. Încercările delegației României de a convinge reprezentanții
celorlat e delegații nu s -au soldat cu succes în final fiind semnate doar documentele
privind noile atribuții ale Comisiei Europene a Dunării.78
După cum am scris mai sus, pentru a fi modificate competențele Comisiei
Europene a Dunării, articolul 7 din Statutul Defi nitiv al Dunării, cerea acordul tuturor
Statelor reprezentate în Comisie. La încheerea Aranjamentelor de la Sinaia au participat
doar trei din cele patru state memebre a Comisiei Europene a Dunării, și pentru ca noul
regim stabilit la Sinaia să poată intr a în viguare, era necesară adeziunea la el și a Italiei,
al patrulea membrua la Comisiei.
Interesată direct în aplicarea cît mai rapidă a „Aranjamentului de la Sinaia”
guvernul de la București a acționat imediat petru a obține adeziunea Italiei la acest
Acord.
Guvernul italian la 1 septembrie 1938, informa pe ministrul României la Roma,
că nu are nimic împotriva Actului adoptat dar își condiționa adeziunea la el cu primirea
Germaniei în Comisia Europeană a Dunării.
Germania hitleristă, încurajată de pozi ția tot mai conciliantă a Angliei și Franței
față de acțiunile sale, intersată să -și întărească influiența și dominația în Bazinul Dunării
de Jos, reia planul său de a reintra în Comisia Europeană a Dunării, avînd de această
dată sprijinul necondiționat al guvernului italian. La 25 noiembrie 1938, guvernul
Reich -ului comunica lui Nicolae Petrescu Comnen, ministrul de externe al României,
prin fabricius, Fabricius, ministrul Germaniei la București, că „guvernul german este
dispus să reintre în Comisia Europ eană a Dunării, dacă este invitat”.
Negocierile pentru intrarea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării încep în
luna Decembrie.
La solicitare să -și dea avizul asupra acestui act, nu direct de către Germania, ci
de către aliata acesteia, Italia, adresa un meomorandum Marei Britanii și Franței, în care
promitea aderarea de la Acordul de la Sinaia dacă Germania va fie reprimită în Comisia
Europeană a Dunării. Astfel, la 6 decembrie, guvernele Angliei și Franței propuneau

78 Tuluș Arthur, op.cit. , p 100 -102

53
României să fie de acord cu intrarea Germanie în Comisia Europeană a Dunării, pe
picior de egalitate cu celelalte state membre.
Un asemenea memorandum din partea Italiei a primit și România, la 10
decembrie 1938. În acest document, guvernul italian se declara gata să adere la
Aranjamentul di n 18 august, cu condiția admiterii Germaniei în Comisia Europeană a
Dunării și dacă se aduceau unele modificări de detaliu unor articole a acestui act: să se
mențină corpul de piloți existenți pînă la retragerea lor individuală din serviciu; să se
fixeze î ndemnizațiile de retragere a personalului temporar și Comisia ori succesoarea sa,
să nu retragă fondurile depuse în conturile din Italia.
Propunerea Italiei a fost discutată de către delegații României cu cei ai Franței și
Marii Britanii la sesiunea Comis ie Internaționale a Dunării de la Belgrad din decembrie.
Constantin Conțescu a cerut colegilor săi să precizeze dacă guvernele lor condiționau
primirea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării cu revenirea Germaniei în Comisia
Internațională a Dunării. Răs punsul era că cele două guverne nu mai puneau nici o
condiție și se declarau pentru primirea Germanie în Comisia Europeană a Dunării în
mod necondiționat.
Nota de răspuns la memorandumul guvernului italian preciza că România era de
acord cu admiterea Germa niei în Comisia Europeană a Dunării, sub rezerva ca aceasta
să se producă după intrarea în viguare a Aranjamentului de la Siania.
Această notă semnată de Nicolae Petrescu -Comnen, nu a mai fost remisă
guvernului italian, întrucît Germania își modificase di n nou punctul de vedere, cerînd să
fie primită în Comisia Europeană a Dunării înainte de aderarea Italiei la Aranjamentul
de la Sinaia.
În final, după un aide -mémoire a Germaniei sa decis ca primirea ei în Comisia
Europeană a Dunării să se facă simultan cu aderarea Italie la Aranjamentul de la
Sinaia.79
După pregătiri diplomatice îndelungate, la 1 martie 1939, miniștrii Angliei,
Franței, Italiei la București au semnat, împreună cu Grigore Gafencu și Constantin
Conțescu din partea României, „Acordul privitor la intrarea Germaniei în Comisia
Europeană a Dunării, la aderarea Germaniei și Italiei la aranjamentul semnat la Sinaia la
18 august 1938 și la modificarea articolelor 4 și 23 din zisul aranjament”. Prin
modificarea articolului 4 se prevedea că procentaju l piloților, trecuți în subordinea
autorităților române, poate atinge proporția de 75% piloți români, prin disponibilizarea
naturală a celor străini. Articolul 23 a cărui modificare o ceruse tot guvernul italian,

79 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op. cit. , p. 331 -332

54
prevedea, în noua sa formă, că Acordul semn at la București să intre în viguare la
sesiunea de primăvară a Comisiei Europene a Dunării, nu după trei luni de la semnarea
procesului verbal de ratificare cum se prevăzuse în aranjament.80
Tratatul de la Sinaia din 18 august 1938 a modificat statutul C.E. D. si a
recunoscut suveranitatea Romaniei asupra zonei maritime a fluviului, competentele
Comisiei erau reduse la minim, practic ea nu mai avea dreptul sa ia nici o decizie
majora privind fluviul si gurile Dunarii și se transforma într -un organ consultati v. Presa
românească din acea vreme a prezentat acest act ca o victorie a României, că în sfîrșit
România a reușit să -și obțină drepturile suverane la Dunărea Maritimă.
Chiar dacă aranjamentele de la Sinaia erau în avantajul României, paradoxal, nu
ea a fost cea care a beneficiat de pe urma acestor aranjamente, ci Germania. Cea din
urmă a urmărit pentru început primirea sa în orgamnismul de la Gurile Dunării pe picior
de egalitate cu Franța și Marea Britanie pentru ca apoi să le expulzeze din această
Comisie și să -și supuie controlului său întreg cursul fluviului. Cel de al Treilea Reich î –
și va subordona comerțul de la gurile Dunării prin societățile sale, acte de spionaj,
acapararea societăților comerciale, alianța cu Italia fascistă și cel mai importa nt datorită
politicii conciliatoriste dusă de Anglia și Franța.
Intersantă interpretare a „Aranjamentelor de la Sinaia și a Acordului de la
București” o întîlnim în lucrările autorilor sovietici, cedarea de către Anglia și Franța a
drepturilor lor pe por țiunea Dunării Maritime, era o parte a diabolicului plan al celor
două Mari Puteri de a direcționa agresivitatatea Germaniei naziste spre Uniunea
Sovietică, cedînd controlul asupra Gurilor Dunării întîi României, iar prin cea din
urmă, Germaniei, fiindcă era clar de la început că România singură nu era în stare să
facă față presiunilor economice și politice venite din partea Reich -ului. Retragerea de pe
Dunăre semnifica cedarea către Germania a influenței politice asupra statelor din
bazinul dunărean. La Gurile Dunării și prin acestea în Marea Neagră, Germania
inevitabil avea să se ciocnească de Uniunea Sovietică.81

80 Ștefan Stanciu, op.cit. , p 304
81 Mun tean Mihail, op.cit. , p 32

55
4. Politica Germaniei naziste la Gurile Dunării în timpul celui
de al Doile Război Mondial

4.1 Politica Germaniei naziste la Gurile Dunări i pînă la începutul
războiului germano -sovietic.

În dimineața zilei de 1 septembrie 1939, Germania nazistă invadează Polonia.
Două zile mai tîrziu, pe 3 septembrie, după ce Germania ignoră ultimatulmul adresat de
guvernul britanic în care i se cerea încet area operațiunilor militare, Franța și Marea
Britania au declarat război Germaniei. Astfel începea cel de Al Doilea Război Mondial.
În această perioadă va avea o creștere semnificativă a rolului Dunării, aceasta se
datora faptului că statele beligerante se aprovizionau cu resurse provenite din țările
bazinului dunărean. După cum era de așteptat, întocmai ca în Primul Război Mondial,
Marea Britanie a instituit o blocadă navală împotriva Germaniei, cu scopul privării
acesteia de posibilitatea aducerii mater iilor prime din afara Europei. În aceste condiții
deosebit de mult crește importanța Dunării și a economiilor statelor balcanice pentru
Germania, în special resursele petrolifere românești din Valea Prahovei.82
Izbucnirea războiului, nu a schimbat, la înce put, nimic în activitatea celor două
comisii. 83 Aceasta se datora faptului că statele bazinului dunărean își vor proclama
neutralitatea.Pentru a asigura libertatea de navigație a tuturor statelor interesate în
comerșul pe acest fluviu și a împiedica extinderea războiului și pe Dunăre, la sesiunea
Com isiei Internaționale a Dunării ce și -a început lucrările la 6 decembri 1940 vor fi
luate o serie de măsuri care vor fi aprobate la 17 aprilie 1940, acestea constau în:
1. Interzicerea circulației pe Dunăre a vaselor destinate altor scopuri decît
transporturilor de persoane și mărfuri, afară de statele riverane, care pot
circula în apele lor teritoriale;
2. Interzicerea tranzitului de arme, de muniții, și de orice fel de material
explozibil, afară de cazurile cînd aceste transporturi se fac pentru sta tele
riverane;
3. Controlul special din partea administrației Porților de Fer și a
Cataractelor asupra transporturilor de materiale grele, precum cimentul,

82 Arhire Sorin, Relații Economice Româno -Britanice 1939 -1940 ,
[https://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_8_2016/16_S_Arhire.pdf], 27.05.2017
83 Hillgruber Andreas, op.cit., p. 141

56
piatra și minereurilor, a căror trsnzit are nevoie de o aprobare specială
eliberată de autoritățile din porturile de încărcare;
4. Dreptul statelor riverane de a contola efectivul echipajelor pe vasele care
circulă pe Dunăre pentru a verifica dacă numărul membrilor corespunde
nevoilor navigației, dacă persoanele de la bord au acte de identitate și
calificarea necesară în serviciul ce -l îndeplinește pe vas.
Germania a încercat să împiedice organizarea acestei sesiuni a Comisiei
Internaționale a Dunării în care după cum știm nu era reprezentată. În acest scop ea a
intervenit pe lîngă guvernele de la Budapesta, R oma, Sofia, București, dar nu va găsi
sprijin nici măcar de Roma, aliatul său. 84
Și pe Dunărea maritimă autoritățile Române au luat măsuri spre a asigurara
neutralitatea acestui sector. Atitudinea României o exprimă declarația ministrului său de
externe, G rigore Gafencu, „păstrarea unei atitudini pașnice este pe deplin îndreptățită
prin necesitatea de a feri de război bazinul danubian și Balcanii (…). Politica de pînă azi
ne cere să urmăm de acum înaite regulile de neintervenție și neutralitate, întrucît
conflictul nu atinge interesele, independența și integritatea noastră, rămînînd, firește, să
respectăm în același fel angajamentele și legăturile existente”.85
La 22 noiembrie 1939, printr -un decret regal, România a interzis pătrunderea în
porturile sale a tuturor vaselor de comerț înarmate aflate sub pavilion beligerant. La 9
decembie 1939, pentru a evita incidente între echipajele franceze sau engleze și cele
germane, Direcția Marinei Comerciale a solicitat tuturor căpeteniilor portuare să aibă
grijă ca atunci cînd sosesc în port vase sub pavilion englez, francez sau german, să fie
astfel aranjate ca vasele germane să nu fie în apropierea celor franceze sau engleze.
Tratamentul să fie imparțial fără a favoriza vasele uneia din puterile beligerante. La 8
ianuarie 1940, Ministrul Aerului și Marinei a completat dispozițiile anterioare, „în
intersul navigației pe Dunăra maritimă pentru a evita orice încercare de sabotaj, vasele
puterilor beligerante care navigheză în același sens trebuie să păstreze o anumită
distanță între ele, ori aceste vase să nu se întîlnească în canalul Sulina”.86
În această perioadă, în plin război, la Galați se vor desfășura, în octombrie 1938,
lucrările sesiunii de toamnă a Comisiei Europene a Dunării care va fi continuată de o
sesiune extraordinară convocată la mijlocul lui februarie și în mai va avea loc sesiunea

84 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op. cit. , p. 343
85 Grigo re Gafencu, Politica externă a României. Cinci cuvîntări , București, 1939, p. 44 -45
86 Tuluș Arthur, op.cit. , p. 126

57
de primăvară a respectivei Comisii. La lucrări vor lua parte delegațiile celor cinci state
memebre, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și România.
Germania la aceste co nferințe a urmărit pregătirea terenului pentru consolidarea
viitoare unor poziții în Comisie. Scopul Reich -ului era eliminarea Marii Britanii și
Franței din comisiile de pe Dunăre, pentru aceasta ea va încuraja România să preia
restul sarcinilor Comisiei E uropene a Dunării. După cum aprecia delegatul României,
Vespasian Pella, „Reich -ul vedea în stăpînirea politică de către România a tuturor
gurilor Dunării, o puternică garanție pentru propria expansiune economică”. Deacea
delegatul german Georg Martius, pe care Pella la apreciat ca fiind cel mai capabil
adversar, care „cu o mare abilitate, apăra întodeauna tezele românești și aceasta spre a
evita orice precedent ce ar putea fi invocat împotriva intereselor Reich -ului”.87
La sesiunea din primăvară a Comisiei Europene a Dunării, cu acordul tuturor
membrilor, la propunerea guvernului român, au fost extinse măsurile aprobate la
Belgrad, despre care am vorbit mai sus, și asupra Dunării maritime. Această hotărîre
unanimă, ce prevedea abținerea de la acțiuni care ar putea extinde războiul pe Dunăre, a
avut un rol simbolic foarte important deoarece includea toate statele beligerante.
Tot în această perioadă Germania a organizat o serie de acțiuni de sabotaj și
spionaj pe porțiune Dunării maritime.
La 5 februarie 194 0, directorul Marinei Comerciale, Nicolae Păiș, a transmis
Căpităniei Brăila că pe unele remorchere germane și olandeze s -ar afla agenți Gestapo,
ambarcați cu diverse funcții la bord. La mijlocul lunii mai 1940, Căpitănia Brăila a
informat despre activitat ea suspectă a unui cetățean german Reinichter, care, sub
pretextul că se ocupă cu afaceri comerciale, a întreprins mai multe călătorii între
București, Sulina, Periprava, Vâlcov, Tatar -Bunar, Reni, Galați și Brăila. Această
persoană ar fi mituit oameni din administrația Sulinei pentru a obstrucționa pătrunderea
navelor din mare în fluviu, cu scopul ce se vehicula neoficial că germanii, în
complicitate cu italieinii, urmăresc să întrerupă orice comunicație cu marea. În
încheerea raportului, Căpitănia Brăila era convinsă că centrul organizației de spionaj
germane s -ar afla în acest oraș. Peste cîteva zile, la 24 mai 1940, Direcția Marinei
Comerciale cerea Căpeteniei Brăilene supravegherea pilotului german Drucker de pe
remorcherul „Forsche” și a celui bulgar N icev de pe „Amsel”, care ar fi primit ordinul
de a scufunda prin sabotaj remorcherele britanice aflate în raza lor de acțiune. Mai
tîrziu, la 5 iunie 1940, Căpităniile erau avertizate că pe vasele germane se aflau oamenii
din serviciile secrete germane, mi siunea acestora era de a contacta cu naționalii în

87 Ibidem , p. 131

58
vederea colectării de material informativ. În afara procurării de informații, se pare că ei
mai aveau misiunea de a încetini încărcarea și descărcarea mărfurilor de pe vasele
statelor beligerante, prin mit uirea muncitorilor cu suma zilnică de 200 lei pentru a
refuza participarea la aceste operațiuni din docuri. Asemenea acțiuni de sabotaj au
existat și de cealaltă parte beligerantă. Din partea Marii Britanii chiar au fost mai multe,
aceasta fiindcă englezii încercau să întrerupă livrările de materii prime românești către
industria germană88
În vara anului 1940, pe continentul european vor avea loc importante schimbări
geopolitice care vor influența și regimul Dunării.
În primul rînd, în urma notelor ultimati ve din 26 și 28 iunie 1940 adresate
României, Uniunea Sovietică va anexa Basarabia și se va reîntoarce ca stat riveran pe
Dunăre. Această acțiune a guvernului de la Moscova se va face cu acordul Berlinului,
după cum era stabilit în protocolul secret al pac tului Ribentrop -Molotov, nu însă și
anexarea nordului Bucovinei și a ținutului Herț
S-ar părea că după pactul din 23 august 1939 Germania și Uniunea Sovietică se
aflau în „luna de miere”, în realitate însă relațiile dintre cele două mari puteri erau
încord ate și aceasta se observă foarte bine în problema Dunării.
Uniunea Sovietică înțelegînd importanța strategică a gurilor marelui fluviu
European era hotărîtă să și le supună propriului control și prin intermediul lor să -și
crească influiența în statele baz inului Dunărean, respectiv în Europa Centrală. Pentru
aceasta ea va iniția tratative cu Ungaria în vederea achiziționării de vapoare fluviale,
menite alături de cele obținute de la români odată cu Basarabia, să stabilească legături
directe Odessa -Belgrad, Odessa -Budapesta, Odessa -Germania. Deasemenea cu forța
armelor va expulza navele românești din Brațul Chilia și va forța extinderea liniei de
demarcație în favoarea sa a frontierei Româno -Sovietice mai mult decît vechea graniță
româno -rusă anterioară anulu i 1918, tot în acest sens va ocupa militar ostroavele
Salangic, Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican și Musura, și grupul de insule dintre Stari
Stambul și Canalul Musura, preluând astfel întregul control al navigației pe brațul
Chilia.89
În aceste luni de gr oază era pusă sub semnul întrebării însăși supraviețuirea
statului român. Un raport secret, încă din 1939, pentru Armand Călinescu prezenta în
concluziile sale următoarele: „după părerea germană, România, incomplet înarmată
astăzi, va capitula ușor în fața unui puternic atac dat prin surprindere de către armata

88 Ibidem , p. 128 -129
89 Tuluș Arthur, op.cit. , p.137

59
maghiară, susținută de cea germană. România cu resursele în produse agricole, petrol și
vite, va constitui cea mai bună, sigură și imediată bază de aprovizionare spre
continuarea expansiunii germane spre est sau spre sud. „Reichul ar fi pregătit un plan
pentru ocuparea militară a României și în special a triunghiului Galați – Delta Dunării –
Constanța.”90 Dezinteresul Germaniei în chestiunea Basarabiei, nu a însemnat și acordul
Germaniei în a împărți c u Uniunea Sovietică hegemonia pe fluviu și, nici măcar la
gurile acestuia.91
Pentru a supraviețui România va ceda teritoriile revendicate de vecinii săi și
pentru a ieși din izolarea diplomatică precum și -n speranța reîntoarcerii măcar a unei
părți din teri toriile pierdute va intra în sfera de influiență a celui de -al Treile Reich,
diferite ramuri ale economiei românești se vor subordona germaniei, printe aceaste și
transporturile. În octombire 1940 vor pătrunde în România primele unități germane și pe
23 no iembrie 1940, România oficial va adera la Pactul Tripartit. Printre încercările de a
atrage bunăvoința Germaniei, autoritățile Române vor „confisca vasele britanice și
franceze de pe Dunăre și le vor ceda Germaniei, acțiune ce va fi urmată de reacția Mari i
Britanii ce va extinde blocada economică și asupra României. Dispariția vaselor
franceze și engleze de pe Dunăre odată cu confiscarea lor de către România va pune
capăt și neutralității Dunării Maritime, în următoarea perioadă fluviul se va transforma
într-o cale de transport a axei.92
După ce în vest Germania va învinge și ocupa Danemarca, Norvegia, Țările de
Jos și în final Franța, guvernul Reichu -lui, pentru a -și conslolida pozițiile în bazinul
dunărean, pe 15 august 1940 trimite o notă Ungariei, Iugosl aviei, Bulgariei și României
prin care solicita convocarea unei conferințe a statelor riverane privind desființarea
Comisiei Internaționale a Dunării și constituirea unei noi ordini politico -juridice pe
fluviu. Nota era însoțită și de un proiect referitor la viitorul regim al Dunării, proiect
care urma să fie pus în dezbatere la viitoarea conferință. Conferința a fost convocată la
Viena și și -a deschis lucrările la 6 septembrie 1940. La conferință a participat
reprezentanții Germaniei, Italiei, Iugoslaviei, Bulgariei, Ungariei, Slovaciei și a
României. Lucrările conferinței au durat pînă la 12 septembrie 1940, și s -au finalizat cu
încheerea unui Aranjament privitor la Regimul de navigație pe sectorul fluvial al

90 Constantin Cristian, Propagandă și Spionaj la Dunărea De Jos. Cazul C onsulatelor Străine(1939 –
1940) , [http://studium.ugal.ro/ARTICOLE_STUDIUM/ARTICOLE_STUDIUM5 -6/5-
607_CONSTANTIN.pdf], accesat la 25.05.2017
91 FOCAS G., Spiridon, The Lower Danube River. In the Southeastern European Political and Economic
Complex from Antiqui ty to the Conference of Belgrade of 1948 , New York, Boulder, 1987, p. 536
92 Tuluș Arthur, op.cit. , p. 142

60
Dunării.93 Prin acest aranjament Germania și -a asigurat dominația asupra Dunării, el „a
fost expresie a existenței hegemoniei Germane pe marele fluviu european”.94
Aranjamentul de la Viena declara Comisia Internațională a Dunării desființată,
locul acesteia era luat de Consiliul Dunării Fluviale constitu it din reprezentanții statelor
riverane și al Italiei. În articolul 6 era prevăzut ca sediul Consiliului să fie la Viena,
președinte permanent al lui era declarat împuternicitul Germaniei. Un Comitet Special,
subordonat Consiliului Dunării Fluviale era înf iințat pentru sectorul Porților de Fier,
acest comitet urma să fie alcătuit din reprezentanții Germaniei, Iugoslaviei și României,
limba franceză, în toate cazurile în care aceasta fusese utilizată anterior, era înlocuită cu
limba germană. Articolul 7 menț ionează că aranjamentul are caracter provizoriu și că va
fi valabil pînă la încheerea viitoarei păci, fără a avea vre -o influiență asupra ei.95
Observăm că Franța și Marea Britanie sunt înlăturate de la administrarea Dunării
fluviale, deasemenea la conferin ță nu a fost invitată Uniunea Sovietică care, după cum
am văzut mai sus, a revenit ca stat riveran pe Dunăre.
În timpul conferinței de la Viena, pe 10 septembrie 1940, Uniunea Sovietică
într-un protest adresat plenipotențiarului german la Moscova își va e xprima indignarea
că nu a fost invitată la conferința de la Viena unde se discută rigimul Dunării de care ea,
acum riverană, este foarte interesată. Germania și -a motivat gestul prin faptul că la
Viena au participat doar statele riverane cursului fluvial a l Dunării și Italia în calitatea ei
de stat membru al fostei Comisii Internaționale a Dunării și a invitat guvernul sovietic
să participe la Comisiunea Europeană a Dunării. Prin acest răspuns, după cum explica
Grigore Gafencu, „Germania căuta să oprească R usia – cum a fost oprită în cursul
veacului trecut – pe pragul Dunării fluviale”96.Molotov a răspuns că Uniunea Sovietică e
interesată de întreg cursul navigabil al Dunării pînă la Bratislava. Deasemenea Uniunea
Sovietică a salutat desființarea Comisiei Int ernaținale a Dunării, a propus și desființarea
Comisiei Europene a Dunării și constituirea unei comisii dunărene unice a cărei
competențe să se întindă de la Bratislava pînă la Marea Neagră, comisie la care să
participe Germania, Uniunea Sovietică și toate statele riverane. În propunerea sovietică
nu erau avute în vedere nici Anglia, nici Franța și nici Italia.97

93 Iulian Cârțână, Ilie Seftiuc, op. cit. , p. 349
94 Tuluș Arthur, op.cit. , p.152
95 Departamentul Statelor Balcanice al Miniesterului Afacerilor Externe al URSS, Сборник Важнейших
Международных Актов 1774 -1947 гг. О Дунае и режиме дунайского судоходства , Moscova, 1948,
p. 160
96 Gafencu Grigore, Misiune la Moscova. 1940 -1941 , Universul E nciclopedic, București, 1995 p.76
97 Hillgruber Andreas, op.cit. ,p.142

61
La mijlocul lunii octombrie, guvernul reich -ului s -a declarat în principiu de
acord cu ideea unui regim unic al Dunării, propunînd însă în prealabi l o conferință
pregătitoare la București cu privire la Dunărea maritimă, de la Brăila pînă la Marea
Neagră și cerînd ca la discuții pe lîngă Germania, Uniunea Sovietică și România să
participe și Italia. Uniunea Sovietică va accepta aceste condiții ale Ger maniei și vor
începe tratativele preliminare pentru conferința de la București, semnificativ este faptul
că tratativele au fost duse exlusiv între partea germană și sovietică fără participarea
României. Limitarea discuțiilor la Dunărea maritimă este o vict orie a Germaniei în
încercarea ei de a ține Uniunea Sovietică departe de Europa Centrală.98
Conferinței de la București și -a deschis lucrătile la 28 octombrie 1940 și a durat
pînă la 21 decembrie 1940 cu o întrerupere între 16 noiembrie și 5 decembrie. La
conferință a participat delegatul Germaniei Georg Martius, al Uniunii Sovietice Arkadi
Sobolev, al Italiei Renato Silenzi și cel al României Vespasian Pella.
Marea Britanie și Franța nu au fost invitate să participe la conferință, ceea ce
făcea din start nule din punct de vedere juridic deciziliile luate de acestă conferință, în
legătură cu aceasta, guvernul britanic la 29 octomrie 1940, printr -o notă adresată lui
Molotov, va protesta împotriva participării Uniunii Sovietice la negocierile de la
București, în această notă britanicii acuzau Uniunea Sovietică de încălcarea neutralității
și declarau că nu vor recunoaște nici o hotărîre luată în lipsa ei, care afectează drepturile
sale pe Dunăre, drepturi garantate de acordurile existente. În răspunsul dat Mari i
Britanii, guvernul sovietic va respinge învinuirile aduse și va declara că constituirea
unei comisii dunărene unitare cu participarea Uniunii Sovietice este un act de refacerea
a nedreptății pricinuite prin Tratatul de la Versailles și alte tratate, în c are Marea
Britania a jucat un rol dominant, și în puterea cărora Uniunea Sovietică a fost înlăturată
din Comisia Europeană a Dunării.99
Prima parte a conferinței (28 octombrie -16 noiembrie), reprezentanții României
și Uniunii Sovietice se înfruntau, în timp ce delegații Germaniei și Italiei se străduiau să
păstreze o linie de mijloc. Chiar din prima zi, reprezentanții României și Uniunii
Sovietice și -au expus deschis poziția. Pella va prezenta proiectul românesc, armonizat
cu cel al Germaniei și al Italiei, care propunea desființarea Comisiei Europene a Dunării
și înlocuirea lui cu un nou organism Consiliul Dunării Maritime din care să facă parte
România, Germanie, Italia și Uniunea Sovietică. Competențele noului organism urmau

98 Ibidem , p.152
99 Ожиганов Николай, Политика великих держав в Центральной Европе, на Балканах и Ближнем
Востоке в новейшее время , Ekaterinburg, 1989, p. 101

62
să fie similare cu cele ale Comisiei Europene a Dunării, doar că incidentele ce s -ar
produce pe brațul Chilia să fie soluționate de Consiliul Dunării Maritime, nu de
instanțele de judecată românești.
Proiectul propus de Sobolev prevedea dizolvarea Comisiei Europene a Dunării și
lichidarea Direcțiunii Dunării Maritime, în locul acestora delegatul sovietic propunea
înființarea unei administrații mixte româno -sovietice, interzicerea navigației pe sectorul
maritima al fluviului a oricăror nave militare, înafara celor sovietice și române,
deasemenea proicetul sovietic recunoștea dreptul României și al Uniunii Sovietice de a
controla echipajele vaselor ce navihează pe Dunăre a maritimă. Deci Moscova și -a
propus înlăturarea de la administrarea gurilor Dunării nu doar a Marii Britanii și Franței
ci și a Germaniei și Italiei. Îndeplinirea acestor condiții însemna instaurarea dominației
sovietice exlusve asupra gurilor Dunării.100
Proiectul sovietic a avut rolul unui șantaj adresat Germaniei: dacă Reich -ul nu
accepta constituirea unei comisii dunărene unitare pe întreg cursul navigabil al Dunării,
stopînd în acest mod, ca și în trecut, influiența și interesele sovietice la Brăila, a tunci
nici Rusia sovietică nu permitea menținera Germaniei în zona maritimă a fluviului.
Potrivit indicațiilor de la București, Pella va respinge categoric propunerile
sovietice, deasemenea și delegatul sovietic va considera inacceptabil proiectul român.
Poziția reprezentantului Germaniei a fost mult mai conciliantă față de proiectul Rus,
Georg Martius a atras atenția delegatului român asupra consecințelor politice provocate
de un eșec al conferinței. Delegatul german în comun cu cel Italia chiar au propus , pe 11
noiembrie, un compromis mult mai apropiat de cel sovietic, însă și pe acesta îl va
respinge reprezentantul româniei, care a devenit mult mai hotărît în decizia sa, datorită
continuării agresiunilor sovietice în Delta Dunării. Cu toate aparențele ni ci Germania și
nici Italia, nu au luat în considerare, în nici un moment, renunțarea lor de a fi
reprezentate în orice organism actual sau viitor de la Dunărea maritimă.
Săptămîni de -a rîndul Conferința a continuat cu propuneri și contrapropuneri
fără nic i un rezultat. Pentru a ieși din blocaj, pe 12 și 13 noiembrie 1940 , Molotov
merge la Berlin unde va avea convorbiri directe cu Hitler. În timpul întrunirii de la
Berlin s -a încerat o redelimitare a zonelor de influiență, însă și aceste negocieri au
ieșua t. Inflexibilitatea Uniunii Sovietice a adîncit impresia inutilității negocierilor de la
București și a determinat partea germană să renunțe la eforturile de conciliere și să
susțină mult mai hotărît poziția României. Noul proiect sovietic, propus la 14 no iembrie
1940, nu schimba, în esență, cu nimic punctul de vedre anterior. Acesta imediat va fi

100 Hillgruber Andreas, op.cit. ,p.142

63
respins de delegații celorlalte trei state prezente și în lipsa unui conpromis, la 15
noiembrie 1940, prin înțelegere unanimă, lucrările conferinței au fost între rupte pentru a
permite delegaților întoarcerea în țările lor pentru a primi noi instrucțiuni.101
Lucrările conferinței au fost reluate pe 5 decembrie 1940, Sobolev va propune
un nou proiect în care accepta înființarea unui nou organism internațional pe porț iunea
Dunării maritime în locul Comisiei Europenea a Dunării, viitorul organism urma să fie
compus din Germania, Italia, Uniunea Sovietică și România, și era prevăzut să
funcționeze pînă la înființarea Comisiei unitare, aceasta cu condiția desființării
Direcțiuii Dunării Maritime și înlocuirea ei cu o administrație mixtă sovieto -română,
care urma să dețină puteri reale. A renunțat și la clauze privind exclusivitatea vaselor
militare a riveranilor de a putea naviga până la Brăila. Delegatul României susținut de
cel al Italiei și Germanie va respinge acest proiect pe motiv că el avea potențial de a leza
suveranitatea României, trebuie de menționat că delegatul român din start reveni
pregătit să respingă orice propunere de înființare a unei comisii mixte la car e nu ar
participa și Italia și Germania, potrivit indicațiilor generalului Antonescu din 29
noiembrie 1940.
Proiectul român propus pe 10 decembrie 1940 prevedea ca noua comisie să aibă
aceleași atribuții ca și Comisiea Europeană a Dunării, poțiunile de fl uviu aflate exclusiv
pe teritoriu românesc sau sovietic să fie sub administrație națională, comisii mixte
româno -sovietice să fie înființate doar pentru sectoarele ce formează granița româno –
sovietică.
Contraproiectul comun propus de delegatul german și i talian și prezentat de
Georg Martius la 11 decembrie 1940 era foarte aproape de cel românesc.
Delegatul sovietic, aflat în fața opoziției celorlalți trei delegați care aveau un
punct de vedere aproape comun, va reveni la vechile condiții ce le impunea la î nceputul
conferinței. Rezultatul a fost un insucces total, însă pentru a nu complica situația și a nu
recunoaște eșecul membrii conferinței vor hotărî, pe 21 decembrie, o nouă suspendare a
lucrărilor pe o peioadă nedeterminată. Eșecul negocierilor nu a det erminat abandonarea
imediată a discuțiilor care au contimuat la nivelul cancelariilor și reprezentanților
diplomatici a celorlalte patru state. Însă deja, Germania a luat hotărîrea atacării Uniunii
Sovietice (planul Barbarosa a fost aprobat la 18 decembri e 1940) și de aceea conferința
va fi reamînată și nu s -a mai întrunit pînă la începutul războiului sovieto -german la 22
iunie 1941.102

101 Tuluș Arthur, op.cit. , p.159 -162
102 Ibidem , p.167 -172

64
Pînă la începutul Operațiunii Barbarosa toate statele din bazinul Dunărean vor
adera la Pactul Tripartit, în lina noiembrie 1940 vor adera Ungaria, Slovacia, România,
pe 1 martie va adera Bulgaria, doar supunerea Iugoslaviei va necesita intervenția
trupelor Germane care o vor invada la 6 aprilie 1941. Victoria forțelor Axei a fost
rapidă, armata iugoslavă capitulând după doar 11 zile de luptă, pe 17 aprilie, rezultatul
este ocupare teritoriului Iugoslav și crearea unui stat marionetă Croația. Astfel că la
începutul războiului germano -sovietic întreg cursul fluviului se afla sub controlul axei.
4.2 Politica Germaniei naziste l a Gurile Dunării în timpul războiului
germano -sovietic.

Efortorile depuse de Reich pentru a domina fluviului vor fi răsplătite din plin în
timpul războiului , Dunărea avînd rol de cale de comunicație ce lega pe apă Germania
de Marea Neagră. În general G ermania a utilizat fluviul pentru:
 Importul de resurse strategice din state bazinului dunărean, în special de
petrol românesc, marele istoric german Andreas Hillgruber estima că în total
pe perioada războiului Germania a importat din România 11 632 000 ton e
ceea ce a reprezentat 1/3 din consumul general al Reichului.
 Aprovizionarea flancului sudic al Frontului de Răsărit.
 Transportarea vaselor militare în Marea Neagră pentru a întări flota axei care
era net inferioară celei sovietice dar care aveau un rol foarte important în
operațiunile de cucerirea a Odessei, Crimeei și apoi desigur în evacuarea
trupelor și tehnicii din Crimeea în aprilie 1944. Germania, în total, pînă în
1940, a trimis prin Dunăre, la gurile fluviului și -n Marea Neagră 6
submarine, 30 t orpiloare, 23 dragoare de bază, 50 vase de debarcare, 26
vînătoare de submarine, 84 barcaze, 113 cabotiere, 40 barje, 30 remorchere,
2 spărgătoare de ghiață, 4 dragoare.
Pentru apărarea și operațiunile de la Gurile Dunării și Marea Neagră Germania a
înființat la 30 iunie 1941, Comandamentul Amiral German „Marea Neagră” acestuia
începînd cu 8 august 1941 i se subordona operațional Comandamentul Român al
Forțelor Navale Maritime, rapoturile între ele se bazau pe ideea de cooperare și
conducere unitară, prev edeau următoarele: pentru acțiunile și activitățile navale care se
limitau la spațiu românesc, comandamentul superior urma să revină autorităților
române, respectiv, pentru forțele care operau în Marea Neagră, fără considerații asupra
granițelor terestre, conducerea revenea comandamentului german. Din 16 octomrie

65
1941 întreg parcul flotant al României a fost pus la dispoziția Germaniei. Pentru a
înlesni transportul pe Dunăre din 17 aprilie 1942 încărcăturile vaselor aflate sub
pavilionul Amiral Marea Neagră nu mai era controlat de Căpităniile de port.
În perioada celui de al Doilea Război Mondial juridic gurile Dunării se aflau sub
autoritatea Comisiei Europene a Dunării, însă până la 23 august 1944 lucrările Comisiei
au continuat sub autoritatea Germaniei ș i majoritatea sesiunilor Comisiei Europene a
Dunării au fost ținute la Viena nu la Galați. Pentru a concentra întreaga putere de
decizie pe fluviu, Germania va încerca să unifice regimul juridic al Dunării, astfel el ar
fi reușit și de jure să excludă Mare a Britanie și Franța din Comisia de la gurile fluviului.
Însă Reich -ul nu -și va îndeplini planurile datorită rezistenței autorităților române.
România devenită din nou singura putere teritorială la Dunărea Maritimă nu dorea
modificarea vechiului regim inte rnațional stabilit la Sinaia.
Pe fonul succeselor obținute pe front, în toamna anului 1942, Reich -ul va
întreprinde o ultimă încercare de a desființa Comisia Europeană a Dunării și de a unifica
regimul juridic al fluviului sub o singură comisie aflată sub autoritatea sa prin
organizarea unei noi conferințe la București în lunile noiembrie și decembrie 1942. Încă
din luna octombrie 1942, guvernul german va înmîna guvernului român un proiect în
care erau prezentate modificările pe care dorea să le înfăptuias că în regimul întregului
fluviu. Proiectul prevedea desființarea Comisiei Europene a Dunării și crearea unei
Comisii unitare alcătuită din reprezentații tuturor statelor riverane și al Italiei, în
subordinea Comisiei urma să fie create două secțiuni specia le, una pentru porțile de Fer
și a doua pentru porțiunea Dunării maritime, secțiuni doar cu rol tehnic și administrativ.
Comisia urma să adopte măsuri în vederea unificării regulamentelor de navigație și
poliție, reguli uniforme de colectare a taxelor, și să soluționeze problemele ce prezentau
un interes comun pe întreg fluviul. În personalul Direcțiunii Dunării Maritime urma să
se înfăptuiască schimbări prin includerea de piloți și ingineri germani și italieni.
Conferința de la București, la care pe lîngă Germania și România va participa și
Italia, se va încheea cu semnarea unui acord, Rich -ul din nou, datorită opoziției
României, va fi nevoit să amâne realizarea majoritatăți pretențiilor sale legate de
desființarea Comisiei Europeane a Dunării, care form al continua să funcționeze așa cum
s-a stabilit la Sinaia în 1938, însă, Reich -ul va obține o implicare mai accentuată din
partea sa în administratrea porțiunii maritime a fluviului.
Învingerea Axei în bătăliile de la Stalingrad și Kursk fac ca -n vara anu lui 1943
inițiativa strategică să treacă definitiv de partea Aliaților. Deja era clar că Germania a
pierdut acest război și, în perioda următoare, pas cu pas trupele sovietice expulzează de

66
pe teritoriul său armatele axei. La 18 martie 1944 trupele soviet ice forțează Nistru și
pătrund pe teritoriul României. În aceste condiții forțele de opoziție din România
pregăteau ieșirea României din alianța cu Germania, încheerea armistițiului cu Națiunile
Unite și întoarcerea armelor, aceasta se va întîmpla pe 23 au gust 1944. După acest
eveniment trupele sovietice ocupă întreg teritoriul României și înaintează în Bulgaria,
Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia și estul Austriei, acolo unde pătrundea armata
sovietică era impus și regimul social -politic al Uniunii Sovieti ce.
Din aprilie 1944 datorită puternicilor bombardamentelor aeriene și a minelor
magnetice Dunărea devenise inpracticabilă fapt ce a constituit o puternică lovitură
pentru aprovizionarea cu petrol a mașinii de război germane. Pentru a relua și asigura
transpo rtul pe Dunăre, Germania va mobiliza un număr mare de nave de pasageri pe
care le va reutila și transforma în dragoare de mine, deasemenea va aduce remorchere și
nave militare din mare pentru a îndeplinia atribuții de deminare, apărare antieriană și
trans port.
Întoarcerea armelor va duce la izolarea flotilei germane de pe Dunărea de Jos,
după unele estimări aproximatic 450 de nave dintre care 150 de vase de luptă, acestea
vor ocupa portul și orașul Sulina. bombardamente masive din partea aviatiei sovietice,
intre 19 si 25 august 1944, au provocat pierderi importante flotilei germane, tot pe 25
august germanii vor abandona Sulina, contradmiralul Paul-Willy Zieb va organiza
retragerea flotilei Germane în sus p e Dunăre. La începutul lui septembrie, va atinge
regiunea Porților de Fier, deja ocupată de armata sovietică, aici vor fi scufundate
aproximativ 150 -200 vase.
Pătrunderea navelor militare sovietice în zona Dunării maritime, la 23 august
1944 a însemnat și instaurarea hegemoniei Sovietice pe această porțiune a fluviului,
Uniunea Sovietică va prăda și deposeda România de infrastructura fluvială mobilă iar
prin prevederile armistițiului vasele românești au fost puse sub controlul operațional al
Înaltului Coma ndament Aliat (Sovietic).

67
Concluzii

La Conferința de Pace de la Paris din 1919 -1920 reprezentanții statelor
învingătoare vor declara Germania singura vinovată de declanșarea războiului și -i vor
impune condiții grele , efectul cărora va fi căderea Germ aniei din rîndul marilor puteri
europene. La Conferință, pentru a asigura libertatea de navigație pe marile fluvii
europene, s -a hotărît internaționaționalizarea lor, pentru Dunăre, pe porțiunea Ulm –
Brăila s-a stabilit înființarea Comisi ei Internaționale a Dunării și pe sectorul maritim al
fluviului, s -a reîn ființat Comisia Europenă a Dunării, cu aceleași prerogative ca și
înainte de război. De asemenea s -a hotărît excluderea Germaniei din organismul de la
gurile Dunării. Pe lîngă aceasta , Germania pierd ea întreaga flotă fluvială pe Dunăre.
Instabilitatea po litică, situația economică catastrofală, înlăturarea din Comsia
Europeană a Dunării și confiscarea flotei fluviale, to ate acestea vor face ca în primul
deceniu interbelic Germania să aibă practic o ne însemnată influiență asupra activității
Comisie i Europene a Dunării și asupra navigației pe Dunărea maritimă.
Datorită faptului că principalele operațiuni militare din Primul Război Mondial
nu s-au dus pe teritoriul Germaniei, aceasta a reușit să -și con serve potențialul industrial.
Reconstituirea plății reparațiilor prin Planul Dawes, stabilizarea politică și refacerea
economică permite Germanie i din 1923 să începă recucerirea pozițiilor economice din
bazinul dunărean. Penetrația economică germană în Centrul și Sud -Estul Europei a fost
înlesnită de interdependența economică a statelor bazinului dunărean, cu economie
agrară , și Germania , stat puternic industrializat. Prin deschiderea pieții germane
produselor agricole provenite din țările bazinului dunăre an crește dependența
economică a celor din urmă de Germania și respectiv influiența politică germană în
aceste state.
În 1926 Germania va plăti toate reparațiile datorate Comisiei Europene a Dunării
și va depune, fără succes, prima cerere pentru a fi repri mită în Comsia Europeană a
Dunării. După acest refuz Republica de la Weimar nu va mai depune nici o altă cere
pentru a fi admisă în Comisia Europeană a Dunării, dar va acționa spre creșterea
influienței sale pe fluviu, în primul rînd prin creșterea flotei sale fluviale. În 1927,
împreună cu Austria și Ungaria, ea va înființa compania mixtă de navigație
„Betriebsgemeinschaft”.
Marea Depresiune Economică din 1929 -1933 va alimenta partidele extremiste cu
noi adepți din rîndul șomerilor și a dezamăgiților. Astf el în 1933 la putere va ajunge

68
Hitler, care își va pune drept obiectiv de politică e xternă cucerirea hegemoniei
continentale prin expansiune teritorială. Pentru aș i justific a și promova politica
expansioni stă, Hitler va utiliza în propaganda sa ideile geopolitice. În lucrările lui
Haushoffer, teritoriul bazinului Dunărean intra în „spațiul vital” neces ar pentru
dezvoltarea optimă a Germaniei. Controlul acestei zone era strîns legată de controlul
asupra Dunărării inclusiv și a gurilor fluviului care făce au legătura dintre Europa și
Asia. În conformitate cu conceptul strategic al Naziștilor viitorul Reich -ului depindea de
controlul axei de est -vest respectiv controlul deplin asupra întregului curs al Dunării.
Germania în primii ani ai regimuli nazist era î nsă slabă atît militar, cît și politic.
Hitler și -a propus ca, timp de cîțiva ani, să evite violența în politica externă, spre a evita
o ripostă, concentrîndu -și eforturile pentru consolidarea regimului său și pentru întărirea
economică, politică și mai al es, militară a Germaniei.
Pentru a crește dependența statelor din bazinul dunărean de Germania, Hitler va
utiliza politica comercială ca instrument al politicii externe germane, și vor fi încheeate
tratate cu s tatele din această zonă, tratate care urmăreau adaptare (subordonare) a
producției acestor state la necesitățile economie i Germane și legarea economică și în
cele din urmă și politică a acestor state de Germania.
Un alt mod de a influiența politica externă a statelor din bazinul dunărean, și de
a le i nclude în sfera de influiență germană a fost acordarea de sprijin mor al,
propagandistic și material partidelor, grupărilor, cercurilor pro -germane din aceste state.
În plan cultural s -a întreprins o vastă activitate, în special în Ungaria, Bulgaria,
Iugosl avia și Turcia. Studenți din aceste țări au fost primiți cu simpatie în universitățile
germane și chiar sprijiniți de către statul german, prin acordarea de burse și alte
avantaje. Aceștia, întorși în țările lor, au devenit pionii culturii germene și ai si mpatiilor
față de Germania.
Următorul pas spre impunerea hegemoniei germane pe Dunăre Hitler îl va face
la 14 noiembrie 1936 cînd, printr -o notă circulară a guvernului german către guvernele
celorlalte state reprezentate în Comisiile fluviilor internaționa lizate (Rhin, Elba, Oder,
Dunărea și Niemen), denunță prevederile tratatului de la Versailles privind
internaționalizarea căilor de navigație Germane. Consecință a acțiunii unilaterale a
Germaniei în ceea ce privește regimul Dunării a fost retragerea rep rezentanților germani
din Comisia Internațională a Dunării și limitarea zonei de competență a acestei comisii
în fața graniței germane.
În 1938 are loc Anschluss -ul cu Austria care va extinde porț iunea de fluviu
controlată de G ermania și va aduce sub contr olul german întreaga flotă fluvială

69
austriacă. În urma acestui eveniment Germania își va consolida considerabil poziția pe
fluviu.
Următoarea etapă în drumul spre dominarea fluviului era excluderea Franței și
Marii Britanii din Comisiile dunărene. Pentru a ceasta va începe un amplu program
propagandistic pentru promovarea pe Dunăre a unui regim al riveranilor, astfel
Germania fiind singura mare putere riverană Dunării ar fi dominat activitatea noii
Comisii.
În mare parte reușita politicii germane în bazinul dunărean s -a datorat politicii
conciliatoriste dusă de Marea Britanie și Franța care au dat dovadă de delăsare și lașitate
și care se retrăgeau din fața Germaniei cedînd tot mai mult pozițiile ocupate de ele
înainte.
În anul 1938 era deja clar că Germaniei nu i se va mai putea mult timp refuza
pretenția de a fi reprimită în organismul de la gurile Dunării. În aceste condiții Marea
Britani și Franța cad de acord să satisfacă cererea României de a reduce competențele
Comisiei Europene a Dunării în favoarea pu terii teritoriale. Acest transfer de
competențe va avea loc prin Aranjamentul de la Siania semnat la 19 augut 1938. Italia a
refuzat să participe la Conferința de la Sinaia. Pentru ca acest transfer să intre în viguare
era necesar acordul tuturor statelor membre în Comisia Europeană a Dunării. Italia își
va condiționa adeziunea la aranjament cu primirea Germaniei în Comisie. Astfel se va
ajunge la Acordul de la București din 1 martie 1938 prin care Germania devenea
membră a Comisie Europeane a Dunării.
De acum, pentru a controla navigația pe întreg cursul Dunării, Germaniei îi
rămâne să expulzeze Marea Britanie și Franța din cele două Comisii dunărene. Pentru
aceasta, după campania victorioasă din vest, Germania, pe 6 septembrie 1940, la Viena
va convoca o conferință a riveranilor la care este desființată Comisia Interna ională a
Dunării și constituit Consiliul Dunării Fluviale , format din reprezentanții statelor
riverane, cu sediul la Viena și sub președenția permanent a împuternicitului Germaniei.
Planurilo r Germane i se va împotrivi Uniunea Sovietică care după ulitmatumul
din 26 iunie 1940, invadează Basarabia pe 28 iunie și revine ca riveran pe Dunăre.
Acest eveniment va duce la reorientarea României în politica externă spre Germania și
subordonarea în ex terior față de acțiunile celui de al Treile Reich.
În timpul războiului germano -sovietic Dunărea în întregime se va afla sub
controlul Axei. Chiar dacă pe timpul războiului formal Comisia Europeană a Dunării a
continuat să funcționeze, lucrările ei în mar e majortate au avut loc la Viena, la ele nu au
participat Franța și Marea Britanie și au fost dominate de Germania. Au mai exista

70
încercări din partea Germaniei de a desființa Comisia Europeană a Dunării, ele s -au
soldat cu insucces datorită împotrivirii r eprezentaților români.
Eforturile Germaniei de a controla întreg cursul navigabil al Dunării vor fi
răsplătite din plin în timpul conflagrației mondiale. Fluviul va fi utilizată ca arteră de
comunicație ce lega pe apă Germania de Marea Neagră , pe ea va transporta resursele
strategice importate din statele bazinului dunărean, în special petrolul românesc, va
aproviziona flancul sudic al trupelor din Ucraina. Va transporta vase militare și trupe ce
vor lua parte la luptele împotriva Uniunii Sovietice.
Odat ă cu înfrîngerile pe front și cu retragerea trupelor naziste are loc și
retragerea de pe Dunăre a Germaniei, locul Reich -ului fiind ocupat de Uniunea
Sovietică.

71
Bibliografie
• Ardeleanu Constantin, Evoluția intereselor economice și politice britanice la
Gurile Dunării (1829 -1914) , Ed. Istros, Brăila, 2008
• Bernd Bonveci, История Германии, том 2 от создания Германской
Империи до начала XXI Века , Ed. КДУ, Moscova, 2008
• Buchet Constantin, România și Republica de la Weimar 1919 -1933 , Ed. All,
București, 2001
• Cârțână Iulian, Seftiuc Ilie, Dunărea în istoria poporului român , Editura
Științifică, București, 1972
• Cezar Avram, Alin Mitrică, Coordonate în diplomația și politica militară
româno -iugoslavă în problema Dunării la Conferința de pace de la Paris , Serie
Nouă, nr. 23/2009, Editur a Academiei, Craiova, 2008
• Chiper Ioan, România și Germania nazistă: Relațiile româno -germane între
comandamente politice și interese economice: (ianuarie 1933 -martie 1938) , Ed.
Elion, București, 2000
• Constantiniu Laurențiu, Matei Al in-Victor, Șiperco Andrei, Documente
diplomatice române (1 iulie – 31 decembrie 1936) , seria a 2, volumul 18,
Editura Conphys, Râmnicul Vâlcea, 2010
• Dașcovici Nicolae, Dunărea Noastră , Edituara Fundației Culturale „Principele
Carol”, București, 1927
• Dașco vici Nicolae, Regimul Dunării și al Strîmtorilor în ultimele două decenii ,
Ed. Tipografia Alexandru A. Terek, Iași, 1943
• Eberhard Kolb, The Weimar Republic , Second Edition, Ed. Routledge, 2005
• Fandicov Pavel, Международно -правовой режим Дуная: Исторически й
очерк , Ed. Госюриздат, Moscova, 1955
• Gafencu Grigore, Misiune la Moscova. 1940 -1941 , Universul Enciclopedic,
București, 1995
• Gafencu Grigore, Politica externă a României. Cinci cuvîntări , Ed. Luceafărul,
București, 1939
• Gogeanu Paul, Dunărea în Relațiile Internaționale , Ed. Politică, București, 1970
• Hlihor Constantin, Geopolitica și Geostrategia în analiza relațiilor
internaționale contemporane , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, București, 2005

72
• Kissinger Henry, Diplomația , traducere de Mirce Ștefancu și Radu
Paraschivescu, Ed. BIC ALL, București, 2007
• Lache Ștefan, Marile Puteri și suveranitatea României la gurile Dunării , în:
Analele Universității Spiru Haret . SERIA ISTORIE , Nr. 14, 2011, Ed. Fundației
Rmânia de Mâine, București, 2011
• Manfred F. Boemeke, Gerald D. Feldman, Elisabeth Glaser, eds., The Treaty of
Versailles, a reassessment after 75 years , Ed. Cambridge University Press, 1998
• Muntean Mihail, Дунайская Проблема в Международных Отношениях
(1945 -1948) , Știința, Chișinău, 1977
• Nazaria Sergiu, O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca
războaielor mondiale : 1914 -1945/1947 , Chișinău, 2012
• Ojiganov Nicolae, Политика великих держав в Центральной Европе, на
Балканах и Ближнем Востоке в новейшее время , Ekaterinburg, 1989
• Paris Imprimerie Nationale, La Commission Européenne du Danube et son
Oeuvre de 1856 à 1931 , Ed. Paris Imprimerie Nationale, Paris, 1931
• Pozdneakov, Геополитика , Ed. Прогресс. Культура, Moscova, 1995
• Stanciu Ștefan, România și Comisia Eu ropeană a Dunării: Diplomație,
Suveranitate, Cooperare Internațională , Ed. Pax Aura Mundi, 2002
• Tihonravov Iurii, Геополитика: Учебное пособие , Ed. Мысль, Moscova, 2001
• Titulescu Nicolae, Politica externă a României (1937) , Editura Enciclopedică,
București, 1994
• Tuluș Arthur, Dunărea maritimă între Aranjamentele de la Sinaia și Acordul de
la Belgrad (1938 -1948) , Ed. Galați University Press, Galați, 2008
• Țimerman Mihail, Очерки Нового Международного Права , Ed. Пламя,
Praga, 1924
• Viorica Moisuc, I storia relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al
XX-lea, ediția a III -a București, Ed. Fundației României de Mâine, 2007
• Zara Steiner, The light that failed: European international history, 1919 -1933 ,
Ed. Oxford University Press, 2005
• Zehn Jahr e, Versailles , Ed. Brückenverlag, Berlin, 1930