Pericardita: simptome, cauze, tratament [629470]

Pericardita: simptome, cauze, tratament

Ce este pericardita?
Pericardita este o inflamație a pericardului , care este un înveliș subțire, format din două
membrane: una externă fibroasă, pericardul pariental și alta internă, pericardul visceral – care
acoperă inima. Aceste doua membrane delimitează cavitatea pericardică în care se găsește o
cantitate de lichid pericardic de aproximativ, 30 – 50 ml, care are o compoziție de electro liți similară
sângelui, dar cu mai puține proteine.
Pericardita se poate trata, dar este esențial de stabilit forma clinică (acută sau cronică), cauza
pericarditei și consecințele anatomice și hemodinamice ale inflamației pericardice.

Clasificarea peri carditei
Pericardite acute ( evoluție < 6 săptamâni) Pericardite cronice ( evoluție > 3 luni)
 Fibrinoase (uscate)
 Exsudative (lichidiene)  Constrictive (cele mai frecvente)
 Efuzive
 Adezive (neconstructive)

Care sunt cauzele care determină apariția pericarditei?
1) cauze infecțioase:
 virale;
 bacteriene;
 fungice;
 parazitare;
 tuberculoase.
Cele mai frecvente sunt infecțile cu virusuri ( adenovirusurile; coxackie; echovirusuri).
Pericarditele virale sunt precedate sau însoțite de episoade febrile.
2) cauze neinfecțioase:
 post-infarct miocardic acut;
 în cadrul unor patologii neoplazice;
 în disecția de aortă ( se acumulează sânge în cavitatea pericardică = hemopericard) ;
 în tuberculoză;
 în insuficiența renală (uremie);
 în traumatisme sau intervenții chirurgicale la nivelul toracelui;
 în tratament de lungă durată cu: tuberculostatice (Hidrazida), citostatice (Doxorubicina);
 în boli autoimune: lupus eritematos sistemic, artrita reumatoidă;
 în cadrul unui mixedem (hipotiroidism decompensat, în stadiu ava nsat);
 postiradiere toracică.
3) Cauze idiopatice – nu au o cauză bine cunoscută.

Pericardita acută (PA)
În pericardita acută este vorba de inflamația pericardului cu sau fără revărsat lichidian (pericardita
exsudativă sau fibrinoasă). Prezența de lichid în cantitate mare poate conduce chiar la sindromul de
tamponadă cardiacă cu insuficiență cardiacă acută.
Care sunt simptomele?
Pericardita uscată (fibrinoasă) și cea lichidiană (exsudativă) evoluează succesiv .
Pericardita uscată (lichidul peri cardic nu depășește 50 ml) are tablou clinic variabil, frecvent
trecând neobservată, mascată de boala de bază. Urmatoarele semne și simptome se pot observa:

 dispnee;
 durere precordială: intensă, ascuțită, în mijlocul pieptului, se intensifică la inspir pro fund;
 febră sau subfebrilitate;
 uneori frisoane;
 tuse iritativă care exarcebează durerea;
 la examenul fizic se percepe: frecatura pericardică ( zgomot de tonalitate joasă suprapus peste
zgomotele cardiace). Odată cu apariția lichidului dispare frecătura pe ricardică.
Pericardita uscată (fibrinoasă) se poate vindeca sau poate evolua către o pericardită lichidiană
(exsudativă).
Pericardita lichidiană (cantitatea de lichid pericardic o depășește pe cea normală, peste 50 ml)
prezintă următoarele semne și simptome:
 durere toracică: intensă, ameliorată de anumite poziții antalgice (aplecat în față cu perna pe
genunchi – semnul pernei; poziția genupectorală – semnul „rugaciunii mahomedane”);
 dispnee cu polipnee sau ortopnee;
 uneori disfagie, disfonie;
 febră; frison; transpirații;
 la examenul fizic se percepe: zgomotele cardiace sunt asurzite (din cauza stratului de lichid)
și matitatea cardiacă este crescută în sens transversal.
!! Dacă acumularea de lichid este rapidă – pacientul va prezenta senzație de pre siune toracică;
senzație de sufocare; dificultate la înghițire; sughiț. Iar în formele cu volum lichidian mare sunt
prezente semne de tamponadă cardiacă :
 triada lui Beck (triada “inimii liniștite”): creșterea presiunii venoase, scăderea TA, cord mic
și liniștit (pulsații slabe);
 semne de hipertensiune venoasă sistemică: jugulare turgescente (predominant în inspir),
hepatomegalie;
 apariția pulsului paradoxal (reducerea amplitudinii în inspir).

Explorări paraclinice
Pot arăta sindrom inflamator nespecific : VSH, fibrinogen, proteina C reactiva crescute, număr
crescut de leucocite (leucocitoză); în formele infecțioase se pot evidenția anticorpi specifici pentru
agentul etiologic (virus, bacterie, fung).
Pentru stabilirea diagnosticului pot fi indicate și hemoculturi, uroculturi, culturi din exudatul
faringian, teste pentru tuberculoză, HIV , virusuri sau boli autoimune.
Valori mult crescute ale VSH -ului, anemia și leucocitoza importantă indică alte etiologii ale
pericarditei acute, cum sunt bolile autoim une și tuberculoza.
1. Electrocardiograma
Examenul electrocardiografic este deosebit de important pentru stabilirea diagnosticului, a
severității și a stadiului de evoluție al pericarditei acute.În funcție de modificările
electrocardiografice, au fost descrise patru stadii de evoluție:
 stadiul I include supradenivelarea concordantă a segmentului ST concavă superior, fără
sudenivelare reciprocă și subdenivelarea segmentului PR și corespunde, din punct de vedere
clinic, etapei inițiale cu durere;
 stadiul II corespunde revenirii segmentului ST la linia de bază și aplatizării ulterioare a
undelor T;
 în stadiul III , undele T sunt negative iar unda Q este absentă
 în stadiul IV corespunde revenirii undelor T la normal în săptămâni sau luni.
Pe lângă aceste m odificări electrocardiografice, în cazul tamponadei cardiace mai pot fi prezente
tahicardia sinusală, microvoltajul sau alternața electrică a undei P și a complexului QRS, a
segmentului ST și a undei T.
2. Examenul radiologic

În cazul pericarditei lichi diene este un mijloc prețios de precizare a diagnosticului. Se evidențiază
creșterea simetrică a dimensiunii cordului, în contrast cu aspectul clar al câmpurilor pulmonare, fără
stază hilară (spre deosebire de cardiomiopatiile cu cardiomegalie), până la as pectul de ,,cord în
carafă”, caracteristic revărsatelor pericardice mari. La nivel pulmonar și mediastinal pot fi observate
modificări care să sugereze patologia de bază (tuberculoza, cancerul sau colagenozele).
3. Ecocardiografia
Reprezintă cea mai se nsibilă și precisă metodă de detecție și cuantificare a revărsatului
pericardic , chiar și atunci când cantitatea de lichid pericardic este de numai 20 ml, caz în care
trebuie făcută diferența cu lichidul pericardic normal.
In cazul pericarditei lichidi ene diagnosticul de certitudine se face prin ecocardiografie
transtoracica : se poate vizualiza o cantitate crescuta de lichid la nivelul pericardului.
4. CT (tomografia computerizată ) sau RMN ( rezonanța magnetică cardiacă)
Sunt modalități imagistice uti lizate din ce în ce mai frecvent dacă investigațiile anterioare nu au
fost concludente, oferind informații superioare ecocardiografiei în ceea ce privește detectarea
efuziunilor pericardice localizate, a îngroșării pericardice sau a prezenței formațiunilor tumorale
pericardice.
5. Cateterism și angiografie cardiacă
Sunt utile pentru diagnosticul tamponadei cardiace și a pericarditei constrictive.
6. Pericardiocenteza
 este o metodă diagnostică dar și terapeutică extrem de importantă în cazul pacienților cu
pericardită lichidiană
 reprezintă o manevră cu risc vital, motiv pentru care trebuie efectuată în unitatea de terapie
intensivă și numai de către un medic cu experiență.
 implică drenarea excesului de fluid din cavitatea pericardică utilizând un mic tub (cateter).
 lichidul pericardic se analizează în laborator și astfel se poate pune și un diagnostic
etiologic: viral, tuberculos, neoplazic .
!! Dacă se suspectează o infecție bacteriană : sunt necesare cel puțin trei culturi din lichidul
pericardic pentru aerobi și anaerobi, precum și hemoculturi repetate.

Diagnostic pozitiv
Diagnosticul pozitiv de pericardită acută se bazează pe datele clinice (durerea toracică, febra și
frecătura pericardică), pe modificările electrocardiografice, radiologice și ecoc ardiografice.

Diagnosticul diferențial se face cu:
 infarct miocardic acut;
 pneumonie;
 pleurezie;
 pneumotorax;
 infarct pulmonar.

Tratament
Tratamentul va fi efectuat după evaluarea corectă a pacientului și stabilirea etiologiei lichidului
pericardic . Tratamentul este în esență simptomatic și etiologic .
Tratamentul simptomatic cuprinde măsuri nespecifice : repaus la pat, medicație antiiflamatorie
(Aspirină, Ibuprofen, Diclofenac), antalgice pentru calmarea durerii.
Tratamentul etiologic este indivi dualizat în funcție de cauza PA:
1) antibioterapie, incizie și drenaj in PA purulente;
2) pericardiocenteză în PA ne de citostatice sau tetraciclină pentru a
3) stimula aderența foițelor pericardice;
4) tuberculostatice în PA tbc;
5) aitiinflamatorii neste roidiene în PA virală;

tratament de substituție cu hormoni tiroidieni în mixedem.
!! Prezența tamponadei pericardice impune pericardiocenteză de urgență .

Pericardita constrictivă

Ce este pericardita constrictivă?
Pericardita constrictivă (PC) este consecința transformării fibroase sau fibrocalcare a pericardului,
cu consecințe hemodinamice importante asupra funcției diastolice a cavităților ventriculare (mai
ales a ventricului drept, care are perete mai subțire). Afectarea funcției diastolice se ref lectă asupra
relaxării și umplerii ventriculare.

Când apare pericardita constrictivă?
Apare ca urmare a unei pericardite acute, în special de natură tuberculoasă.
Tabloul clinic :
 dispnee de efort și/sau ortopnee – consecința creșterii presiunii venocapilare pulmonare;
 disconfort abdominal – legat de apariția hepatomegaliei și ascitei;
 simptome și semne care traduc debitul cardiac scăzut;
 slăbiciune, astenie marcată.
La examenul fizic găsim următoarele modificări :
 cord de mici dimensiuni; bătaia vârfului greu perceptibilă;
 prezența zgomotului pericardic perceput dupa zgomotul 2 (datorat distensiei pericardului în
protodiastolă);
 dedublarea zgomotului 2 cu caracter paradoxal în inspir;
 prezența frecvent a fibrilației atriale;
 frecătura pericardică este rară;
 tensiunea arterială sistolică scăzută (sub 90 -100 mm Hg);
 predomină semnele de insuficiență cardiacă dreaptă: jugulare turgescente (în poziție
semișezândă), hepatomegalie, ascită (precoce), edemele la membrele inferioare și în regiunea
sacrată, icter.

Explorări paraclinice
 presiunea venoasă sistemică mult crescută (peste 20 -30 cm H2O);
 examen radiologic – evidențiază prezența calcificărilor în jurul siluetei cardiace (cord ”în
cuirasă ”); cordul are dimensiuni normale sau este mic;
 electrocardiog rama – microvoltaj, unde T negative, unde P și complexe QRS largi și
croșetate, prezența fibrilației atriale;
 cateterismul cardiac drept – prin aspectul curbelor de presiune din ventriculul drept
(VD)confirmă restricția pericardică. Curba de presiune din V D are aspect de ”rădăcină
pătrată” (semnul Bloomfield).
 ecocardiograma are valoare limitată în diagnosticul PC;
 biopsia pericardică se efectuează odată cu intervenția chirurgicală și are rol în stabilirea
etiologiei.

Diagnosticul diferențial se face cu:
 stenoza mitrală;
 ciroza hepatică ictero -ascitogenă;
 cardiomiopatiile restrictive (cateterismul cardiac permite diferențierea).

Tratament

 în primul rând, tratamentul este chirurgical – pericardectomie ;
 în așteptarea intervenției chirurgicale se pot utiliza diuretice, controlul fibrilației atriale cu
digitală. Cardioversia electrică este indicată in cazul fibrilației atriale doar după intervenția
chirurgicală.