Mătră guna este cunoscută din antichitate, fiind amintită de Teofrast (sec. III î.e .n.) care o [629065]

Universitatea de Științe Agronomice și Medicina Veter inară București
Facultatea de Biotehnologii

Substan țe biogene din Atropa belladonna
(Mătragun a)

Student: [anonimizat]
2020

1. Introducere
2. Substante biogene din Atropa belladonna
2.1.Denumirea și tipul substanțelor biogene din Atropa belladonna
2.2.Efectul terapeutic al substanțelor biogene din Atropa belladonna
3. Metode de extracție a substanțelor biogene din Atropa belladonna
4. Multiplicarea speciei Atropa belladonna prin tehnici de biotehnologii vegetale
moderne
4.1 Micropropagarea in vitro a plantei Atropa belladonna
4.2 Micropropagarea rapidă utilizând explante precultivate în mediul lichid
suplimentat cu t idiazuron
5. Concluzii

1. Introducere
Mătră guna este cunoscută din antichitate, fiind amintită de Teofrast (sec. III î.e .n.) care o
numește „Mandragona ”, denumire popular ă astă zi la italieni . Numele genului a fost inspir at
din mitologia grecilor, după numele zei ței destinului – Atropos – una din cele trei Parce, care
tăia firul vie ții. A=nega ție și Tropein =întoarcere, semnifică puterea otră vitoare. Este folosită în
medicina oficial ă de prin sec. XVII -lea. Studi ul și izolarea atropinei s -a facut în anul 1 831
(H.P. Dorfler și G. Roseld, 1984). Este o plant ă toxic ă pentru majoritatea animalelor. Iepurii
se hr ănesc cu frunze de Atropa Belladonna L. și nu fac intoxicații ( V. Istudor, 2005 ). (Leon
Sorin Muntean , Tratat de plante medicinale si spontane, Cluj -Napoca 2007, pag. 320 )
Belladonnae folium, frunza de mătrăgună, este un produs vegetal cu un important conținut
în alcaloizi tropanici, care îi conferă proprietăți terapeutice, exploatate încă din antichitate, dar
și proprietăți toxice, care au limitat folosirea sa, astăzi preparatele obținute din acest produs
fiind folosite rar, preferându -se alte medicamente cu toxicitate mai redusă sau netoxice.
Datorită toxicității , extractul de frunze și chiar din toată planta era folosit ca otravă în trecut,
alături de cel de cucută, ciumăfaie sau măselariță . În prezent, se folosește sub supravegherea
medicului, pentru uz intern și extern, în stările spastice ale musculaturii netede, în enterocolite
spastice, hipersecreții digestive și bronșice, stări astmatice. În industrie se folosește la
extragerea alcaloizilor, în special a atropinei.
Frunzele de mătrăgună se găsesc sub formă uscată și mărunțită sau sub formă de
pulbere. Se mai găsește și extract din frunze de belladonna .

2. Substante biogene din Atropa belladonna
2.1 Denumirea si tipul substanțelor biogene din Atropa belladonna
Atropa belladonna, m ătrăguna, face parte din Increngătura Spermatophyta,
subîncrengătura Angiospermae, clasa Dicotyledoneae, subclasa Rosidae, ordinul Scrophulariales,
familia Solanaceae (*** – Atlas Botanic, edi ția a II -a, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1985, pag. 188 – 195). Se mai numește cinstită, cireașa -codrului, cireașa -lupului, doamna –

codrului, doamna mare, floarea -codrului, floarea cucului, gugâțâi, iarba -codrului, iarba -lupului,
împărăteasa -buruienilor, matragonă, nădrăgulă, papalău, țilidonie. Fitocenologic este încadrată în
Atropion, Fagion (Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediția a II -a, Editura Enciclopedică,
București, 1997, pag. 374).
Atropa belladonna L .

Belladonnae folium, frunz ă de mătrăgună, reprezint ă frunza plantei Atropa belladonna L.
(Solanaceae), cu sau fără vârfuri tulpinale, uscată după recoltare. Conține cel puțin 0,3% alcaloizi
totali exprimați în hiosciamină (C17H23NO3) (*** – Farmacopeea Ro mână, ediția a X -a, Editura
Medicală, București, 1993, pag. 151).
Specia este originară din centrul Europei și este răspândită în Europa centrală și
meridională, în nordul Africii, în sud -vestul Asiei și în America de Nord. Pentru proprietațile ei
medicina le este cultivată în Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Federația Rusă și alte țări din
C.S.I., Polonia, Ungaria, Bulgaria, România (zonată în județele Brașov, Vâlcea, Mureș, Caraș –
Severin, Neamț, Suceava, Vrancea). Este comună în toate regiunile pădu roase din Carpați, întâlnită

în păduri și la margini de pădure, în tufărișuri, luminișuri, poieni, tăieturi de pădure, pe soluri
suficient de umede, af ânate, bogate în humus, din zona montană, mai ales în etajul fagului
(Constantin Pârvu – Universul Plante lor, ediția a II -a, Editura Enciclopedică, București, 1997, pag.
374).
Teofrast (sec.III î.Hr.) o numește mandragora , ast ăzi denumire populară la italieni.
Botanistul Clusius (sec. XVII) o nume ște belladonna . Linné o numește științific, Atropa
belladonna , după particularitățile ei biologice. Atropos , în mitologia greacă, este zeița destinului,
cea care poate tăia firul vieții muritorilor, iar belladonna vine din italiană și înseamnă “doamnă
frumoasă ” – aluzie la folosirea în secolele trecute a picăturilor din sucul acestei plante pentru a
mări și a da strălucire ochilor (Dan Bălălău, Daniela Baconi – Toxicologia substanțelor organice
naturale și înrudite, Editura Tehnoplast Company SRL, București, 2001, pag. 62 ).
Mătrăguna este o plantă erbacee, perenă, cu miros neplăcut, hemicriptofită, mezofită,
mezotermă, acid -neutrofilă. Genetic are 2n =72 cromozomi. Necesită umiditate ridicată atât în sol
cât și în atmosferă. Temperaturile optime de vegetație sunt ridicate, 25 – 30°C. Este sensibilă la
gerurile târzii d e primăvară și la cele timpurii de toamnă (-4°C). Peste iarn ă, acoperită cu zăpadă,
suportă temperaturi până la -30°C.
Rădăcina este pivotantă în primul an de vegetație, apoi devine un rizom gros, cilindric,
multicapitat, brun -deschis sau cenușiu, din care pornesc rădăcini lungi de 40 – 50 cm, uneori chiar
1 m, groase până la 4 cm.
Tulpina este erectă, verde sau murdar -roșcat -violetă, ramificată, glandulos -păroasă în
partea superioară, înaltă de la 50 la 150 cm, dar poate atinge și 200 cm.
Frunzele, de culo are verde, sunt alterne la bază și opuse în partea superioară, ovate, alungit –
ovate sau eliptice, acuminate , cu marginea întreagă, ușor îngustate la bază, cu nervațiune penată,
glabre sau cu peri foarte răzleți, cu pețiol scurt sau aproape sesile.
Florile sunt brun -violete sau brun -purpurii, solitare, nutante, cu pediceli de 1 – 1,5 cm
glandulos -pubescenți. Caliciul este persistent, alcătuit din 5 sepale cu vârful oval, ascuțit,
glandulos -pubescente. Corola este campanulat -tubuloasă, gamopetală. Androceul p rezintă
filamente staminale păroase la bază și antere mari, galbene. Gineceul are un stil filiform, mai lung
decât staminele, terminat cu stigmat papilos, discoidal, verzui. Perioada de înflorire cuprinde lunile
iunie, iulie, august.

Fructul este o bacă sf erică de mărimea unei cireșe, la început verde, apoi neagră, suculentă,
foarte otrăvitoare. Semințele sunt reniform -ovale, rugoase, brune.
Frunzele, Belladonnae folium, se recolteaz ă pe timp frumos, fără rouă, cu puțin timp înainte
ca planta să înflorească și în timpul înfloririi, în lunile iulie, august. Se rup împreună cu pețiolul,
care este mai bogat în alcaloizi. Se evită frunzele îngălbenite sau atacate de insecte. Se usucă la
umbră în strat subțire, întorcându -se des, sau înșirate pe sfoară ca frunzel e de tutun. Se pot usca
artificial întâi la circa 40°C, apoi la 50 – 60°C. La plantele de cultură recoltarea se face de 3 – 4
ori pe vară.
Chimic, întreaga plantă conține alcaloizi tropanici până la aproximativ 1%.
Frunzele și herba conțin alcaloizi tropanici : hiosciamină (78 – 98% din cantitatea de
alcaloizi), norhiosciamină, noratropină, scopolamină, atroscină, atropamină, beladonină, urme de
scopină și tropină. Mai conțin piridină, N -metilpirolină, N -metilpirolidină, tetrametil –
diaminobut an, putresceină, urme de cuschigrină, nicotină, helaradină, diferiți aminoacizi – acid
cisteic, acid aspartic, acid glutamic, metionină, arginină, glicină,
-alanină, leucină, izoleucină,
lizină, prolină, tirozină,
-fenilalanină, ornitină, valină, serină, cisteină, asparagină, triptofan,
histidină – , enzime (fosfataze, polifenoloxidaze), flavone (k ämpferol, quercetol), cumarine
(scopoletina), acid cofeic, aci d clorogenic, acid neclorogenic, acid ascorbic, substanțe minerale cu
K, Na, Ca, P, Mg, Fe, Mn, Co, Zn, B, Cu, Mo, Pb.
Florile, fructele și semințele conțin alcaloizi tropanici și alte substanțe organice.
Rădăcinile conțin alcaloizi tropanici, din care hiosciamina reprezintă cca 90%,
scopolamină, apoatropină, beladonină, tropină, scopină, urme de atropină etc., aceleași baze
volatile ca în frunze, dar diferite procentual, enzime, cumarine (scopoletină, umbeliferonă),
substanțe minerale. (Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediția a II -a, Editura Enciclopedică,
București, 1997, pag. 374 – 375.)

Prin extracție, hiosciamina, care este esterul tropinei cu acidul (-)tropic și deci are caracter
levogir, trece în atropină, care este un racemic, fiind esterul t ropinei cu acid (+)tropic.
Frunzele și rădăcinile plantei au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară.
Principiile active, în special alcaloizii, au următoarea acțiune farmacodinamică : inhibă
terminațiile nervoase parasimpatice, excită sistemu l nervos central, accelerează ritmul cardiac,
provoacă midriază, dilată bronhiile, diminuează secrețiile și peristaltismul intestinal, relaxează
musculatura netedă.
Frunzele se administrează sub formă de pilule, tinctură și extract fluid. Tinctura de frunz e
trebuie să conțină 0,03 g% alcaloizi totali, exprimați în hiosciamină, iar extractul fluid 0,25 g%
alcaloizi totali. Din frunze se obține extractul uscat de beladonă, care este o pulbere galben -brună,
nehigroscopică, cu miros caracteristic și gust amar, toxică.
În medicina umană, ca preparate de uz intern, pentru combaterea crizelor astmatice și a
altor afecțiuni se utilizează la prescripția medicului și sub supraveghere medicală : pilule, țigări
antiastmatice, tinctură, extract alcoolic, alcaloizi extrași . Pentru tratarea astmului, bronșitelor
astmatiforme, encefalitei, colicilor gastrointestinale, colicilor căilor biliare, ulcerului gastric,
gastritei și ca antivomitiv :
a) pilule, din pulbere de frunze de 0,05 g doză luată o dată și 0,30 g în 24 ore ;
b) tinctu ră, din frunze de 3 ori pe zi câte 8 picături pentru bărbați și de 3 ori pe zi câte 6
picături pentru femei ; picăturile se administrează diluate cu apă ; tratamentul ulcerului
și gastritei durează 3 – 4 săptămâni ; numărul de picături trebuie respectat, mărirea
numărului la 10 producând uscăciunea gurii ; se verific ă dozele prescrise înainte de
prepararea rețetelor. (Constantin Pârvu – Universul Plantelor, ediția a II -a, Editura
Enciclopedică, București, 1997, pag. 3 76.)
Pentru uz extern, pentru tratarea fisurilor anale, fisurilor sânilor, ulcerelor varicoase,
durerilor nevralgice se folosește alifie, pregătită din 1 – 2 g extract alcoolic la 8 – 10 g bază
unguent. Se amestecă foarte bine până la uniformizare. Se apli că local.
În medicina veterinară, pentru uz intern, pentru tratarea constipațiilor spastice, bronșitelor
cronice, ca antispasmodic și calmant gastrointestinal se folosește infuzie, din 3 g frunze uscate și
mărunțite, recoltate în timpul înfloritului, pest e care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă
acoperită 10 minute, se strecoară, se răcește și se administrează prin breuvaj bucal. Se mai

administrează pilule, boluri, pulbere de plantă, extract, tinctură de beladonă care conține 0,03 %
alcaloizi.
Totalul alcaloizilor din beladonă intră în compoziția medicamentelor Bergonal, Fobenal,
Foladon, Bergofen, Distonocalm, extractul sau tinctura în Calmogastrin, Pasinal, Tusomag.
Atropina extrasă este folosită în Carbocif, Laxatin, Lizadon.
Toxicitatea plantei și produselor obținute de la ea se datorează conținutului în alcalozi.
Toate părțile plantei sunt otrăvitoare. Alcaloidul principal, hiosciamina, se transformă în atropină
în timpul uscării plantei. Semnele intoxicației la animale constau din refuzul hranei, dilatarea
maximă a pupilei și micșorarea irisului, uscarea mucoasei bucale, sete mare, colici, balonarea
stomacului, puls accelerat și slab, respirație grea, peristaltism intestinal absent, constipație, stare
de neliniște. În final poate surveni moartea. L a om intoxicația se manifestă prin înroșirea feței,
respirație accelerată, urticarie, eczemă cutanată, excitații, halucinații, furie, sete accentuată,
constipație, mărirea pupilei, uscarea gâtului, răgușeală, agitație, delir, moarte. Se apreciază că 2 –
3 fructe consumate provoacă moartea unui copil și 10 – 20 fructe consumate ucid un adult.
La om se intervine cu spălături stomacale, tratament cu cărbune activ, purgative cu sare
amară, comprese umede pe piept, administrarea de către medic de tonice respirat orii și cardiace.
La animale se intervine pentru evacuarea conținutului prin sifonaj, purgative, clisme, administrarea
de tanin, cărbune medicinal, injecții cu pilocarpină sau ezerină, cofeină, fricțiuni pentru activarea
circulației. Ca neutralizant se fol osește iodura de potasiu. (Constantin Pârvu – Universul Plantelor,
ediția a II -a, Editura Enciclopedică, București, 1997, pag. 374 – 376)
La noi în țară primele culturi experimentale au fost inițiate de B. Pater (1922), care a obținut
prima oară de la spec ia Atropa belladonna două varietați constante: Atropa flava și Atropa
intermedia, stabilind o corelație între conținutul în pigment închis și conținutul în alcaloizi al
plantei ( *** – Farmacognozie, Vol. II, Institutul de Medicin ă și Farmacie București, Fa cultatea de
Farmacie, 1980, pag. 164).

2.2 Efectul terapeutic al substanțelor biogene din Atropa belladonna
Cercetarea științific ă a M ătrăgunei și izolarea celor doi al caloizi principali a i ei atropina și
scopola mina a fost realiza tă în 1831 de către cercetătorul M ein, iar descrierea știin țifică a efectelor
terapeutice a fost f ăcută de B. Bezold și Bl eobaum în 1867.
Utilizări le terapeutice ale acestei plante medicinale sunt variate :
– Combat e spasmele dureroase pornite de la vezicula biliară sau de la c ăile biliare, de la
rinichi, de la căile urinare sau de la vezica urinară ;
– Combate motilitatea exagerat ă a tubului d igestiv, colici abdominale;
– Atropina acționează asupra cordului, sporind frecvența bătăilor cardiace; de aici ,
utilizarea ei ca analeptic cardiac , stimulator central al frecvenței cardiace; dar
acționează și asupra sistemului vascular producând vaso dilatație periferică și prin
aceasta, scăderea pronunțată a tensiunii arteriale deci efect net antihipertensiv;
– Atropina produce scăderea marcată a secrețiilor salivar ă și sudorală, consti tuind un
antidot al stărilor hipersecretorii ale acestor țesuturi gland ulare; provoc ând și scăderea
secrețiilor gastrice excesive, ea se dovedește un bun medicament antiulceros ;
– Atropina stimulează centrii respiratori din bulbul cerebral și prin aceasta ameliorează
respirația (crește frecvența și profunzimea actului res pirator) , atunci c ând din diverse
motive medicale aceasta este ușor inhibată și chiar deprimată ;
– Acțiunea substan ței de a dilata pupila și-a găsit o utilizare extrem ă în examenul
oftalmologic. Astăzi nu este posibilă examinarea oculară în special „fundul de ochi” cu
ajutorul modernului oftalmoscop sau skiascop, f ără pregătirea prealabilă a ochiului pri n
instilarea pic ăturilor de atropină ;
– În boala Parkinson și în alte stări parkinsoniene, preparatele din mătrăgu nă aduc
ameliorări importante nu și vindecări;
– Tot pe bază de mătrăgună se produc astăzi unele medicamente indicate în „răul de
mare ” de “avion ”, de “mașină”, de “tren”;
– Atropina suprină o parte din simtomele intoxica țiilor cu insectofungice de ti p
organofosforic, situa ții în care dozele necesare utilizate pot ajunge pân ă la depășire de zeci de ori
a dozelor maxime utilizate în alte stări patologice care necesită admin istrarea ei ;

Sub formă de atropină (substanță injectabil ă) Tinctura bel ladonna sau ca o parte com ponentă
a unor comprimate Scobutil, Belafit, Belafital, Bergo nal, princip iul activ din Mătrăgună își găse ște
astăzi largi utilizări terapeutice ; în mul te cazuri aportul lor de vindecare clinic ă este decisiv, poate
chiar ”miraculos”. (Ovidiu Bujor, Octavian Popescu , Fitoterapie traditionala si moderna, editia II –
a Fiat Lux )

3. Metode de extracție a substanțelor biogene din Atropa belladonna
Separarea principalelor grupe de princ ipii active se realizeaz ă prin extracția succesivă și
selectivă a m ateriei prime vegetale cu solvenți de polarități diferite, mai înt âi solven ți apolari
(eter etilic , eter de petrol, benzen cloroform) a poi solvent p olar (etanol, metanol și în final ap ă).
Extractele obținute se prelucrează diferit în funcție de natura compușilor car e trebuie identi ficați.

Soluția extractivă eteric ă
Tehnică de lucru :
10-25gr produs vegetal pulverizat (V), se extrag cu e ter etilic într -un aparat de extracție
continu ă tip S oxhlet, sau prin agitarea mecani că sau manuală , în repet ate rânduri, la temperatura
mediului ambiant, într -un vas adecvat, p ână c ând soluția eterică nu mai lasă reziduu prin evaporare.
Extractele eterice reunite se filtrează se concentreaz ă la 50ml într-un aparat de d istilare.
(±)-Atropină preexistă în țesuturile vegetale (G. Klein și H. Sonnleitner, 1929) în cantități
mult mai mici decât hiosciamina. Ea rezultă și în procesul de extracție, prin racemizarea acesteia.
Este mult mai solubilă în benzen, la 15° C (9,214 %), decât hiosciamina (0,92 %). Pe această
proprietate se bazează separarea celor două baze. Sinteza atropinei a fost realizată de Willstătter
(1901), a tropanolului de R. Robinson (1917), CI. Sc hopf și G. Lehmann (1935), iar a acidului
tropic de M. Chambon (1928).
(-)-Scopolamina a fost izolată mai întâi de A. Ladenburg (1881) din soluțiile rămase la
extracția ( -)-hiosciaminei, din Hyoscyamus muticus, care i -a dat numele de hioscină. Mai tîrziu E.
Schimdt (1892) izolează scopolamina din Scopolia atropoides Berch. și Presl., alcaloid care s -a
dovedit a fi identic cu hioscină. Scopolamina este alcaloidul dominant din Datura metel L., D.
meteloides L., D. fastuosa var. alba. Ca și hiosciamina racemizează cu ușurință în mediu alcalin.
Este un lichid siropos care dă un monohidrat solid. Prin hidroliză enzimatică se scindează în acid

(-)-tropic și scopanol, compus instabil. în mediu acid scopanolul se transfo rmă în scopolină sau în
oscină. în plante s -a identificat și forma racemică, Duboisia leichardtii F. Muell fiind o sursă
industrială. Sinteza scopolaminei a fost realizată de G. Fodor și I. Toth (1956). (Viorica Istudor,
Farmacognozie Fitochi mie Fitoterapie, Vol III, Editura Medical a)
Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice lichide, moi sau uscate obținute prin extracția
produselor vegetale cu diferiți solvenți urmată de evaporarea parțială sau totală a solventului și
aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentrația sau l a consistența prevăzută.
Formularea extractelor vegetale

Extractele vegetale sunt forme farmaceutice industriale standardizate și cu stabilitate mare
circa 2 ani. Ca și tincturile, extractele se utilizează după prelucrare într -o formă farmaceutică, ele
intrând în compoziția unor formule magistrale sau produse tipizate. Ca și la tincturi, pentru
obținerea extractelor avem nevoie de:
– produsul vegetal și solvenți.
În funcție de consistență se pot obține:
– extracte fluide;
– extracte moi care conțin cel mult 20% materii volatile;
– extracte uscate – care conțin cel mult 5% materii volatile.

Prepararea extractelor vegetale

Pentru obținerea extracte lor vegetale, F.R. X prevede următoarele: Produsul vegetal adus
la gradul de mărunțire prevăzut în monografia respectivă este supus, dacă este cazul unei prealabile
degresări. Solvenții utilizați pentru extracție sunt:
– apă acidulată;
– apă alcalinizată;
– alcool diluat (uneori alcool acidulat);
– eter etc.

Prepararea extractelor fluide . Extractele fluide se obțin prin macerare, macerare repetată
și percolare conform regulilor prevăzute la monografia „Tincturae” cu următoarele precizări: La
preparare a extractelor fluide prin percolare se folosesc 100g produs vegetal din care se obține
separat o primă fracțiune de 80g lichid extractiv. Se continuă percolarea până la epuizarea
produsului vegetal. Percolatele rezultate se concentrează sub presiune redusă la o temperatură care
să nu depășească 800C până la îndepărtarea solventului de extracție. Reziduul se dizolvă în prima
fracțiune și se completează cu acelaș solvent la 100g sau la concentrația în principii active
prevăzută. Extractele obținute se lasă la temperatura de 5 -100C timp de 6 zile și se filtrează evitând
pierderile prin evaporare.
Pentru concentrarea soluțiilor extractive se pot utiliza diferite aparate.
Un astfel de aparat se compune din:
– recipient de evaporare prevăzut cu o manta de încălzire reglabilă;
– refrigerent;
– sursă de vid;
– manometru;
– spărgător de spumă;
– recipient de colectare.
În industrie se utilizează instalații de capacitate mare (aproximativ 100 litri) fabricate din oțel
inox sau sticlă termorezistentă la care evaporatorul este rotativ (vezi Figura nr. 3.20).
Evaporator rotativ de laborator pentru concentrarea soluțiilor extractive
(după Lupuleasa D , Popovici I , 1997)

Recipientul rotativ funcționează sub presiune redusă, are aceleași componente prezentate
anterior dar în plus este necesar un sistem de reglare a vit ezei de rotație a recipientului evaporator.
Sistemul de încălzire este de obicei electric.
Pentru concentrarea soluțiilor extractive se poate aplica, congelarea urmată de evapoarea
în vid la temperatura de sub 300C. În acest mod se evită degradarea substan țele termolabile. Se pot
pierde însă până la 10% din principiile active care rămân în gheață. Evaporarea soluțiilor extractive
se face până la o anumită concentrație, cazul extractelor moi (cel mult 20% material volatil) iar
pentru extractele uscate până l a cel mult 5% material volatil.
Uscarea poate fi realizată și în:
– etuva cu vid;
– uscător cu valțuri
care sunt formate din 2 cilindri metalici încălziți în interior cu vapori de apă sau electric, iar
extractul prelucrat trebuie să prezinte o minimă fluid itate încât să formeze pe suprafața de contact
cu valțurile un strat subțire. Cilindrii se rotesc lent (7 -8 turații/min) iar uscarea durează în medie 8
secunde astfel încât sunt protejate substanțele termolabile.

Uscător cu valțuri
(după Lupuleasa D., Popovici I, 1997)

Pentru uscare se pot utiliza și alte aparate ca de exemplu Nebulizatorul prezentat în figura 3.22.:

Nebulizat or cilindro -conic, cu aer cald, care funcționează prin centrifugare
(după Lupuleasa D, Popovici I, Tehnologie farmaceutică, 1997)
Principiul de funcționare a aparatului este următorul. Lichidul extractiv este adus la
suprapresiune (30 -200 atm) pe discuri c are se rotesc cu viteză foarte mare (5.000 -20.000
turații/min). Ajuns în aceste discuri prevăzute cu duze foarte fine, lichidul este pulverizat sub formă
de particule foarte fine apoi se usucă instantaneu datorită unui curent de aer cald (aproximativ
1500C) care se ridică vertical în aparatul unde s -a format ceața fină. Dezavantajul metodei constă
în faptul că se pierde solventul.

Extracte oficinale în F.R. X

Extractum Belladonnae Siccum (extract uscat de mătrăgună )
Preparare :
Belladonnae folium (V) gta 100
Alcoholum dilutum q.s.
Aqua destillata q.s.
Saccharum lactis q.s.
Prepararea se face prin percolare conform prevederilor monografiei „Extracta”.

Acțiune farmacologică și întrebuințări : antispastic neurotrop (parasimpatolitic).

4. Multiplicarea speciei Atropa belladonna prin tehnici de biotehnologii vegetale
moderne
4.1 Micropropagarea in vitro a plantei Atropa belladonna
În India, a fost realizat un sistem eficient de micropropagare in vitro a plantei Atropa
belladonna .
Nodurile excizate au fost cultivate pe medii Murashige și Skoog (MS) conținând doi regulatori
de creștere a plantelor: 6 -benzilaladenină și 2 -izopentanil adenină .
4.1.1. Sursa de explante
Shahzad si colaboratorii au folosit ca sursă de explant pentru multiplicarea in vitro a plantelor
din genul Atropa belladonna lăstari tineri plantați în ghiveci.
4.1.2. Materiale și metode
S-a folosit ca și mediu de cultură MS (3,0% zaharoză și 0,8% agar) conținând doi reglatori de
creștere: 6 -benzilaladenină și 2 -izopentanil adenină. Adăugarea de L -glutamină a fost esențială
pentru a induce germinarea mugurilor. Toate culturile au fost plasate într -o camera cu temperatura
de 25C.
Optimul de formare a focarului a fost de 100% și s -au obținut aproximativ 13,4 lăstari de la
fiecare explant după 8 săptămâni de cultură. Straturile au fost înrădăcinate cel mai eficient în acid
5- indol -3-butiric (IBA) suplimentat cu mediu de polimerizare MS. Plăcile astfel obținute s -au
întărit și au fost transferate în sol natural, unde au crescut bine și au ajuns la maturitate.

4.2 Micropropagarea rapidă utilizând explante precultivate în mediul lichid suplimentat
cu tidiazuron
Un alt studio realizat tot în India, arat ă micropropagarea rapidă utiliz ând explante precultivate
în mediul lichid suplimentat cu tidiazuron.
4.2.1. Sursa de cxplantc
S-au cultivat cxplantc cxcizatc din plante mature de Ocimum basilicum
4.2.2. Materiale și metode
4.2.3. S-a folosit mediu lichid MS suplimentat cu tidiazuron. Explantele cultivate au avut
durate diferite de tratament (4, 8, 12, 16 zile). O perioadă de cultură mai lungă de 8 zile cu TDZ a
dus la formarea de lăstari fascinați sau distorsionați.
Lăstarii micropropagați cu rădăcini bine dezvoltate au fost plantați cu succes în

ghivece care conțin sol de grădină și crescuți în seră cu supraviețuire de 95%. Plantele rege nerate
au prezentat caracteristici de creștere și morfologic vegetativă similare cu plantele donato are.

5. Concluzii
Datorită toxicității ridicate, trebuie luate anumite precauții în timpul conservării,
manipulării și eliberării produsului sau formelor farmaceutice obținute pe baza acestuia.
Produsul se conservă ferit de lumină și de umiditate la Separandum. Când se prescrie
Belladonnae folium se folosește pulbere de frunză de mătrăgună.Pulberea trebuie să conțină cel
mult 0,3% alcaloizi totali, iar în cazul depășirii se diluează cu lactoză. C oncentrația se verifică
annual. Produsul are proprietăți anticolinergice, și se folosește ca antispastic.
Alcaloizii conținuți în frunză, ca de altfel în întreaga plantă, îi conferă mătrăgunei
proprietăți medicinale și utilizări deosebit de importante.