1 Conspect realizat de Iubu Anca Elena 1.LIMBĂ ȘI STIL a) Limbă și limbaj. b) Limbă literară, limbă populară, limbă standard. c) Stilul individual și… [628845]

1 Conspect realizat de Iubu Anca Elena

1.LIMBĂ ȘI STIL
a) Limbă și limbaj.
b) Limbă literară, limbă populară, limbă standard.
c) Stilul individual și stilurile funcționale.
Limba, limbaj; act de comunicare.
Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiata si int erpretata real si obiectiv (ca
entitate functionala) numai in sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrangere a
domeniului la unitatile ei de referinta).
Lingvistica ca stiinta a limbii se raporteaza, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o
diversitate de stiinte (fapt ce explica de ce inainte de a se constitui ca stiinta independenta, in
secolul al XIX -lea, cercetarile vizand limbile erau legate de filozofie, logica sau psihologie).
Astazi, alaturi de studiul in sine al faptelor de limba (a bsolut necesar pentru
cunoasterea lor detaliata), se acorda importanta cuvenita abordarii unitatilor lingvistice din
perspectiva actului de comunicare prin care isi justifica de fapt functionalitatea, act, care in
complexitatea manifestarii lui, presupune o diversitate de factori si componente (constituind,
la randul lor, obiectul unor stiinte sau discipline distincte).
Actul de comunicare (numit si act de limbaj , act lingvistic sau act de vorbire ), in
situatia limbilor naturale, presupune o situatie de com unicare definita prin loc, timp,
conditii, tip de comunicare (legat de continut, persoanele carora se adreseaza etc.).
Pe de alta parte, actul de vorbire , dupa J.L. Austin, include in unitatea lui: actul
locutionar , actul ilocutionar si actul perlocutionar , fiecare dintre aceste componente
marcand o anume etapa corelata practic cu toate celelalte.
Se recunosc in acestea: emitatorul, receptorul, emiterea mesajului, combinatia
de semne lingvistice, intentia de comunicare si, implicit, realizarea unui anumit efect asupra
receptorului.
Diversitatea acestor laturi trimite astazi la stiinte (sau discipline) de sine statatoare,
individualizate tot mai pregnant prin obiective si metode de abordare, chiar daca
functionalitatea lor le asociaza, fara drept de tagada.
In actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al
sociolingvisticii, al psihologiei (si psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei
umane, al stiintei comunicarii s.a.
Limba se impune obiectiv vorbi torilor unei comunitati (ca un dat acceptat conventional).

2 Definita, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, in care se recunosc:
sistemul fonetico -fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical, l i m b
a isi releva nu nu mai nivelele constitutive (ca nivele integrate si integrante), ci si tipologia
unitatilor raportate, in esenta, la cele doua planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul
expresiei si cel al continutului.
In relatia emitator -receptor, transmiterea m esajului alcatuit din unitati biplane (=
cuvintele) presupune codarea , canalul sidecodarea (ca repere fundamentale ale actului de
comunicare).
In terminologia lingvistica, din perspectiva statutului lexico -semantic, se pot distinge,
in general:
– cuvinte ( mono – sau polisemantice) apartinand (deocamdata) numai inventarului lingvistic
(de ex. fonem , morfem );
– cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism apartin unor inventare
stiintifice diferite (de ex. propozitie folosit in lingvi stica, logica si matematica);
– cuvinte utilizate in vorbirea curenta care au unul sau mai multe intelesuri specifice
lingvisticii si, uneori, altor stiinte (de ex. limba , camp ).
Termen interdisciplinar, de psiholingvistica, limbajul denumeste un aspect ete rogen al
comunicarii, care, asa cum arata F. de Saussure, implica domeniul fonetic, fiziologic, psihic,
cel social etc. Esenta limbajului , ca proces complex, care asigura insusirea si utilizarea
corecta a unei limbi este o problema indelung comentata si d ivers interpretata pana astazi
inclusiv, tocmai din cauza diversitatii elementelor la care apeleaza in definire si la care se
adauga orientarea filozofica a teoreticienilor (lingvisti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi
si DSL).
Punand accentul pe latur a psihica si pe actul de gandire, Tatiana Slama -Cazacu arata
ca limbajul reprezinta „posibilitatea de a crea semne si de a le folosi intentionat pentru
comunicare“ ( TL 56).
Se stie ca oamenii, pe langa limbajul articulat (ca limbaj natural ), folosesc, in
diverse imprejurari, si alte sisteme de semne conventionale, nelingvistice, create special, adica
alte tipuri de limbaje , ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere,
gesturile, mimica, arta in toate variantele sale si, in mod frecvent si constant, sistemul (sau
codul) grafic, numit si limbaj scris ). In majoritatea limbilor, scrisul constituie un sistem de
semne grafice (= litere) conventionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei
limbi, fiind, astfel, un sistem corelat si paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral ).
In celelalte situatii amintite, in care avem de -a face tot cu asa -numite limbaje

3 (limbaj muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decat cel lingvistic,
semnele fiecaruia (gestu ri, miscari de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt „interpretate“
si nu „redate“ prin limbajul articulat .
Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietati stilistico -functionale, in
spatiul romanesc se vorbeste o limba care permit e comunicarea fara dificultati intre toti
membrii societatii. Aceasta varianta care presupune caracteristicile generale intalnite in toate
actele de vorbire si aceleasi referinte de norma (de ordin fonetic, gramatical, lexical)
reprezinta o varianta standa rd
(literara ).
Supusa normei („conventie prin care se instituie reguli de exprimare cultivata“) in
toate compartimentele, romana contemporana, ca varianta standard literara, este limba folosita
curent in scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o varia nta nespecializata.
Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu -zis, presupune aspectul
sincronic, dar din perspectiva diacronica, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulari
si modificari intervenite in timp. Studiul sistematic al acestei variante dateaza din 1950,
initiativa apartinand academicianului Iorgu Iordan.
Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar și din
punctul de vedere al realității lingvistice, culturale și sociale pe care se consideră, în general,
că o acoperă.
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverși ter meni, mai mult sau
mai puțin diferiți. Astfel, I. Budai -Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile
gramaticii românești (1815 – 1820), vorbește despre limba muselor , sintagmă cu accepție
complexă. I. Heliade Rădulescu folosește în lucrările s ale termeni precum: limbă literară ,
limbă literală sau limbă generală , iar Hasdeu introduce formula limbă tipică . Către sfârșitul
secolului al XIX -lea, A. Philippide, urmat de câțiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu,
utilizează, după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună . Întrucât limba literară
reprezintă aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al.
Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau limbă de civilizație (după fr. langue
de civilisati on sau germ. Kultursprache ).
În concepția lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârșit“4 al limbii
întregului popor, rezultat al unei perfecționări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele
culturale ale societății; în raport cu limba națională, varianta literară este mai unitară: „Faptul
se datorește caracterului normativ al acesteia din urmă și conștiinței vorbitorilor despre
necesitatea de a -i respecta cu cea

4 mai mare strictețe normele.”
Al. Rosetti, B. Cazacu și L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare,
dar și caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităților de exprimare a
limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor
mai de s eamă manifestări culturale, caracterizată prin existența unui sistem de norme care îi
conferă o anumită stabilitate și unitate.“6
Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menționat de Al. Graur (pentru care limba
literară este „limba îngrijită, corec tă, conformă cu normele curente“) și de I. Coteanu („Limba
literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“). Pentru cei doi autori primează
caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiția esențială
pentr u ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei
„corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“.
Șt. Munteanu și V. D. Țâra oferă o definiție -sinteză: limba literară „este acea variantă a
limbii na ționale caracterizată printr -un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o
anumită unitate și stabilitate, precum și prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă
largă, întrucât cuprinde producțiile și manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este
limba scrierilor științifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieții politice, precum și limba
folosită în diferite instituții: administrație, școală, teatru etc.“
-limba populară
–limba standard(literară)
Limba populară –limba solemna
–limba familiară
Limba populară reprezintă aspectul neelaborat al limbii unice, intalnit in exprimarea orală si
caracterizat prin simplitate sintactică, polisemie,prezenta regionalismelor.Si limba populară
are două aspecte: unul solemn si unul familial.
Limba standard –limbaj literar
–limbaje specializate(stilurile functionale):
-stilul știintific
-stilul beletristic(artistic)
-stilul juridico -administrativ
-stilul publicistic(gazetăresc)
Limba literară reprezintă aspectul cel mai ingrijit al limbii unice, supus normelor
gramaticale,care se vorbește in școală,in presa.Aceasta are limbaje specializate folosite in
domenii importante de activitate umană.

5
STILURILE FUNCȚIONALE
Stil provine din latinescul “stylus” care insemnă condei. Mai tarziu a inceput să
desemneze felul propriu de a fi,de a folosi limba.Vorbim de stilul individual.
Stilul se definește ca totalitatea particularitătilor lexicale, morfolo -gice,sintactice și topice
caracteristice modului de exprimare orală și scrisă a unui individ sau a unei categorii de
vorbitori.
Stilul functional este modul de a folosi limba,anumite grupuri de vorbitori care au o formatie
culturală comună și activează in același mediu.
Stilurile functionale sunt ale limbii literare care corespund anumitor sfere d e activitate umană

1. STILUL OFICIAL (JURIDICO -ADMINISTRATIV) – se întrebuințează în sfera
relațiilor oficial -justiție, administrație, diplomație etc. -, fiind reprezentat de o categorie
largă de texte (legi, hotărâri judecătorești, regulamente de funcționare a instituțiilor,
documente politice, corespondența oficială, petițiile și memoriile cetățenilor,
curriculum vitae, procesul -verbal, cererea, formularul, interviul de angajare etc.) și are
următoarele particularități:
 Are funcție referențială
 Emițătorul est e specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar și
nespecializat, cel care vrea să cunoască legea
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate
 Lipsa afectivității și a expresivității
 Enunțuri cu formă impersonală
 Vocabular specializat
 Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul științific
 Limbaj accesibil
 Claritate, precizie, concizie, proprietate
 Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ
 Mod de expunere formal
 Setereotipie: utilizarea de clișee lingvistice -formule g ata consacrate/ formule tip
(vezi cererea)
 Scop utilitar, informare, educare

6  Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărțirea textului în paragrafe,
alineate, articole)
2. STILUL (TEHNICO -)STIINTIFIC este folosit în studii și lucrări științifice și a re
următoarele caracteristici:
 Are funcție exclusiv referențială
 Transmite informații științifice, tehnice,
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la
propria persoană
 Claritate, p recizie, concizie
 Emițătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat
 Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu și tehnicii, precum și a
neologismelor, multe de circulație internațională
 Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism
 Lipsa figurilor de stil
 Utilizarea citatului ca punct de plecare într -o argumentare
 Completarea conținutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc.
 Scop informativ, de educare
 Structura logică a propozițiilor și a frazelor
 Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela .

3. STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în
proză și în versuri (+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) și are
urmă toarele trăsături:
 Mesajul are funcție poetică, centrată asupra lui însuși
 Caracterul individual al stilului
 Bogăție expresivă și forță de sugestie, obținute prin folosirea figurilor de stil și a
procedeelor artistice, a cuvintelor polisemantice și cu sens figurat/ conotativ;
 Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului -arhaisme,
neologisme, elemente de jargon și argou, regionalisme, termeni științifici etc.
 Încărcătură emoțională

7  Căutarea originalității în exprimare
 Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul își ia o mare libertate
 Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea
 Scop esthetic

4. STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare,
reviste, televiz iune, radio, având funcția de mediatizare a evenimentelor, și are următoarele
particularități:
 are funcție conativă
 stil puțin unitar
 respectarea normelor limbii literare
 limbaj accesibil
 lexic bogat, variat
 adaptabilitate la inovație, reflectată în folosi rea unor neologisme la modă
 utilizarea unor figuri de stil, a unor construcții expresive (de exemplu. formulări
șocante, eliptice, pentru a atrage atenția cititorului etc.)
 varietate de forme: articol, știre, reclamă, comunicat, interviu, reportaj,
coresp ondență, cronică etc.
 folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc.
 scop informativ, dar și persuasiv de influențare a opiniei publice
 se poate adresa rațiunii sau afectivității

5. STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuințat î n sfera relațiilor particulare, în
planul vieții cotidiene și este caracterizat prin:
 încălcare frecventă a normelor limbii literare
 utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală
 exprimare relaxată, nesupravegheată
 naturalețe, expresivitate, pitore sc
 întrebuințarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a
proverbelor și a zicătorilor
 folosirea clișeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă

8  Încărcătură emoțională

2. FONETICĂ ȘI FONOLOGIE
FONETICA
Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și
evoluția sunetelor limbajului articulate.
Vocalele din limba româna
Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor iese
liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale.
Vocala A
Se scrie și se pronunță a, nu ea, după literele ș și j în rădăcina cuvântului:
șa, șade, șapte, șase, deja, jale, jar (nu șea, șeade, șeapte, șease, dejea, jeale, jear ).
Vocale le în hiat din Limba Româna
Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale
pronunțate succesiv în silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte
alăturate.
Diftongii din Limba Româna
Pronunț are în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai
multe sunete format dintr -o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau
cuvantare.
Triftongii din Limba Româna
Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă.
Consoanele din Limba Româna
Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului
de aer prin canalul fonator atunci cand întâmpină obstacole.
Despartirea in silabe în limba româna
Când în limba româna un cuvânt nu se termină într -un rând, se vor trece în rândul următor
numai silabele ( compuse din litere din alfabet) întregi.
Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor cuvinte
(in silabe) si in cazul poeziei metrica sa.
Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o anumita
valoare stilistica: Ex. Im-be-ci-lu-le!

9 In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la
capat de rand care nu coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor.
Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel:
a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o -ră;
b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei
următ oare: ce-re-a-le, lu -a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-
ia, no -uă;
c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei
dinainte, cealaltă – sau celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos): ac-ti, as –
tăzi, mul -te, os -cior, as -pru, con -tra, mon -stru;
d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v , iar a doua este lsau r, amândouă consoanele
trec la silaba următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co -dru, a -fla, a -gro-nom, si -hlă, su -plu, a -tlet, li –
tru, de -vre-me;
e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc -taj, func -ți-e,
sanc-ți-u-ne, somp -tu-os, pre -emp-ți-u-ne;
f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă;
g)la cuvintele compuse (din doua sau ma i multe litere din alfabet – limba romana) și la cele
derivate cu prefixe, precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în
grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de
preferință, ținân du-se seama de părțile componente, atunci când cuvântul e analizabil: de-spre
(nu des-pre), drept -unghi ( nu drep-tunghi), in -egal ( nu i-negal), ne -stabil ( nu nes-tabil), sub –
linia ( nu su-blinia), vârst -nic (nu vâr-stinc) .
Despartirea grupurilor de cuvin te si a abrevierilor
Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul
urmator) urmatoarele:
– abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin
puncte (a.c – anul curent) ori prin cratima (lt.-maj., S -V);
– derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B -ist (NU R.A.T.B – ist, R. A.T.B. -ist);
Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist.
– numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el -Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el -Ka-bar);
– numerele ordinale scrise cu cifre si litere : XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6 – a);
Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul
rand:

10 – numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile
Marinescu, V. Marinescu
– notatiile care includ a brevieri: 11 km, art. 14
Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor
proprii din denumirile unor institutii, indiferent de ordinea lor: Roman S.A., SC Firma -mea
SA., dar si F.C. Dinamo
Formarea cuvintelor in Lim ba Româna
Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse , a locuțiunilor și
a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge
uneori între formații apartinând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea și
dificultați suplimentare.
Reguli generale:
– derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care un prefix sau
un sufix se scrie cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet;
– compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi apar țin și de
gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt , cu
cratima sau în cuvinte separate;
-formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr -un cuvânt;
– locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate , mai rar cu virgula sau cu cratima,
-grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate;

Sufixe si prefixe din limba româna
Sufixul în limba româna
Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă du pă
rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi
Prefixul în limba româna
Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează înaintea
rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a f orma un derivat cu forme gramaticale noi (nu este
obligatoriu)
Accentul reprezinta pronunțare mai intensă, mai accentuata sau pe un ton mai înalt etc. a unei
silabe sau litere din alfabet dintr -un cuvânt sau a unui cuvânt dintr -un grup sintactic
Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu necesitate de structura
fonetică a cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare.

11 Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba roman a, bazate pe
cercetarea frecvenței diferitelor tipuri de accentuare.
Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale
cuvântului. De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă
(felinàr), iar cuvintele terminate în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă ( feméie).
Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a(cu excepția cazurilor în care aeste articol, ca
în casa), accentul cade pe ultima silabă ( musacà, tremurà ).
Cuvintele accentuat e pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe
cea de -a patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare: férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță,
làpoviță, lúbeniță, prépeliță, rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.
Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de
sufixe sunt neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete (foàmete /
scumpète), -iște (cânepḯște / ḯniște), -iță (copilḯță / bḯvoliță) .
Un sufix în limba româna alcătuit dintr -un număr mai mare de silabe este de cele mai multe
ori accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr -un număr mai mic de silabe. Astfe,
sufixele formate din trei silabe sunt totdeauna accentuate.
Sufixele monosilabice sunt de cele m ai mult ori neaccentuate.
Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care
accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér,
dumḯnica, dușmàn, fenomén, ianuàrie, lozḯnc ă,regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter,
dúminica, dúșman etc.)
Notă : Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță (nu călugărḯță, doctorḯță ).
În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele
gramaticale: cǻntă – cântǻ . La prezentul indicativ, conjugarea a III -a diferă de conjugarea a
II-a prin modul de accentuare: mérgem – tăcém. De aceea trebuie evitată accentuarea greșită,
care duce la confuzia dintre cele două conjugări; deci se va rosti: bàteți, dúceți , fàceți,
mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți, făcéți etc.).
În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II -a
plural ale indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a II -a plural a
imperativului, la conjugarea a II -a accentul stă pe sufixul conjugării ( -e-), iar la conjugarea a
III-a pe temă.
Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării,
deoarece accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, inva riabil în cursul flexiunii ( farmacḯe,
farmacḯei, farmacḯilor ).

12 În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului , sub forma
accentului ascuțit (´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei
între cuv inte, forme sau variante omografe ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm.

3.PUNCTUAȚIE ȘI ORTOGRAFIE
a) Principii care stau la baza ortografiei.
b) Norme ortografice și norme ortoepice.
c) Semnele de punctuație si de ortografie.
d) Funcționalitatea semnel or de punctuație și a semnelor ortografice.
e) Scrierea cu majusculă. Abrevierile.
Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele
limbii : vocabular, fonetica, morfologie, sintaxa. Principiile care stau la baza ortografiei
noastre actuale, deriva din structura limbii romane, care, ca si alte limbi, are un caracter
sistematic. Ele au un regim de guvernare in scriere si se pot clasifica astfel:
1. principiul fonetic, fonologie sau fonematic;
2. principiul silabic;
3. principiul etimologic;
4. principiul morfologic;
5. principiul sintactic;
6. principiul simbolic.

1 .Principiul fonetic, fonologic sau fonematic
Il numim fonetic in sens mai larg, fonologic sau fonematic, pentru ca reda in sens
fonemele (n u sunetele). Nu scriem sunetele lipsite de valoare logica ("producte brute ale
gatlejului nostru", cum le numea Maiorescu), ci fonemele. Mai redam, in scris fonemul
adica "cea mai mica unitate sonora care are o functie in limba, functiunea de a alcatui si de a
deosebi intre ele cuvintele si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant" [2] si nu sunetul
ca "element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer exprimat prin articulatie".[3]
Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara. El s-a
impus in ortografie prin simplitate si accesibilitate.
Potrivit principiului fonetic, redam in general fiecare sunet (tip sonor, fonem) prin cate
o litera (clasa, mama), avand in vedere rostirea literara actuala. De aceea, se impune sa
scriem asa cum trebuie sa si rostim: poet, poezie, epopee ( fara i protetic la vocala e);
seara, usa, greseala,etc. Redarea sunetelor si a variatiilor de sunete cu ajutorul

13 carora vorbim este o preocupare a foneticienilor. Pentru noi importanta ramane functia de
comunicare a limbi i, retinuta in scris prin litere ce redau "tipuri sonore" de sunete, adica
foneme. O litera poate reda:
1. un fonem (m, 1, o, p );
2. doua foneme, daca i se adauga semnul diacritic(i, i, t, t, s, s );
3. trei foneme – in acest caz, cu doua semn e diacritice diferite (a, a, a: roman, lacrima,
roman);
4. un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice
cs ( excursie) si gz (examen).
Totodata, un fonem poate fi redat printr -un grup de litere : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe,
ghi.
Se evidentiaza astfel, ca principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie,
apropiind scrierea de pronuntare.
Exista in ortoepie, tendinta de a scurta cuvintele. In latina populara s -a manifestat ca o
lege interna disparitia consoan elor finale. Multe din substantivele romanesti deriva din forma
de acuzativ singular a substantivelor latinesti. Astfel, cuvintele latinesti aurum, focum, ursum
au pierdut consoanele finale, rostindu -se auru, focu, ursu – deci cu – u final, existand in ros tire
si scriere – o lunga perioada de timp. Cu timpul -u final s -a afonizat, apoi a fost omis din
rostire, cuvintele pronuntandu -se si ortografiindu -se astfel astazi: aur, urs, foc. In cazul
acestor substantive declinarea I si a III -a s-a pierdut dupa cons oana finala: vulpem – vulpea,
lunam -luna, fociam – fata, etc. La numerale si pronume se observa acelasi fenomen
fonetic: unum – unu,unam – una, decem – zece, septem – sapte, meum – meu, meam – mea,
nostram – nostru.
Nos si vos au pierdut consoana finala d e la nominativ, adaugandu -se prin analogie, -i,
semnul pluralului. Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai consoana
finala: laudat – lauda, erat – era.
Scrierea cu -m final s -a pastrat numai in cuvintele in care acesta se rosteste: a luminiu,
amfiteatru, auriu, metru; in -iu diftong, ca: artificiu, orificiu, teritoriu,
tranzitoriu, etc. se manifestatendinta de a suprima pe -u final, redand insa o pronuntare
neliterara.
In limba romana, principiul fonetic a impus ortografierea neologism elor care in limba
de provenienta se scriu cu consoana dubla printr -o singura consoana: professeur (fr.) –
profesor. Indreptarul ortografic indica scrierea consoanelor duble numai acolo unde redau o
realitate fonetica precizand, la paragraful 89 ca : "Se scriu si se pronunta consoane duble in

14 cuvintele formate cu prefixe cand consoana finala a prefixului e aceeasi cu consoana initiala a
radacinii".
Pentru a ilustra aceasta regula, se mentioneaza scrierea si pronuntarea consoanelor
duble nn, rr, ss in deriva te formate cu prefixul in – , respectiv inter – si trans -: ( innopta, innoi,
intrregn, transsiberian).
Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinta generala a limbii romane de a
asimila consoana finala a prefixului. Astfel, prefixul con -, existent in c uvintele: concetatean,
configuratie, consemna, contemporan, etc. devine, prin asimilatie, co – in unele cuvinte ca de
exemplu :conational, colocatar, corupt si in derivate de la cuvinte care incep cu o
vocala : coabita, coautor, coechipier, coexista, cointere sa. Fenomenul de asimilare a prefixului
con- este mai evidenta inaintea cuvintelor care incep cu bilabialele b si p , care se pronunta cu
explozie a buzelor, ceea ce determina transformarea dentalei n in bilabial m :(combatere,
compatimi, complace, etc.). [4]
Ortografia respecta pronuntia in cazurile de acomodare, de inraurire a fenomenelor
vecine din componenta cuvantului. Astfel, consoana n afla ta inaintea bilabialelor b sau p se va
rosti si scrie m si nu n, deci tot o consoana bilabiala, fapt cunoscut sub denumirea de
asimilare, adica transformare sub influenta sunetului vecin urmator:
Consoana m: 1. inainte de b – imbujorat, bomboane, imboboci, imbraca, etc.
2. inainte de p – deimpartit, impodob it, imprumuta, imbraca, etc.
Asimilarea a determinat si scrierea prefixelor des – si ras – ca dez – si respectiv, raz – deci
prefixele terminate in s, z, primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel: "Ori de cate ori un
prefix terminat in s este alipit la o tema care incepe cu o consoana sonora, trebuie sa ne
asteptam la prefacerea lui s in z, prin asimilare, si invers, ori de cate ori un prefix terminat in z
este pusinaintea unei teme care incepe cu o consoa na surda trebuie sa ne asteptam la
prefacerea lui s in z". [5]
Prefixul des – isi pastreaza fizionomia inaintea derivatelor de la cuvintele incepa toare
cu consoanele c, f, h, j, p, t, t, z ( descoase, desconcentra, desfiinta,
Procesualitatea insusirii si dezvoltarii normelor de ortografie si punctuatie la clasele I -IV
desprimavara, destainui, desteleni, deszapezi ), dar prin asimilare devin dez – in derivatele de
la cuvintele incepatoare cu b, d, g, v, m, n, 1, r (dezbobina, dezdoi, dezgradi, dezvinovati,
dezmembra, dezechipa, dezinteresa, dezordine, dezumaniza).
Si prefixul ras – pastreaza ortografia inaintea consoanelor: c, f, p, t, z (rascroi, rasfo i,
rasfata, rasplata, rastalmaci), dar prin asimilare devine raz – in derivatele de la cuvintele care
incep cu: b, d, g, j, n ( razbate, razgandi, razjudeca). Grupul fonetic raz – exista in multe

15 cuvinte din limba romana, fara sa putem preciza valoarea lui d e prefix, intrucat il gasim in
cuvinte de origine straina. Astfel, nu putem identifica radacina purtatoare de sens de cuvinte.
Cuvintele vechi si indeosebi cele provenite din limba latina se scriu
cu ie sau ia, potrivit legii fonetice dupa care e initial, din cuvintele de origine latina s -a
diftongat fara exceptie in ie sau ia: iesire, iarba, ieri. Astfel vom scrie cu ie si ia:
a) la inceput de cuvinte: ierta, iesean, iesire, ianuarie, iau, iarasi, etc.
b) in interiorul unui cuvant la inceput de silaba, dup a orice vocala in afara de i -: oda ie, feme ie,
voie, baia, imba ia, inapo ia, inche ia.
Neologismele le scriem fara i, atat la inceputul cuvantului (ecou, educatie, etc), cat si
in interiorul cuvantului, la inceput de silaba (alee, idee, feerie, procedee sau i nfluenta,
maestru, poezie etc.), intrucat diftongul ie nu apare in rostirea cuvintelor, nici in limba din
care le -am imprumutat, ci numai vocala e pe care si noi o vom rosti si scrie tot e.
Diftongul ie a devenit desuet, deoarece adaptarea pronuntarii limb ii romane la sistemul de
pronuntare slav a fost un proces care si -a pierdut forta coercitiva odata cu emanciparea limbii
noastre de sub influenta limbii slavone. Desprinderea de modelul slav, in acest caz, s -a datorat
afirmarii tot mai puternice, in epoca moderna, a constiintei latinitatii limbii noastre.
Motivarea ortografierii acestor cuvinte fara diftongul ie este sustinuta si de faptul ca
intre vocalele duble nu se fac, de obicei, intercalari de sunete, intrucat sunt in hiat si nu
formeaza diftong. Rost irea si scrierea vocalelor duble fara vocala protetica, ( de sprijin ) sau
diftongarea celei de -a doua vocala sunt justificate:
aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeratie, etc.
ee: epopee, trofee, creez, etc.
ii : stiinta, cuviinta, constiinta, etc.
oo: coopta, coopera, zoolog, etc.
uu: continuu, perpetuu, ambiguu, etc.
Prin imbogatirea limbii cu imprumuturi externe, utilizarea hiatului in pronuntie devine
mai frecventa. Spre deosebire de pronuntarea populara, cea literara accepta si promoveaza
hiatul, pentru ca il gasim "in structura fonetica a mai multor neologisme patrunse in limba in
momentul modernizarii ei". [6]
In cazul neologismelor dist ingem trei situatii:
a) neologismele vechi, patrunse de timpuriu in limba noastra, precum si unele neologisme
mai recente, dar avand o circulatie mai mare se scriu asa cum se pronunta (aisberg,
manichiura, stechier, etc). La fel se scriu cuvintele care de numesc notiuni din sfera sportului
(gol, tenis, ofsaid, volei) precum si altele ca: (blugi, cart, slip, etc).

16 b) neologismele mai recente sau cu o circulatie mai restransa sunt simtite ca elemente
straine de limba, fiind pronuntate si scrise ca in limba respectiva numai de catre cunoscatorii
acelei limbi: (baby pronuntat beibi = copil mic; bowling pronuntat bauling = popicarie
automata; bridge pronuntat brigie = joc de carti; folk pronuntat folc = gen de muzica; jeep
pronuntat gip =automobil de un sfert d e tona; snack bar pronuntat snek bar = bufet
expres; team pronuntat tim= echipa).
c) neologisme care si -au pastrat grafica din limba engleza, dar se citesc potrivit
principiului fonetic din limba romana: accident (scris si pronuntat accident, in engleza
pronunta exidant) provenind in engleza din latina, barman (scris si pronuntat barman, in
engleza pronuntatbarmen).
Dominante in ortografia unei limbi sunt principiile fonetic si etimologic. Nici unul dintre
ele nu se manifesta insa in exclusivitate, ele ac tionand in colaborare, completandu -se.
Preponderent in ortografia limbii romane este principiul fonetic, fonologic sau
fonematic, ajutat de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic si simbolic. In limba
franceza (tot de origine latina ca si limba rom ana) s -a impus principiul etimologic. Academia
franceza studiaza de cativa ani posibilitatea modificarii ortografiei limbii franceze,
orientandu -se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul etimologic este dominant si in
limba engleza contemporana.
2.Principiul silabic
Denumirea de principiu silabic reaminteste scrierea silabica, potrivit careia semnele nu
reprezinta sunete, ci silabe. Conform acestui principiu aceeasi consoana sau acelasi grup
consonantic intra in componenta unor silabe diferite, cu alte valori.
Astfel, c si g, capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi
silaba. De exemplu, urmate de:
a: carte, garda, capitala, garaj;
a: capra, calus, galeata, gaina; redau sunetul k, (c) si
a: car nati, cantec, gatlej, gand; respectiv g;
u: cutie, cuviinta, guta, gura;
o: colectiv, cortina, gospodar, golas;
sau consoana: clar, clinica, glie, gnoseologic.
e: cetatean, ceata, geografie, generic; redau sunetul c, respectiv g;
i: civil, cinste, gimnast, gimnaziu;
e: chenar, chef, gheata, ghetou; redau sunetul k, respectiv g;
i: chin, chibrit, ghinda, ghid.

17 3.Principiul etimologic
Il numim etimologic, deoarece in virtutea lui unele cuvinte se s criu tinand seama de
etimon (cuvantul de baza din limba de origine, forma din care acest cuvant provine).
Etimologia, ca ramura complexa a stiintei limbii, studiaza originea cuvintelor prin
explicarea evolutiei lor fonetice si semantice. Cuvantul "etimologi e" e de origine greaca
(etymos = adevarat+ logos = cuvant) si inseamna studiul intelesului adevarat, al sensului
cuvintelor.
"Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui – precizeaza academicianul
Al. Graur – e nevoie sa cunoastem exact int elesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat
posibil, formele lui mai vechi; trebuie sa cunoastem normele de schimbare a sunetelor din
diversele epoci ale limbii respective [] si felul in care se transpun in mod regulat, sunetele din
aceasta limba in c ea de care ne ocupam". [7]
Studiul gramaticii istorice a limbii romanice dovedeste existenta unor norme generale
de schimbare a sunetelor din lat ina in celelalte limbi romanice. Cunoscand aceste reguli,
etimonul poate fi descoperit cu destula usurinta:
a) Grupul consonantic ct din latina a devenit – pt – in romana, – it – in franceza, – tt – in
italiana, si – ch – in spaniola: lactem – lapte; fr.la it; it. latte; sp. leche.
b) Grupul consonantic rs s-a transformat in – ss, redus apoi la s: sursum – sus; fr. sus;
it. su; sp. suso.
c) Grupul consonantic ns s-a redus la s: mensis in aromana mes (cu sens de
luna); fr.mois; it. mese; sp. mes.
d) Grupul consonantic cs s-a transformat in ss si s-a redus la s; exire – a iesi; it. uscire.
e) au neaccentuat se reduce la a cand in silaba urmatoare se afla uaccentuat.
Disparitia lui u se datoreaza actiunii de disimilare
exercitat de u din silaba urmatoare: as cultare – asculta; fr. ascouter; it. ascoltare; vechea
spaniola ascuchar.
Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional – istorica. Ea are in
vedere traditia, adica deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica,
dupa cum au fost pronuntate si eventual scrise intr -un moment istoric mai indepartat si nu
cum se pronunta astazi. Formele isi au si ele istoria lor.
Multe cuvinte latinesti pastreaza etimonul si ultima forma a evolutiei istorice, uneori
chiar si sensul men tinut prin traditie:
lat. passer (vrabie) in romana si -a extins sfera semantica la pasare;
lat. animalia (animal) in romana veche avea forma namaie, cu sens de oaie;

18 lat. calidum -rom. cald (- i – era scurt si s -a afonizat);
lat. integer – rom. intreg, pr in metastaza (schimbarea ordinii cuvintelor).
Uneori la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele
compuse de la douazeci si unu pana la douazeci si noua si celelalte in aceeasi situatie
grafica se scriu fara linioara, iar compusele cu zeci (treizeci, saptezeci, etc.) se scriu intr –
un singur cuvant. Ortografia numerelor compuse prin juxtapunere urmeaza prima alternativa
grafica (cincizeci si doi), iar cele prin contopire pe cea de -a doua (optzeci).
La ortografierea unei orto grame au conturat legi fonetice specifice etimologiei. In acest sens,
vorbim de "ramasitele etimologice" prin care se pastreaza etimonul de baza si ultima forma a
evolutiei istorice a cuvantului. Uneori sensul acestuia s -a mentinut prin traditie in evoluti a lui
istorica. Astfel, cuvinte ca: oameni, oala, oaspete (homo, olla, hospes – toate latinesti) se scriu
cuo – initial, desi sunt pronuntate cu u.
Aceasta inconsecventa ortografica a limbii romane – lipsa de concordanta intre
pronuntare si scriere – este mai ilustrativa in cazul pronumelor personale eu lat ego) el, ei, ele
sau a formelor verbului a fi: esti, este, e, erai, eram, erati, erau, toate provenite din latina, care
se rostesc cu iproteic – ce se adauga, in pronuntie, la inceputul unui cuvant, fara a-i schimba
sensul – si formeaza diftong cu e. Deci scriem eu si rostim ieu, scriem el si rostim iel, scriem
ele, esti, e, eram, erai, si le rostim cu i in fata. In aceste cazuri, e initial marcheaza
diftongul ie.
In cazul pronumelui personal de persoana a III-a feminin, ea se scrie cu e initial, dar se
pronunta, la nominativ si acuzativ singular, ia (deci cu i in loc de e),
pentru ca actioneaza acceasi lege fonetica ca si in cazul diftongului oa; ea nu se poate rosti
lainceputul cuvantului, decat precedat de consoana: c eata, mearga, d eal, dar scriem si
rostim ia,iata, iarna, etc. Pentru genitiv – dativ avem forma ei care se scrie astfel dar se
pronunta iei, deci cu -i proteic care formeaza in pronuntare triftong cu ei (iei = o silaba).
Pronuntarea este, eram, erai,el, fara i – proteic nu este proprie rostirii romanesti si apare ca
fortata, artificiala, pretentioasa.
Influente grafice asupra ortoepiei apar si in cazul articolului hotarat -l , care se
reda inscriere dar nu se rosteste. "Acest articol a disparu t de mult din pronuntarea obisnuita
sau naturala, asa ca putem sa rostim in mod normal. Omu, copilu, elevu, studentu, etc. nu
omul, elevul, studentul, copilul etc., care constituie pronuntari artificiale si, uneori, chiar
pedante. Subliniem ca normele gram aticale si ortoepice in vigoare recomanda pronuntarea lui
-l (articol masculin) numai in exprimarea solemna, adica intr -o conferinta publica, intr -un curs
universitar etc. nu si in vorbirea obisnuita. Indiferent daca este pronuntat sau nu, articolul

19 in discutie este obligatoriu in scris (omul, lupul, etc.)" [8]
Potrivit noilor precizari ortografice ale Academiei Romane revenirea la ortografia
traditionala, incepand din anul 1993 – 1994, respectiv scrierea cuvintelor
cu "i", "a", "s", "sunt" s -au intampinat multe dificultati, deoarece exista neconcordanta dintre
tiparirea manualelor si ceea ce se cerea copiilor.
Principiul etimologic a impus ortogra fierea cuvantului roman si a derivatelor sale
romanca, romaneste, Romania.
Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva:
kripton (element chimic) – ca si in franceza cu k;
kilometru, kaki – ca si in franceza – kilometre,kaki;
box, taxi se scriu cu x ,ca in franceza, de unde sunt imprumutate.
Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre.
Cuvintele care contin aceasta litera (si deci una din valorile ei fonetice) sunt provenite
din impr umuturi ale limbii, iar noi redam in scris imaginea grafica din limba din care provin:
franceza, germana, engleza. De notat ca in aceste limbi, cuvintele respective provin, in cele
mai multe cazuri, din latina, ori au fost create in baza unor componente la tine.
Litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal,
excentric) si gz (exemplu, examen, exema). Se scriu insa cu cs, tot potrivit traditiei, unele
cuvinte de origine necunoscuta sau greaca di fondul vechi al limbii (din care amintim:
micsandra, ticsi, imbacsi) sau neologisme care in limba de provenienta se scriu cu cs rucsac,
(germana – rucksak); cocs (germana -koks, provenit din enleza coke, pronuntat kouk).
Substantivele masculin, precum si adjectivele cu doua terminatii, di ntre care cea
masculina este la nominativ singular nearticulat x, fac pluralul csi. Aceasta este situatia
substantivelor: fox -focsi, index – indecsi (pentru pluralul neutru vom avea forma indexuri) si
a adjectivelor (care pot avea si alte valori): anex, a nexa, anecsi, anexe; complex – complexa,
complecsi – complexe; conex – conexa, conecsi – conexe. In toate aceste cazuri valoarea lui x
este cs. Motivarea ortoepica si ortografica a formularii pluralului cu -csi, in aceste cazuri, prin
analogie cu adjectivel e care la singular se termina cu -s, acestea formeaza pluralul prin
adaugarea desinentei -l si realizarea alternantei consonantice s/s: osos – ososi; veninos –
veninosi. Si in cazul cuvintelor ortografice cu x cu o valoare fonetica -cs, ultimul sunet al
grupului este tot -s, asa incat e firesc sa apara ca si in cazurile discutate -s – inainte de i.
Linia traditional – istorica a principiului a impus si alte norme din care retinem;
* Pastrarea grafiei normelor personalitatilor literare, artistice, stiintific e,
politice etc. asa cum au semnat acestea: I. Agarbiceanu,V. Alecsandri, Al. Macedonski, M.

20 Zotta etc. In cazul numelor proprii straine, ele se scriu "cu ortografia limbilor de origine,
atunci cand acestea folosesc alfabetul latin: Bordeaux, Munchen, Raci ne, Shakespeare, Wall
Street, Quintilianus si se pronunta ca in limba din care provin (aproximativ: Bordo, Munhen,
Rasin, Secspir, Ualstrit, Cvintilianus"). [9]
* Pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba
romana fara modificari in scriere si in pronuntare: auto-service, mass -media (mijloace de
informare in masa), marketing (stiinta pietii, a raportului dint re cerere si oferta), cow-
boy, watt, diesel, ohm, etc. Observam aici ca se mentin literele w si y, mai putin frecvente in
scrierea romaneasca.
4.Principiul morfologic.
Principiul fonetic este intregit de principiul morfologic in realizarea scrierii ca act
constient, sistematic si unitar. Morfologia, ca parte constructiva a structurii gramaticale,
cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari.
Scrierea trebuie sa tina seama de aceste modificari, deoarece "se realizeaza o simetrie sau
regularitate formala in cursul flexiunii si al derivarii, se creeaza intr -o mai mare masura
posibilitatea recunoasterii unor unitati morfologice (ca: radacina, sufixe,
desinenta,etc.)" asigurand ortografiei norme unitare si precis e capabile sa exprime organic
sistemul limbii. Numai astfel ortografia devine un mijloc adecvat de insusire constienta a
acestui sistem. [10]
Modificarea formei cuvintelor se realizeaza:
· in radacina acestora sau
· in sufixe si desinente, prin alternante vocalice, impuse de legi fonetice.
1. Alternante vocalice sau forme fixe (neschimbatoare) in radacina cuvintelor.
2. Alter nante vocalice sau forme fixe in sufixe lexicale si gramaticale si
desinente.
Principiul morfologic asigura distinctia necesara si in cazul omofonelor, prevenind
asupra identitatii aparente rezultate din pronuntare. Este cazul pronumelor personale si al
omofonelor acestora: ea (ia – verb), ei (iei – verb), ele (iele – substantiv), al pronumelor si
adjectivelor demonstrative: aceea (feminin singular) si nu aceia (masculin plural), aceeasi
(feminin singular) si aceiasi (masculin plural) a caror distingere in pronuntare e greu
perceptibila, dar care trebuie redata in scris.
Normele ortografice proprii principiului morfologic s -au impus si in ortografierea
cuvintelor compuse. Scrierea acestora se face intr -un cuvant, impreuna sau cu liniuta. La
ortografierea lor tinem seama de principiul unitatii de sens a elementelor componente, de

21 principiul morfologic -sudarea elementelor componente din punct de vedere morfologic – si
de principiul sintactic -contextul in care apar. Astfel distingem doua situatii:
a) Cuvin tele "in care partile componente nu -si mai pastreaza individualitatea
morfologica" si semantica: bunavoie, dacoroman, hidrocentrala, nemaipomenit,
subdiviziune etc. In acest caz termenii constructivi au realizat unitatea morfologica, si –
1 scriem legat (se scriu si se declina ca un singur cuvant.) [11]
b) Cuvintele in care partile componente isi pastreaza individualitatea semantica: buna –
credin ta, buna – cuviinta, bun – simt, ciubotica – cucului, medico – legal etc. Termenii
constructivi n -au realizat unitatea morfologica, de aceea il scriem cu cratima, si in
unele cazuri, se declina ambele elemente componente.
Cuvintele formate din prefixul in + un cuvant a carui radacina incepe cu n vor fi scrise
cu n dublu acolo unde formatia este analizabila. Deci vom scrie: innoda (in +nod); innegri
(in+negri).
5.Principiul sintactic
Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, ti nand seama
de sensul lexical (intelesul pe care -1 au intr -un anumit context) si de criteriile gramaticale
(functia sintactica si valoarea morfologica).
Acest principiu se numeste sintactic deoarece functia sintactica a cuvantului sau a
grupului de cuvinte omofone corespunzator (cuvinte, grup de cuvinte, silabe, care se pronunta
la fel cu alt cuvant fara a se scrie identic) ne indica mai precis ortografierea. Distingem
doua situatii:
1) Se separa prin cratima pronumele personale sau reflexive neaccentuate,
cand sunt atasate la un cuvant: daruieste – mi, amintindu – si etc.
2) Situatii de omofonie intre adverbe, adjective, conjunctii, pe de o parte, si alte clase
gramaticale, pe de alta parte. In aceste cazuri vom fi atenti la stabilirea sensului
lexical , al functiei sintactice si a valorii morfologice.
Exemple: altadata – odinioara, candva;
alta data – timp precis exprimat in termini calendaristici; cuminte – cu purtari bune, linistit,
calm, asezat; cu minte – cu judecata sanatoasa, intelept, cumpatat.

6.Principiul simbolic
Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi foneme cu
initiala mica sau majuscula, dupa continutul sau national. Regula care s – a impus precizeaza
ca atunci cand cuvantul are un sens obisnuit se ortogra fiaza cu initiala mica, iar atunci cand

22 are valoarea unui simbol mai putin obisnuit sau un sens cu totul special, se scrie cu initiala
mare.
1)Astfel, cuvantul facultate se scrie cu initiala mica ori de cate ori are s ensul
binecunoscut de "aptitudine" si cu majuscula cand apare intr -o sintagma care denumeste o
institutie, cum este, de exemplu: Facultatea de limba si literatura romana sau altele. In aceeasi
situatie sunt si numele punctelor cardinale, pe care le scriem cu litera mica: est, vest, nord, sud
sau rasarit, apus, miazazi si miazanoapte. Cand exprimam notiunea de "tinut", deci cand are
sensul de "toponimice" ele trebuie scrise cu majuscula, ca in exemplul, adeseori citat: "Tu te
lauzi ca Apusul n ainte ti s -a pus? Ce-i mana pe ei in lupta, ce -au voit acel Apus?" Mihai
Eminescu Scrisoarea III

2) Tot cu litera mica se scriu si numele zilelor si ale lunilor anului, insa cand e vorba
de sarbatori nationale sau internationale se foloseste intotdeauna initiala majus cula (de
exemplu: 1Decembrie, 1 Mai, 1-24 Ianuarie)

3) Principiul simbolic se aplica si in scrierea denumirilor unor mari evenimente si
epoci istorice a caror semnificatie este bine cunoscuta. Este vorba de: Unirea (Principatelor),
Revoluutia din 1917, et c. Denumirile epocilor istorice si geologice se scriu insa cu initiala
mica, deoarece nu au semnificatia unor "evenimente": antichitate, capitalism, evul mediu,
feudalism, mezozoic, etc.

4) Daca e cat se poate de normal sa scriem: pamant, luna si soare, c u initiala mica, la
fel de firesc este ca aceleasi cuvinte sa fie scrise cu initiala majuscula atunci cand sunt
intrebuintate ca denumiri de astri (in special in operele stiintifice) si cand se comporta ca
nume proprii: Pamant (sinonim cu Terra), Soarele, Luna.
5) Desi indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie nu ne da nici un fel de indicatii
in acest sens, este in afara de orice discutie ca o dubla grafie trebuie sa mai folosim si in
cazuri ca: semiluna, fata de Semiluna (Imperiului otoman – turci), poarta, fata de Poarta
otomana si catedra (mobila) fata de Catedra cu sensul de unitate intr -o institutie de invatamant
(Catedra de istorie a limbii romane).
6) O diferenta se face, de obicei si intre capitala (din imbinarile sintactice: pedeapsa,
grese ala sau reparatie capitala) si Capitala cu sensul pe care il are intr -un context ca: Delegatia

23 guvernamentala s -a inapoiat in Capitala, (adica in Bucuresti), in schimb intr -un context ca:
Bucurestiul este capitala tarii, cuvantul trebuie scris neaparat cu litera mica. [12]

PUNCTUAȚIE ȘI ORTOGRAFIE
PUNCTUAȚIA
– un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziții și fraze;
– ne arată intonația, pauzele, întreruperea șirului vorbirii etc.
ORTOGRAFIA
– semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂ NTULUI;
– semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunțarea cuvin telor, marchează
căderea unor litere dintr -un cuvânt etc.
În analiza semnelor de punctuație și ortografie se urmărește : 1. nivelul sintactic si 2.
nivelul stilistic
S.G. DENUMI RE
SEMN GRAFIC NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC
[ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuație:
-se pune la sfârșitul propozițiilor
enunțiative (afirmative sau
negative):
Maria citește.
Maria nu citește.
b) Ca semn ortografic este folosit
după majoritatea abre vierilor:
ex.: etc.; ian.; nr. Marchează pauza ce se face între
propoziții/fraze independente ca sens.

[? ] SEMNUL
ÎNTREBĂRII Semn de punctuație;
– se pune la sfârșitul
propozițiilor/frazelor
interogative (afirmative sau
negative)
– Unde mergi?
– Nu a i învățat? Marchează intonația propozițiilor
interogative:
– Dar tu știi pentru ce loc e concurs,
Ghiță? (I. L. Caragiale, Triumful
talentului)
– Și… nu te doare capul când citești?
(Max Blecher, Întâmplări în irealitatea
imediată )
[!] SEMNUL Semn de punctuație;

24 EXCLAMĂRI I – se folosește după interjecții
sau vocative:
-Ho,ho! Câți poftești. (I. Creangă,
Ivan Turbincă)
– Nu se poate, domnule director!
v-ați înșelat ! (I. L. Caragiale,
Triumful)
– se pune la sfârșitul
pripozițiilor/frazelor
exclamative sau imperative
(afirmative sau negative)
– Ce frumoasă ești!
– Nu este adevărat! – Vino,
băiatule! Interjecțiile și vocativele exprimă stări
efective:
– bucurie

– revoltă

Marchează intonația;
[,] VIRGULA a) Ca semn de punctuație
desparte
– părți de prop oziție în cadrul
propoziției
1.Desparte termenii unei
enumerații:
Am cumpărat cireșe, mere, pere
și banane.
2.Desparte un substantiv de o
apoziție/ apoziția de restul
propoziției.
Zeus, fiul lui Cronos, …
3. Desparte un substantivul în
vocativ de restul propoziției.
Și-n tine, călătorule -o să plouă
(Ion Pillat, Iarnă )
Privește -le,nebunule, deaproape!
(Radu Stanca, Arhimede și
soldatul ) Marchează pauza din rostire

Desparte vorbirea directă de vorbirea
indirectă

25
* – O Doamne, ce copile obositor
/ Oftează gerul. (Ana Blandiana,
Întrebări )
Prima virgulă are rolul de a izola
subst. în vocativ de restul
enunțului. Cea de -a doua virgulă
separă vorbirea directă de
vorbirea indirectă.

– delimitează propoziții în cadrul
frazei:
2.Desparte propoziția incidentă
de restul propoziției
– Sunt o vulpe, zise vulpea.
3.Desparte propozițiile
coor donte/subordonate de restul
propozițiilor:
A venit, dar nu a spus nimic.
Că ești un om onest, o știe
oricine.
4. Marchează juxtapunerea ;
M-ai ajutat, te voi ajuta și eu.
b) Ca semn ortografic se
folosește ca și cratima; ea leagă
cuvinte:
foarte, foarte; c ioc, cioc; singur,
singurel; etc.

În enunțul dat, virgula se folosește pentru
a izola o construcție incidentă
reprezentând cuvintele naratorului ( zise
vulpea ) de restul enunțului, alcătuit din
cuvintele personajului (Sunt o vulpe ).

26
[;]
PUNCTUL ȘI
VIRGULA
Semn de punctuație Acest semn este mai mult un mijloc
stilistic decât gramatical, deoarece
depinde de cel care scrie textul.
Este folosit pentru claritate a unităților
sintactice, în cadrul enunțurilor lungi.
[:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuație
Se folosește înaintea:
– vorbirii directe:
Goe zice cu ton de comandă:
– Mam mare, de ce nu mai vine?
(I.L.Caragiale)
– citării unui text;
– unei enumerării : Iubita mea
avea ten ciocolatiu, ochi verzi,
nas cârn și un râs dumnezeiesc.
– unei explicații: Avea o singură
problemă: să ajungă la timp.
– unei concluzii : S-a antrenat
zilnic: va învinge.
[-] LINIA DE
DIALOG ȘI DE
PAUZĂ Semn de punctuație
Linia de dialog marc hează
începutul vorbirii directe:
-Mamă, sună!
Linia de pauză delimitează:
– construcția incidentă:
…osul – la început numai plesnit
– s-a crăpat de tot, și puiul a
căzut cu o aripă moartă.
(I.A.Brătescu -Voinești, Puiul )
– o apoziție:
Și singur un nor m ai sclipește
pe ceruri – un păstrăv de -argint .
(Ion Pilat, Imagini, toamna )

Construcția incidentă ne oferă o
explicație suplimentară.

Pune în relief o metaforă: aerul toamnei
este atât de limpede, încât norul care
plutește pe cer pare un păstrăv argintiu
dintr -o apă de munte.

27
Linia de pauză marchează:
-elipsa unui verb copulativ sau
a predicatului.
Ex.: Din punctul de vedere al copacilor,
/ soarele -i de -o dungă de căldură, /
oamenii – o emoție copleșitoare…
(N.Stănescu, Laudă omului )
Omiterea v erbului copulativ a fi este
semnul unui limbaj poetic concentrat,
dens.
[…] PUNCTELE DE
SUSPENSIE Semn de punctuație
– marchează o pauză mare în
cursul vorbirii;
– marchează lipsa unor
propoziții sau fraze : Și mai întâi
poezia este un product de lux al
vieții intelectuale, une noble
inutilité, cum a zis așa de bine
Mme de Staël.[…] ( Titu
Maiorescu, O cercetare critică
asupra poeziei române de la
1867 )

– subliniază ultimul cuvânt
antepus lor:
Mulți copii își zic încet: „Dacă aș
putea face cutare!” și așteaptă cu
nerăbdare fericita zi a
libertății…și a prostiilor . (Hector
Malot, Singur pe lume ) Indică o întrerupere în cadrul vorbirii
datorată intervenției neașteptate a unui
interlocutor:
E vorba de o problemă mult mai mre, să
nu-și piardă oamenii cre dința în…
– În ce mama dracului? A urlat Costică .
(D.R.Popescu)
– indică vorbirea incoerentă :
Nu știu ce să spun…cred că are
dreptate…poate că…, dar, totuși…
Marchează intenția eului liric de a ne
lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea.
Sâmburele crud al morții e -n viață… Și -n
mărire/ Afli germenii căderei. […]
(Mihai Eminescu, Memento mori )
Evidențiază o pauză afectivă care
subliniază ideea de libertate a vârstei
copilăriei.
[ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuație se
folosește în:
-repetiții : încet-încet a început

Indică rostirea fluentă , fără pauză a

28 să meargă.
– expresii sau numerale care
arată o aproximare : tura-
vura; talmeș balmeș; două -trei
zile; șapte -opt copii.
-între cuvinte care arată
limitele unei distanțe ori ale
unui interval de timp:
șoseaua București – Ploiești;
perio ada 1 mai – 1 iunie.

b) Ca semn ortografic se
folosește în interiorul unui
cuvânt sau între cuvinte pentru
a lega sau despărți elementele;
1. Marchează elidarea unor
litere :
jelui-m-aș; ți -l
2. Leagă elementele unui
cuvânt compus : bună –
credință; după -masă ; pierde –
vară.
3.Unește elementele unei
locuțiun i: calea -valea,
4. Leagă un substantiv de
adjectivul posesiv (gradele de
rudenie sau relațiile sociale):
mă-sa, ta -su; măria -sa.
5. Leagă articolul hotărât
enclitic de:
– numele literelor: X -ul
-substantive p rovenite din
numerale cardinale: 10 -le cuvintelor.

1 Ex .: Lumea senină, / Luna cea plină /
Și marea lină /
Icoană -i sunt. (M.Eminescu, Prin
tăcute nopți )
Cratima etermină rostirea legată a două
părți de vorbire diferite (subst. și
pronume) prin elidarea sunetului î, în
scopul păstrării ritmului și măsurii
versului (a muzicalității)

9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid
de rostire.

29 -substantiv provenit din
abreviere:
pH-ul
6. Leagă formația –lea/-a la
numeralul ordinal scris cu
cifre: al X -lea; a V -a.
7. În abrevieri : d-ta; P -ța; N –
V.
8. Leagă interjecții repetate :
ho-ho-ho; bla -bla-bla.
9. Nu leagă cuvinte, ci evită
formarea hiatului:
E-un gândăcel urât și prost
(Otilia Cazimir, Licuriciul )
[’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv
ortografic.
– marchează absența
accidentală a unor
sunete/grupuri de sunete/cifre
Dar cerul e atât de greu de
stele / C -atârnă uneori pân`la
pământ (Ana Blandiana,
Despre țara din care venim )
Apostroful marchează căderea
accidentală a sunetului ă. Notează realități fonetice din vorbirea
familiară , neglijentă, populară sau
regională, un tempo rapid sau
deficiențe ale unor vorbitori.
` 89; vin`; da`; fiin`că eu sunt slab;
cea mai `naltă.

[„”] GHILIMELEL
E Semn de punctu ație care
semnalează:
1. Reproducerea unui enunț
spus sau scris de cineva:
Viziunea poetului este
transcrisă nu o dată sub
semnul unei evidente detașări:
„ Treburile lumii acesteia /
1. Fol, fol, fol, o mestecă… <<E, cum
dai măslinele, dragă cutare?…>>
<<Atât>>…<< Scump, scump de tot la
a;a vrem uri. Vremuri grele!>>
(B.Ștefănescu Delavrancea, Hagi
Tudose )
Ghilimelele marchează vorbirea

30 Sunt bătute de vânturi ca
trestia”

2. Cuvinte care sunt folosite cu
alt sens decât cel obișnuit:
Valoarea „estetică”a unei
asemenea lucrări nu ne
impresionează.
3. Existența sensului figurat al
unui cuvânt. indirectă a personajului principal.
2. Arată ironia cu care se rostește
cuvântul estetică.

3.Evidențiază faptul că naratorul / eul
liric nu se referă la sensul se nsul
propriu, ci la sensul figurat al unui
cuvânt:
Nu înțelesei numaidecât ce putea să
însemne cuvintele „Dicționar
universal”; dar deschizându -l la
întâmplare, simții obrajii îmbujorându –
se de plăcerea descoperirii […]
„Biblia” asta avea să -mi explice t oate
acelea peste care treceam cu amarnică
întristare. (Panait Istrati, Căpitan
Mavromati )
„Biblie” – cate fundamentală posesoare
a tuturor răspunsurilor

[( )] PARANTEZEL
E Semne de punctuație ce
marchează:
– un plus de informație în
interiorul unei prop oziții/fraze;
– o explicație

– în piesele de teatru se dau
între paranteze rotunde
indicațiile scenice :
Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea
despre mine, ce fel de suflet ascunde
sub epresia atât de schimbătoare a
feței (căci erau zile când se urâțea și
zile când era frumoasă de nu mă
puteam sătura privind -o). (Mircea
Eliade, Maitrey )
Paranteza încadrează o intervenție a
personajului -narator, care explică o
afirmație anterioară.

31

4. LEXICOLOGIE
LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ
Sinonimie
Definiție : Capacita tea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima același sens.
Este un tip de relație semantică ce se stabilește între cuvinte care au înțelesuri atât de
apropiate, încât le considerăm identice.
Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferențele dintre sensurile
cuvântului polisemantic dar și o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.
Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:
a ridica (o greutate) = a sălta = a înălța;
a ridica (mânecile ) = a sufleca;
a ridica (o casă) = a zidi = a construi;
a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna;
a ridica (prețurile) = a crește = a urca = a mări;
a ridica (o pedeaps ă) = a suspenda = a desființa = a anula;
a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta;
a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.
Tipologia sinonimelor
Având în vedere echivalența de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de
componente de sens comune (de preferință toate). Din această perspectivă se pot clasifica
(Dicționar de științe. Științe ale limbii, Ed. Științifică, București, 1997) astfel:
a) sinonime perfecte (totale) , care nu se diferențiază prin nici o trăsătură de sens (au
aceeași definiție semantică):
azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă;
vorbăreț = guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat ;
b) sinonime imperfecte (parțiale) care se diferențiază numai printr -o componentă de
sens graduală:
teamă = frică ( „grad nedeterminat") și spaimă = groază („grad maxim", alături de
componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deștept = inteligent („grad
nedeterminat") față de genial („grad maxim") și isteț = ager („grad mic"), alături de trăsături
comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligența");

32 c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: dușumea = podea
– trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";
– trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri" (dușumea) și „din orice
material" (podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte;
d) sinonime c are prezintă atât diferențe graduale, cât și semantice, dar limitate
cantitativ: cald, călduț, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular
– se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";
– se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad
nedeterminat"; călduț = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad
maxim"; clocotit (tor) „grad maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +
„emanație de căldură".

Antonimie
Definitie : Tip de relație semantică ce constă în opoziția de sens între două cuvinte
care trimit la realități (referenți) nu numai diferite, ci și contrare și contradictorii. (Angela
Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte și sensuri, Ed. Științifi că și Enciclopedică
București, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea
extralingvistică: noapte – zi, iarnă – vară, dimineață – seara, și o antonimie pe care o stabilesc
vorbitorii. În enunțul: „A m văzut două filme, unul bun și altul prost, sensul antonimelor bun –
prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic
acoperă atât cuvintele care denumesc noțiuni contrare (iarnă – vară, dimineață – seară, bărb at
– femeie, viață – moarte, îngheț – dezgheț), cât și pe acelea puse de vorbitori în evidență
(„Ce grea este valiza neagră și ce ușoară este valiza gri").
Antonimele sunt fixate perechi și, de aceea, par mai puțin dependente de context sau de o
situați e de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,
tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.
Clasificarea antonimelor:
1. în funcție de dimensiunea semantică (vezi Dicționar de Științe. Științe ale limbi i, Ed.
Științifică, București, 1997, p. 56):
– antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soț / soție;
– antonime scalare, care admit gradarea și care sunt adesea legate de proceduri de
comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece:
– antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;

33 – antonime contrarii: a urca / a coborî;
– antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.
2. în funcție de structura cuvântului:
– antonime cu radical i diferiți: corect – greșit; frig – căldură, întuneric – lumină; trecut –
viitor; a veni – apleca;
– antonime cu același radical stabilite prin prefixe și sufixe: corect – incorect; disciplinat –
indisciplinat; noroc – nenoroc; moral a imoral; rever sibil – ireversibil; hipotensiv –
hipertensiv; cărticică -cărțoaie; căscioară – căsoaie etc.
Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele
cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non -, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.

Paronimie
Definiție : Relație dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă și deosebite ca sens
(diferența de formă se reduce la numai un sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice".
Se stabilește între unități lexicale, nu între un cuvânt și o formă gramaticală a acestuia, ci
între formele -tip ale aceleiași părți de vorbire:
– substantive: (abilitate – agilitate);
– adjective: (etic – epic);
– verbe: (a deconta – a deca nta).
• Paronimia apare și la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe și prefixoide):
anti- / ante-; pre-/ pro -; în-/ in-; homeo -/ homo –
Dublete paronimice: atlas – atlaz, argou – argon, adsorbție – absorbție, conjunctu ră –
conjectură, locatar – locator.
Triplete paronimice: atitudine – aptitudine – altitudine, a migra – a emigra – a imigra, a
releva – a reliefa – a revela.
Atracția paronimică este o greșeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre
paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă
(mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puțin cunoscut, substituindu -i-se
acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analiză literală" în loc de
„analiză literară". În situația în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau
triplet) este neologism mai puțin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii
lingvistice este mai mare.

34 Termenii științifici din limbajele specializate neînsușiți corect sunt cei mai susceptibili de a
intra în sfera „atracției paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparțin
limbajelor specializate (elipsă – eclipsă, etic -epic, glacial – glaciar, a evoca – a
invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.

Omonimie
Definiție : Relație dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeași formă dar sensuri
diferite.
Nivele de reprezentare:
-lexical (omonimie lexicală):
lin = „ușor"; lin = „specie de pește ".
-gramatical (omonimie morfologică, lexico -gramaticală):
el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă (pers. a III-a, pl.);
un (niște)= articol nehotărât;
un (doi)= numeral;
un (altul) = adjectiv pronominal.
-sintactic:
chemarea profesor ului =„profesorul cheamă" sau „profesorul este chemat".
Cauzele omonimiei lexicale :
a) convergența fonetică (evoluția fonetică spre aceeași formă a două cuvinte diferite ca sens,
de origini diferite, fie un cuvânt moștenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din limbi
diferite):
casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuință omului";
casă (< it. cassa) = „dulap, lădiță pentru bani", „loc unde se fac plăți".
lin (< lat. lenis) = „domol, ușor";
lin (împrumut din slavă) = „specie de pește".
b) divergență semantică (apariția unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt
polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât le gătura semantică nu se mai poate
vedea):
calcul (< lat. calculus) =„pietricică for mată în anumite organe ale omului (renal, vezicular
etc.)";
calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operație matematică".

35 Diferențierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parțială):
calcul / calculi = „pietricele";
calcu / calcule = „socoteli".
c) derivarea lexicală:
sunătoare = „nume de plantă";
sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix -ător);
fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix colectiv -arie);
fierărie = „prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier" (fierar + sufix nume de loc –
ie).

Omonimele
Definitie : sunt cuvinte înregistrate în articole de dicționar diferite, ca o dovadă că, deși au
o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au
calitatea de a fi omofone (aceeași pronunțare) și omografe (aceeași grafie).
Clasificarea omonimelor:
A. După gradul de identitate formală:
a)omonime totale (au toate formele identice):
mai adverb;
mai substantiv = „lună";
coș (coșuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele";
coș (coșuri) = „bubuliță purulentă care se formează pe piele".
b) omonime parțiale (sunt identice numai unele forme flexionare):
– diferențiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capur i, capete; corn, corni,
cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.
– diferențiere semantică prin apartenență la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb,
indicativ prezent).
B. După relația dintre omonime (în funcție de posibilitatea de a se întâlni în aceleași
domenii sau contexte):
a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de
sens):
păcurar = „vânzător de păcură", păcurar = „păstor",
caz în care s -a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păsto r" cu „cioban",
rămânând ca „păcurar" să denumească „vânzătorul de păcură".

36 b) omonime tolerabile (diferențiabile în funcție de context):
a afecta = „a atribui o sumă de bani" („Guvernul a afectat suma de …pentru…");
a afecta = „a manifest a o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut"
(„Este afectat de vestea primită").
C. După apartenența morfologică:
a) omonime lexico -gramaticale:
– aparțin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;
cer = verb;
vine = substantiv, forma de plural de la vână;
vine = verb.
– provin din conversiune:
absolut (adj.) – absolut (subst.) – absolut (adv.);
muncitor j(adj.) – muncitor (subst.)
Observație :
Omonimele lexico -gramaticale provenite din conversiune su nt numeroase, pentru că limba
română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent.
Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective își schimbă
și sensul lexical, nu numai valoarea morfologi că.
b) gramaticale (aparțin aceleiași clase morfologice, au același sens, dar au forme flexionare
diferite):
lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III -a, sg.;
lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III -a, pl.;
lucrează = verb imperati v, pers. a II -a, sg.

Câmpuri semantice
Câmpul lexico -semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens
comune, dar între care se stabilesc diferențe (opoziții) semantice.
Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de spec ialiști și, în mod aproximativ, de
vorbitorii obișnuiți.
EXEMPLE:
– numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română)
– numele de culori (peste 200 de termeni în limba română)
– denumirile animalelor domestice și sălbatice
– denumirile fe nomenelor sonore ș.a.

37 Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reține mai precis diferențele între
termeni. De exemplu, a striga este corelat cu a vorbi , amândouă desemnând „sunete
articulate" emise cu „diferențe de intensitate" în schimb a răcni, a rage , desemnează „sunete
nearticulate", „emise cu intensitate mare".

5. MORFOLOGIE
MORFOLOGIE
♦ SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri, fenomene
ale naturii, actiuni, stari etc.
1. Felul substantivelor
Dupa inteles (natura denumirii):
-compuse (masa, scolar, prieten)
-proprii (Maria, Venus, Arad)
Dupa alcatuire (forma):
-simple (casa, Iasi, om)
-compuse (prin contopire: untdelemn)
(prin alaturare: zi -lumina)
Atentie!
1.Substantivele simple pot fi primare (carte, perna etc.) sau derivate cu sufixe (bunatate,
geamgiu, indoiala etc.)
2.Substantivele compuse sunt formate din doua sau mai multe cuvinte cu sens unitar.
3.Se scriu cu cratima substantivele compuse dintr -un substantiv in N si unul in G (floarea –
soarelui) din doua substantive legate prin prepozitie (cal -de-mare), dintr -un substantiv si un
adjectiv (argint -viu), dintr -un substantiv si un verb (gura -casca)
4.Se scriu intr -un cuvant substantivele compuse in care componentele nu -si mai pastreaza
individualitatea morfologica (bunavointa) G -D (bunavointei, NU bunei vointe )
5.Substantivele proprii de scriu cu majuscula, indiferent de locul pe care il ocupa in propozitie
sau fraza.

2.Genul substantivelor
In limba romana substantivul a re trei genuri: masculin, feminin, neutru
Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta, sunt socotite
masculine (om, cal, pom).

38 Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine
(pisica, floare, carte).
Genul neutru, in general, nume de lucruri (cer, stilou, nume).
Substantive epicene – acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma
pentru masculin si feminin (gandac, tantar, fluture, elefant etc.)
Substantive mobile – nume de fiinte care au o forma pentru masculin (copil, profesor) si alta
pentru feminin (copila, profesoara)
Motiunea – procesul cu ajutorul caruia se formeaza substantivele feminine din cele
masculine si/sau invers (elev/eleva, rata/ratoi etc.) . Cele mai frecvente sufixe motionale sunt:
feminine ( -a, -ita, -easca, -ca, -oaica, -toare), masculine ( -oi, -an).

3. Numarul substantivelor
Substantivele din limba romana prezinta forme de singular (elev, scoala) si de plural (elevi,
scoli)
Masculin Feminin Neutru
singular plural singular plural singular Plural
/pom i/pomi a/clasa e/clase
/parc -uri/parcuri
u/codru i/codri a/banca i/banci
/oras e/orase
e/munte i/munti e/parte i/parti u/lucru -uri/lucruri
a/tata i/tati
/manta le/mantale u/cadru e/cadre
a/marfa uri/marfuri u/curcubeu e/curcubeie
e/vrem e -uri/vremuri u/studiu i/studii
– desinenta zero

Substantive defective de numar:
-cu forme numai la singular (nume de materii, insusiri, stari sau ape, munti, persoane, locuri),
comune (grau, var) si proprii (Siret Traian);
-cu aceeasi forma si la singular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume);
-cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre, calti),
proprii (Iasi, Balcani).
Substantive cu forme multiple de singular (oapete/oaspe; pantece/pa ntec) sau de
plural cu acelasi inteles (boli/boale; coli/coale), cu inteles diferit (coarne/corni/cornuri)
Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural):

39 -substantive simple (primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib et c.
-substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc.
Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc)
defective, in mod normal, de acest numar, are sensul unui plural colectiv, indicand soiuri,
sortimente sa u bucati din materia respectiva

Declinarea substantivului
Declinarea substantivelor nearticulate sau articulate nehotarat

Declinarea substantivelor articulate hotarat
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
G Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
D Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
Ac Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
V Leule! Leilor! – – – –
Declinarea substantivelor proprii (nume de persoan e)

Declinarea substantivelor proprii nume geografice compuse
a) doua substantive in acelasi caz: N -Ac Targu -Jiu; G -D Targu -Jiului
b) doua substantive, al doilea in genitiv: N -Ac Vatra Dornei; G -D Vetrei Dornei
c) doua propozitii legate prin prepozitie: N-Ac Curtea de Arges; G -D Curtii de Arges
d) un substantiv si un adjectiv: N -Ac Valea Lunga; G -D Vaii Lungi

4.Cazurile substantivului
Nominativ (cine? ce?)
-subiect: Lui i se cuvine aceasta cinste.

40 -nume predicativ (intotdeauna in relatie cu un verb copul ativ): Radu este un copil bun.
-apozitie(atribut apozitional): Raul Mures a iesit din matca.
Obs. Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai.
Mihai [adica] nepotul meu a implinit un an.
Acuzativ
-atribut substan tival prepozitional (care? ce fel de?) – Apa de la munte este rece. (care apa?)
Obs. Nu face greseala sa pui intrebarea: de unde?
-nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ, iar substantivul e insotit de prepozitie) –
Florile sunt pentru mama.
-comp lement direct (pe cine? ce?) – Il intreb pe Mihai.
-complement indirect (prepozitii + cine? ce?) – Vorbim despre cazuri.
-complement de agent (de cine? de catre cine?) – Intrebarea a fost pusa de Alina.
Obs. Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu.
-complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii, incotro?) – Vine de la padure.
-complement circumstantial de timp (cand? cu sau fara prepozitii, cat timp?) – A lipsit de
acasa o saptamana.
-complement circumstantial de mod ( cum?, cat?, in ce fel?) – Copiii vin in grupuri.
Alearga ca vantul. (complement circumstantial de mod comparativ)
-complement circumstantial de cauza (din ce cauza?) – Codrul clocoti de zgomot
-complement circumstantial de scop (in ce scop?) – A plecat in oras pentru cumparaturi.
Genitiv
-atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) – Interventia colegei a fost salutara.
-nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ si este insotit de articol
genitival:al,a,ai,ale) – Pamantul este al taranilor.
Obs.Substantivele in genitiv pot indeplini si alte functii sintactice daca sunt precedate de
prepozitii sau locutiuni prepozitionale, forma articulata: asupra, contra, impotriva, inapoia,
deasupra, dedesubtul, in susul, in josul, in fundul, din cauza etc.
-complement indirect – Toti s -au ridicat contra propunerii lui.
-complement circumstantial de loc – Vizitatorii se uitau in fundul pesterii
-complement circumstantial de timp – A ajuns la gara inaintea sosirii trenului
-complement circumstantial de cauza – A intarziat din cauza vremii.
-atribut substantial prepositional – Gradina din fata casei era inundata de verdeata
Dativ
-complement indirect (cui?) Padurii ii lipseste cantecul pasarilor.

41 Obs.Substantivele in dativ pot indeplini si alte functii sintactice , daca sunt precedate de
prepozitiile: gratie, datorita, multumita, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea
-complement circumstantial de loc (dativ locativ) – Stai locului, copile!
-complement circumstantial de mod – A raspuns conform asteptarilor noastre
-nume predicativ – El este aidoma fratelui tau.
-atribut substantival prepozitional (care?) – Interventia conform planului a condus la reusita.
-atribut substantival (cui?) – Preot desteptarii noastre / Oferirea de premii olimpicilor a fost
televizat a. (de obicei dupa infinitivul lung)
-complement indirect cu prepozitie – Am reusit datorita Ioanei.
-complement circumstantial de cauza – A intarziat din cauza ploii.
Vocativ
-nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indif erent de locul pe
care-l ocupa in propozitie – Ioana,vino afara!

♦ VERBUL este partea de vorbire flexibila in raport cu modul, timpul, persoana si numarul,
care exprima actiuni, stari sau calitati privite ca procese in derulare.
1.Clasificarile verbului
a) dupa rolul sintactic si morfologic :
-predicative: indeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat verbal (a citi, a
merge, a vedea etc)
-copulative: leaga numele predicativ de subiect si indeplinesc la un mod personal, impreuna
cu numele pre dicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)
-auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a diatezei pasive (a
fi, a vrea, a avea)
b) dupa posibilitatea de a avea complement direct:
-tranzitive: care pot avea c omplement direct (a face, a iubi etc)
-intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)
c) dupa referirea la persoana:
-personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.)
-impersonale: nu au subiect si, deobic ei, au numai forma de persoana a III -a(a ploua, a ninge,
a se zice etc.)
-unipersonale: se folosesc numai la persoana a III -a (a latra, a macai, a oua etc.) a trebui este
unipersonal ca forma si impersonal prin continut.

42 2.Locutiunile verbale
Grupuri de c uvinte, care contin in mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi
morfologice si sintactice specifice verbului.
Structura locutiunilor verbale:
-verb + prepozitie + substantiv: a avea de gand
-verb + interjectie: a face tusti
-verb + substanti v: a-si pazi gura / paziti -va gura! (pronume intre verb si substantiv)
-verb + etc.: a o lua la sanatoasa, a -si aduce aminte
cele mai frecvente verbe intalnite in locutiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune,
a trage, a baga.
Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca:
-se poate substitui printr -un singur cuvant (a o lua la fuga = a fugi)
-intelesul unitar e ste altul decat sensul fiecareia dintre componente;
-exista un cuvant care, luat izolat, nu are inteles clar (a -si aduce aminte; aminte=?)

3.Diateza verbului
Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect:
diatezele activa, pasiva si reflexiva
Diateza activa : arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi consecintele
acesteia; se formeaza din tema verbului de conjugat la care se adauga terminatiile modurilor si
timpurilor respective.
Diatez a pasiva : arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent (exprimat
sau subinteles); se formeaza din participiul verbului de conjugat precedat de diateza activa a
verbului auxiliar a fi; diateza pasiva au doar verbele care la diateza act iva sunt tranzitive;
Diateza reflexiva : arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din diateza
activa a verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv in dativ sau acuzativ cu rol de
marca morfologica.

4.Modurile verbului
Catego ria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum
considera vorbitorul actiunea.
Modurile: -personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei;
-nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana ca re o savarseste;
-predicativ: daca verbul poate indeplini functia de predicat;

43 -nepredicativ: daca verbul nu poate indeplini functia de predicat;

Moduri personale, predicative :
-indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, sigura (eu lucr ez, tac, culeg,
fug);
-conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila in prezent, ireala in trecut (eu sa lucrez, sa
tac, sa culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit);
-conditional -optativ: exprima o actiune realizabila in functie de o conditie (eu as lucra, as
tacea, as culege, as fugi);
-imperativ: exprima un ordin, un indemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci! culege! fugi!);

Modurile nepersonale, nepredicative :
-infinitiv: exprima actiunea in mod general, denumeste numele actiunii (a citi, a lucra etc.);
-gerunziu: exprima o actiune in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii (citind,
lucrand etc.);
-participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un obiect (citit, vazut, citit
etc.);
-supin: forma verbala omonima cu participiul, avand in plus prepozitiile de, la, pentru si
sinonima cu infinitivul (de mancat, pentru citit, la cules etc.);
5.Timpurile verbale
Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savarsirii actiu nii.

Timpurile indicativului
-prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);
-imperfect: actiune trecuta, neterminata in momentul la care se refera vorbirea (lucram,
taceam, culegeam, fugeam);
-perfecul simplu: actiune trecuta , incheiata in trecut (lucrai, tacui, culesei ,fugii);
-perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul incheierii fata de
prezent (am lucrat, am tacut, am cules, am fugit);
-mai mult ca perfectul: actiune trecuta, incheiata inaintea altei actiuni trecute (lucrasem,
tacusem, culesesem, fugisem);
-viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea, voi culege, voi
fugi);

44 -viitorul anterior: actiune care se va petrece in viitor si se va incheia inaintea unei al te actiuni
viitoare (voi fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit);

Timpurile conjunctivului
-prezent: sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug;
-perfect: sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit;

Timpurile conditional –optativului
-prezent: as lucra, as tacea, as culege, as fugi;
-perfect: as fi lucrat, as fi tacut, as fi cules, as fi fugit;
Nu uita! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decat pentru prezent.
Atentie! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are for me distincte pentru timp,
prezent si perfect, celelalte moduri neavand forme pentru mai multe timpuri.

6.Conjugarea verbului
Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, persoana si numar se numeste conjugare.
Nu uita! Dupa terminatia infinitivului (form a de dictionar a verbelor) verbele se clasifica in
patru conjugari:
Conjugarea I: verbe terminate in -a (a lucra, a canta, a visa etc.)
Conjugarea II: verbe terminate in -ea (a placea, a vedea etc.)
Conjugarea III: verbe terminate in -e (a bate, a merge, a spune etc.)
Conjugarea IV: verbe terminate in -i sau -i (a fugi, a dori, a cobori, a hotari etc.)
Nu uita! Conjugarea verbelor regulate la diateza reflexiva este aproape identica cu cea de la
diateza activa. Paradigmele verbale sunt aceleasi, adaugandu -se in fata verbului pronumele
reflexiv in dativ si acuzativ cu exceptia imperativului si gerunziului ,cand pronumele sta dupa
verb. Diateza reflexiva este defectiva de participiu si supin.
Conjugarea verbelor auxiliare: a fi, a avea, a vrea
Atentie! 1. Verbele a fi si a avea au la prezentul indicativ serii paralele de forme –
prima, cu valoare predicati va, a doua, specializata ca auxiliar. (Noi avem o carte. / Noi am
venit.)
2. Forme ca vrei, vroiesc etc., rezultate din contaminarea verbelor a vrea si a voi, sunt
neliterare.
3. La perfectul simplu, toate cele trei verbe au cate doua serii de forme, ambel e corecte.

45 4. La imperativ (pozitiv si negativ), a avea are doua forme, ambele corecte. Forma aibi / n -aibi
este invechita.
1. Forme simple
Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Prezent Sunt, is, -s, s-
Esti
Este, e, i i, -i, i-
Suntem
Sunteti
Sunt, is, -s, s- Am
Ai
Are
Avem
Aveti
au Am
A
A
Am
Ati
au Vreau
Vrei
Vrea
Vrem
Vreti
vor Voi
Vei
Va
Vom
Veti
Vor
Imperfect Eram
Erai
Era
Eram
Erati
erau Aveam
Aveai
Avea
Aveam
Aveati
aveau Vream
Vreai
Vrea
Vream
Vreati
Vreau
Perfect
simplu Fusei (fui)
Fusesi (fusi)
Fuse (fu)
Fuseram (furam)
Fuserati (furati)
Fusera (fura) Avusei (avui)
Avusesi (avusi)
Avuse (avu)
Avuseram (avuram)
Avuserati (avurati)
Avusera (avura) Vrusei (vrui)
Vrusesi (vrusi)
Vruse (vru)
Vruseram (vrura)
Vrus erati (vrurati)
Vrusera (vrura)
Mai mult ca
perfect Fusesem
Fusesesi
Fusese
Fuseseram
Fuseserati
Fusesera Avusesem
Avusesesi
Avusese
Avuseseram
Avuseserati
avusesera Vrusesem
Vrusesesi
Vrusese
Vruseseram
Vruseserati
Vrusesera
Conjunctiv Prezent Sa fiu
Sa fii
Sa fie
Sa fim Sa am
Sa ai
Sa aiba
Sa avem Sa vreau
Sa vrei
Sa vrea
Sa vrem

46 Sa fiti
Sa fie Sa aveti
Sa aiba Sa vreti
Sa vrea
– Pozitiv
Imperativ
– negativ Fii! Fiti!

Nu fi! Nu fiti! Ai! Aveti!
Nu avea! N -avea! N -ai!
Nu aveti! N -aveti! –

–
Infinitiv A fi A avea A vrea
Gerunziu Fiind Avand Vrand
Participiu Fost (a), fosti,
foste Avut (a), avuti, avute Vrut (a), vruti, vrute
Supin De fost De avut De vrut

2. Forme compuse (se formeaza dupa aceleasi reguli ca si verbele regula te)
Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Perfect
compus Am fost Am avut Am vrut
Viitor Voi fi Voi avea Voi vrea
Viitor
anterior Voi fi fost Voi fi avut Voi fi vrut
Conditional –
optativ Prezent As fi As avea As vrea
Perfect As fi fost As fi avut As fi vrut
Conjunctiv Perfect Sa fi fost Sa fi avut Sa fi vrut
Infinitiv Perfect A fi fost A fi avut A fi vrut

♦ PRONUMELE este parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv.
Feluri: personal, de politet e, reflexiv, de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ,
relativ si negative.
Observatii:
1.Pronumele personal, de politete si reflexiv nu devin niciodata adjective.
2.Pronumele de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, r elativ si negativ pot fi
adjective.
3.Pronumele personal, de politete, reflexiv, de intarire si posesiv au forme dupa persoana.

47 1.PRONUMELE PERSONAL
Observatii:
1.Forme neaccentuate se intalnesc doar in cazurile Ac. si D.
2.Vocativ are numai persoana a II-a: tu! voi!
3.Genitiv – numai persoana aIII -a: lui, ei, lor.
4.Persoanele I si a II -a nu au forme dupa gen : eu, tu, noi, voi
5.Pronumele dansa, dansul, dansii, dansele sunt pronume personale, nu de politete.
Functii sintactice
-subiect: N: Tu ajungi primul.
-nume pre dicativ in: N: Fratele meu este el.
Ac: Intrebarea este pentru tine.
G: Cartea este a lui.
-atribut pronominal in: N (apozitie): Invitatul,adica el, sa pofteasca in casa.
G: Sfatul lui doveseste intelepciune.
Cartea din fata lui este a mea.
D: Copilu -i statea linistit. (dativ posesiv)
-complement direct in: Ac: Te intreb si pe tine despre acest lucru.
-complement indirect in: Ac: A vorbit cu mine .
D: Lui i-am dat o carte.
G: (cu prepozitie) Napasta a cazut asupra ei .
-complement circumstantial de loc in:Ac: Merge la voi.
G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat in fata lui.(ei, lor)
D: (insotit de prep. sau loc. prep. cu forma nearticulata): In fata -mi se
asezase o persoana importanta.
-complement circumstantial de mod in: Ac – A raspuns ca tine.
-complement circumstantial de cauza: G – N-a venit din pricina lui.
Situatii in care pronumele personal nu are functii sintactice:
-in V ( tu! voi!)
-dativul et ic: Vor sa mi-l omoare
-cand are valoare neutra: A luat -o la fuga
Da-i inainte fara grija!

2.PRONUMELE DE POLITETE
-are numai forme pentru persoanele aII -a si aIII -a

48 pers. aII -a: N-Ac: dumneata, dumneavoastra
G-D: dumitale
pers. aIII -a: N-Ac-G-D: dumnealui, dumneaei, dumnealor
Observatii:
-alte pronume de politete: Domnia ta (sa, lui, voastra), Maria ta (sa, lui, voastra), Inaltimea ta
(sa, lui, voastra)
Excelenta ta (sa, lui, voastra). – folosite mai rar in vorbirea contemporana
-forme af ective : mata, mataluta, matalica, talica, matale
-functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui personal (exceptii atr. pron. in D. si compl.
circum. de loc in D)

3. PRONUMELE REFLEXIV
Observatii: -are forme proprii numai pentru pers. aIII -a, cazur ile D si Ac
D: sie, siesi/isi, si
Ac: (pe) sine/ se
-pentru persoana I si aII -a imprumuta formele de la pronumele personale:
D: imi, iti, ne, va (imi amintesc…)
Ac: ma, te, ne, va (ma gandesc…)
-formele de mai sus devin reflexive numai daca au aceeasi pers oana cu verbul:
te gandesti (pron. – pers. a II -a, vb. – pers. a IIa)
ma framant (pron. – pers. I, vb. – pers. I)

Functii sintactice:
-complement direct: Ac: Te privesti in oglinda.
-complement indirect: D: Iti cumperi o carte.
Ac: Rar vorbea despre sine
-atribut pronominal: Ac: Lauda de sine ……
D: (dativ posesiv) Si-a certat copiii (copiii -si)
Mi-am aranjat cartile (cartile)
Observatii: Cand nu are functie sintactica, pronumele reflexiv se analizeaza impreuna cu
verbul, fiind marca diatezei reflexive.
Forma accentuata de Ac., insotita de art. hot. se substantivizeaza (Si -a soptit in sinea lui).

49 4.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DE INTARIRE
Forme:
-masculin, singular: (eu) insumi fiu (m.sg) – vocala u- insumi (m.sg.)
(tu) insuti
(el) insusi
-feminin, singular: (eu) insami fiica (f.sg.) – vocala a-insami (f.sg.)
(tu) insati
(ea) insasi
-masculin, plural: (noi) insine fii (m.pl) – vocala i-insisi (m.pl.)
(voi) insiva
(ei) insisi
-feminin, plural: (noi) insene fiice (f.pl) – vocala e-insene (f.pl.)
(voi) inseva
(ele) insesi, insele
Observatii:
1.Se greseste mai ales la folosirea vocalelor u,a,i,e aflate in fata formelor: -mi, -ti, -si, -ne, -va,
-le
2.Pronumele de intarire se foloseste rar in limba ac tuala. De cele mai multe ori, ele insotesc
un pronume sau un substantiv devenind adjective de intarire, de aceea functia sintactica este
de atribut adjectival.
3.Atentie la acord: Dan, Maria si Elena, ei insisi… (masculinul are prioritate)
Eu, tu si el, no i insine…(persoana I are prioritate asupra celorlalte, iar persoana aII -a asupra
persoanei aIII -a)
4.Insusi poate fi inlocuit de adverbul chiar sau de alte sinonime (singur, propriu, personal, in
persoana)

5.PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEGATIV
Forme:
N-Ac: ni meni, nimenea N-Ac: nici unul, nici una, nici unii, nici unele
G-D: nimanui G-D: nici unuia, nici uneia, nici unora
nimic, nimica
-Ca adjective se intalnesc formele: nici o, nici un, nici unui, nici unei, nici unor.
-Acelea si functii sintactice ca si celelalte pronume
Observatii:

50 1. Aceste pronume trebuie folosite in propozitii negative.
2.In exemplul: N -a stiut nici unul, nici altul. – cuvantul subliniat este conjunctie, deci nu intra
in alcatuirea unui pronume negativ.

6.PRONUMELE SI ADJECTIVUL POSESIV
-Are forme dupa persoana si dupa numarul si genul obiectelor posedate:
ex. al meu, al tau, al sau a mea, a ta, a sa
ai nostri, ai vostri ale noastre, ale voastre
Formele se obtin cu ajutorul atricolului posesiv genitival: al, a, ai, ale
Observatie: Pronumele lui, ei, lor sunt personale, nu posesive
Functii sintactice:
-subiect: N – Ai mei au ajuns acasa.
-nume predicativ: N – Caietul ace sta este al meu .
Ac – Florile sunt pentru ai mei .
-atribut pronominal Ac – Rar am vazut o privire ca a ta.
G – Sfatul alor mei mi-a fost de folos.
-complement direct: Ac – I-am vazut pe ai vostri .
-complement indirect:Ac – Se gandea la ai sai .
D – Le povestesc alor mei .
G – Toti s -au ridicat impotriva alor tai .
-complement de agent:Ac – A fost chemat de ai sai .
-compl. circum. de loc:Ac – Vin de la ai mei .
-atribut adjectival: N – Cartea ta este aici.
Ac – Locuieste pe strada mea.
D – Caietului tau ii lipseste o foaie.
G – Dorinta mamei mele e sfanta.
V – O, copilul meu, fii mereu intelept!
Observatie: Pentru a afla cazul adjectivului posesiv nu se pun intrebarile al, a, ai, ale cui?
ci se stabileste cazul substantivului cu care s -a acordat adject ivul, care preia genul, numarul si
cazul substantivului determinat.

7. PRONUMELE SI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV
Forme:
-de apropiere: acesta, aceasta, acestia, acestea, asta, asta, aista, aiasta, etc.

51 -de diferentiere: celalalt, cealalta, ceilalti, celelalte, etc.
-de departare: acela, aceea (f.sg.), aceia (m.pl.), acelea, aia, ala, etc.
-de identitate: acelasi, aceeasi, aceiasi, aceleasi
Functii sintactice: aceleasi ca si la celelalte pronume, iar ca adjectiv una singura: atribut
adjectival
Observatii: 1. “Acela” are si o forma mai redusa “cel”, care poate aparea numai in prezenta
unui determinant obligatoriu (cel de acolo, cei prezenti)
2. Alte forme populare: asta, ista, aista, cesta, ala, alalalt, aia, istalalt.
3. Formele de feminin aceasta, asta, acee a intra si in componenta locutiunilor adverbiale
(pentru asta, pe langa asta, cu toate acestea).

8. PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEHOTARAT
Forme:
simple : unul, una, unii, unele altul, alta, altii, altele
atat, atata, atatia, atatea tot, toata, toti, toate
mult, putin, cutare
compuse (elemente de compunere: -va, -ori, -fie, -oare, -orisi, -vre, etc.) cineva, careva, ceva,
catva, fiecine, oarecine, orisicine, altcineva, vreunul, etc.
Observatii:
1.Pronumele nehotarate i n componenta carora intra cuvantul “cine” nu devin niciodata
adjective.
2.Urmatoarele pronume nehotarate isi modifica forma atunci cand devin adjective:
unul-un una-o altul-alt alta-alta vreunul -vreun vreuna -vreo
3. Functii sintactice ale pronumelor nehotarate: subiect, nume predicativ, atribut, complement,
iar a adjectivelor nehotarate: atribut adjectival.

9.PRONUMELE SI ADJECTIVUL INTEROGATIV
tine locul unui cuvant asteptat ca raspuns la intrebare.
Forme:
N: cine? N-Ac: care? N-Ac: ce? N-Ac: cat? cata? cati?
cate?
Ac: (pe) cine? G-D: caruia? G-D: nu are forme G-D: cator?
D: cui? careia?
G: (al,a,ai,ale) cui? carora?

52 Functii sintactice:
-subiect: N: Cine vine? (Andrei vine.)
-nume predicativ N: Care este sora ta? (Sora mea este aceasta.)
Ac: Pentru cine sunt cartile? (Cartile sunt pentru Dan.)
G: Ai cui sunt acesti copii? (Acesti copii sunt ai vecinei.)
-atribut pronominal: G: Ai cui bani lipseau? (Lipseau banii Mariei.)
-complement direct: Ac: Pe cine ai chemat? (Am chemat -o pe sora ta.)
-complement indirect:Ac: Despre cine vorbeai? (Vorbe am despre bunica.)
D: Cui i-ai povestit?(Ioanei i-am povestit.)
-compl.de agent: Ac: De cine ai fost ajutata? (Am fost ajutata de colegi.)
-compl. circum. de loc:Ac: La cine ai fost? (Am fost la vecini)
Observatii:
1.Pronumele interogativ cine? nu devine adjectiv.
2.Toate adjectivele interogative au aceeasi functie sintactica de atribut adjectival.
N: Care carte -ti lipseste?
Ac: Despre ce intamplare povestesti?
D: Carui copil i te adresezi?
G: Raspunsul carui coleg ti -a placut?
3. Pronumele interog ativ CE este invariabil
4. Pronumele au functia sintactica, cazul, numarul si genul de la substantivul pe care il
inlocuiesc.

10.PRONUMELE SI ADJECTIVUL RELATIV
Forme:
a)simple: N:cine N-Ac: care? N-Ac: ce? N-Ac: cat? cat a? cati? cate?
Ac:(pe) cine G-D:caruia? G-D:nu are forme G-D: cator?
D:cui careia?
G: (al,a,ai,ale) cui carora?
b)compuse m.sg. f.sg. m.pl. f.pl.
N-Ac: cel ce ceea ce cei ce cele ce
D-G: celui ce celei ce celor ce
Functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui interogativ, doar ca exemplele trebuie introduse
in fraze, in asa fel, incat pronumele sa devina relativ (el leaga o propozitie secundara de
regenta ei). Functia poate fi aflata prin inlocuirea substantivelor pe care le substituie.

53 Ex: -subiect: Stiu / cine vine.
-nume predicativ: Am aflat/ care este sora mea.
-atribut pronominal: Ma intereseaza/ ai cui bani lipseau.
Obs. 1. In anumite situatii pronumele relative pot deveni echivalente ca sens cu pronumele
nehotarate (S -a dus care pe unde a apucat).
2. Pronumele relative p ot intra in componenta unor locutiuni, expresii pronominale si
adverbiale (care mai de care, care pe care, cine stie, cine stie cand, din ce in ce, cate si mai
cate).

♦ ARTICOLUL
Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masu ra acesta e cunoscut
vorbitorului.

1. CLASIFICAREA ARTICOLULUI
a) dupa inteles: – articol hotarat (propriu -zis) – arata ca obiectul denumit de substantiv este
cunoscut vorbitorului sau considerat ca atare.
– articol nehotarat – prezinta obiectul denumit d e substantiv ca nefiind bine cunoscut
vorbitorului.
– articol posesiv (genitival) – leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul posedat.
– articol demonstrative (adjectival) – leaga un substantiv de substantivul regent.
b) dupa pozitie: – articol enclitic – se lipeste la sfarsitul cuvantului (omu l ,carte a)
articol proclitic – se afla in fata substantivului determinat ( un caiet, niste carti)
Atentie! 1. Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste) nu are sens.
2. Articolul poate insoti – un substantiv (poezi a, un om, lui Mihai)
un adjectiv (silitor ul elev, floarea cea frumoasa)
un numeral ( al doilea, a treia)
3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste (singur nu are
functie sintactica).
4.Articolu l are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta
comparand opozitiile de numar ( un caiet/ niste caiete, un caiet/ doua caiete; (articol -numeral))

2. ARTICOLUL HOTARAT
Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei voc ale de legatura, aratand ca obiectul
denumit de acesta este cunoscut vorbitorului

54 Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac -l -i -a -le -l -le
G-D -lui -lor -ei -lor -lui -lor

Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac elevul Elevii Eleva Elevele Scaunul Scaunele
G-D Elevului Elevilor Elevei Elevelor Scaunului Scaunelor
V Elevule! Elevilor! Elevo! Elevelor! Scaunule! Scaunelor!
Atentie! 1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume –
dansul, dansa, in aceste cazuri nefiind analizabil.
2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in prepozitii si locutiuni
prepozitionale (inaintea, inapoia, in fata).
3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in vocala “A” se
articuleaza hotarat enclitic (cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza
hotarat proclitic (cartea lui Jeni, lui Ca rmen).
4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp isi
schimba valoarea gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).
5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza (merge la scoalã),
dar se articuleaza cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de muzica).

3. ARTICOLUL NEHOTARAT
Insoteste un substantiv, precedandu -l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este
cunoscut vorbitorului.
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac Un elev Niste elevi O eleva Niste eleve Un scaun Niste scaune
G-D Unui elev Unor elevi Unei eleve Unor eleve Unui scaun Unor scaune

55 Observatii:
1. Formele UN si O ale artic olului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si
ale adjectivului pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context: UN si O sunt:
a) articole, cand le corespunde NISTE (o carte/niste carti)
b) numerale, cand la plural le corespunde un numera l (un elev/ doi elevi)
c) adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii, unele (o
carte/unele carti)
2.Cand insoteste alte parti de vorbire, articolul nehotarat le transforma in substantive (du -te-
vino/un du -te-vino).
3.Artico lul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule).
4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor
substantive, conferindu -i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pes ti) fata de pluralul
articulat
5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal
nehotarat.

4. ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL)
Se aseaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a un ui
numeral ordinal si leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se
numeste posesiv, deoarece indica posesia (apartenenta) si genitival deoarece intra in
componenta intrebarii genitivului.
Observatii: 1.Forma de G -D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G -D (Port
de grija alor mei )
2.La numeralul ordinal, al, a este element constitutiv, indicand, impreuna cu articolul hotarat,
genul acestuia ( al treilea/ a treia)
Atentie:Formele articolului posesiv al, a, ai, ale se scriu intotdeauna intr -un singur cuvant. Nu
le confundati cu secventele omonime ca:
-prepozitia la infinitiv a + pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a -i vedea/ a -I vedea)
-prepozitia a + le (pronume personal in D. sau Ac, plural, feminin)

5. ART ICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)
Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a
numeralului (cei tari,cei doi, celde -al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun)
Forme flexionare

56 Cazul Masculin Femini n
Singular Plural Singular Plural
N – Ac Cel Cei Cea Cele
D Celui Celor Celei celor

Observatii:
1. Articolul demonstrativ se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste
2.Cel apare frecvent ca termen regent, insotit de un determinan t obligatoriu, deci, in aceste
situatii, cel are valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)
3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite de
secventele omonime -pronume interogativ -relativ ce + pronum e neaccentuat in D, Ac (ce -l
intrebi? / ce -i spui?)
-pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce le spui)
4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a
pronumelui demonstrativ de departar e acela, de care se deosebeste prin absenta elementului
initial si a celui final a

♦ ADJECTIVUL
Partea de vorbire flexibila care exprima insusirea unui obiect si se acorda in gen, numar si caz
cu substantivul determinat
Observatii: Adjectivul poate exprima:
-proprietati ale obiectelor sau fiintelor (greu, mic, usor, luminos)
-materia din care este facut un obiect (metalia, lemnos)
-elementele constitutive ale unei colectivitati (taranesc, studentesc)
-referirea la posesor sau la origine (casa olteneasca)

1. Clasificarea adjectivelor
a) dupa forma: – variabile – cu 2 terminatii – la sg. au o fo rma pentru masculin si alta
pentru feminin (bun / buna)
– cu o terminatie – la sg. au aceeasi forma pentru masculin si feminin (casa / baiat mare)
– invariabile – provenite din adverbe (gata, asa, astfel)
– provenite din imprumuturi vechi (ditai, sadea)
– provenite din imprumuturi desemnand culori (crem, bleu, maro)

57 b) dupa origine: – propriu -zise(verde, bun, inalt)
-pronominale -posesive (caietul meu/tau/sau)
-demonstrative (fata aceasta/aceea)
-interogative ( care fata?)
-nehotarate (unii baieti/ unele fete)
-relative (ce fata )
-negative (nici un om)
-de intarire (fata insasi)
Observatii: Adjectivele variabile, cu o terminatie, se termina, de obicei in vocala E
b) din punct de vedere semantic:
-calificative -primare (simple) – bun, frumos, albastru
-derivate cu a jutorul sufixelor (timpuriu, tineresc)
-determinative (provenite din alte parti de vorbire)
– pronominale -posesive (cartea mea/ta/sa)
-demonstrative (cartea aceasta/aceea)
-interogative ( care mama?)
-nehotarate(unii baieti/ unele fete)
-relative( ce cart e )
-negative(nici o fapta)
-de intarire (el insusi)
-numerale (trei elevi)
-participiale (pagina scrisa)
-gerunziale (masca razanda)
-adverbiale (barbat bine)
d)dupa numarul formelor flexionare realizate in declinare:
-cu 4 forme flexionare (in functie de gen, numar si caz) -propriu -zise (bun, simplu)
-participiale (iubit)
-gerunziale (suferind)
-cu 3 forme flexionare -cele terminate in consoanele C si G (lung, adanc)
-derivate cu sufixele -TOR, -ESC, -IU (satesc,cenusiu)
-cu 2 forme flexionare -termina te in E (dulce)
-terminate in consoana palatala (vechi, dibaci)
-terminate in diftong (balai, rotofei)
-invariabile (maro, eficace, motrice)

58 Observatii : 1.De regula se aseaza dupa substantive (sunt postpuse)
2.Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate avea urmatoarele functii:
-atribut(adjectival) – baiat bun, floare frumoasa
-nume predicativ (cand determina un verb copulativ) – Ana este cuminte.
-diferite feluri de complemente (determina un verb predicativ) – Din verde s -a facut galben.
3.Din pu nct de vedere stilistic, adjectivele sunt epitete
4.Sufixe adjectivale frecvente: -esc, -tor,-ean,-iu,-aret,-nic,-os
5.In categoria adjective calificative intra si locutiunile adjectivale(cu scaun la cap,de geniu)
6.Adjectivul poate sta si inaintea substan tivului, de topica depinzand si articularea sa

2. Flexiunea adjectivului
In functie de flexiune, adjectivele sunt variabile si invariabile; cele variabile se modifica dupa
gen, numar si caz, prin desinente, insotite sau nu de alternante fonetice.
Desinent e de gen (la singular):
Masculin/Neutru – Feminin
-u -u – –a -e -a –e
simplu -a / albastru -a / auriu -e/ cenusiu -e / bun -a / frumos -frumoasa / amarui -e / vechi -e
Modificari dupa cazuri:
Observatii:Adjectivul sta dupa substantiv, sau poat e sa preceada substantivul.
1.Cand adjectivul sta dupa substantiv, el nu se articuleaza.
2.Cand adjectivul sta inaintea substantivului, el capata o semnificatie speciala care ii mareste
expresivitatea.
3.Unele adjective au o topica fixa in raport cu substa ntivul. De exemplu adjectivele
pronominale stau numai in fata substantivului (oricare om) precum adj. “biet”. Pe de alta parte
adjectivele provenite din participii stau numai dupa substantiv (pomul laudat).
4.Unele adjective isi schimba sensul in functie de topica (are o parte buna – opusa lui rea / O
buna parte nu au – o parte dintr -un intreg)
5.Adjectivele invariabile au o singura forma pentru toate genurile, numerele si cazurile. Din
aceasta categorie fac parte adjectivele nume de culori (bej, crem), ad jectivele terminate in -CE
(eficace), adjectivele cuvinte vechi in limba (sadea, gata,ditamai).

3.Gradele de comparatie
Sunt forme pe care le ia adjectivul pentru a arata in ce masura un obiect poseda o insusire in
raport cu alte obiecte sau cu alte momen te ale existentei sale; nu se exprima prin desinente, ci

59 prin constructii sintactice speciale.
Gradul pozitiv (exprima o insusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt
moment) – cer senin, nor negru.
Gradul comparative (exprima insusi rea unui obiect in raport cu insusirile unui alt obiect,
stabilind raporturi de egalitate sau inegalitate)
-de superioritate (mai scump)
-de egalitate (la fel de scump)
-de inferioritate (mai putin scump).
Gradul superlativ -relativ (exprima insusiril e la cel mai inalt sau cel mai scazut grad,
prin comparatie cu alt obiect)
-de superioritate (cel mai scump)
-de inferioritate (cel mai putin scump)
-absolut (arata gradul cel mai inalt sau mai scazut grad, fara a compara obiectul) foarte
scump.

Mijloace afective de formare a superlativului absolut
-adverbe si loc. adverbiale cu valoare expresiva (extraordinar, extrem, grozav, nemaipomenit,
nespus, din cale -afara, cu totul si cu totul)
-adverbe, adjective, substantive si locutiuni ce exprima notiuni dezagr eabile, intensificand
negativ sau pozitiv insusirea (destept nevoie mare, sarac lipit, putred de bogat, atat amar de
vreme)
-repetitia adjectivului (desteptul desteptilor, o apa adanca, adanca)
-constructii exclamative (Cat de mare e!)
-procedee lexicale, prin derivarea adjectivului la grad pozitiv cu prefixe sau sufixe cu sens
superlativ (arhi -, super -, extra -,ultra -,supra -,prea -,-isim)
-procedee fonetice prin lungirea vocalei (o apa adaaaaaaaaaaanca!)
Adjective fara grade de comparatie
-adjectivele care l a origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior, superior, major,
minor, oportun, posterior, ulterior, extrem, maxim, minim,suprem)
-adjectivele care exprima insusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin comparatie
(asemenea, complet, desav arsit, deplin, intreg, mort, unic, ultim, oral)
-adjective din domeniul stiintei (adipoasa, hidrofila, acvatic, energetica)
Functii sintactice:
-atribut adjectival (se intalneste in toate cele 5 cazuri): Mama draga, iarta -ma!

60 -nume predicativ: Florile sunt uscate.
-complement indirect: Din rosie s -a facut galbena
-complement circumstantial de timp: Il cunoasc de mic.
-complement circumstantial de cauza: De lenes ce era ,nici mancarea n -o gusta.

♦ NUMERALUL
Partea de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica a obiectelor,
ordinea sau distributia lor prin numarare.
Clasificarea numeralului:
a)cardinal:
-propriu -zise- exprima un numar abstract sau un numar de obiecte. Pot fi simple (unu, doi) sau
compuse (unsprezece)
-colective: exprima i nsotirea, ideea de grup (amandoi, tustrei)
-multiplicative: arata de cate ori creste o cantitate sau se mareste o actiune (indoit,intreit)
-distributive: exprima repartizarea si gruparea numerica a obiectelor (cate unul)
-adverbiale (de repetitie):indica d e cate ori se indeplineste o actiune (o data, de doua ori)
-fractionare: o zecime, miime
b)ordinal: exprima ordinea prin numarare a obiectelor sau actiunilor intr -o insiruire (intaiul,
primul, secundul)

1.Numeralul cardinal propriu -zis
Poate fi -simplu ( numerele de la unu la zece + suta, mie, milion, miliard, trilion, bilion)
-compus: mod de formare:
a) de la unsprezece la nouasprezece, unitatea se leaga de zece cu ajutorul prep. SPRE
b) de la douazeci la nouazeci, unitatea se leaga direct de pluralul “ze ci” (patruzeci), iar zecile
se leaga de unitati cu ajutorul conjunctiei SI (patruzeci si doi)
De la o suta in sus numeralul care exprima numarul sutelor, al miilor se aseaza inaintea
unitatilor imediat inferioare.
Atentie! 1.Se scriu intr -un cuvant numeral ele compuse de la unsprezece la nouasprezece si
cele care exprima numarul zecilor (treizeci), toate celelalte sciindu -se separat (trei sute
patruzeci si trei)
2.Pronuntari gresite: paispe, cinspe, cinzeci
3.Numeralul cardinal (ca si celelalte tipuri de nu merale) poate aparea singur in comunicare,
caz in care are valoare substantivala (si functii sintactice corespunzatoare acestuia), poate

61 insoti substantivul, cand are valoare adjectivala, sau poate insoti verbul, cand are valoare
adverbiala si functia de complement circumstantial.
4.Numeralele unu si doi variaza in functie de gen.
5.De la doi, raporturile de la G -D se exprima astfel: la G cu prep A sau cu ajutorul articolului
demonstrativ CEL; la D se foloseste prepozitia LA sau articolul demonstrativ CEL (caietele a
doi elevi / celor doua fete; s -au impartit carti la treizeci de copii / celor treizeci de copii)
6.Numeralele zece, suta, mie, milion, miliard au flexiune asemanatoare cu a substantivelor,
dupa numar si caz si pot fi articulate. Omonimia dintre numeral si pronume nehotarate
sau adjective pronominale nehotarate sau articole se rezolva in context. Numeralele se
identifica cu intrebarile CATI? , CATE?
7.Prin articulare, numeralul devine substantiv (A luat un zece la matematica).
8.Numeralele unu s i doi intra in componenta unor locutiuni si expresii cu valoare adjectivala
sau adverbiala (tot unul si unul, de unul singur, nici una, nici doua, cu una, cu doua).

2. Numeralul colectiv
Mod de formare – de la trei la opt, numeralele colective se formeaza cu -TUS (provenit din
toti) sau cu CATE(SI) (catesipatru, catesitrei) ultimele forme fiind folosite in limbajul popular
sau familiar
Observatii : 1.Forma amandoi , care exprima o colectivitate alcatuita din doua unitati, are
flexiune de gen si caz (amandoi / amandoua / amandurora).
2.Cand sta inaintea unui substantiv, amandurora isi pierde A -ul final de la G -D (caietele
amanduror copiilor).
3.Amandoi are ca sinonim forma ambii , cu forme distincte pentru gen si G -D (ambele /
ambilor / ambelor).
4.Toti, toate + numeral cardinal au sens de numeral colectiv (Toti sase au plecat).
5.Tot sens de numeral colectiv au si substantivele pereche si duzina .
6.Folosit singur, numeralul colectiv are valoare substantivala, iar cand insoteste un substantiv
are valoare adjectiv ala si functie de atribut.

3.Numeralul multiplicativ
Mod de formare: se formeaza de la numeralul cardinal prin derivarea cu prefixul IN – si sufixul
-IT (intreit,inzecit)
Observatii : 1. Cand insoteste un substantiv (cu care se acorda in gen, numar si caz) are
valoare adjectivala si functie de atribut;langa un verb, are valoare adverbiala si functie de

62 complement circumstantial, iar prin articulare se substantivizeaza
2.Indoit si intreit au sinonime neologice pe dublu si triplu .
4.Numeralul distributiv
Mod de formare:din adverbul CATE + numeralul cardinal (cate doi, cate trei)
Nu uita !
1.Numeralele formate cu unu si doi au forme distincte de gen (cate unul/cate una) si la G –
D(cate unuia / cate uneia).
2.Si numeralul distributiv poate avea valoare subst antivala, adjectivala sau adverbiala, cu
functii
sintactice corespunzatoare.

5.Numeralul adverbial
Mod de formare: din prepozitia DE + numeral cardinal + ORI, cu exceptia primului termen al
seriei, “ o data ”, format din numeralul cardinal cu valoare adject ivala O si substantivul DATA
Observatii :
1.Ideea de repetare a actiunii se poate reda si printr -o constructie numerala sinonima formata
din numeralul ordinal + substantivul OARA (a venit a doua oara)
2.Numeralele de doua ori si de trei ori au ca sinonime neologice bis si tert.

6.Numeralul ordinal
Mod de formare: de la doi in sus numeralul ordinal se formeaza din numeralul cardinal insotit
de secventele al…lea , la masculin si a…a, la feminin
Observatii :
1.Seria numeralului ordinal incepe cu intai(ul ), care are flexiune de gen, numar si caz si poate
fi articulat cand apare singur sau in fata substantivului pe care il determina. Sinonimul prim
are un comportament morfologic si sintactic identic (primul / prima; primului / primei).
2.Toata seria numeralului or dinal are forme deosebite de gen.
3.Formele de G -D se exprima prin cel de + numeral ordinal , marca de caz fiind preluata de
cel (Celui de -al doilea)
4.Numeralel al doilea si al treilea au sinonime neologice pe secund si tert.
5.Dintai este o forma a numera lului ordinal in care prepozitia de s-a contopit cu numeralul
INTAI.
6.In limba contemporana vorbitorii au tendinta de a inlocui numeralul ordinal prin cel cardinal
(trimestrul doi/ al doilea). Se recomanda folosirea doar in cazul numerelor mari.

63 7.Adjecti vele primar si ultim , ca si locutiunea adjectivala cel (cea) din urma , au valoare de
numeral ordinal.
Functii sintactice:
-subiect: A raspuns al treilea din catalog.
-nume predicativ: Voi sunteti doi.
-atribut adjectival: Maine vor veni trei invitati.
-atribut exprimat prin numeral cu valoare substantivala: Interventia a doi dintre ei a fost
salutara.
-complement direct: L -a chemat pe al doilea.
-complement indirect: Vorbeam despre doi dintre ei.
-complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi.
-complement circumstantial de mod: A fost rasplatit insutit.

♦ ADVERBUL
Partea de vorbire neflexibila care arata caracteristica unei actiuni, a unei insusiri sau a unei
stari, indicand imprejurarea in care are loc actiunea.Poate determina un verb, un adverb, un
adjectiv, o interjectie cu valoare verbala
1.Clasificar ea adverbului
a)dupa inteles: -adverbe de loc (acolo, afara,aproape,departe)
-adverbe de timp (astazi, atunci, curand)
-adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba)
-adverbe de afirmatie (da, bineinteles, fireste)
-adverbe de negatie (nu, ba, nici, dimpotriv a)
b)dupa forma: -adverbe simple (lesne, aici, aproape)
-adverbe compuse (asta -vara, oriunde, oarecum)
c)dupa origine: -adverbe primare (cam, foarte, aici, apoi, bine)
-adverbe provenite din alte parti de vorbire:
-prin derivare cu sufixe (real mente , piept is, taras, frat este)
-din adjective -participii (tare, clar)
-din substantive (ziua, noaptea, vara)
-din pronume relativ -interogative (cand,unde,cum)
-din alte promune -nehotarat, demonstrativ, negativ (candva, undeva, nicicand)
Obs.: Exista si alte adverbe c orelative corespunzatoare intr -o regenta prezentei in subordonata
a unui adverb relative.

64 2.Gradele de comparatie
Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar in schimb are grade de comparatie, se
spune despre el ca se afla la granita dintre part ile de vorbire flexibile si cele neflexibile
Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective:
-Gradul pozitiv: bine
-Gradul comparativ -de superioritate: mai bine
-de egalitate: la fel de bine
-de inferioritate: mai putin bine

-Gradu l superlativ -relativ -de superioritate: cel mai bine
-de inferioritate: cel mai putin bine
-absolut : foarte bine
Nu uita !
1.Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul pozitiv si gradul
comparativ (incolo,inainte).
2.La formarea superlativului relativ al adverbului cel este invariabil, pe cand la adjectiv se
acorda cu regentul sau.
3.Adverbele mai, putin, foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de comparatie
3.Locutiuni adverbiale
Grupuri de cuvinte cu sens unitar si cu rol de adverb
-Locutiunile adverbiale sunt: de loc, de mod si de timp
-In structura lor pot intra substantive, adjective (participii), numerale, adverbe precedate de
prepozitii (in fata, peste tot, din loc in loc, din vreme ce, pe inserate, cu de -a sila, de asta
seara)
-Pot fi formate prin repetarea unor substantive, adverbe (ora de ora, din an in an, asa si asa)

4.Functii sintactice
-Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si a locutiunii adverbiale este cea de
complement circumstantial d e loc/ de mod/ de timp.
-Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate indeplini functia de atribut adverbial (Am
deschis fereastra de jos).
-Unele adverbe (locutiuni adverbiale) pot fi predicate, de ele depinzand propozitii
subordonate subiective, in cazul i n care adverbele sunt urmate de elementele de relatie ca, sa,
ca sa, daca, de (bine, adevarat, fireste, sigur, negresit, posibil, pesemne, probabil, fara

65 indoiala, de buna seama, poate, cu siguranta)
Observatii :
1.Adverbele chiar, doar, mai, nici, nu, num ai, macar nu au functie sintactica, intrand in
componenta partilor de propozitie pe care le insotesc.
2.Adverbele (locutiunile adverbiale) pot fi numite si predicative, cand intra in componenta
unui predicat nominal (Asa sunt toti parintii).

5.Ortografia adverbelor si a locutiunilor adverbiale
a)Se scriu intr -un cuvant (adverbele compuse cu fuziune desavarsita)
-prepozitie + adverb (deasupra, degeaba, deplin)
-adjectiv+substantiv (bunaoara, deseori)
-adverb+ fie -/oare -/ori-/va- antepus sau postpus (fiecum, oricum, candva, cumva)
-adjectiv pronominal + adverb (alaltaieri)
-adverb + adverb (nicicand, nicicum, niciodata)
-adverb+ conjunctie (asadar)
b)Se scriu cu cratima:
-adjectivul asta + substantiv (asta -vara, asta -seara, asta -noapte)
-prepozitia dupa + sub stantiv (dupa -amiaza, dupa -masa)
-prepozitia intru/dintru + adverb (dintr -adins, intr -adancime)
-prepozitie compusa de-a din locutiunile adverbiale (de -a busilea, de -a berbeleacul, de -a
valma)
-locutiunile adverbiale formate din :
-doua substantive (calea -valea)
-un substantiv+ un adverb (caine -caineste)
-doua verbe (treaca -mearga)
-doua adverbe (incet -incet)
c) Se scriu in cuvinte separate locutiunile adverbiale alcatuite din cuvinte care -si
pastreaza intelesul si pot exista independent in vorbire (de obicei, de jur imprejur,
la maximum, la o parte, in afara, intre timp, in van, pe negandite).

♦ PREPOZITIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga atributele si complementele de cuvintele pe care le
determina
1.Clasificarea prepozitiilor

66 a)dupa forma -simple ( a, contra, cu, spre, sub, din, de)
-compuse (despre, de la, de pe la, inspre, de sub, de pe langa)
b)dupa origine -prepozitii propriu -zise (de, din, la, pe, langa)
-provenite din -substantive (gratie, multumita)
-participii (datorita)
-adverbe (impotriva, deasupra)
c)dupa regimul cazual:
-prepozitii care cer cazul acuzativ: cu, din, de, despre, dinspre, inspre, pentru, prin, sub etc.
-prepozitii care cer cazul genitiv:asupra, contra, impotriva etc. (aici intra categoria
prepozitiilor provenite din
adverbe c u aspect articulat)
-prepozitii care cer cazul dativ:gratie, multumita, datorita, conform, potrivit, contrar,aidoma si
asemenea (aici intra prepozitiile provenite din substantive, verbe la participiu sau adverbe)
Nu uita ! Prepozitia si locutiunea prepoziti onala nu au functie sintactica. Ele se analizeaza
impreuna cu atributele sau complementele pe care le leaga de cuvantul determinat

2.Locutiunile prepozitionale
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si cu rol de prepozitie
Ele sunt alcatuite din una sau dou a prepozitii si o alta parte de vorbire
a)un substantiv (in fata, in spatele, din cauza, in loc de)
b)un adverb cu sau fara aspect articulat (in josul, in afara de)
c)adjectivul “tot” (cu tot cu)
Nu uita ! Locutiunile prepozitionale cer genitivul sau acuzat ivul; acuzativul, cand ultimul
termen este o prepozitie (alaturi de, afara de, conform cu, relativ la); genitivul, cand ultimul
termen este un substantiv articulat sau un adverb cu aspect articulat (in fata, in urma, de -a
latul).

♦ INTERJECTIA
Partea de vorbire neflexibila care exprima, fara sa le denumeasca, stari sufletesti sau
volitionale, ori reproduce (aproximativ) sunete si zgomote din natura.
Interjectiile pot fi alcatuite din: -un sunet (o! a!)
-mai multe sunete (ooo! ah!)
-doua sau mai multe silabe (aoleu!)
-un cuvant repetat (mac -mac!)

67 -din mai multe cuvinte (trosc -pleosc!)
Interjectiile pot reda: -stari sufletesti: -durere (au! vai!), teama (aoleu!), nemultumire (oh!),
dispret (halal!), deznadejde (vai!), ciuda (uf!), indo iala (hm!), mirare (aaa!), admiratie (a! o!),
entuziastm (ura!)
-zgomote din natura sau din lumea inconjuratoare (trap! poc! fas! scart!)
-sunete care insotesc acte fiziologice umane (hapciu! hac!)
-sunete emise de animale, pasari, insecte (ham! cucu! bzzz !)
Functii sintactice:
-pot fi folosite cu valoare de predicat (interjectii predicative): Hai in casa!
-subiect: De afara se auzea mereu: trosc!
-complement direct: Ei auzeau: poc!
-nume predicativ: E vai de ei.
-atribut: Indemnul mars! ii era cunoscut.

♦ CONJUNCTIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga, in fraza doua propozitii sau in propozitie, doua
cuvinte cu aceeasi functie sintactica
1.Clasificarea conjunctiilor
a)dupa forma -simple (si, iar, dar, ca, sa, daca)
-compuse (caci, asadar, fiindca, ca sa)
b)dupa functie: -coordonatoare -copulative (si, nici)
-adversative (dar, iar, ci, ba, insa)
-disjunctive (sau, ori,fie)
-conclusive (deci, asadar, va sa zica)
-subordonatoare -cauzale (caci, deoarece, fiindca)
-de scop (sa, ca sa)
-conditionale (daca, de )
-concesive (desi)
-consecutive (incat, ca, de)
-de mod (precum, ca)
Nu uita ! Si alte parti de vorbire pot avea valoare de conjunctie:
-pronumele relativ (care, cine, ce)
-adverbele relative (cand, cum, unde, cat, precum, incotro)
-alte adverbe (asadar, doar)

68 Atentie ! Pentru a determina natura unui raport de coordonare sau de subordonare se foloseste
procedeul corelativelor. In coordonare, procedeul consta in repetarea
conjunctiei ori…ori/sau…sau. In subordonare, conjunctiei din propozitia subordonata ii
corespunde in propozitia regenta un adverb sau un cuvant cu valoare adverbiala (desi, totusi).

2.Locutiuni conjunctionale :
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si rol de conjunctie. In alcatuirea lor intra totdeauna o
conjunctie sau o alta parte de vorbir e cu valoare de conjunctie.
Locutiuni conjunctionale:
-coordonatoare -copulative (cat si, precum si, ci si, nu numai)
-adversative (numai ca, in schimb)
-conclusive (prin urmare, de aceea)
-subordonatoare -cauzale (din cauza ca, din pricina ca)
-de scop (pen tru ca sa, cu scopul sa)
-conditionale (cu conditia sa, in caz ca)
-concesive (macar ca, cu toate ca, chiar daca, chiar de)
-de loc (de unde, pana unde)
-consecutive (asa ca)
-de mod (asa cum, ca si cum, ca si cand, fara ca sa)
-de timp (pana ce, pana sa, in timp ce, ori de cate ori)
Observatii :
1.O conunctie sau locutiune conjunctionala poate introduce mai multe tipiuri de subordonate,
in functie de context (cu exceptia celor prezentate)
2.Exista locutiuni conjunctionale care pot introduce numai anumite su bordonate: de loc, de
timp, de mod, concesive.

69 6.NOȚIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

1. DEFINIȚIA ȘI OBIECTUL SINTAXEI
Sintaxa reprezintă un nivel integrator al gramaticii care studiază mecanismul prin care un
ansamblu de cuvinte date se combină între ele constituind un enunț.
Definițiile formulate de autori consacrați din domeniul lingvisticii atestă faptul că
sensul inițial al cuvântului sintaxă a rămas neschimbat:
* „Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea
cuvint elor în propoziții și fraze”. (Gramatica Academiei, vol II);
* „Sintaxa ar fi, așadar, partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităților sintactice, al
relațiilor care se stabilesc între ele, al funcțiilor pe care le actualizează și al mijloacelor cu ajutorul
cărora se exprimă” (Ion Diaconescu,1992);
Sintaxa are ca prim obiect de studiu unitățile sintactice: cuvântul , sintagma ,
propoziția , fraza.
În al doilea rând, sintaxa studiază raporturile care se stabilesc între unitățile sintactice
atât la nivel ul propozițiilor cât și al frazelor precum și mijloacele prin care se transpun în actul
comunicării aceste raporturi sintactice.
2. UNITĂȚILE SINTACTICE
Comunicarea se realizează prin cuvinte, îmbinate în unități sintactice , care în ordinea
crescătoare a complexității, sunt: partea de propoziție, sintagma, propoziția, fraza.
1. Partea de propoziție
– este unitatea sintactică minimală, lipsită de autonomie comunicațională;
– este un constituent al propoziției format, de obicei, dintr -un singur cuvânt cu sens
lexical deplin care, în unele cazuri, poate fi însoțit de un element relațional (de cele mai multe
ori o prepoziție);
– este o unitate dependentă a sintaxei, excepție făcând subiectul;
– poate stabili raporturi sintactice cu alte părți de propoziție;
– în interiorul părții de propoziție nu apar raporturi sintactice;
– este cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se exprimă diferite funcții sintactice;
– dintre părțile de vorbire cu sens lexical de sine stătător numai substantivul, adjectivul,
pronumel e, numeralul, verbul, adverbul cu sens autonom și, în anumite situații, interjecția pot
avea statut de parte de propoziție.
Părțile de propoziție sunt clasificate în:

70 a. părți principale considerate esențiale în actul comunicării:
subiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, între cele două părți de
propoziție existând un raport de inerență;
predicatul este elementul fundamental al comunicării prin intermediul lui căruia se realizează
predicația (arată ce face , cine este , ce este sau cum es te subiectul).
b. părți secundare – cuvinte sau îmbinări de cuvinte care completează, obligatoriu sau
facultativ, comunicarea definindu -se prin dependența lor față de un element regent. Ele
grupează în jurul părților principale îmbogățindu -le sensul prin n oi informații:
atributul este partea secundară de propoziție în raport de subordonare față de un
substantiv, de un cuvânt cu valoare substantivală sau față de un substitut al numelui (un
pronume);
complementul , ca parte secundară de propoziție, se subordon ează unui regent exprimat prin
verb, adjectiv, adverb sau o interjecție cu valoare predicativă;
elementul predicativ suplimentar se află într -o dublă relație de dependență (față de un
verb și, în același timp, față de un nume).
2. Sintagma (< fr. syntagme < gr. suntagma = combinație )
– este un element constituent al propoziției format din minimum două cuvinte cu sens
lexical deplin;
– nu are autonomie în comunicare, fiind lipsită de predicație;
– reprezintă cea mai mică unitate sintactică în interiorul căre ia se poate realiza o relație
de subordonare;
– din perspectiva raporturilor sintactice, sintagma este o unitate structurală binară care
cuprinde un determinat și un determinant, fapt care permite, în majoritatea cazurilor, analiza
părților sale componente ;
– după partea de vorbire prin care se exprimă elementul regent se disting:
sintagme nominale (grupuri nominale), sintagme adjectivale, sintagme verbale,
sintagme adverbiale, sintagme interjecționale .
3. Propoziția
– este unitatea sintactică fundamentală;
– are autonomie asigurată de predicatul pe care îl conține și care este în raport de
interdependență bilaterală cu subiectul;
– este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea independent, transmițând o
comunicare logică sau o idee afectivă;

71 – este constituită, de regulă, dintr -un singur cuvânt (propoziție neanalizabilă), dintr -o îmbinare
de două sau mai multe cuvinte sau dintr -o succesiune de sintagme.
4. Fraza
– este o unitate sintactică superioară propoziției, fiind alcătuită din minimum două
propoziții dintre care, cel puțin, una principală;
– prezența propoziției principale într -o frază este obligatorie;
– este o comunicare cu predicație multiplă;
– într-o frază pot să existe două sau mai multe propoziții principale; una sau mai multe
principale și una sau mai multe propoziții secundare;
– propozițiile regente sunt propoziții principale sau subordonate de care depind alte
propoziții;
– la nivelul frazei se întâlnesc atât raporturi de coordonare cât și raporturi de
subordonare.
3. SINTAXA PROPOZI ȚIEI
1. Definiție
Sintaxa propoziției studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziții.
Sintaxa propoziției are în vedere ca obiect de studiu:
– părțile de propoziție
– raporturile sintactice la nivel propozițional
– felul propozițiilor independente

2. Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din structura unei propoziții ce pot
fi detașate din enunț ca unități sintactice de sine stătătoare, între acestea existând raporturi
diferite. Părțile de propoziție se recunosc în raport cu terme nul regent și cu ajutorul
întrebărilor. Ele sunt de două feluri:
– principale : predicatul și subiectul;
– secundare : atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar.

3. Relațiile sintactice în propoziție
Între părțile de propoziție se stabiles c legături cunoscute sub denumirea de raporturi
(relații) sintactice . Mijloacele de exprimare a acestor raporturi la nivel de propoziție sunt de
trei feluri:
a. morfologice (flexiunea și recțiunea sau regimul );

72 b. sintactice (acordul , joncțiunea , juxtapune rea, topica );
c. fonetice (intonația și pauza ) exprimate, în scris, prin semnele de punctuație.
La nivelul propozițional se stabilesc patru tipuri de raporturi sintactice :
a. raportul de interdependență (inerență ) stabilit între subiect și predicat
b. rapo rtul de coordonare (nondependență ) apare între părți de propoziție de același
fel și, mai rar, între părți diferite de propoziție. Coordonarea între părțile de propoziție poate
fi: copulativă , adversativă , disjunctivă , conclusivă
c. raportul de subordonare (de dependență ) se stabilește între părțile secundare de
propoziție și termenul lor regent
d. raportul de incidență este specific frazei. Există construcții incidente și la nivelul
unei propoziții. Ele nu sunt legate sintactic de propoziția în care apar. Cuvintele incidente
aduc o explicație suplimentară și nu fac parte din structura comunicării.

4. CORESPONDENȚA dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate
a. Relația dintre cele două părți ale sintaxei
Între sintaxa propoziției și sintaxa f razei există următoarele asemănări:
♦ atât în propoziție cât și în frază se regăsesc raporturi de coordonare și de subordonare;
♦ coordonarea se stabilește între unități sintactice de același fel atât în propoziție cât și
în frază;
♦ în ambele situații rap orturile de coordonare se exprimă prin joncțiune (prin
conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare) și prin juxtapunere ;
♦ raportul de subordonare se stabilește, pentru cele două situații, între o unitate
sintactică (parte de propoziție subordonat ă sau propoziție subordonată) și termenul regent,
modalitățile de exprimare fiind diferite.
b. Corespondența dintre părțile de propoziție și subordonatele corespunzătoare
prezintă următoarele aspecte :
♦ o subordonată corespunde unei părți de propoziție înd eplinind în frază funcția acesteia pe
lângă un termen din regentă având denumirea părții de propoziție;
♦ nu toate subordonatele corespund părților secundare de propoziție. Există două tipuri de
propoziții subordonate care corespund unor părți principale d e propoziție ( subiectiva are funcția de
subiect, într -o frază pe lângă un element regent impersonal și predicativa care este corespondentul sub
forma unei subordonate a numelui predicativ – element constitutiv al predicatului nominal);
♦ predicatului verba l sau verbului copulativ nu -i corespunde nici o subordonată;

73 ♦ subordonatele se definesc, în general, ca și părțile de propoziție corespunzătoare,
răspund la aceleași întrebări, au același element regent și realizează același raport sintactic.

5. CONTRAGE REA și EXPANSIUNEA
Pornind de la corespondența dintre părțile de propoziție și echivalentul acestora exprimat prin
subordonate, putem vorbi de posibilitatea de a re strânge o propoziție subordonată într -o parte de
propoziție corespunzătoare ( contragere ) și de procesul invers, de dezvoltare a unei părți de propoziție
într-o subordonată cu aceeași funcție sintactică la nivelul unei fraze ( expansiune ).
În procesul de expansiune apare un predicat și, deci, o subordonată introdusă printr -un relator
nespecifi c sau specializat.
Predicativizarea se realizează prin următoarele procedee:
 trecerea verbului de la un mod nepredicativ la un mod predicativ;
 introducerea unor verbe copulative pentru a putea construi un predicat nominal;
 verbalizarea substantivului, a ad jectivului și a adverbului;
 repetarea verbului din regentă în subordonată;
 predicativizarea unor adverbe și a unor locuțiuni adverbiale.
Redând corespondența dintre partea de propoziție și subordonata corespunzătoare ei, expansiunea nu
schimbă sensul iniți al și nici conținutul exprimării. Schimbările se produc numai la nivelul formei, prin
modificarea propoziției care devine frază.
În procesul de contragere dispare predicatul și, prin urmare, subordonata. Dispariția predicatului
se realizează prin următoare le procedee:
 trecerea verbelor de la un mod predicativ la un mod nepredicativ (contrageri infinitivale, gerunziale și
prin supin) ;
 renunțarea la verbele copulative;
 nominalizarea, adjectivizarea sau adverbializarea predicatului;
 înlăturarea verbului predi cativ din subordonată când este identic cu cel din regentă;
 eliminarea elementului relațional specific raportului de subordonare în frază (conjuncții
subordonatoare, pronume și adverbe relative sau nehotărâte);
 introducerea unui conectiv specific raportulu i de subordonare în propoziție (prepoziții și locuțiuni
prepoziționale).

74 SUBIECTUL
A. NOTE DEFINITORII

1. Definiție
Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul
predicatului. El arată cine realizează acțiunea expri mată de predicatul verbal, cine are
caracteristica exprimată de un nume predicativ sau asupra cui se răsfrânge acțiunea săvârșită
de complementul de agent:
O frunză arămie a căzut de pe ram.
Frunza căzută de pe ram este arămie.
Frunza arămie este purtată d eparte de vânt.
2. Întrebări
Subiectul răspunde la una dintre următoarele întrebări adresate predicatului:
– cine? – când subiectul este exprimat prin substantive comune și proprii ce desemnează nume
de ființe sau prin pronume și numerale:
Ionel învață poe zia pe de rost.
Aceștia sunt așteptați la cină.
Când doi se ceartă, al treilea câștigă.
– ce?, despre cine ? (despre ce ?) se vorbește – când subiectul este exprimat prin nume de
lucruri, nume de alte ființe decât cele umane, prin pronume care nu înlocuiesc substantive:
Peisajul marin este superb la apusul soarelui.
Pisica blândă zgârie rău.
Nimic nu se compară cu ajutorul tău.

B. CRITERII DE CLASIFICARE
1. După autorul acțiunii
 subiectul gramatical – este subiectul în nominativ, care indică cine face acți unea
exprimată de un predicat verbal, cine suferă acțiunea exprimată de un predicat verbal
la diateza pasivă, cui i se atribuie o calitate sau cine este identificat prin numele
predicativ:
Fratele meu are o bogată colecție de ceramică.
Maria se gândește la viitorul său.
Mihai este felicitat de prietenii săi.
Iarba este cosită de către săteni.

75 ● subiectul logic
Într-o propoziție în care nu există un verb la diateza pasivă, când subiectul gramatical nu este și autor al
acțiunii, atunci el se numește subiect l ogic.
Acest tip de subiect stă în alte cazuri decât în nominativ, fiind autorul real al acțiunii exprimate de
predicatul verbal. Subiectul logic poate să apară în cazurile:
– acuzativ , ca autor al acțiunii verbelor la diateza pasivă sau al verbelor reflexi v-pasive:
Nepoții sunt crescuți de bunici .
– dativ , pe lângă verbe impersonale și expresii verbale de tipul: mi-e frică, mi -e sete, mi -e
foame, mi -e dor, mi -e somn :
Îmi place să admir răsăritul soarelui.
Mi-e frică de valurile marii.
Transformând diateza pasivă în diateza activă, subiectul logic devine subiect gramatical, iar
subiectul gramatical devine complement direct:
Elevii silitori obțin note bune.
Notele bune sunt obținute de elevii silitori.
Subiect logic au și construcțiile formate din verbul pred icativ a fi plus substantivele – foame, sete,
cald, frig, dor – precedate de formele atone ale pronumelui personal în cazul dativ mi-, ți-, i-,
ne, vă, le . În aceste contexte, substantivul este subiect gramatical, iar pronumele subiect logic
(din punct de vedere gramatical pronumele personal în dativ are funcția sintactică de
complement indirect).
Subiectul logic este fie complement de agent, fie complemen t indirect:
Ea este sfătuită de către mama sa.
Călătorului îi șade bine cu drumul.

2. După structură
Din punct de vedere al numărului elementelor lexicale prin care se exprimă, subiectul poate fi:
a. subiect simplu este exprimat printr -o singură parte de vorbire: Tata a plecat. / Nimeni nu
a absentat. / E util a învăța .
b. subiect multiplu se exprimă prin două sau mai multe părți de vorbire coordonate între ele
prin juxtapunere sau prin conjuncții coordonatoare:
Radu și Mircea sunt medici veterinari.
Va veni unul sau altul.
Mama și tata [,] frații și surorile sunt mândri de mine.
c. subiectul exprimat print r-o sintagmă

76 Frații Jderi este romanul meu preferat.
Universitatea din Iași se află lângă parcul Copou.
d. dezvoltat – se exprimă prin construcții absolute infinitivale și gerunziale sau prin construncții
relative infinitivale:
Nu are cine mă ocroti . (cons trucție relativă infinitivală)
În zare se vedea pâlpâind o luminiță . (construcție relativă gerunzială)
e. propozițional – este subiectul exprimat printr -o propoziție subordonată subiectivă echivalentă
unui subiect.
Se știe 1/ cine va câștiga meciul .2/

3. După prezența sau absența din propoziție se disting două tipuri de subiect:
a. subiect exprimat – este prezent în cadrul propoziției
Când pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.
A-ți ajuta aproapele este o dovadă de omenie.
b. subiectul neexprimat este subiectul existent din punct de vedere logic, dar care nu este prezent
în propoziție. Acesta se poate subdiviza în:
– subiect inclus este cuprins în desinența formelor verbale pentru persoana I și a II -a singular
și plural ale verbelor cu funcție sintatică de predicat:
Scriu o poezie. (eu) Scriem o poezie (noi)
Scrii o poezie. (tu) Scrieți o poezie (voi)
– subiect subînțeles este exprimat, în general, într -un context anterior, fiind corespunzător ca formă
persoanelor a III -a singular și plural ale verbel or-predicat:
El învață teorema 1/, apoi rezolvă problemele.2/ (P 2 – el)
Mergeau cu voioșie spre școală. (subiectul – ei)
– subiect nedeterminat nu poate fi identificat printr -o persoană anume care face acțiunea
verbului. El exprimă constatări valabile pent ru toate persoanele aflate într -o situație identică.
Când se subînțelege pronumele nehotărât cineva , subiectele nedeterminate sunt
neidentificabile:
Scrie în reviste. / Spunea la televizor.
Verbul cu funcție de predicat poate fi:
– la persoana a II -a, a II I-a singular sau la persoana I plural:
Ai carte, ai parte.
Unde dai și unde crapă.
– la persoana a II -a singular sau plural, cu verb activ cu sens general:

77 Numai știi tu cum să mai procedezi.
Subiectul nedeterminat se exprimă și prin:
– substantivul omul cu valoare generală:
Nu mai știe omul ce să înțeleagă de la tine.
De-ar știi omul cât trăiește…
– pronume personal pentru pers. a II -a sg.:
Nu trăiești ca să pierzi timpul de pomană.
Deci, în exprimarea cu subiect nedeterminat se disting subiectul nedeter minat propriu -zis și
subiectul general .
– subiectul inexprimabil (impersonal) apare într -o propoziție care nu are subiect, iar
predicatul este exprimat printr -un verb impersonal ca sens și unipersonal ca formă care se
referă la fenomene atmosferice și exp resii verbale impersonale a căror acțiune nu poate fi
atribuită unei persoane sau unui obiect.
Iarna se înserează repede.
Afară plouă 1/, tună 2/ și fulgeră.3/
E bine unde mergi.
Observații
♦ Aceste verbe impersonale și unipersonale pot avea un subiect dac ă sunt folosite cu sens
figurat:
Ea tună și fulgeră de indignare.
♦ În vorbirea populară aceste verbe pot avea un subiect intern: Ploaia plouă.

4. După criteriul stilistic
 subiect reluat
Uneori, într -o exprimare familiară, subiectul poate fi exprimat de m ai multe ori, din rațiuni
stilistice, pentru a accentua ideea de autor al acțiunii sau pentru a -l impresiona pe ascultător.
Subiectul reluat prezintă mai multe posibilități de construcție:
– subiectul exprimat prin substantiv este reluat prin pronume perso nale sau demonstrative:
Colegii mei, ei au fost aceia care te -au lăudat.
Omul care muncește, acela trăiește bine.
– subiectul exprimat prin pronume personal este reluat prin substantiv sau pronume nehotărât:
„Îți arată ea mama , dacă iei o notă mică.”

78 C. EXPRIMAREA SUBIECTULUI
Subiectul poate fi exprimat prin:
● substantiv simplu sau compus , propriu sau comun , în cazul nominativ:
Zăpada s-a topit.
Radu este un bun ascultător.
Ciuboțica -cucului este o plantă medicinală
Curtea de Argeș este un oraș istoric.
● locuțiuni substantivale în cazul nominativ :
Băgarea de seamă este necesară.
Părerile de rău nu ajută la nimic.
Aducerile -aminte îmi tulbură sufletul.
● pronume personal :
Tu ai fost prietenul meu devotat .
● pronume personal de politețe :
Dumneata poți plec a.
● pronume posesiv :
A mea este cea mai reușită.
● pronume demonstrativ :
Acesta este un scriitor contemporan.
Ceilalți vizitează muzeul.
● pronume de întărire :
Însămi am compus această melodie.
● pronume relativ :
Cine seamănă vânt 1/ culege furtună.2/
Nu știu 1/ ce a hotărât în privința examenului.2/
● pronume interogativ :
Cine lipsește?
Care a răspuns cel mai bine?
● pronume nehotărât :
Când unul tace, altul vorbește.
Fiecare își susține părerea.
● pronume negativ :
Nimeni nu mi -a reproșat nimic.
Nimic nu se compară cu adolescența.

79 ● locuțiune pronominală nehotărâtă :
Te-a căutat nu știu cine .
● numeral cardinal propriu -zis:
Doi citesc lecția, trei pictează.
● numeral distributiv :
Intră în clasă câte doi .
● numeral colectiv :
Amândoi seamănă cu tatăl lor.
● numeral fracționar :
O pătrime nu înseamnă prea mult din suma totală.
● numeral ordinal :
Când doi se bat 1/ al treilea profită.2/
● locuțiune numerală :
Se aud câte și mai câte .
● adverb de mod :
Aici se vorbește franțuzește .
● interjecție :
Se aude cirip -cirip !
● verb la modul infinitiv :
E lesne a critica și anevoie a face .
E ușor a anunța o veste bună.
● locuțiune verbală la infinitiv :
E dificil a da sfaturi altuia.
● verb la modul supin :
E ușor de reținut sfatul doctorului.
Nu-i greu de înțeles adevărul.
● locuțiune verbală la supin :
E greu de luat o hotărâre când esti indecis.
● verb la modul gerunziu :
În depărtare se aude cântând .
● verb la modul participiu :
Trebuie citit și conspectat .
● locuțiune verbală la modurile :
– infinitiv :

80 Este greu a lua parte la această discuție.
– supin :
Este util de a lua parte la aceaste cursuri.
Subiectul mai poate fi exprimat prin substantive provenite din alte părți de vorbire prin
conversiune:
● adjective calificative :
Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește.
Un curajos are reacții rapide.
● adverbe :
Binele învinge întotdeauna.
Un bine cu bine se răsplătește.
● numerale:
Zecele de la matematică l -a stimulat.
O sută de lei este suficientă pentru cumpărături.
● pronume personale
Eul său este foarte sensibil.
Totul acesta este indivizibil.
● interjecții
Oful lui este să devină doctor.
Un of mai greu nici că putea avea.
Hopul acesta a fost trecut cu bine.
● verb la participiu :
Rănitul a fost externat ieri.
Arestatul va fi eliberat în curând.
● verb la gerunziu :
Un suferind este deja în covalescență.
Observații
♦ Verbul a se auzi , fiind reflexiv -impersonal, este element regent pentru un subiect.
♦ În metalimbaj, subiectul poate fi exprimat și prin alte părți de vorbire: adverbe, interjecții,
prepoziții, conjuncții, chia r o vocală, o consoană, un diftong sau orice literă a alfabetului.
Pe este o prepoziție a cazului acuzativ.
Dar este o conjuncție adversativă.
A este prima literă a alfabetului.

81 D. CAZUL SUBIECTULUI
Când subiectul este exprimat printr -o parte de vorbire de tip nominal, subiectul stă, de obicei,
în cazul nominativ. Sunt însă și situații când subiectul stă în alt caz decât nominativul.
Acestea sunt, excepții aparente , în realitate ele fiind construcții în care substantivul sau
substitutul acestuia este atribu tul unui subiect subînțeles.
1. Excepțiile aparente sunt unele situații în care avem de -a face cu lipsa adevăratului subiect.
a. Subiectul poate fi exprimat prin substantive în genitiv :
• Ai casei au plecat în vacanță.
Subiectul ai casei este alcătuit din pronumele semiindependent ai (masc. pl.) și substantivul în
genitiv singular casei . Pronumele semiindependent trimite la un substantiv masculin plural –
proprietarii, locuitorii, chiriașii – care reprezintă adevăratul subiect în nominativ al enunțului.
În această situație, ai casei este un atribut substantival genitival al substantivului subînțeles.
b. Subiectul este exprimat prin substantive în acuzativ precedate de prepozițiile de, din,
dintre :
• Au mai plecat dintre studenți .
Sintagma dintre studenți presupune pronumele unii care este adevăratul subiect, având funcția
sintactică de atribut substantival prepozițional.
• Se mai întâmplă de acestea .
Și în acest exemplu, subiectul adevărat este substantivul unele (lucruri ), de aceastea fiind, în
realitate un atribut pronominal.
Construcțiile prepoziționale dintre studenți, de acestea, sunt atribute cu sens partitiv sau
calificativ ale unor pronume nehotărâte sau substantive subînțelese, în nominativ: (unii) din
oameni, ( unele ) de acestea.
c. Subiectul este ex primat prin adjectivul tot la plura, precedat de prepoziția cu :
• Plecăm cu toții la școală.
În acest exemplu este omis pronumele personal în nominativ ( noi cu toții) care poate
lipsi pentru că desinențele formelor verbale respective (plecăm) exprimă sufic ient persoana.
Acest pronume subînțeles este subiect propriu -zis al propoziției, iar construcția prepozițională cu
toții este complement circumstanțial sociativ.

2. Excepții propriu -zise sau reale
a. Subiectul este exprimat prin pronume relative în geniti v, dativ sau în acuzativ cu
prepoziți ea pe care introduc o subordonată la nivelul căreia au funcția sintactică de subiect :
„Hai fiecare pe la casa 1/ cui ne are….” 2/

82 Meritul este 1/ al cui perseverează.2/
Împrumut bani 1/ cui nu are.2/
Explică fenomenu l 1/ cui vrea să -l asculte.2/
Îl trimit 1/ pe care termină mai repede.2/
Apreciez 1/ pe cine se sacrifică pentru prieteni.2/
Pronumele cui, al cui, pe cine, pe care , subiecte ale unor subordonate atributive, predicative,
completive indirecte și completive directe apar în cazurile genitiv, dativ și, respectiv acuzativ
cu prepoziția pe, datorită faptului că au și rol de elemente conective ale subordonatelor care
determină un substantiv sau un verb din regentă.
b. În propoziții cu caracter afectiv, subiectul p oate fi precedat de prepoziția la care exprimă
ideea de cantitate :
Au participat la oameni !
În această propoziție, în care prepoziția la are valoare afectivă și sens cantitativ (=
mulți), subiect este substantivul oameni .

E. SITUAȚII SPECIALE DE EXPRIMA RE A SUBIECTULUI
a. Reluarea subiectului
Uneori, din motive de expresivitate, subiectul poate fi reluat, prin pronume, sau prin
substantiv, atât la nivel de propoziție, cât și la nivel de frază
În vorbirea populară și în cea familiară se folosesc unele con strucții deosebite pentru
exprimarea subiectului.
Aceste formulări au o mare expresivitate și încarcă exprimarea de afectivitate.
● Pentru precizare, pentru insistență asupra lui, subiectul exprimat printr -un pronume
personal, este reluat printr -un substan tiv sau pronume, de obicei demonstrativ, rar negativ.
● Această situație apare mai ales când subiectul este despărțit de predicat printr -o altă parte de
propoziție sau printr -o propoziție și este reluat printr -un pronume așezat în imediata apropiere
a pred icatului:
Cînele care-și iubește stăpânul, el latră și la oameni.
„Virtutea pentru dânșii ea nu există.”
● Reluarea subiectului se face și invers: se exprimă substantivul -subiect înaintea predicatului
și apoi se reia prin pronume în urma predicatului:
„Harap Alb vede el bine unde merge treaba…″
● În limba actuală, se întâlnește reluarea subiectului, în aceleași condiții, printr -un pronume
demonstrativ:

83 Elevul care învață bine, acela ia note bune.
● Uneori subiectul exprimat printr -un pronume demonstrativ este reluat printr -un pronume
personal:
Acela care va învăța mai bine, el va lua premiul.
În astfel de exemple reluarea are rolul de a preciza subiectul.
● În stilurile familiar și popular, subiectul apare uneori reluat fără ca între el și predicat să fie
intercalată vreo altă parte de vorbire. Pronumele personal care reia subiectul poate apărea fie
înaintea predicatului, fie după el:
Cuza, el a dat pământ la clăcași.
În astfel de exemple, reluarea nu are alt rol decât acela de a accentua subiectul. În ace leași aspecte ale
limbii, reluarea subiectului în cadrul aceleiași propoziții apare cu valoare afectivă în construcții în care,
atât pronumele prin care se reia subiectul, cât și predicatul propoziției sunt așezate înaintea subiectului:
Vine ea mama și îi voi spune necazul meu.
S-a găsi el cineva pe lume care s -o aprecieze.
În aceste exemple, predicatul pus la începutul propoziției e subliniat prin subiectul dublu și
prin modificarea intonației în cursul propoziției. Pronumele a fost considerat insuficient
pentru a exprima subiectul și, de aceea, acesta din urmă este marcat prin substantivul
respectiv. Pronumele ajunge astfel să piardă legătura cu subiectul pe care -l reprezintă,
nemaifiind în mod necesar acordat în gen și număr cu acesta. încât în vorbirea p opulară se
întâlnesc uneori expresii ca:
„Se-mpacă el mâța și cu câinele, darmite omul!”
● Tot o reluare a subiectului se realizează prin pronumele așezat după predicat în construcții
cu verbul la persoana I sau a II -a:
Vii tu pe la mine și ai să vezi!
În acest context, subiectul, deși inclus în forma verbului vii, este reluat prin pronumele tu, iar
verbul este pronunțat cu o intonație specială. Construcția are valoare afectivă, exprimând
amenințarea.
● Reluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse tipuri în ceea ce
privește conținutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să exprime:
– amenințarea: Vine el tata.
– convingerea: Știu eu ce trebuie să fac.
– speranța: După timp rău, a fi el vreodată și senin;
– conces ia: Se străduiesc ei, dar nu realizează nimic.

84 b. Izolarea subiectului
Uneori, gândirea pornită de la un subiect se întrerupe și continuă într -un alt plan, cu un alt subiect. În acest
caz, primul subiect rămâne izolat, acordul făcându -se cu cel de -al doi lea. O atare situație, îndepărtată de la
normele limbii literare, se numește anacolut și este, în general specifică limbii populare și familiare.
Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenției unor factori extralingvistici, starea afectivă a subiectu lui
vorbitor, dislocarea sintactică, relația dintre un subiect inițial și verbul -predicat se întrerupe, generând un
anacolut .
Verbul -predicat se constituie singur, dacă este un verb impersonal sau cu un alt substantiv, pronume,
devenind subiect, într -un nu cleu predicațional, iar ceea ce a fost inițial subiect rămâne în afara acestui
nucleu, fiind un subiect suspendat:
Eu sunt medic șef și cine nu se supune indicațiilor mele să plece.
Subiectul izolat apare des în proverbe și zicale: Norocul , lui nu -i trebuie ochi.
Din punct de vedere gramatical, construcția nu este socotită corectă, dar izolarea scoate în evidență subiectul
rămas în suspensie, îl subliniază și -i accentuează expresivitatea.

G. PUNCTUAȚIA SUBIECTULUI
a. Subiectul, singur sau însoțit de un atribut nu se desparte niciodată prin virgulă de predicat,
indiferent de topica lor:
Oamenii harnici muncesc. / Muncesc oamenii .
Intercalările, care apar între acestea și care se separă prin virgule, nu schimbă regula.
Aceste intercalări pot fi:
– propoziț ii intercalate și incidente:
Maria , după ce a terminat tema, a plecat la joacă.
Popescu , zise el, va trebui să repare mașina.
– părți de propoziție intercalate, cu sau fără determinări:
Ei, furioși la culme, au plecat foarte repede.
Mihai , prietenul meu, a plecat la Brașov.
– vocative
Colegul tău, prietene, a ajuns ieri la munte.
b. Între elementele subiectului multiplu se pune virgulă, conform regililor de
punctuație a părților de propoziție coordonate, dacă nu sunt legate prin conjuncțiile și ori sau.
c. Dacă între subiect și predicat se intercalează unele adverbe sau locuțiuni adverbiale
nelegate sintactic de propoziția în care se află, acestea se pun între virgule sau între linii de
pauză:

85 Vecinul meu – fără îndoială – mă va ajuta.
El, desigur , va mărtu risi adevărul.
d. Când între subiect și predicat se intercalează o subordonată atributivă explicativă,
singură sau urmată de o altă subordonată, întreaga construcție se pune între virgule.

H. CONFUZII CU ALTE PĂRȚI DE PROPOZIȚIE
Subiectul este confunda t cu alte părți de propoziție, nu numai în analizele gramaticale
explicite, impuse de studierea gramaticii, ci și în cele implicite, din practica limbii, ceea ce se
reflectă uneori în greșeli de acord sau de altă natură. Aceste părți de propoziție sunt:
a. complementul direct
Este cea mai frecventă confuzie și poate să apară în mai multe situații:
● subiectul este așezat după verbe intranzitive la diateza activă: Pleacă trenul . / Îmi place
muzica . / Vin musafirii .
● subiectul este așezat după verbe refle xive cu se (cele mai multe reflexiv -pasive): Se face
ziuă. / Se luminează cerul .
Confuzia se produce din următoarele cauze :
– se pune, nejustificat, întrebarea ce? despre care se crede că este numai pentru complementul
direct ;
– nu se caută autorii acțiu nilor în cazul verbelor respective (autori care sunt de față) ;
– nu se recunoaște calitatea de intranzitive a verbelor, calitate care nu le permite să aibă
complemente directe ;
– nu se știe că verbele reflexive cu se nu pot avea pe lângă ele complemente directe, tocmai
din cauza acestui se, excepție de la regulă fac, totuși, verbele cu complement direct intern și
verbul dublu tranzitiv a întreba :
Găina se ouase un ou.
El se întreabă ceva.
● subiectul este așezat după verbe tranzitive urmate de complement e directe exprimate prin
pronume personale forme scurte de acuzativ :
Îl doare capul .
Nu mă sperie greutățile .
Confuzia apare din mai multe motive:
– întrebarea ce ? care se pune nejustificat;
– nu se au în vedere autorii acțiunilor;

86 – nu se știe că verbel e tranzitive nu pot avea pe lângă ele decât un complement direct sau o
completivă directă: verbele „a durea, a speria” au fiecare pe lângă ele câte un complement
direct, deci nu mai pot avea încă unul, ceea ce înseamnă că substantivele respective trebuie
declarate obligatoriu subiecte; numai verbele dublu tranzitive – a anunța pe cineva ceva, a
asculta pe cineva ceva, a întreba pe cineva ceva, a ruga pe cineva ceva – pot avea două
complemente directe: unul al persoanei și unul al obiectului:
Îl întreb ceva.
Mă ascultă lecția .
● subiectul este exprimat prin verbe la moduri nepersonale și urmează după predicatul verbal
sau nominal:
E ușor a schia .
Se aude venind.
În asemenea situații, tot din cauza întrebării ce?, a schia și venind pot fi luate greșit drept
complemente directe ; confuzia se poate înlătura avându -se în vedere că verbele și expresiile
verbale impersonale respective nu au subiecte. Subiectele se dezvoltă în propozițiile
subordonate subiective:
E greu să schiezi .
Se aude că vine .

b. Numele predica tiv
● Situații în care subiectul și numele predicativ pot fi confundate:
– subiectul este exprimat prin pronume personale și de politețe de persoanele I și a II a
singular și plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul î n
persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata ești primul de pe listă.
– numele predicativ este exprimat prin pronume interogative și relative:
Cine ești tu ?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
– subiectul este exprimat prin substantive comune art iculate cu articol hotărât sau prin
substantive proprii, iar numele predicativ prin substantive comune nearticulate sau articulate
cu articol hotărât:
Copilul este elev.
Andrei este un școlar sârguincios.

87 ● Situații în care subiectul și numele predicativ s e identifică cu ajutorul topicii. Ele au sfere
identice sau aproape identice:
– același cuvânt este subiect dacă este așezat în fața verbului
Soluția este aceasta.
Vlad este acela.
El este Vlad.
– același cuvânt este nume predicativ dacă este așezat după v erbul copulativ
Aceasta este soluția .
Acela este Vlad .

PREDICATUL
A. Note definitorii
 predicatul atribuie subiectului o acțiune, o stare, o caracteristică ori o însușire;
 predicatul este partea cea mai importantă a unei propoziții; fără el este, de cele ma i
multe ori, imposibil să comunicăm prin cuvinte o idee;
 prin predicat se realizează predicația unei propoziții;
 predicatul este partea principală de propoziție aflată în relație de interdependență
bilaterală cu subiectul. Aceasta înseamnă că predicatul im pune subiectului persoana,
numărul și genul, iar subiectul impune predicatului cazul nominativ.

1. Definiția predicatului
Predicatul este partea principală de propoziție care spune ceva despre subiect, arătându -se
ce face?, cum este?, ce este?, cine este? subiectul sau ce acțiune suferă?
Predicatul se referă întotdeauna la un subiect, chiar dacă acesta nu este exprimat sau
este inexprimabil.
Predicatul exprimă: acțiunea subiectului, existența subiectului, diferitele aspecte ale
stării în care se află subiectu l, însușirea atribuită subiectului.
Predicatul poate arăta și calitatea unui subiect exprimat printr -un nume de acțiune (un
infinitiv) sau printr -o acțiune (o propoziție subiectivă):
„E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune.”
În propozițiile impers onale, predicatul exprimă o acțiune care nu mai poate fi atribuită
subiectului (acesta nu poate fi identificat) sau o stare:
Afară ninge.

88 Vara tună și plouă torențial.
Acolo este frumos .
2. Întrebările principale ale predicatului sunt :
– ce face ? El citește.
– ce este ? Ea este profesoară .
– cine este ? El este Popescu .
– cum este ? Băiatul este inteligent .

B. CLASIFICAREA PREDICATULUI
În limba română, după structură, predicatul este de două feluri: verbal și nominal .
Predicatul se mai poate realiza și prin adverb sau interjecție, fiind denumit după partea
de vorbire: predicat adverbial , predicat interjecțional .
După structura sintagmatică, predicatul verbal poate fi:
– simplu , realizat printr -un singur verb sau o locuțiune verba lă;
– compus (complex), realizat prin două verbe, dintre care unul poate fi la modul
conjunctiv.

C. PREDICATUL VERBAL
1. Definiție
Predicatul verbal este partea principală de propoziție care arată ce se spune despre
subiect (când verbul prin care se expr imă predicatul este la diateza pasivă) sau ce face
subiectul (când verbul este la diateza activă sau reflexivă).

2. Întrebări
Conform definiției, întrebarea de bază a predicatului verbal exprimat prin verb și locuțiuni
verbale la diatezele activă și refle xivă este ce face? , care se pune subiectului:
Copiii se joacă în parc. – ce fac copiii?
Elevul învață poezia. – ce face elevul?
Predicatului verbal exprimat prin verbe la diateza pasivă nu i se potrivește întrebarea
ce face ?, ci o întrebare mai generală a predicatului: ce se spune despre ?:
Vasile este așteptat de părinți. – Ce se spune despre Vasile?
Pentru predicatele verbale fără subiect nu se pun întrebări pentru că nu au subiect: Se
înserează . Afară plouă .

89 3. Exprimarea predicatului verbal
Predicatul verbal se exprimă prin următoarele părți de vorbire:
● verbe predicative la moduri personale (indicativ, conjunctiv, condițional – optativ,
prezumtiv și imperativ), la diateza activă, pasivă sau reflexivă :
diateza activă :
El cumpără cărți.
Ana i-a scris mamei să-i trimită bani.
Aș fi citit cu plăcere poezia ta.
diateza reflexivă :
Voi vă gândiți la vacanță.
Spălați -vă pe mâini înainte de masă.
diateza pasivă :
Mașina a fost reparată repede.
Cântecul era interpretat cu măiestrie.
Valoare predicati vă au și verbele:
– a fi când are sensul verbelor : a exista, a se afla, a se găsi, a se petrece, a se întâmpla, a
valora, a costa, a dura, a trăi, a se duce, a -și avea originea :
Era în vara anului 1994.
Cât este litrul de lapte?
Brățara aceasta este câtev a milioane.
Cursul este de două ore.
– a rămâne, a ajunge, a ieși, a se face :
Ea a ajuns la gară.
Câinele a ieșit pe stradă.
● locuțiuni verbale cu verbul la un mod personal, la orice diateză :
Ei au luat -o la sănătoasa .
Și-a dat seama de greșeala făcută.
A fost scos din minți de atâta gălăgie.
Uneori, între elementele componente ale locuțiunii se pot intercala alte cuvinte:
Își aduse bine aminte de anii studenției.
A băgat imediat de seamă unde greșise.
● verbe impersonale ca sens și personale ca formă :
Se înserează . Fulgera . Ploua .
Se înnoptează . Mugește .

90 ● verb predicativ la un mod nepredicativ – infinitiv sau supin cu valoare imperativă:
A se agita înainte de folosire!
A nu se staționa pe chei!
De completat formularele!
● verbe reflexive impersonale : se știe, se cunoaște, se zice, se spune, se vede, se aude, se
cade, se cuvine, se pare.
● adverbe și locuțiuni adverbiale predicative , în calitate de regenți ai propozițiilor
subiective și urmate de conjuncția că: desigur, firește , negreșit, poate, bineînțele s, fără doar
și poate :
Desigur că va veni.
Firește că pleacă.
Fără doar și poate că vor pleca la mare.

Observație!
♦ Ele sunt predicate verbale, întrucât în fața lor nu poate să apară verbul copulativ „a
fi”. Când nu sunt urmate de conjuncția că, ele rămâ n adverbe de mod, cu funcție sintactică de
complemente circumstanțiale de mod:
Desigur vine.
Poate va pleca mâine.
● interjecții predicative care exprimă un îndemn, o adresare: iată, hai, haide, iaca,
uite, zău , iacătă, na :
Haide mai repede!
Iată un exempl u demn de urmat.
Aceste interjecții pot îndeplini funcția de predicat interjecțional, deoarece redau
diverse acțiuni, fiind astfel, apropiate de verbele la modul imperativ.
● interjecții onomatopeice
Pupăza zbrr! pe-o dugheană.
Pasărea țuști! din mâna lui.
El plosc ! una peste mâini.
Toate interjecțiile onomatopeice, ca predicate verbale, pot avea subiecte, semn că ele
sunt foarte apropiate de verbe.
Observație!

91 ♦ Dacă în propozițiile de mai sus apar verbele care redau acțiunile sugerate de
onomatopee, acest ea îndeplinesc funcția de predicat verbal, iar interjecțiile vor avea funcția de
complemente circumstanțiale de mod.

4. Clasificarea predicatului verbal
Predicatul verbal poate fi clasificat:
a. după numărul de componenți
În funcție de numărul de elemente din care se compune, predicatul verbal se clasifică
în: predicat verbal simplu și predicat verbal compus .
Predicatul verbal simplu este exprimat printr -un singur verb predicativ sau o singură
locuțiune verbală predicativă:
Ei citesc reviste.
Maria și-a adus aminte de colegi.
Predicatul verbal compus este condiționat de existența auxiliarelor de modalitate ( a putea, a
trebui, a avea, a dori, a fi, a avea ) și de aspect( a începe , a prinde, a da, a sta ): Ea poate să
învețe . El poate citi . Ei încep să scrie .

Observație!
♦ Categoria predicatului compus nu e însă suficient delimitată din punct de vedere
gramatical și, de altfel, nici ver bele de modalitate și nici cele de aspect nu formează o categorie
gramaticală precis constituită în limba noastră. În conseci nță, situația se va interpreta astfel : sau
două predicate verbale (El poate să citească; poate + să citească ) sau un predicat verbal și un
complement direct (Ele pot citi; pot + citi).
b. după prezența sau absența din propoziție
● exprimat – este predicat ul prezent în enunț: Afară plouă .
● neexprimat – se poate subclasifica în subînțeles și eliptic .

5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din componența lui
Uneori predicatul verbal lipsește. Această situație poate apărea la predicatul verbal
propriu -zis, atunci când verbul se subînțelege din context întrucât a fost exprimat în propoziția
sau fraza anterioară: Eu mănânc fructe, iar el alune.
Omiterea predicatului se face aici din nevoia de concizie, de scurtare a enunțului
(economie de limbaj). E a poate lua diferite aspecte:

92 ● omiterea (absența) totală a predicatului poate apărea în enunțuri afirmative sau în
răspunsuri scurte la întrebări:
Voi veți pleca mâine, iar noi, poimâine.
Unde pleci ? – La cinema.
● omiterea (absența) parțială a predicatul ui se manifestă prin:
– absența auxiliarului: Ai citit cartea? – Citit. pentru – Am citit ;
– forma verbală de bază este absentă: Ai dormit ? – Am. pentru Am dormit ;
– absența verbului din locuțiuni: Gura ! – pentru Ține-ți gura !
De asemenea, în cazul a două pre dicate coordonate, exprimate prin verbe la forme compuse,
auxiliarul poate să nu fie repetat pentru al doilea predicat:
Am mâncat și băut tot ce mi s -a dat.
Predicatul verbal eliptic este predicatul omis care nu a apărut într -un context anterior.
Omiterea lui se face tot din motive de concizie a enunțului. Elipsa predicatului verbal
este prezentă în:
– propoziții: Noi atunci – după el pentru Noi atunci ne luăm după el
– formule consacrate: „La mulți ani!” pentru Îți urez la mulți ani!

6. Topica și punctuația predicatului verbal
Locul predicatului verbal este, de obicei, după subiect, ambele aflându -se în relație de
interdependență: Copiii se joacă afară . Trenul întârzie .
În cazuri speciale, când accentul cade pe acțiunea verbului, predicatul stă înaintea
subiectului: Răsare soarele dinspre pădure. Sosesc cicliștii.
În limba română predicatul poate sta la început, în interior sau la sfârșitul propoziției.
Predicatul verbal nu se desparte prin virgulă de subiect când între ele nu sunt
intercalate alte părți de propoziție: Școlarii merg la circ.
Perechea de virgule, care marchează intercalările între subiect și predicat (cuvinte, grupuri de
cuvinte, propoziții sau fraze), nu este în măsură să schimbe regula generală a punctuației
predicatului. Apar iția acestora între subiect și predicat poate fi întâmplătoare și depinde numai
de cel care scrie sau vorbește:
Toți copiii , după ce au terminat cursurile, au plecat acasă.
Între subiect și predicat se poate folosi virgula, dacă între ele se intercalează o apoziție,
o subordonată sau un grup de subordonate:
Maria , prietena mea, a obținut rezultate bune la examen .
Simona , dacă o rogi, va veni .

93
7. Confuzia dintre predicatul verbal și cel nominal
Predicatul verbal exprimat prin verbul auxiliar a fi urmat de u n participiu (verb la
diateza pasivă) se poate confunda cu predicatul nominal în a cărui structură intră verbul
copulativ a fi urmat de un participiu cu valoare adjectivală:
Magnolia este înflorită .
Vc np (participiu – valoare adjectivală)
Poezia este recitată de fratele tău.
Pv diateza pasivă
Confuzia se poate înlătura prin proba complementului de agent. Dacă grupul a fi +
participiu poate fi urmat de un complement de agent (exprimat sau subînțeles), predicatul
este verbal exprimat printr -un verb la diateza pasivă. Valoarea morfologică a verbului a fi
este de verb auxiliar.
În caz contrar, predicatul este nominal, verbul a fi având valoare morfologică de verb
copulativ.

D. PREDICATUL NOMINAL
1. Definiție
Predicatul nominal este partea principală de propoziție care arată prin intermediul
verbului copulativ o însușire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:
Copilul este inteligent .
Maria este sportivă de performanță.
El este Ionescu.
Mama lui este pr ofesoară .

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se
spune despre?

3. Structura predicatului nominal
Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El
este alcătu it din două elemente: un verb copulativ , la un mod personal și un nume predicativ ,
care poate fi simplu sau multiplu .

94 Fiecare dintre cele două elemente intră în relație cu subiectul alcătuind un grup bine
studiat: Ele sunt vesele . Ele sunt vesele și feri cite.

I. VERBELE COPULATIVE
1. Definiție și trăsături definitorii
Verbele copulative au rolul de a stabili relația gramaticală dintre subiectul propoziției
și cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele sunt de relație între subiec t și
numele predicativ, cele care și -au pierdut total sau parțial sensul lexical. Aceasta înseamnă că
orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect. Există, însă și cazuri în care verbele
copulative nu au subiecte. Aceste situații se concretizează în expresiile verbale impersonale:
E bine că ai venit.

D. PREDICATUL NOMINAL
1. Definiție
Predicatul nominal este partea principală de propoziție care arată prin intermediul
verbului copulativ o însușire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se spune
despre?

3. Structura predicatului nominal
Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în num ele predicativ. El
este alcătuit din două elemente: un verb copulativ , la un mod personal și un nume predicativ ,
care poate fi simplu sau multiplu .
Fiecare dintre cele două elemente intră în relație cu subiectul:
Ele sunt vesele . Ele sunt vesele și ferici te.

I. VERBELE COPULATIVE
1. Definiție și trăsături definitorii
Verbele copulative au rolul de a stabili relația gramaticală dintre subiectul propoziției
și cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele stabilesc relațiea între subie ct
și numele predicativ. Aceasta înseamnă că orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect.

95 Există, însă și cazuri în care verbele copulative nu au subiecte. Aceste situații se concretizează
în expresiile verbale impersonale: E bine că ai venit.
Verbele copulative sunt nepredicative pentru că nu pot forma singure predicatul, ci numai
împreună cu un nume predicativ. Acestea se mai numesc și auxiliare.
Verbele copulative își păstrează calitatea de verbe nepredicative și când sunt folosite la
moduri nep ersonale:
● infinitiv: Are obligația de a fi atent.
● gerunziu: „ Fiind băiet, păduri cutreieram.”
● participiu (cu valoare adjectivală): Sentimentele devenite evidente nu mai pot fi
ascunse.
● supin: De rămas singur, nu am rămas.
Verbul copulativ este cel prin care se realizează acordul în persoană și număr cu
subiectul. De asemenea, el poartă și mărcile caracteristice predicației (mod, timp): Eu sunt
elev. / Eu eram elev . / Eu aș fi fost elev .

2. Caracteristici ale verbelor copulative
● sinonimia poate st abili, în unele contexte, o identitate aproximativă între: a fi și
verbele a se chema, a constitui, a întruchipa, a însemna, a se numi, a reprezenta :
Atitudinea ta este (se cheamă, reprezintă, înseamnă) o sfidare a colegilor.
a deveni și verbele a ajunge , a se face, a ieși :
El devine (ajunge, se face, iese) doctor.
a părea și a se părea :
Opinia ei pare (se pare) neîntemeiată pe argumente.
● nu au sens lexical
● sunt intranzitive
● verbe copulative fără subiect
Deși verbele copulative fac legătura dintre n umele predicative și subiecte putem aminti
aici situația expresiilor verbale impersonale în care subiectul este exprimat prin diferite părți
de vorbire sau printr -o subiectivă :
E important 1/ să studiem limba engleză .2/
PP SB
E important a învăța limba engleză.
● feluri de verbe copulative: exprimate și neexprimate .
Verbele copulative exprimate sunt verbele prezente în predicatul nominal:

96 Mașinile sunt scumpe.
Verbele copulative neexprimate sunt:
– subînțelese , când apar într -o propoziție anterioară
Eu sunt înalt , iar el, ( ) slab.
– eliptice , când lipsesc din propoziție fără a se pune problema apariției lor într -o
propoziție anterioară, în expresii verbale impersonale, când predicatul nominal este alcătuit
din adverbe și locuțiuni adverbiale:
Posibil să vină. (pentru E posibil să vină.)
Fără îndoială că n-a zis nimic. (E fără îndoială că n -a zis nimic.)
În unele predicate nominale copula nu este exprimată: " Fețișoara lui, / Spuma laptelui; /
Mustăcioara lui, / Spicul grâului."
Ideea de predicație poa te fi marcată prin pronunțarea pe un ton ascendent a
subiectului, iar în scris prin virgulă.
3. Prezentarea verbelor copulative
● A fi este cel mai frecvent verb copulativ:
„Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să -mi fii mireasă.”
Verbul copulativ a fi poate fi personal , ca în exemplu de mai sus, dar poate fi și
impersonal când intră în alcătuirea unor expresii verbale impersonale:
E frumos a călători prin țară.
Verbul a fi mai poate avea valoare de verb predicativ când are sens deplin și formează singur
un predicat verbal :
A fost odată un moș și o babă.
Ca verb predicativ personal poate fi echivalent semantic cu verbele a exista, a se afla, a se găsi,
a trece, a se duce, a costa, a se chema, a constitui :
Cartea este în ghiozdan.(se află)
De unde ești ? (provii)
Ca verb predicativ impersonal , verbul a fi poate fi înlocuit cu verbele a trebui, a se
întâmpla, a fi necesar :
Dacă este să sosească, anunță -mă.
În expresii ca mi-e sete, mi -e foame, mi -e frig, mi -e frică , e noapte, e vară, verbul a fi
este predicati v și formează singur un predicat verbal. Substantivele care îl însoțesc au funcție
sintactică de subiect .

97 Ca verb auxiliar , verbul a fi intră în structura modurilor și timpurilor diatezei pasive,
precum și în cea a tuturor formelor verbale compuse : conjun ctiv perfect ( să fi auzit ),
indicativ viitor ( voi fi venit ), infinitiv perfect ( a fi venit ).
● A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba literară: Prin studiu, orice om
devine instruit.
● A ieși, a ajunge, a se face sunt verbe copulative când pot fi înlocuite cu verbul a
deveni : Grâul s-a făcut frumos . Mihai a ieșit pictor . Ea a ajuns inginer .
Aceste verbe pot fi predicative personale sau impersonale , formând singure un predicat verbal:
Noi ieșim afară. (verb predicativ personal);
În cafea i -a ieși t că va avea succes. (verb predicativ impersonal)
El a ajuns acasă. (verb predicativ personal)
Îți ajunge cât ai alergat. (verb predicativ impersonal)
Cursul se face cu bani. (verb predicativ p ersonal)
S-a făcut . (verb predicativ impersonal)
Ca verb predic ativ, se face apare în două ipostaze:
– verb reflexiv pasiv: Cum se face această problemă? ( = este făcută)
– cu sensul de bază modificat: a simula, a se întâmpla, a părea, a fi posibil .
● A însemna este verb copulativ, dar poate avea valoare predicativă c ând are sensul de a nota, a
pune un semn .
Asta înseamnă nechibzuință. ( verb copulativ)
El însemna zilele rămase până la vacanță. (verb predicativ)
● A părea este un verb copulativ când este personal și prezintă caracteristica
subiectului ca aparență, dar poate avea și valoare predicativă ca verb impersonal în expresiile
verbale impersonale: pare, se pare, mi se pare :
Iarba pare de omăt. (verb copulativ)
Iancu pare un bunic fericit. ( verb predicativ)
Se pare 1/ că nu va mai insista.2/
PP SB
Mi se pare 1/ că mama a uitat fereastra deschisă.2/
PP SB
● A rămâne este copulativ personal sau impersonal când arată mai ales subiectul: El a
rămas același.
Rămâne hotărât 1/ că vei pleca mâine 2/.
PP SB

98 Poate avea valoare predicativă atunci când este personal și impersonal cu sensul de trebuie :
În fiecare noapte rămânea la cabană. (verb predicativ personal)
Nu-i rămâne decât să accepte. (verb predicativ impersonal)
Rămâne de verificat. (verb predicativ impersonal)
Verbul copulativ, în unele situații, nu este exprimat, ci doar subînțeles. Absența verbului
copulativ poate fi marcată, fără a fi obligatoriu, prin virgulă, linie de pauză sau două puncte :
„Religia – o frază de dânșii inventată.”
„Vorba multă, sărăcia omu lui.

II. NUMELE PREDICATIV
1. DEFINIȚIE
Numele predicativ reprezintă componenta preponderent lexicală a predicatului nominal,
precizând identitatea, caracteristica sau calitatea subiectului. Semantic, numele predicativ
este partea esențială a predicatulu i nominal, care atribuie subiectului o însușire sau o
caracteristică, arătând cine este ?, ce este ? sau cum este subiectul?:
Băiatul acela este Mihai .
Ea este profesoară .
Munții sunt înalți.
Numele predicativ este o parte esențială pentru înțelesul deplin al propoziției fiind
legat de subiect printr -un verb copulativ la mod personal.

2. CLASIFICAREA NUMELUI PREDICATIV
● după numărul de elemente componente există:
a. nume predicativ simplu – alcătuit dintr -un singur cuvânt și realizat prin orice parte de
vorbire cu înțeles de sine stătător: adjectiv, substantiv, pronume, adverb, verb : Clădirea este
veche . „Tu ești Ștefan Domn cel Mare.”Cărțile sunt ale mele . „Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost
așa rămânem.” Multe sunt de văzut .
b. nume predicativ dezvo ltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puțin doi termeni
autonomi lexical, înscriși într -o relație de dependență :
„De omorât nu l -a omorât jupânul, că jupânul nu era om așa de rău .”
„Certitudinea trebuie atunci să fie certitudine de sine .”
c. nume predicativ mixt este format din infinitivul unui verb copulativ și un nume (substantiv,
adjectiv, pronume): Toți par a fi resemnați . Câmpul pare a fi de vată .

99 d. nume predicativ multiplu este alcătuit din mai multe unități lexicale autonome în relație
de coordonare copulativă sau adversativă:
Ei sunt tineri, înalți și puternici .
„Apele -s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața.”
El nu a fost nici primul , nici ultimul .
Carmen nu era frumoasă, ci grațioasă .
● după prezența sau absența din propoziți e, numele predicativ este de două feluri:
a. exprimat – numele predicativ este prezent în propoziție : Copiii sunt veseli .
b. neexprimat – numele predicativ subînțeles apare ca răspuns scurt la o întrebare:
– Ești sănătos ? – Sunt. (sănătos)

 după conținut , numele predicativ califică sau identifică subiectul. Din acest motiv
există două tipuri fundamentale de nume predicativ:
a. de calificare – atribuie subiectului o calitate, o însușire, o caracteristică; acest tip de nume
predicativ este redat, în general, printr -un substantiv nearticulat sau articulat cu articol hotărât,
printr -un substantiv în genitiv sau în acuzativ, printr -un adjectiv, un pronume nehotărât, un
numeral cardinal, un verb la supin sau un adverb:
Ei sunt descurcăreți .
Noi suntem împotriva propunerii tale.
Tu ești mai bun decât mine.
Cartea mea este aceea .
Noi am fost în familie patru frați.
Multe sunt de făcut și puține de vorbit .
E bine să vorbești cu mama lui.
b. de identificare exprimă o noțiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei
subiectului; este redat printr -un nume propriu sau printr -un substantiv articulat cu articol
hotărât, printr -un pronume personal sau demonstrativ, prin pronumele cine, printr -un numeral
ordinal sau verb la infinitiv:
„Iar cerul este tatăl meu / Și mumă -mea e marea .”
Cine este persoana cu care m -am întâlnit?
Istoria este cea dintâi carte a unei națiuni.
Dorința mea este de a spune lucrurilor pe nume.
Singura posibilitate pe care o avem este aceasta .

100
3. EXPRIMAREA NUMELUI PREDICATIV
Numele p redicativ poate fi exprimat printr -un substantiv, un adjectiv substantivizat
sau un pronume (în nominativ și, precedat de o propoziție , în genitiv sau în acuzativ), un
adjectiv, un numeral, un verb la supin sau la infinitiv, un adverb sau o interjecție:
 substantive (locuțiuni substantivale) și părți de vorbire substantivizate în cazurile :
– nominativ : Ea este comerciantă .
Faptele din tinerețe devin aduceri -aminte .
– genitiv cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională (precedat de articol posesiv):
Mași nile din stradă sunt ale patronului .
E împotriva prevederilor legale.
– dativ cu prepozițiile conform, potrivit, contrar :
Lucrările vor fi conform planului .
E contrar bunului -simț să pleci.
– acuzativ cu prepoziții:
Casele sunt din lemn .
„Noi suntem cei mai mulți de pe Argeș .”
Fiecare floare era cu miros dulce.
Numele predicative se pot exprima și prin părți de vorbire substantivizate:
– adjective : Ea este hărnicuța care te -a uimit.
– pronume : El este un nimeni .
– numeral : Neșansa lui a fost un trei pe care l-a primit la fizică.
– verbe : Ei au devenit niște suferinzi .
Mihai este rănitul de ieri.
– adverbe : Serviciul pe care i l -ai făcut înseamnă un mare bine pentru el.
● pronume cu valoare substantivală , cu excepția pronumelui de întărire, în aceleași
cazuri ca și substantivul:
a. pronume personal
Tu ești tu și el e el. (N.)
Greșeala este a lor . (G. fără prepoziție)
De ce nu ești împotriva ei ? (G. cu prepoziție)
Florile sunt pentru mine . (Ac. cu prepoziție)
b. pronume personal de politețe
Dirigintele clasei este dumnealui. (N.)

101 Mașina este a dumneaei . (G. fără prepoziție)
Eu nu sunt împotriva dumneavoastră . (G. cu prepoziție)
Cadoul este pentru dumneata . (Ac. cu prepoziție)
c. pronume reflexiv în Acuzativ cu prepoziție
Toată strădania este pentru sine .
d. pronume posesiv
Costumul este al meu . (N.)
Reușita este alor noștri . (G.)
Arbitrul este contra alor noștri . (G. cu prepoziție)
Tatăl său era de-ai noștri . ( Ac cu prepoziție)
e. pronume demonstrativ
Prietenul meu este acesta . (N.)
Haina este a celui lalt. (G.)
Noi suntem împotriva acesteia . (G. cu prepoziție)
Toată admirația este pentru aceasta . (Ac. cu prepoziție)
f. pronume nehotărât
El a ajuns cineva în viață. (N.)
Meritul este al fiecăruia dintre voi. (G.)
El este contra tuturor . (G. cu prepoziție)
Întrebarea este pentru același . (Ac. cu prepoziție)
g. pronume relativ
Știu cine erau ei. (N.)
Maria nu știe ale cui sunt florile. (G.)
Am întrebat -o împotriva căruia dintre ei este. (G. cu prepoziție)
Nu mi -a spus pentru cine sunt cărțile. ( Ac. cu prepoziție)
h. pronume interogativ
Cine este ea ? (N.)
A cui este poșeta ? (G.)
Împotriva căreia dintre ele ești tu ? (G. cu prepoziție)
Pentru cine este premiul ? (Ac. cu prepoziție)
i. pronume negativ
El nu a ajuns nimic . (N.)
Meritul nu este al nici unuia dintre studenți. (G.)
Mihnea n -a fost împotriva nimănui . (G. cu prepoziție)

102 Aceste cărți nu sunt pentru nimeni . (Ac. cu prepoziție)
● numerale cu valoare substantivală, în aceleași cazuri ca și substanti vul
a. numeral cardinal propriu -zis
Cu n oi se fac zece. (N.)
Meritul este a celor trei . (G. fără prepoziție)
Maria este împotriva celor două . (G. cu prepoziție)
Prăjiturile sunt pentru cei doi . (Ac. cu prepoziție)
b. numeral ordinal
Doru a ajuns primul din clasă. (N.)
Bagajele sunt ale celui de-al doilea . (G.)
Juriul a fost împotriva ultimului . (G. cu prepoziție)
Premiul este pentru cel dintâi . (Ac. cu prepoziție)
c. numeral colectiv
Ei sunt tustrei . (N.)
Mașina este a amândurora . (G.)
Ea este contra amândurora . (G. cu prepoziție)
Fructele sunt pentru amândoi . (Ac. cu prepoziție)
d. numeral multiplicativ cu valoare adjectivală în N
Câștigul ei este întreit .
e. numeral fracționar
Această parte este o jumătate . (N.)
Efortul este al unei doimi dintre elevi. (G.)
Cărțile sunt pentru un sfer t din clasă. (Ac.)
● adjective în cazul nominativ , la toate gradele de comparație:
– pozitiv : Ziarele au devenit interesante.
– comparativ – de superioritate :
Revistele acestea au devenit mai interesante ca acelea.
– comparativ – de egalitate :
Aceste pu blicații au devenit tot așa de interesante ca acelea.
– comparativ – de inferioritate :
Aceste anunțuri au devenit mai puțin interesante ca acelea.
– superlativ – relativ : Acești elevi au ajuns cei mai buni .
– superlativ – absolut : Aceste rubrici au deveni t foarte interesante .
● verbe la moduri nepersonale :

103 – infinitiv : Obligația lui este a citi mult.
Obligația lui este de a-și aminti de ei.
– supin : Problema aceasta este de nerezolvat .
Era de așteptat să zică acest lucru.
– participiu și gerunziu a cordat (cu valoare adjectivală):
El este liniștit.
Maria este căsătorită .
Apa este spumegândă .
Numele predicative exprimate prin gerunzii și participii ca adjective stau numai în
cazul nominativ.
● adverbe și locuțiuni adverbiale în:
– predicate nominale c u subiecte:
Astfel e țara Ardealului.
– expresii verbale impersonale:
E cu neputință să pleci acum.
– în predicate nominale eliptice de verbul copulativ, după care urmează propoziții
subiective:
Cu neputință să pleci acum.
● interjecțiile cu funcție de nu me predicativ apar rar, mai ales în expresii de forma:
Este vai de capul lui.
Unele interjecții care au semnificație adjectivală pot să apară cu valoare expresivă: E
cam tra – la – la băiatul acela!

4. CAZUL NUMELUI PREDICATIV
Numele predicativ poate sta în oricare din cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ .
Când este exprimat prin părți de vorbire din categoria numelui, numele predicativ
apare în cazul nominativ.
Când sunt însoțite de prepoziții, numele predicative apar în genitiv, dativ, și acuzat iv:
Mama este contra minciunii . (G)
Hotărârea este conform legii . (D)
Cerceii sunt de argint . (Ac)
Când este exprimat prin substantiv sau pronume, numele predicativ apare în genitiv fără
prepoziție:
Caietul este al meu . Meritul este al școlii.

104
5. CONFUZII CU ALTE PĂRȚI DE PROPOZIȚIE
Numele predicativ poate fi confundat cu următoarele părți de propoziție:
● complementul circumstanțial de mod
Numele predicativ se confundă cu complementul circumstanțial de mod deoarece:
– se pune întrebarea cum? , specifică atât numelui predicativ, cât și complementului
circumstanțial de mod;
– se pierde din vedere că, într -un exemplu ca El devine agitat , agitat nu exprimă
circumstanța acțiunii ca în El doarme agitat , ci o însușire a subiectului transmisă ace stuia prin
intermediul verbului copulativ;
– adjectivele de pe lângă verbele copulative sunt luate greșit drept adverbe de mod.
● subiectul
Numele predicativ și subiectul pot fi confundate în următoarele situații:
– atunci când subiectul este exprimat prin pronume personale și de politețe de
persoanele I și a II a singular și plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se
face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata ești primul de pe listă.
– numele predicativ este exp rimat prin pronume interogative și relative, acestea având rolul de
identificare :
Cine ești tu?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
– numele predicativ este exprimat prin substantive comune nearticulate sau articulate cu
articol hotărât, iar subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât
sau prin substantive proprii:
Copilul este elev.
Dragoș este un student bun.
● complementul direct
Confuzia este posibilă pentru că:
– întrebarea ce (specifică subiectului, numelui predic ativ și complementului direct) se pune ca
pentru complementul direct, adică fără implicarea subiectului, de care numele predicativ este
legat prin verbul copulativ, creându -se falsa credință că funcția de nume predicativ este în
acest fel, o complinire a v erbului copulativ, fără nici o legătură cu subiectul.
– nu se știe întotdeauna inventarul verbelor copulative.

105 Confuzia dintre cele două părți de propoziție se face în sensul că numele predicative
sunt luate drept complemente directe și nu invers.

6. TOPI CA ȘI PUNCTUAȚIA PREDICATULUI NOMINAL
De regulă, predicatul nominal stă în urma subiectului, la fel ca predicatul verbal: Mașina lui
este nouă .
Predicatul nominal poate sta și în fața subiectului când are ca nume predicative
pronume interogative sau relat ive:
Cine este el?
Nu știu ale cui sunt manualele.
De asemenea predicatul nominal stă înaintea subiectului atunci când se insistă asupra
celor exprimate de predicatul nominal:
E foarte frumoasă fata cu care te plimbi.
Ale voastre sunt mănușile?
Locul verbu lui copulativ este între numele predicativ și subiect:
Ele sunt învățătoare.
În predicatele nominale fără subiect verbul copulativ stă în fața numelui predicativ: E
imposibil să pleci.
Locul numelui predicativ este după verbul copulativ și în propozițiile care au subiect:
Mașinile sunt noi. – dar și în propozițiile fără subiect: E frumos ce faci.
Pot exista și abateri de la topică:
Astfel este Țara Ardealului.
Numele predicativ stă întotdeauna după verbul copulativ și după subiect în următoarele
situații:
● când atât el, cât și subiectul sunt exprimate prin verbe la infinitiv:
A reuși în viață înseamnă a persevera .
● când ambele funcții sintactice sunt realizate prin substantive articulate cu articol
hotărât:
Repetiția este mama învățării.
Dacă cele două s ubstantive nu au același număr, iar verbul copulativ se acordă cu același
cuvânt, numele predicativ poate să apară și pe primul loc:
Averea lui este înțelepciunea .
Înțelepciunea este averea lui.

106 ● când una dintre cele două funcții este realizată prin subst antiv articulat hotărât, iar
cealaltă prin substantiv nearticulat , dar precedat de adjective pronominale sau calificative la
superlativ:
Foamea este cel mai bun bucătar .
● când nici una dintre cele două funcții nu se exprimă prin substantiv nearticulat sau
articulat cu articol nehotărât :
Motivul este altul.
Aceasta este întrebarea mea.
Între părțile componente ale predicatului nominal și cele ale numelui predicativ multiplu se pot intercala
alte părți de propoziție sau chiar o propoziție întreagă:
Să fie ea fericită !
Ești, îi zise ea , un învingător.
Predicatul nominal nu se desparte prin virgulă de subiect. Intercalările între subiect și predicatul
nominal, care se separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula:
Rareș, cu toate greșelile pe care le -a făcut, rămâne un băiat bun.
Numele predicativ așezat lângă verbul copulativ nu se desparte niciodată prin virgulă
de verbul copulativ, deoarece amândouă cuvintele formează o singură parte de propoziție:
Copacii sunt înalți .
Când între verbul copulativ și num ele predicativ se intercalează unele adverbe sau locuțiuni
adverbiale incidente (fără funcție sintactică în propoziția respectivă) – desigur, firește,
bineînțeles, așadar, în concluzie, în realitate – acestea se pun între virgule: Cărțile sunt,
bineînțeles , noi.
Virgula se folosește între numele predicativ și subiect pentru a marca lipsa verbului
copulativ: El este inteligent și ea , frumoasă.
Numele predicativ multiplu coordonat disjunctiv prin conjuncțiile ori, sau nerepetate,
nu se despart prin virgulă: E ști nervos sau plictisit ?
Virgula nu se folosește nici atunci când părțile componente ale numelui predicativ
multiplu sunt coordonate prin conjuncția și nerepetată:
Toți copiii sunt veseli și mulțumiți .

7. VALORI EXPRESIVE ALE PREDICATULUI
Paleta de figur i de stil (procedee artistice) întâlnită în literatura română se realizează și
cu ajutorul predicatului verbal sau nominal.

107 Cuvântul prin care este exprimat numele predicativ poate fi folosit cu sens figurat,
având, de obicei, valoarea de epitet sau de com parație.
Epitetul ca valoare a numelui predicativ exprimat prin adjectiv propriu -zis sau adjectiv
provenit din participiu:
„Văzduhu -i aspru, greu și argintat .”
„Uriașii munți ….erau acum blajini, tihniți și prididiți de soare.”
Comparația – numele predicat iv cu această valoare poate fi exprimat printr -un substantiv fără
prepoziție sau precedat de adverbul de comparație ca:
„Înfloresc grădinile, / Ceru -i ca oglinda …”
Personificarea se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul predicatului (a verbului), at ribuind
unui lucru sau unui animal acțiuni pe care nu le pot face decât persoanele:
„Se scuturau frunzele toamnei, și semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru și se
pregăteau pentru o nouă iarnă.”
Repetiția predicatelor poate fi folosită cu scop s tilistic, scriitorul urmărind prin aceasta
să-l facă pe cititor să -și imagineze timpul îndelungat al desfășurării acțiunii, intensitatea sau
repeziciunea ei ori impresia puternică pe care o produce o anumită acțiune:
„Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbr ă, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.”

„Mircea însuși mână -n luptă vijelia -ngrozitoare,
Care vine, vine, vine , calcă totul în picioare.”

Antiteza este de asemenea un procedeu des utilizat:
„Ea un înger ce se roagă
El un demon ce visează.”
„Căci voi murind în sânge
Ei pot să fie tari.”

Metafora ca valoare a predicatului se întâlnește în operele scriitorilor talentați, ca o
expresie a unor idei înălțătoare:
„Cărbunii, când ți -or arde -n vatră
În seri de ani târzii și goi

108 Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândești c -am ars și noi.”
„Limba noastră -i o comoară
În adâncuri înfundată.”

8. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
Prin acordul predicatului cu subiectul, se verifică gradul de stăpânire a sintaxei
propoziției și a morfologiei . Regulile acordului par simple în formularea lor generală și
categorică. ( Predicatul se acordă cu subiectul, după forma acestuia, în număr, persoană, gen
și caz), însă acordul ridică numeroase probleme pentru că, în situațiile în care se găsesc
subiectul și predicatul, cuvintele care sunt exprimate, cuvintele pe care le determină, cuvintele
apropiate de ele sunt foarte variate și complexe, iar regulile particulare de acord sunt
categorice numai pentru anumite situații și mai largi pentru altele, promițând două sau mai
multe posibilități, în sensul că există excepții admise sau variante numai tolerate de limba
literară, alături de un model recomandat.

Acordul în persoană are mai multe implicații afective, fiind adesea dependent de
modul în care vorbitorul c onsideră relația interpersonală.
Atunci când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează și vorbitorul,
predicatul stă la persoana I plural :
„Am ajuns. Toți pasagerii ne dăm jos .”
În caz că subiectul regentei este la persoana I sau a II -a, subordonata atributivă a
numelui predicativ al regentei poate avea predicatul acordat cu subiectul regentei, deci
persoana I sau a II -a:
a. ”Sunt un om care iubesc adevărul și, fiindcă îl iubesc, știu să -l caut.”
„Am priceput că ești un om care știe ce va s ă zică să trăiești.”
b. Poate avea predicatul acordat cu numele predicativ al regentei, adică persoana a III -a:
„Sunt un june tânăr și un fericit, care suferă peste poate și iubește la nemurire.”
În cazul subiectului multiplu format din pronume personal la diferite persoane,
persoana I are preponderență asupra celorlalte persoane, iar persoana a II -a are preponderență
asupra persoanei a III -a, incluzând aici și substantivele.
Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr -un pronume personal
de pers oana I singular sau plural, predicatul se pune la persoana I
plural, indiferent de persoana celorlalte subiecte

109 „Cât n-am fi morți, voi cinci și eu …”
„Eu și el lucrăm în raionul acesta.”
Uneori, subiectul exprimat prin pronume de politețe de persoana a II I-a singular:
Excelența voastră, Măria -ta, are predicatul la persoana a III -a plural sau singular, ceea ce
constituie un element de accentuare al respectului, un acord livresc sau distant de tip formal
cu substantivul din cadrul locuțiunii:
„Stăpânitor al credințelor, Strălucirea -ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a -i spune că
trebuie să se scoale, afară numai dacă nu vrea să lase a trece ceasul rugăciunii de dimineață.”
Tot în acest caz se poate face acordul și cu persoana a II -a:
Măria -ta hotărăști .
Excelența -voastră sunteți rugat să poftiți în salon.

Acordul în număr se face în următoarele cazuri:
a. când subiectul este format din mai mulți termeni care se află în raport de coordonare
copulativă (subiect multiplu), predicatul se pune la plural:
„Și-atunci odată pornesc și turturica și calul, fugind pe întrecute”.
„Dragi -mi erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei din
copilărie”.
b. când termenii subiectului se confundă într -unul singur din punct de vedere al raportului c u
realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la singular:
„Să ne îndesească mai mult cu udeala pentru că acolo stă toată puterea și îndrăzneala.”
„E ură și turbare
În ochii lor cei negri, adânci și disperați.”
c. predicat ul se pune tot la singular, când subiectul este format din mai mulți termeni care se
află în raport de coordonare disjunctivă:
„Boierul sau înlocuitorul lui, arendașul , e stăpânul satului.”
d. există și alte situații de acord ale subiectului cu predicatul când subiectul este legat de o
parte de propoziție care denumește un participant la acțiune și, în acest caz, acordul
predicatului se face astfel:
– cu predicatul la plural, dacă împreună cu exprimă un raport colectiv:
„El împreună cu fata se puseră în căr uța zmeoaicei.” (în acest caz fiind vorba de un subiect
multiplu)
– cu predicatul la singular, dacă împreună cu exprimă un raport asociativ:

110 „În zadar, tânărul Coridan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea , a protestat, în
numele drepturilor înscrise în constituție”. (acordul cu singularul dovedește că, de data
aceasta, avem un subiect format dintr -un singur cuvânt urmat de un complement sociativ).
Se mai întâlnește și o altă situație a acordului în număr, când numele predicativ este la
alt număr decât su biectul. În acest caz, verbul copulativ se acordă în număr cu subiectul:
„Nu știu ce minte au unii părinți, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului ca și cum
acela era părinții.”
În cazul în care subiectul este un pronume la pluralul politeții sau al modestiei, verbul
copulativ se pune la plural, dar numele predicativ și participiul din predicatul verbal la diateza
pasivă se pune la singular:
„Dacă până mâine dimineață, n -avem raportul dumneavoastră , veți fi considerat ca
demisionat.”

Acordul în gen al numelui predicativ sau al predicatului verbal exprimat prin verb la
diateza pasivă, ridică probleme numai în cazul unui subiect plurimembru, ai cărui termeni
sunt substantive sau pronume de genuri diferite, întrucât la acest acord intră în joc mai mulți
factori:
a. distincția între numele de ființe și cele de lucruri, iar la numele de lucruri, numărul
(singular sau plural) la care stă subiectul;
b. când termenii subiectelor sunt numai ființe de gen feminin și masculin sau masculin și
neutru, regula este s implă: are prioritate genul masculin;
Tata și mama sunt bine dispuși .
Elevii și elevele au fost felicitați .
Elevii și cadrele didactice sunt prezenți .
c. când subiectul multiplu conține atât nume de ființă, cât și de lucruri, acordul se face cu
genul numel or de ființe:
Greșeala (greșelile) și autorul (autorii) ei (lor ) erau cunoscuți .
Sacul (sacii) și pisica (pisicile ) au fost găsite .
Referitor la acordul în gen, atunci când termenii subiectului plurimembru sunt nume
de obiecte, tipurile de acord sunt mai v ariate.
Ținând cont de tendințele actuale privind acordul cu un termen multiplu, putem ajunge
la concluzia că între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii – claritatea
mesajului și economia de material lingvistic – acordul îl slujește m ai ales pe primul.

111 Pluralul predicatului, de exemplu, când propoziția are subiect plurimembru, este tot
mai riguros reclamat de normă.
Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta este preferat
de limbă, fiind uneori, singurul a dmis.
În această din urmă situație se află acordul în gen cu antroponimele: În „ Elevul este
harnic ” și „ Elevul este harnică ”, orientarea numelui predicativ se face exclusiv după
conținutul subiectului.
O situație identică există la subiectul multiplu, ai c ărui constituenți prezintă identitatea
referențial. Predicatul unor astfel de propoziții apare la singular, fără excepții, în concordanță
cu sensul contextual al subiectelor (referent unic):
Întemeietorul și conducătorul revistei a plecat la scurt timp dup ă aceea.
Oscilația limbii între acordul gramatical și cel nongramatical se desfășoară uneori sub
controlul prezenței sau absenței articolului definit. Apariția articolului la cuvintele utilizate ca
subiect, înclină de multe ori balanța în favoarea acordulu i gramatical, în situații în care, altfel
ar fi fost posibil și un acord nongramatical:
O mulțime a plecat (au plecat); dar:
Mulțimea a plecat.
„Convorbiri literare” a reapărut (au reapărut); dar:
„Convorbiri literare” au reapărut.
Există propoziții în car e acordul nongramatical este singurul posibil în absența
articolului:
Piper și oțet este suficient în cămări .
Articularea definită nu numai că face posibil acordul gramatical, dar îl impune și ca
regulă: Piperul și oțetul s-au terminat .
Răsfrângerea sfer ei acordului prin atracție în beneficiul celui gramatical este un
fenomen foarte activ în zona acordului verbal.
Nici mama, nici tata n-a venit, dar:
Nici mama, nici tata n-au venit.
Chiar și în cazul topicii inverse, atracția este tot mai puțin tolerantă, în ciuda faptului
că acordul gramatical solicită în asemenea situații mai multă atenție și concentrare în
exprimare: A venit mama și tata. Au venit mama și tata.
În unele cazuri, predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt din propoziție:
Parcă le scoseseră cineva inimile din ei.

112 Aici, acordul s -a făcut, evident greșit, cu complementul inimile . Predicatul trebuie să
fie la singular, acordul efectuându -se cu subiectul exprimat prin pronumele nehotărât cineva .
Greșelile de acord gramatical apar și în cazul în care predicatul este exprimat printr -un
verb reflexiv și un participiu .
Deoarece, se consideră, în mod greșit, că reflexivul unor verbe este întotdeauna
impersonal, apar exprimări de felul acesta:
Se cuvine menționate succesele obținute, în loc de:
Se cuvin menționate succesele obținute.
În acest exemplu, predicatul se cuvin , fiind aici verb personal, numele predicativ
exprimat prin participiul menționate trebuie acordat în gen și număr cu subiectul succesele .
Unii vorbitori fac acordul greș it, punând predicatul la singular, atunci când acesta
precedă subiectul multiplu:
„Cânta fata și băiatul”, în loc de:
„Cântau fata și băiatul”.
În acest caz, greșeala provine din faptul că primul termen al subiectului multiplu se
află la singular și se ia în considerare nu numai acesta, neglijându -se celălalt substantiv care
intră în alcătuirea subiectului multiplu.
Uneori, acordul se face greșit la plural, din cauză că autorii respectivi sunt influențați
de determinantele multiple ale subiectului:
Personal itatea lui Daniel și a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor, în loc de:
Personalitatea lui Daniel și a lui Radu a insuflat încredere colegilor lor , sau mai corect:
Personalitatea lui Daniel și cea a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor .

Cauzele dezacordului în limba română, utilizând aspectul vorbit al limbii, în special,
sunt:
Omonimia persoanei a III -a singular și a III -a plural și extinderea analogică:
El să vină. / Ei să vină.
El cânta. / Ei cânta.
Analogic:
El cânta. / Ei cânta (u).
El cântase. / Ei căntase (ră).
Influența pluralului :
S-au efectuat cercetări ale căror rezultate s -au avut în vedere la…
Ambiguitatea grupării pronume reflexiv + verb :

113 Se are în vedere rezultatele.
Îmi place copiii.
Mă doare picioarele.
Se va vinde la lic itație pentru automobile .
Hiperacordul (hipercorectitudine):
În ceea ce privesc filmele…
Ce sunt cu fotografiile acestea?
Aceeași situație pentru verbul trebuie :
Îți trebuie fotografii.
Nerespectarea regimului : un verb poate impune complementului său anumi te
caracteristici de construcție.
Îl ascultă.(Ac.)
Îi mulțumim.(D.)
Sau poate impune folosirea unei anumite construcții prepoziționale:
Omul (pe) care l -ați chemat…, dar:
Îl aștepta pe teren.
Exprimarea grăbită, neglijentă, prin omiterea prepoziției :
Copii i care i -ați văzut frați.
Cartea care am citit -o nu este corespunzătoare.
Eroare în sens invers.
El nu aparține la sindicatul nostru.
Ei nu aparțin la secția noastră.
Folosirea ca intranzitive a unor verbe tranzitive :
Măsor 1,70 în înălțime.
În comentariil e sportive : omiterea complementului direct:
…părându -i lui… … stopând pe piept.
Combinarea intranzitivului cu pronumele reflexiv :
Se merge, se pleacă, se călătorește, se interferează etc.
Grupare verb + participiu (variabil, adjectival) :
Se cer s mulse.
Se vor dovedite.
Întrebuințarea formelor greșite de infinitiv ale verbelor : a apărea, a plăcea, a
desplăcea, a tăcea :
Va place…spectatorilor .

114 Veți apare din nou în rolul…
Imperativele : nu fă, nu zi, nu(te) du .
Existența formelor verbale paralele : văd(văz), pun(pui), rămân(rămâi), etc.
Construirea fără subiect a unor propoziții cu predicat nominal :
(…) Este rezultatul faptului…
Deși în practica școlară posibilitatea apariției dezacordurilor gramaticale, lexicale sau
semantice este mai mică (și atunci amendată prompt), decât în limbajul familial, spre
exemplu, sau în cel al microgrupurilor constituite pe diverse criterii, sarcina educatorului este
de a face cunoscute cazurile dezacordului și de a încerca, prin toate mijloacele ce -i stau la
îndemână, să -l înlăture.

ATRIBUTUL
Atributul este partea secundară de propoziție care detemină un substantiv sau un
înlocuitor al acestuia.
Întrebările la care răspunde: care? , ce felde?, (al, a, ai, ale) cui?, câți?, câte?

Felurile atributului :
1. atributul adjrctival
2. atributul substantival
3. atribulul pronominal
4. atributul verbal
5. atributul adverbial

1. ATRIBUTUL ADJECTIVAL poate fi exprimat prin:
– adjectiv propriu -zis: flori albe, case mari , cer senin ;
– adjectiv pronominal : mașina noastră , hainele noastre ;
– adjectiv demonsra tiv: acea fată, animalele acestea, clasele celelelalte ;
– adjectiv nehotărât: toți copiii, fiecare pisică ;
– adjectiv negativ: niciun elev, nicio frunză;
– adjectiv de întărire: ea însăși, noi însăși ;
– adjectiv relativ: Nu se știe ceformație va cânta în deschider e.
– adjectiv interogativ: Care elev a spart geamul?
– numeral cu valoare adjectivală
– cardinal propriu -zis: cinci băieți, treizeci de caiete;

115 – colectiv: amândoi cățeii, tuszece șoferii;
– multipliplicativ: efortul îndoit, răsplata înzecită ;
– distributiv: câte tre i elevi, câte trei cărți;
– ordinal: al șaselea concurent, a douăsprezecea lună.

2. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL este exprimat prin substantiv și poate fi de mai
multe feluri:
a. atribut substantival genitival : lumina zilei, gândurile mamei ;
b. atribut substantival prepozi țional :
Ac. haina de blană , scaunul de lemn ,
G. culoarea ochilor , mesteacănul din fața geamului ;
D. rezultatele mulțumită eforturilor
c. atribut substantival în dativ fără prepoziție : văr mamei , nepoată tatei
d. atribut substantival apozițional (apoziție) : Crist ina, fiica mea , este avocat.
I-am dat dicționarul Adinei, soraei .

OBSERVAȚII
a. Apoziția poate fi simplă – Noi, copiii , ne bucurăm de cadouri.
b. Apoziția poate fi dezvoltată – Ioana, colega mea de facultate , este căsătorită.
c. De regulă, apoziția se separă de re stul propoziției prin virgule. Există și situații în care
nu se face izolarea:
Nepotul Mihai este student la medicină.
d. De cele mai multe ori, apoziția este neacordată cu regentul ei și , în această situație, ea
stă întotdeauna în cazul nominativ, ca în exe mplele de mai sus.
e. Când apoziția se acordă cu regentul ei, ea preia și cazul acestuia:
Notele elevei, ale lui Carmen (G.), sunt bune.
L-a ajutat pe copil, pe Răzvan (Ac.), să -și repare bicicleta.
f. Atributul substantival poate fi exprimat și prin numera l cu valoare substantivală:
Mi-au plăcut cadourile de la amândoi .
Munca celor trei a fost răsplătită.

3. ATRIBUTUL PRONOMINAL este exprimat prin pronume și poate fi de mai multe feluri:
a. atribut pronominal genitival exprimat prin:
– pronume personal – bluza ei, jucăriile lui; ideile lor;

116 – pronume posesiv – casa alor mei , rudele alor tăi ;
– pronume demonstrativ – proiectul celorlalți , temele acestora ;
– pronume nehotărât – dorința oricui , succesul fiecăruia i;
– pronume negativ – răspunsul niciunuia , povestea nimănui ;
– pronume relativ – Știe a cărui copil este greșeala.
– pronume interogativ – A cărui elev este cartea?
b. atribut pronominal prepozițional în:
– acuzativ – scrisoarea de la ei , telefonul de la tine ;
– genitiv – zborul împotriva curenților , parcatul în fața imobilul ui;
– dativ – reușita mulțumită lor .
c. atribut pronominal în dativ fără prepoziție : fetele -ți, bunic acestuia i.
d. atribut pronominal apozițional : el unul, Radu adică el .

4. ATRIBUTUL VERBAL poate fi exprimat prin:
– verb la infinitiv – plăcerea de a dansa , dorința de a călători ;
– verb la supin – problema de rezolvat , cartea de colorat ;
– verb la gerunziu – vrăbiile ciripind , aripile fâlfâind ;
– locuțiune verbală – încercarea de a-și aduce aminte , plăcerea de a se da de -a rostogolul .

5. ATRIBUTUL ADVERBIAL poate fi exprimat prin:
– adverb de loc – casa de acolo , pădurea de departe ;
– adverb de timp – jocurile de atunci , zăpezile de altădată ;
– adverb de mod – mersul târâș, curgerea alene ;
– locuțiune adverbială – vremea de demult , sosirea pe neaștep tate.

OBSERVAȚIE
Pe lângă tipurile de atribute prezentate, mai există și atributul interjecțional exprimat prin interjecție:
Ea face o prăjitură țuț!
Sunetul poc! m-a speriat .

COMPLEMENTUL
1. Definiție
Complementul este partea secundară de propoziție ca re determină un verb, un adjectiv sau
numeral cu valoare adjectivală, un adverb sau o interjecție predicativă.

117 2. Felurile complementului
a. complemente necircumstanțiale
b. complemente circumstanțiale

a. Complementele necircumstanțiale au un conținut mul t mai abstract decât cel al
complementelor circumstanțiale, având ca termen regent un verb tranzitiv. Acestea sunt:
complementul direct, complementul indirect, complementul de agent .
b. Complementele circumstanțiale au un conținut concret, indicând diferit ele circumstanțe
ale acțiunii. Acestea sunt:
– complementul circumstanțial de loc
– complementul circumstanțial de timp
– complementul circumstanțial de mod
– complementul circumstanțial de cauză
– complementul circumstanțial de scop
– complementul circums tanțial condițional
– complementul circumstanțial concesiv
– complementul circumstanțial consecutiv
– complementul circumstanțial sociativ
– complementul circumstanțial instrumental
– complementul circumstanțial de relație
– complementul circumstanțial de opoziție

a. COMPLEMENTELE NECIRCUMSTANȚIALE
COMPLEMENTUL DIRECT
Complementul direct este partea secundară de propoziție care determină un verb, o
locuțiune verbală sau o interjecție predicativă indicând obiectul
asupra căruia se răsfrânge acțiunea expr imată de acestea. Elementul regent al complementului
direct are obligatoriu regim de tranzitivitate.
Întrebări : pe cine?, ce?
Exprimarea complementului direct :
– substantiv (în cazul acuzativ) – El a pierdut trenul .
– locuțiune substantivală – Am un punct de vedere diferit de al mamei.
– pronume (în cazul acuzativ)
L-am invitat la teatru.

118 Am văzut -o de la distanță.
Am văzut -o pe aceasta în parcul școlii.
Drumul pe care l-am străbătut a fost anevoios.
Înainte de a lua o hotărâre l -am ascultat pe fiecare .
Acolo i-am întâlnit pe toți .
Deși am mers câteva ore n -am întâlnit pe nimeni .

– numeral (în cazul acuzativ) – I-a întrebat pe amândoi .
– verb la infinitiv – Am încercat a reproduce cele auzite.
– verb la gerunziu (rar) – Am auzit spunându -se cuvinte frumoase despre ea.
– verb la supin – Voi termina de citit romanul înaintea ta.
– locuțiune verbală – Are de ținut minte aceste versuri.
Își poate aduce aminte toate amănuntele.

OBSERVAȚIE
1. Complementul direct exprimat prin substantiv sau un substitut al acestu ia în cazul
acuzativ poate fi construit cu sau fără prepoziția pe.
Complementul direct construit obligatoriu cu prepoziția pe:
– substantive proprii nume de persoane sau de animale:
– substantive comune nume de persoane considerate unice:
– substantive comune nu me de persoane, articulate hotărât:
– substantive comune nume de persoane , la plural, articulate și cu anumite determinări:
– substantive comune nume de persoane însoțite de adjectiv posesiv sau demonstrativ:
– substantive comune nume de animale și de inanimate personificate:
– cuvinte substantivizate cu cel:
– formele accentuate ale pronumelor personale și reflexive:
– pronume posesive, demonstrative, interogative și relative, nehotărâte și negative:
– numerale ordinale și cele colective:

2. Complementul direct poate fi reluat sau anticipat (în funcție de topică) prin formele
neaccentuate ale pronumelui personal:
L-am acceptat pe Alexandru în echipa noastră. L – anticiparea cd. p e Alexandru
Pe băiat l-am văzut venind spre noi. L – reluarea cd. pe băiat

119 3. Unele verbe pot avea două complemente directe. Acestea sunt cunoscute ca verbe dublu tranzitive :
a învăța, a anunța, a ruga, a asculta, a examina, a întreba, a sfătui .
4. Complementul direct apare, de obicei, după verbul regent și nu se desparte de acesta prin
virgul ă.

COMPLEMENTUL INDIRECT
Complementul indirect este partea secundară de propoziție care arată obiectul asupra
căruia se exercită indirect o acțiune sau o însușire.
Întrebări : cui?, cu cine?, cu ce?,de cine?, de ce?, despre cine?, despre ce?, la cine?, la ce?,
pentru cine?, pentru ce? etc.
Elementul regent al complementului indirect:
– un verb (locuțiune verbală) – Îți doresc sănătate!
– o interjecție predicativă – Bravo ție!
– un adjectiv (o locuțiune adjectivală) –Expertiza este favorabilă Mariei .
– un adverb – A rezolvat problema mai rapid decât mine .

OBSERVAȚII
1. Complementul indirect este element obligatoriu pentru
– verbele: a (se)adresa, a aparține, a se apuca, a consta, a milita, a se referi ;
– adjectivele: apt, avid, pasibil;
– adverbele: conform, referitor, cont rar, ulterior, potrivit .
2. Complementul indirect se formează cel mai adesea cu:
– prepozițiile sau locuțiunile prepoziționale : cu, în, despre, de, din, la, față de, între,
pentru, către, de la, după, spre, împotriva, (în) contra . Toate acestea se folosesc cu u n
substantiv sau cu un numeral .
3. Adjectivele propriu -zise și participiile sunt însoțite de prepozițiile: de, din, în .

5. Exprimarea complementului indirect
Complementul indirect se exprimă prin:
– substantiv în dativ
Ofer cadouri nepoților.
– substantiv în acuzativ cu prepoziție (cu, despre, de, din, la, față de, între, pentru,
către, de la, după, spre)
Am vorbit despre filmul vizionat ieri.

120 – substantiv în genitiv cu prepoziție
Au luptat contra dușmanilor .
– locuțiune substantivală
Nu m -am gândit la părerile de rău ale familiei.
– pronume în dativ
I-am dat un sfat util.
– pronume în acuzativ cu prepoziție (cu, despre, de, din, la, față de, între, pentru,
către, de la, după, spre)
Am discutat cu ei traseul deplasării.
– pronume în genitiv cu prepoziție
A luptat contra acesteia
– numeral în dativ
Le-am detaliat amândurora traseul excursiei.
– numeral în acuzativ cu prepoziție (cu despre, de, din, la, față de, între, pentru, către,
de la, după, spre)
Îmi amintesc de amândoi.
– adjectiv propriu -zis / participiu cu prepoziție
Din palid s-a făcut roșu ca racul.
– adjectiv pronominal posesiv cu prepoziție
Luptă contra noastră .
– verb la infinitiv cu sau fără prepoziție
M-am hotărât a studia medicina.
– verb la gerunziu (rar)
M-am plictisit așteptând .
– verb la supin
M-am săturat de exp licat.

OBSERVAȚII
1. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr -un cuvânt în dativ: a acorda, a
atribui, a se cuveni, a impune, a propune, a reproșa .
2. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr -un cuvânt în acuzativ cu prepoziție:
a se bucura de, a consta în, a se deprinde cu, a înclina spre, a milita pentru, a renunța la, a
rezulta din, a se gândi la etc.

121 3. Complementul indirect exprimat prin cuvinte în dativ sunt reluate sau anticipate prin forme
neaccentuate ale pronumelui perso nal.
4. Reluarea complementului indirect este obligatorie când acesta este exprimat prin
substantiv, numeral și prin majoritatea pronumelor :
Băiatului i s-a acordat diploma de onoare.
Celor doi li se reproșează lipsa de punctualitate.
Lui i se cuvenea aces t titlu.
Cuiva i s-a pregătit o surpriză.
Nimănui nu i s-a explicat motivul nereușitei.
5. Anticiparea complementului indirect este obligatorie
– numai în construcțiile: mi-e frică, mi -e sete, mi -e ușor etc.
– la complementele indirecte exprimate prin pron ume personale sau demonstrative:
Le e ușor copiilor să învețe versuri.
I s-a reproșat lui insuccesul copilului.
I s-a reproșat acestuia minciuna ta.
6. Anticiparea nu este permisă la complementele indirecte exprimate prin substantive nume
de inanimate : A d onat muzeului manuscrisele poetului.

OBSERVAȚIE
1. A nu se confunda complementul indirect cu atributul exprimat printr -un pronume în dativ
posesiv. Acesta din urmă nu determină un verb, ci un substantiv:
I s-au recunoscut meritele. (Au fost recunoscute meritele lui – atr. pron.)
Ia-ți pălăria! (Ia pălăria ta – atr. pron.)
I-am mulțumit pentru ajutor. c ui? (c.i.)
2. A nu se confunda un complement indirect în structura căruia apare prepoziția pe cu un
complement direct. Această prepoziție aparține struc turii complementului indirect (prepoziția
este cerută de verbul regent al complementului indirect).
Exemple de asemenea verbe (construite cu prepoziția pe) : a conta pe, a se bizui pe, a se
supăra pe, a se revolta pe etc.:
S-a bazat pe cunoștințele proprii . (c.i.)
L-a cunoscut pe fratele meu. (c.d.)
3. Complementul indirect are uneori nuanțe circumstanțiale .
4. Complementul indirect al verbelor: a se bucura, a se căi, a mulțumi, a -i părea bine, a -i
părea rău nu trebuie confundat cu un complement circumstan țial de cauză:

122 Mă bucur de succesul vostru. (c.i.)
Plânge de durere . (compl. circ. de cauză)
5. Complementul indirect nu trebuie confundat nici cu un complement circumstanțial de scop:
Fetița se pregătește de spectacol . (c.i.)
A venit pentru spectacol . (complement circumstanțial de scop)