I. Subiecte primare (originare) și subiecte secundare (derivate) ale dreptului [628764]

I. Subiecte primare (originare) și subiecte secundare (derivate) ale dreptului
de autor
Este considerat subiect primar (originar) al dreptului de autor, autorul
nemijlocit, creatorul unei anumite opere.
Legătura pe care legea o realizează î ntre calitatea de autor și calitatea de
subiect al dreptului de autor este relevată și de principiul adevăratului autor conform
căruia, ca regula, beneficiază de protecția legală a dreptului de autor persoana ce
are calitatea de autor (și nu altă persoană)1 .
Calitatea de autor de opere aparține doar persoanelor fizice, deoarece numai
acestea au calități specifice creatorului (inteligență, personalitate, forță creatoare,
facultatea de a concepe,a gândi, a formula idei și a le expune într-o formă originală
ce poartă amprenta personalității autorului creator2 .
Dar facem necesară distincția dintre autor și subiect al dreptului de autor, care
este persoana fizică sau juridică ce dobândește drepturile de autor legate de
nașterea unei opere protejate de lege și care are posibilitatea recunoscută de lege să
pretindă celorlalte subiecte de drept să nu încalce nici una dintre obligațiile corelative
drepturilor subiective de autor3 .
Adevaratul autor este persoana care a creat opera și în favoarea căreia sunt
recunoscute, în principiu, drepturile morale și drepturile patrimoniale de autor.
Prin prisma celor de mai sus, autorul este un subiect primar (originar) al
dreptului de autor, iar dreptul de autor nu este complet decât atunci când titularul său
are și calitatea de autor; atunci când dreptul de autor aparține altei persoane decât
adevaratul autor îi lipsește cel putin o prerogativă morală – cea privind calitatea de
autor4 .
În aceste circumstanțe este considerat subiect secundar (derivat) al dreptului
de autor persoana care a dobândit în virtutea unor anumite împrejurări anumite
prerogative ale dreptului de autor, prerogative care, în mod normal, aparțin autorului
originar : succesorii autorului sau, în anumite cazuri, persoanele juridice.
1 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 48.2 Rodica Parvu, Ciprian-Raul Romitan, Dreptul de autor si drepturile conexe, Lexicon juridic, Ed. All-Beck,
2005, pag. 7.3Ligia Danila, Dreptul de autor, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 18.4 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 48.
1

Sunt situații în care, ca o excepție de la principiul adevăratului autor, calitatea
de subiect al dreptului de autor, aparține, în temeiul legii, al unor acte juridice inter
vivos sau mortis causa, altor persoane decât celei ce are calitatea de autor. Aceste
excepții sunt prevăzute în art. 3 alin. (2) si (3) din lege.
Aceste persoane reprezintă subiecț i secundari (spre deosebire de autori care
sunt subiecți originari), ai dreptului de autor.
Deducem că subiectele secundare ale dreptului de autor se circumscriu
următoarelor cazuri :
– succesorii în drepturi ai autorilor. Aceștia exercită unele prerogative ale
dreptului de autor, în care se includ și unele drepturi morale, drepturile patrimoniale
fiind recunoscute în persoana lor pe durata limitată;
– cesionarii convenț ionali ai drepturilor patrimoniale. Aceștia exercită drepturile
transmise prin contract, în limitele și pe durata convenită între cedent si cesionar;
– cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este cazul autorilor de opere realizate
în cadrul unor obligații de serviciu, când drepturile patrimoniale de autor se exercită
de angajatori;
– organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Acestea gestionează
drepturile patrimoniale de autor, dar, în anumite condiții ele pot exercita și unele
drepturi morale;
– în cazul operelor colective dreptul de autor aparține și se exercită de către
persoana fizica sau juridică din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia
a fost creată;
– în cazul operelor aduse la cunoștinta publică sub forma anonimă sau sub
pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de
către persoana fizica sau juridică ce o face publică având consimțământul autorului,
atât timp cât autorul nu-și dezvăluie identitatea. Subiecții secundari exercită numai
unele prerogative ale dreptului de autor, din rândul acestora lipsind, în toate cazurile
dreptul la calitatea de autor.

II. Subiectele primare ale dreptului de autor
II.1. Caracteristici generale
Crearea unei opere fiind o activitate intelectuală, rezultă că numai persoana
fizică, singura susceptibilă de a avea o asemenea activitate, poate avea calitatea de
2

autor5 . Aceasta rezultă și din reglementările legale, câtă vreme în conformitate cu
prevederile art. 3 alin. 1 din Legea 8/1996 este autor persoana fizică sau persoanele
fizice care au creat opera, așadar este considerat subiect primar (originar) al
dreptului de autor, autorul nemijlocit, creatorul unei anumite opere.
La rândul lor subiectele primare se pot clasifica în funcție de mai multe criterii,
după cum vom vedea în continuare, dar nu înainte de a arăta că distincția ce se face
între dreptul originar de autor și dreptul derivat de autor, ca și cea dintre subiectele
acestor drepturi, este convențională. Ea este menită, pe de o parte, să arate că
persoana juridică nu poate avea calitatea de autor deși are calitatea de subiect al
dreptului de autor și, pe de altă parte, că cesionarii și moștenitorii sunt titularii unor
drepturi patrimoniale de autor, drepturi care în mod normal aparțin autorului.
II.2. Opera comună
II.2.1.Prezentare generală
Este posibil ca opera să fie rodul comun al activității a doi sau mai mulți autori.
Cel mai adesea opera științifică, literară sau artistică ori altă operă de creație
intelectuală este rezultatul activității de creație a unei singure persoane. În acest caz
avem de-a face cu o operă individuală și cu un singur subiect al dreptului de autor
asupra acelei opere.
Dar, uneori, opera este rezultatul unei activițăti de creație a mai multor
persoane. În acest caz, persoanele care au creat-o au calitatea de coautori și, ca
atare, sunt subiecte ale dreptului de autor asupra operei respective iar opera se
numește operă comună.
Această operă este rezultatul unei comunități de inspirație avâ nd același scop.
Realizarea ei presupune un schimb de idei, un efort de adaptare a aportului
individual la aportul celorlalți, o activitate creatoare desfășurată în aceeași unitate de
timp (desfășurarea activității în aceeași unitate de timp făcând diferența între opera
comună, de colaborare, și opera derivată). Criteriul principal pentru a defini o operă
comună este, așadar, acela că mai mulți autori contribuie la realizarea unei opere
unitare sub imperiul unei inspirații comune și concertându-se între ei. Comunitatea
de inspirație și adaptarea efortului individual nu exclude o repartiție a sarcinilor între
diferiții autori ori contribuții de genuri diferite (de pildă, melodie și versuri) sau de o
5 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 55.
3

importanță inegală și pe temeiul căreia i se poate conferi sau recunoaște unuia dintre
aceștia, în condițiile legii, calitatea de autor principal6.
În sens contrar, s-a arătat "bazându-se pe o activitate creatoare comuna, opera
comuna implică, prin definiție, o operă unitară din aceasta cauză, nu este coautor cu
scriitorul unui roman pictorul care a făcut ilustrațiile la textul literar, întrucât această
reunire nu este rezultatul unei comunități reciproce de inspirație pentru crearea unei
opere comune de sine stătătoare, fiecare fiind autorul unei opere distincte, ocrotite ca
atare de dreptul de autor". Rezultă din toate acestea că motivul pentru care scriitorul
și pictorul nu sunt coautor este acela că opera nu este unitară și, deci, că, în ceea ce
privește operele comune, noțiunea de "operă unitară" sau de "obiect unitar comun"
trebuie înțelese prin contrast cu natura diferită a operelor ce alcătuiesc opera
complexă.
Cu toate că este rezultatul activității de creație a unei pluralități de autori, opera
comună reprezintă un obiect unitar. Acest obiect poate fi atât indivizibil cât și divizibil
ceea ce înseamnă că operele comune pot fi opere comune indivizibile si opere
comune divizibile. În cazul în care contribuția fiecărui autor este distinctă, putând fi
valorificată independent, fiecare coautor exercită drepturile patrimoniale asupra
propriei sale părți, dar cu condiția de a nu aduce atingere intereselor celorlalți
coautori sau operei lor comune7.
Se admite îndeobște că ne aflăm în fața unei colaboră ri, care are drept rezultat
crearea unei situații de coautorat, dacă sunt întrunite câteva condiții și anume:
a) au calitatea de coautori persoanele care desfășoară o activitate de creație
pentru elaborarea operei comune. Nu au calitatea de coautori persoanele care au
acordat autorului operei numai un ajutor tehnic (de exemplu persoanele care au
întocmit anumite diagrame, tabele etc.)
Esențial în caracterizarea operei comune este faptul că ea reprezintă rodul
unei activități de creație care are la bază o comunitate spirituală a coautorilor
subordonată aceluiași scop -elaborarea unei opere.
Aceasta impune coordonarea eforturilor, un schimb continuu de sugestii și
propuneri, adaptarea fiecărui aport individual la al celorlalți și, totodată, la opera
finală în ansamblul său8.
6 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 50.7 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.59.8 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 61.
4

b) coautoratul presupune activitatea comună a câtorva persoane. Aceasta însă
nu înseamnă că trebuie ca persoanele care colaborează să fi lucrat împreună de la
începutul și până la sfârșitul lucrării. Există astfel coautorat în cazul unui manual,
când autorul care scrisese o parte își alege un colaborator împreună cu care termină
lucrarea.
Nu este așadar neapă rat necesar ca activitatea de creație să se desfășoare în
comun, ci să existe între coautori o comunitate de concepție și inspirație, o influență
mutuală, o cooperare în activitatea de elaborare a operei, chiar dacă fiecare coautor
lucrează separat.
De aici rezultă ca trăsătură comună a acestei categorii de opere o anumită
unitate de timp cu privire la elaborarea lor, dat fiind că nu se poate concepe
comunitatea de scop și de inspirație și mai ales coordonarea și adaptarea continuă a
părților în afara unei asemenea unități care, desigur, este relativă.9
c) în general, pentru existența coautoratului se cere să existe un acord
prealabil între coautori, o înțelegere prealabilă, expresă ori tacită, în sensul elaboră rii
unei opere comune.
Pentru a se face dovada caracterului comun al operei, în sensul dispozițiilor
art. 5 din Legea nr. 8/1996, trebuie să se probeze că respectiva opera este creația
mai multor coautori în colaborare; or – a arătat instanța – o astfel de dovada
presupune administrarea de probe care să provoace răsturnarea prezumției legale
ce operează în favoarea persoanei pe numele căreia opera a fost adusă pentru
prima data la cunoștința publică și, deci, presupune probe pentru dovedirea
existenței dreptului dedus judecății. Pe calea procedurală a ordonanței presedințiale
nu se soluționează însă litigii care să privească fondul dreptului dedus judecății, iar
pe de alta parte, reclamanta nu poate justifica luarea de măsuri provizorii, câtă vreme
în favoarea sa nu operează nici o aparență de drept.
d) ceea ce este caracteristic pentru opera comuna este și faptul că există un
obiect unitar comun, asupra căruia există drepturi aparținând unei pluralități de
subiecte.
Dar caracterul unitar al obiectului nu înseamnă indivizibilitatea acestuia. Printre
operele comune, unitare prin natura lor, vom gasi opere divizibile sau indivizibile,
după cum contribuția fiecărui autor este sau nu susceptibilă în fapt de a fi
individualizată. Fiecare coautor poate exercita asupra contribuției sale drepturile
personale nepatrimoniale ce-i revin în mod independent asupra părții sale din opera
9 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 61.
5

comună, cu condiția de a nu aduce atingere intereselor celorlalți coautori sau operei
comune10. Când opera este indivizibilă, evident că drepturile nu pot fi valorificate
separat.
Regimul juridic al operei comune este dat de dispozițiile art. 5 din lege, dar
reglementarea a fost considerată în doctrină nesatisfăcătoare pentru că, în acest
caz, nu mai face distincție între drepturile morale și drepturile patrimoniale. Potrivit
art. 5 alin (2) din lege, "Dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor
acesteia, între care unul poate fi autorul principal".
II.2.2. Opera comună indivizibilă
Este acea operă din activitatea creatoare comună a coautorilor, dar fără ca
partea contributivă a fiecaruia să poata fi stabilită. Rezultatul activității de creație
apare ca un tot unitar și indivizibil care prezintă valoare numai luat ca atare. În acest
caz, dreptul de autor asupra operei aparține în comun coautorilor.
În cazul operelor indivizibile opera creată de mai multe persoane reprezintă un
tot ale cărui părti nu pot fi valorificate separat.
În această situație dreptul de autor aparține î n comun coautorilor11.
Fiind împreună subiectele dreptului de autor, coautorii vor exercita tot
împreună prerogativele dreptului de autor, atât cele morale, cât și cele patrimoniale.
Foloasele patrimoniale rezultate din exercițiul dreptului de autor asupra operei
comune se împart în mod egal, dacă coautorii nu au convenit altfel.
Totuși, aceste drepturi au un caracter exclusiv personal în sensul că legea nu
subordonează durata lor duratei operei însăși, ci existenței fiecăruia dintre autori și
calității lor. Decesul unuia din colaboratori și expirarea termenului de folosință
acordat succesorilor săi nu schimbă situația celui rămas în viata, care continuă să se
folosească de avantajele și drepturile din trecut. Și dacă opera este esențialmente
indivizibilă, nu este tot astfel cu drepturile concedate autorilor, unul față de altul în
special încasările pe care le produc reprezentările teatrale se împart normal între ei
și din acest punct de vedere dispariția unuia din autori și aceea a erezilor săi are
numai rezultatul că reduce redevența impusă directorilor teatrului.
II.2.3. Opera comună divizibilă
10 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.60 . 11 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.60.
6

În cazul operei comune divizibile fiecare colaborator este autor al părții pe care
el a elaborat-o și, totodată, coautor al operei comune în ansamblul său. Ca atare,
fiecare colaborator este subiectul exclusiv al dreptului de autor asupra părtii pe care
a elaborat-o și toți coautorii sunt subiecte ale dreptului de autor asupra operei
comune privită în întregul său. Regula fundamentală care rezultă în mod logic din
natura operei este aceea potrivit căreia, în operele care apar ca rezultat al unei
colaborări, dreptul de autor aparține în comun coautorilor12.
În cazul operei divizibile contribuția fiecărui autor este distinctă, de natura a fi
valorificată separat.
Fiind subiectele dreptului de autor asupra operei comune, coautorii, ca și în
cazul operei comune indivizibile, vor exercita împreună prerogativele dreptului de
autor – morale și patrimoniale – asupra operei comune privită în întregul ei. Deși textul
legal nu o prevede, foloasele patrimoniale care vor rezulta se vor împărți, în lipsa
unei stipulații, potrivit contribuției fiecărui coautor.
Drept urmare, î n cazul operei indivizibile, coautorii nu vor putea exercita
prerogativele care alcătuiesc dreptul de autor, atât cele morale, cât și cele
patrimoniale, decât de comun acord.
În cazul operei comune ne aflam în prezența unui singur drept de autor cu mai
mulți titulari, iar nu a unei pluralități de drepturi. Situația este asemănătoare
proprietății comune, în care fiecare proprietar are o cota-parte din dreptul de
proprietate. Cum dreptul de autor este complex, fiind alcătuit din drepturi morale și
drepturi patrimoniale, interpretarea literală a textului duce la concluzia că, dreptul de
autor aparținându-le în comun, coautorii nu vor putea exercita facultățile care-i
formează conținutul (nici drepturile morale, nici pe cele patrimoniale) decât de comun
acord. Or, dacă am admite că așa stau lucrurile, această soluție ar pune pe unul
dintre coautori în imposibilitatea de a-și apăra singur drepturile morale, nu doar în
raport cu terții, ci chiar în raport cu ceilalți coautori ai operei comune care i-ar
contesta calitatea de coautor13.
Aceasta, nu înseamnă că fiecare nu ar putea exercita singur "drepturile care
constituie mijloace de apărare a operei. Fiecare va putea, de asemenea, cere singur
12 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.64.13 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 52.
7

încetarea actelor de folosire săvârsite de alții, fără consimțământul tuturor
coautorilor"14.
Trebuie subliniat că, întrucâ t dreptul subiectiv de autor cuprinde în conținutul
său atât drepturi morale cât și patrimoniale, fiecare colaborator are posibilitatea de a
exercita, asupra părții sale, nu numai drepturile morale, așa cum prevede textul citat,
ci și drepturile patrimoniale corespunzatoare.
Sub acest aspect apare o discuție în ceea ce privește dreptul autorului de a
reveni asupra deciziei luate referitor la aducerea operei la cunoștința publică, ceea
ce se numește în literatura juridică drept de retractare. Fiind menit să apere
personalitatea autorului, dreptul de divulgare implică dreptul autorului de a reveni
asupra decizie luate. Deoarece dreptul de retragere sau modificare a operei apare ca
"un drept absolut, fiind opozabil erga omnes și impunând ca atare o obligație pasivă
universală de abținere de la orice act sau fapt juridic susceptibil de a-l vătăma" , o
problema discutabilă apare în legatură cu exercițiul său în cazul coautoratului. În
aceste cazuri dreptul de retractare al autorului intră în conflict, pe de o parte cu
dreptul de divulgare al celorlalți coautori, iar pe de alta parte, cu principiul forței
obligatorii a contractelor15.
În literatura juridică s-a aratat că în aceste cazuri dreptul discreț ionar al
autorului retractant nu ar trebui să cedeze în fața dreptului de divulgare al celorlalți
coautori și în fața principiului forței obligatorii a contractului, căci aceasta ar însemna
ca opera sa să poata fi publicată în cadrul operei comune, chiar împotriva voinței
sale. Soluția propusă este aceeași ca în cazul autorului unic, adică subordonarea
dreptului de retractare existenței unor motive justificate, care vor fi apreciate, în caz
de conflict, de instanțele judecatorești.
În altă opinie, în ceea ce priveș te utilizarea operei comune, incontestabil
trebuie să funcționeze, în lipsă de convenție contrară, regula unanimitatii. Aplicată în
sens absolut, această regulă ar putea paraliza utilizarea operei dacă unul din
coautori refuză să consimtă la utilizare și aceasta în detrimentul celorlalți autori.
Pentru a preveni abuzurile, legea prevede că refuzul trebuie să fie "temeinic
justificat"; este o aplicare în materia dreptului de autor a teoriei abuzului de drept – un
autor abuzează de dreptul său dacă se opune, fără motive temeinic justificate,
exploatării operei. Deși legea nu prevede, apreciem că refuzul unui coautor de a
consimți la utilizarea operei comune este supus cenzurii instanței, iar dacă se
14 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.65.15 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 150.
8

constată că refuzul este abuziv, instanța îl poate suplini și autoriza pe ceilalți coautori
să exploateze opera și poate obliga pe coautorul abuziv la daune. Cât privește
aprecierea temeiniciei motivelor pe care se bazează refuzul coautorului de a consimți
la utilizarea operei comune, acesta este atributul suveran al judecătorilor fondului16.
Dacă opera comună este divizibilă, contribuția fiecărui coautor fiind distinctă,
aceasta poate fi utiliza separat, cu condiț ia de a nu se prejudicia utilizarea operei
comune sau drepturile celorlalți coautori, în temeiul art. 5 alin. (4). Este o soluție
impusă și de logică, având în vedere că fiecare coautor are calitatea de autor al
propriei contribuții. Calitatea de subiect al dreptului de autor asupra părții din opera
care este contribuția sa, nu-i conferă însă coautorului un drept la o utilizare liberă a
acesteia; utilizarea contribuției distincte nu trebuie să dauneze exploatării operei
principale (de exemplu, este posibilă utilizarea separată a unei melodii reprezentând
coloana sonoră a unui film, așa cum se întâmplă adesea) sau drepturile celorlalți
coautori.
Utilizarea separată a contribuției distincte nu este posibilă decât dacă se
îndeplinesc două condiții, ambele negative17:
1) să nu existe o convenție contrară. S-a aratat de aceiași autori că realizarea
unei opere comune prezumă cel puțin intenția de utilizare în comun a operei;
2) să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți
coautori. A decide însă că utilizarea contribuției distincte prejudiciază sau nu
utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori este o chestiune de
apreciere care poate da naștere la abuzuri în ambele sensuri. Revine tot coautorului
ce are inițiativa exploatării separate a contribuției sale distincte, obligația de a face
proba că nu prejudiciază utilizarea operei comune.
Instanța va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente de proba
de care acesta dispune, pentru a dovedi că este titularul dreptului încălcat ori a cărui
încălcare este inevitabilă.
Sarcina probei incumbă celui ce face o alegație în fața instanței de judecată,
prin urmare reclamantului, deoarece în mod firesc, reclamantul este cel care invocă
în sprijinul pretențiilor sale o anumită stare de fapt. Pârâtul, cel puțin la inițierea
procesului, nu solicită schimbarea stării de fapt existente.
16 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 52.17 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 53.
9

De aceea, încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel
ce afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească. Această regulă tradițională
este exprimată prin adagiul latin "ei incumbit probatio qui dicit non qui negat".
Principiul enunțat este consacrat și în Codul nostru civil: potrivit art. 1169 C. civ. "Cel
ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească" și își găsește
consacrare în marea majoritate a legislațiilor civile și procesual civile18.
Reclamantul este cel care stabilește obiectul acțiunii și limitele acesteia și este
logic ca tot el să fie chemat să dovedească temeinicia pretențiilor ridicate. Pornind
de la o asemenea regulă fundamentală, își găsește expresia principiul
contradictorialității, sentința instanței având menirea de a converti un asezământ de
fapt verificat, într-o stare de drept, producătoare de efecte juridice. Pârâtul, în
schimb, va încerca să invoce și să probeze faptele-obstacol care au zădărnicit
crearea raportului juridic menționat de către reclamant (cum ar fi obiectul sau cauza
ilicită), împrejurările de natură a pricinui ineficacitatea faptului creator de raport juridic
(cum ar fi, eroarea sau dolul), circumstanțele ulterioare care au modificat raportul
juridic creat (spre exemplu, cesiunea de creanță), faptele ulterioare care au stins
dreptul la acțiune în sens material al creditorului (prescripția extinctivă), împrejurările
ulterioare care au stins însuși raportul juridic dintre părti ( cum ar fi, plata sau
compensația). Cât privește excepțiile care tind să paralizeze din capul locului
acțiunea reclamantului (împlinirea termenului de prescripție extinctivă, autoritatea de
lucru judecat etc.), sarcina probei revine pârâtului, întrucât, referindu-se aici la
excepții, el este cel ce face propuneri instanței de judecată.

II.3. Opera colectivă
Opera colectivă este definită î n art. 6 din lege. Operele colective sunt opere
complexe din punctul de vedere al obiectului, reunind elemente de natură diferită
(scenariul, compoziția muzicală, interpretarea etc.)19. Opera colectivă poate fi așadar
definită ca fiind opera creată din inițiativa unei persoane fizice sau juridice care o
editează, o publică și o divulgă pe responsabilitatea sa și sub numele său și în care
contribuțiile personale ale autorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura
operei, să se atribuie un drept disctinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului
operei create20. Bunăoara, autorul scenariului, al compoziției muzicale, regizorul și
18 Ioan Les, Principii si institutii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex, 1999, pag. 118.19 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.60.20 Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 60.
10

orice alți creatori își păstrează fiecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în
opera colectivă astfel realizată.
Această noțiune se caracterizează prin urmatoarele trăsă turi:
a) opera colectivă este o operă complexă , fiind rezultatul adunării împreună a
mai multor opere individuale sau comune aparținand unor autori diferiți;
b) fiecare autor dobândeț te dreptul de autor numai asupra părtii sale, fără a
dobândi vreun drept asupra operei colective în întregul său;
Operele colective se caracterizează din punct de vedere al subiectului, nu
printr-o pluralitate de subiecte de drepturi asupra aceluiași obiect, ci prin faptul că
persoanele care participă la elaborarea operei colective sunt, fiecare în parte,
subiectul distinct al unui drept de autor asupra unui obiect determinat, și anume
fiecare din operele de natură diferită formând opera complexă pe care o reprezintă
opera colectivă (autorul scenariului asupra scenariului, autorul compoziției muzicale
asupra acesteia din urmă etc.);
c) opera colectivă este întotdeauna divizibilă ;
d) dreptul de autor asupra operei colective, privite ca întreg, aparține persoanei
juridice care s-a îngrijit de organizarea activității de creare a acelei opere.
Din analiza acestuia rezultă că două sunt condiț iile necesare pentru ca o opera
să fie colectivă21:
1) opera să fie creată din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unui
întreprinzător.
Poate fi vorba despre o persoana fizică sau juridică.
Este singurul caz în care o persoană juridică dobândește un drept de autor –
sau unele prerogative – în virtutea legii, iar nu prin cesiune.
Aceasta deoarece există o distincție clară î ntre calitatea de autor a unei opere
și calitatea de subiect al dreptului de autor al unei opere, distincție deopotrivă fină și
extrem de importantă.
Astfel, calitatea de autor al unei opere o poate avea doar persoana fizică,
deoarece numai ea dispune de capacitățile fizice (de a scrie, interpreta etc.) și
spirituale (gândirea, sensibilitatea, inteligența, personalitatea, facultatea de a
concepe, de a formula idei, de a le expune într-o forma personală, afectivitate etc.)
necesare pentru defini un creator22.
21 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 56.22 Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 56.
11

2) să se producă o fuziune a contribuțiilor coautorilor care să facă imposibilă
atribuirea de drepturi distincte asupra întregului, fără să existe o fuziune a
contribuțiilor personale nu poate exista un tot unitar, deci o operă colectivă, aceasta
nu înseamnă însă imposibilitatea de identificare a contribuțiilor (de exemplu, cazul
articolelor dintr-un ziar, a definițiilor dintr-un dictionar), de asemenea, nici unul dintre
coautori nu poate ridica pretenții, în baza contribuției sale, la un drept asupra operei
în întregime. Altfel spus, criteriul decisiv este cel al rolului jucat de diverși autori în
privința concepției generale a operei, numai dacă nici unul nu a participat la aceasta
concepție generală, ci aportul lor s-a limitat la domeniul care le-a fost desemnat,
opera poate fi considerată una colectivă.
Două principii apar în cazul operelor colective:
– asupra operei colective, dreptul de autor aparține persoanei juridice – studioul
cinematografic, radiofonic, de televiziune sau organizația de înregistrare mecanică.
– fiecare creator, care participă prin opera sa la elaborarea operei colective,
dobândește un drept de autor asupra operei pe care a creat-o, fără a vrea vreun
drept asupra operei colective. Aceasta înseamnă ca persoana juridică este subiectul
dreptului de autor asupra operei colective, privită în întregul ei, iar fiecare creator
este subiect al dreptului de autor numai asupra operei ce a creat.
Acesta este singurul caz în care o persoană juridică are o calitate de subiect al
dreptului de autor dobândită direct prin lege, altfel spus, este un subiect originar,
dobândind un drept originar, iar nu unul derivat, prin transmisiune de la un titular
anterior23.
Raporturile î ntre autorii operelor separate care compun opera colectivă și
organizația care realizează această operă sunt reglementate prin contractele
încheiate de persoana fizică sau juridică din initiațiva căreia s-a creat cu fiecare
dintre ei. Contractual se stabilesc și modalitățile de exercitare a drepturilor de autor și
remunerația cuvenită autorilor. În lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor
asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub
responsabilitatea și sub numele căreia opera a fost creată24.
Atunci când dreptul de autor aparține iniț iatorului, numai acesta poate valorifica
drepturile patrimoniale asupra operei colective, nu și coautorii, rezultă că aceștia din
urmă nu pot să participe la beneficiile rezultate dintr-o editare ulterioară celei pentru
care au fost plătiți forfetar ori dintr-o realizare a unei opere derivate.
23 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 58.24 Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 60.
12

În ceea ce privește fiecare contribuție luată în parte, dacă acestea sunt
distincte, considerăm că fiecare coautor are un drept de autor distinct asupra
contribuției sale. Așa cum am arătat, persoana juridică este considerată de către
lege subiect al dreptului de autor, deși ea nu poate fi autorul unei opere de creație
intelectuală. Legea îi atribuie calitatea de subiect al dreptului de autor întrucât
persoana juridică inițiază, organizează și coordonează activitatea colaboratorilor

II.4. Asemănări și deosebiri între opera comună și opera colectivă
Opera colectivă se aseamănă cu opera comună prin faptul ca amândouă sunt
rezultatul unei colaborări creatoare desfășurată în aceeași unitate de timp, dar se și
deosebește de acesta sub urmatoarele aspecte25 :
– crearea operei colective se face din initiativa, sub responsabilitatea și sub
numele unei persoane (fizice sau juridice) care, de regulă, nu face parte din grupul
de autori;
– inițiatorul operei colective nu este pe picior de egalitate cu coautorii, ci le
poate da directive, din aceasta cauză dreptul moral la respectul operei al coautorilor
este limitat, întrucât initiatorul trebuie să le poată modifica pentru ca ansamblul
realizat să corespunda obiectivelor sale;
– opera comună presupune o concertare a contribuțiilor tuturor coautorilor,
concertare prealabilă realizării aporturilor, în cazul operei colective coordonarea
coautorilor este atributul exclusiv al inițiatorului, fiecare dintre coautori având
activitatea intelectuală restrânsă la un sector determinat.
III. Subiectele secundare ale dreptului de autor
III.1. Subiectul dreptului de autor în cazul operelor realizate de autor în baza
contractului de muncă
25 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 57.
13

În domeniul operelor artistice, al știintei, arhitecturii, design-ului se pune în
discuție problema operelor create care sunt realizate în executarea unei obligații de
serviciu.
Regimul juridic al acestor opere este departe de a fi unitar. În majoritatea
legislatiilor însă nu se recunoaste persoanei juridice un drept de autor asupra acestor
opere, dar se consacră expres dreptul celui ce angajează de a utiliza opera realizată,
în aceste condiții, în domeniul său de activitate, fără consimțământul autorului și fără
plata vreunei remunerații, precum și dreptul de a publica opera, dar numai pentru un
timp limitat, care variaza între 2 si 5 ani de la elaborarea ei26.
Reglementând regimul operelor de serviciu, Legea nr. 8/1996 foloseste
termenul de "opere create în îndeplinirea atributiilor de serviciu precizate in contractul
individual de munca", în consecință, de acest regim nu vor beneficia decat autorii
care au calitatea de salariați în baza unui contract individual de muncă, nu și cei care
prestează munca în baza unei convenții civile27, reglementate de Codul civil.
Sunt cazuri câ nd autorul este angajatul unei persoane juridice și, în aceasta
calitate, el desfasoară o activitate de creație. Încheierea contractului de muncă nu
împietează cu nimic asupra calității sale de autor privind operele create, așa cum
arata art. 3 alin. 1 din Legea 8/1996 . Ca atare, autorul, care are calitatea de
angajat, păstrează dreptul său de autor și, în consecință, are calitatea de subiect al
dreptului de autor asupra operelor create în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin din
contractul de muncă.
Asadar trebuie retinuta precizarea:
Problema care se pune î n cazul operei realizate în cadrul obligațiilor de serviciu
nu este aceea a dreptului de autor asupra acestei opere. Acest drept aparține
creatorului ei, chiar atunci când este realizată în conditiile aratate. Este vorba numai
de anumite prerogative, pe care organizația al carei angajat este autorul le
dobandește în temeiul legii, care le consideră transmise de autor prin efectul
contractului de muncă28.
Din reglementarea legii se pot deduce urmatoarele reguli29:
1) drepturile morale de autor aparțin întotdeauna autorului (autorilor) operei,
persoana fizică;
26 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 13.27 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 62.28 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.66.29 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 63.
14

2) în principiu, drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu apartin
autorului; cu titlu de excepție, în cazul în care există o clauză contractuală în acest
sens, drepturile patrimoniale aparțin angajatorului. S-a aratat că clauza expresa
contrară credem că poate sa fie inserată în contractul de munca încheiat între
angajat si angajator;
3) dacă o clauză contrară există, aceasta trebuie să cuprindă ș i termenul
pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor;
4) dacă părtile nu au prevazut termenul cesiunii, acesta este de 3 ani de la
data predarii operei;
5) la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea
termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului;
6) în toate cazurile, autorul salariat își păstrează dreptul exclusiv de utilizare a
operei parte din ansamblul creatiei sale;
Legea nu conține nici o limitare în privinț a termenului pentru care drepturile
patrimoniale de autor,în cazul operelor de serviciu, pot fi cedate. Este însa evident ca
acest termen nu poate depăși durata de protecție a drepturilor patrimoniale de autor.
Termenul curge din momentul creării operei.
Din conținutul articolului 44 din Legea 8/1996 rezultă principiul că drepturile
morale apartin întotdeauna autorului (autorilor) operei, principiul fiind valabil si in
cazul operelor de serviciu aparținând autorului, cu excepția unei clauze contrare
existente în contractul de munca și care trebuie să cuprindă și termenul cesiunii.
În cazul în care termenul nu este prevăzut, acesta este de trei ani de la data predării
operei30. Trebuie observat însă că încheind un astfel de contract de munca cu o
unitate, autorul se obligă, nu numai să presteze o munca în vederea elaborarii unor
opere, ci el consimte ca operele create să fie aduse la cunoștința publicului și să
cedeze organizației, pe timp limitat, exercițiul unor drepturi patrimoniale care îi
aparțin în calitate de autor. Se trece astfel, cu titlu de excepție, peste o prerogativă
foarte însemnată a autorului, care altminteri trebuie să fie respectată – aceea de
drept de divulgare a operei. Așadar, chiar dacă hotararea de publicare este o
hotarare de înalta răspundere – dacă ținem seama că din momentul publicării sale
opera este supusa judecații și aprecierii opiniei publice organizatia se substituie
autorului în dreptul de a aprecia în mod discretionar daca opera a atins un nivel
corespunzator pentru a fi adusa la cunostinta publicului.
30 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 63.
15

În legatura cu obligatia autorului de a elabora opera, în contract trebuie să fie
prevazut termenul de predare a operei. În lipsa termenului contractul nu este nul
deoarece el se poate stabili, în caz de litigiu, în functie de timpul obiectiv necesar
pentru elaborarea operei. Aceasta esteșsi solutia la care s-a oprit practica arbitrala.
După predare urmează recepția operei, beneficiarul având dreptul de a o
accepta, de a o refuza sau de a cere anumite modificari31.
Dacă opera nu îndeplinește condiț iile contractului opera va putea fi respinsă,
fără a se lua în considerație valoarea ei.
Spre exemplu, statuia, deș i potrivit contractului trebuia să aibă 3 m înălțime,
autorul a făcut-o de 1m, astfel ca ea nu mai poate fi asezată în piața publică stabilită
de organizația care a comandat-o. Dacă, însă, contractul privește o operă care se
valorifică prin reprezentare (opera dramatica, coregrafica etc.), acceptarea operei
create nu impune organizației de spectacole obligația de a reprezenta opera
respectivă. O atare obligație există numai ăn cazul in care acest lucru s-a prevazut în
contract.
În cazul în care opera este necorespunzatoare există mai multe solutii:
– în cazul în care opera ar deveni corespunzatoare prin efectuarea unor mici
modificări, organizația are dreptul sa ceară autorului să facă modificările ce se
impun, iar autorul are o obligație contractuală – obligație prevazută în contractele –
tip – să facă modificările cerute de organizație.
– dacă autorul consimte la efectuarea modificarilor cerute, părțile vor stabili un
termen la care opera va fi predata;
– în cazul în care după efectuarea modifică rilor opera este tot
necorespunzatoare, cocontractantul are dreptul sa denunte contractul.

III.2. Dreptul de autor în cazul operelor derivate
Potrivit legii (art. 8) , operele "derivate" sunt acelea care au fost create plecând
de la una sau mai multe opere preexistente. În baza acestei dispoziții sunt
considerate opere derivate traducerile, adaptările, ajustările, lucrările documentare,
aranjamentele muzicale și orice alte transformări care reprezintă o muncă
intelectuală de creație32. Pentru a fi ocrotita de sine-statator, opera derivata trebuie
să îndeplinească condițiile cerute fiecarei opere pentru a fi obiect al dreptului de
31 A se vedea si Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 62.
32 Valerica Lazar, Infractiuni contra drepturilor de proprietate intelectuala, Editura ALL Beck, 1999, pag. 40.
16

autor: să fie o opera de creație intelectuală, exprimată într-o formă concretă și
susceptibilă de a fi împărtășită publicului.
Principiul pe care se bazează protecția operelor derivate este urmatorul: ori de
cate ori dependența în raport cu opera preexistentă este atât de redusa încât rolul
acesteia din urmă a fost exclusiv acela de a stimula crearea unei opere, în realitate
autonome, ne aflam în fața unei utilizari libere. Dacă însă gradul de dependență de
opera preexistentă este mare, dar în același timp, rezultatul utilizarii acesteia este o
creație intelectuală personală, acest rezultat este si el protejat33.
Fiecare dintre aceste drepturi va avea astfel obiecte deosebite. Vom avea
asadar de a face cu două subiecte originare ale dreptului de autor, asupra a două
obiecte deosebite, create în mod succesiv: subiectul originar al dreptului de autor
asupra operei originale și subiectul originar al dreptului de autor asupra operei
derivate.
Nici o problemă speciala nu se ridica daca se creeaza o opera derivata
pornindu-se de la o opera preexistentă. Ne vom afla în fața a doi titulari diferiti ai unor
drepturi diferite: autorul operei originare preexistente și autorul operei derivate
subsecvente34.
Alături de dreptul de autor asupra operei originale, drept care se conserva,
apare și dreptul de sine stătător al autorului operei derivate. Fiecare dintre aceste
drepturi, va avea obiecte diferite, existând două subiecte originare ale dreptului de
autor, asupra a două obiecte diferite, create în mod succesiv: subiectul originar
asupra operei originale și subiectul originar al dreptului de autor asupra operei
derivate.
În cazurile în care realizarea operei derivate s-a facut cu colaborarea autorului
operei preexistente, acesta din urmă va fi titularul a două drepturi distincte: acela
asupra operei sale originare și acela asupra operei derivate, create în colaborare
(care va fi o opera comuna)35, iar raporturile dintre cei care au elaborat opera
derivată vor fi raporturi de coautorat36.
Nuanțările care se fac au la baza gradul diferit in care autorul operei derivate
folosește opera preexistentă și, în consecință, gradul diferit al aportului propriu. În
toate cazurile – trebuie subliniat – este vorba despre o activitate de creație.
33 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 87.34 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 56.35 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 56.36 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.66.
17

Fenomenul creării operelor derivate este în creștere, în special î n cadrul
anumitor categorii de opere, ca de exemplu, cele audio-vizuale și este accentuat prin
redeschiderea protecției în cadrul dreptului de autor, unor opere pentru care soluția
logică ar fi fost o protecție specifică, ca de exemplu în cazul programelor pentru
ordinatoare sau circuite integrate37.
Asadar legea ocroteste drepturile nu numai ale autorilor operelor originale, dar
si ale autorilor operelor derivate. Acest aspect arata ca termenul de "opera originala"
este folosit in mod conventional, deoarece este evident ca si opera derivata trebuie
sa aiba un caracter de originalitate, in sensul de a fi rezultatul unei activitati
creatoare.
Pentru a fi în perfectă legalitate autorul operei derivate trebuie sa respecte o
serie de reguli38:
– să ceară autorizarea folosirii operei preexistente de la autorul ei, obligatie a
carei indeplinire se face prin incheierea unui contract care va defini raporturile dintre
parti, drepturile si obligatiile ce le revin.
– să respecte dreptul la calitatea de autor al creatorului operei originare,
indicand sursa operei derivate.
III.3. Opera concepută de o persoană, dar realizată de o altă persoană
Potrivit art. 3 al in (1), calitatea de autor aparține persoanei sau persoanelor
fizice care au creat opera .
Calitatea de autor de opere aparține doar persoanelor fizice, deoarece numai
acestea au calități specifice creatorului (inteligența, personalitate, forța creatoare,
facultatea de a concepe,a gândi, a formula idei și a le expune într-o formă originală
ce poartă amprenta personalității autorului creator39.
Dar facem necesara distincție dintre autor ș i subiect al dreptului de autor, care
este persoana fizică sau juridică ce dobândește drepturile de autor legate de
nașterea unei opere protejate de lege și care are posibilitatea recunoscută de lege să
pretindă celorlalte subiecte de drept să nu încalce nici una dintre obligatiile corelative
drepturilor subiective de autor40.
37 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 56.38 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.66.39 Rodica Parvu, Ciprian-Raul Romitan, Dreptul de autor si drepturile conexe, Lexicon juridic, Ed. All-Beck,
2005, pag. 7. 40 Ligia Danila, Dreptul de autor, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 18.
18

Prin urmare, calitatea de autor a unei persoane este conditionată de actul
creator al acesteia. Actul de creație este forma concretă pe care o ia gândirea
autorului, punerea în formă a gândurilor, a ideilor autorului. Orice activitate de creație
a unei opere implică cel puțin două etape, mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult
sau mai puțin suprapuse, în funcție de specificul fiecărui gen și fiecărei opere în
parte:
– conceperea intelectuală a operei,
– realizarea acestei conceptii într-o formă concretă.
De regula, ambele etape sunt parcurse de aceeași persoană – cel care a
conceput intelectual opera, îi și imprimă o forma concreta, susceptibila de a fi
perceputa prin simturi in practica se poate intalni si situatia in care o persoana a
conceput opera, iar alta a realizat-o in forma. Distingem două ipoteze ale unei atare
situații41:
a) în prima ipoteză, realizarea î n forma s-a efectuat pe baza de directive
precise și sub supravegherea celui ce a conceput opera, realizatorul neavând nici
cea mai mica posibilitate de initiațivă personală. Sunt protejate prin drept de autor
operele "originale", adică cele impregnate de personalitatea autorului. Aceasta marca
a personalitatii trebuie sa se regaseasca în forma. De aceea, o persoana care da
formă unei concepții intelectuale apartinând altuia, în baza unor directive precise și
sub supravegherea acestuia, neavând posibilitatea unei inițiative personale, nu face
altceva decât să traducă personalitatea adevaratului autor, nepunându-și amprenta
propriei personalitati asupra operei; el nu este decat un simplu executant, neputând
pretinde calitatea de autor ori de coautor al operei.
b) în a doua ipoteză, deși opera a fost concepută de o altă persoană ,
realizatorul ei s-a bucurat de inițiativa personală. Pentru această ipoteza distingem
două variante:
b1) Realizatorul este singurul autor: vom avea aceasta ipoteza atunci cand o
persoană furnizează doar ideea de plecare ori tema operei, fără a participa în nici un
fel la realizarea acesteia. Este vorba despre o aplicare a principiului conform căruia
ideea nu beneficiază de protecție prin dreptul de autor.
b2) Realizatorul și cel căruia îi aparține concepția sunt coautori: adesea cel de-
al doilea aduce materia brută pe care o prelucrează primul, contribuind amândoi la
crearea operei, vor fi deci coautori ai unei opere comune.

41 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All
Beck, 2005, pag. 59.
19

III.4. Întinderea drepturilor succesorilor autorului
Persoanele fizic e pot deveni subiecte derivate și prin moștenire legală. Cum, în
general, drepturile morale ale autorului sunt intransmisibile, subiectele derivate ale
dreptului de autor se bucura, de regulă, numai de drepturile patrimoniale ale
autorului.
Deși legiuitorul nu precizează nimic în această privință se pare totuși că de-a
lungul deceniilor și î n orice caz, de secole, dreptul moral legat de opera ia în mod
ineluctabil o dimensiune mai colectivă, care reiese din rolul de apărător recunoscut
moștenitorilor precum și din intervenția autorităților publice și societăților de autori.
Transmisiunea succesorală a dreptului de autor este admisă, în principiu, în
limitele determinate de funcția acestui drept. Ca urmare, unele prerogative vor
disparea. Printre cele pozitive, singura care supraviețuiește este dreptul de divulgare.
Succesorii însă vor exercita aceasta prerogativa în unicul scop de a executa voința
postumă a autorului – așadar transmisiunea succesorală operează o metamorfoza a
dreptului moral42.
Este firesc sa se intample astfel, deoarece dreptul de a aduce opera la
cunoștința publicului, așa de intim legat de persoana autorului, nu poate aparține
decât autorului; el nu se poate transmite, nici moștenitorilor autorului și nici asociației
de creatori sau, în lipsa acesteia, organului de stat competent, ca o sarcina
obștească . Operele nepublicate în timpul vieții autorului pot fi publicate de către
moștenitorii săi. Aceasta nu înseamnă că moștenitorii au ei dreptul moral de a decide
aducerea operei la cunostința publicului; ei nu fac altceva decât să aducă la
îndeplinire vointa autorului – manifestata expres ori tacit sau prezumat, ori de cate ori
din imprejurari nu se poate deduce o intentie contrară. În lipsa unui text care sa o
prevada, aceasta este o prezumtie simpla, asa cum este aceasta definita prin art.
1203 Cod civil.
Este de arătat că, asemănă tor dreptului de a aduce opera la cunoștința
publicului, dreptul moral al autorului de a consimți la folosirea operei de către alții și
de a cere încetarea actelor de folosire săvârșite de alții fără consimțământul sau nu
se transmite moștenitorilor autorului. La moartea autorului acest drept se stinge,
astfel ca opera, devenită prin publicare un bun al colectivității, poate fi folosită de
oricine cu respectarea paternității și inviolabilității operei, precum și cu respectarea
drepturilor patrimoniale cuvenite mostenitorilor autorului.
42 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 141.
20

Dacă însă autorii sunt de acord în a admite că, î n privinta dreptului de
divulgare, succesorii vor trebui să respecte vointa autorului de a comunica sau nu
opera, divergențele încep când se pune problema de a ști cum se va proceda în
cazul când autorul nu și-a manifestat vointa în nici un sens. Unii autori și unele
jurisprudente admit ca autorizarea de publicare trebuie prezumată43.
Spre deosebire de alte prerogative morale a căror soartă, după moartea
autorului, mai este obiect de discuție, doctrina este în general de acord, cu privire la
dreptul de retractare, se consideră că acest drept dispare odata cu moartea
autorului44.
III.5. Persoanele juridice
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului de autor constă în
recunoasterea dreptului la calitatea de autor numai persoanelor fizice, ca fiind
singurele capabile de o activitate de creație intelectuală45. Calitatea de autor de
opere aparține doar persoanelor fizice, deoarece numai acestea au calități specifice
creatorului (inteligența, personalitate, forța creatoare, facultatea de a concepe,a
gândi, a formula idei și a le expune într-o formă originală ce poartă amprenta
personalității autorului creator46.
Odată ce, ca rezultat al activității de creație, opera s-a concretizat luând forma
de manuscris, schiță, temă, tabla etc., dreptul de autor ia nastere și autorul operei
devine subiect al acestui drept, subiect al dreptului de autor.
Asadar, calitatea de subiect al dreptului de autor o are persoana fizica care a
creat operă, în virtutea calității sale de autor al operei.
De obicei, persoana juridică nu poate fi decâ t subiect derivat al dreptului de
autor. Recunoașterea persoanei juridice ca subiect originar al dreptului de autor este
o excepție de la regula generală, care recunoaște acest drept numai persoanelor
fizice. Dar odată cu dezvoltarea cinematografiei și a înregistrării mecanice, persoana
juridică – studiourile cinematografice și întreprinderile de înregistrare mecanică – și-au
făcut intrarea printre subiectele dreptului de autor47.
43 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 141-142.44Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 155. 45 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 13.46 Rodica Parvu, Ciprian-Raul Romitan, Dreptul de autor si drepturile conexe, Lexicon juridic, Ed. All-Beck,
2005, pag. 7.47 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 11.
21

Există autori care consideră că persoana juridică poate fi chiar subiect originar
al dreptului de autor. Se invocă în sprijinul acestei idei activitatea de organizare pe
care o desfășoară persoana juridică pentru realizarea unei opere, așa cum este, de
exemplu, cazul studioului de filme, care desfășoară o amplă activitate organizatorică
pentru realizarea unei producții cinematografice.
Dreptul de autor al persoanelor juridice apare însă ca un drept amputat de
anumite prerogative și în primul rând de aceea la calitatea de autor.
În concluzie, această calitate de subiect al dreptului de autor este atribuită de
lege persoanelor juridice ăn temeiul activității ce desfășoară privind organizarea și
coordonarea activității colaboratorilor pentru crearea unor opere. Dar, aceasta nu
înseamnă că persoanele juridice respective au calitatea de autor, calitate care
aparține numai persoanelor fizice. Din cele arătate rezultă ca fundamentul calității de
subiect al dreptului de autor în cazul persoanelor fizice este diferit de cel în cazul
persoanelor juridice. Aceasta deosebire și-a găsit expresia în literatura de
specialitate în distincția care se face între "dreptul originar de autor", care aparține
numai persoanelor fizice și "dreptul derivat de autor" care poate aparține și
persoanelor juridice48.
Dacă în trecut persoana juridică a devenit subiect al dreptului de autor doar cu
titlu de excepție, astăzi această excepție tinde să-și lărgească domeniul de
aplicațiune, înglobând o parte importantă a producției editoriale, începând cu
enciclopediile și dicționarele49.
Se vorbește chiar de "creativitatea" editurilor, care se manifesta în operele de
sinteză ce depașesc posibilitățile unuia sau câtorva autori și se revendică pentru
edituri calitatea de coautori a căror participare nu poate fi considerată ca limitată la
singurul ajutor tehnic.
48 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 1349 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 13.
22