Structura pielii : aspecte histo -biochimice și implicații [628707]

1
Capitolul 1.
Structura pielii : aspecte histo -biochimice și implicații
cosmetologice

Pielea este un înveliș membranos conjunctivo -vascular care acoperă corpul în
întregime și care se continuă cu semimucoasele și mucoasele cavităților naturale.
Grosime a pielii variază în funcție de regiunea cutanată: 4 mm la palme și
plante, și între 0,2 -0,5 mm la pleoape, prepuț și gland. De asemenea grosimea pielii
variază cu sexul și vârsta, fiind mai subțire la femei, copii și bătrâni. Pielea este
foarte elastică av ând o rezistență mare, o fâșie de 2 -3 mm lățime suportând o
greutate de 2 kg. Culoarea pielii este în funcție de bogăția în pigment melanic și de
vascularizație, variind după regiune și vârstă.
Suprafața pielii, evaluată la aproximativ 1,5 -2 m2, este cati felată, onctuoasă și
umedă. Suprafața este brăzdată de depresiuni, unele aparente denumite pliuri sau
cute, altele minuscule denumite depresiuni infundibuliforme.
Pliurile pot fi grosolane (ex: pliul submamar, interfesier, inghinogenital), mai
discrete (e x: fața de flexie a articulațiilor) și șanțuri fine și scurte, cele mai
numeroase, prezente pe toată suprafața corpului și vizibile cu ochiul liber. Aceste
șanțuri prin intersectare delimitează suprafețe romboidale, constituind cadrilajul
normal al pielii. Pe suprafața palmară și plantară se pot observa o serie de șanțuri
curbe, juxtapuse, care delimitează mici proeminențe regulate denumite creste
papilare.
Depresiunile infundibulare, cunoscute popular sub numele de pori,
corespund orificiilor glandelor su doripare (greu distinse cu ochiul liber) și foliculilor
pilo-sebacei (mult mai aparente).
Fig. 1. Cadril ajul normal al pielii

2 Suprafața pielii (cu excepția palmelor și plantelor) este acoperită de peri, unii
voluminoși, iar alții foarte fini, abia vizibili.
Structura pielii este complexă. Ea este compusă din patru regiuni suprapuse
care, dinspre suprafață s pre profunzime, sunt următoarele: epidermul, joncțiunea
dermo -epidermică, dermul și hipodermul. Epidermul este situat la suprafață fiind
un epiteliu nevascularizat. Joncțiunea dermo -epidermică, după cum indică și
numele, separă epidermul de derm. Urmează d ermul care se continuă în profunzime
cu hipodermul între cele două neexistând o limită netă. Anexele pielii care sunt de
origine epidermică sunt localizate în derm și hipoderm.
Din punct de vedere embriologic, organul cutanat ia naștere din cele două
comp onente embrionare:
 foița ectodermică din care se dezvoltă epidermul și anexele;
 foița mezodermică precursoare a dermului.

Fig 2. Strucutura pielii

3 1.1. Epidermul : structura histo -biochimică și
implicații cosmetologice

Epidermul (fig. 3) reprezintă un țesut epitelial pavimentos stratificat,
constituit din tr-un număr variabil de straturi celulare, în funcție de regiunea
corpului, dar care au aceeași evoluție histofiziologică. Principala celulă a
epidermului (reprezentând 95% din totalul populațiilor celulare epidermale) este
keratinocitul. De integritatea sa morfo -funcțională, ca și de menținerea în parametri
normali a ritmului său de reînnoire , depinde buna funcționare a epidermului.

Fig. 3. Preparat histologic de piele. Zona închisă și sinuoasă es te epidermul. Densitatea maxim ă a
nucleelor celulare este pentru stratul bazal, în timp ce stratul cornos (situat superior) este lipsit de
nuclee celulare, având celule aplatizate și colorate acidofil (corneocite)

Populațiile celulare epidermale sunt urm ătoarele:
 Keratinocitele, aflate în diverse stadii de evoluție, de la keratinocite bazale
(capabile de diviziune celulară și reînnoire) , la corneocite (celule care se
descuamează eliminându -se de pe piele) ,
 Melanocitele (celule secretante de pigment melani c). Acestea se găsesc în
stratul bazal al keratinocitelor, elementul lor distinctiv fiind prezența
melanosomilor. Melanosomii sunt organite le int racelulare specializate în
biosinteza melaninelor. Aceștia se află în stadii diverse de d ezvoltare (4 grade
evolutive ), după cum sinteza melanică este incipientă sau finisată.
 Celulele Langerhans (celule imunocompetente, variantă de macrofag, celulă
de tipul APC).

4  Celulele Merkel (sateliți ai terminațiunilor nervoase).
Epidermul se dezvoltă din luna a 2 -a de viață intrauterină, structura sa devenind
completă în lunile 7 și 8 ale sarcinii. Melanocitele iau naștere din melanoblaștii
crestei neurale, migrează în derm și apoi ajung în epiderm după 11 -12 săptămâni.
Ajunse în epiderm dobândesc proprietăți melanogene cu d ezvoltarea unui aparat
enzimatic specific în jurul lunii 5 .

1.1.1. Structura pe straturi a epidermului

Keratinocitele epidermului au un aranjament pe straturi celulare, straturi ce
corespund stadiului de maturare celulară a acestor celule.

1. Stratul baz al sau germinativ. Este stratul cel mai profund, situat direct pe
membrana bazală (joncțiunea dermo -epidermică – formațiune acelulară care
face legătura între derm și epiderm). Stratul bazal este alcătuit dintr -un singur
rând de celule, având caracter hist ologic de celule tinere (citoplasmă bazofilă,
nucleu evident). La acest nivel, keratinocitele sunt înalte, columnare sau
cuboide, cu un diametru de circa 6μ. Din loc în loc, keratinocitele bazale sunt
întrerupte de celelalte tipuri celulare (melanocite, ce lule Langerhans). Stratul
bazal este denumit strat germinativ, deoarece keratinocitele de aici, prin
continua lor diviziune celulară , dau naștere noilor keratinocite care vor
popula straturile următoare, pe măsura maturării lor. Nucleul celular este
oval s au alungit, cu o rețea grosolană de cromatină și deseori este surprins în
mitoză. Keratinocitele din acest strat sunt bine ancorate pe membrana bazală
grație hemidesmozomilor, iar sutura dintre ele este datorată desmozomilor.
În microscopia optică, stratul are o configurație sinuoasă, datorită
numeroaselor papile dermice care se insinuează din derm, în epiderm.

Microscopia electronică a evidențiat prezența unor filament e de keratină
(citokeratinele), grupate în mănunchiuri, precursori ai keratinei ce se v a
sintetiza ulterior, în straturile superioare.
Celulele Merkel sunt prezente la acest nivel, mai dense la nivelul buzelor și
degetelor. Succesiunea keratinocitelor bazale este întreruptă pe alocuri de
melanocite, celule sintetizatoare de pigment melanic .

5
2. Stratul spinos. Acesta reprezintă 30% din grosimea epidermului. Deține mai
multe șiruri (5 – 20) de celule, sub formă poliedrică, având diametrul de 10 –
15 μ, dispuse în moz aic. De fapt, pe măsura maturizării celulare și a avansării
pe straturile super ioare, keratinocitele devin din ce în ce mai aplatizate.
Desmozomii sunt foarte bine reprezentați; ei dau aspectul de proiecții
citoplasmatice înspre exterior, aspect care a dat denumirea acestui strat de
strat spinos. La a cest nivel apar primele dovezi ale sintezei de ceramide:
corpii Odland – granule de depozit ale acestor lipide complexe.
În stratul spinos procesul de keratinizare este incipient .

3. Stratul granulos. Acesta reprezintă 10% din grosimea epidermului, este
alcătuit din 1 – 6 rânduri de celul e romboide, mai aplatizate decât
precedentele, având un diametru și mai mare: 25μ. La acest nivel
keratinocitele încep să aibe un caracter matur (nuc leul devine picnotic,
datorită faptului că celula nu se va mai divide). Citoplasma este încărcată cu
granul e de heratohialină, ce conferă un aspect întunecat acestui strat.
Keratohialina este componenta de bază a keratinei moi, specifică pielii (părul
deține o keratină dură). În realitate, granulele conțin pe lângă precursorul
keratinei și cantități de profilag rină. Aceasta din urmă este precursorul
filagrinei, proteină bazică conținând histidină care contribuie asamblarea
filamentelor de keratină între ele .
Stratul granulos are proprietăți anabolice (de sinteză), prin aceea că
sintetizează filagrina și începe sinteza keratinelor. Concomitent au loc procese
catabolice, cum ar fi disoluția nucleului și a unor organite celulare.

4. Stratul lucid. Celulele acestui strat sunt dispuse pe 1 – 3 rânduri, având un
aspect clar. Ele sunt subțiate (aplatizate), strâns legat e și având un caracter
degenerat (îmbătrânit). Nucleul este turtit, picnotic, iar citoplasma este intens
infiltrată cu keratină. Unii autori nu consideră stratul lucid ca fiind unul
distinct, ci doar o zonă de tranziție între stratul granulos și cel cornos .

5. Stratul cornos. Acesta reprezintă ultimul strat al epidermei, cel mai
superficial. Grosimea sa este variabilă în funcție de regiunea anatomică: este
mai bine reprezentat în zonele de maximă solicitare mecanică (palme, tălpi).
La acest nivel, keratinoci tele sunt complet transformate, având keratina

6 complet finisată și poartă numele de corneocite. Corneocitul este o celulă
foarte aplatizată, anucleată, având citoplasma în întregime ocupată cu
keratină. Există de regulă 8 – 10 rânduri de corn eocite, bine s udate între ele
datorită liantul intercelular. Liantul intercelular este constituit din lipide, în
principal ceramide. Partea cu totul superficială a stratului cornos, formată din
elemente izolate care se desprind la cel mai mic traumatism, poartă numele
de stratul disjunct. Pierderile rezultate din descuamare sunt permanent
înlocuite, grație diviziunilor celulare din stratul bazal.

Fig.4. Evoluția keratinocitului

Stratul cornos se comportă ca barieră protectoare. Contribuie la protecția
mecanică, la c ea chimică, la protecția solară prin posibilitatea hipertrofierii sale,
dar una dintre cele mai importante funcții asigurate este cea de a preveni
pierderile trans -epidermale de apă (TEWL : trans -epidermal water loss ). Această
proprietate este asigurată, p entru că amestecul de aminoacizi și diverși metaboliți
rezultați din catabolizarea filagrinei (ajunsă la acest nivel odată cu maturizarea
keratinei) formează un complex de componente, numit NMF ( Natural
Moisturizing Factor : Factor Natural de Hidratare) – figura 5 .

7

Fig.5 Coeziunea dintre corneocite și ceramide. Hidratarea la nivel epidermal superior este
realizată grație dublului strat lipi dic al lipidelor – liant și de NMF prezent în corneocite

Microscopia electronică a keratinocitului
Keratinocitul reprezintă celula de bază a epidermului. El prezintă la fel ca și
celelalte celule somatice organite citoplasmatice: aparatul Golgi, reticulul
endoplasmatic neted și rugos, mitocondriile, lizozomii și ribozomii.
Microscopia electronică evidențiază marker ii ultrastructurali citoplasmatici și
membranari caracteristici kerati nocitelor din piele: melanozomi maturi ,
tonofilamentele, desmozomii, hemidesmozomii și, mai ales în stratul granulos,
granulele de keratohialină și keratinozomii, iar în stratul cornos – învelișul cornos.
Melanozomii maturi (de stadiul IV) sunt fagocitați în număr mare de
keratinocitele bazale, dar treptat dispar în citoplasma keratinocitelor suprabazale.
Tonofilamentele sunt filamente intermediare cu diametrul de 10 nm dispuse în
mănun chiuri. Ele sunt slab reprezentate în stratul bazal și mult mai dense în stratul
spinos și granulos, dispărând în stratul cornos. Filamentele intermediare alcătuiesc
alături de microfilamente și microtubuli citoscheletul celulelor.
Desmozomii realizează l egătura keratinocitelor între ele. Ei sunt puțin
numeroși la nivelul stratului bazal dar foarte numeroși la nivelul stratului spinos.
Desmozomul se prezintă ca o structură simetrică constituită din două porțiuni
intracelulare dense denumite plăci desmozom ale sau plăci citoplasmatice , și o porțiune
intercelulară clară, mediană, numită core sau desmoglee .

8 Aceste formațiuni au rolul de adezivitate, de impermeabilitate și de
comunicare – asigurând trecerea unor molecule mici de la o celulă la alta.
Desmozomii de adezivitate acționează ca niște „nituri”, care distribuie forțele de
forfecare în întreg epiteliu, și în tot țesutul subiacent, ca într -un tot. Substanțele cheie
implicate în adezivitate, în cadrul acestor formațiuni, sunt două glicoproteine:
plakoglob ulina și desmoplakina .

Fig.6 Structura schematică a unui desmozom

Aceste formațiuni au rolul de adezivitate, de impermeabilitate și de
comunicare – asigurând trecerea unor molecule mici de la o celulă la alta.
Desmozomii de adezivitate acționează ca niș te „nituri” care distribuie forțele de
forfecare în întreg epiteliu și în tot țesutul subiacent, ca într -un tot. Substanțele
cheie implicate în adezivitate, în cadrul acestor formațiuni, sunt două
glicoproteine: desmocolina și desmogleina.

9 1.1.2. Ciclul de reînnoire celulară. Stimularea dermato -cosmetică
a reînnoirii celulare

Timpul necesar reînnoirii epidermului reprezintă timpul intervalul necesar
unei celule din stratul bazal să străbată toate cele cinci straturi ale epidermului și
să ajun gă corneocit. Acest timp concordă cu perioada mitotică a celulelor din
stratul bazal, și în mod normal este egală cu 26 -38 de zile. Procesul devine mai
lent (ciclu de reînnoire lent) în cadrul procesului de îmbătrânire cronologică a
pielii și se scurtează considerabil în psoriazis.

Procesul de reînnoire celulară coincide, ca timp, cu perioada necesară
keratinizării complete, deoarece concomitent cu ascensiunea celulară are loc
sinteza și definitivarea keratinei. Keratinizarea este însoțită de modificări
biochimice, care conferă densitate mare și impermeabilitate stratului de
corneocite; așadar au loc următoarele fenomene:
– transformarea matricei celulare în keratină,
– densificarea membranei celulare,
– impermeabilizarea matricei extracelulare.

Maturarea și diferențierea celulelor epider mice (proces numit și
epidermopo ieză) este o transformare fiziologică controlată de o citokină locală :
EGF (Epidermal Growth Factor). Aceast a este un polipeptid având 53
aminoacizi , din clasa factorilor de creștere celulari, pentru care diversele celule de
tip epitelial (și chiar unele celule din epiteliile glandulare) dețin receptori. Toate
keratinocitele dețin receptori pentru EGF, dar densitatea acestora este maximă în
zona bazală și scade odată cu diferențierea celulară.
Procesul de maturare și keratinizare epitelială demonstreaz ă una dintre cele
mai interesante proprietăți ale țesutului epitelial, aceea de a avea polaritate, de a
se deplasa în unic sens. Fenomenul mai rar intâlnit în alte tipuri tisulare , dar este
preze nt în meristemele de creștere ale plantelor. Această proprietate se explică
prin faptul că moleculele proteice și glicoproteice, odată sintetizate , sunt dirijate
spre polul apical. Fenomenul de polaritate al țesutului epitelial a fost sesizat încă
din 1971 , de Jamieson și Palade, inițial pentru celulele epiteliale care tapetează
glandele exocrine.
EGF este un peptid studiat pentru a deveni ingredient cosmetic pentru
stimularea reînnoirii celulare. Obținerea sa este posibilă în culturi de keratinocite.

10 Reîn noirea celulară poate fi stimulată și de alți agenți între care: retinolul, alfa –
hidroxiacizii (acid glicolic, acid lactic și sărurile acestuia, acid tartric),
(fito)estrogenii. De asemeni, reîntinerirea celulară poate fi „forțată” prin
peelingul chimic pr ofund, mediu sau superficial .

Peelingul superficial se realizează cu unii acizi, de tipul:
 alfa-hidroxiacizi, ca de exemplu acidul glicolic și acidul lactic. Între
aceștia, cel mai utilizat este actualmente acidul glicolic, în concentrații
variind între 15% (pentru pielea sensibilă) și aju ngând până la
concentrații de 25%. Efectul acestui peeling este o descuamație
microscopică, ca re produce reîntinerire epidermică prin efect cumulat,
realizat în urma unor aplicări repetate.
 beta-hidroxiacizii, de tipul acidului salicilic, care pe lângă efect
keratolitic, are și efect de peeling, la folorirea repetată.
 soluția Jessner : un amestec de ac id salicilic, acid lactic și rez orcină,
 AAF : acid amino -filagrină, care face parte din structura normală a pielii,
find un keratolitic și exfoliant „fiziologic”.
Peelingul superficial este indicat pentru eliminarea cicatricilor antiacnee,
pentru eliminarea hiperpigmentațiilor faciale (la asocierea acidului glicolic cu
acid kojic), pentru eliminarea ridurilor fine, ca și pen tru aceea că este procedeu
anti-aging. Peelingul superficial prezintă avantajele de a nu fi dureros, de a nu
produce iritații ale pielii (la folosirea controlată, și cu concentrații ușor
crescânde), de a nu produce izolare socială ca în cazul peelinguri lor profunde și
de a nu necesita mari precauții ulterioare legate de fotoprotecție. Inconvenientul
acestui tip de peeling blând este acela că impune ședințe repetate de aplicații, în
timpul unei sesiuni de tratament.
Peelingul mediu se realizează cu acid ko jic sau cu unii fenoli. Indicația este
aceeași : cicatrici post -acnee, pete pigmentare de diverse cauze, ca și tratament
anti-aging.
Cel mai utilizat agent de peeling profund este rezorcina, folosită încă din anul
1882, odată cu introducerea sa în uz de c ătre medicul dermatolog Unna.
Rezorcina este un keratolitic puternic . Pasta Unna (masca de rezorcină )
denaturează straturile superficiale de keratină, producând regenerarea rapidă și
compensatorie a keratinocitelor bazale.
Un agent de peeling profund mai recent intrat în uz este acidul tricloracetic, în
concentrații cuprinse între 10 – 40%. Peelingul profund este mai eficient decât cel

11 superficial, dar prezintă unele dezavantaje: este dureros la apl icare (durerea este
suportabilă și depinde de sensibilita tea individuală), impune izolare socială de 7
zile pentru că evoluează sub forma unei crust e inestetice, de culoare brună .
Procedura necesită măsuri ulterioare de fotoprotecție și de protecție
antimicrobiană a pielii.

Modificările care apar la nivel cut anat în urma aplicării peeling -ului se produc
prin următoarele mecanisme :
– stimularea proliferării keratinocitelor bazale, datorită eliminări i straturilor
epidermului; (figura 7)
– distrugerea controlată (peelingul este o daună controlată ) a regiunilor
epider mice , acestea vor fi înlocuite cu epiderm reînnoit;
– producerea unei reacții inflamatorii în țesuturile mai profunde decâ t cele
necrozate, printr -un mecanism de activare a mediator ilor inflamației; aceasta
determină sinteză de colagen nou și de substanță fundamentală de către
fibroblast (figura 8) .

Figura 7. Mecanismul de acțiune al agenților peeling la nivelul epidermului

12

Figura 8. Mecanismul de acțiune al agenților de peeling la nivelul dermului

O metodă modernă de stimulare a regenerării keratinocitare este
microdermabraziunea . Aceasta este o tehnică modernă de peeling superficial,
prin acțiune fizică și nu chimică. Reprezintă o abraziune progresivă a straturilor
pielii, pe diverse profunzimi. Aparatele de microd ermabraziune utilizează un
sistem de aspirație – la nivel microscopic – a pielii, concomitent cu proiectarea în
regiunea aspirată a unor microcristale de oxid de aluminiu. Microcristalele sunt
inerte din punct de vedere chimic, sunt sterile și au rolul de a mobiliza straturile
celulare. Aparatele de microdermabraziune au reglabilă viteza de circulație a
microcristalelor ca și profunzimea de penetrare în straturile pielii.
Microdermabraziunea superficială atinge doar stratul de corneocite; ea lasă un
eritem tranzitor și este indicată ca metodă de eliminare treptată a ridurilor fine.
Microdermabraziunea medie și profundă se adresează straturilor medii și
inferioare ale epidermei. Din acest motiv, microdermabraziunea profundă poate
să producă chiar hemoragii pu nctiforme (microperforații), nu doar eritem, dar
rezolvă probleme estetice precum cicatrici și vergeturi.

13 1.1.3. Keratina

Keratina este o proteină insolubilă, anionică, foarte rezistentă la digestia
enzimatică, având numeroase legături disulfidice. Sinteza k eratinei începe din
straturile bazale, având ca precursori citokeratinele din stratul germinativ. În
stratul spinos acestea se grupează în fascicole, fascicolele formate sunt împinse la
perif eria celulei, se sulfatează, și înaintând spre stratul următor (g ranulos) , se
impregnează cu keratohialina prezentă la acest nivel. P rocesul este controlat de
filagrină , o proteină responsabilă de agregarea filamentelor de keratină
(filag rina: filament aggr egating prote in). Defectele genetice ale filagrinei
cauzează une le defecte ale keratinei (hiperkeratinizări), forme de ihtioză vulgară.
În p aralel cu procesul keratinizării, organitele celulare din keratinocit sunt
digerate de enzimele lizozomale, ca mărturie a încetării activităților metabolice și
de sinteză. Cînd ke ratinizarea este completă, celula este aplatizată, anucleată,
transformată în corneocit.
Keratina, având punțile de sulf fixate și fiind impermeabilă, acționează ca o
barieră protectoare împotriva deshidratării și implicit împotriva îmbătrânirii. În
forma sa finală, keratina alcătuiește citoscheletul celular, alături de tubulină și
actină.
În realitate, keratina se prezintă ca o familie de proteine înrudite, clasificate
după greutatea lor moleculară și punctul izoelectric, în felul următor:
– Alfa -keratinele (tipul neutru -bazic), cuprinde keratinele cu masă moleculară
între 52 -67 kD, notate de la K 1 la K 9
– Beta -keratinele (tipul acid), cuprinzând keratinele cu masă moleculară între
40-56 kD, notate de la K 10 la K 20

Această clasificare concordă și cu cea a det erminismului geneti c, pentru că
keratinele de tip beta sunt codificate de o familie de gene localizate pe
cromozomul 17, în timp ce keratinele de tip alfa sunt codificate de o altă familie
de gene situate pe cromozomul 12. Fiecărui stadiu de maturare epide rmică îi este
caracteristică exprimarea unei perechi de gene (una din fiecare familie). De
exemplu, combinația K 14 – K5 caracterizează keratinocitele bazale, în timp ce
perechea K 16 – K6 caracterizează keratinocitele din zonele anatomice de maximă
solicita re anatomică (palme, plante).

14 Ca ingredient cosmetic, keratina de origine animală este utilizată în produsele
de îngrijire a părului: loțiuni tonice și măști pentru păr. Denaturarea keratinei
dure a părului – cu acid tioglicolic – reprezintă modul de acți une al soluției de
ondulație permanentă.

Patologia epidermopoezei și a keratinizării

Hiperkeratoza reprezintă o îngroșare a stratului cornos, cu păstrarea
structurii normale anucleate. De regulă, hiperkeratoza „normală” apare în
regiunile anatomice în care pielea este suprasolicitată mecanic. Hiperkeratoza
„patologică” are mecanism de producere diferit de la o boală la alta :
– în ihtioza vulgară există o scădere a fila grinei,
– în psoriazis, există o accelerare a diferențierii keratinocitelor și a întregul ui
ciclu de viață a acestei tip celular.
Parakeratoza este rezultatul unei keratinizări accel erate și imperfecte, astfel
încât keratinocitul își păstrează nucleul până în straturile superioare (semn al
incompletei maturizări). Modificarea apare în mod pato logic în psoriazis (unde
coexistă cu hiperkeratoza) și în eczeme. Parakeratoza fiziologică apare la nivelul
mucoaselor.
Acantoza este îngroșarea stratului spinos, caracteristică pentru unele leziuni
de psoriazis.
Diskeratoza reprezintă keratinizarea vicio asă și precoce, care începe încă din
stratul spinos. Leziunea reprezintă o stare precanceroasă.

Psoriazisul

Psoriazisul este o boală dermatologică eritemoscuamoasă, relativ frecven tă în
populație (atinge 1 – 3% din populația globului ), dar există mari variații geografice.
Astfel, în țările cu climă ecuatorială și tropicală incidența este foarte mică (0,1%), în timp
ce în țările Scandinave incidența este de 3%. Această dispoziție dependentă de arealul
geografic se explică prin faptul că rad iația solară UV este benefică vi ndecării acestei boli.
Boala este de etiologie necunoscută și reprezintă consecința unei reînnoiri epidermice
accelerate, asociată cu modificări de keratinizare (parakeratoză) și cu o inflamație
cutanată. Teoria autoimună este cea mai a cceptată actualmente în privința etiopatogeniei
bolii. Totuși există și o anumită predispoziție genetică bine dovedită ; boala este prezentă

15 în antecedentele colaterale ale bolnavului. În forma cea mai gravă a sa, cea de psoriazis
artropatic, există un dete rminism genetic mai bine exprimat, prin aceea că pacienții
respectivi sunt în majoritate fenotip HLA -B27.

Deși n u se cunosc mecanismele exacte a le producerii psoriazisului, există cu
certitudine un dezechilibru între diviziunea și diferențierea keratinoc itelor, în favoarea
diviziunii, cu implicita accelerare a metabolismului acestor celule. La nivelul leziunii
psoriazice, durata medie de viață a keratinocitelor se reduce de la 28 de zile, la numai 3 –
4 zile. Totodată keratina rămâne imatură, fiind mai u șoară. Caracterul imatur este o
caracteristică și a keratinocitelor, acestea păstrându -și nucleul chiar și în stratul cornos
(parakeratoza). Tulburările de keratinizare i nclud și blocarea sintezei fila grinei, proteină
responsabilă de realiz area etap ei fina le a keratinizării. Este însă greu de precizat dacă
acest fapt este o cauză sau o consecință a tulburărilor patogenice din psoriazis. Această
dilemă de tip ca uză sau consecință este enunțată și pentru alte fenomene constatate:
scăderea numărului de desmozo mi (formațiuni de legătură întercelulară) pe suprafața
keratinocitelor, modificări în anvelopa keratinocitului ca și o frecvență mai mare de
receptori membranari pentru EGF.

Teoriile patogenice ale psoriazisului nu ocolesc nici factorul imun/autoimun. În acest
scenariu, sunt implicate limfocite T, citokine (IL -1, IL -6 și IL -8), prezente pe toată
evoluția bolii, și doar în etapa de diferențiere. Asocierea cu un reumatism degenerativ
este un argument în plus, la fel și răspunsul favorabil la tratament cu co rticoterapie
topică, ca și cu citokine, în viitor (antocorpi monoclonali anti CD4 sau IL -10). În acest
sens trebuie făcută corelația cu efectul benefic al expunerii la UV, în special UVB,
probabil prin aceea că ultravioletele inhibă celula Langerhans, car e este un inițiator al
procesului imun. Totuși, efectul benefic al corticoterapiei topice nu trebuie atribuit în
exclusivitate inhibării procesului imun, știut fiind faptul că corticoterapia inhibă rata
mitozelor.
Există unii factori externi care in fluențează evoluția clinică a bolii, între care :
– stresul ps ihic grăbește și declanșe ază exprimarea tabloului clinic,
– la femeie, sarcina ameliorează boala, iar lăuzia o agravează,
– expunerea la soare ameliorează evident leziunile psoziazice ( există și un m ic procent
de psor iazis facial agravat de expunerea la soare) ,
– stoparea bruscă a corticoterapiei în psor iazis determină reapariția leziunilor,
– consumul de alcool și de alimente condimenta te amplifică fenomenele clinice,
– medicația beta -blocantă agravează le ziunile psoriazice.

Leziunile tipice în psoariazis sunt plăcile elevate de la planul cutanat, intens
eritematoase, acoperite cu un strat abundent de scuame albe, lamelare, dispuse în

16 straturi paralele (multistratificate). Plăcile nu sunt pruriginoase, de cât în rare cazuri.
Dacă este raclat persistent depozitul scuamos, apare o sângerare punctiformă, semn că
modificările histologice au ajuns în profunzime până la prima parte a dermului (papile
dermice, plex capilar superficial). Localizările predilecte sun t coatele, genunchii și
scalpul, dar se cunosc și numeroase forme atipice, cu alte localizări.
Topografia clinică caracte ristă este cea cu leziuni la niv el de coate, genunchi și scalp
(pielea păroasă a capului) – zone de maximă agresiune mecanică. Se mai cunosc și alte
forme clinice, nu neapărat rare, care fac ca psoriazisul să îmbrace un polimorfism clinic.
Aceste forme sunt:
– Psoriazisul pielii păroase a capului. Leziunile sunt localizate în regiunea frontală și
temporală, la liziera părului, având aspe ct de dermatită seboreică. Plăcile sunt bine
delimitate, acoperite de scuame lamelare, albe, perforate de firul de păr. Nu este
alopeciant (nu produce căderea părului) și nici proriginos (nu produce senzația de
mâncărime), dar este inestetic și se asociază uneori cu psoriazisul facial.
– Psoriazisul facial are, ca și precedentul, aspect de dermatită deboreică. Plăcile eritemo –
scuamoase se localizează pe aripile nazale, dar uneori cuprinde și conductul auditiv
extern.
– Psoriazisul numular , punctat se cara cterizează prin leziunile mici rotunde, în formă de
monedă, pe torace.
– Psoriazisul inversat este atipic, prin localizarea leziunilor la nivelul plicilor de flexiune,
adică axile în special (psoriazisul tipic își are leziunile la nivelul regiunilor de ex tensie:
coate, genunchi). În acest caz sunt mai evidente plăcile eritematoase decât scuamele.
– Psoriazisul palmo -plantar este o formă rară, localizată de palme și tălpi, favori zat de
perspirație. Este o variantă a bolii mai polimorfă, asociind scua melor, papule și pustule.
În oricare din forme, unghiile pot fi afectate (hiperk eratoză și pierdere de transparență
unghială), dar poa te exista și forma izolată de ps oriazis ungheal, în care lipsesc alte
manifestări clinice.
Există și forme grave, complicate : psoriazis eritrodermic (generalizat), ca și de
psoriazis artropatic, când sunt afectate articulațiile mici ale degetelor.
Odată apărut, psoriazisul nu se vindecă niciodată, ci evoluează sub formă de pusee
eruptive, alternând cu intervale asimptomatice. S ub tratament, leziunile se vindecă
pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Recidivează de regulă în anotimpurile reci
(toamnă, iarnă), din cauza deficitului de radiație solară și se ameliorează vara.
Tratamentul psoriazisului include: retinoizi, corti coterapie, gudroane, metrotexat,
terapie cu UV, Calcipotriol (un derivat de vitamina D), și în perspectivă unele
imunomodulatoare.

17

1.1.4 Ceramidele și lipidele epidermice

Cele mai importante lipide găsite intraepidermic sunt ceramidele, colesterolul
și acizii grași. Începând cu anul 1982, câ nd ceramida C1 a fost descoperită în
piele, a fost atribuit un rol esențial ceramidelor în menținerea hidratării
epidermale, ca și în troficitatea epidermală.
Actualmente se consideră însă că toate cele trei clase de lipide: ceramide,
colesterol , acizi grași, sunt esențiale pentru menținerea în parametri normali a
epidermului, iar păstrarea unui raport echilibrat: ceramide / colesterol / acizi grași
de 3 / 1 / 1 este o condiție importantă pentru realizarea funcției de barieră a
stratului cornos împotriva procesului numit TEWL ( trans -epidermal water loss :
pierderea de apă trans -epidermală).
Cu toate părerile contradic torii, este totuși unanim accep tat faptul că
ceramidele sunt substanțele cheie în privința hidratării ep idermale. Ceramidele
fac parte din marea grupă a sfingolipidelor, lipide complexe evidențiate pentru
prima dată doar la nivelul sistemului nervos central, dar ulterior și în piele, ca și
în diverse alte tipuri celulare, la nivel de membrane celulare.
Sinteza ceramidelor de novo pornește de la cuplarea sfingozinei cu un acid
gras (exemplu oleic, linoleic), sub acțiunea ceramid -sintetazei. Există în epiderm
7 clase de ceramide, notate C 1 – C5, C6 I , C6 II. Ceramidele sunt structuri polare; ele
au un pol hid rofil a tașat de membrana corneocitelor și unul hidrofob proiectat în
spațiul intercelular. Ceramidele C 1 și C 2 sunt mai puțin polare, în timp ce
ceramida C 6 are o polaritate mai mare. Această polaritate face ca membrana
corneocitară să fie bine hidratată în permanență. Unori polul hidrofil poate cupla
oligo zaharide care contribuie și mai mult la menținerea polarității. Ceramidele în
asociere cu celelalte lipide (colesterol , acizi grași) sunt considerate lianți celulari.
Acestea contribuie la sudarea kerati nocitelor din straturile superioare (în special
corneocite), în timp ce keratinocitele din straturile bazale sunt consolidate între
ele prin intermediul desmozomilor.
Sediul sintezei ceramidelor este keratinocitul din straturile incipiente. Încă din
strat ul spinos, există dovezi ale sintezei de ceramide, și anume corpii Odland sau
cementosomii. Ceramidele sunt structuri de suprafață membranară prezente în
diferite alte țesuturi, fiind incluse în marea familie a moleculelor de adezivitate
membranară (CAM : Cell Adhesion Mollecules).

18 Faptul că ceramidele cont ribuie la men ținerea fluidității, a adezivității și a
hidratării spațiului extracelular reprezintă o proprietate esențială a acestor lipide,
care explică importanța lor dermo -cosmetică, cu implicita lor implicare în
profilaxia deshidratării epidermale și a îmbătrânirii cutanate. Din acest
considerent, mult timp ceramidele au fost considerate ingredient cosmetic
valoros pentru produsele hidratante, mai cu seamă pentru că, odată cu înaintarea
în vârstă , bilanțul sintezei lor devine negativ. Este însă mai productivă stimularea
sintezei endogene a ceramidelor, strategie ce reclamă folosirea ca ingredienți
dermo -cosmetici de tipul alfa -hidroxiacizilor (acid lactic, acid glicolic, etc).
Recent, unii autor i adaugă rolul apoptotic al ceramidelor pe diverse tipuri
celulare. Prin aceasta, ele induc moartea celulară programată, ceea ce reprezintă o
stimulare a ciclului de viață pentru keratinocit pe de o parte și profilaxia
proceselor canceroase, pe de altă par te. A induce apoptoza celulară înseamnă a
reduce șansele unei linii celulare de a se bloca într -un stadiu tânăr, nediferențiat,
specific proliferărilor canceroase. Prin acestă proprietate pro -apoptotică se
consideră că ceramidele reglază ciclul de viață ce lular.
Se discută în literatură și unele funcții sistemice ale ceramidelor, extrapolabile
și țesutului epidermal, între care se citează următoarele:
– rol de mediator secundar de tip lipidic, interferând cu metabolismul
prostaglandinelor,
– ceramida C 2 este im unosupresoare,
– mediază apoptoza unor linii celulare, mai ales celor deviate malign,
– unele ceramide sunt mediatoare pentru IL -1 sau pentru unele citokine pro –
inflamatorii, între care TNF (tumoral necrosis factor),
– rol de mediator în răspunsul la inflamație, diferențiere și proliferare celulară,
– au un posibil rol anticanceros, iar în sistemul nervos stimulează dezvoltarea
neuronală.

1.1.5. Joncțiunea dermo -epidermică

Joncțiunea dermo -epidermică este o structură fibroasă, acelulară, care face
legătura între der m și epiderm. În microscopia optică, are aspect sinuos, ondulat,
ca o membrană despărțitoare între cele două straturi, pe care sunt fixate

19 keratinocitele din primul strat celular al epidermului. Din acest motiv, ea a fost
numită inițial membrană bazală.
Actualmente se preferă denumirea de joncțiune dermo -epidermică, deoarece,
microscopia electronică a pus în evidență structura sa spațială, pe straturi.
Dinspre epiderm spre derm, se descriu următoarele straturi care compun
joncțiunea dermo -epidermică:
– Lamin a lucida este stratul cel mai puțin dens, un spațiu de 20 -40nm situat
imediat sub keratinocitele bazale. Conține plăci situate sub hemidesmozomii
stratului bazal, formațiuni de susținere care ancorează keratinocitele din
stratul germinativ.
– Lamina densa este o zonă densă în microscopia electronică, având grosimea
de 30 -60nm. Această structură este elaborată de keratinocite. Este constituită
din fibre de reticulină, elastice și microfibrile de colagen, colagen în rețea (de
tip IV),componente care fac legătur a cu lamina următoare.
– Lamina reticularis este o zonă fibrilară, formată din colagen de tip IV
(colagen în rețea), fibronectină și structuri de ancoraj (colagen de tip VII),
grație căruia are loc ancorarea la derm. Partea inferioară a joncțiunii dermo –
epid ermice este elaborată de fibroblastele din derm.

Fig. 9. Joncțiunea dermo -epidermică

20 Această frontieră dintre epiderm și derm are un rol cheie în migrarea celulară
și în repararea celulară și tisulară. De integritatea acestei structuri de legătură
depin de buna funcționare a epidermului. Astfel, se descrie o întreagă „patologie de
membrană” a cărei expresie clinică este leziunea de tip bulă (boli precum
pemfigodul bulos, epidermoliza buloasă). Astfel, dacă există o zonă de clivaj între
derm și epiderm (o pierdere de substanță proteică de legătură), fie prin determinism
genetic, fie prin mecanism autoimun, se dezvoltă leziunea de tip bu lă, prin
transudarea cu plasmă î n zona de ruptură dermo -epidermică.
Este remarcabil și rolul fibronectinei , proteină prez entă în joncțiunea dermo –
epidermică, nu doar pentru intervenția sa în imunitatea primară, dar și pentru rolul
său de liant al keratinocitelor bazale.
Cercetarea cosmetologică modernă pune în prim plan joncțiunea dermo –
epidermică, drept sediu a l dezvoltăr ii primelor riduri superficiale, în cadrul
procesului de îmbătrânire, odată cu diminuarea proteinelor de ceoeziune și a
colagenului de tip în rețea prezent la acest nivel. Din acest motiv, cercetarea
laboratoarelor dermo -cosmetice caută noi stimulatori ai sintezei colagenului în rețea
(tip IV, tip VII). Una din substanțele propuse în acest sens s -a dovedit a fi
oenotherolul, din specia Oenothera biennis.

2. Dermul : aspecte histo -biochimice cu implicație în
dermato -cosmetologie

Dermul este un ț esut de tip conjunctiv, constituit din cele trei componente de
bază ale oricărui țesut de tip conjunctiv: substanță fundamentală, o rețea de fibre de
susținere și populații celulare plonjate în ochiurile rețelei de fibre. Dermul este
constitiut din două z one:
– dermul papilar, situat imediat sub joncțiunea dermo -epidermică, este alcătuit
din papilele dermice, cu aspect de prelungiri digitiforme ale dermului înspre

21 epiderm. Sinuozitatea acestei zone este dată de forma membranei bazale, care
delimitează plafon ul acestei zone. Dermul papilar este bogat în terminații
nervoase, receptori nervoși, celule, vase limfatice și sanguine.
– dermul propriu -zis sau reticular are în componență în principal fibre elastice,
de colagen și de reticulină, dispuse în rețea, conferi nd pielii rezistență și
elasticitate.

2.1. Fibrele dermului ; structura și rolul colagenului în dermato –
cosmetologie

Fibrele dermului formează o rețea, cu rol de susținere a componentelor din derm.
Există trei tipuri de fibre în derm: de elastină, de colage n și de reticulină, sintetizate
de fibroblastele din derm.
Fibrele de elastină sunt subțiri, lungi, cu un diametru de 0,2 – 1μ. Fibrele se
ramifică și se anastomozează, generând rețele cu ochiuri largi. Elastina este o
proteină bogată în prolină și glicină , dar se deosebește de colagen prin aceea că nu
conține hidroxiprolină, ci valină și alanină. Conferă pielii elasticitate, prin
capacitatea sa a se alungi de până la 2 ori, proprietate ce scade cu odată cu înaintarea
în vârstă.
Fibrele de reticulină au o s tructură glicoproteică, sunt subțiri și dispuse în rețea.
Au diametrul de 0,3 -0,5 μ. Mult timp au fost considerate precursoare ale fibrelor de
colagen , dar actualmente este acceptat faptul că ele sunt entități distincte. Intervin în
procesele reparatorii. Pe lângă fibroblast, și unele celule ca: miocitele pereților
vasculari, adipocitele, celulele din teaca nervilor periferici, pot sintetiza astfel de
fibre, iar în respectivele zone ele realizează structuri de susținere și septuri.

Fig. 10 Relaxarea și alungirea fibrelor elastice

22

Fibrele de colagen reprezintă 90% din totalitatea fibrelor din derm, fiind
responsabile de rezistența și fermitatea pielii, iar degradarea calitativă sau
cantitativă a acestora este mecanism important în cadrul îmbatrânirii c ronologice și a
fotoîmbătrânirii.
La baza fibrelor de colagen stă molecula de colagen, un polimer cu o
periodicitate de 64nm.
Colagenul reprezintă o familie de proteine înrudite care compun 30% din
totalul proteinelor organismului. Conferă suport, înveliș și rezistență mecanică,
motiv pentru care colagenul este ubiquitar (se găsește în: tendoane, ligamente,
cornee, dentină, capsulă articulară, discuri intervertebrale, pereți vasculari, valve
cardiace, derm). În întreg organismul se cunosc peste 20 tipuri de colagen, tipuri
notate I, II, III, IV, V, VI, VII etc.
Fiecare moleculă de colagen este formată din trei lanțuri polipeptidice, numite
lanțuri α, răsucite în tripul helix. Această structură spațială este stabilizată prin punți
de hidrogen și legături – S – S – . Două dintre lanțuri sunt asemănătoare (dar nu
identice), notate α1, cel de al treilea lanț este diferit în privința secvenței de AA, și
este notat α2. Compoziția în AA a colagenului este foarte caracteristică; este bogat în
glicină (33%), prolină ( 12%), hidroxiprolină (10%), dar este uimitor faptul că, în mod
sistematic, tot a treia poziție este ocupată de glicină, cel mai mic AA.
Clasic, colagenul este clasificat în două categorii:
– colagen fibrilar, macromolecule cu o periodicitate de 64nm, reprez entat de
majoritatea tipurilor de colagen. Din această grupă, tipurile I și III sunt cele
mai abundente în derm .
– colagenul nefibrilar, cu dispoziție în rețea sau „în grilaj”. În această categorie
este colagenul de tip IV și VII, constituenți importanți ai joncțiunii dermo –
epidermice, care formează fibrele de ancoraj asociate joncțiunii dermo –
epidermice.

Tabelul 1 prezintă cele mai importante tipuri de colagen din derm și rolul lor.

23 Tabel ul 1. Tipuri de colagen
Tip de colagen Localizare Funcție în
piele % din
colagenul
dermului Defecte
asociate *

I (colagen de
tip adult)
Cel mai
abundent tip de
colagen Derm, os, tendon,
cartilaje, pereți arteriali
Conferă
rezistență 80% Îmbătrânirea
pielii (scăderea
sa cantitativă și
calitativă)
II. Cartilaje hialine,
corpul vitros al
globului ocular – – –
III (colagen de
tip fetal) Derm
E prezent în țesutul de
granulație (de
reparație tisulară),
produs de fibroblaștii
tineri Conferă
elasticitate 15% Îmbătrânirea
pielii (scăderea
sa cantitativă și
calitativă)
IV Joncțiunea dermo –
epidermică și în
capilare Formează o
rețea Sub 1 % –
V Difuz, în derm Rol
necunoscut 4 %
VII Fibrele de ancoraj Stabilizează
joncțiunea
dermo –
epidermică Sub 1 % Epidermoliza
buloasă
XI cartilaje – – –
XVII Hemidesmozomi Conferă
stabilitate,
structuri
liant
XXIX Colagen epidermic Implicat în
producerea de
dermatite
atopice

* Depozitarea excesivă a colagenului în derm este o caracteristică a sclerodermiei, boala
autoimună a țesutului conjunctiv.

24

Fig 11 Structura colage nului fibrilar

Sinteza de colagen este un proces laborios, care cuprinde o eta pă de sinteză
intracelulară și una de asamblare extracelulară. Etapa intrracelulară cuprinde
următoarele secvențe:
– transcrierea și traducerea postribozomală,
– hidroxilarea proli nei și lizinei, ulterior glicozilarea hidroxilizinei,
– asamblarea acestora cu formarea punților de sulf,
– formarea triplului helix (molecula de procolagen),
– eliberarea acesteia în spațiul extracelular.
Etapa extracelulară decurge în următoarele secvențe:
– formarea moleculei de colagen (prin conversia procolagenului) ,
– polimerizarea moleculelor de colagen,
– montarea acestora în microfibrile de colagen,
– asamblarea microfibrilelor pentru a forma fibrile.
Fibrilele se ar anjează în fascicule de fibrile care se grupea ză la rândul lor în
fascicule de fibrile de colagen, vizibile la microscopul optic.

Colagenul este o proteină cheie în dermato -cosmetologie. Degradarea cantitativă
sau calitativă cu rigidizarea fibrelor de colagen are loc în cadrul procesului de
îmbătrân ire cronologică, dar și în fotoîmbătrânire. Distrugerea rețelei de fibre ca și
rigidizarea prin g licozilare (depunerea de metaboliți glucidici pe macromolecula de
colagen) sunt doar două etape fundamentale în aceste procese. Totodată, odată cu

25 înaintarea î n vârstă, scade capacitatea de sinteză relativ la distrugere (bilanț negativ
al sintezei), ceea ce contribuie în plus la îmbătrânirea organului cutanat.
Din aceste motive, multă vreme s -a considerat că elastina, dar mai cu seamă
colagenul sunt ingredienți cosmetici valoroși. Totuși, practica a demonstat că
utilizarea în scop cosmetic a colagenului trebuie părăsită, cel puțin din două motive:
– colagenul este un ingredient de origine animală, ce poate fi imunogen,
– macromolecula de colagen, ca și cea de elastin ă are o penetranță redusă în
piele, datorită mărimii moleculei.

Din aceste motive, colagenul a rămas acum doar ingredient pentru medicina
estetică, pent ru utilizare injectabilă, în scopul reducerii ridurilor de expresie. Pentru
domeniul dermo -cosmetic, es te preferabil aportul de colagen, prin alte două
mijloace:
– ultilizarea pe viitor a unor înlocuitori ai colagenului, de origine vegetală (ex.
extensina – substanță numită și colagen vegetal )
– utilizarea unor stimulatori ai sintezei endogene de colagen, în pi ele (ex.
Cyanobacterii, beta -glucan, genisteina, acid retionic și retinol, diverse extracte
vegetale, etc ).

26

Fig .12 Sinteza etapizată a colagenului

2.2. Substanța fundamentală a dermului

Substanța fundamentală a dermului este o componentă amorfă, cl ară,
transparentă, vâscoasă și intens hidratată. Componentele de bază ale substanței
fundamentale sunt glicozaminoglicanii, molecule asamblate la un miez proteic,
formând proteoglicanii. Principalii glicozaminoglicani (GAG) din derm sunt: acidul
hialuronic , condroitin sulfatul, dermatan sulfatul și keratan sulfatul. Dintre acestea,
cel mai important din punct de vedere dermo -cosmetic ca și cel mai abundent este
acidul hialuronic.

27

Fig.13. Proteoglicanii dermului, rezultați din asamblarea GAG pe un miez pr oteic

Acidul hialuronic este un lanț polizaharidic lung și rigid, care nu formează
proteoglicani. Este un polimer nesulfatat cu masă moleculară foarte mare (105 – 107
Da), existent în numeroase țesuturi animale de tip conjunctiv, dar este elaborat și de
unele bacterii. Are o organizare tridimensională, mono – sau bicatenară, sub formă
helicoidală. Structura macromoleculară, caracterul polielectronic și volumul mare de
apă pe care îl poate incorpora determină proprietăți intens hidratante pentru derm,
ca și proprietăți antișoc și de barieră contra penetrării substanțelor străine și a
bacteriilor patogene.

Fig. 14 Dizaharidele care se repetă în cadrul structurii acidului hialuronic

Dermatan sulfatul este un alt constituent important al GAG din derm.
Proce ntual, el are aproape aceeași răspândire ca și acidul hialuronic, dar rolul său
este mai puțin cunoscut. După unii autori, el participă direct la formarea și
orientarea fibrelor de colagen.

28
Ca ingredient cosmetic, acidul hialuronic a devenit unul dintre cei mai
valoroși, fiind agent antiîmbătrânire, hidratant de profunzime (în derm) și agent
antirid. În acest sens, inițial a fost utilizat în dermato -cosmetologie acidul hialuronic
de origine animală (extras din creasta de cocoș), dar actualmente se prefer ă obținerea
acidului hialuronic prin bioinginerie, pe culturi de streptococi de grup A și C.
Streptococii produc, pornind de la glucoză, structuri pentru învelișul lor extern: acid
teichoic, acid teichuronic și acid hialuronic.
Ca agent hidratant cosmetic , este preferabilă forma de hialuronat de sodiu .
Aceasta este o formă mai stabilă la acțiunea distrutivă a radicalilor liberi, a radiațiilor
UV și a agenților oxidanți. Hialuron atul de sodiu se prezintă ca o pulbere albă, fără
miros, care formează soluții vâscoase cu apa. O soluție apoasă de 2% a acidului
hialuronic pur reține 98% apă, formând un gel.
Molecula foarte mare a acidului hialuronic face ca penetrarea acestuia să fie
controversată (unii autori susțin că molecula rămâne în epiderm), motiv pentru c are,
pentru medicina estetică au fost concepute injecții cu acid hialuronic, pentru
eliminarea ridurilor.
Hialuroneatul de sodiu este o substanță total non -toxică, bine tolerată de
organism, pentru care nu au fost observate reacții alergice. La folosirea s a topică pe
piele, apa este un bun promotor de absorbție (se recomandă aplicarea pe pielea
umidifiată).

Alături de glicoproteinele structurale (formate din GAG descriși) există în
derm și glicoproteine funcționale, dintre care cea mai importantă este fibronectina .
Aceasta este o glicoproteină cu masă moleculară mare (aproximativ 450kD),
prezentă în formă solubilă în plasmă și în spații intercelulare și sub formă insolubilă
pe suprafețe celulare. Este implicată în răspunsul imun antimicrobian și antitumor al.
Are capacitatea de a lega glicoproteinele bacteriene și virale, favorizând aderența
microbilor la macrofage, stimulând prin aceasta fagocitarea agenților patogeni. În
plus, fibronectina pare să stimuleze atașarea celulară pe substraturi colagenice, să
joace rol în diferențierea celulară și chiar în organogeneză. Fibronectina prezintă
situsuri distincte de legare pentru fiecare substrat pe care îl poate lega (heparină,
fibrină, actină, stafilococ aureu, colagen, celule țintă).

29

Fig.15 Structura sche matizată a fibronectinei (situsurile sale de legare)

Substanța fundamentală a dermului mai conține substanțe provenite din
torentul circulator, aduse la acest nivel prin intermediul capilarelor periferice, ioni,
AA, glucide, compuși metabolici celulari.

2.3. Patologia de sinteză a colagenului și a fibrelor elastice

Biosinteza colagenului poate fi alterată în următoarele situații:
 Hipercorticismul reprezintă o cauză majoră de alterare a sintezei de
colagen, deoarece glucocorticoizii, fiind hormoni catabolic i, inhibă prima
etapă a sintezei de colagen: transcripția și trasnlația. Astfel se explică
apariția atrofiei cutanate, și, dacă se asociază și scăderea sintezei de
elastină, acest sindrom hormonal va asocia și vergeturile cutanate.
 Hipertiroidismul se îns oțește de un bilanț negativ al sintezei de colagen;
ritmul sintezei scade, în timp ce ritmul degradării crește. La acești
pacienți se remarcă fenomenul de îmbătrânire tegumentară accelerată.
 Excesul de hormon somatotrop hipofizar (acromegalia) se însoțește de
creșterea sintezei de colagen, dar degradarea sa poate fi și ea accelerată,
prin prezența remodelărilor.

30  Diabetul zaharat produce alterări ale sintezei de colagen, de cauză
imprecisă.
 Tratamentul cu vinblastin și cu alte citostatice este în măsură să r educă
sinteza de colagen, în etapa de asamblare a procolagenului. Acest
fenomen mărește mult aria tulburărilor trofice și a carențelor pacienților
cu procese canceroase.
 Carența de vitamina C și procesul îmbătrânirii sunt cauze „clasice” de
scădere a sinte zei de colagen, explicând pierderea tonusului organului
cutanat, apariția ridurilor, a cuperozei ca și dificultatea de cicatrizare a
leziunilor dermice.

Alterarea sintezei de elastină în asociere cu cea de colagen reprezintă cauza
principală în instala rea unui defect estetic tegumentar relativ frecvent: vergeturile.
Numite și striae distensae sau stretch marks (în literatura de limba engleză),
vergeturile sunt semne tegumentare, de aspect filiform, albe sau violacee, rezu ltate
din întinderea rapidă a pi elii. Astfel de întinderi au loc fie în pubertate (perioadă de
creștere rapidă), fie în sarcină, fie atunci când se acumulează brusc în greutate.
Defectul estetic reprezintă de fapt o insuficiență a sintezei de elastină și de colagen
(defect al fibrelor el astice), ori doar o insuficiență a acestora față de rapida
modificare de volum a pielii. Din această cauză vergeturile sunt prezente și în alte
situații cli nice: în hipercorticism (ex. s indromul Cushing), când, din cauza
intensificării distrugerilor protei ce (relativ la slaba sinteză a acestora), rețeaua de
elastină din derm suferă. Trebuie subliniat că stări le de hipercorticism nu se reduc
doar la boala Cushing , ci există și unele situații de hipercorticism medicamentos
(corticoterapie), precum și cauze de hipercorticism reactiv (funcțional, relativ) la
persoanele care abandonează brusc practicarea unui sport de performanță.
Multă vreme s -a considerat că vergeturile odată instalate, nu mai răspund la
tratament, mai cu seamă atunci când vechimea leziunilor e ste mare, iar culoarea
acestora a devenit violacee. Actualmente există mijloace terapeutice dermo –
cosmetice eficiente, dar sunt necesare numeroase sedințe de tratament. Există creme
antivergeturi, ale căror substanțe active sunt reprezentate de stimulatori ai sintezei
de elastină și colagen (ex. extractul de alge Cianofite, tretinoinul, substanțe ce
accelerează ac tivitatea fibroblastului, celulă implicată în sinteza de elastină în derm).
Microdermabraziunea și peelingul mediu și profund sunt, de asemeni, v ariante
terapeutice de perspectivă pentru vergeturi.

31

2.4. Celularitatea dermului

Populația celulară din derm conține celule autohtone, proprii țesutului dermic
(rezidenți celulari) și celule alogene provenite din sânge, aparținând țesutului
hematopoetic. C apul de serie (precursorul) al celulelor autohtone este celula
mezenchimală. Aceasta este rar vizibilă microscopic, este mică, stelată, cu nucleu
alungit.
Celulele proprii ale dermului sunt: fibroblastele, fibrocitele, miofibroblastele, iar
dintre celulele aduse de torentul circulator cele mai importante sunt mastocitele și
limfocitele. Celulele proprii dermului sunt responsabile de sinteza de colagen,
elastină, glicozaminoglicani, ca și de unii factori de creștere și refacere dermo –
epidermică, factori cont rolați la rândul lor de hormonii anabolici: insulina și
substanțe insulin -like.
Celelalte celule, mastocitele și limfocitele , asigură apărarea imună. Trebuie
precizat că și fibroblastul prezintă competențe imune, el având capacitatea de a
sintetiza interf eron β, ca și unele interleukine.

Fig. 16. Populația celulară din derm, plonjată în rețeaua de fibre

32
Fibroblastul este o celulă mare, stelată, cu prelungiri fine, cu dimensiuni
cuprinse între 10 -20μ, având caracter de celulă tânără, în plină activit ate metabolică
și de sinteză. Organite celulare sunt vizibile în ME, existând numeroși ribozomi ce
atestă activitatea de sinteză a colagenului, de asemeni, reticol endoplasmic rugos și
un aparat Golgi dezvoltat.

Fig.17 Fibroblastul

Miofibroblastul este o celulă fusiformă, alungită, vizibilă doar în colorații
histologice speciale. Microscopia electronică a evidențiat în interiorul acestei celule
filamente de actină, exact ca cele din fibra musculară. Celula are rol în reparația
tisulară, în procesele d e vindecare a rănilor, grație capacității sale de a se deplasa în
focarul de leziune, unde sintetizează colagen cu rol reparator.
Fibrocitul este varianta adultă a fibroblastului, mai mică decât acesta, având o
formă alungită, fusiformă. Pe preparatele hi stologice are caracter celular de celulă
matură: citoplasmă acidofilă, nucleu mic și dens. În anumite condiții, fibrocitul își
poate relua aspectul și funcțiile fibroblastului.
Mastocitul provine din celula stem multipotentă a măduvei hematopoetice.
Are di ametrul de 5 – 30μ, un nucleu mic, sferic. Ceea ce predomină în citoplasmă
sunt granulațiile bogate în mediatori chimici ai reacției anafilactice: SRS -A, factorul

33 chemotactic pentru eozinofile, histamină, heparină, serotonină, prostaglandine, IL -4
și IL -8. Prezintă pe membrană receptori pentru IgE, imunoglobuline cu rol esențial în
reacția anafilactică.
De regulă mastocitele se găsesc în număr mic și izolate între ele, mai frecvente în
zonele perivasculare ale dermului. Cea mai frecventă manifestare a creș terii
densității și activității acestora, formând infiltrate celulare cu mastocite, este
reprezentată de urticarie (papula sau placardul urticarian). Degranularea
mastocitară cu eliberarea de histamină explică pruritul intens ce caracterizează
clinica uric ariei.

2.5. Vascularizația dermului

Vascularizația dermului este asigurată de o rețea vasculară tridimensională,
compusă din două plexuri: unul situat în dermul profund și unul superficial, sub
papilele dermice. Aceasta din urmă trimite capilare la nivelul fiecărei papile
dermice.

3. Hipodermul : organizare histologică și implicații în
dermato -cosmetologie

3.1. Structura hipodermului; arhitectura sa la ambele sexe

Hipodermul este cel mai profund strat al pielii; el se continuă fără vreo linie
de demarca ție cu țesutul adipos subcutanat, considerat de unii autori ca fiind parte
integrantă a acestuia. Reprezintă 15 -20% din greutatea corporală la bărbați și 20 -25%
la femei. Este constituit din paniculi adipoși populați cu adipocite (celule depozitare
de grăs imi), separați prin septuri conjunctivo -vasculare, s epturi conținând fibrocite
și mastocite.
Există două tipuri de țesut adipos (gras): țesut adipos comun, prezent la adult,
și țesutul adipos brun, existent la copii, la animalele care hibernează și la ad ult pe
arii restrânse: gât, axil ă, grăsime perirenală. Ț esut gras brun se caracterizează prin

34 abundența intracelular ă de mitocondrii și citocromi , dar și de o bogată
vascularizație, componente ce conferă un aspect întunecat preparatelor histologice.
El con stituie o sursă importantă și imediată de căldură.

Fig. 18. Țesutul adipos comun

Principalul substrat energetic furnizat de țesutul adipos este reprezentat de
triglic eridele „de depozit”. Ele provin din circuitul exogen al lipidelor, și sunt aduse
la acest țesut sub formă de chilomicroni. În cantități mici, în hipoderm sunt
depozitate și alte lipide: fosfolipide și steroli. Colesterolul din hipoderm are origine
exogenă (din alimentație), provenind din chilomicroni.
Această fracție de lipide exogene conține și cantități importante de
provitamină D care, ajunsă în hipoderm va fi convertită în vitamina D, sub acțiunea
radiațiilor UV. Insă, odată cu înaintarea în vârstă, organul cutanat va avea capacități
tot mai reduse de a converti provitamina D în vitamină D. Cu toate acestea,
actualmente devine tot mai evidentă contraindicația expunerii excesive la soare (la
UV), întrucât există riscul foto -îmbătrânirii și al deviațiil or maligne induse de UV.
Din aceste motive, este importantă suplimentarea cu vitamină D și calciu, la femei, în
special la menopauză.
Tot în lipidele de depozit se află stocat și β-carotenul (retinoizii naturali în
general).

Mantaua lipidică intervine în mecanismul general de termoreglare, nu doar
pentru că produce termogeneză grație oxidației lipidice, dar și pentru că este un strat
termoizolator. Totuși, paradoxal, atunci când lipidele de depozit sunt în exces, și se
instalează distrofia dermo -hipodermi că (impropriu numită celulită ), asistăm la un
deficit de vascularizație capilară relativ la surplusul de țesut, iar din acest motiv vor
exista regiuni cutanate „reci” (iregularități de temperatură ale suprafeței cutanate).
Principala celulă a acestui strat al pielii este adipocitul . Numărul total de
adipocite care va exista în viața adultă este determinat, prin hiperplazie
(multiplicare) în primii doi ani de viață, în funcție de alimentația de până la această

35 vârstă și sub acțiunea hormonului de creștere ( GH). Din această cauză, excesul
alimentar din prima parte a copilăriei poate pune bazele unei viitoare obezități.
După vârsta de doi ani, adipocitele se dezvoltă prin hipertrofie (mărirea volumului),
și nu prin hiperplazie. Totuși, sporadic, dacă există st imulare în acest sens, se pot
forma noi adipocite din fibroblastele subcutanate și din celulele sistemului reticulo –
histiocitar perivisceral. Existența acestei surse suplimentare de adipocite este în
măsură să explice recidiva excesului ponderal după inter venția chirurgicală de
lipoaspirație.

Fig.19. Adipocite in microscopia electronică

Adipocitele sunt celule mari, cu diametrul între 50 -150μ, cu aspe ct poliedric
pe secțiune. Dacă este complet încărcat cu lipide, adipocitul are întreaga citoplasmă
ocupată de o imensă vacuolă de grăsime, care împinge nucleul la periferia celulei,
dând aspectul de „inel cu pecete”. Nucleul este nucleolat, iar organitele celulare, deși
bine reprezentate, sunt vizibile doar în microscopia electronică, în poțiunea liberă de
lipide, vecină cu nucleul. Celulele sunt înconjurate d e o bo gată rețea de fibre de
reticulină, capilare sanguine și fibre nervoase.

În regiunea dermo -hipodermică se găsesc glande sebacee și sudoripare,
foliculi piloși în diverse stadii de evoluție.

Arhitectura hipodermului la cele două sexe .
La femei, hipodermul și în general țesu tul adipos subcutanat este dispu s în
loje verticale, de 0,5 -1,5 cm, separ ate unele de altele prin septe conjunctive. Aceste
septe se termină în porțiunea superioară (spre granița cu dermul) pri ntr-o cupolă. Pe
măsura acumulărilor lipidice excesive, cupola herniază în derm din ce în ce mai

36 mult. În același timp, odată cu înainta rea în vârstă, dermul se subțiază (prin
pierderea treptată a conținutului în acid hialuronic). Astfel, se formează adevărate
papile hipodermice (prelugiri digitiforme). Acest mecanism este principala cauză
favorizantă a apariției distrofiei dermo -hipodermi ce (celulita) , fenomen dezvoltat cu
precădere la femei . La această cauză favorizantă, se adaugă și alte mecanisme
patogenice.

Fig.20 Arhitectura țesutului gras subcutanat, la cele două sexe

La bărbați, prin determinism genetic, septele conjunctive ale țesutului adipos
sunt dispuse în rețea, astfel că procesul de herniere a hipodermului în derm este
practic imposibil. Această diferență de arhitectură a țesutui gras, pe sexe, ține de
caracterele sexuale secundare, care se instalează în copilărie și în pu bertate, sub
influența hormonilor sexuali masculini, respectiv feminini, și datorită existenței de
receptori pentru aceștia în țesutul adipos. De altfel, chiar dispoziția globală a
țesutului adipos este diferită la ambele sexe: la bărbați pe umeri, iar la femei pe fese
și coapse.

37 3.2. Distrofia dermo -hipodermică (celulita)

3.2.1. Definiție, aspecte clinice , patogenie

Distrofia dermo -hipodermică, impropriu numită celulită , reprezintă un defect
estetic al tuturor straturilor pielii, de aspect general de „piele în coajă de portocală”.
Defectul este localizat cu predilecție în regiunile bogate în țesut adipos , dar și în
retenție hidrică, adică: c oapse, fese, regiune abdominală și mai rar brațe și gambe.
Defectul estetic se dezvoltă cu precădere la sexul feminin, care este atins în procent
de peste 80%, îndeosebi după decada a treia de vârstă. Modificările histologice
descrise pentru distrofia dermo -hipodermică sunt: edem interstițial, noduli grași
hipodermici herniați în derm, maldistribuția capilarelor sanguine, fibrozarea fibrelor
de colagen, dar este importantă evoluția stadială a acestor modificări.
Denumirile acceptate pentru acest defect sunt: liposceroză, fibroscleroză
edematoasă dermo -hipodermică, paniculopatie, distrofie dermo -hipodermică, dermopaniculit ă.
Denumirea de „celulită” este improprie, pentru că celulita, în adevărata
accepțiune este o inflamație microbiană a țesutului adipos, boală aflată în aceeași
grupă de patologie cu fasciita necrozantă, osteomielita, sau cu erizipelul (boli
produse de unii streptococi). De altfel, sufixul „ită” desemnează o inflamație. Cu
toate acestea, termenul de celulită folosit pentru distrofia dermo -hipodermică a
intrat în uzul curent al laboratoarelor de producție dermo -cosmetică, din rațiuni
comerciale ce țin de vânz area produselor unui public larg, nu neapărat avizat.

Cauze determinante – cauze favorizante
Indubitabil, cauza determinantă este specificul arhitecturii hipodermului la
femei, fapt care explică absența acestui defect la sexul masculin.
Există însă și n umeroase cauze favorizante, care exprimate mai mult sau mai
puțin, determină forme clinice diferite pentru distrofia dermo -hipodermică: forme
predominant edematoase, forme predominant grase sau forme fibroase.
Patogenia defectului estetic include :
– reten ția hidrosalină, accentuată de sindromul premenstrual, care duce la
instalarea unui edem neinflamator, mai cu seamă în regiunile declive (fese,
copse, pentru persoanele sedentare),
– alterări în rețeaua microvasculară, ceea ce va avea două consecințe:

38 o în sis temul de capilare venoase se instalează staza venoasă, care va
accentua edemul neinflamator,
o în sistemul de capilare arteriale va rezulta o maldistribuție a
capilarelor, care ajung să fie insuficiente relativ la surplusul de țesut
adipos; acest fapt va duc e la deficit de mobilizare a trigliceridelor din
regiunile respective, deficit de perfuzare cu apariția de zone ”reci”,
– surplusul ponderal, excesul alimentar și sedentarismul sunt cauze evidente
ale hipertrofierii țesutului gras subcutanat, care va genera astfel noi și noi
noduli herniați în derm,
– instalarea treptată a unor semne ce compun îmbătrânirea:
o rigidizarea fibrelor de colagen care „strangulează” nodulii grași,
o pierderea în derm a glicozaminoglicanilor, ceea ce va duce la subțierea
dermului.

Fig. 21. Reprezentarea schematică a distrofiei dermohipodermice

Clinica distrofiei dermo -hipodermice; diagnostic pozitiv
Diagnosticul de lipodistrofie sau de distrofie dermo -hipodermică se pune pe
existența următoarelor semne:
– prezența pielii „în coajă de portocală” la examinarea vizuală, sau după
strângerea între degete a pielii,

39 – la palpația în profunzime se remarcă diferențe de mobilitate ale țesutului
gras, prin prezența de noduli grași și de fibroscleroză,
– iregularități ale temperaturii la suprafața cut anată, prin maldistribuția de
capilare, insuficiente față de excesul de țesut adipos, observate mai evident
prin termografie (fig. 22) ,
– uneori, palpația nodulilor grași devine dureroasă, prin compresia acestora pe
terminațiuni nervoase.

Fig 22 . Termografia .Evidentierea zonelor hipertermice și hipotermice, rezultate din
vascularizația normală (inițial) , respectiv insuficientă (în stadiile avansate) .

Evoluție stadială
Există 4 stadii evolutive ale distrofiei dermo -hipodermice, care concordă cu
secvența instalării mecanismelor patogenice.
Stadiul I : celulită edematoasă . Are loc creșterea permeabilității capilarelor
arteriolare, cu instalar ea edemului neinflamator, proces favorizat de retenția hidrică
premenstuală. La aceasta se adaugă și staza venoasă, instalată când acumularea
lipidică va fi importantă și capilarele venoase și limfatice vor fi comprimate.
Stadiul II: celulită adipoasă. Are loc acumularea de țesut adipos în exces,
colagenul interstițial proliferează urmând să formeze micronoduli. Nodulii devin
din ce în ce mai evidenți în derm, pe măsură ce are loc subțierea dermului, prin
scăderea în derm a glicozaminoglicanilor.
Stadiul II I: celulită fibroasă cu micronoduli. Colagenul care înconjoară
micronodulii formați este din ce în ce mai rigid, datorită fenomenului de glicație:
încărcarea colagenului cu resturi glucidice . Începând din acest stadiu, răspunsul la

40 tratament este tot mai dificil, pentru că țesutul este rigid, malperfuzat, cu o circulație
insuficientă.
Stadiul IV: celulită fibroasă cu macronoduli . Prin acumulare de țesut adipos,
micronodulii agregă în macronoduli, de ordinul 2 – 20mm. Coexistă procesele
descrise anterior (r igidizarea colagenului, insuficiența capilarelor relativ la excesul
de țesut adipos), dar se adaugă componenta dureroasă, prin aceea că filetele
nervoase încep să fie comprimate de macronoduli.

3.2.2. Tratament cosmetologic

Tratamentul distrofiei dermo -hipodermice urmărește următoarele obiective:

1. Reducerea edemului neinflamator, prin stimularea drenajului limfatic și
venos
2. Reducerea depozitelor lipidice prin stimularea lipolizei și prin inhibiția
lipogenezei
3. Blocarea rigidizării a fibrelor de colagen (e fect antiglicație)
4. Refacerea dermului și epidermului alterat în mod secundar.

Un bun produs dermo -cosmetic anticelulitic trebuie să conțină componente care
să se poată adresa, în mai mică sau mai mare măsură, celor patru obiective descrise.
De altfel, pro dusul dermo -cosmetic anticelulitic, la modul ideal, ar trebui să fie
specific fiecărei forme clinice de distrofie dermo -epidermică.

– Reducerea edemului neinflamator, prin stimularea drenajului limfatic
și venos
Preparatele care acționează în sensul re ducerii edemului neinflamator, trebuie să
conțină cel puțin una din extractele următoare:
– Extractul de Ruscus aculeatus, pentru componenta sa ruscogenina, care deține
proprietăți vasoconstrictive (împiedică formarea în continuare a edemului) și
are acțiune anti-inflamatoare,
– Extractul de Trigonella foenum -graecum (Fam. Fabaceae) pentru conținutul său în
diosgenina, având proprietăți similare,

41 – Hedera helix (iedera), ca agent stimulator al circulației limfatice, esențial pentru
drenajul edemului neinflamator ,
– Aesculus hippocastanum și în măsură mai redusă Hamamelis virginiana , pentru
efectul de stimulare a circulației venoase capilare de întoarcere (efect de
reducere a edemelor),
– Fucus vesiculosus și alte specii de alge bogate în iod sunt componente eficiente
ale produselor anticelulitice, aproape nelipsite în formulările recent apărute.
Totuși, nu este dovedit încă dacă efectul lor benefic clinic se datorează în
primul rând reducerii edemului sau acestea ar avea o altă acțiune (lipoliza),
proces ce implică ac tivarea hormonilor tiroidieni, hormoni prin excelență
catabolici.

Între produsele dermo -cosmetice farmaceutice, trebuie remarcat concentratul
anticelulitic al laboratoarelor Pierre Fabre, din linia Elancyl® , care conține
combinația Ruscus aculeatus – Hedera helix , în scopul reducerii edemului și
concomitent în scopul de a bloca formarea în continuare a acestuia.
Efectul substanței active este potențată de masajul de profunzime, care ajută pe
de o parte la penetrarea acestor ingrediente, pe de altă part e el însuși drenează o
parte din apa interstițială (edem). Pe lângă folosirea acestor componente active,
pentru limitarea formării în continuare de edem, pacienta trebuie consiliată să
urmeze un regim alimentar hiposodat și chiar să folosească diuretice uș oare, pe
perioada sindromului premen strual.

– Reducerea depozitelor lipidice prin stimularea lipolizei și prin inhibiția
lipogenezei
Substanțele care limitează lipogeneza sunt în primul rând substanțe care
inhibă penetratrea glucozei în celulă. Acest proces se realizează prin intermediul
unor transportori intracelulari de tipul GLU1 și GLU4. Sărurile de rutină sunt
antagoniști ai acestui proces (Glucoblock® produs de Vichy). O altă strategie ce
limitează lipogeneza ar fi blocarea transformării unor preadipoc ite în adipocite.
Aces t deziderat ar fi aplicabil grație extractelor vegetale conținâ nd unele triterpene
(Garcinia cambodgia).
Existența unui bun lipolitic în produsele anticelulitice este de fapt cheia
tratamentului în acest defect estetic. Găsirea unei substanțe cu reale beneficii
lipolitice și care să aibe o penetranță cutanată, a fost întotdeauna direcția de cercetare
cea mai importantă a laboratoarelor de producție. Lipoliticul utilizat clasic este

42 cafeina sau sărurile cafeinei, ingredie nt acceptat și astăzi de cei mai importanți
producători. Concentratele anticelulitice Elancyl® (Pierre Fabre) își bazează efectul
lipolitic pe cafeină. Aceasta acționează prin două moduri:
– direct, prin creșterea AMP -c,
– indirect, prin eliberarea ulterioară de adrenalină și noradrenalină, ambii fiind
hormoni catabolici.
Cu acțiune similară cafeine i este teofilina, dar efectul să u este mai slab. Cei doi
alcaloizi se găsesc într -un număr mare de surse vegetale (cafea, kola, ceai negru,
guarana).
Cu tot succesul terapeutic p e care l -au cunoscut preparatele cu cafeină, se
consideră că beneficiul cafeinei este depășit de un alt lipolitic: carnitina. Carnitina
este un aminoacid neesențial, care joacă rol de sistem transportor. Ea leagă acizii
grași liberi din citoplasmă, pentru a-i traversa cele două membrane ale mitocondriei,
în scopul de a fi ulterior oxidați. Deși nu este o enzimă, ci un sistem transportor,
carnitina crește cantitatea de AGL oxidați. Prin acest proces, este furnizată energie
biologică pornind de la un subst rat lipidic și nu pornind de la glucoză. Avantajul
este acela că are loc concomitent pierderea masei adipoase, prin utilizarea
preferențială a lipidelor.
Carnitina se găsește ca atare pe piața farmaceutică și ca produs de nutriție (fiole
cu carnitină buvabil ă), destinată sportivilor. Fiind un aminoacid neesențial, carnitina
nu este interzisă de etica sportivă; de altfel alimentația bogată în proteine animale
aduce în organism importante cantități de carnitină. Din acest motiv, carnitina
buvabilă este un bun a djuvant al tratamentului anticelulitic local, pe lângă
practicarea culturii fizice. Ea stimulează formarea de masă musculară în detrimentul
masei adipoase (lipidice).
Gelul anticelulitic al laboratoarelor Avon, ca și produsul anticelulitic al
laboratoarelo r Nivea își bazează efectul lipolitic pe prezența L -carnitinei (izomerul
levo este cel activ).
Recent, identificarea celor două tipuri de receptori adrenergici :
– receptorii alfa, care prin stimulare diminuă lipoliza,
– receptorii beta, care prin stimulare c resc lipoliza,
a deschis o nouă pistă cercetării produșilor cosmetici liporeducători (figura ).

43

Fig 23. Factorii care influențează lipoliza

Astfel, blocajul fosfodiesterazei poate fi obținut prin unele flavonoide din
Ginkgo biloba , inhibiția recepto rilor alfa este realizat de cafeină (lipoliticul clasic), dar
și de Chrysanthellum indicum (Lipofactor ®), blocajul receptorilor NPY este realizat de
Fucus vesiculos us, iar activarea receptorilor beta adrenergici este apanajul algelor roșii
(extractul de r odisterol).
Efectele agenților locali lipolitici pot fi potențate de un regim de viață sportiv,
de o alimentație hipocalorică (eliminând du lciurile concentrate și lipidele de origine
animală), sau de unele procedee de efort muscular pasiv: electrostimulare a
musculară.

– Blocarea rigidizării a fibrelor de colagen (efect antiglicație)
Realizarea acestui obiectiv este obligatorie pentru cazurile de distrofie dermo –
hipodermică avansate, cu componentă fibroasă. De fapt, acestea sunt cazurile cele
mai refractare l a tratament, iar răspunsul mediocru la tratament se datorează tocmai
carenței în extracte care să aibe asemenea proprietăți. Una dintre puținele
substanțele active cu efect antiglicație (antirigidizare a colagenului) este hesperidina,
extrasă din pericarpu l citricelor. Această strategie terapeutică, de introducere a
hesperidinei, aparți ne laboratoarelor farmaceutice Pierre Fabre, și este inclusă în
produsele anticelulitice pentru celulita avansată.

44 – Refacerea dermului și epidermului alterat în mod secunda r.
Un tratament eficient anticelulitic trebuie să aibe în vedere și faptul că dermul
și epidermul sunt alterate în mod secundar în distrofia dermo -hipodermică. De fapt,
existența unui derm subțiat și lipsit de GAG a permis exprimarea clinică a celulitei.
În acest sens, produsele anticelulitice ar trebui să mai conțină stimulatori ai sintezei
de colagen, glicozaminoglicani, antioxidanți, fitoestrogeni.
Eficiența unui anume produs anticelulitic va fi evaluată pe criterii clinice, de
aspect în dinamică (sub t ratament) al defectului estetic, dar există unele metode
instrumentare, de evaluare obligatorie la introducerea pe piața farmaceutică și
cosmetică a unui nou produs .
Cercetarea cauzelor și a posibilităților terapeutice în distrofia dermo –
hipodermică face o biectul unui nou capitol de medicină estetică: endermologia.
Tratamentul chirurgical al excesului de țesut gras subcutanat este reprezentat de
operația de lipoaspirație. Rezolvarea chirurgicală este rapidă și comodă, dar are
drept inconveniente prețul de c ost ridicat, o perioadă relativ lun gă de recuperare
postoperatorie și posibilitatea recidivei, prin instalarea de noi depozite adipoase, în
alte regiuni anatomice subcutanate. Tratamentul dermo -cosmetic rămâne cel mai
accesibil și mai uzitat.

45 Capitolul 2
Glanda sebacee – aspecte histofiziologic cu implicații în
dermato -cosmetologie

1. Structura glandei sebacee

În profunzimea dermului, atașate la firul de păr , se află glandele sebacee. Din
punct de vedere histologic acestea sunt gla nde secretante de tip holocrin (holos = tot,
krinein = a secreta), ceea ce semnifică faptul că secreția lor se devarsă împreună cu
celula secretantă. Fiecare folicul pilos are atașată o glandă sebacee asociată
(împreună formează aparatul pilosebaceu), în s chimb glande sebacee se pot găsi și
izolate în zone lipsite de pilozitate. Secreția lor contunuă asi gură filmul protector de
sebum.
Cele mai mari glande sebacee se găsesc la nivelul nasului și a obrajilor.
Densitatea lor maximă este pe facies (400 -500 glan de/cm2), mai precis pe frunte, nas
și bărbie; densitatea descrește pe umeri, scalp și piept, urmând să fie de doar 50
glande/cm2 pe abdomen și membre. Glandele sebacee sunt total absente pe palme și
tălpi.

Fig.24 Preparat histologic în colorație HE : g lande sebacee (G) atașate unui folicul pilos (F),
secțiune transversală

46
Din punct de vedere morfologic, se disting trei tipuri de glande sebacee:
– Glande sebacee piloase, atașate firului de păr. Acestea se deschid la nivelul
foliculului pilos. Secreția lo r lubrefiază și protejează firul de păr. Aspectul
clasic este acela de săculeți atașați la foliculul pilos ,
– Glande sebacee atașate la un fir de păr rudimentar. Acestea practic se
deschid la suprafața pielii, și sunt caracterstice pentru facies,
– Glande seba cee fără nici un raport cu foliculul pilos. Acestea sunt glande
sebacee speciale, caracteristice pentru regiunile palpebrale, buze,
mamelon, mucoasa bucală.

Structura glandelor sebacee este similară oricărui tip de țesut glandular
(epiteliu secretant alve olar simplu), având lobuli secretori dispuși în ci orchine în
jurul unui canal excretor, care drenează secreția sebacee spre exterior. Întocmai ca în
țesutul epitelial de acoperire, și aici , celulele bazale, dispuse pe un singur rând, sunt
cele mai active, responsabile de diviziunea celulară și de inițierea sintezei de sebum.
Diviziunea celulară permanentă asigură noi generații de celule secretante (sebocite),
necesare, deoarece la maturitat e, ele se elimină în exterior, împreună cu produsul lor
de secreție. Celulele bazale au caracter de celulă tânără și activă: nucleu nucleolat și
citoplasmă bazofilă. Pe măsură ce celula se deplasează spre straturile superioare
(spre suprafață), se încarcă tot mai mult cu secreția lor, ce are o compoziție lipidică,
ceea ce conferă citoplasmei un aspect spumos. Produsul de secreție este condus în
exterior prin canalul glandei și se devarsă prin mecanism holocrin.
Turnoverul sebocitelor este relativ rapid, comparativ c u al altor populații
celulare: 14 zile. Acest turnover ra pid reflectă viteza mare de activitate celulară și
este una din argumentațiile posibile ale răspunsului promt la tratamentul cu
retinoizi, în acnee și în seboree , dar și rebaundul la fel de rapid în cazul sistării
terapiei.
Sebumul este o secreție grasă , cu rol protector pentru piele și pentru firul de
păr. Asigură un film protector care împiedică deshidratarea pielii, respectiv
deshidratarea cu fragilizarea părului. Compoziția secreției sebacee este complexă :
trigliceride (50%), acizi grași liberi (5%) , fosfolipide, ceruri (20%), sqalen (10%), esteri
de colesterol (4%), colesterol neesterificat (1%).
Glandele sebacee sunt funcționale încă din perioada intrauterină, când secretă
vernix caseosa , filmul protector de suprafață al nou -născutului.

47 Secreția s ebacee este reglată prin mecanism endocrin, dar unii factori externi
pot influența. Astfel, creșterea temperaturii atmosferice intensifică secreția sebacee și
o fluidizează, modificare datorată tranformării stării fizice a squalenului.
Hipersecreția sebace e favorizează sindromul seboieic și acneea, iar hiposecreția
sebacee determină deshidratarea pielii și în timp, îmbătrânirea organului cutanat.
Rolul secreției sebacee. Rolul esențial al secretiei sebacee este în constituirea
filmului hidro -lipidic de supr afață. De asemenea secretia sebacee participă la :
 împiedicarea deshidratării stratului cornos, opunându -se pierderii
insensibile de apă,
 echilibrarea ecosistemului bacterian cutanat (flora bacteriană) ,
 conferirea unui confort la atingerea epidermului.
În schimb, hiperseboreea conferă feței și părului un aspect gras, strălucitor și
inestetic.

2. Controlul secreției sebacee

Controlul secreției sebacee este aproape în totalitate endocrin, intrinsec, în
timp ce factorii de mediu, extrinseci, reprezintă o componentă minoră. Principalul
mecanism reglator al secreției sebacee este reprezantat de hormonii androgeni, sub
forma lor activă de DHT (dihidrotestosteron), pentru care există în sebocit receptori
de tip nucleari. De altfel, stimulul androgenic este pri ncipalul reglator și pentru
foliculul pilos, cu care glanda sebacee se află în vecinătate. Această asemănare
funcțională a dat numele de unitate pilo -sebacee pentru ansamblul format din folicul
pilos și glandă sebacee.
Cum secreția androgenică este crescut ă brusc la pubertate, la ambele sexe
(ceea ce diferă este doar raportul androgeni / estrogeni pe sexe), în această perioadă se
remarcă o creștere bruscă a secreției sebacee, care ulterior, din diverse cauze
cvasinormale sau patologice, poate fi în continua re crescută peste normal.
Atât la femeie cât și la bărbat, androgenii circulanți sunt aceeași, ceea ce diferă
este doar originea și proporția lor. În organismul femeii, androgenii sunt
responsabili de troficitatea cutanată (prin secreția de sebum), de anab olismul
muscular ca și de un anume tonus psihic. Androgenii circulanți sunt:
– δ 4 – androstendiona. Aceasta este formă de precursor pentru testosteron.
La femei, aceasta formă de „viitor androgen” este secretată de ovare, dar și
de suprarenale. Secreția ova riană este în mod normal mult crescută

48 premenstrual, explicând posibilitatea apariției puseului acneic în această
perioadă. Creșterea patologică la femeie a acestui precursor androgenic
este caracteristică pentru sindromul de ovar polichistic, sindrom care se
manifestă cu virilizare, sindrom seboreic, acnee, hirsutism, uneori cicluri
anovulatorii și tendință la obezitate de tip masculin
– DHEA (dihidroepiandrosterona). Aceasta este forma de hormon
androgen secretată de suprarenale, atât la femei cât și la băr bați. La femei,
aceasta este forma majoritară a androgenilor (90%). În mod normal, la
femeie, DHEA are o sinteză constantă, dar în mod patologic, în disfuncții
endocrine ale suprarenalelor, se instalează un sindrom de virilism.
– T (testosteronul). Acesta es te secretat la bărbat, de celulele interstițiale
Leydig ale testiculelor.

Fig. 25 Formele circulante ale androgenilor și acțiunea intracelulară a formei lor active:
DHT

Testosteronul circulă legat în plasmă de globulinele SHBG (sex hormon
binding glo buline) în procent de 44%, în timp ce 54% este legat de albumină și doar
2% este liber. Testosteronul liber este accesibil în mod direct diverselor celule țintă ,
între care și sebocitelor, în timp ce forma legată de SHBG constituie un rezervor de
androgeni . Intracelular, în sebocit, formele precursoare sunt și ele transformate în

49 testosteron . Ulterior, intracelular, testosteronul este convertit în forma sa activă DHT
(dihidrotestosteron). Conversia este posibilă grație unei enzime: 5α -reductaza,
enzimă ataș ată receptorulu i nuclear al sebocitului. Organe le androgen -dependente
pot avea una dintre cele două forme ale 5α -reductazei :
– tipul I, cu 259 AA în moleculă, cu un pH optim de acțiune în intervalul 6 –
9, denumită „tip cutanat” este prezentă în sebocite și în keratinocitele
foliculului pilos. Sinteza acestei izoforme este codificată pe brațul p al
cromozomului 5 ,
– tipul II, cu 254 AA în moleculă, cu un pH optim de acțiune de 5,5 este
prezentă la nivelul organelor genitale masculine. Sinteza acestei izoform e
este codificată pe brațul p al cromozomului 2.

Efectul final al stimulării androgenice este stimularea mitozelor sebocitelor,
creșterea activității secretorii a acestora și hiperplazia acestora (creșterea în volum).
Exprimarea efectului androgenic depin de de numeroși factori: de cantitatea
de androgeni circulanți, de densitatea receptorilor, de activitatea enzimei 5α –
reductaza, ca și de posibila lor antagonizare datorită estrogenilor și progesteronului.
Estrogenii inhibă acțiunea androgenilor prin antago nism de tip central, în timp ce
progesteronul are efect antagonic prin intrarea sa în competiție cu procesul de legare
a DHT la receptor.

3. Cauzele hipersecreției sebacee
Întrucât principalul mecanism reglator al secreției sebacee este stimulul
androgen ic, cauzele de hiperse creție sebacee sunt aproape sino nime cu hiperfuncția
absolută, relativă sau funcțională a androgenilor.

3.1. Hiperandrogenism relativ, prin insuficiență estro -progestativă
Aceasta este cauza cea mai frecvenă de sindrom seboreic și de acnee întâlnită
la fete, la pubertate. După latența hormonilor sexuali în copilărie, apariția bruscă a
unor nivele ridicate de precursori de testosteron, de origine ovariană, în pubertate,
poate produce o creștere marcată a secreției sebacee. Uneori, până la completa
maturizare sexuală, nivelele de estrogeni sunt insuficiente pentru a antagoniza prin
mecanism central acest exces androgenic. Secreția sebacee crescută în acest mod,
dacă are asigurate condițiile de proliferare bacteriană, va produce ulterior acnee.
Uneori acneea de această cauză este auto -întreținută prin tratamente cosmetice

50 eronate și abuz de produse de cosmetică decorativă în scopul de a masca leziunile de
acnee.

Hiperandrogenism absolut

– androgeni crescuți, în mod fiziologic, la pubertate , la băieți .
O dată cu instalarea pubertății, receptorii pentru androgeni din sebocite sunt
bombardați brusc cu o mare cantitate de androgeni. Acesată stimulare va determina
puseul seboreic și acneic din pubertate, care se poate ameliora în timp.
– androgen i crescuți, peste limita normalității, la femeie , de cauză
patologică
Aceasta este cea mai comună endocrinopatie la sexul feminin, afectând în mai
mare sau mai mică măsură 10 – 20% dintre femei. Manifestările evidente sunt semne
de virilism: seboreea, acne ea, hirsutismul, alopecia androgenică, tendința la
obezitate de tip android și infertilitate prin cicluri anovulatorii. Trebuie remarcat
faptul că nu toate aceste manifestări se exprim ă în mod obligatoriu concomitent, la
același caz. D e regulă însă, sebore ea și acneea sunt semne frecvente și constant
manifestate clinic, la aceste paciente .
Acest tablou clinic este expresia sindromului de ovar polichistic (SOP).
Sindromului îi sunt asociate și alterări metabolice: o rezistență a receptorilor tisulari
la ins ulină și instalarea unei scăderi a toleranței la glucoză, cu sau fără diabet zaharat
de tip II. Aceste cazuri de regulă prezintă acnee, uneori avansată, care necesită
tratament patogenic (agenți antiandrogenici) asociată sau nu la terapia
dermatologică cu retinoizi.
În afară de acestă cauză clasică de hiperandrogenism la femeie, mai pot fi
înregistrate nivele crescute de androgeni la femei atunci când sunt scăzute nivelele
de SHBG, globuline care indisponibilizează temporar androgenii. De asemeni, unele
tumori maligne sau benigne secretante, de ovare sau de suprarenale, pot genera în
plasmă mari cantități de precursori androgenici.

– androgeni crescuți, peste limita normalității, la femeie , de cauză
medicamentoasă.
Terapia cu androgeni, la femeie, poate fi generatoare de sindrom seboreic și
de acnee, ca reacții adverse. Androgenii sunt recomandați la femeie în următoare
circumstanțe:

51 – tratamentul sindromului premenstrual cu doze mici de androgeni, în
implant subcutanat (recomandare rareori utilizată și contr oversată),
– suplimentarea androgenică la menopauză (alături de estrogeni), utilizată
ca tratament de substituție; aceasta poate cauza simpotome de virilizare în
numeroase cazuri,
– în bolile cașectizante, drept anabolizanți.

Hiperandrogenism funcțional, cu n ivele plasmatice de androgeni normale
Există cazuri de sindrom seboreic și de acnee în care nu se poate pune în evidență
un nivel crescut de androgeni, sau unul de estrogeni relativ diminuat. În această
situație, este suspectat un defect la nivel de recept or androgenic, sau u n defect la
nivel de enzimă 5α -reductază . Pledează pentru această ipoteză următoarele
constatări:
– aspecte clinice de sindrom seboreic și acnee fără nici un semn de laborator
evident,
– manifestări secretorii deferențiate pentru sebocit, î n funcție de topografia
sa: hiperseboree la nivel de facies, fără manifestări la nivel de scalp, și vice –
versa,
– existența unor mutații genetice ale receptorilor androgenici, cu apariția
unei creșteri de sensibilitate a acestora,
– existența în circulație a u nor stimulatori proprii pentru activitatea enzimei
5α-reductaza.

4. Cauzele hiposecreției sebacee
Scăderea secreției sebacee cunoaște drept cauză hipoandrogenismul. La
bărbați, există numeroase cauze endocrine de hipoandrogenism, manifestate ca
hipogon adism masculin (hipofizare, hipotalamice, testiculare). La ambele sexe,
hipoandrogenism exist ă cvasifiziologic la vârsta a treia. Aceste situații produc
scăderea secreției sebacee și instalarea rapidă a procesului de deshidratare și de
îmbătrânire cutanată .
Tranzitor, se remarcă scăderea secreței sebacee în cazul abuzului de retinoizi.

52 Seboreea și acneea

Seboreea
Seboreea reprezintă creșterea fluxului sebaceu, peste valoarea normală de 1 –
1,5μg/cm3/minut. Manifestarea apare la ambele sexe începând din pubertate și
afectează în principal regiunile anatomice bogate în glande sebacee: fața, umerii,
regiunea presternală și regiunea interscapulară.
Se distinge o seboree uleioasă (cel mai frecvent), caz în care pielea este lucioasă, iar
orificiile foliculare dilatate, și, mai rar o seboree uscată, în care predomină aspectul
de descuamație furfuracee și un sebum ceva mai vâscos.

Acneea
Acneea este cea mai frecventă complicație a sindromului seboreic, fiind considerată o
afecțiune dermatologică comună, ce afe ctează aproximativ 80% din persoane, la un
moment dat. Afecțiunea este frecventă la copii în pubertate, la adolescenți și la
adultul tânăr. Condiția esențială a instalării acneei este existența hipersecreției
sebacee; boala nu apare niciodată în lipsa hipe rseboreei.

Modificările graduale care duc la instalarea leziunilor de acnee sunt:
seboreea: hiperproducția de sebum de
către glandele sebacee,
hipertrofia și hiperplazia glandelor
sebacee,
keratinizarea infundibulară :
obstrucționarea prin keratinizare a
canalului de devărsare a sebumului, cu
acumularea acestuia,
formarea de comedoane , prin oxidația
sebumului acumulat, aflat în contact cu
aerul atmosferic,
inflamația bacteriană a acestui spațiu
obstrucționat ( Propionibacterium acnes),
formarea de papu le și pustule datorită
enzimelor bacteriene și a secreției
purulente provocată de agenții microbieni,
transformarea pustulelor în (micro)chiste,

53 datorită formării de perete propriu în jurul
leziunilor, ca răspuns al țesutului vecin.
în stadii avansate (în acneea agravată)
pustulele sau kistele confluează în noduli.

Rolul factorului microbian
Suprafața cutanată este populată cu numeroase bacterii saprofit e (stafilococi,
micrococi), care nu au rol patogenic în declanșarea acneei. Agentul implicat este un
difteroid anaerob: Propionibacterium acnes și granulosum. Acesta proliferează excesiv
în mediul de cultură reprezentat de sebum, și eliberează lipaze care hidrolizează
trigliceridele din componența sebumului, rezultând produși de tip acizi grași
(palmitic, stearic), care sunt în continuare comedogeni.
În plus, microorganismul avansează procesul inflamator prin activarea
complementului pe ambele căi, prin el iberarea de enzime lizozomale și prin
producerea de amine vasoactive.
Acneea vulgară prezintă următoarele forme clinice, în funcție de gravitate:
– acneea comedoniană; este cea mai facilă formă. Se mai numește acneea
punctată și apare pe fondul seboreei. Com edonul este cel mai simplu
element lezional, el se constituie prin retenția sebumului și ulterior prin
oxidația porțiunii sale superioare.
– acneea papulo -pustuloasă; este o formă mai avansată decât precedenta, în
care predomină papulele rezultate din inflam ația microbiană a foliculului
sebaceu. În formele grave, pustulele se pot inflama suplimentar, rezultând
noduli dureroși la palpare : acneea papulo -nodulară.
– acneea nodulo -chistică; este caracterizată prin apariția unor leziuni
profunde dermo -hipodermice d e 1 – 3 cm, roșii, dureroase la palpare.
Nodulii au conținut purulent, iar drenajul acestor noduli este posibil prin
formarea unor fistule de drenaj. Vindecarea acestor leziuni profunde și a
fistulelor de drenaj lasă cicatrici. Această variantă de acnee es te mai
frecventă la sexul masculin.
– acneea conglobată este o variantă generalizată a formelor grave, formă în
care sunt afectate și alte regiuni decăt fața (brațe, regiune presternală).
Leziunile sunt de tip nodul, dar uneori acești noduli confluează, dând
naștere la adevărate placarde noduloase. Acestora li se asociază chiste,
furuncule, abcese.

54 Forme legate de vârstă:
Acneea neo -natală ; apare la copii născuți din mame având diverse forme de virilism,
ce transmit copilului, în timpul vieții fetale cantită ți importante din androgenii lor
circulanți.
Acneea juvenilă; apare în adolescență, dar poate persista și la adultul tânăr.

Se mai descriu forme de acnee determinate iatrogen (de cauză medicamentoasă), în
circumstanțe precum: antibiotice administrate nej udicios pentru acnee (generând
rezistență), cortizonice administrate îndelungat (inhibă imunitatea locală), steroizi
anabolizanți (cresc secreția sebacee), imunosupresoare (Azatioprină, Ciclosporină).

Există și unele forme profesionale de acnee, la persoa nele care manipulează uleiuri
de gresare, hidrocarburi, gudroane.
Prin greșeli de tratament cosmetic, se mai descriu două forme de acnee:
– acneea cosmetică, prin folosirea de unguente grase (lanolină, acid oleic),
care obstrucționează glandele sebacee și su nt comedogene,
– acneea excoriată, apărută la tinerele fete cu forme ușoare de acnee, care își
traumatizează mecanic leziunile, în cabinete cosmetice cu personal
neavizat. Cicatricile rezultate vor fi mult mai inestetice decât leziunile
inițiale.

Tratamentu l acneei implică retinoizi, agenți antiandrogenici, și uneori asociere
antibiotică (cap. Medicația dermatologică).

Dermatita seboreică
Dermatita seboreică este o dermatoză cronică destul de frecventă. În patogenia bolii,
sebumul se pare că nu joacă decât un rol secundar favorizând proliferarea Malasseziei
furfur (Pityrosporum ovale) o levură lipofilă a pielii. Leziunile specifice bolii (eritem și
descuamații vizibile) apar strict în zonele seboreice.
Rolul Malasseziei furfur a fost suspectat datorită local izării preferențiale a dermatiei
seboreice pe zonele cutanate unde ciuperca este bine reprezentată. Eficiența
tratamentelor antifungice constituie de asemenea un argument în acest sens.
Mecanismul de acțiune al Malasseziei furfur este necunoscut, posibil a lergic fără a se
cunoaște determinanții alergici responsabili. Se presupune că antifungicele ar
interveni nu numai prin acțiunea antimicotică dar și prin efecte imunologice.
Nu există o relație direct proporțională între gravitatea bolii și densitatea flo rei

55 levurice la pacienții imunocompetenți.
Factorii favorizanți ai apariției bolii. Se discută legătura dintre dermatita seboreică
și psoriazis. Atât la adult cât și sugar cele două dermatoze se aseamănă și uneori par
să se succeadă.
Alți factori care pot favoriza dermatita seboreică sunt:
o igiena neadaptată pielii prea fragile și iritabile;
o condițiile climaterice (iarna, umiditatea);
o condițiile nutriționale (alcoolismul cronic);
o stressul și drogurile psihotrope la pacienții cu boala Parkinson și sindro m
extrapiramidal iatrogen;
o tulburările endrocrine cu secreție crescută de androgeni sau progesteron;
o deficite imunitare în special pacienții infectați cu HIV: la 40% din pacienții
seropozitivi și până la 80% din cei cu SIDA. La aceștia rolul Malasseziei
furfur este mult mai clar demonstrat.

Aspecte clinice în forma adultului. Dermatita seboreică afectează îndeosebi adulții de
sex masculin. Este agravată de stress și se ameliorează pe timpul verii. La nivelul
feței, localizarea cea mai frecventă, apare c a plăci eritematoase acoperite de scuame
groase, grăsoase, aderente, localizate în zonele unde predomină seboreea: șanțul
nazo -labial, sprâncenele, zona intersprâncenoasă, liziera anterioară a pielii păroase a
capului. În formele extinse poate cuprinde înt reaga regiune peribucală și marginile
ciliare ale pleoapelor (blefarita seboreică).
Afectarea pielii păroase a capului poate fi și izolată fără afectare facială. În formele
puțin severe, cele mai frecvente, pielea capului este acoperită de mici scuame
neaderente, realizând pitiriazis capitis (mătreața). În general leziunile sunt
asimptomatice, uneori pacientul acuzând prurit sau arsuri.
În formele severe se formează plăci eritematoase slab delimitate acoperite de scuame
grăsoase, ce aderă la firele de păr . Leziunile sunt situate în special pe partea
anterioară a pielii capului coborând sub lizieră și formând un cordon eritemato –
scuamos denumit „coroana seboreică”. Leziunile se pot întinde și în pliul
retroauricular deseori apărând o fisură pe fundul pliulu i. În formele severe se
formează depozite albicioase, groase, dând aspectul de cască.
Evoluția este cronică și netratată poate determina alopecie seboreică . Afectarea
toracelui se prezintă sub formă de plăci eritematoase inelare sau circinate cu margini
scuamoase, localizate presternal și mai rar interscapulo -vertebral.
Dermatita seboreică a nou născutului și sugarului. Se manifestă după două

56 săptămâni de la naștere până în luna a 3 -a în cadrul crizei seboreice a nou -născutului.
În formele tipice, aspectul este cel de cruste gălbui (cruste de lapte) care acoperă
pielea capului, uneori în totalitate, putând să se întindă pe frunte, sprâncene, obraji
sau gât. Evoluția este cel mai adesea spontan favorabilă. Tratament farmacoterapic.
Pacientului cu dermatită s eboreică trebuie să i se explice că :
 este vorba despre o afecțiune cronică, scopul tratamentului fiind
obținerea unei remisiuni clinice și nu o vindecare definitivă;
 sunt necesare tratamente pe perioade lungi;
 pot surveni efecte adverse în urma unor tra tamente excesive.
Vor fi utilizați dermocorticoizii cu activitate medie și numai pentru 4 -5 zile ca
tratament de atac. În caz de recidive tratamentul cu dermocorticoizi poate fi reluat,
dar trebuie limitat la 3 -4 luni. La nivelul pielii păroase a capului se prescriu loțiunile
utilizarea lor fiind mai puțin limitată.
Antifungicele, imidazolul dar mai ales ketodermul, au pe lângă acțiunea antifungică
și una antiinflamatorie.

57
Capitolul 3

Functia de protectie a pielii

Melanogeneza și protecția naturală anti -UV

Melanogeneza
Sinteza melaninei (a melaninelor) are loc în melanocite, celule situate pe
stratul bazal al ker atinocitelor, între acestea, ca și la baza foliculilor piloși.
Melaninele sunt pigmenți responsabili de pr otecția față de radiațiile UV
(fotoprotecția naturală), asigură colorația pielii și a părului, și într -o oarecare măsură
asigură sinteza vitaminei D în piele, sub influența UV.
Pe baza proprietăților fizico -chimice au fost diferențiate două familii de
melanine:
– eumelaninele, pigmenți de cul oare brună, polimeri de tip INDOl – 5,6 –
CHINONĂ, se găsesc prezenți în pielea albă și în cea brună -neagră, cât și în
părul blond, șaten sau negru.
– feomelaninele , pigmenți de culoare galben, brun sau roșie, sunt deriva ți de
cistenil -DOPA, se găsesc în părul roșcat. O variantă a feomelaninei este
familia de pigmenți de tip trichrom, evidențiați de asemeni în părul roșcat, ca
și în urina pacienților cu melanom malign.

Pielea umană este un amestec al celor două familii de pigmenți, în diverse
proporții . Melanocitele sunt celule provenite din crestele neuronale. Sunt situate de –
a lungul stratului bazal al epidermului, printre keratinocite. Se apreciază că
densitatea lor este de aproximativ 1650/mm2, reprezentând 1 melanoci t la 4 -12
keratinocite. Microscopia optică a descris melanocitul ca o celulă clară, cu prelungiri
închise la culoare, comparația clasică fiind cea a tentaculelor unor caracatițe. Corpul
celular este pe membrana bazală, iar prelungirile se insinuează printr e keratinocitele
straturilor superioare. Sinteza melaninelor are loc în citoplasma melanocitelor, în
granulații specifice numite melanosomi.

58

Fig. 26 Melanocitul, sediul sintezei melaninei

Melanosomii se află în patru stadii de dezvoltare, după cum, în interiorul lor,
sinteza melaninei este incipientă sau finalizată:
– stadiul 1 : veziculă clară, rotunjită, cu filamente fine, având activitate a
tirozinazei intens pozitivă (sinteză la debut)
– stadiul 2: veziculă ovalară, filamentele devin mai condensate, ac tivitatea
tirozinazei pozitivă
– stadiul 3: veziculă parțial opacă, datorită de pozitelor de melanină apărute,
activitatea tirozinazei este scăzută
– stadiul 4: veziculă opacă, melanina este complet sintetizată, activitatea
tirozinazei este negativă (sinteza e ste finisată).

Fig. 27 . Melanosomii, în cele 4 stadii de dezvoltare

59 Melanosomii sunt fagocitați din aproape în aproape de keratinocitele
învecinate, iar de gradul lor de maturitate și de capacitatea lor de avansare pe
straturi epidermale, depinde col orația pielii umane (genetic determinată sau
rezultată prin bronz). Bronzarea este un proces de apărare în fața expunerii pielii la
UV, de sinteză de melanină, și implicit de maturare a melanosomilor.
Sinteza melaninei are ca punct de plecare tirozina, un AA esențial. Tirozina
este supusă acțiunii unei tirozinaze, enzim ă ce conține Cu2+. Tirozina poate fi
obținută în organism și pornind de la fenilalanină, sub acțiunea unei
fenilalaninhidroxilaze. Absența genetică a unora din cele două enzime cât și a celo r
doi AA esențiali: tirozina și fenilalanina sunt blocaje posibile ale sintezei de
melanină.

Fig. 28 Sinteza melaninei

Tirozina este convertită în DOPA, iar aceasta prin oxidare formează DOPA –
CHINONA. De aici există două variante de biosinteză:
– Varia nta cea mai frecventă duce la formarea de dervați indolici inițial incolo ri:
ciclo -DOPA, dihidroxi -INDOl , INDOL 5,6, chinona (de culoare galbenă).
Polimerizarea acestuia din urmă duce la formarea eumelaninei, pigment de
culoare brună.

60 – Varianta mai puțin pre ferată biologic este prin interacțiunea dintre DOPA și
cisteina sau glutation (compuși sulfurați), ducând la formarea de 5 S cistenil
DOPA și unii compuși intermediari care conduc la formarea de feomelanine.
Procesul de melanogeneză este ireversibil.

Diferențele de piele umană .
În pielea umană albă melanosomii majoritari sunt în stadii incipiente (1 și 2),
au o dispunere citoplasmatică grupată (dând un aspect clar corpului celular) și
gradul lor de avansare pe straturi celulare este cel mult până la str atul spinos.
În pielea umană africană melanosomii sunt în stadii mature de dezvoltare
(majoritatea în stadiul 3 și 4), au o dispunere dispersată în corpul celular, dând un
aspect întunecat acestuia, iar avansarea lor pe straturile celulare este până la ni velul
stratului cornos.
Fototipuri umane de piele. Între cele două extreme de colorație a pielii umane, se
descriu 6 tipuri de piele umană (fototipuri de piele).

Tabel. 2 Fototipuri le cutanate
Fototip cutanat Gradul de
pigmentare Reacția pielii la soare
I Celtici Arsuri solare constante; nu se bronzează.
Lipsa fotoprotecției naturale, și risc major de
cancer cutanat și de fotoaging.
II Tipul caucazian De obicei arsuri; se bronzează foarte puțin.
Foarte slabă fotoprotecț ie naturală, și risc de
cancer cu tanat și de fotoaging.
III Tipul caucazian Uneori arsuri; se bronzează moderat
IV Tipul mediteranean Arsuri rare; se bronzează ușor
V Tip caucazian
închis; indieni* Arsuri foarte rar; se bronzează foarte ușor.
VI Rasa neagră,
africană Niciodata nu prod uc arsuri solare; negri.
Acest fotopit are șanse minime sau nule de a
deyvolta cancere cutanate.
* în terminologia anglo -saxonă (Fitzpatrick)

61
Primele trei fototipuri se referă la blonzi și roșcați, dintre acestea în tipul II sunt
încadrate perso anele roșcate dispuse la efelide (pistrui). Tipurile IV și V sunt
caracteristice pentru caucazieni, incluzând persoanele mediteraneene (tipul V), iar
fototipul VI este fototipul rasei negre.

Reglarea sintezei de melanină

Există un control genetic, realizat prin intermediul genelor pigmentației.
Controlul genetic se referă la c iclul de viață al melanocitului , la multiplicarea și
diferențierea acestuia, la mărimea și numărul de melanocite, precum și la tipul
biochimic al melaninelor.
Controlul hormonal este realizat de hormonul melanocitostimulator (MSH),
produs de hipofiză. Acesta acționează prin creșterea activității tirozinazei și prin
stimularea dispersiei melanosomilor în corpul celular al melanocitului. Se consideră
că și celulele epidermice pot eli bera MSH în condiții de inflamație. Hormonul MSH
este catabolizat la nivel hepatic; din acest motiv în unele insuficiențe hepatice pot
apare pete de hiperpigmentație cutanate.

Fig. 29 Mecanisme fiziologice de reglare a sintezei de melanină

62 Corticotropin a (ACTH) este de asemeni stimulatoare a melanosintezei, prin aceea
că are în componența sa un lanț similar MSH -ului.
Rolul estrogenilor este e vident, prin apariția măștii gr avidice (colorația intensă a
unor zone de pe facies în cursul sarcinii), precum și colorația mai intensă a unor
zone de pe piele care dețin receptori gonadici (areole mamare).
Hormonii tiroidieni produc hiperpigmetare în hipertiroidism , dar mecanismul
nu este identificat.
Există și unii factori locali care pot stimula melanogeneza (une le prostaglandine,
colecalciferolul – în unele condiții patologice).
Dintre factorii externi, ionii de Cu2+ stimulează melanogeneza, pentru că
tirozinaza este o enzimă Cu -dependentă.
Melanogeza este stimulată în primul rând de radiațiile UV (procesul br onzării este
un proces de apărare – prin stimularea fotoprotecției naturale – față de excesul de
UV), dar și de razele X.
Unele medicamente pot interfera cu melanogeneza:
– bleomicina stimulează sinteza de melanină,
– hidrochinonele pot inhiba melanogeneza.

Patologia sintezei de melanină

Absența genetică a tirozinazei face imposibilă transformarea tirozinei în
intermediari de tip indol, și împlicit în melanină. Defectul se manifestă prin
albinism oculo -cutanat . Pacienții sunt blonzi, cu ochi albaști , gri sau verzi , uneori
pupila acestora prezintă refelxe roșiatice și sunt lipsiți de pigmentație cutanată.
Atunci când defectul este circumscris, doar pe unele arii cutanate, boala poartă
numele de vitiligo . Depigmentarea din boala vitilogo poate cuprinde zone d e pe
față, de pe dosul palmelor, scalp ori frunte, ca și meșa de păr albă la nivel frontal.
Totuși, pentru boala vitiligo există și alte teorii patogenice decât defectul de
tirozinază, cum ar fi teoria autoimună (anticorpi împotriva antigenelor de suprafaț ă
ale melanocitului) și teoria injuriei de cauză nervoasă (psihică).
Absența genetică parțială sau totală a fenilalanin -hidroxilazei generează un
deficit mult mai grav. În absența acestei enzime, fenilalanina nu poate fi
transformată în tirozină, iar tiroz ina reprezintă punctul de plecare nu doar pentru
sinteza de pigment melanic, dar este și precursor pentru unii hormoni: adrenalină,
noradrenalină, tiroxină, ca și pentru mielină. Defectul se manifestă prin oligofrenia

63 fenilceton -piruvică sau fenilcetonuria . Copiii născuți cu acest defect genetic sunt
blonzi, cu ochi albaștri sau verzi, total depigmentați la nivelul pielii ș i având și un
retard mental ce poate progresa. Retardul metal nu se datorează doar imposibilității
unor sinteze importante, dar și acumu lării unor produși toxici pentru SNC, produși
rezultați dintr -o „cale de scăpare” a fenilalaninei: acizii fenil -lactic, fenil -piruvic,
fenil -acetic. Prin diverse teste screening, boala trebuie depistată în maternitate (testul
Gutrie).
Alte defecte genetic e de pigmentare se referă la defectele de maturare ale
melanosomilor sau de migrare a acestora spre keratinocitele învecinate.
Defecte de pigmetare mai pot apare, prin mecanism dobândit în situații de
malabsorbție, maldigestie, alimentație vegetariană sau diete eronate, cazuri în care
organismul este privat de tirozină și de fenilalanină.
Insuficiențele hepatice duc la exces de MSH circulant, ceea ce va genera
hiperpigmentații în diverse regiuni cutanate (pete hipercrome).

Expunerea organului cutanat la UV: avantaje și dezavantaje

În atmosfera terestră există trei tipuri de radiații UV:
 Radiațiile UVC, având lungime de undă cuprinsă între 220 – 290 nm, sunt cele
mai nocive. Acestea nu ajung pe suprafața terestră fiind ecranate total de
stratul de oz on din atmosfera terestră,
 Radiațiile UVB, având lungimea de undă între 290 – 320 nm, sunt relativ
nocive (incriminate ma i mult în patogenia unor fenomen e pe piele) și ajung
pe sol. Sunt radiațile utilizate terapeutic în tratamentul psoriazisului,
 Radiații le UV A, au lungimea de undă cuprinsă între 320 – 400 nm și sunt
considerate mai puțin nocive. Totuși, în actuala teorie a fotoîmbătrânirii sunt
considerate la fel de nocive ca și radiațiile UVB.

Avantajele expunerii la UV
 UV asigură dezinfecția de supraf ață, motiv pentru care sunt benefice în
tratamentul adjuvant al acneei,
 Au o acțiune sebocorectoare,

64  Inhibă celula Langerhans, celulă imunocompetentă, ceea ce explică beneficiul
terapeutic al expunerii la soare în cazul unor boli cu componentă imună:
psori azis, dermatite de contact,
 Crește sinteza de vitamina D 3 în hipoderm, realizând profilaxia rahitismului
carențial comun și a osteoporozei de menopauză. Totuși, pielea îmbătrânită
are o capacitate redusă de sinteză a vitaminei D, necesitând tratament
subst itutiv cu vitamina D.
 Stimulează acțiunea medicamentelor pigmentante (psoraleni),
 Stimulează bronzarea pielii – mecanism de apărare în fața excesului de UV,
de sinteză intensă a melaninei. Bronzarea are un efect estetic incontestabil, dar
este un factor ac celerator al pro cesului de îmbătrânire precoce. Practic,
bronzarea repezintă procesul fiziologic de sporire a pigmentației melanice și
implicit a capacității fotoprotectoare naturale. Procesul cunoaște două etape:
o Una imediată, în primele 3 ore de la expun ere la UV – explicată prin
oxidarea precursorilor melaninei, în prezența oxigenului molecular.
Această fază este stimulată cu precădere de UVB.
o Una tardivă, care debutează după ziua a treia de expunere, explicată
prin creșterea numărului de melanocite, ca și maturarea
melanosomilor. Această fază este stimulată predominant de UVA.

Dezavantajele expunerii la UV
 Expunerea la UV produce arsuri de diverse grade, manifestate printr -o
simptomatologie diversă: eritem pruriginos și dureros, flictene, febră, cefalee ,
grețuri și vărsături. Există un eritem imediat și tranzitor (produs de radiațiile
infraroșii), și unul pe rsistent, la 1 – 2 ore de la expunere, determinat de
radiațiile UV ,
 Prima expunerea la UV dintr -un nou sezon produce febră și uneori un
sindrom „ca și gripal ”, prin eliberarea de către keratinocit a IL -1, citokină care
se comportă ca pirogen endogen ,
 Expunerea la UV deshidratează organul cutanat, prin pierderea de
glicozaminoglicani și a apei din componența acestora ,
 UV induc radicali liberi toxici ce au risc carcinogenetic și de deterioare a
structurilor din derm (rețea de colagen) ,
 Expunerea repetată la UV determină îmbătrânire precoce, prin multiple
mecanisme:
o Deshidratare cutanată,

65 o Radicali liberi toxici cu deterioare a structurilor componente,
o Fotoîmbătrânire, prin acțiunea distructivă a enzimelor de tipul MMP.

Fotoprotecția naturală

Pielea este protejată în mod natural față de radiațiile UV, prin structuri proprii:
1. Stratul cornos. Stratul de corneocite contribuie la protecția anti -UV prin două
mecanisme:
– Hipertrofia compensatorie. După minim 7 zile de expunere, rata
mitozelor keratinocitelor crește, iar cu timpul apare chiar o îngroșare a
stratului cornos.
– Devierea traiectoriei radiațiilor. Impactul dintre radiații și stratul
corneocitelor d eviază traiectoria radiațiilor (le respinge). Cu cât stratul este
mai hipertrofiat, cu atât rejetul radiațiilor e mai eficient.

2. Melanina este principalul fotoprotector natural al pielii și cel mai important
determinant al colorației cutanate.

3. Acidul uroc anic , de pe suprafața din stratul cornos, este rezultat din
sudorație. Acesta absoarbe radiațiile UVB și este rezultat din chiar acțiunea
UV asupra histidinei (are loc dezaminarea histidinei)

Fotoprotecția cosmetică

Fotoprotectoarele sunt preparate c are limitează reacțiile negative produse pe
piele de către radiațiile UVA și UVB. Este necesar a fi deosebite substanțele ecran de
substanțele filtru pe de o parte și celelalte substanțe folosite în procesul bronzării:
reparatorii solari, activatorii bronz ării și substanțele autobronzante.
Substanțele ecran împiedică total UV să penetreze stratul cornos al pielii.
Acestea au următoarele indicații:
– boli cutanate pentru care UV sunt absolut nocive : lupus eritematos sistemic,
– profilaxia îmbătrânirii, în sezon ul însorit, mai cu seamă pentru facies,
– după peelingul de profunzime, pentru evitarea pigmentațiilor post -peeling,

66 – în asociere cu terapia cu retinoizi, în sezonul însorit.
Substanțele ecran cele mai folosite în formulele de protecție solară sunt: dioxidul
de titan, oxidul de zinc, oxidul de magneziu, carbonatul de calciu, caolinul. De
regulă acestea se prepară sub formă de paste și sunt inestetice la aplicat; de asemeni
se găsesc și ca ingredienți de bază în produsele de cosmetică decorativă (pudre,
fonduri de ten).
Substanțle filtru absorb selectiv radiațiile ultraviolete. Cele mai utile substanțe
filtru sunt:
 Acidul para -aminobenzoic și derivații lui (esterii săi: etil, izobutil, gliceril). Sunt
substanțele fi ltru de referință, considerate cele mai puterni ce. Se utilizează în
concentrații de 5 – 10%; peste aceste concentrații poate fi iritrant.
 Acidul salicilic și derivații săi : 500 mg – 1 g oral, înainte cu 2 – 3 ore de
expunere la soare, inhibă PGE 2. Acțiune similară o au și alte AINS.
 Acizii di – și tri -hidroxicinamic (umbeliferona și metil -umbeliferona) au și
avantajul de a fi și acceleratori ai bronzării, dar pot cauza fotodermatoze.
 Beta -carotenul, în administrare sistemică: 30 – 90 mg/zi, dimineața, dar există
precauții legate de riscul hipervitamino zei A .
 Unele uleiuri vegetale (susan, cocos, măsline, arahide, bumbac ) sunt slabe
fotoprotectoare, dar sunt acceptate de consumator pentru că nu penetrează pielea
și persistă pe tot procesul bronzării.
 Uleiul de parafină, dintre uleiurile minerale, are ac țiune fotoprotectoare foarte
slabă
Mecanismul de acțiune al substanțelor care au la bază nucleul aromatic (benzen
singular sau multiple nuclee) și alături de acesta radicali cu grad mare de nesaturare,
este fenomenul conjugării. Dublele legături trec într -o stare excitată prin absorbția
radiațiilor UV și astfel, vor emite un foton cu lungime de undă superioară,
neeritemogenă. De regulă, izomerii para sunt preferați față de cei orto sau meta,
deoarece absorb o cantitate mai mică de radiație eritemogenă.
Natu ra vehicolului este de asemeni importantă pentru realizarea efectului
fotoprotector. Cea mai avantajoasă formă este cea de unguent; aceasta formează un
film care persistă la contactul cu apa sau cu secreția sudorală.
Un bun fotoprotector trebuie să îndepli nească următoarele condiții:
– să nu irite pielea, să nu fie alergizant,
– să nu aibe efecte oxidative, prin aceasta ar crește cantitatea de radicali liberi
toxici ,
– să fie, pe cât posibil, și un stimulator al melanogenezei,

67 – să fie foto – și termostabil.
Reparat orii solari. Sunt substanțe care reduc efectele negative ale expunerii la
UV, având efect rehidratant, calmant, regenerativ celular și antioxidant. Dintre
agenții hidratanți sunt preferați: acidul hialuronic, ureea, acidul lactic, ceramide, iar
dintre ant ioxidanți vitaminele A și E.
Activatorii bronzării sunt de regulă extracte naturale, între care: esențele de
lămâi, uleiul de bergamote, bergaptenul, iar dintre medicamente: metoxipsoralenii.
Toți acești agenți activează melanogeneza, dar reprezintă surse de reacții fototoxice.
Autobronzantele facilitează colorarea artificială a pielii într -o nuanță
asemănătoare bronzului natural, dar nu produc melanogeneză și nici protecție
solară. Prezintă dezavantajele de a se aplica neuniform pe piele, de a persista un
timp scurt și de a da o colorație diferită de nuanța bronzului natural (tenta gălbuie se
datorează pigmenților precum taninuri și permanganatul de potasiu).
De dată recentă, se propune dihidroxiacetona (C 3H6O3), notată DHA ca agent
autobronzant. Este o pu lbere cristalină, albă, higroscopică, stabilă la pH vari ind între
4 și 6, dar la pH de 7 are eficacitate maximă în a colora. Ca preparat autobronzant
DHA se utilizează în concentrații de 2,5 – 10%, și se propun formule de tip emulsii
ulei în apă. Uleiurile și ceara pot reduce puterea de colorare. Locul de acțiunea al
DHA este stratul de corneocite, dar abraziunea mecanică a acestui strat îndepărtează
colorația.
Fotoprotecția activă internă. Sub prescripție medicală, pot fi indicate
medicamente cu activitat e puternică fotoprotectoare, cu efect curativ sau preventiv,
în special pentru fotodermatozele idiopatice. Din această categorie fac parte
medicamentele:
– antimalaricele de sinteză: Nivaquina (cp 100 mg) și Plaquenil (cp 200 mg) ,
– carotenoide: Phénoro (gelu le 10 mg) ,
– vitamina PP: Nicobion (cp 500 mg),
– unele suplimente nutritive: vitaminele A, E, B, zinc, seleniu, acizi grași
esențiali.

68 Terapia dermocosmetică depigmentantă (inhibitoare a melanogenezei)

Găsirea de substațe depigmentante epidermale a d evenit un nou imperativ al
industriei cosmetologice. În activitatea de educație pentru sănătate referitoare la
redu cerea expunerii la soare, în scopul promovării profilaxiei față de cancerele
cutanate și față de fotoîmbătrânire , laboratoarele dermocosmetic e dau
consumatorului o nouă alternativă de frumusețe feminină : aspectul natural, piele de
fototip I sau II, chiar cu efelide vizibile, necamuflate pruin machiaj.
Colorația epidermală normală . Colorația cutanată este de terminată de
următorii factori :
 melanina (eumelanina și feomelanina) din epiderm,
 hemoglobina din capilarele de sânge,
 beta-carotenul
 alți coloranți artificiali.

Substanțele considerate clasic ca fiind depigmentante pot elimina doar pigmentația
epidermică, și doar pe aceea indusă de ex cesul eumelaninei. În acest sens, un
examen corect a pielii, chiar cu lampa Wood, ar aduce un mare beneficiu de
diagnostic corect și de predicție terapeutică.
Colorația pielii umane are un puternic determinism genetic, pentru care
contribuie peste 130 de gene, răspunzătoare de procese precum:
 embriogeneza și supraviețuirea sistemului melanocitar,
 biogeneza melanosomilor,
 procesul de melanogeneză,
 transportul și transferul melanosomilor în celulele învecinate,
 raportul eumelaniă / feomelanină, menținut cons tant pe tot parcusul vieții,
 turnoverul de eliminare al melanosomilor .

Substanțele depigmentante se clasifică în:
 Inhibitori de tirozinază ,
 Inhibiția activității DOPA -oxidazei ,

69  Inhibiția transferului melanosomilor (a fagocitării acestora în
keratinocitele vecine) ,
 Accel eratorii de turnover epidermal,
 Substanțele antioxidante (inhibă oxidarea DOPA -quinonei) .

Inhibitori de tirozinază
– Hidrochinona
Hidrochinona este agentul clasic depigmentant. El este inhibitor de tirozinază,
pentru că interferă cu ionii ce cupru, tirozinaza fiind o enzimă Cu -dependentă. Pe
lângă acest efect, unii autori adaugă efectul de citotoxicitate asupra melanocitului.
Toxicitatea mare a hidrochinonei și riscul carcinogenetic au făcut ca FDA să o
elimine din rândul substanțele elibe rate în regim OTS. În anii ‘60 se citau rezultate
bune cu hidrochinonă în concentrații de 1,5 % – 2 % (25).
În ciuda datelor privitoare la toxicitatea cutanată, pentru concentrațiile de 2 –
4% este acceptată între medicamentele OTC.

O formulare clasică d epigmentantă cu hidrochinonă este formula Kligman,
conținând, într -o bază de unguent hidrofilă, următoarele componenete:
Hidrochinonă 5 %
Acid retinoic 0,1%
Dexametazona 0,1%

O altă formulare clasică este Tri -Luma:
Hidrochinonă 4 %
Fluocinolone 0,01%
Tretinoin 0,05%
Complicațiile pe termen scurt ale hidrochinonei includ și efectul de halou (o
depigmentație tranzitorie). Efectele adverse pe termen lung sunt la nivel histologic:
degenerescența fibrelor de colagen și a celor elastice .

70 – Arbuti na
Arbutina este un derivat natural al hidrochinonei, avînd o moleculă de
glucoză legată la hidrochinonă (prezentă în extractele de Uva ursi ), fără efecte toxice
și fără afectarea de ARNm. În plus, arbutina inhibă și procesul de maturație al
melanosomilor.

– Acidul kojic (5 -hydroxi -4 piran – 4 one – 2 metil)
Este în prezent substanța cea mai utilizată farmaceutic între inhibitorii de
tirozinază. Efectul pozitiv este rezultatul cumulării într -o oarecare măsura și a
efectului de peeling (este și un agent de peeling mediu). Efectul de inhibiție
tirozinazică este realizat prin chelarea ionilor de cupru. De regulă se folosește în
concentrații de 1 % pană la maxim 4%, iar folosirea topică poate să producă
dermatite de contact.
Este un metabolit fungic, relativ n on-toxic, ce fac parte și din dieta
japonezilor. În mod clasic este utilizat și în peelingul mediu, iar in diverse combinații
cu AHA de peeling superficial se potențează reciproc în efectul de depigmentare
epidermală (25).

– Extractul de Glycyrrhiza glabr a radix (lemn dulce)
Numit și liquirizia, extractul de Glycyrrhiza glabra radix (lemn dulce) are efecte
depigmentante de curând observate în studii pe subiecți umani. Divese colective de
autori au raportat efecte depigmentate epidermale pentru un extract de Glycyrrhiza
glabra radix , la concentrații cuprinse între 1% și 5%. Diverse forme farmaceutice de
tip whitening (depigmentant) reunește extractul de Glycyrrhiza glabra radix alături de
alte substanțe naturale depigmentante.
Efectul depigmentant este dat orat glabridinei. Are efect inhibitor de
tirozinază fără a fi citotoxic pe melanocit.

– Acidul ellagic
Acidul ellagic este prezent în literatura de dată recentă, fiind tot un potențial
inhibitor al tirozinazei, prin efectul de complexare al ionilor de Cu.

71
Inhibitori ai activității DOPA oxidazei

Mai puțin observat ca mecanism limitator al sintezei de eumelanină, inhibiția
activității DOPA -oxidazei are ca reprezentant extractul de Morus alba L (familia
Moraceae). Extractul cunoscut inițial doar ca hipogli cemiant, își dovedește de curănd
și efecte depigmentante.

Inhibitori ai transferului melanosomilor (a fagocitării acestora în
keratinocitele vecine)

Niacinamida este un derivat de niacina, precursor al enzimelor de tipul NAD
și NADP, implicate în metabolismul celular. Recent, este considerată și agent
antiacneic. Studiile arată că niacinamida are efect depigmentant prin limitarea
fagocitozei melanosomilor de cătr e keratinocite, fără a afecta activitatea tirozinazei și
nici numărul de melanocite.
Extractul semințelor de Glycine max (soia) prin acțiunea unor proteine din
compoziția lor (serine trypsin inhibitor) limitează procesul de fagocitare
intrakeratinocitară a melanosomilor.

Substanțele antioxidante (inhibă oxidarea DOPA -quinonei)

Vitamina C (acidul ascorbic) are efect antioxidant, dar și interacționează cu
ionii de Cu la nivelul tirozinazei (enzină Cu -dependentă). Utilizarea vitaminei C
pune problema rapid ei sale instabilități și a penetranței sale dependentă de
ultrasunete (fiind hidrosolubilă, nu beneficiază de transportul transfolicular al
moleculelor lipidice).
Vitamina E (alfa tocoferolul) este cel mai puternic antioxidant lipofil, un
agent preferat p entru aplicarea cutanată (transport transfolicular facilitat).

72 Retinoizii. Efectului antioxidant al beta -carotenului și al retinoizilor naturali,
adaugă, în cazul acestora, și efectul trofic epidermal și de reglare al keratinizării
(limitarea procesului de keratinizare – proprietate exploatată pentru agenții
antipsoriazici retinoidici). Această ultimă proprietate este în măsură să prelungească
efectul de albire al unui peelig chimic, atunci când se întreține efectul post -peeling
cu tretinoin topic.

Agenți acceleratorii de turnover epidermal
În această categorie se înscriu agenții de peeling, de diverse intensități și
profunzimi (resorcină, acid tricloracetic, acid lactic 20 – 70 %, acid glicolic, etc).
Aceștia produc o injurie controlată, care determină un răspuns prompt de regenerare
a epidermului. Epidermul rapid resintetizat are o celularitate tânără, regenerată într –
un timp atât de scurt, încât sinteza melanosomilor și fagocitarea lor nu poate fi
produsă.

Direcții de cercetare în domeniul d epigmentanților cutanați
Plecând de la premisa potrivit căreia unii compuși chimici au efecte adve rse
cum ar fi:
– retinoizii: eritem, semne de hipervitaminoză A,
– acidul kojic, descuamație (efect peeling), dermatită de contact,
– hidrochinona, potenți al toxic,
se încearcă găsirea unor extracte botanice cu un cât mai bun raport eficacitate /
siguranță.
In cele ce urmează vor fi prezentate principalele extracte botanice
depigmentante, cu principiul lor activ.

73 Tabel 3. Principalele plante cu acțiune depigmentantă epidermală, după M. G. Lunardi
Nume botanic Principiu activ
Malpighia glabra acid ascorbic
Citrus arantium var. amara acid ascorbic
Eucaliptus globus L Taninuri
Fragraria vesca L Taninuri
Citrus limonun acid ascorbic
Glycyrrhiza glabr a glicirrizzina și glabridina
Punica granatum acid ellagic
Rosa canina acid ascorbic
Vitis vinifera Taninuri

Cercetările cele mai recente adaugă listei de extracte vegetale următarele
specii botanice cu potențial de inhibiție a tirozinazei: extractu l de flori și muguri
florari ai speciei Sophora japonica, extractul speciei Broussonetia papyrifera (studiul în
care efectul este raportat la arbutina, ca fiind superior), extractul speciei Sideroxylon
inerme și cel al speciei Clematis crassifolia Benth (Ranuculaceae).
Nu în ultimul rând, studii de QSAR caută să predicționeze noi potențiali
membrii ai familiei inhibitorilor de tirozinază.

74
2. Protecția antinoxe: echipamentul enzimatic antioxidant al pielii. Efectul
radicalilor liberi to xici

Iradierea pielii cu UVA sau cu UVB produce stres oxidativ (radicali liberi toxici) în
cantități mari. Aceștia sunt responsabili de inițierea unor procese patologice în piele:
îmbătrânirea cutanată, proliferare celulară cu risc canceros (mitogeneză tu morală), progresie
tumorală, ca și inițierea de fenomene autoimune. Expunerea organismului la radicali liberi
toxici este punct de plecare pentru multe alte procese patogenice extracutanate: ateroscleroza,
complicațiile diabetului zaharat, etc.
Epidermul deține un bagaj enzimatic capabil să neutralizeze formele active ale
oxigenului (radicalii liberi): catalaze, superoxid -dismutaza, glutation -reductaza și glutation –
peroxidaza. La acestea se adaugă sistemele antioxidante neenzimatice: vitamina C, vitamina
E. Odată cu înaintarea în vârsta, cantitatea acestora în piele scade, și implicit diminuează
capacitatea de apărare a pielii împotriva efectelor radicalilor liberi.
Superoxid dismutaza transformă radicalul superoxid (O 2*) în apă oxigenată (H 2O2) și
oxigen. În continuare, catalaza și glutation -peroxidaza transformă apa oxigenată în apă.
Vitamina E este antioxidant în cadrul proceselor de oxidație lipidică la nivel de membrane
celulare. Regenerarea de vitamina E se datorează vitaminei C și glutation -reductaze i.
Atunci când formarea de radicalii liberi toxici (radicali superoxid: O 2* și radicali
peroxid: ROO*) depășește capacitatea antioxidantă a echipamentului antioxidant al pielii, are
loc inițierea unor procese patologice de deteriorare a lipidelor membrana re, a proteinelor
matriceale, a acidului hialuronic din componența dermului și chiar a acizilor nucleici. Aceste
deteriorări vor produce în timp îmbătrânire tisulară, deviații ale sistemului imun
(imunosupresie) prin intermediul IL -8, agravarea unor boli p reexistente ca și posibilitatea de
inițiere și progresie a proceselor canceroase cutanate.
Din acest motiv, expunerea la UV necesită aplicarea cutanată de filtre solare de
diverse intensități, dar mai cu seamă de substanțe antioxidante.

3. Protecția an tideshidratare: sistemul de menținere a hidratării cutanate

Alături de radicali i liberi, deshidratarea este principala cauză de îmbătrâ nire
prematură a organului cutanat, ca și de scădere a unor funcții, cum ar fi elasticitatea datorată
colagenului, sau p ermeabilitatea pielii.

75 La nivelul epidermului ca și pe suprafața acestuia, există trei factori importanți care
mențin hidratarea:

– filmul lipidic de suprafață, rezultat din secreția sebacee continuă. Secreția sebacee
este maximă în adolescență sub influen ța hormonilor androgenici (crescuți prin
creșterea precursorilor acestora) și scade substanțial cu vârsta. Aceasta împiedică
pierderile de apă transdermale. Din acest motiv, unele produse hidratante, mai cu
seamă cele din rândul formulelor clasice, conțin lipide cu rol ocluziv: colesterol,
lanolină, cetaceum. Actualmente, acestea pierd teren în ceea ce privește utilizarea lor,
datorită posibilului efect comedogen, ca și a consistenței grase conferită produsului
cosmetic.
– factorul natural de hidratare ( NMF: natural moisturizing factor ) Acesta este un
complex de sub stanțe, între care: AA, uree, amoniac, acid uric, acid 2 -pirolidon 5 –
carboxilic, glucozamină, lactați și oligoelemente. În cadrul acestor substanțe, ureea și
acidul 2 -pirolidon 5 -carboxilic sun t considerate substanțe hidratante eficiente, iar din
acest motiv ele se găsesc incluse în unele forme farmaceutice de uz cutanat, destinate
hidratării.
– ceramidele au o eficiență demonstrată de hidratare epidermală, mai cu seamă pentru
spațiul extrcelular, prin polaritatea lor diferită: pol hidrofil, pol hidrofob. Este
demonstat faptul că, în unele boli dermatologice asociate cu uscăciunea cutanată, este
scăzută – aproape absentă – ceramida C 2. Experimental, aplicarea cutanată de
precursori ai ceramidelor de tip sfingolipide (tetraaceti -sfingosină), determină
creșterea nivelelor de ceramide în keratinocite, și implicit nivelul de hidratare
epidermal. Produsele dermo -cosmetice de tip hidratant au inclus ceramide ori
precursori de ceramide, ca și stimulatori ai sintezei endogene pentru acestea (alfa –
hidroxiacizi).
La nivelul dermului, hidratarea este asigurată de acidul hialuronic . Scăderea
semnificativă a acestuia în procesul de îmbătrânire cronologică și fotoindusă impune
înlocuirea sa prin aplicații local e sau injecții. Marea sa capacitate higroscopică explică
reținerea apei în matricea dermală.
În concluzie, terapia hidratantă în cosmetologie trebuie diferențiată, pe obiective și
etape ale îmbătrânirii:

1. prima etapă de hidratare , debutează cel târziu în decada a 3 -a de viață, când începe
să devină evidentă deshidratarea epidermală. Această etapă impune:
– stimulatori ai ciclului de viață al keratinocitului, pentru a preserva capacitatea
acestora de sinteză de ceramide, de keratină, și a propriilor lor facto ri de creștere
(agenți de peeling, tretinoin, fitoestrogeni) ,
– ceramide, precursori de ceramide și stimulatori ai sintezei endogene de ceramide.

76 – Uree , ca agent hidratant, componentă fiziologică a NMF.
2. a doua etapă de hidratare , debutează cel târziu în decad a a 4 -a de viață. Această
etapă impune:
– unii agenți ocluzivi, care să substituie filmul secreției sebacee,
– acid hialuronic, ca tratament local de substutuție,
– fitoestrogeni, pentru consolidarea efectului de hidratare epidermală (a ciclului
celular în epide rm, în măsură să sintetizeze ceramide). De fapt, hidratarea
epidermală continuă să reprezinte o necesitate pe tot parcursul procesului de
îmbătrânire cutanată.
În industria cosmetică, substanțele folosite ca agenți hidratanți sunt, fie substanțe
umidifian te (care înglobează și rețin apa), fie substanțe care refac bariera naturală
antideshidratare a pielii. Acestea sunt:
 Butilen glicolul , o substanță umidifiantă, cu proprietăți vâscoase,
 Propilen glicolul, este un vehicul, solvent și umidifiant al pielii
 Glicerina, are proprietăți umectante și protectoare,
 Alfa-hidroxi acizii, în special acidul lactic – sunt stimulatori ai sintezei endogene de
ceramide,
 Ceramidele, sunt hid ratanți fiziologici ai straturilor superioare epidermice,
 PCA și sărurile de sodiu ale acestuia. PCA este termenul cosmetic corespunzător
pentru acidul 2 -pyrolidon 5 -carboxilic, principalul component fiziologic al NMF ,
 Ureea, este o componentă de bază a NMF, cu proprietăți hidratante, prin capacitatea
sa higroscopică. În stare pură se prezi ntă sub formă de cristale transparente, fără
miros. Se folosește ca agent hidratant, în concentrații 10%, mai cu seamă pentru
hiperkeratinizări (psoriazis, ihtioze). În concentrații de 40% este un umectant al
unghiilor, în tratamentul onicomicozelor, pentr u creșterea biodisponibilității
substanțelor medicamentoase în acest caz.
 Acidul hialuronic și sarea sa de sodiu, descrise anterior.

77 4. Protecția antimicrobiană: microbismul pielii, sistemul imun al pielii,
patologia imună cu manifestări cutanat e

Microbismul pielii

Cel mai frecvent agent patogen al pielii este stafilococul. Acesta este un coc gram
pozitiv, coagulazo -pozitiv, care crește cu ușurință pe mediile uzuale, unde dezvoltă colonii de
tipul: auriu, alb și citrin. Stafilococul auriu produ ce și elimină numeroase toxine și enzime
microbiene, prin care își manifestă virulența :
– catalaza, a cărei producție se corelează direct cu patogenitatea,
– coagulaza, interacționează cu fibrinogenul și determină activarea complementului,
– hialuronidaza, dete rmină hidrolizarea acizilor hialuronici din matricea
extracelulară a dermului,
– beta-lactaminazele, cu rol în dezvoltarea rezistenței la antibiotice,
– alfa-toxina care atacă sfingolipidele din membranele celulare,
– beta-toxina care atacă țintit membranele eri trocitare, fibroblastice și leucocitare,
– gama -toxina, enzimă ce lizează eritrocitele,
– delta -toxina are acțiune de rupere a membranelor celulare, printr -o acțiune
detergent -like asupra lipidelor membranare,
– leucocidina, are acțiune asupra fagocitelor, dist rugându -le membrana,
– toxina TSST (toxic shoch syndrome toxin) ,
– exfoliantina.
Patogenia infecțiior stafilococice implică mai multe secvențe: adeziunea, invazia,
chemotaxia polimorfonuclearelor neutrofile. Acest ultim proces este mediat de receptori
specific i. Manifestările clinice ale stafilococului în dermatologie sunt: foliculitele superficiale
și profunde, perifoliculitele (furunculul), ca și stafilocociile glandelor sudoripare:
hidrosadenita și abcesele multiple ale sugarilor.
Pe lângă aceste mecanisme d e bază ale manifestării virulenței bacteriene, stafilococul
auriu deține și alte mecanisme de agresiune / invazie:
– Moleculele aderării. Stafilococul auriu aderă la keratinocitele stratului spinos,
granulos și mai cu seamă la cel cornos. Straturile superfic iale pot lega un număr
dublu de bacterii comparativ cu cele profunde. Molecula de adeziune pentru
stafilococul auriu este acidul teihonic, componentă majoritară a peretelui acestui
microorganism. Din partea macroorganismului infectat, fibronectina funcțion ează
ca receptor pentru stafilococ.
– Dezvoltarea rezistenței față de antibiotice. Expunerea necontrolată a
microorganismelor la antibiotice generează fenomene de rezistență antibiotică,
prin selecție fenotipică de tulpini microbiene rezistente la antibioti c. Mecanismul

78 producerii acestui fenomen este genetico -enzimatic, practic de sinteză a unor
enzime care pot anihila antibioticul, prin mutații în cromozomul bacterian. Cel
mai des utilizat model de rezistență adoptat de bacterii este cel beta -lactamidic,
iar stafilococii aurei sunt dintre cei mai activi microbi care dezvoltă acest tip de
rezistență. Pentru prevenția dezvoltării acestui fenomen este necesar ă respectarea
corectă a indicațiilor antibioticelor, ca și a posologiei acestora, precum și ,
asocier ea de la caz la caz, cu inhibitori ai enzimelor bacteriene (acid clavulanic).

Sistemul imun al pielii

Pielea este un organ capabil să declanșeze un răspuns imun în fața agresiunii
microbiene, virotice, toxice, alergizante, sau chiar să dezvolte mecanis me anticanceroase.
Unii autori consideră că pielea deține un si stem imun propriu (SIP), a cărui celule au fost
recent redefinite (1987). Acest sistem imun pare să fie mai vechi filogenetic decât sistemul
imun specializat, reprezentând o linie de apărare su plimentară, dezvoltată ca urmare a
impactului dintre piele și mediu. Acest sistem este răspunzător de reacțiile imune, uneori
rapide și intense ale pielii (alergii, boli autoimune) .
Ruperea echilibrului între apărare și agresiune declanșează pe de o parte infecția sau
inflamația – dacă apărarea este ineficientă, pe de altă parte reacția alergică sau autoimună,
dacă răspunsul imun este exagerat. Faptul că o serie de boli autoimune au răsunet pe piele
(psoriazisul, lupusul eritematos sistemic, dermatomiozita) demonstrează că există efectori și
mecanisme comune în aceste procese patologice.

Competențe imune în epiderm

– Celula Langerhans (CL), considerată mult timp melanocit epuizat sau celulă
neuroectoderma lă, este actualmente încadrată ca fiind o celulă de tip imun, variantă de
leucocit, derivată din celulele medulare stem multipotente, cu rol de celulă APC (antigen
presenting cell). Celulele imune specifice, limfocitele B și T vin în contact cu antigenul în
cauză doar după ce acesta a fost prelucrat și pre zentat de celulele prezentatoare de antigen
(celulele APC).
Histologic, există două variante de celule Langerhans:
– o variantă situată în stratul spinos, bogată în lizozomi și cu numeroase prelungiri,
– o variantă situată în stratul bazal, cu citoplasma mai d ensă, cu mai puțini lizozomi
și mai săracă în prelungiri.

79 Microscopia electronică a pus în evidență aspectul stelat al celulei, nucleul dens și
granulațiile specifice: granulele Birbeck. Acestea din urmă sunt structuri în formă de
bastonaș, de aproximativ 400 Å, dar cu rol încă neclarificat. Ciclul celular al CL este de 15
zile.
Celula prezintă receptori membranari pentru fracțiunea C3 a complementului, pentru
regiunea Fc a IgG și IgE. Prezintă antigenele de membrană similare cu cele ale limfocitului T
helper (CD 4 și CD 6), precum și unele antigene ale sistemului major de histocompatibilitate.
Celula a fost comparată cu o „capcană imunologică” (N. Maier), capabilă să preia antigene
străine, să le prelucreze și să le prezinte ulterior limfocitului. Prin acest mecanism, celula
intervine în prima linie de apărare imună.
Celula Langerhans este capabilă să elibereze și unele citokine, de tipul interleukinelor
(IL-8 și IL -1). Ea poate fi inhibată de:
– corticoterapia locală, prin acțiunea sa de scădere reversibilă a markerilor de
suprafață,
– radiațiile gamma, care produc o scădere numerică a CL,
– radiațiile UV, care scad atât numeric cât și funcțional activitatea CL.

– Keratinocitele sunt implicate în reacția imună prin sinteza specifică a unor citokine:
– proteina TGF α , înrudită structural și funcțional cu EGF,
– IL-1, ce are acțiune citocidă, antitumorală, de activare a celuleler NK și de
stimulare a limfocitelor T și B,
– IL-3, cu rol anti -apoptotic asupra mastocitului,
– IL-4, un important activator al limfocitului B, da r și cu rol în dezvoltarea blaștilor
T
– IL-6, un stimulator important al sintezei de imunoglobuline ca și un puternic
activator al limfocitelor T și NK,
– IL-8, cu efect antiinflamator , dar și de comunicare celulară în diverse procese
patologice,
– IL-10, cu ef ecte certe de inhibiție imună, de autolimitare a tendințelor la excese
imune. În psoriazis este în cercetare terapia cu IL -10, un „corticoid” în familia
citokinelor.
Keratinocitul activat este implicat în diverse procese, ca de exemplu:
– reglarea și migrare a celulelor inflamatorii ( prin intermediul IL-1, IL -13);
– angiogeneză ,
– cicatrizare cu reepitelizare ( prin intermediul IL-1, IL -6, TNF α);
– sinteza proteinelor matricei extracelulare (IL -1, TGF β ).
Keratinocitele activate prin secreția de citokine, de chimi oreactanți, prin exprimarea
antigenelor de suprafață, pot iniția sau favoriza o acumulare de leucocite în piele antrenând
sau exacerbând o reacție inflamatorie.

80
– Melanocitele produc o serie de substanțe cu competențe imune, molecule de tip
chemochine.

Competențe imune în derm

– Histiocitele. Sunt celule care se transformă în macrofage. Acestea se comportă ca
APC, dar au și rol de fagocite. Macrofagul este o celulă cu un mare potențial secretor pentru
unele proteine implicate în inflamație:
– enzime pr ecum: elastază, colagenază, enzime lizozomale,
– lizozim și fibronectină,
– interferon alfa și beta,
– unele componente ale complementului (C 2, C3, C4, C5),
– unele interl eukine: IL -1, IL -6, IL -8, IL -10,
– derivați ai acidului arahidonic.

– Mastocitele. Sunt celul e cu rol în reacțiile imunologice de tip anafilactic (reacția de
hipersensibilitate de tip 1), care prin degranulare eliberează mediatori chimici (histamină,
serotonină), care întrețin și amplifică reacția. Intervenția acestui mecanism are loc dacă IgE
se fixează pe mastocit.

– Fibroblaștii dețin multiple roluri în apărarea imună :
– evidente competențe de fagocite, cel puțin pentru colagenul agregat,
– reprezintă principala sursă de interferon beta, interferon cu rol antivirotic și
antitumoral,
– produc IL -1, Il-6 și IL -8.

În plus față de toate aceste competențe celulare, specifice, există unii factori
conjuncturali, favorabili pentru apărarea imună la nivelul organului cutanat:
– existența coloniilor de microorganisme saprofite, care împiedică competitiv
dezvolt area bacterilor patogene,
– secreția sudorală ac idă care reprezintă u n mediu impropriu dezvoltării microbilor,
– existența imunoglobulinelor de suprafață (IgG, IgA), eliberate pe piele de secreția
sudorală.
– fibronectina din derm, prin capacitatea sa de captare a unor celule țintă și a unor
antigene străine.

81
Patologia imună cu manifestări cutanate

Deficite imune cu manifestări cutanate

Diversele deficite ale sistemului imun se manifestă prin infecții cutanate recurente,
frecvent cu agenți piogenici. În faț a unei infecții cutanate repetate, mai presus decât
instituirea antibioterapiei, va trebui să se situeze depistarea și corectarea deficitului imun.

Deficite imune genetice de imunitate nespecifică, cu manifestări cutanate:
– Boala cronică granulomatoasă. Defectul genetic este foarte rar exprimat (1 :
500.000 indivizi). Manifestarea este apariția de granuloame subcutanate și
sistemice, cu limfocite, macrofage, CL.. Agentul patogen incriminat de regulă este
Stafilococul aureus, dar sunt prezenți și unii germen i gram negativi. Anomalia
privește sinteza NADPH -oxidazei, prima enzimă dintr -un lanț de reacții ce
formează metaboliți puternic reactivi ai oxigenului, necesari procesului
fagocitozei. Defectul afectează deci prima etapă a apărării imune, fagocitoza.
– Defecte ale unor fracțiuni de complement. Deficitul genetic al fracțiilor
incipiente ale cascadei complementului : C 1q, C1r, C1s, C2 și C 4 se manifestă prin
deficite imune importante și cu infecții cutanate, de regulă cu agenți piogeni.

Defic ite imune geneti ce de imunitate specifică, cu manifestări cutanate:
– Sindromul di George . Este un deficit de limfocite T asociat cu absența
congenitală a timusului. Boala se asociază și cu alte deficiențe: malformații de
cord, absența paratiroidelor, ș.a. Numeric limfoci tele sunt bine reprezentate, dar
lipsesc total limfocitele T .
– Deficiența de IgA este cea mai comună imunodeficiență primară dintre cele
raportate pentru Europa. Se manifestă clinic cu multiple infecții repetate, la nivel
cutanat dar și sistemic, dar defect ul genetic poate avea numeroase variante, din
cauza faptului că, pentru fiecare domeniu al IgA există o altă codificare genetică.
– A gammaglobulinemia X -likată este de asemeni o deficiență de sinteză a
imunoglobulinelor, manifestată clinic printr -o serie de infecții repetate, cutanate și
generalizate.
– Hipogammaglobulinemia tranzitorie reprezintă deficitul tranzilor, manifestat
imediat după naștere al capacității sugarului de sinteză de Ig. Boala se remediază
în timp, dar în perioada deficitului există terenu l propice pentru infecții repetate,
cutanate și extracutanate.

82 Există și o serie de imunodeficiențe dobândite, care sunt mai mult sau mai puțin
tranzitorii și care au ca primă maniffestare clinică infecția cutanată. Între acestea se citează:
– sindromul ast eniei cronice infecțioase, sindrom apărut după infecții virotice grave
(cu virusurile Hepatitic, Ebstein Barr, ș.a.), care epuizează sistemul imun,
– medicația cu citostatice sau cu cloramfenicol,
– procesele canceroase, prin sufocarea liniilor celulare normal e de către celulele
canceroase, în cadrul măduvei hematopoetice,
– expunerea la radiațiile ionizante, X sau chiar UV
– infecția HIV.

Excese imune cu manifestări cutanate

Reacții de hipersensibilitate manifestate în dermatologie

Reacția de hipersensibilita te de tip I.
Hipersensibilitatea de tip I este cea mai frecventă reacție imună manifestată în piele.
Numită și alergie, sau reacția anafilactică, poate lua multiple forme clinice cutanate: ur ticarie
de diverse forme și etiologii sau edem Quinke.
– Factorii favorizanți ai hipersensibilității de tip I sunt reprezentați de terenul genetic
predispozant. Există o agregare familială a pacienților cu fenomene de tip anafilactic.
– Factorii determinanți sunt alergenii, substanțe străine, care pentru majoritatea
populației sunt substanțe nenocive, au capacități imunogene pentru indivizii cu pr edispoziție.
Alergenii pot fi:
– de contact: solvenți, lână, lanolină, conservanți din produsele cosmetice,
– pneumoalergeni: acarienii din praful de casă, polenul, mucegaiuri, desc uamația
umană și animală ,
– factori alimentari: ouă, lactate, castraveți, portocale, nuci alune, ciocolată, căpșuni,
crustacee,
– contac tul cu anumite plante : urzica
– unele medicamente: aspirina, indometacin, morfină, codeina, dextran. Substanțe
de contrast uti lizate în radiologie,
– alergeni de origine parazitară: oxiurază, lambliază.
– Factori precipitanți. Unii factori de mediu exacerbează fenomenele alergice:
sarcina, ciclul menstrual, agenți infecțioși , frigul sau radiația solară.
Mecanismul de acțiune. La primul contact antigenic cu alergenul sensibilizant se
produce sinteza de anticorpi specifici din clasa IgE (reagine). Procesul este stimulat de IL -4,
eliberată de limfocitul T helper. Acești anticorpi sunt citofili, se fixează prin termina ția Fc pe
membrana mastocitelor.

83
La al doilea contact antigenic cu alergenul în cauză, alergenul se fixează pe terminația
Fab a IgE fixat pe mastocit. În urma acestei interacțiuni are loc degranularea mastocitară, cu
devărsarea mediatorilor primari ai re acției anafilactice, în primul rând histamina, responsabilă
de senzația pruriginoasă ce va apare. În secvența următoare vor fi sintetizați și eliberați
mediatorii secundari ai reacției anafilacice: lecotrienele B 4, C 4 și D 4, prostaglandine,
tromboxani și unele citokine (IL -4, IL -5).
Manifestarea cea mai frecventă este urticaria, exprimată clinic prin papule intens
pruriginoase, cu caracter tranzitor. Există și manifestări urticariene mai aparte: urticaria
colinergică (prin variații mari de temperatură), u rticaria la frig, urticaria actinică (la
expunerea la soare).

Reacția de hipersensibilitate de tip II.
Citotoxicitatea anticorpodependentă este prezentă în patologia dermatologică doar în
generarea unor boli autoimune, cum ar fi pemfigusul bulos. Imunogl obulinele implicate sunt
de tip IgG sau IgM, provenite din limfocitele spațiului intercelular al dermului. Participarea
complementului este obligatorie, mai cu seamă formarea complexului citotoxic C 5b6789 .
Antigenul care va fi distrus este unul endogen (m ecanismul generează fenomen autoimun), și
anume desmogleinele din structurile de adeziune ale keratinocitului bazal. În această situație
va fi distrusă o proteină de legătură din jonc țiunea dermo -epidermică, va apărea un clivaj
dermo -epidermal, iar umplere a acestuia cu transudat plasmatic va genera leziunea de tip bulă.

Reacția de hipersensibilitate de tip III.
Reacția cu complexe imune circulante este prezentă în patologia dermatologică doar
ca reacție de însoțire a fenomenelor autoimune din unele cola genoze.

Reacția de hipersensibilitate de tip IV.
Reacția de hipersensibilitate de tip întârziat este mecanismul patogenic al dermatitei
atopice (eczema de contact), dar și a unor reacții de fotosensibilizare. Procesul este mediat
prin intermediul limfocit elor T citotoxice, care eliberază limfokine, cu acțiune pe celula țintă.
În prima secvență antigenul ajuns în piele este prelucrat de o celulă APC, care declanșează
răspunsul imun, eliberând IL -1. Antigenul este în continuare prezentat limfocitului T helpe r,
care eliberează IL -2. Ca urmare, limfocitele sunt sensibilizate specific, urmând să prolifereze
și să secrete citokine (IL -2, gamma -interferon), cu efect distructiv asupra celulelor țintă.
Antigenele declanșante pentru dermatitele de contact pot fi:
– medicamentoase:
o antiseptice, amoniu cuaternar,
o antibiotice: penicilina, streptomicina, sulfamide, neomicina,
o xilina și xilocaina,

84 o fenotiazide,
o aditivi: propilenglicol, lanolină, unii coloranți,
– plante:
o ingredienți: unele compositae, iedera, primula, vanilie , lavandă,
o legume: ceapa, usturoiul, tomatele,
o fructe: citrice.
– materiale industriale:
o cauciucul, cleiuri sintetice.
– produse cosmetice:
o unii coloranți de păr, parfumuri.

Boli autoimune cu manifestare cutanată

Pierderea toleranței față de structurile p roprii cu producerea de autoanticorpi
îndreptați împotriva acestora reprezintă mecanismul fundamental al bolilor autoimune .
Terenul genetic predispozant . Există o anumită agregare familială pentru bolile
autoimune, fără a exista o certitudine legată de vre o genă implicată. De asemeni, poate fi pusă
în evidență o anumită configurație HLA, mai frecventă în anumite boli autoimune:
HLA B 27 psoroazis artropatic,
HLA B 14 dermatomiozita,
HLA B 8 LES.

Unele deficite genetice de complement pot fi și ele corelate cu imunogenetica unor
boli autoimune:
Deficitul de fracțiune C 2 asociere cu dermatomiozita,
Deficitul de fracțiune C 4 asociere cu LES.

Totuși, este încă necunoscut dacă defictul de complement generează terenul
predispozant, sau invers, boala autoimună epuizează unele fracțiuni de complement.
Mecanismul general de producere este comun cu al altor boli de tip autoimun, iar
un rol important îl joacă procesele:
– Producerea de autoanticorpi împotriva structurilor proprii, ca de
exemplu:
 Anti-colagen, în unel e colagenoze,
 Anti-nucleolari, în lupus eritematos diseminat,
 Anti-desmogleină, în pemfigusul bulos.
– Pierderea selfului la nivel cutanat se poate produce prin alterări ale
stucturilor proprii datorită expunerii la UV. O oarecare modificare structurală

85 poate fi suficientă pentru a schimba structura spațială a moleculei în cauză,
suficient de mult pentru a fi recunoscută de sistemul imun ca fiind “non -self”.

Factori precipitanți care pot declanșa mecanisme autoimune sunt:
– radiațiile UV, prin faptu l că ele stimulează eliberarea î n exces a unor citokine
epidermice și dermice,
– factori virali și microbieni, pentru că pot declanșa reacții antigenice încrucișate,
– factori hormonali: sarcina și ciclul menstrual agravează considerabil manifestările
din boala lupică,
– factori psihici exacerbează procesele autoimune în lupus, vitiligo (există o teorie
autoimună a acestei boli), psoriazis.

5. Protecția mecanică și chimică a pielii

Protecția mecanică

Pielea rezistă la unele suprasolicitări mecanice (presiune, tensiune , forfecare, șocuri
traumatice) grație unor structuri din componența sa:
– continuitatea și adeziunea straturilor celulare în epiderm (datorate desmozomilor și
ceramidelor),
– coeziunea strânsă între derm și epiderm, la nivel de joncțiune dermo -epidermică,
datorată hemidesmozomilor și a fibrelor de ancoraj,
– fibrele de colagen din derm, care conferă o rezistență mare la tracțiune,
– fibrele elastice, care conferă rezistență la întindere
– adipocitele din hipoderm, ce pot amortiza unele șocuri traumatice.

Protecția chimică

Unele substanțe chimice, acizi și baze organice , pot fi neutralizate la nivelul pielii datorită
unor structuri, între care:
– filmul hidrolipidi c de suprafață, deoarece el creea ză o manta acidă ce poate neutraliza
substanțe slab alcaline,
– keratina care este o proteină foarte slab permeabilă pentru apă, rezistentă la atacul
substanțelor alcaline și slab acide,
– membrana bazală (jocțiunea dermo -epidermică), pentru că este o stuctură fibrilară,
greu penetrabilă și greu solubilă,
– dermul, deoarece reprezin tă un gel greu solubil pentru diverse substanțe străine.

86 Capitolul 4
Îmbătrânirea cutanată: aspecte patogenice
și de terapie farmaceutică dermato -cosmetică
Îmbătrânirea organului cutanat este un ansamblu de modificări histologice și
funcționale, cu conse cințe în plan clinic, care deține două componente:
– una intrinsecă – îmbâtrânirea cronologică, ce evoluază în paralel cu procesul general
de îmbătrânire al organismului,
– una extrinsecă, ce ține de factorii externi. În cadrul acesteia din urmă,
fotoîmbă trânirea (îmbătrânirea generată de radiațiile UV) este cea mai importantă. Cele două
tipuri de îmbătrâniri evoluează uneori în paralel, concomitent, dar fotoîmbătrânirea poate să
devanseze sau să grăbească procesul natural, fiziologic, de îmbătrânire crono logică.
4. 1. Procesul imbatranirii cutanate

Îmbătrânirea cronologică a organului cutanat

Îmbătrânirea intrinsecă a pielii este un proces fiziologic, ce se derulează în contextul
general al îmbătrânirii organismului. Longevitatea si s peranța medie de vi ață este o
caracteristică de specie. Observația aparține lui Russell Wellace, colaborator al lui Darwin , în
cadrul teoriei evoluț ionismului. În acest context se poate afirma că specia umană are ca
speranță de viață puțin peste 100 de ani, sau chiar 120 ani .
Există unele mecanisme de îmbătrânire generale, care afectează în timp toate
organele. Între aceste mecanisme se citează:
– instalarea menopauzei la femeie și a declinului androgenic la bărbat, ceea ce
va duce la scăderea drastică a stimulării organelor es trogen –dependente, respectiv
a celor androgen –dependente. În acest context pot să apară atrofii musculare
(sarcopenia vârstnicului), un raport anabolism / catabolism în favoarea
catabolismului, ca și pierderi de troficitate ale pielii (prin scăderea secreț iei
sebacee – efect al hipoandrogenismului si prin scăderea replicării keratinocitelor –
efect al hipoestrogenismului).

87 – pierderea controlului reglator pentru ciclurile celulare. Ritmul reînnoirii
celulare devine mai scăzut; apare fenomenul de apoptoză aber antă și abuzivă în
majoritatea organelor, rezultând de aici depopulări celulare în diverse organe.
– diviziuni celulare aberante,
– bilanț al sintezelor proteice și glicoproteice negativ. Ritmul degradării
depășește ritmul sintezelor, în cazul colagenului, al glicozaminoglicanilor, al
structurilor de apărare, al imunoglobulinelor, al diverșilor factori de creștere,
echipament enzimatic antiradicalic, etc. Astfel vor fi afectate propriile bariere de
protecție și propriile mecanisme reglatorii.
– glicozilarea (rea cția Mailand sau glicozilarea non-enzimatică). Glucidele
reduse rezultate din procese catabolice se atașeaza proteinelor , în mod non –
enzimatic. Ataș area are loc la capatul amino -liber al lizinei sau argininei. Astfel
colagenul din derm sau din pereții arte riali devine rigid.
– scăderea cantității totale de apă din organism, se va răsfrânge și asupra
organului cutanat, care oricum, este organul cel mai expus la deshidratare.

Concomitent cu aceste procese care afectează în egală măsură organismul, există un ele
procese ireversibile, care se derulează în organul cutanat, și care în ansamblu, descriu, ceea ce
se numește agingul pielii.
– pierderea protecției dată de secreția sebacee, prin diminuarea importantă a stimulării
sebocitelor de către androgenii circulan ți. Acest proces va duce la deshidratare
marcată, cu descuamări, uscăciune tegumentară și cu instalarea rigidității cutanate și a
ridurilor.
– atrofie epidermală, mai cu seamă a stratului cornos, având drept cauze:
o fenomenul general de apoptoză abuzivă,
o înnoire relulară deficitară, prin lipsa stimulării datorate estrogenilor și a
deficitului de factori de creștere,
o un număr mai mic de celule stem, capabile să se diferențieze și să se
multiplice, în stratul bazal al epidermului.
– deteriorări cantitative și cali tative ale colagenului și a elastinei, în derm .
Colagenul suferă nu doar cantitativ, printr -un bilanț negativ al sintezei sale, dar și
calitativ, prin mecanisme complexe:

88 o deshidratarea globală din derm atrage pierderea de grupări -OH din structura
colagenu lui; astfel tot mai multe resturi de aminoacizi vor forma alte legături
spațiale, în general punți de hidrogen, ceea ce va contribui la rigidizarea
colagenului,
o glicozilarea colagenului: produși de catabolism glucidic, lipidic și proteic se
atașează la mac romolecula de colagen, rigidizând -o.
o scăderea colagenului de tip III, mai elastic, cu predominanța ulterioară a
colagenului de tip I, mai rigid.
Deteriorarea rețelei de colagen și pierderea proprietăților elastice datorate elastinei și
colagenului, reprezi ntă cele mai importante cauze pentru instalarea laxității
tegumentare și ulterior a ridurilor.
– pierderea importantă a conținutului de glicozaminoglicani (în special de acid
hialuronic) din derm. Aceasta este una dintre cele mai semnificative modificări în
privința funcționalității dermului, și a pielii în general. Modificarea este cauzată de
bilanțul negativ al sintezelor generale în diverse tipuri celulare (fibroblast) și are drept
consecință deshidratarea masivă a dermului. Ca urmare, ridurile devin mai v izibile,
dermul se subțiază, colagenul devine mai rigid, iar schimburile de substanțe în derm
încetinesc.
– este redusă funcția de apărare imună, datorită unor ritmuri mai lente în sinteza de
imunoglobuline și de interferon de către fibroblast, de interleuki ne de către
keratinocit, și prin depopularea în celule Langerhans.
– sistemul de capilare din derm devine mai rigid, prin pierderea colagenului din
pereții capilari. Acesta este punctul de plecare pentru instalarea cuperozei.
– alterări ale funcției melanocit ului, cu depigmentări ale părului și ale pielii.
Paradoxal, tenul îmbătrânit poate prezenta și hiperpigmentări (pigmentații senile).
– scăderea capacității de sinteză de vitamină D și de retinoizi naturali, în hipoderm,
pornind de la precursorii acestora. De ficitul de sinteză a acestor vitamine va avea
consecințe clinice atât pe organul cutanat, cât și sistemic..

2. Îmbătrânirea extrinsecă a organului cutanat

Îmbătrânirea extrinsecă este cauzata de factori externi, între care radiațiile UV,
poluare, fumat , stres, adică factori care agresează pielea prin formare de radicali liberi toxici.

89 Dintre toate cauzele, cea mai importantă este reprezentată de radiația UV, care produce
fotoîmbătrânire (fotoaging). Din acest motiv, în unele tratate de dermatologie se p une semnul
de egalitate între agingul extrinsec și fotoaging.
Faptul că radiațiile solare induc îmbătrânire (fotoaging sau îmbătrânire actinică) este o
realitate sesizată pe criterii clinice, iar simpla comparație între fața internă și cea externă a
antebrațului la persoane aflate la vârsta a doua, este o mărturie evidentă.
Principalul mecanism patogenic, care induce ulterior alte efecte histo -funcționale este
fenomenul de stres oxidativ, indus de radiațiile ultraviolete. Împotriva radiaților UV și a
stresului oxidativ pielea deține enzime neutralizante, dar cu înaintarea în vârstă acest
echipament enzimatic devine insuficient.

Fig.31 Mecanismul distrucției matricei dermale în fotoaging

Stresul oxidativ induce radicali liberi toxici, care, pe lângă e fectul de imunodepresie
și cel de potențial carcinogenetic, produc sinteză excesivă de metaloproteinaze matriceale (un
grup de enzime notate MMP). Acestea fac parte din familia de metaloendopeptidaze zinc –
dependente. Pentru derm cele mai importante sunt co lagenazele 1 și 3 (MMP -1 și MMP -13;

90 acestea degradează colagenul) și elastazele A și B (MMP -2 și MMP -14; acestea degradează
elastina). Aceste enzime sunt sintetizate excesiv de către fibroblastul aflat sub efectul
radicalilor liberi.
Creșterea acestor enz ime devine critică pentru degradarea excesivă a rețelei de
colagen, ceea ce constituie punctul de plecare pentru pierderea elasticității, a fermității pielii
și pentru formarea de riduri. Cele mai frecvente riduri sunt: șanțul nazo -genian, ridurile din
regiunea ochilor, ridurile intersprâncenoase, ridurile perilabiale și ridurile frontale.
Aspectele histologice și clinice ale îmbătrânirii cronoinduse și a celei fotoind use sunt
prezentate comparativ în tabelul urmă tor.

Tabel 4. Comparatie intre crono – si fotoimbatranire
Aspect urmărit Îmbătrânire cronologică Fotoîmbătrânire
Regiune anatomică Regiuni solicitate prin
contracția repetată a
musculaturii mimicii Regiuni mai expuse la soare, față,
decolteu, regiunea externă a
antebrațelor
Aspect clinic Pierdere de elasticitate,
riduri de expresie Riduri, de regulă adânci,
Pielea este hipertrofiată
Suprafața cutanată Se menține cadrilajul
normal tegumentar Devine progresiv rugos și cu riduri
numeroase
Gradul de hidratare Deshidratare Deshidratare
Secreția sebacee Crește în pubertate apoi
are loc declinul Crește în pubertate apoi are loc
declinul
Rata de proliferare
celulară Mai mică decât normal Uneori, mai mare decât normal (risc de
proliferare malignă)
Joncțiunea dermo –
epidermică Îngroșare modestă a
laminei densa Îmgroșare excesivă a laminei densa
Elastina în derm Elastoliză, pierdere a
fibrelor elastice Pierdere marcată a fibrelor elastice
Colagenul în derm Dezorganizare moderată a
rețelei de colagen Dezorganizare excesivă a rețelei de
colagen
Micr ovascularizația Arhitectură normală Depozit de material în pereții capilari
Celule de tip inflamator Nu sunt semne de
inflamație Perivenular există infiltrate limfocitare.

Îmbătrânirea cutanată extrinsecă indusă de fumat

Fumatul poate deteriora struct urile cutanate, în sensul inducerii de fenomene de tipul
îmbătrânirii precoce, prin mecanisme diverse, între care următoarele :

91
 Scăderea fluxului sanguin capilar, ceea ce restrictionează aportul de nutrimente
(glucoza, oxigen)
 Crește rea eliberă rii de e nzime de tip MMP, capabile să distrugă rețeaua de
colagen a dermului
 Scăderea depozitelor de vitamina A din piele,
 Scăderea absorbtiei vitaminei C, implicit scaderea capacitătii antioxidante
 Inducerea de radicali liberi toxici.
Pe lângă îmbătrânire premat ură, fumatul favorizează apariția și altor disfuncții cutanate:
scăderea capacității de vindecare a rănilor , carcinomul cu celule scuamoase, melanomul,
acnee, psoriazis, alopecie.
Semnele clinice ale îmbătrânirii cutanate generate de fumat sunt:
 Scăderea t onusului și a elasticității pielii,
 Discromii,
 Ridurile specifice:
o induse de deprecierea rețelei de colagen, prin eliberarea excesivă de enzime de
tip MMP
o favorizate de mimica specifică a fumătorului (în jurul gurii și a ochilor)

4. 2. Mijloace farmac eutice dermato -cosmetice antiaging

2.1. Cosmeceutice eficiente în procesul de regenerare epidermal ă
1. EGF este un viitor agent (ingredient) antiaging. Poate fi obținut în culturi de
keratinocite.
2. Estrogenii, dar mai cu seamă fitoestrogenii stimulează replic area keratinocitelor.
Keratinocitele prezintă receptori pentru estrogeni, responsabili de diferențierea și
multiplicarea acestor celule
3. Citokine existente în extractele de alge (algele albastre, fam . Cyanophyceae), ex.
linia de produse BIOphyc ée (laborator Pierre Fabre) .
4. Extractele de muguri foliari (extracte din țesuturi meristematice), esențiale prin
conținutul acestora în factori celulari de creștere (citokine, gibereline) .

92 5. Retinolul și tretinoinul este un reglator al ciclului de viață celular. Din aces t
motiv, tretinoinul este considerat agent antiaging, aparent paradox față de acțiunea sa
clasică de suprimare a secreției sebacee.
6. Agenții de peeling chimic: rezorcină, acid tricloracetic, acid glicolic, acid lactic etc.

2.2. Cosmeceutice hidratante l a nivel epidermic și dermic
Hidrarare epidermică:
– Ceramidele ca ingredient cosmetic, au efect hidratant epidermal, dar ridică mult prețul
de cost al produsului. Din acest motiv sunt preferați stimulatorii sintezei de ceramide:
o alfa-hidroxi ac izii (acidul lactic, glicolic), pentru că ei stimulează direct acest
proces,
o acizii nesaturați din uleiurile vegetale; aceștia sunt indispensabili sintezei
endogene de ceramide.
Hidratare dermică:
Acidul hialuronic, mai penetrabil sub forma de hialuronat de sodiu.

2.3. Cosmeceutice colageno -formatoare
Extensina
Extensina este o glicoproteină polimerică, cu o structură foarte asemanatoare
colagenului, sintetizată exclusiv de regnul vegetal, și prezentă în unele țesuturi de susținere
ale plantei. Este foarte abundentă î n radacina de morcov, de unde a fost izolată și evaluată ca
ingredient cosmetic de producatorul francez Provital . Având doar câțiva aminoacizi diferiți
ca secvență față de colagenul uman de tip I, este cunoscută pe piața producătorilor de
cosmeceutice sub denumirea de “colagen vegetal”. Totuși, datorită structurii moleculare
mare, este controversată posibilitatea penetrării sa prin piele.
In studiile in vitro , are o activitate colagen -like, dar studiile sunt deocamdată
monocentrice, ale producatorului Prov ital France.

Beta-glucanul
Beta-glucanii reprezintă o familie de polizaharide constând din unitati de D -glucoză
linkate prin legaturi beta. Carbonul linkat variaza în funcție de originea biologică a

93 compușilor, beta-glucanii fiind componente majore ale p eretelui celular al drojdiilor,
fungilor, bacteriilor, algelor marine, precum și ale unor cereale, ca orezul, ovăzul, fiind parte
a endospermului. Ținand cont de sursa naturală a beta -glucanilor, aceștia formează structuri
ramificate distincte, de unde și funcțiile multiple ale acestora.

Fig. 32 Sectiune prin samanta de orz, cu evidentierea beta -glucanului

Beta-glucanii au fost utilizați pentru prima dată ca substanțe imunostimulatorii,
existând la ora actuală suplimente nutritive imunostimulante cu beta-glucan.
În dermato -cosmetologie, laboratoarele Shiseido au raportat pentru prima dată efectul
antidid al beta -glucanului, prin proprietatea lor de stimulare a sintezei de colagen.

Fig.33 Ipoteza laboratorului Shiseido privind colagenogeneza indusa de beta -glucan,
prin intermediul IL -1 si IL – 6

În ipoteza laboratorului Shiseido, beta -glucanul actionează direct pe fibroblast, dar și
indirect, pe APC (celule de tip antigen presentig cell). Această teorie este apropiată de
primele indicii terapeutic e ale beta -glucanilor, cele privind activitatea imunostimulatoare a
acestora. Această din urmă proprietate are drept efectori nespecifici celulele de tip APC.

94 În natură beta -glucanii au linkaje și ramificații diferite, de unde rezultă și diferențe de
proprietăți fizice, ca și de caracteristici biologice. În cadrul procesului de vindecare tisulară,
beta-glucanii intervin în stimularea proliferarii și migrării fibroblastelor.
Există studii recente privind rolul beta -glucanilor ca produs de nutriție
hipocoles terolemiant și laxativ, efecte realizate strict prin mecanism fizico -chimic, de
modificare a vâscozitătii mediului intern. Această proprietate reologică va putea deveni o
pistă de cercetare în viitor, și pentru tehnologia farmaceutică.

Genisteina
Genistei na este o izoflavonă cu structură chimică 4´, 5, 7 – trihidroxiizoflavonă,
având proprietăți estrogen -mimetice dar și estrogen -modu lante, prin capacitatea sa de legare a
receptorului estrogenic de tip beta (este o substanță de tip fitoestrogenic).

Fig. 34. Asemanarea dintre genisteina si estradiol, in ciuda faptului ca nu are un nucleu
steroli c

Genisteina este principala substanță izoflavonică din semințele de soia – Glycine max,
(alături de daidzeina, gliciteina), dar și alte specii din familia Fabacea e conțin genisteină,
explicand efectul estrogen -mimetic al acestora, ca și profilaxia unor cancere estrogen –
dependente la populația asiatică, alimentată predominant cu soia (studii epidemiologice).
Substanța este în curs de evaluare farmacodiamică, pentru că are capacitatea de a
inhiba tirozin -kinaza – enzimă atașată diverșilor receptori de membrană, inclusiv receptorilor
„factorilor de creștere”. Prin acest mecanism, substanța are și alte proprietăți benefice (in
afara de cele estrogenice), favorabile în p re- și post -menopauză. În plus, și efectul sau
antioxidant o recomandă ca substanță cosmeceutică.

95 In studiile pe modele animale, genisteina este o substanță mult discutată și evaluată
pentru capacitatea sa de a reface rețeaua de colagen distrusă dupa expun erea la UV.

Extractul de Punica granatum (rodie)
La nivel empiric, înca din antichitate există evidențe privind rolul antiaging cutanat al
extractului fructului de rodie. Cercetările actuale aduc dovezi experimentale in vivo și in
vitro , pentru fracțiu nile apoase preparate din coaja fructului și sucul fermentat, precum și
fracțiunile lipofile preparate d in semințele de rodie.
Principalii constituienț i bioactivi ai uleiului din semințe și ai extract ului din pericarpul
de rodie aflați în studiu pentru demonstrarea efectul colageno -formator (stimulator al
fibroblastului) sunt:
Ulei din semințe: acizi grași (trigliceride) 88%
acizi grași (diacilgliceroli) 7 %
acizi grași (fosfolipide) 3 %
acid punicic 65%
acid linoleic 7 %
acid doc osanoic 1,3 %
acid tetracosanoic 1,4%
campestrol 0,1%
stigmasterol 0,1 %
beta-sitosterol 1 %
gama – tocoferol 1 %
17 alfa -estradiol 0,3%

Extractul de pericarp conține punicalgin, punicalin, acid ellagic, acid galic,
quercetina, luteolina, kemferol.
Studii actuale cu extract al semințelor de rodie pun în evidență modificări histologice
de tip acid retinoic -like, de refacerea rețelei de colagen, în cultura de organ. În plus, studiile
privind extractul de pericarp de rodi e au relevat proliferări fibroblastice, a sintezei de
procolagen tip I, și a productiei de MMP -1 (enzima implicată în reînnoirea colagenului).
La aceste efecte se adaugă și potentialul antioxidativ al extractelor fructului de rodie.

96 Alfa-hidroxiacizii î n concentraț ii mari
Alfa-hidroxiacizii (acidul lactic, acidul glicolic) și sărurile acestora sunt cunoscute
pentru efectul lor hidratant și de peeling superficial (la concentrații scăzute), cât și pentru
efectul de peeling profund (regenerare epidermală pr ofundă – la concentrații mari, de 70 –
80%). În acestă ultimă situație, tehnica de peeling este realizată în cabinetele dermatologilor
specialsti, fiind considerată o “dauna controlată”.
Cercetări recente demonstrează însa că peelingurile cu diverși acizi au efecte mai mult
decât de regenerare epidermală; sunt semnalate și efecte benefice de reînnoire dermică. Fiind
structuri polare, agenții de peeling penetrează cu ușurință în profunzimea pielii. La nivel
dermic, efectul benefic presupune comunicare interc elurară prin citokinele proinflamatorii
(IL – 1 alfa și IL – 6). Acestea sunt eliberate ca răspuns prompt la dauna controlată
reprezentată de injuria chimică. Activarea acestor citokine declanșează două procese
concomitente:
– stimularea fibroblastelor, în a sintetiza acid hialuronic și fibre de colagen,
– activarea enzimelor matriceale de tip MMP, pentru a liza colagenul uzat.

Prin aceste efecte complementare se asigură un turnover rapid al structurilor din derm,
deci reînnoire și la acest nivel, fapt semnala t adeseori clinic (o mai bună elasticitate a pielii,
un efect vizibil de lifting facial). Secvența fenomenelor dermice este reprezentată în
fig.urmatoare.

Fig 35. Secv ența fenomenelor declanșate în derm de către injuria chimică controlată
reprezentată de peelingul chimic

Extractul de Oenothera bienis ca stimulator al colagenului de tip IV

97
Stadiul actual al cunoștințelor despre utilizarea uleiului de Oenothera biennis în
dermato -cosmetologie cuprinde următoarele efecte:
– efect terapeutic în dermatitele atopice, la administrarea orală,
– efect antioxidant, favorabil pentru diverse stări asociate cu patogenia
radicalilor liberi, inclusiv în boli dermatologice,
– efect anticanceros, în studii experimentale, prin cel puțin două mecanisme:
 fracția fenolică a aces tui ulei poate induce apoptoza (moartea celulară
fiziologică)
 uleiul de Oenothera biennis blochează speciile active ale oxigenului,
active în procesele tumorale,
– efect antiaging cutanat, de reducere a ridurilor fine, prin stimularea sintezei de
colagen de tip IV, din jonctiunea dermo -epidermică.

Hesperidina – un agent antiglicaț ie (antirigidizare a colagenului)
Procesul de glicaț ie numit și reacția Maillard sau g licozilarea non -enzimatică este o
reacț ie prin care glucidele reduse rezultat e din procese ca tabolice se atașează proteinelor, în
mod non -enzimatic. Atașarea are loc la capatul ami no liber al lizinei sau argininei. Ca
urmare a acestui proces colagenul din derm sau din pereții arteriali devine rigid (în general
proteinele devin mai rigide).
Proces ul face parte din multiplele mecanisme ale agingului intrinsec cutanat, iar
eforturile de găsire a unor substante antiglicatie au adus în prim plan hesperidina (o flavona)
din pericarpul citricelor (strategie a laboratorului Pierre Fabre, care a introdus s ubstanța,
pentru prima oară în produsele anticelulitice, având ca indicație majoră: celulita fibroasă).
Hesperidina este cunoscuta și pentru capacitatea sa antioxidativă, antiinflamatorie,
sedativă, hipocolesterolemiantă.

Alte substante colagenoformatoare sunt vitamina C si retinoizii naturali (de prima
generatie).

Peptidele de sinteza : TRYLAGEN®
Cea mai recentă strategie de stimulare a creșterii endogene de colagen în derm, este
găsirea de molecule relativ mici, de tip peptide, care să penetreze cu ușur ință în derm, să își
păstreze stabilitatea și să exercite o acțiune specifică.

98 În această direcție se încadrează laboratoarele LIPOTEC Barcelona, care au ca brevet
de invenție un complex de molecule relativ mici, stimulatoare pentru fibroblast, înglobate s ub
denumirea TRYLAGEN®.
Studiile eficiență sunt deocamdată monocentrice, efectuate de laboratorul însuși.
Conform datelor furnizate de acest laborator, Trylagenul se prezinta ca o soluție
hidrosolubilă, cu urmatoarea compoziție:
12.5 % extract fermentat de Pseudoalteromonas
1.86 % hidrolizat proteic de soia
0.04 % Tripeptide -10 + Citrulin
0.01 % Tripeptide -1

Studiile in vitro realizate de laboratoarele LIPOTEC® au demonstrat că Trylagenul
stimulează producerea de colagen de tip I, III si IV, și r eorganiz ează fibrele de colagen
Fără a avea deocamdată o susținere multicentrică în literatura de specialitate, studiile
Lipotec relevă ș i proprietatea de inhibiție a enzimelor de tip MMP, implicate în avansarea
distrucției de colagen în fotoîmbătrânirea c utanată.
În pus, studiile in vivo ale laboratoarelor LIPOTEC pun în evidență și efectul de
reducere a reliefului cutanat dat de ridurile crono -induse, pe voluntari sanatosi.

2.4. Antioxidanți
Cei mai activi antioxidanti de uz cutanat sunt :
 Vitaminele E și C
 Beta-carotenul și acidul all trans retinoic
 Coenzima Q10 (ubiquinona)
 Flavonele și izoflavonele
 Zincul și se leniul
 Glutationul
 Licopenul
 Catechinele (substanțe antioxidante din vinul roșu)

Este în studiu obținerea unei superodid -dismutaze modific ate, ca ingredient co smtic,
antiaoxidant și implicit antiaging. În afară de agenții antioxidanți, pentru eliminarea riscului
producerii de radicali liberi toxici, se recomandă folosirea de flitre și ecrane solare.

99

2.5. Cosmeceutice active botox -like

Cea mai recentă direcție de c ercetare dermatologică în cadr ul terapiei antiaging, este
aceea de găsire a unor substanțe ca re să prezinte proprietăți decontractante musculare și
totodată să beneficieze de o bună penetrabilitate cutanată.
Aceste substanțe a r trebui să blocheze sinapsa neuro -musculară la nivelul mușchilor
mimicii și astfel să redu că ridurile de expresie. Astfel, substanțele respective ar putea avea –
la administrarea directă pe piele, după un timp, prin cumulare în derm la nivel de terminațiu ni
nervoase – efectul injecției cu toxină botulinică. Totodată, ar prezenta avantajul unei
administrări facile și accesibile. Astfel de molecule se află în studiu, iar evidențe terapeutice
au fost raportate pentru argirelina.
Argirelina ® este un 8 -Acetil hexapeptid, substanță cosmeceutică de tip polipeptidic
care blochează sinapsa neuromusculară , pentru a “paraliza” mușchii mimicii, printr -un model
botox-like.
Substanța constituie brevetul de inventie al laboratorului Lipotec Spania dar
actualmente este distribuită pe piața laboratoarelor de producție dermo -cosmetice ca moleculă
activă antiaging , de uz cutanat.
Argirelina este citată î n studiile de specialitate ca fiind un cosmeceutic de tip peptide
active botox -like. În aceasta categorie de peptide, labo ratoarele Lipotec mai au, la nivel de
cercetare, înca un peptid (Leucophasy l®), având un mecanism intracelular diferit de al
argirelinei.
– –
O sistematizare peptidelor cos meceutic active a fost realizată de Lijuan Zhang și
colab. (Helix BioMedix USA) și publicată în 2009. În conformitate cu studiul acestora,
peptidele de sinteză active la nivel cutanat sunt:
– pentapeptid -3 Botox like, inhibitor al encefalinelor : Leucophasyl,
– acetil hexapeptide 3 (sau 8) Botox like, inhibitor de catecolamine: Argirelin e,
– Hexapeptid – 10, crește proliferarea celulară și laminina V: Laminina
– Palmitoyl tripeptide -5, crește sinteza de colagen via TGFβ Thrombospondin I
– Oligopeptide -20 MMP, un inhibitor de MMP Pepha -timp
– Palmitoyl tetrapeptide -7, stimulator d e elasticitate via scădere de IL6 Matrixyl 3000,
– Palmitoyl pentapeptide -3, stimulator al sintezei de colagen Matrixil

100 – Palmitoyl oligopeptide, biopeptid cu activitate acid retinoic – like BiopepdideCL

Capitolul 5

Biometria cutanată în investigația d ermato -cosmetologică

Evaluarea unor proprietăți ale organului cutanat precum: gradul hidratării,
elasticitatea, releful cutanat, color ația, etc observate în dinamică atunci când pielea se află
cub un anume tratament dermo -cosmetic, cuprinde unele metode o biective, instrumentale
(biometria cutanată) . Acestea înlocuiesc tot mai mult vechile metode clasice de observație
clinică: examinarea cu lampa Wood, acordarea de scoruri de gravitate, ș.a.
Biometria cutanată este indispensabilă atunci când se dorește a caracteriza eficiența unui
nou produs cosmetic, indiferent că este vorba de o loțiune, cremă, sau emulsie. Aceste teste
completează celelalte examinări, și anume:
– testări fizico -chimice și farmaceutice:
o stabilitatea unei emulsii,
o omogenitatea,
o capacitatea de întindere, proprietăți, reologice,
o penetrabilitate cutanată, biodisponibilitate.
– testări de adversitate cutanată (toxicologice)
o testări pe model animal (examen histologic), în diverse colorații:
 colorația hematoxilină -eozină utilizată pentru a evidenția d escuamația,
(efectul de peeling ) precum și unele elemente de patologie,
 colorația Tricrom -Gömöry și testări imunochimice pentru rețeaua de
colagen în foto -îmbătrânire ,
o pach –test-ul pe subiecți umani, pentru evidențierea unui eventual efect alergic
al unui produs sau ingredient nou ,
– testări senzoriale (subiective, numite și „testul clientului”)
o strălucirea lăsată pe tegument (este ideal a nu lăsa luciu),
o senzația de penetrare cutanată,
o adezivitatea,
o netezimea,
o reziduu pe piele (este ideal a nu lăsa reziduu ),
o senzația grasă pe piele.

Metodele de evaluare in vivo devin tot mai necesare, pentru că:

101 – legislația actuală europeană interzice testările pe animal în domeniul cosmetic, dar nu
și în cel dermatologic (patologic). Unele fenomene pot fi însă evaluate in vitro :
efectul antioxidant, efectul anticanceros – pe linii celulare canceroase, stimularea
activității regenerative celulare pentru fibroblast, keratinocit, etc
– oricum, în domeniul hidratării, al elasticității cutanate testarea pe animal nu ar fi total
superpozabilă cu cea la om.
– devine obligatorie biometria cutanată in vivo, la lansarea pe piața dermo -cosmetică a
unui nou produs cosmetic.

Metodele de evaluare in vivo cuprind:
– determinarea gradului de hidratare pentru epiderm, prin corneometrie,
– determin area pH -ului cutanat,
– determinarea ratei de secreței sebacee indusă de un produs, prin sebometrie,
– determinarea elasticității cutanate, prin twistometrie sau cutometrie,
– determinarea ratei de pierdere transdermică a apei, prin tewametrie,
– determinarea colo rațiilor cutanate (pete melanice, eriteme), prin mexametrie,
– determinarea reliefului cutanat prin ecogr afia cutanată și skin -visiometrie.

În continuare vor fi prezentate cele mai utilizate metode de investigație dermo -cosmetică,
ca principiu general.

Determinarea gradului de hidratare al epidermului

Gradul de hidratare al epidermului este determinat de secreția normală sebacee
protectoare, ca și de integritatea epidermului, a NMF -ului și a ceramidelor din epider m.
Trebuie ținut cont însă, că u nii factor i de mediu: frigul, us căciunea atmosferică, poluarea,
radiațiile UV produc deshidratare și influențează parametri intrinseci ai organismului.

Corneometria este metoda cea mai acceptată pentru evaluarea hidratării epidermice.
Metoda se bazează pe măsurarea permeabilității electrice a epidermului. Apa deține o
constantă dielectrică mare (81), total diferită de a altor substanțe organice din structura
epidermului (majoritatea sub 7). Astfel, o mică creștere a concentrației apei din epiderm, va
determina o cre ștere mare și sesizabilă de constantă dielectrică a epidermului. Metoda este
extrem de sensibilă. Montând pe piele electrodul pozitiv și cel negativ al aparatului, se crează
la nivel epidermal un câmp electric, pentru care constan ta dielectrică a epidermu lui poate fi
măsurată.

102 Metoda este utilă pentru a evalua capacitatea hidratantă a unui produs cosmetic ce se
dorește a fi hidratant (produs ce conține uree, ceramide, alfa -hidroxiacizi).

Fig. 36. Electrod explorator al corneometrului

Determinarea r atei de secreței sebacee

Secreția sebacee este determinată de androgenii care stimulează receptorul nuclear al
sebocitelor. Unii factori de mediu pot influența secreția sebacee (cădura), dar temperatura
crescută modifică mai degrabă fluiditatea unor compo nente (ex. scualenul) din componența
secreției sebacee.
Principiul sebometriei este măsurarea fotometrică a lipidelor de la suprafața pielii.
Măsurarea corectă trebuie să se realizeze pentru mai multe zone de piele (ținând cont de
repartiția și densitatea glandelor sebacee), pe o durată de 30 secunde. Rezultatul se exprimă în
mg sebum / cm2 suprafață cutanată.
Metoda este utilă pentru a evalua capacitatea seboreglatoare a unor noi ingredienți
antiseboreici: inhibitori naturali de 5 -alfa reductază, fitoest rogeni, măști cu zinc,
spironolactona în aplicație locală (în studiu).

Fig. 37 Explorarea seboreei la nivelul scalpului

103

Determinarea elasticității cutanate

Elasticitatea cutanată este asigurată în mod natural de către fib rele de elastină și
colagenul de tip I, câ t și de integritatea funcțională a fibroblastului din derm. În timp,
deshidratarea cutanată afectează în mod secundar elasticitatea, prin rigidifierea unor structuri
de susținere, fibre de colagen.
Metodele folosite în acest sens sunt cutometria sau twistometria, ele fiind oarecum
echivalente. Cutometria se bazează pe aspirația sau elongația straturilor profunde cutanate
(epiderm, derm superficial și profund) atunci când se aplică o presiune negativă : 20 – 500
mbar pe o mică suprafață cutanată. Cu cât pătrunderea straturilor profunde în deschidere a
aparatului este mai mare, cu a tât elasticitatea țesuturilor este mai bună. Twistometria oferă
rezultate similare, dar se bazează pe capacitatea de vibrație cutanată indusă de un resort
milime tric.
Determinarea elasticității cutanate este necesară p entru evaluarea unui produs ce î și
propune să aibe efect antiaging, de stimulare a ciclului de viață al fibroblastului, sau a unei
substanțe colageno -formatoare.

Fig. 38 Evaluarea elastcitățiii cutanate prin cutometrie

Metode imagistice pentru determinarea reliefului cutanat

Efectul de eliminare a ridurilor cât și cel de reducere a aspectului e coajă de portocală
(ori de distrofie dermo -hipodermică) datorat unui nou produs cosmetic se evalue ază prin
metode imagistice.
Ecogafia cutanată folosește ultrasunete de frecvențe cuprise între 10 – 29 MHz,
frecvențe superioare față de cele utilizate în ecografia organelor interne. Impedimentul
constructiv al ecografelor cutante a fost acela legat de di mensiunile mici ale organului cutanat

104 față de organele interne. În dermatologie este utilizată pentru diagnosticarea unor modificări
de relief cutanat (tumori, elemente infiltrative, noduli, atrofii cutanate), iar în cosmetologie
pentru evaluarea eficiențe i produselor anticelulitice.

Skin -visiometria se bazează pe transmisia luminii dată de o amprentă fină de silicon
a unei arii cutanate. Amprenta este colorată în albastru, iar absorbția luminii albastre este o
constantă cunoscută. Vizualizarea acestei pr obe se bazează pe legea absorbției luminii
(Lambert Beer) ap licată pentru proba de silicon și transpusă tridimensional pe un monitor.

Imaginile pot fi stocate și repetate în timp, pentru a fi comparate evolutiv.

Fig. 39 Echipamentele utilizate în sk in-visiometrie, amprente de silicon și pigment albastru

Pentru distrofia dermo -hipodermică și evaluarea eficacității terapeutice a produselor
anticelulitice au fost concepute următoarele metode investigative:

– Termografia cu cristale lichide a suprafeței cutanate. Metoda este un test calitativ
pentru diversele stadii ale celulitei. O suprafață cutanată normală, fără defecte dermo –
hipodermice, evidențiază o arie colorată uniform, în timp ce o suprafață cu distrofie
dermo -hipodermică (celulită) prezintă spo turi „reci” și spoturi „calde”. Metoda necesită
însă, pentru acuratețe, o perioadă de aclimatizare cu temperatura ambientală.
– Evaluarea imagistică Laser Doppler a sistemului capilar, în celulită. Tehnica are o
aplicabilitate limitată în celulită, pentru c ă lumina laser cu He -Ne, emițând la 633nm are
o penetrare în profunzimea organului cutanat de maximum 300μm. Din acest motiv, poate
fi evidențiat cel mult sistemul de capilare dermic, care oferă informații foarte limitate
privind modificările din hipoderm.
– Evaluarea imagistică prin ultrasonografie. Tehnica măsoară grosimea strat ului gras
subcutanat folosind me toda imagistică de ultrasonografie, la 29 MHz.

105 – Observarea macroreliefului cutanat prin fotografii digitale. Este o metodă simplă, cu
un preț de cost minim, dar interpretarea imaginilor rămâne subiectivă, în ciuda faptului că
unii autori au încercat să stabilească o scală, de la 1 la 7 pentru încadrarea celulitei.

Capitolul 6

Medicația dermatologică

1. Terapia cu retinoizi

1.1. Terapia cu retino izi: istoric, retinoizi naturali și de sinteză

Terapia cu retinoizi a revoluționat tratamentul în dermatologie și a făcut posibilă
vindecarea unor boli care erau considerate greu curabile, sau care erau acceptate de către
pacient ca o fiind o fatalitate: acneea în formele grave și sindroamele de hiperkeratinizare
(psoriazisul și ihtiozele).
Retinoizii sunt derivați naturali sau de sinteză ai vitaminei A. Descoperirea vitaminei
A a adus lumii medicale un premiu Nobel: Kerrer și colaboratorii, în 1931. Vitam ina A are
rol fiziologic în fenomenele de dezvoltare embriologică, în creștere, în reproducere, în
mecanismul vederii, în proliferare și diferențiere celulară ca și în buna funcționare a
organului cutanat. Carența vitaminei A se manifestă prin modificări tegumentare la limita cu
patologicul: hiperkeratoză și metaplazie scuamoasă.
Retinoizii naturali sunt reprezentați de retinol (vitamina A naturală) și metaboliții săi:
retinaldehida și acidul all -trans -retinoic. Forma de alcool este forma de absorbție in testinală și
de circulație plasmatică, iar formele de acid sunt cele active în piele. Retinolul provine așadar
din alimentație, fie de origine animală (grăsimi animale și ficatul gras de pește), fie de origine
vegetală: carotenoizii din carote. O moleculă de beta -caroten generează 2 molecule de retinol.
Formele naturale acide sunt: tretinoin (sau acid all -trans -retinoic) și izotretinoin (sau acid 13 –
cis-retinoic). Acestea două au fost obținute și prin sinteză, ca medicamente, constituind prima
generație de retinoizi. Actualmente au fost sintetizate peste 1500 molecule înrudite, dar efect
farmacodinamic cert este găsit pen tru 8 dintre acestea, și încă câ teva molecule în studiu ca
substanțe anticanceroase.

Generațiile de retinoizi:

106
Prima generație: retinoiz i non aromatici, identici cu cei naturali:
– retinol, agent slab antiacneic, ingredient cosmetic valoros anti -aging,
– retinaldehida, agent propus pentru prevenția (foto -)îmbătrânirii,
– tretinoin, sau acid all -trans retinoic, agent antiacneic,
– izotretinoin, sa u acid 13 -cis retinoic, agent antiacneic foarte eficace.

A doua generație, retinoizi mono -aromatici:
– etretinat, agent antipsoriazic,
– acitretin, agent antipsoriazic, superior precedentului, actualmente substituie
etretinatul, fiind metabolitul său activ.

A treia generație de retinoizi, poliaromatici
– adapalene, agent antiacneic,
– tazaroten, agent antipsoriazic topic.

9.1.2. Farmacocine tica retinoizilor naturali, efectele lor în organul cutanat

Retinolul este absorbit la nivel intestinal, prin intermed iul chilomicronilor. Este transportat în
plasmă cu ajutorul unei proteine transportoare: RBP (retinol binding protein). Există două
căi metabolice posibile pentru retinol (fig. 40 .) :

Fig.40 Metabolizarea retinoizilor naturali

107 – calea de transformare î n acid retinoic, în care are loc transformarea inițială a
retinolului în retinaldehidă, sub acțiunea retinol dehidrogenezei și ulterior a
retinaldehidei în acid all -trans -retinoic, sub acțiunea retinaldehidrogenezei. Odată
sintetizat, acidul all -trans -retinoic are 3 posibilități biochimice:
o să se lege de un receptor citosolic numit CRABP (cellular retinoic acid
binding protein) și în acest fel să pătrundă în celulele țintă din piele. Există
două izoforme ale acestui receptor citosolic, iar diferențierea și maturarea
keratinocitului crește semnificativ nivelele de CRABP II. De aici urmează
acționarea pe receptor de tip nuclar (de tip RAR sau RXR),
o să se degradeze în metaboliți inactivi: acizii 4 -hidroxi, 4 -ceto și 4 -oxo-
retinoici,
o să se transforme în acid 9 -cis-retinoic, ce acționează direct pe receptor
nuclear /RAR sau RXR),
– calea de esterificare, în care retinolul rămas nemetabolizat pe calea anterioară, este
esterificat și stocat în esteri inactivi.

Receptorii nucleari pentru retinoizi aparțin superfami liei de receptori nuclari, din care
fac parte și receptorii pentru steroizi, pentru hormoni tiroidieni și pentru vitamina D.
Principalul receptor pentru retinoizi este receptorul RAR, cu trei izoforme: alfa, beta
și gama. Receptorii de tip alfa sunt preze nți în numeroase țesuturi embrionare și adulte unde
sunt responsabili de efecte de creștere și dife rențiere. În piele, un țesut avâ nd celule cu rată
mare de diferențiere, receptorul RAR alfa este cel mai ades exprimat (keratinocite,
melanocite, fibroblaști , celule Langerhans). În schimb, receptorul RAR beta este rar la nivelul
pielii.
Receptorul de tip RXR a fost recent pus în evidență având ca ligand acidul 9 -cis
retinoic, cu perspective de utilizare în oncologie.

Efectele retinoizilor în organul cutana t

– asupra keratinocitelor: retinoizii limitează tendința la exces de keratinizare,
diminuând conținutul de keratine de masă mare moleculară și inducând sinteza de
keratină fetală (K 13-K19) sau de keratine cu masă mică moleculară; în plus
retinoizii reduc t endința de proliferare a celulelor epiteliale, inducând mai degrabă
diferențierea acestora. Aceste efecte biologice explică efectul antipsoriazic și
antiproliferativ al retinoizilor.
– asupra sebocitelor: retinoizii scad rata de proliferare a sebocitelor, c a și rata de
sinteză a lipidelor de către acestea. Această acțiune duce la diminuarea

108 activității și volumului glandelor sebacee, explicând acțiunea lor
antiseboreică și antiacneică .
– asupra fibroblastelor din derm: retinoizii stimulează intens sinteza de c olagen și
de elastină, după 4 -6 săptămâni de tratament. Acest efect explică utilizarea
retinoizilor în prevenția îmbătrânirii fotoinduse, a îmbătrânirii cronologice și în
scopul eliminării ridurilor fine.
– efecte imunomodulante:
o Retinoizii reduc chemiotact ismul polimorfonuclearelor neutrofile
o Cresc numărul de celule Langerhans, ca și funcția acestora,
o Retinoizii stimulează limfotoxicitatea antitumorală datorată limfocitului T
citotoxic.
– efecte antiinflamatorii:
o In vitro, retinoizii inhibă sinteza de prostag landine și de leucotriene.

1.3. Retinoizii de primă generație: izotretinoin și tretinoin – agenți antiacneici

Izotretinoinul (ROACCUTANE, IZOTRETINOINE, ACCUTANE) este un
retinoid fiziologic cu formula acid 13 -cis retinoic. Are acțiune puternică seboa trofiantă,
reducând numărul și funcția glandelor sebacee. Mai intervine în tratamentul acneei și prin
alte mecanisme, cum ar fi: inhibiția chemiotactismului polimorfonuclearelor, reducerea
coeziunii corneocitelor, diminuarea mediului favorabil pentru Propi onibacterium acnes și
chiar acțiune antiandrogenică prin inhibiția probabilă a 5 -alfa reductazei.
Izotretinoinul circulă în procent de 99% legat de albumină, are o biodisponibilitate de
aproximativ 25% , iar timpul de înjumătățire variază între 13 – 22 ore .
Se administrează pe cale generală, în doză de 0,5 – 1 mg/kg corp / zi, în funcție de
severitatea leziunilor de acnee. Durata tratamentului variază între 2 luni și un an, în funcție de
gravitatea leziunii și de toleranța individuală.
Indicația majoră es te acneea în formele severe (nodulo -chistică și conglobată), care nu
a răspuns la tratamentul topic cu tretinoin. Principalii beneficiari ai tratamentului sunt
pacienții cu acnee severă, de sex masculin, pentru că, pe de o parte aceștia dezvoltă cele mai
grave forme de acnee (mecanism favorizat și de secreția andogenică), iar pe de altă parte, la
sexul masculin nu se pune problema riscului teratogenității.
Efectele adverse sunt numeroase și fac din acest tratament unul puțin compliant sau de
temut: semne de hipervitaminoză A (uscăciune tegumentară, deshidratarea mucoaselor și
conjunctivelor, căderea părului), hepatotoxicitate, dureri osoase, musculare, cefalee, risc
mutagen și teratogen.

109 Din aceste motive, la instituirea terapiei orale cu izotretinoin se im pun unele precauții:
informarea corectă a pacientului, acordul scris al acestuia, monitorizarea trigliceridelor și
examene de bilanț hepatic pe parcursul tratamentului, cât și contracepție pentru femeile aflate
în perioada fertilă.
Există izotretinoin de u z topic (ISOTREX, ROACCUTANE GEL) eficient în
tratamentul îmbătrânirii cutanate foto -induse. Concentrația propusă este de 0,05 – 0,1%.
Aceeași acțiune și indicație este pentru retinaldehida (YSTHEAL) , cu beneficii
pentru prevenția îmbătrânirii pielii.

Tretinoinul (SMOODERM; RETIN -A) este primul retinoid antiacneic, cu structura
de vitamina A acidă în întregime în formă trans, folosit topic în tratamentul acneei și având
structură chimică „fiziologică” (există în mod normal în pielea umană).
Indicația ma joră este acneea în fomele medii (microchistică și comedoniană). Are
acțiuni multiple în acnee:
– efect antiseboreic, de scădere a secreției sebacee,
– este comedolitic, prin efectul de creștere a turnoverului celulelor epiteliale, de
creștere a descuamației c orneocitelor, prin care deschide și expulzează
comedoanele,
– are o componentă antiinflamatorie importantă.
Acestor efecte antiacneice, li se alătură unele efecte dermice recent puse în evidență,
pentru care tretinoinul este un etalon experimetal în ceea ce privește refacerea rețelei de
colagen matriceale din fotoîmbătrânire. Aceste acțiuni sunt:
– stimularea fibroblastului,
– inhibiția degradării elementelor din derm sub acțiunea MMP -urilor,
– stimularea colagen -sintetazei,
– stimul area sintezei de fibronectină, i mplicată în imunitarea nespecifică.

Se aplică local 1 dată pe zi, dar la începutul curei, se aplică în mod alternativ, o dată la
2 zile, pentru urmărirea tole ranței individuale. Se găsește sub formă de:
– loțiuni 0,05 – 0,1 %,
– cremă 0,025 – 0,1 %,
– gel 0,035 % ,
în asociere sau nu cu antibiotic (eritromicină).
Poate produce un episod eritematos, care de regulă este tranzitor, și se dezvoltă o
singură dată pe parcursul terapiei, de regulă cadrul primei luni de tratament. Există persoane
care repetă acest episo d eritematos și care astfel sunt intolerante la tretinoin. Tretinoinul
crește sensibilitatea pielii la lumină, din acest motiv în sezonul cald trebuie asociat cu filtre
solare.

110 Rezultatele apar după primele săptămâni de aplicare, iar în acneea medie și uș oară
curabilitatea este de 100%. În aplicarea pe termen îndelungat se reduc ridurile fine și se
îmbunătățește marcat aspectul pielii. Poate produce uscăciune tegumentară, motiv pentru care
necesită tratament cosmetic hidratant pe parcursul curei.

1.4. R etinoizii de a doua generație: etretinatul și acitretinul – agenți antipsorazici

Etretinatul (TIGASON) a fost primul retinoid de sinteză antipsoriazic. Aduce
beneficii în psoriazis, mai ales în asociere cu terapia cu UV. Primele rezultate apar la 4
săptăm îni de tratament, dar recidivele apar la scurt timp după încetarea tratamentului. Este
keratolitic puternic și are și efecte imunomodulante.
Se administrează oral. Este foarte lipofil, ceea ce explică persistența sa îndelungată în
organism (până la 4 lun i) ca și riscurile ce decurg din această persistență. Biodisponibilitatea
este de 30 – 70%, iar biodisponibilitate maximă se obține la administrarea sa în cursul
meselor. Doza recomandată este de 1 – 5 mg / kg corp / zi, în cure a căror durată depind e de
gravitatea bolii. Reacțiile adverse sunt aceleași cu a altor retinoizi sistemici (ex. izotretinoin).

Acitretina este metabolitul activ al etretinatului, care a înlocuit actualmente
tratamentul cu predecesorul său. Pe piața farmaceutică se găsește în specia litatea
SORIATANE și NEOTIGASON.
Absorbția intestinală este dependentă de prezența alimentelor în tubul digestiv, iar
biodisponibilitatea medie este de 60%. Acitretina circulă în procent de 99% legată de
albumină iar timpul de înjumătățire este de 55 – 60 ore. Este eliminat din organism pe cale
hepatică (prin glicuronidație) sau pe cale renală (prin beta -oxidație), ceea ce face ca
medicamentul să fie contraindicat în insuficiența hepatică și în cea renală. Poate fi eliminat și
prin laptele matern, de aceea este contraindicat femeilor pe timpul alăptării. La asocierea cu
ingestia de alcool acitretina trece în metabolitul său ceva mai inactiv: etretinat; din acest
motiv este contraindicată ingestia de alcool chiar și în cantități mici.
Se admite actualmente c ă doza medie eficientă la adult este de 35 -40 mg / zi, iar
vechile posologii de 25 mg /zi s -au dovedit a fi insuficiente. Se recomandă un tratament cu
doze crescătoare, în doză zilnică unică, după micul dejun. Rezultatele apar după 6 luni de
tratament în f ormele severe de psoriazis, când se î nregistrează o ameliorare a extin derii
leziunilor de peste 60%.
Acitretinul poate fi asociat cu UV t erapia în formele generalizate și cu corticoizi topici
în formele eritematoase și ale pielii păroase a capului. Este î n curs de evaluare o asociere cu
un derivat de sinteză al vitaminei D : calcipotriolul. În formele de reumatism psoriazic
acitretina trebuie asociată cu tratamentul imunomodulant.

111 Efectele adverse reclamă informarea corectă a pacientului, acordul scris, a socierea
contracepției eficiente și neîntrerupte la femeile aflate în perioada de procreere, monitorizarea
funcțiilor hepatice, a colesterolului și a trigliceridelor. Între efecte le adverse se citează:
mialgii, cefalee, diverse anomalii hepatice.
Retinoiz ii sunt înalt teratogeni. În perioada de embriogeneză pot produce avort
spontan, dar și malformații grave. Retinoizii produc supresia sintezei cartilagiilor și a
epidermogenezei, ducând la anomalii de dezvoltare (malformații de sistem nervos central,
malfo rmații cardiace aplazie timică, hipoplazia oaselor faciale, etc).

1.5. Retinoizii de a treia generație: adapalene și tazarotene

Adapalene (DIFFERINE) este un nou retinoid, de a treia generație de retinoizi de
sinteză, ce acționează pe receptori de tip RAR beta și gama. Adapalenul acționează pe
proliferarea și diferențierea keratinocitelor, pe lângă efectul său antiseboreic, fiind util în
acneea retențională (cu comedoane și chiste). Prin acțiunea sa, adapalenul inhibă procesul de
keratoză infundibulară , proces ce tinde să închisteze secreția sebacee. Este folosit topic, în
concentrații de 0,1%, sub formă de gel, pentru aplicație zilnică. Este mai bine tolerat decât
tretinoinul și are drept indicație majoră acneea moderată.
Tazarotenul (ZORAC gel) este u n retinoid acetilenic agonst al receptorilor RAR.
Este un prodrog ce se transformă în acid tazarotenic, în piele. Este utilizat topic, (în
concentrații de 0,05 – 0,1%) în psoriazisul cu leziuni ce nu depășesc 10% din suprafața
corporală. Reduce semnificati v hiperkeratinizarea și proliferarea ker atinocitelor. Este eficient
în psoriazisul în care predomină scuamele , dar inferior corticoizilor în psoriazisul eritematos.
Există perspective de tratament în oncologie cu derivați de retinoizi, datorilă efectului
acestora de stimulare a diferențierii celulare, efect opus al blocajului celular în stadiu blast.
Aceste efecte sunt în studiu pentru:
– bexarotene, un agonist selectiv de receptor RXR – gama, util în limfoamele
cutanate,
– acidul 9 -cis-retinoic (PANRETIN) au agonist neselectiv al receptorilor RAR și
RXR.

112

2. Sebocorectoare antiandrogenice

Medicația antiandrogenică câ știgă tot mai mult teren în domeniul dermatologic, în
tratamentul acneei, al hirsutismului și al alopeciei androgenice, mai cu seamă atunci când
acestea, singulare sau în asocieție, sunt simptome clinice tegumentare ale unui
hiperandrogenism organic sau funcțional.
Cum cel mai important stimul pentru secreția sebacee este DHT (forma activă a
testosteronului), medicația antiandogenică p oate fi considerată patogenică. Formele grave de
acnee la sexul feminin sunt de cele mai multe ori expresia unui sindrom de ovar polichistic
sau a unei hipersecreții suprarenaliene de precursori de androgeni. În acest caz, medicația
antiandrogenică nu este doar patogenică în tratarea acneei, dar este benefică în cadrul
tratamentului global al bolii de bază.
În funcție de sediul blocajului în sinteză, eliberarea hormonilor androgenici și legarea
acestora la receptor, medicamentele antiandrogenice sunt clasi ficate în 4 grupe (fig…). O
parte din aceste medicamente și -au găsit aplicație ca sebocorectoare, în tratamentul acneei
(acneea cu un puternic substrat endocrin), ca și în hirsutism și alopecia androgenică.

Ciproterona acetat (Cyproterone acetat, Andro cur) este un derivat de
clormadinona, având activitate antiandrogenică prin faptul că este un anti -gonadotrop
eficient. Substanța inhibă secreția gonadică (ovariană) de androgeni. Medicamentul este
utilizat la sexul masculin, sub acord scris, pentru deviaț iile sexuale.
La femeie, acetatul de ciproteron este util în cazurile de virilism, manifestate prin
acnee în formă severă, seboree, la care se pot asocia sau nu hirsutism și alopecie androgenică.
Se recomandă cure cuprinse între 6 și 18 luni, doza variind între 2 mg/zi – în formele mai
puțin severe, în asociație cu un estrogen (această asociere există ca preparat contraceptiv
Dianette) – și 50 mg/zi în formele severe.

113

Fig.41 Locul de acțiune al medicației antiandrogenice

În cadrul tratamentului cu ciproteron, secvența vindecării este următoarea: seboreea se
reduce la începutul curei, în prima săptămână de tratament, leziunile de acnee se diminează
sau dispar după 4 – 6 luni de tratament, iar hirsutismul / alopecia necesită uneori 18 luni
pentru vindecare. Această ordine de răspuns a celulelor țintă este dependentă de ciclul de
viață, mai lent sau mai rapid al acestora.
În acneea din cadrul sindromului SOP, ciproterona este utilizată în scheme terapeutice
complexe, uneori în asociere cu spironola ctonă (ca antiandrogenic), alteori cu tretinoin ca
tratament topic. Vindecarea în acneea severă este în mod constant urmată de sechele cutanate

114 – cicatrici, pentru care microdermabraziunea sau peelingul profund constituie variante
reparatorii.
Ciprotero na este contraindicată la femeia însărcinată, deoarece împiedică dezvoltarea
organelor genitale externe și poate feminiza fătul masculin. Efectele adverse includ:
adinamie, dureri musculare și atrofii musculare, iar la sexul masculin: oligospermie și
scăde rea funcțiilor sexuale.

Spironolactona cunoscută clasic ca diuretic, este un potențial inhibitor al 5 -alfa
reductazei și interferă cu legarea DHT pe receptor. Este utilizată în acneea din SOP și în
alopecia androgenică la femeie, în scheme de tratament c e includ sau nu ciproterona. La nivel
experimental, există studii de utilizare topică a spironolactonei pentru scăderea ratei de
secreție sebacee.

Finasterida (Finasteride, Proscar) este veritabilul inhibitor de 5 alfa -reductază,
utilizat în mod clasic, la bărbați, în tratamentul cancerului de prostată. Medicamentul este
utilizat în acnee doar la sexul masculin; de asemeni, tratamentul cu finasteridă este între cele
mai eficiente tratamente topice în alopecia la bărbați.

Zincul este un puternic antiandr ogenic, inhibitor de 5 alfa -reductază, ceea ce explică
eficiența unor măști cosmetice cu zinc, în seboree.

Extractul de Saw Palmetto (Sabal Serrulata) este o alternativă de origine vegetală
la inhibitorii de sinteză ai enzimei 5 alfa -reductaza. Extractul a fost utilizat inițial doar pentru
hipertrofiile benigne de prostată, dar există unele preparate dermo -cosmetice cu extract de
Saw Palmetto destinate seboreei scalpului (șamponul Sabal produs de laboratoarele Pierre
Fabre).

3. Farmacoterapia de tip anti microbian și bacteriostatic în acnee

Folosirea antibioticelor în acnee datează cu mult înainte epoca seboreducătoarelor.
Revelația retinoizilor începînd din anii 80, ca și g ăsirea mecanismului patogenic al
hormonilor androgenici asupra secreției sebacee ( cu implicita utilizare a medicației
hormonale în acnee), a facut ca, o vreme, dermatologii raliați teoriilor moderne să
abandoneze complet prescierea antibioticelor în acnee.

115 Medicația de tip monoterapie seboreducătoare, ce a dominat ultimii 15 ani în
dermatologie, a avut două motivații majore:
– criteriul clinic : nu există acnee în absența seboreei (acneea rosacee a vârstinicilor
este o coincidență de denumire, neexistînd o patogenie comună; tot mai des
aceasta se numește simplu: rosacea),
– criteriul histol ogic: agenții patogeni ai acneei sunt germeni de regulă saprofiți,
care găsesc ca mediu favorabil de multiplicare secreția sebacee.
Există două clase medicamentoase importante capabile să limiteze producția de
sebum, prezentate anterior:
– retinoizii antia cneici, derivați ai vitaminei A, cu un mod de acțiune intracelular, asupra
sebocitului, folosind receptori specifici de tip nuclear,
– terapia antiandrogenică, considerată mecanism patogenic, mai cu seamă pentru acneea cu
substrat endocrin (acneea ca simpt om de virilism).
Actualmente însă, asistăm la o revenire la prescrierea unor antibiotice topice sau pe
cale generală în acnee, din cel puțin două considerente:
– reducerea seboreei nu rezolvă complet inflamația din acnee, iar procesele
patologice din dermul profund odată apărute, pot evolua și fără concursul secreției
sebacee,
– asocierea unui antibiotic sau bacteriostatic poate să reducă timpul de utilizare al
retinoizilor, generatori de multiple reacții adverse, chiar la utilizarea topică
(fenomene de hipervi taminoză A).

3.1. Antibioticele din clasa ciclinelor
În acnee , antibioterapia topică (în cazuri medii) și cea pe cale generală (pentru
cazurile severe) este reprezentată de cicline , în special eritromicina de uz topic (destinată
cazurilor de gravitate me die), precum și doxiciclina pe cale generală, pentru cazurile severe.
Utilizarea tetraciclinei este acum părăsită. Aceste antibiotice acționează prin scăderea
populatiei de Propionibacterium acnes , deci prin scăderea inflamației .
La utilizarea pe cale gen erală, pentru cazurile severe, sunt bine tolerate. Dozele sunt
de 50 -100mg / zi pentru minociclină ș i 100 mg/ pe zi pentru doxiciclină . Alte antibiotice
menționate de literatură nu -și regăsesc utilizarea pe scară largă în acnee, deoar ece rezistențele
la cic line sunt foarte rare. Uneori însă este dificil diagnosticul diferențial dintre acnee și unele

116 foliculite cu germeni gram negativi, și în acest caz este necesara cultura bacteriană și
antibiograma.
Eritromicina de uz topic este cea mai frecventă alegere a dermatologilor, în privința
acestor clase terapeutice.

Eritromicina de uz topic se găsește în preparate precum: ERITROACNOL ung. Se
prezintă ca unguent conținând, la 100 g, eritromicină 1,2 g și extract de Calendula în
propilenglicol 10 g (tub cu 60 g). Este eficace în acnee prin conținutul în eritromicină –
antibiotic macrolidic activ fața de Propionibacterium acnes, în timp ce extractul de
Calendula asociat acționează antiseptic si cicatrizant.
Eritromicina e ste indicată în formele medii de acnee, cu o evidentă componentă
inflamatorie: noduli și pustule. Se administrează local, de 2 ori/zi (după spălarea și uscarea
zonei de piele interesată). Între reacțiile adverse se citează: iritație locală, cu senzație de
arsură, eritem, uscaciunea pielii, descuamare ; rareori suprainfecții cu germeni rezistenți și
foarte rar reacții alergice. Unguentul este contraindicat în caz de alergie la eritromicină sau
alte componente. Se va evita contactul cu ochii. Tratamentul se întrerupe în caz de
suprainfecții. Nu se asocia ză cu medicamente topice iritante sau keratolitice.
Eritromicina în combinație cu zincul (antiseboreic prin mecanism antiandrogenic
inhibitor de 5 -alfa reductază) sunt substanțele active ale specialității farmaceutice Zineryt
loțiune. Produsul are ca indic ații acneea cu componentă inflamatorie (pe lângă cea seboreică),
existând bune rezultate raportate. Poate produce tranzitor iritații ale pielii sau reacții de
sensibilizare.

Acidul azelaic ca bacteriostatic
Acidul azelaic este un acid natural (conți nut în organismul uman) care acționează
asupra principalilor factori care cauzează acneea. Acidul azelaic inhibă creșterea bacteriilor
implicate în producția acneii ( Propionibacterium acnes ) și producția de acizi grași promotori
ai acneii, totodată afectea ză procesele de cornificare ale celulelor epidermice, împiedicând
formarea de comedoane și micșorând procesele inflamatorii.

Datorită acestui fapt, acidul azelaic are trei efecte clinice:
– Comedolitic și keratolitic . Normalizează procesul de hiperkerat inizare foliculară,
proces care este responsabil de formarea comedoanelor.

117 – Antibacterian . Reduce marcant tendința la multiplicarea bacteriilor în folicul pilos,
într-un interval de 8 săptamâni,
− Antiinflamator . Reduce productia și eliberarea de radical i liberi de oxigen.

În plus, se citează efecte de depigmentare (reducerea hiperpigmentațiilor, mai cu
seamă a celor reziduale după sarcină). Este un produs non -toxic și bine tolerat.
Acidul azelaic este substanța activă a specialității farmaceutice Skinor en®, un unguent
recent intrat în preferințele de prescripție antiacneică ale dermatologilor . Skinoren are o
toleranță bună și datorită acestui fapt este recomandat în tratamentul de lungă durată al acnee i
cu substrat inflamator. Preparatul elimină riscul de fotosensibilizare, fototoxicitate,
fotoalergie, fotopigmentare (acțiunea luminii solare) ș i nu este toxic. Poate fi folosit at ât ca
tratament de durată scurtă (de exemplu, î n puseul acneic premenstrual ), cât și ca o metodă de
îngrijire a pielii și de consolidare a vindecării.
În concluzie, în funcție de tipul acneii (predominant inflamatorie sau predominant
seboreică), consilierea farmaceutică este foarte specifică.

Tabelul 5. Farmacoterapia în acne e

Acnee cu leziuni
neinflamatorii,
comedoniană Acnee cu substrat
endocrin dovedit
(SOP) Acnee cu leziuni
inflamatorii Leziuni mixte
Acidul all -trans
retinoic
Izotretonoin
Acid azelaic Acetatul de
ciproteron
Spironolactona
Zinc Eritromicina
Doxiciclina
Se asociază tipurile
precedente de
tratamente cu tehnici
de medicină estetică
(peeling,
microdermabraziune)

118 4. Dermocorticoizii

Dermatozele autoimune sau unele fenomene de hipersensibilitate la nivel cutanat
beneficiază de tratament topic cu cortico izi. Între aceste boli fac parte: dermatita de contact,
psoriazisul în formele predominant eritematoase, lupusul eritematos, lichenul plan.
Răspunsul la tratament este spectacular, dar pe durată scurtă, existând riscul
corticodependenței, a corticoreziste nței și a atrofiei cutanate, aceasta din urmă fiind cauzată
de efectul catabolic pe metabolismul proteic (corticoizii inhibă etapa de transcripție și
translație ribozomală în sinteza colagenului).
Efectul la nivel pielii este identic cu cel general, specif ic corticoizilor:
– efect antiinflamator, prin:
o inhibiția transudației și a formării edemului inflamator,
o stabilizarea membranelor lizozomale,
o scăderea depunerilor de colagen în focarul inflamator.
– efect imunoinhibant,
– efect de inhibiție a mitozelor, mecanis m important pentru boli în care
multiplicarea keratinocitelor este o caracteristică.

Tabel 6 . Clasele de dermocorticoizi
Clasa de
dermocorticoizi Reprezentanți Efecte adverse
Clasa I
Activitate foarte
intensă Clobetasol 0,05%
Betametasona 0,05% – Atrofi e cutanată, teleangiectazii,
– Întârzieri de cicatrizare
– Erupții acneiforme
– Vergeturi,
– Eventuale efecte sistemice ale sindromului
Cushing
Clasa II
Activitate
intensă Desoximetazona 0,25%
Amcinoid 0,1%
Difluprednate 0,05%
Fluocinoid 0,05% – Atrofie c utanată, teleangiectazii, fragilitate
cutanată
– Vergeturi,
– Posibile erupții acneiforme
Clasa III
Activitate
moderată Aclometasona
Difluprednate 0,02%
– Atrofie cutanată,
– Rebound la stoparea tratamentului
– Posibile erupții acneiforme
Clasa IV
Activ itate slabă Hidrocortizon : 0,5% și 1% – Posibile foliculite sau erupții acneiforme
– Posibilă atrofie cutanată sau vergeturi la
utilizare prelungită.

119

5. Medicația melanizantă

Principalele substanțe activ e utilizate în scopul repigmentă rii cutanate, importante
pentru tratamentul bolii vitiligo, sunt psoralenii, utilizați topic sau de regulă, pe cale generală.

În ultilizare pe cale generală:
– 8-Methoxypsoralen (metoxalen : MELADININE, NEOMELADININE)
– 5-Methoxypsoralen
– Trimetylpsoralen, cp a 10 mg.

Mela nizantele orale se administrează împreună cu expunere la UV
(fotochemioterapia). Expunerea la UVA (cu lungimea de undă între 320 și 400 nm) se
recomandă a fi realizată de 2 -3 ori pe săptămână, în creștere graduală. Iradierea este de 1 -2
J/cm2, cu mărirea p rogresivă a dozei iradiante, în general cu 0,1 J/cm2 la fiecare ședință. Cura
completă cuprinde 25 de expuneri asociate cu administrare anterioară a dozei: 0,65 mg/kg 8 –
metoxipsoralen (doza se administrează cu 2 ore înainte de expunere). Este indicată pen tru
pacienții cu leziuni de depigmentare de peste 20% din suprafața corporală.
Mecanismul prin care psoralenii acționează în tratamentul depigmentărilor rămâne
necunoscut, dar se presupune că aceștia eliberează factori care determină proliferarea
melanocit ului. Este posibil ca psoralenii să crească efectul MSH -ului, prin scăderea
inactivării sale hepatice.
Eficiența terapiei este modestă, dar tratamentul este considerat ca fiind de elecție
pentru că, până la ora actuală este singurul posibil (eficiență în 40% din cazuri). Efectele
adverse numeroase fac ca această cură să fie greu acceptată de pacienți: grețuri, vărsături,
cefalee, risc de fotoîmbătrânire și chiar de cancer cutanat datorită expunerilor la UV.

În utilizare topică:
– 8-Methoxypsoralen, soluție 0,1-0,3%, de aplicat cu 30 minute înainte de expunerea la
UVA, pe zonele depigmentare.

Este recomandat în boala vitiligo cu mai puțin de 20% depigmentări față de suprafața
corporală.
Dintre extractele naturale, sunt în studiu unele furocumarine și extrac te de umbelifere
pentru efectul melanocitostimulator.

120 Capitolul 7

Produse cosmetice și medicamentoase pentru îngrijirea
părului

1. Structura părului : foliculul pilos și tija părului

Părul reprezintă o formațiune filiformă, cornoasă, rezultată prin supr apunerea columnară
a celulelor din sacul folicular (sacul foliculului pilos). Părul uman are rol estetic, având
puține funcții biologice (este un organ rudimentar).
Funcțiile bilogice sunt:
– reprezintă un strat protector în jurul capului,
– sprâncenele împie dică transpirația din regiunea frunții să pătrundă în ochi,
– prin mecanism reflex, genele apără pătrunderea unor corpi străini în ochi,
– firele rudimentare din nas și urechi protejează aceste cavități de pătrunderea unor
corpi străini.

Fig. 42 Foliculi piloși în derm. Se remarcă implantația lor oblică.

Părul se găsește într -un complex, împreună cu tecile sale, cu gl andele sebacee anexate
și cu mu șchiul său erector, complex denumit organ pilo -sebaceu. Părul apare în luna a treia
de viață intrauterină și este distribuit pe toată suprafața corporală, cu excepția palmelor,
plantelor și buzelor. Firele vellus sunt fire decolorate ce acoperă cea mai mare parte a
corpului, mai puțin zonele acoperite de fire terminus. Acestea din urmă s unt fire de păr
groase și pigmentate care cresc pe pielea scalpului și în spr âncene. Firele vellus se pot
transforma în fire terminus atunci când sunt stimulate de hormonii androgeni, ceea ce se

121 întâmplă în special firelor de pe față, spate, piept, abdomen , axile și zona pubiană la vârsta
pubertății.
Numărul de foliculi piloși prezenți în piele este fix din momentul nașterii.

Din punct de vedere histologic, părului i se descriu două segmente:
1. Foliculul pilos;
2. Filamentul pilos sau firul de păr propriu -zis;

Fig. 42 . Structura unui folicul pilos

1. Foliculul pilos este complexul format din rădăcina firului de păr, incluzând zona
bulbară și tija firului, în porțiunea sa implantată. Este o produc ție a țesutului epitelial de
suprafață, oblic inserat în derm, ajungând uneori în hipoderm.
În partea cea mai profundă a foliculului există o dilatare rezultată din proliferarea
celulelor din această zonă, proliferare denumită bulbul firului de păr. În zona sa inferioară,
bulbul prezintă o invaginare a țesutulu i conjunctiv adiacent, formând papila firului de păr,
zonă în care se deschid capilarele sanguine, care alimentează foliculul pilos. De buna
vasculatizație la acest nivel depinde vitalitatea firului de păr. Vasodilatatoarele locale (ex.
minoxidilul) îmbună tățesc circulația capilară la acest nivel și implicit nutriția firului de păr.
Dacă papila este definitiv distrusă, părul nu se mai poate regenera.
Melanocitele sunt prezente doar în zona bulbului pilos, dar pigmentul melanic produs
de acestea (sub formă de granule de melanină), este împins în straturile superioare ale

122 părului, realizând colorația naturală a părului. Sursa de melanocite pentru generațiile viitoare
de tije ale părului, dintr -un același folicul, nu este cunoscută. Totuși, prezența unei anumi te
concentrații de pigment eumelanic este constantă la fiecare persoană (determinată genetic),
iar după cum pigmentul feomelanic este prezent în diverse concentrații relative la cel
eumelanic, rezultă (tot ca o constantă a acelei ași persoane), părul roșcat cu diferitele sale
variante. Pe lângă diferența de concentrație a pigmentului, dar și gradul de maturare al
melanosomilor, la realizarea culorii contribuie și dispoziția pigmentului: dispozitie difuză
pentru nuanțele de păr blond și dispoziție aglomerată la nuanțele șatene și brunete.
Firul de păr este ancorat prin intermediul mușchiului erector al său . Acesta se inseră
superior de bulb, tracționând părul spre suprafața cutanată. Mușchiul erector are o inervație
aparținând SNV.
Microscopic, foliculul pilo s este compus din pături celulare concentrice, realizând
teaca epitelială internă și una externă și firul de păr la interior.

□ Teaca epitelială internă se găsește doar în porțiunea profundă a foliculului, iar la
nivelul coletului aceasta dispare. Ea est e constituită din 3 straturi concentrice :
– Cuticula (epidermicula) este pătura cea mai internă, formată dintr -un singur rând
de celule turtite, keratinizate, cu aspect de solzi. Acestea se dispun ca țiglele de pe casă, dar
cu extremitatea liberă orienta tă în jos. Astfel celulele epidermiculei au o dispoziție inversă
față de celulele din cuticula tijei firului de păr, iar aceste dispoziții de sens contrar fac ca cele
două cuticule (cea dinteacă și cea din exteriorul tijei firului de păr) să se fixeze una în alta.
– Pătura Huxley este formată din 2 -3 rânduri de celule mai mari, poliedrice, ce
conțin granule de tricohialină (hialină specifică părului). Keratinizarea aici este slab
reprezentată.
– Pătura Henle este constituită dintr -un rând de celule cuboid ale, anucleate ș i
încărcate cu tricokeratină (k eratină dură, specifică părului). Aceasta vine în contact direct cu
teaca epit elială externă.

□ Teaca epitelială externă reprezintă, în fapt, o invaginare a epidermului. Este mai
slab reprezentată în zona bu lbului și mai bine reprezentată în regiunea superioară a
foliculului. Aceasta se continuă în exterior cu sacul fibros care se transformă în derm fibrilar.
În zona centrală a folicului pilos, celulele formate, dispuse columnar, se maturizează
și dobândesc un caracter îmbătrânit. În acest stadiu, ele sunt total încărcate cu keratină, mai
conțin material de legătură interkeratinic (ceramide) și apă. După cum hidratarea și materialul
de legătură (ceramide și colesterol) sunt într -un raport optim, părul are un aspect sănătos, este
elastic și nu devine fragil.

2. În structura filamentului pilos se disting 3 zone concentrice:

123 – Medula sau măduva, de dimensiuni extrem de variabile de la un fir de păr la altul.
Conține 2 -3 rânduri de celule poligonale, mari, pig mentate.
– Cortexul (sau corticala firului de păr, scoarța), reprezentând masa principală a
firului de păr. Este compusă din celule ovalare, cu un grad înalt de keratinizare, precum și
granule de pigment melanic, în măsură să determine culoarea firului de păr.
– Cuticula sau epidermicula, constituită dintr -un singur rând de ker atinocite mici
dispuse asemeni ț iglelor de pe casă, dar cu marginea liberă în sus. De buna lor coeziune
depind calitățile estetice ale firului de păr (strălucire, lipsa de erodare).
Părul este lubrefiat de sebumul eliberat din glandele sebacee, care sunt atașate de
foliculul pilos, chiar în zona de graniță dintre derm și epiderm, la locul de subțiere a
foliculului pilos (ostium). Rolul secreției sebacee este de a proteja părul împotr iva
eventualelor deshidratări și împotriva factorilor de mediu, deci asigură protecția împotriva
degradării sale.
Deficitul de secreție sebacee, la acest nivel, conduce la aspectul de păr uscat. Acesta
este fragil, se erodează și se rupe cu ușurință. Erod area tijei firului de păr devine cauza lipsei
de creștere în lungime a părului, aparenta sa stagnare (tricoptilozis).
Excesul de secreție sebacee conferă aspectul de păr gras, extrem de inestetic. Reglarea
secreției sebacee la nivelul scalpului este comun ă cu cea a pielii. Tenul gras nu se asociază în
mod obligator cu părul gras. Deși ambele situații sunt expresia hiperandrogenismului relativ
sau absolut, totuși, asocierea lor nu este o constantă. Acest fapt se explică prin densitatea
diferită a glandelor sebacee și a receptorilor androgenici, care, uneori, este mai mare pe față și
trunchi, alteori, este mai mare pe scalp.
Structura și dimensiunile părului diferă la cele 3 tipuri umane: caucazian, asiatic și
african, deosebiri care sunt prezentate comparat iv în tabelul următor.

Tabelul 7 Caracteristice firului de păr la cele 3 tipuri umane.
Caracteristică Tipul caucazian Tipul asiatic Tipul african

Textură Fină Robustă Robustă
Formă Drept sau buclat Drept sau ondulat Ondulat
Aspect pe secțiune Rotund sau ușor
ovalar Rotund sau ușor
ovalar Ovalar sau eliptic
Culoare De la blond la șaten
intens Șaten închis sau
brunet Brunet
Aria secțiunii
transversale Aproximativ 70 μm2 Aproximativ 90 μm2 Aproximativ 70 μm2

124
2. Fazele de creștere ale părului

În luna a III -a de embriogeneză, toți foliculii piloși sunt complet formați. Din acest
moment începe creșterea și dezvoltarea părului. Odată cu dezvoltarea foliculului pilos,
adiacent acestuia, în interiorul dermului apar două reliefuri:
– unul superio r, care s e va diferenția în glanda sebacee;
– unul inferior , care se va diferenția în ancoraj pentru muș chiul erector.

Părul nou -născutului se numește lanugo, el fiind prezent și intrauterin. Acesta este fin și
moale și acoperă toată suprafața corpului, firele av ând toate aceeași lungime. În prima
copilărie, părul care predomină este de tip vellus („puf de piersică”). Acesta este alcătuit din
fire scurte, de aproximativ 1 -2 cm, cu pigmenți în cantitate redusă. Aceste fire sunt înlocuite
treptat cu părul definitiv, care provine din foliculi piloși maturi, însotiți de glande sebacee și
având pigmentație. Foliculii pilo și maturi au o evoluție ciclică care conține 3 stadii de
dezvoltare.

Stadiul I, de creștere sau anagen, dureză între trei și șase ani. Aproximativ
85% din totalitatea foliculilor sunt în acest stadiu, tocmai pentru că este și cel
mai lung stadiu. Stadiul anagen are o primă fază, denumită proanagenă , în care
are loc sinteza de ADN și ARN necesar sintezelor ce vor urma; aceasta este
urmată de fazele mes anagenă și metanagenă , în care se înregistrează maximul
de creștere a părului.
Foliculii din stadiul anagen sunt situați profund și au celule germinative în plină
mitoză. Viteza creșterii părului (rezultată din continua multiplicare celulară) este de 0,2 – 0,5
mm/zi. Grație stadiului anagen, zilnic pot apare noi fire de păr. Practic,în mod continuu noi
foliculi aflați în stadiul telogen intră în stadiul anagen, prin a pariția bruscă a mitozelor în
zona bazală a bulbului lor. Apare inițial noul filament, care ulterior se keratinizează. Un timp,
coexistă ambele fire de păr: cel vechi la suprafață și cel nou situat in profunzime. În secvența
următoare, firul vechi se elimi nă, explicând căderea fiziologică a părului.

Stadiul II, de tranziție sau catagen reprezintă o încetinire în procesul de
creștere a părului (diminuarea ritmului mitozelor), la care participă 1% din
totalitatea foliculilor piloși. Etapa durează doar câtev a zile până la cel mult trei
săptămâni, ceea ce explică procentul mic de fire de păr aflate, la un moment
dat, în acest stadiu.

125

Stadiul III, de stagnare sau telo gen, reprezintă sistarea creșterii părului,
urmată de căderea sa. În cursul acestei evoluții, foliculul pilos urcă din
profunzime spre suprafață.

După ieșirea din stadiul telogen, foliculul devine din nou anagen, așadar,
părul este singurul organ care se auto -reface integral.

În privința evoluției stadiale, există diferențe minore legate de sex (la femei există
mai mulți foli culi în stadiul anagen, 88%, faț ă de 82% la bărbați), dar diferențele cele mai
seminficative sunt în funcție de vârstă, creșterea încetinindu -se mereu cu înaintarea în vârstă.
Fiziologic, în fiecare zi sunt expulzate câte 50 de fire de păr.

Viteza de creștere a părului este de 0,1 – 0,4 mm/z i, fiind mai mare la femei decât la
bărbați, la tineri decât la vârstn ici și în anotimpurile calde faț ă de cele reci. Pilogeneza este
influențată de o serie de factori interni și externi.
Factorii interni sunt: vascularizația foliculului pilos, sistemul ne rvos central și cel
neurovegetativ, glandele endocrine (hipofiza, suprarenalele, testiculul și ovarul, tiroida).
Factorii externi sunt alimentari, fizici și chimici.

3. Distribuția și dezvoltarea părului: un determinism
endocrin

Creșterea și distribuția părului sunt procese influențate de factori anatomici,
fiziologici și de mediu.
În reglarea activității foliculului pilos, un rol important îl dețin influențele hormonale:
androgenii, estrogenii, hormonii tiroidieni, hormonul de creștere, prolactina, dar și diverse
citokine ca factori locali de creștere, iar dintre enzime: 5 α-reductaza, enzima cheie a
receptorului androgenic.
Dintre substanțele medicamentoase, cele mai importante efecte asupra firului de păr
se citează pentru steroizii anabolizanți, cont raceptivele orale, agenții antiandrogenici,
retinoizii și minoxidilul.
Cel mai important reglator al creșterii și dezvoltării foliculului pilos este reprezentat
de grupul de hormoni androgeni, care determină apariția părului terminal la nivel genital și
facial (în cazul bărbaților), prelungesc faza anagenă la nivelul corpului, și determină o

126 scurtare a acestei faze la nivelul scalpului. Ca urmare, excesul de androgeni, determină, la
ambele sexe, pe de o parte tendința de hirsutism (pilozitate excesivă pe c orp și facies), iar pe
de altă parte, tendința la alopecie (căderea părului). Alopecia de cauză androgenică este de
tip frontal la bărbați, și de tip frontal sau difuz la femei.
Medicația antiandrogenică (finasterida, acetatul de ciproteron) determină fen omenul
invers: limitarea tendinței la hirsutism la femeie și o evoluție favorabilă în privința
tratamentului în alopecia de cauză androgenică.
Retinoizii influențează creșterea părului, existând la nivel celular, în foliculul pilos,
receptori de tip nuclea r pentru retinoizi. Acționarea acestor receptori determină sinteza unor
factori de creștere locali, citokine de tip GF (growth factors). Tratamentul cu tretinoin, poate
determina, cel puțin la nivel de cercetare, creșterea părului, prin stimularea întregul ui ciclu
evolutiv al părului, explicând proprietatea de morfogeneză asupra părului, a retinoizilor,
citată de unii autori.

Fig 43. Locul de acțiune a androgenilor și al retinoizilor, în cadrul ciclului de evoluție al
unui folicul pilos

127 4. Compoziți a chimică a părului

Părul uman are o compoziț ie complexă.
Dintre substanțele anorganice predomină sărurile de calciu, mangan, aluminiu, sodiu,
fier, zinc. Dintre toate acestea, zincul pare să aibă posibile seminificații patologice.
Concentrația sa este se mnificativ scăzută în psoriazis. Fierul este prezent la persoanele cu păr
natural roșcat. Cuprul se comportă ca si catalizator în procesul de melanogeneză și în
realizarea punților de sulf.

Dintre substanțele organice pot fi citate:
– glicogenul, ca fiind cel mai raspândit dintre hidrații de carbon,
– polizaharidele acide, între care sulfatul de condroitină B, constituind sursa de
grupări sulfidril necesare sintezei de keratină,
– fosfolipidele joacă un rol important în formarea hialinei și a keratinei (în var ianta de
keratină specifică părului),
– acizii nucleici, repr ezentați de A DN care se gasește în cantitate mare în celulele aflate în
diviziune, precum și de ARN, care este bine reprezentat în celulele aflate în procesul de
biosinteza al proteinelor din păr,
– proteinele constituie componentele esențiale ale părului. De regulă, aminoacizii ce intră în
constituția acestora sunt bogați în sulf. Componenta principală este keratina.
Keratina este o proteină bogată în sulf, dar procentul sulfului scade spre vârf, da torită
agenților atmosferici și a radiațiilor solare. Macromolecula de keratină are o secvență de 22
de alfa -aminoacizi (α -AA), din care predominantă este cisteina. Prezența legăturilor
transversale de sulf este responsabilă de insolubilitatea keratinei în apă, în soluții alcaline și
de slaba reactivitate față de agenți chimici sau enzime. Desfacerea legăturilor de hidrogen sau
a celor ionice (proces care are loc la pH -uri extreme: 1 -2 și respectiv 10 -11) nu este suficientă
pentru desfac erea structurii macr omoleculare a keratinei.
Majoritatea moleculelor de keratină sunt de tip alfa, stabile. Cantitățile mici de beta –
keratină conferă părului o structură buclată, dar sunt instabile. Sub influența căldurii și a
umidității, formele trec una în alta.

128 5. Alopecia – cauze și posibilități terapeutice

Căderea patologică a părului, peste valoarea fiziologică de cădere, ducând la rărirea
părului sau la absența zonală a acestuia, poartă numele de alopecie. Alopecia cunoaște mai
multe cauze:
 tulburări endocrine (hi perandrogenism);
 predispoziție genetică;
 stres, alimentație deficitară;
 expunerea la radiații X sau noxe;
 tulburări de nutriție sau de vascularizație periferică;
 avitaminoze, în special A și B;
 infestație cu paraziți și ciuperci (tricofiție);
 tratament cit ostatic și alte intoxicații medicamentoase;
 infecții acute și cronice;
 boli metabolice hipo și hipertiroidism, diabet zaharat.

Alopecia androgenică este cea mai frecventă formă de alopecie. Aceasta este de
regulă asociată cu alte semne clinice ale excesul ui de androgeni, incluzând acneea, seboreea
și hirsutismul. Bărbații prezintă în general alopecie frontală sau centrală, în timp ce femeile
cu sindrom de ovar polichistic dezvoltă alopecie difuză sau frontală. Alopecia androgenetică
este asociată cu alteră ri ale ciclului de creștere al foliculului, cu referire la scurtarea fazei
anagene și reducerea diametrului foliculului.
Se descrie o al opecie nutrițională, la care concură mai mulți factori:
 Malnutriția, în special cea proteică, poate fi o cauză a afectăr ii părului, prin privarea
organismului de unii aminoacizi necesari structurii părului,
 Deficiența în acizi grași esențiali determină scăderea secreției sebacee, protectoare
pentru păr. În aceste condiții părul devine fragil și uscat, cu tendința la rupere,
 În deficitul de absorbție a zincului, se observă o rărire a părului, pentru că zincul este
un factor trofic pentru păr
 Deficitul de fier, în cadrul anemiei feriprive, poate fi un factor favorizant al alopeciei
difuze
 Hipoproteinemia de origine metabolică sau din regimul alimentar vegetarian duce la o
pierdere prematură a părului telogenic.
Se descrie și o alopecie de sarcină, dar care este tranzitorie, datorată modificărilor
endocrine. În această situație se pierde părul din regiunea parietală.
Dintre med icamentele împlicate în producerea alopeciei merită a fi citate: citostaticele,
medicamentele anticoagulante, unele antimalarice, contraceptivele orale (acestea determină

129 alopecie difuză) și excesul de retinoizi (prin efectul de blocare a sintezei sebacee , ceea ce va
duce la u scarea cu fragilizarea părului)
Se mai descriu unele cauze mai rare de alopecie, cum ar fi cele congenitale, cele
traumatice (traumatismele pot determina prin cicatrici cheloide ș i absența unor porțiuni din
sprâncene), cauzate de cica trici postoperatorii, sau alopecii de cauze termice ori electrocutări.

Principii de tratament cosmetic și medicamentos în alopecie

Atitudinea terapeutică în alopecie înseamnă, în primul rând, tratarea situațiilor pur
medical e sau dermatologice implicate în patogenie , adică:
 debarasarea de agentul patogen;
 rezolvarea prin dietă a deficitului nutrițional;
 eliminarea factorului de stres;
 diminuarea excesului androgenic folosind medicamente antiandrogenice

Dacă aceste atitudini terapeutice eșuează, atunci realizarea unor produse cosmetologice
poate ameliora alopecia prin două mecanisme:
– stimularea vascularizației locale (stimularea dilatației capilare);
– aportul de substanțe nutritive și stimulatoare ale creșterii părului.

Medicamente antiandrogenice propus e în alopecie.
Finasterida (Propecia și Proscar) reprezintă o medicație antiandrogenică utilă în
alopecia sexului masculin, propusă de laboratoarele Merck Pharmaceuticals și prescrisă
inițial doar pentru tratamentului adenomului de prostată, în doză de 5 m g/zi. Este un
medicament de tip inhibitor al enzimei 5 -α-reductaza. Eficacitatea apare evidențiază după
luni de tratament (uneori după 6 luni). La oprirea tratamentului alopecia poate să reapară.
În tratamentul alopeciei, finasterida (Propecia) de regulă s e asociză cu alte medicații,
ca de exemplu minoxidilul. Propecia se prezintă sub formă de comprimate de 1 mg
finasteridă. Este un medicament cu administrare orală, o dată pe zi, alopecia la bărbați.
Există evidențe ale reducerii alopeciei cu alte antiandr ogenice, de tipul: Ciproteron
(Androcur), Flutamida (Euflex, Eulexin), Spironolactona (Aldactone), Cimetidina (Tagamet),
combinația Zn + acidul azelaic (Azelex, Skinoren), iar dintre extractele naturale, extractul de
Saw Palmetto (palmierul Sabal Serulata, originar din Florida).

130 Medicamente stimulatoare ale circulației sanguine și a le troficității foliculului
pilos
Minoxidilul – componentul preparatului Hairgrow, Alopexy, Regain, Lanoten sau
Alastil (soluție de propilenglicol -alcool -apă, pentru uz topic, cu 2% minoxidil) – este utilizat
cu succes în alopecie (alopecie androgenică, alopecie de stres, alopecii circumscrise și difuze
ale ambelor sexe, consolidarea transplantului de păr). Prelungește faza anagenă, de creștere, a
foliculilor piloși. Folosit ini țial ca antihipertensiv, și -a devodit în timp efectul tricogen (de
creștere a părului)

Aminexil (Decarp) – este o moleculă înrudită cu minoxidilul, produs de laboratoarele
L‘ Oreal.
Acidul retinotic (Tretinoin, Retin -A) intervine pe creșterea părului în toate fazele
ciclului de creștere, prin eliberarea factorilor de creștere, dezvoltare și diferențiere (citokine).
Există câțiva aminoacizi și vitamine care, e bine să fie prezenți în produsele pentru
îngrijire a părului, pentru că, fie sunt indispensabili sintezei keratinei dure a părului, fie sunt
factori trofici pentru păr. Între aceștia sunt: arginina, acidul folic și cisteina, iar dintre
vitamine: vitamina B 6. Este de asemeni important ca molecula substanțelor nutritive pentru
păr să fie suficient de m ică, pentru a fi facilitată penetrarea în cuticulă. Laboratoarele
Shiseido, în linia Joico pentru păr, notează pe fiecare produs greutatea moleculară a
substanței active, evidențiind valoarea mică a sa, ca mărturie a penetrării facile.
Unul dintre preparat ele comerciale tricogene : Revalid, conține numeroase componente
care acționează sinergic ca factori stimularori ai creșterii părului. Aceste componente sunt:
– Zincul determină creșterea părului prin acțiunea sa inhibitoare față de 5 -α-reductază.
– Cuprul es te indispensabil pentru sinteza melaninei și a keratinei.
– Aminoacizi cu sulf (metionina și cisteina) sunt constituenți esențiali ai keratinei.
– Drojdia de bere și germenii de grâu sunt surse eficiente de vitamine B și E.
– Vitamina B 6 este benefică atât prin acțiunea sa de potențare a zincului, cât și prin
faptul că este un factor indispensabil metabolismului aminoacizilor sulfurați.

Unele citokine, cu rol similar EGF, deschid noi perspective tratamentului tricogen, topic.

6. Principiul de formulare a unui ș ampon

Șampoanele sunt preparate cosmetice utilizate pentru curățirea energică a părului și a
pielii capului. Clasificarea șampoanelor cunoaște mai multe criterii:
– după modul de prezentare există șampoane solide și lichide; cele solide sunt însă ieșite
din uz,

131 – după calitatea părului căruia i se adresează, există șampoane pentru păr normal, uscat
(îmbogățite cu substanțe nutritive), pentru păr gras (sebocorectoare), pentru păr vopsit
(mai puțin tensioactive) și contra mătreții de diverse cauze,
– există șampoa ne pentru copii (mai puțin tensioactive), și pentru adulți.

Cerințele unui bun șampon sunt:
– să nu fie puternic alcaline, deoarece distrug echilibrul de pH al părului,
– să nu prezinte un efect degresant prea puternic, pentru că stimulează – în mod
compensat or – secreția sebacee,
– să nu irite pielea capului,
– să producă o spumă eficientă, capabilă să antreneze impuritățile,
– să nu modifice echilibrul electrostatic al moleculelor de keratină, pentru a nu degrada
cuticula,
– să conțină substanțe nutritive, suficien t de mici ca masă moleculară pentru a penetra,
dar suficient de utile pentru a hrăni părul,
– să conțină surfactant de tipul laurilsulfat de sodiu, nu în procent mai mare de 10 – 15
%, pentru a nu distruge cuticula și pentru a nu descuama agresiv scalpul. .
Structura de bază a unui șamp on este prezentată în tabelul următor

Tabelul 8 Structura de bază a unui șampon
Proporție în % Ingredient Rol

1 – 3 % Conservant Stabilitate microbiologică
Colorant Acceptanță senzarială
Parfum Acceptanță senzarială
0 – 10 % Auxiliari Vâscozitate
10 – 15 % Surfactant de bază Agent de curățire
3 – 5 % Cosurfactant Agent de curățire
q.s. 100 % Apă Fluiditate

De la această structură de bază, diversele tipuri specifice de șampoane, pot avea în
plus unele substanțe a ctive, corespunzătoare scopului respectivului șampon .

132 Tabelul 9 . Principalele caracteristici ale unui șampon, în funcție de tipul de păr căruia i se
adresează
Tip de păr Obiectivele urmărite de
șampon Ingrediente utilizate în
acest scop

Păr gras Seboco recție Zinc, sulfura și disulfura de
seleniu, extract de Sabal
serulata, extract de
hamamelis
Păr uscat / degradat Nutriție, hidratare, refacerea
integrității cuticulei AA constituenți ai keratinei,
keratină, ceramide,
vitaminele B și E, extracte
natural e de : jojoba, glicină,
mango, papaya, măslin .
Păr vopsit și cu ondulație
permanentă realizată cu
acid tioglicolic Grad mic de tensioactivitate
pentru preservarea culorii,
ușor acid pentru a neutraliza
resturile de amon iac,
refacerea cuticulei distrus e Acid citric, acid lactic, acizi
de fructe și ingredientele
destinate părului uscat /
degradat .
Păr cu pitiriazis simplu
(descuamație furfuracee
uscată) Sistarea descuamației și
oprirea micozei Ketoconazol și fenticonazol
2%, acid salicilic, extract de
urzică.
Piele sensibilă Tensioactivitate mică,
acțiune calmantă și
epitelizantă Vitaminele A, E, extracte de
mușețel, ovăz.

133

Bibliografie selectiva

1. Marie -Claude Martini , Introduction à la dermatopharmacie et a la cosmétologie ,
Edition Lavoisie r, 2 em edition, 2006
2. Anca Dragomirescu, Dermatofarmacie si cosmetologie , Edition Mirton, Timisoara,
2008.
3. V. Păiș, Ultrastructura pielii umane , Edition Medicală București, 1983 :17 -22, 33 -36.
4. A.J. Bailey, Molecular mechanisms of ageing in connective tissues, Mech Ageing
Dev 122 (2001), pp. 735 –755
5. Paolo U. Giacomoni, Advancement in skin aging: the future cosmeceuticals , Clinics
in Dermatology (2008) 26, 364 –366
6. G. Jenkins, Molecular mechanisms of skin ageing , Mech. Ageing Dev. 123 (2002):
801 – 810
7. Lijuan Zhang, Timothy J. Falla, Cosmeceuticals and peptides , Clinics in Dermatology
(2009) 27, 485 –494
8. Corinne Vioux -Chagnoleau, Francois Lejeune, Juliette Sok,Cecile Pierrard, Claire
Marionnet, Francoise Bernerd, Reconstructed human skin: From photodamage to
sunscreen photoprotection and anti -aging molecules , Journal of Dermatological
Science Supplement (2006) 2, S1 —S12 154
9. Briden M.E . – Alpha -Hydroxy Acid Chemical Peeling Agents: Case Studies and
Rationale for Safe and Effective Use. Cutis 73 (2002) : 18 -24
10. Klein AW: Complications, adverse reactions, and insights with the use of botulinum
toxin. Dermatol Surg 29, 2003: 549 -556,
11. Vartanian AJ, Dayan SH: Complications of botulinum toxin A use in facial
rejuvenation Facial Plast Surg Clin North Am 13, 2005: 1-10,
12. J.-P. Ortonne. La couleur de la peau humaine : de la recherche à l’esthétique Annales
de Dermatologie et de Vénéréologie , Vol 135, Suppl 3, Febr. 2008 : 153 -156
13. Briganti S, Camera E, Picardo M. Chemical and instrument alapproaches to treat
hyperpigmentation. Pigment Cell Res 16, 2003 : 101 –110.

134 14. En Hyung Kim, You Chan Kim, Eun -So Lee, Hee Young Kang. The vascular
characteristics of melasma, Journal of Dermatological Science (2007) 46, 111 —116
15. Sonia Badreshia -Bansal, Zoe Diana Draelos Insight into skin lightenin g
cosmeceuticals for women of color , Journal of Drugs in Dermatology , Jan, 2007, on
line.
16. Maria Gemma Lunardi. Depigmentanti per la pelle. L’Erborista, gennaio 2008 : 42 –
45.
17. Yuan -Hsin Lo, Rong -Dih Lin, Yi -Pei Lin, Yan -Ling , Liu, Mei – Hsien Lee. Active
constituents from Sophora japonica exhibiting cellular tyrosinase inhibition in human
epidermal melanocytes. Journal of Ethnopharmacology, in press, 2009, on line. 155
18. Zong -Ping Zheng, Ka -Wing Cheng, Jianfei Chao, Jiajun Wu, Mingfu Wang.
Tyrosinase inhibito rs from paper mulberry (Broussonetia papyrifera). Food
Chemistry 106, 2008: 529 –535. 19. S. Momtaz, B.M. Mapunya, P.J. Houghton, C.
Edgerly, A. Hussein, S. Naidoo, N. Lall. Tyrosinase inhibition by extracts and
constituents of Sideroxylon inerme L. stem ba rk, used in South Africa for skin
lightening . Journal of Ethnopharmacology 119 , 2008 : 507 –512.
19. Wohlrab J, Neubert R.R.H., Marsch W. Ch. Trends in dermatopharmacy, vol 1,
Shaker Verlag Aachen, 2002.