COMPETENȚA DE COMUNICARE UZUALĂ VERSUS COMPETENȚA DE [628563]

COMPETENȚA DE COMUNICARE UZUALĂ VERSUS COMPETENȚA DE
COMUNICARE INTERPERSONALĂ SPECIALIZATĂ
Având drept reper teoria lui Coșeriu despre „lucruri” care formează axa limbajului
specializat putem sesiza distincția între limba comună (respectiv, comunicare uzuală) și limbaj
specializ at (respectiv, comunicare specializată): „Pentru a identifica «limba funcțională» (…) e
necesar să parcurgem un drum lung și să distingem între: cunoașterea limbii și cunoașterea
lucrurilor …” (Coșeriu, 2000, p. 250); deci, est e necesar de a face difererența între „cunoașterea
lucrurilor” și „cunoașterea idiomatică”. În literatura de specialitate se disting trei niveluri de
cunoașteri (cunoștințe) lingvistice:
 Cunoașterea locuțională, ce vizează cunoașterea limbii vorbite, uzu ale, deci „(…)
cunoașterea generală a lucrurilor care se manifestă atât în ceea ce se spune, cât și în
modul în care se spune, precum și în ceea ce nu se spune și în modul în care nu se
spune”(Coșeriu, 2005, p.403) ;
 Cunoașterea idiomatică – aplicarea regulilor unei limbi în altă limbă vorbită;
 Cunoașterea expresivă – este proprie nivelului textului sau discursului din cadrul
unei limbi, „cunoașterea vorbirii expresivă este sesizată în situații determinate, în
concordanță cu tipurile de factori ai fie cărei situații în care se vorbește, în
concordanță cu lucrurile de care se vorbește și cu circumstanțele în care se vorbește”
(N.Vicol, 2016, p. 131)
„Deopotrivă și limbajele tehnice (…) corespund tradiției care se referă la cunoașterea
lucrurilor înseși ; aceasta e valabil nu numai pentru limbajele științelor și ale tehnicilor stabilite ca
atare, ci, de asemenea, pentru lexicul științei și al tehnicii populare: pentru tot ceea ce într -o
tradiție lingvistică este „nomenclatură”. Aceste nomenclaturi merg ma i departe de competența
lingvistică propriu -zisă, dat fiind că implică o cunoaștere cu privire la lucrurile înseși, adică un
tip de cunoaștere științifică și tehnică, populară. De fapt, nomenclaturile nu sunt bine cunoscute
de către toți vorbitorii unei co munități lingvistice, ci numai de anumite grupuri (…); și, pe de altă
parte, este întru totul posibil să știi bine o limbă și să nu știi, de exemplu, numele de flori sau de
pești” (Coșeriu,2000, p. 253).
Cunoașterea terminologiei specifice unui anumit d omeniu al vieții cotidiene se produce
din simpla necesitate de a cunoaște, a recunoaște și a manevra lucrurile, deoarece limbajul este,
de fapt, „ o instituție umană (…) ce exteriorizează raportul natural dintre lucruri care (…) se
conservă de -a lungul vremii ca element conducător și rămâne stabil dincolo de orice schimbare”
(Saussure, 2003, p. 221).

În concluzie, evidențiem că utilizarea limbajului profesional sau specializat include
competența vorbitorilor de a folosi un limbaj adecvat unei situații, în contexte diferite, cu diferiți
actori ai actului de comunicare. Cunoașterea limbajului într -o anumită sferă de activitate este
absolut necesar în procesul de instr uire a viitorului specialist, pe lângă cunoașterea limbii
propriu -zise și a terminologiei specifice: în medicină – cunoașterea terminologiei medicale; în
economie – cunoașterea terminologiei economice, etc.

1.2. Competența de comunicare interpersonală medic -pacient: [anonimizat], afirmă Ojovanu et al. este „ o parte a discursului profesional ce
reflectă anumite caracteristici și condiții specifice acestei practici. (…) Pentru lucrătorul medical,
obiectivul de bază al comunicării reprezint ă menirea sa profesională de a diagnostica și a trata .
Respectiv, pentru bolnav – de problemele sale de sănătate, ce coincide cu disfuncția fizică și
consecințele ei (durerea). (…) Astfel, competența și performanța medicului se centrează asupra
două scopuri fundamentale:
1. acumularea informației de la pacient și transmiterea eficientă, adecvată a rezultatului
diagnosticului;
2. acordarea unei consilieri ce ar demonstra compătimirea și respectul față de el, precum și
respectarea principiilor morale ale bioeticii medicale” (Ojovanu,et al., 2016, p.64).
Competența de comunicare este una din componentele importante ale formării
profesionale a specialiștilor în or ice domeniu de activitate, însă capătă o valoare incontestabilă
în pregătirea viitorilor medici. „ În contextul îmbunătățirii educației medicale moderne,
problema găsirii unor direcții sănătoase din punct de vedere psihologic pentru dezvoltarea
competenț ei de comunicare în rândul studenților medi ciniști este foarte relevantă. Cu cât mai
efectiv sunt formate aceste competențe, cu atât este mai calitativă pregătirea profesională a
viitorului medic și mai eficientă este comunicarea sa ulterioară cu pacienț ii (traducerea ne
aparține) (Манулик , Михайлюк, 2013, p.19). Astfel, în domeniul medical, concomitent cu
obținerea competențelor profesionale – solide cunoștințe medicale pentru a diagnostica și trata
boala, „însușirea unei înalte competențe comunicative trebuie să constituie o prioritate pentru
profesioniștii din domeniu sănătății, în special pentru medici. Lucrul acesta presupune ca în
cadrul relației de comunicare medic -pacient, medicul să poată recunoaște și descifra corect
mesajele verbale și nonverbal e transmise de pacient. Totodată, medicul trebuie să știe și să
utilizeze modalitățile cele mai adecvate, verbale și nonverbale, de comunicări în scopul de a
transmite informații pacientului, în funcție dc situația de comunicare existentă (gravitatea bolii ,
tipul pacientului, urgența, etc.)”(Ețco,et al., 2008, p.32), deci este necesar ca medicul să posede
abilități în obținerea a cât mai multor informații de la pacient, abilități interpersonale de a

răspunde la sentimentele și îngrijorările pacientului, ab ilitatea de a crea și a menține relația
profesională/terapeutică.
„Specificitatea comunicării în medicină este determinată de faptul că relația dintre cele
două părți (personalul medical și pacientul) este mult mai complexă, implicând, pe lângă nivelu l
bazal al palierului terapeutic, și un nivel superior de comunicare de tip existențial. Aceasta din
urmă este implicată în comunicarea medicală, deoarece actul medical interferează cu destinul
pacientului, legat, la rândul său, de elemente de incertitudin e și/sau instabilitate individuală”
(Cosman, 2010, p.245).
Din punct de vedere sociologic, comunicarea medic -pacient este conceptualizată prin
prisma a trei teorii fundamentale:
1. „din perspectiva rolului social, este o relație între un profesionist și un «profan »
(Parsons,1970) – teoria (paradigma) funcționalistă ;
2. din perspectiva interacțiunii medic – pacient, comunicarea este un proces bazat pe
negocieri și tranzacții, ce presupune folosirea diferitelor strategii de convingere a
părții opuse;
3. teoria con flictului – descrie interacțiunea medic -pacient din perspectiva
divergențelor deopinie ce pot apărea și care au potențial conflictual,datorită
diferențelor de cunoaștere, tipului de personalitate, naturii bolii, intereselor și
priorităților diferite”( Frei dson,1961,apud Popa -Velea,2016, p.103)
Propunem a defini comunicarea în relația medic -pacient, având drept reper:
a) Comunicarea umană , „proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de
obicei,verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)” (Dinu, 2014, p.17)
b) Comunicarea interumană , este definită drept „ procesul de trimitere și primire a mesajelor
prin simboluri, cuvinte, semne, gesturi sau alte acțiuni” (traducerea ne aparține) (Smith, Duell,
Martin, 2000, p .69) și ca „ o modalitate reală de interacțiune între interlocutori, un schimb
continuu de diferite mesaje, care stabilește o relație ce poate influența calitativ menținerea sau
schimbarea comportamentului individului sau de grup” (Eșanu -Dumnazev, 2017, p. 15). Aceasta
presupune cel puțin două persoane în care fiecare poate juca, alternativ, rol de transmițător
(emițător), cât și receptor ( E ↔ R ) în actul de comunicare.
Comunicarea medic – pacient include actul comunicațional între doi subiecți (medic –
pacient) / echipa medicală (medic -medic), care se bazează pe schimbul de informații, opinii și
acțiuni, care au un rol determinant în prevenirea și tratarea cu succes a persoanelor care se
confruntă cu probleme de sănătate.
Medicii, în vederea st abilirii unui diagnostic, apelează la diverse metode de colectare a
informațiilor relevante despre pacient, dintre care putem menționa, cu precădere, interviul , ca

parte a anamnezei, bazat pe o succesiune de întrebări și răspunsuri. La succesul acestuia
contribuie experiența practicianului, care permite stabilirea unor relații interumane
corespunzătoare. Interviul inițiat în vederea identificării unui diagnostic nu este încheiat
întotdeauna cu succes, consumatorii de servicii de sănătate declarându -se adese a nemulțumiți de
modul în care a decurs întâlnirea cu medicul. De cele mai multe ori se vorbește despre o
insuficientă atenție sau răbdare din partea medicului, neacordarea timpului adecvat pentru
clarificarea tuturor întrebărilor de natură medicală pe car e pacientul ar dori să le adreseze, lipsa
de disponibilitate a practicianului, neînțelegerea limbajului utilizat de medic, atitudinea de
superioritate demonstrată de acesta. De cealaltă parte intervine frustrarea doctorilor, care au
senzația că le vorbesc pacienților degeaba, aceștia nerespectând indicațiile medicale; dacă
pacienții ridică, la o nouă întâlnire, aceeași problemă discutată anterior, medicul are sentimentul
că nu a fost înțeles (după Simmons et al., 1997, p. 88).
Medicina, știința despre sănăt atea și maladiile omului, reprezintă o ramură străveche a
cunoștințelor umane. Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) încă din an. 1947 definește
starea de sănătate ca fiind „ o stare completă de bine din punct de vedere fizic, mental și social și
nu nea părat doar absența bolilor sau infirmităților” . Aceasta definiție este o recunoaștere a
faptului că starea de sănătate este mai mult decât absența suferinței și durerii. Este o stare de
armonie, o stare de bine cu privire la evoluția complexului biologic, psihologic și a
dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Boala, în schimb, este definită ca „o serie de
modificări biologice și/sau dezabilități sau un risc crescut spre distres și/sau dezabilitate și
expune un anume tablou clinic”. Conform Price & Linn (1981) „ boala presupune anumiți agenți
etiologici clasificați ca fiind exogeni (fizici, chimici, biologici sau psihosociali) și endogeni (de
exemplu cei genetici)” (apud David, 2006, p. 2).
D. Cosman (2010) evidențiază două modele conceptuale de b oală: modelul biomedical și
modelul biopsihosocial. Primul este un model reducționist, încorporează dualismul cartezian,
este cauzal de tip liniar, pune accentul pe starea de boală, face abstracție de persoană, medicul
este responsabil de tratarea bolii. M odelul biopsihosocial tratează boala ca având o cauzalitate
multifactorială, consideră că psihicul nu poate fi separat de somatic, subliniază atât sănătatea cât
și boala, suferința organului induce suferința persoanei iar responsabilitatea pentru tratament și
recuperare este atât a medicului cât și a societății și a persoanei în cauză (apud Dan Vasiliu,
2014, p. 2). Un studiu mai vechi, în tratarea bolilor psihosomatice, prin îmbinarea de asistență
comunicativă și tratament placebo a relevat următoarele :

Tabelul nr.1.3. Asistență comunicativă și terapia placebo în tratamentul stărilor patologice
(Магазаник, 1991, p. 11)

Starea
patologică Nr. Pacienți Nr. Studii %, ameliorări
În medie Limite scontate
Migrenă
Insomnie
Neuroze
Stenocardie
Dismenoree
Reumatism
Hipertonie
Scleroză difuză 4908
340
135
346
88
358
240
155 5
3
6
10
4
8
9
3 32.3 %
7 %
34 %
18 %
24 %
49 %
17 %
24 % 0-58 %
0-8 %
0-61%
0-57 %
11-60%
14-84%
0-60%
0-73%

Studiul a arătat rezultate modeste în așa numitele patologii „de noapte” (insomnie, stenocardie,
hipertonie), în stare de solititudine , în pofida asistenței verbale anterioare a medicului.
Așadar, în medicină comunicarea are funcție existențială, deoarece este o condiție
fundamentală în delimitarea stării de boală și revenirea la starea fiziologică firească a omului,
cea de sănătate, nivel de comunicare interpersonală medic -pacient.
Comunicarea în medicină este veriga principală ce face c onexiunea între întreaga echipă
medicală (medic – medic; medic – asistenta medicală și alți profesioniști implicați în îngrijirea
medicală), dar și cu pacientul – beneficiarul actului medical, cât și cu aparținătorii acestuia.
Comunicarea cu pacientu l devine vitală și foarte importantă deoarece de calitatea dialogului
medic – pacient depinde stabilirea corectă a diagnosticului și prescrierea tratamentului adecvat.
„Datorită prevalenței bolilor cronice, comunicarea eficientă între medic și pacient cap ătă o
importanță tot mai mare, medicul intervenind nu doar în tratarea bolii, ci și în ajutorarea
bolnavului în rezolvarea problemelor create de boală”(Ețco,2008,p.31) .
Cu caracter conclusiv, apelăm la rațiunile pentru care am încadrat comunicarea interpersonală
medic -pacient într -un context din științele educației și subliniem faptul că aceasta se educă și
trebuie să urmeze drumul nesfârșit al desăvârșirii, așa cum medic ina și pedagogia, ca discipline –
mamă, îl urmează de veacuri.