Program de studii: [628478]

1
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
FACULTATEA DE LITERE

Program de studii:
Limba și literatura Română – Limba și literatură
Engleză

Inovare culturală
Studii de limba și literature română

LUCRARE DE LICENȚĂ

Evoluția mitului, ritualului și magicului în folclorul
universal și românesc

Absolvent: [anonimizat]
2020

2
Cuprins
1. Noțiuni generale despre folclor
1.1 Introducere
1.2 Mentalitate folclor internațional
1.3 Mentalitate folclor românesc

2. Prezența magicului în folclorul român
2.1 Apariția magicului
2.2 Magic în descântece
2.3 Magic în basme
2.4 Magic în legende și mituri
2.5 Alte obiceiuri de mare însemnătate
2.5.1 Obiceiurile calendaristice sau cele de peste an
2.5.2 Paparuda
2.5.3 Caloianul
2.5.4 Sânzienele sau Drăgaica
2.5.5 Colindatul
2.5.6 Ceremoni alurile de trecere
a) Nasterea
b) Casatoria
c) Moartea
3. Evoluția elementelor folclorice
3.1 Evoluția elementelor folclorice românești
3.2 Evoluția elementelor folclorice internaționale
4. Bibliografie

3
1. Noțiuni generale despre folclor

1.1 Intro ducere

Omul simplu, cu mentalitatea specific ă mediul ui rural, percepe lumea altfel decât
noi, cei care suntem la curent cu toată evoluția tehnologiei, ultimele descoperiri și tot ceea
ce implică astăzi urbanitate. Tot ceea ce facem noi făcea/ face și el dar în alte moduri, prin
intermediul altor mijloace. Se bazeaz ă foarte mult pe instinct observ ând toate procesele din
jurul său, viața fiindu -i ghidată de evenimentele din natură, de momentele critice din ciclul
anual. Acest om trăiește după cu totul alte reguli cea mai mare parte din acestea având
rădăcini foa rte vechi, provenite chiar de la primii strămoș i, de la primele descoperiri făcute.
Ambele categorii de oameni sunt înzestrați cu o multitudine de informații privind mediul
înconjurător dar perspectiva este total diferită.
Consider necesară explic area sensului pe care îl poartă sintagma „mentalitate
specifică mediului rural” în accepția mea . Această mentalitate este una arhaică,
caracterizată de credința în fenomene supranaturale care implică predominant magia, tot
ceea ce există are la bază o explicație de ordin natural. Este un fenomen care apare
preponderent în mediul rural dar nu este exclusiv caracteristică acestuia .
Revenind, acest om își trăiește viața într -un mod diferit , acționează după anumite
principii , dar justificare a alegerilor sale s -a pierd ut de -a lungul timpului, rămânând în urmă
doar obiceiul întipărit în instinctul său („așa trebuie făcut”) . Poate că , de fapt, aceasta este
caracteristica care diferențiază cu adevărat mentalitatea mediului rural de cea modernă ,
nevoia de a avea o explicație pentru orice ne înconjoară. Spre deosebi re de mentalitatea
nouă, cea arhaică nu variază prea mult de la o generație la a lta, ci se transmite așa cum e
ducând, după cum afirmă și Artur Gorovei, la o gândire colectivă iar apoi la ceea ce numim
astăzi – Folclor : „Toată știința aceasta despre ale lumii, tot acest patrimoniu colectiv,
moștenit din gură în gură, d e la o generație la alta , nealterat de influența civilizației și a
culturii cărturești, este ceea ce constituie un material de studii și o știință care se numește
Folclor ” 1 (sublinierile autorului)
Așadar, folclorul cuprinde tot ceea ce un popor tr ansmite de la veac la veac, de la
elemente legate de artă la povești, credințe, superstiții, t oate componentele care stau la baza

1 Gorovei Artur, Folclor și folcloristică, Editura Hyperion, Chișinău, 1990, p. 21.

4
gândirii unei comunități . După cum ne informează și Artur Gorovei, cuvântul „folclor”
„este compus din două cuvinte saxone: folk, care însemnează „popor”, și lore – „știință ”
adică the lore of the people – știința poporului .”2
Aceste „moșteniri” au la bază imagini și simboluri foarte vechi și sunt puternic
înrădăcinate în gândirea fiecărui om, indiferent de mentalitatea pe care a adoptat -o, ideea
fiind prezentă și la Eliade , în studiul său „Imagini și simboluri”: „În existența cea mai
ștearsă mișună simbolurile, omul cel mai „realist” trăiește din imagini ”3. Fiecare simbol,
imagine, sau mi t poartă o însemnătate, „ele răspund unei necesități, îndepl inesc o funcție :
dezvăluirea celor mai secrete modalități ale ființei. ”4 Un exemplu simplu este frica noastră,
a tuturor , de necunoscut, de nemaiîntâlnit, fiecare început aducând anumite dificultăți.
Această teama a pornit din cele mai vechi timpuri, socie tățile tradiționale și arhaice vedeau
comunitatea lor ca pe un microcosmos închis, înconjurat de ziduri mari și groase, tot ceea
ce se află de partea cealaltă a zidurilor fiind considerat rău-voitor, malefic, dăunător.
Această dualitate dintre bine și rău, indiferent sub ce formă, spirituală sau reală, a existat
din totdeauna în gândirea umană definindu -i acțiunile. Dacă comparăm gândirea oamenilor
din zilele noastre de pe toată planeta vom observa că indiferent de grad ul de civilizație al
comunității, de la cel mai înapoiat trib până la cea mai avansată cultură, cu toții avem
noțiunile de forță malefică și forță benefică.
S-a observat că la temelia culturii arhaice, folclorice , acționează simultan două
procese: cel al memorării și cel al imaginației, completâdu -se și determinându -se reciproc.
După prelucrarea imaginilor captate de ochi, apare procesul memorării care ulterior
facilitează crearea noilor imagini, astfel imaginația nefiind de fapt opusă realității ci în
strânsă legătură cu aceasta. Această funcție reproductivă a imaginației se bazează așadar pe
informații cumulate inițial. Cu ajutorul imaginației ritualurile capătă autenticitate, ajută
omul să se transpună în ti mpul inițial oferind condițiile necesare reușit ei.1
Deși omul modern trăiește într -o desacralizare continuă, și acest mod de viață
alterează viața sa spirituală și memoria colectivă , adâncurile imaginației sale sunt în
continuare influențate de elementele mitice . Privind faptele folclorice din ziua de azi multe
sensuri nu ar putea fi în țelese fără a arunca o privire în trecut, fără o raportare la conceptele
fundamentale întâ lnite în gândirea folclorică. Toate aceste „bunuri” sunt purtate în
memorie și actualizate prin imaginație . Cultura populară nu va putea fi niciodată înlocuită

2 Ibidem. (gorovei) P. 22.
3 Eliade Mircea, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, 1994, p. 20
4 Ibidem, p. 15

5
de cea instituțională, deoarece ea exprimă stări, emoții, gândirea nemărginită a omului
simplu, pe când cea instituționalizată este plină de reguli și îngrădiri. Cu siguranță ambele
sunt necesare dacă le vedem ca un mod de educ ație dar cultura populară poate fi prezentă și
în lipsa celeilalte pe când invers nu, deoarece părți din folclor se regăsesc în fiecare din
noi.
Caracteristica esențială care diferențiază creația cultă de cea populară este
caracterul individual sau colect iv pe care îl adoptă. Consecința colectivității rezultă în
anonimatul predominant al textelor, având mai mulți participanți la creație, numele se
pierd. Există totuși și creații atribuite pe plan local, limitate în timp și spațiu, în care
numele este prezentat din titlu, sub forma „Hora/Cântecul/Jocul lui Grigore”. O altă
caracteristică diferențiatoare este urmarea tradiție în cadrul celei populare și militarea
pentru originalitate , nou, în cea cultă. Folclorul are un caracter atot cuprinzător, oferind
informații din toate sferele lumii reale și transcedentale, într -un mod clar, accesibil, lipsit
de artificii. Așadar, pentru a regăsi legătura cu trecutul trebuie doar să apelăm la o imersie
în adâncul propriei ființe.

Gândirea magică sau gândirea superstițioasă are la bază credința că evenimentele fără
legătură sunt conectate cauzal în ciuda absenței vreunei legături plauzibile între ele ffind în
special invocate ca urmare a unor evenimente ”supranaturale”. Gândirea magică este o
sursă comună de inferențe cauzale nevalide. Spre deosebire de confuziile des întâlnite
legate de corelarea cu cauzalitatea, gândirea magică nu necesită această corelare a
evenimentelor.
Definiția precisă a gândirii magice poate varia subtil atunci când vine v orbba să analizăm
diferiți teoreticieni sau diferite domenii de studiu. În antropologie, este poziționată între
ritualul religios, rugăciune, sacrificiu și un beneficiu sau o recompensă așteptată.
Cercetările ulterioare indică faptul că gândirea magică est e de asemenea frecventă și în
societățile moderne.
În psihologie, gândirea magică este definită după credința că gândurile cuiva pot produce
mai departe efecte în lume sau că gândurile se află în legătură directă cu materializarea lor.
Aceste credințe pot determina o frică irațională de a acționa sau chiar gândi într -un anumit
fel tocmai din cauza corelării dintre gânduri și manifestarea acestora. În psihiatrie, gandirea
magică este considerată o tulburare a modului de gândire având aceleași credințe legate de
cauză și efect.

6

În religie ândirea magică este integrată intr -un mod mai puțin mistic dar la bbază se află
aceeași idee, de exemplu folosirea unui ceremonial/ritual pentru ca cel implicat să -și poată
îndeplini dorințele.

Gândirea asociativă este teme nul cheie în explicarea gândirii magice, definiția fiind ușor de
dedus și din denumire, este modul de a asocia acțiuni, gânduri , entități pe baza asemănării
dintre ele. Un astfel de exemplu, care nu implică neapărat magicul este asemănarea părților
corpulu i uman cu cele ale unei plante cu scopul poate de a aplica mai ușor un tratament. În
magie însă, această asemănare are înțelesuri mult mai puternice, vrăjitorii credeau că
asocierea dintre două lucruri poate crea o legătură reală între acestea, fiind influ ențate
reciproc. Un astfel de exemplu vizează triburile africane care cred în îmbogățirea recoltei
de banane prin atingerea acestora cu dinți de crocodil (transferarea caracteristicilor de la
unul la altul) , aceștia având o formă similară bananelor și o capacitate de regenerare rapidă.
Nu întotdeuna trebuie să existe și contact între cele două părți vizate, există variate tipuri
de practici dar principiul este același, cele două fiind leagte, acțiunea aplic ată asupra uneia
afectează și cealaltă parte. Unu le culturi credeau că întreaga lume este bazată pe acest
principiu, nereușind să facă distincția dintre obiect și înțelesul atribuit acestuia, totul era
conectat la tot, lumea fiind un întreg nedivizat.
Credințele, practicile care au la bază puterea cuvânt ului, rostirea cu voce tare care
afectează mediul înconjurător se încadrează în gândirea cu efect direct. Acest tip de gândire
impune respectarea unor reguli precum evitarea anumitor s ubiecte (nepomenirea
deavolului pentru a evita apariția acestuia), a anu mitor fraze încărcate de puteri mistice, a
rostirii numelui „adevărat” pentru a nu crea evenimente nedorite. Alte practici se bazează
pe exact opusul primei, folosirea simbolurilor , a metaforelor, fără rostirea directă și exactă.
Gândirea magică este dease menea un bun mod de a menține controlul asupra lumii
exterioare și interioare. Situațiile în care oamenii moderni fac apel al gândirea magică sunt
de obicei cele cu efect negativ asupra stării de bine , în care există prea puține explicații
logice și rațion ale. Magia este folosită pentru a restabili controlul asupra situațiilor dificile,
incerte. Deasemenea, mai multe studii arată că indivizii aflați în situații stresante sunt mai
predispuși la un comportament superstițios. Magia acționează și ca un placebbo asupra
conștiinței umane, rezolvarea chiar și prin magie a unei probleme poate restabili pacea

7
interioară. De -a lungul multor secole magia a fost cea mai eficientă m etodă de tratare a
bolilor, cel mai proba bil tot datorită efectului psihologic asupra subi ectului. Respectarea
strictă a ritualului magic fară punerea acestuia sub semnul întrebării este cheia vindecării
prin magie . Nici omul modern nu știe exact cum chimicalele din aspirină îsi fac treaba dar
are încredere că se va vindeca odată ce o ingerează , același principiu se aplică și în cazul
gândirii magice. În cadrul gândirii magice limita dintre religie, știință și magie nu este clar
delimitată toate cele trei întrepătrunzându -se constant. Copiii su nnt cei mai predispuși la
această eliminare a barier elor fiind totodată și cei mai înrăiți adepți ai magiei, chiar și în
lumea modernă.
Conceptul vestic de magie își are originile în moștenirile iudeo -creștine și greco-romane.
Tradiția a fost mai departe modelată în Europa de nord de -a lungul perioadei medi evale iar
mai apoi răspândită prin expediții de explorare, colonizări. De -a lungul poveștii magiei în
cadrul civilizațiilor vestice apare și paradigma magie -religie -știință care urmează nașterea
și moartea magiei, apariția religiei culmi nând apoi cu triumf ul științei.
Rădăcinile cuvântului ”magie” pornesc de la termenul grecesc ”magoi” care se referă la
religia unui trib din Persia numită Zoroastrism. Tradiția greco-romană spunea că
magicienii au cunoștințe secrete și capacitatea de a canaliza puterea din sau prin oricare
dintre zeitățile, spiritele sau strămoșii străvechi ai panteonilor antici. Vrăjile adresate
zeilor, focului, recoltei sunt întâlnite și în Egipt și Mesopotamia, au fost atestate c hiar și
practici legate de spiritele celor morți. Papirusuri greco -egiptene din secolul I până în
secolul IV includ, de exemplu, rețete magice care implică animale și substanțe animale,
împreună cu instrucțiuni pentru prepararea ritualului, necesare pentru a asigura eficacitatea
vrăjilor. Divinizarea a luat mai multe forme – de la arta etruscă a haruspicinei (citirea din
intestinele animalelor sacrificate) la practicile romane auguri (interpretarea
comportamentului păsărilor) – a fost practicată și la scară largă ca mijloc de determinare a
populației în implica rea în activități specifice , astfel a jucat des un rol în luarea deciziilor
politice. Deși magia a fost condamnată pe scară largă în Evul Mediu, adesea din motive
politice sau sociale, proliferarea for mulelor magice și a cărților din acea perioadă indică
răspândirea acestor practici sub diferite forme. Deasemenea, magia a servit și ca un
dispozitiv literar pentru acea vreme, nota bilă fiind prezența lui Merlin în romanele
arturiene.

8
Au fost identificate două mari categorii de magie: magia „u șoară” care include farmece
(rugăciuni, binecuvântări, adjurații), amulete și talismane de protecție, vrăjitorie (folosirea
magiei ca medicină), prezicerea și astrologia populară, trucurile și vindecarea prin ierburi;
și cea „grea”, sau magia intelectuală, inclu zând forme mai dezvoltate de astrologie, magie
astrală, alchimie, cărți de secrete și necromanție.
Gândirea magi că descrisă anterior este adeseori conectată cu un ritual fizic a cărui
menire este atât de a confirma autenticitatea gândirii magice cât și de a -i accentua efectele.
Așadar, ritualul este punerea în practică a actelor de ceremonial, este într -un mod
observa bil un comportament specific, prezent la toate societățile cunoscute. Astfel, ritualul
poate fi vizualizarea ca o modalitate de definire sau caracterizare a oamenilor. Omul este
deseori caracterizat ca fiind o ființă rațională, politică și cu capacități economice dar
totodată este văzută și ca o ființă caracterizată de comportament ritualic. Exis tă o
asemănare izbitoare între limbaj și ritual, ambele fiind esențiale omului și având la bază un
sistem de sim boluri care se bazează pe un set de reguli arbitrare. Relația complicată dar
complexă dintre ritual și limbaj poate fi observată în studierea di feritelor încercări de a
explica comportamentul ritualic. În majoritatea explicațiilor, limbajul devine un factor
necesar în teoria referitoare la natura ritualului, iar forma specifică a limbajului ritualic es te
preluat ă din cea a mitului. Atât mitul, cât și ritualul rămân fundamentale pentru orice
analiză a religiilor.
Au apărut trei încercări de a teoretiza natura și originea ritualului.
a) Cea legată de origine
Cea mai veche abordare a fost o încercare de a explica ritualul, precum și religia, prin
intermediul unei teorii care vizează originea istorică. În cele mai multe cazuri, această
teorie a presupus și o ipoteză evolutivă care ar explica dezvoltarea comporta mentului
ritualic prin istorie. Soluția care explica scopul aparent universal al ritualului depindea de
localizarea celor mai vechi culturi și culte. Savanții credeau că, dacă ar putea descoperi
această origine, vor putea explica ritualurile umane contempo rane.
Există aproape tot atâtea soluții ca și autori în această abordare. În căutarea unei origini
a ritualului, cercetările s -au îndreptat dinspre culturile alfabetizate, bine -cunoscute, la cele
care păreau a fi mai puțin complexe. Utilizarea termenilor religie și cultură primitiv ă
provine din această abordare, din timpul căutării unui răspuns la sensul ritualului, mitului și

9
religiei. Originea ritualului a fost descoperită în cultele totemice, mulți autori considerând
ca acesta a fost faza inițială a rel igiei și ritualului. Având în vedere această ipoteză,
ritualuri de purificare, de sacrificare, de venerare sunt văzute ca etape secundare ale
dezvoltării ale rialului inițial. Sfânta Impărtășanie creștină, banchetele contemporane au
deasemenea origini în v echile ritualuri totemice.

b) Cea legată de funcție
Literatura academică contemporană este bogată în descrieri ale ritualurilor observate în
întreaga lume. Dacă termenul origine poate numit central în prima abordare, termenul
funcție poate fi utilizat ca foc us principal în cea de -a doua abordare. Natura ritualului, cu
alte cuvinte, trebuie definită în funcție de funcția sa în societate. S copul funcționalismului
este de a explica comportamentul ritualic în termeni de nevoi individuale și echilibru
social. Ritu alul este astfel privit ca un răspuns al adaptării la mediul social și fizic , cele mai
multe explicații legate de ritual fiind conectate cu nevoile și necesitatea de întreține a unei
societ ăți. Mulți îndrumători religioși au considerat această explicație ca fiind cea mai
adecvată.
c) Cea religioasă
A treia abordare a studiului ritualului este centrată pe studiile istoricilor de religie. Cei
mai mulți istorici ai religiilor au considerat că compor tamentul ritual semnifică sau
exprimă sacrul (tărâmul realității transcendente sau finale). Această abordare, însă, nu a
reprezentat niciodată o explicație a ritualului. Problema de bază cu aceasta rămâne că nu
poate fi confirmată decât dacă savanții sunt de acord în prealabil cu privire la o astfel de
realitate transcendentă.

Funcțiile ritualului
Comportamentul ritualic, stabilit de regulile tradiționale, a fost observat în întreaga
lume și de -a lungul întregii istorii. În studiul acestui comportament, termenii sacru (tărâmul
transcendent) și profan (tărâmul timpului, spațiului, al cauzei și efectului) au rămas utili
pentru a distinge acest comportament de celelalte tipuri de acțiuni. Sacrul este aspectul
interzis al credințelor, miturilor și obiectelor străveci ale unei comunități. Funcția ritualului

10
în comunitate este aceea de a oferi reguli adecvate tărâmului sacru, precum și de a furniza
o legătură cu tărâmul profanului.
Deși distincția dintre sacru și profan este considerată absolută și universală, există o
variație aproape infinită a modului în care este reprezentată această dihotomie – nu numai
între culturi, ci și în cadrul aceleiași culturi. Ceea ce este profan pentru o cultură poate fi
sacru pentru alta, acest lucru poate fi valabil și în cadru l unei singure culturi. Ceea ce este
stabilit, sau considerat sfânt, pentru un rege un preot sau un șaman (un personaj religios
având puteri de vindecare și transformare psihică), de exemplu, va fi diferit de ritualul
celorlalte din comunități înrudite cu ei, chiar dacă împărtășesc aceleași sisteme de credință.
Au apărut dispute legate de ritual fiind pusă în centru relația exactă dintre ritual și
credință. Foarte puțini au fost de acord, de exemplu, cu privire la prioritatea ritualului sau a
mitului. În u nele cazuri, distincția dintre sistemele ritualului, mitului și credinței este atât
de neclară încât ritualul se crede a include mitul sau credința. Ritualul este adesea descris
ca o expresie simbolică a relațiilor sociale reale, a statutului sau a rolului indivizilor într -o
societate. Ritualul este, de asemenea, se referă la o realitate transcendentă, spirituală și la
valorile spre care aspiră comunitatea. Oricare ar fi punctul de referință, ritualul ca
comportament simbolic presupune o a bordare nonrațională. Problema fundamentală în
toate acestea ipoteză este că ritualul este descris din punctul de vedere al unui observator.
Dacă participanții la ritual sunt în esență nerationali sau raționali, în ceea ce privește
comportamentul și sisteme le lor de credințe, depinde în mare măsură de capacitatea de a
înțelege comportamentul și credința lor ca fiind simboluri ale realităților sociale,
psihologice sau spirituale.
Este necesară o nouă teorie care va depăși slăbiciunile descrierilor funcționale ale
ritualului și credinței dar până atunci, ritualul va rămâne un mister. Progresele realizate în
studiul limbajului pot fi de ajutor în conceperea unei explicații mai adecvate a
comportamentului nonverbal în general și a ritualului în particular.

Pentr u a fi mai u șor de discutat, ritualurile au fost împărțite pe mai multe tipologii.
a) Imitative
Toate ritualurile depind de un anumit sistem de credințe pentru a atinge sensul lor complet.
Multe dintre acestea sunt structurate urmând regulile mitului. Astfel de ritualuri pot fi
categorizate ca rituale imitative deoarece ritualul repetă mitul sau anum ite aspecte ale
mitului. Unele dintre cele mai bune exemple ale acestui tip de ritual includ ritualurile

11
Anului Nou, care repetă deseori povestea creației. Ritualurile de tip imitativ pot fi văzute
ca o repetare a actului creator al zeilor, o revenire la î nceputuri. Acest tip de mit a dus la o
teorie conform căreia toate ritualurile repetă mituri sau motive de bază în mituri. Așadar,
unele ritualuri repetă povestea unui mit și reprezintă un tip important de comportament
ritualic, chiar dacă acest tip nu poa te fi universalizat ca o descriere a tuturor acțiunilor
ritualice.

b) Pozitiv și negativ
Ritualurile pot fi, de asemenea, clasificate ca pozitive sau negative. Majoritatea ritualurilor
pozitive sunt preocupate de consacrarea sau reînnoirea unui obiect sau a unui individ, iar
ritualurile negative se află întotdeauna în legătură cu comportamentul ritualic pozitiv.
Evitarea este un termen care descrie mai bine ritualul negativ; cuvântul polinezian ”tabu”
(engleză, taboo) a devenit popular și ca termen descriptiv pentru acest tip de ritual.
Cuvântul tabu a fost aplicat acelor ritualuri care vizează interzisul. Astfel, ritualurile
negative se concentrează pe regulile de prohibiție, acoperind o varietate aproape infinită de
rituri și comportamente. Totuși, caracteri stica pe care o împărtășesc cu toții este încălcarea
regulii ritualice care are ca rezultat o schimbare dramatică a omului implicat în ritual,
aducându -i de obicei asupra sa o nenorocire. Contactul cu aceste ritualuri sau nerespectarea
regulilor ritualice este adesea compensată prin ritualurile de purificare.
Ritualul negativ, așa cum am menționat mai sus, este întotdeauna în polaritate cu ritualul
pozitiv. Nașterea unui copil, consacrarea unui rege, căsătoria sau moartea pot fi ritualizate
atât pozitiv, câ t și negativ. Ritualul însuși determină, așadar, caracteristica pozitivă sau
negativă a comportamentului ritualic.
c) De sacrificiu
Un alt tip de ritual este caracterizat de sacrificiu. Importanța sa poate fi observată în
cadrul ritualului de sacrificiu chiar din cea mai timpurie sau elementară formă a religie.
Semnificația sacrificiului în istoria religiilor este bine documentată istoric. Deși ritualurile
de sacrificiu sunt foarte complexe și diverse în întreaga lume, ele pot fi împărțite totuși în
două categ orii: cele în care participantul sau participanții beneficiază direct de actul
sacrificiului și cele în care un obiect este destinatarul direct al acțiunii. Această diviziune
evidențiază faptul că nu doar persoanele sunt afectate de ritualul sacrificiului, ci în multe

12
cazuri obiecte precum o casă, un anumit loc, un lucru, o acțiune (cum ar fi o vânătoare sau
un război), o familie sau o comunitate, spirite sau zei pot deveni destinatarii sacrificiului.
d) Momente de criză în viața omului
Caracteristica de bază a ritualului de criză este trecerea de la un mod de viață la altul.
Riturile de trecere au fost deseori descrise drept ritualuri care marchează o criză în viața
individuală sau comunală. Aceste ritualuri definesc adesea viața unui individ. Acestea
includ r itualuri de naștere, pubertate (intrarea în viața socială a unei comunități), căsătoria,
concepția și moartea. Multe dintre aceste ritualuri marchează o separare de o situație veche
sau un mod de viață, o tranziție care sărbătorește noua situație și un rit ual de întegrare.
Ritualurile de inițiere într -o societate secretă sau o sectă religioasă sunt adesea incluse în
riturile de trecere ca ritualuri caracteristice de tranziție. Ritualurile marelui An Nou
cunoscute în întreaga lume reprezintă, de asemenea, tr ecerea caracteristică de la vechi la
nou la o scară mai mare, care include întreaga societate sau comunitate.
Unul dintre motivele dominante ale ritualului legat de un momente de criză în viață este
accentul pus pe separare, fie ca moarte, fie reîntoarcere la pruncie sau în pântece. În India,
un exemplu izbitor este ritul hindus de a fi „născut de două ori”. Tânărul care primește firul
sacru în ritualul ”upanayana”, o ceremonie de inițiere, trece printr -un ritual elaborat care
este privit ca a doua naștere. Ritualuri precum Botezul în creștinismul timpuriu, Yoga în
India și ritualurile complexe de pubertate dintre culturile indiene din America de Nord
exemplifică acest motiv al morții și renașterii prin riturile de trecere.
Comportamentul ritual ic este în mo d evident un mijloc de comunicare nonverbal.
Ritualul studiat ca o comunicare non -verbală își dezvăluie propria structură și semantică. O
analiză completă a ritualului ar include, de asemenea, relația sa cu arta, arhitectura și
obiectele specifice utilizat e în ritual, cum ar fi formele specifice de îmbrăcăminte ritualică.
Toate aceste componente se regăsesc în contexte ritualice și toate sunt nonverbale ca
structură și semnificație. Un alt aspect care nu trebuie uitat din studiul ritualului este
aspect ul „spațiului sacru”. Timpul și locul sunt caracteristici esențiale ale acțiunii ritualice
și ambele marchează o orientare sau un cadru specific pentru ritual. Timpul și spațiul, fie
că este un teren oarecare sau un templu magnific, sunt încărcate prin ritua l și devin, la
rândul lor, sacre.

13

1.2 Mentalitate folclor internațional

„Fiecare colectivitate are o sensibilitate proprie, un spațiu anume în care se situează
întâmplările mitice, folclorul fiind „teologie și sociologie, astronomie și medicină, filosofie
și botanică, poezie și zoologie, mitologie și cosmologie, psihologie și meteorologie”. În el
se reflectă viața întregului popor, peisajul țării, obiceiuri, instituții , credințe, evenimente
istorice investite cu semnificații simbolice. ” 5
La bază , toate culturile au avut de fapt aceleași credinț e populare, cu toții am pornit
din acelaș i loc și am trecut aproximativ prin aceleași etape de dezvoltare, luând naștere un
fond cultural comun . Toate acestea au fost răspândite în lumea întreagă, transmise de la o
comunitate la alta , împărtășind cu toții aceleași simboluri și mituri . Bineîn țeles, cu trecerea
timpului și a desprinderii diverselor popoare acest fond comun a evoluat în conformitate cu
obiceiurile dezvoltate local. De aceea o multitudine de bas me, legende, superstiții păstrate
până în ziua de azi , deși aparțin de nații total diferite au foarte multe aspecte comune fiind
difere nțiate doar de amprenta locală :
ce povestește țăranul nostru povestește și țăranul din alte părți ori chiar sălbatecul
din Africa și din America. Basmele cu deosebire circulă din loc în loc, cu aceleași
fapte fantastice , cu aceiași eroi legendari – uneori chiar cu aceleași imagini, cu
aceleași expresiuni, și cu asemănările acestea merg adeseori dincolo de timpul de
azi, p ot fi urmărite până în epocile cele mai înde părtate – se știe că mare parte din
poveștile noastre erau cunoscute și vechilor locuitori ai Indiei, și egiptenilor și
grecilor. 6
Toate culturile moștenesc o serie de structuri, simboluri arhetipale (ca de exem plu:
simbolul focului, al pământului, al apei, al arborelui lumii , al muntelui) în jurul cărora se
construiește literatura, pictura, etnografia, arhitectura după psihologia și istoria fiecărei
culturi.

Magia, farmecul , supranaturalul sunt cele care constituie baza tuturor acestor practici
populare. Deși poate părea greu de crezut, în toată lumea în proporții mai mari sau mai
mici, se crede încă în vrăji și magie deși de -a lungul timpului au existat diverse încercări de

5 Munteanu Elisabeta, Motive mitice în dramaturgia românească, Editura Minerva, București, 1982, p. 133
6 Gorovei Artur, Folclor și folcloristică, Editura Hyperion, Chișinău, 1990 , p. 29.

14
a aboli aceste practici. Începâ nd din Antichitate au fost instituite diverse legi împotriva
celor care practicau magia, adesea acestea fiind drastice. În secolul XIV, magia a ajuns la
punctul culminant al existenței sale , lupta împotriva ei luând amploare, întreaga Europă
pedepsind b rutal orice tentativă, acest fapt devenind una dintre petele negre ale istoriei
lumii. Simpla denunțare a unui posibil vrăjitor, fără a avea o dovadă concretă, punea sub
urmărire individul iar pentru a scăpa de pedeapsă era nevoit să -și dovedească nevinovăția ,
fapt nu tocmai ușor. Conform unei statistici din 1794 , numărul total al c elor executați din
această cauză ajunge la a proximativ 9 443 000 de oameni. Tot în Evul Mediu au fost
inventate și diverse metode de descoper ire a vrăjit orilor, acestea presupuneau verificarea
suspecților prin supunerea lor la diferite probe, care astăzi ar putea fi considerate absurde.
În cadrul acestor probe, numite ordalii, oamenii erau lega ți și aruncați în apă iar cel care
plutea era declarat nevinova t, o altă variantă era trecerea prin foc sau luarea în mână a
fierului încins, gradul arsurii și rapiditatea vindecării fiind termenii de referință în
acordarea verdictului .
Întrebarea firească care apare este, ce anume ofereau mitul, simbolurile, elementele
acestea încărcate de magie și totodată mister? Eliade oferă un răspuns la ace astă întrebare
explicând că mituri le, riturile prezintă de fapt situații limită din viața omului, schimbări
majore sau momente de con știentizare a locului său în univers . Însușirea realului, revelarea
acestuia și inițierea erau însoțit e de practici ritualice : „Pentru gândirea arhaică realitatea
este acceptată – prin rituri și mituri – ca o realitate originară ”7. Necesitatea practicării
acestora reprezenta de fapt necesitatea salvării omului arhaic de tulburare și dezechilibru .
Magia a apărut din dorința omului de a controla natura, de a o supune voinței sale iar
pentru a realiza asta trebuia să acționeze asupra zeității prin rugăciuni în cadrul religiei sau
prin vrăji și ritualuri în credința arhaică. Artur Gorovei abordând subiectul vrăjitorilor îl
citează pe Lang: „Vrăjitorul are toate miracolele în puterea sa. El guvernează cerul; zboară
în aer; poate, după voință, să devie invizibil, să -și schimbe forma și să metamorfozeze pe
cine-i place. El este stăpân pe spirite, stă de vorbă cu morții și poate să se coboare în
locuințele lor”8 Vrăjitorul face de fapt un pact cu diavolul prin care cel dintâi capătă puteri
supranaturale iar diavolul se folosește de serviciile vrăjitorului.

7 Crețu Vasile Tudor, Ethosul folcloric -sistem deschis, Editura Facla, Timișoara, 1980, p.39
8 Gorovei Artur, Literatură populară -vol. II, Editura Minerva, București, 1985, p. 50

15
„Ritul apare ca un discurs nonverbal, modelat într -un sistem cultural larg, urmărind un
scop bine definit, o anumită eficiență în planul realității.”9 Dificultatea înțelegerii r ealități i
economice și naturale au reprezentat pentru acesta provocări permanente , curmate prin
atribuirea simbolurilor și dezvoltării ritualurilor: „Frica de aberant s -a anihilat prin
recurgerea la simbol, rit și mit. Simbolul a consacrat, deci hierofanizat, obiecte și
evenimente, transform ându-le nu de puține ori prin kratofanie, din realități malefice în
forțe benefice. Ritul a asigurat înfăptuirea acestor deziderate, iar mitul le -a îmbogățit
coerența , certificându -le. S-a ajuns printr -o asemenea modalitate comportamentală la
ieșirea din labirintul alienat. ” 10 Mihai Pop alături de Pavel Ruxăndoiu văd relația dintre
basm, mit și legendă astfel: „funcțional, legenda descrie, iar mitul explică; basmul creează
o lume nouă, care îi este proprie, reorganizând elementele de legendă și mituri primitive.”11
Desigur, toate aceste forme de a interpreta realitatea nu au fost cele mai exacte sau fidele
dar reprezintă documente de o importanț ă enormă pentru studierea modului de gândire al
oamenilor acelor societăți.

Istoria magiei în viziune Vestică

Ambivalența față de magie s -a născut în epoca creștină timpurie a Imperiului
Roman iar mai apoi în Bizanț. În perioada convertirii Europei la creștinism (c. 300 -1050),
magia a fost puternic identificată cu păgânismul, etichetă folosită de către misionarii
creștini pentru defăimarea credințelor religioase ale popoarelor celtice, germanice și
scandinave. Conducătorii Bisericii și -au îsușit și au c reștinat practici și credințe întâlnite la
nativi. Formule creștine au fost combinate cu cele întâlnite în manuscrise monar hale și în
practicile folclorice germane pentru a crea tratamente împotriva forțelor invizibile,
posedărilor demonice. Chiar dacă rel igia domina, m agia a supr aviețuit având o relație
complexă cu aceasta. Procese similare au fost înregistrate și în America Latină și Africa
unde credințele indigene în forțele spiritelor precum și practicile magice au coexistat
violent cu creștinismul.

9 Constantinescu Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986, p. 24
10 Crețu Vasile Tudor, Ethosul folcloric -sistem deschis, Editura Facla, Timișoara, 1980, p.47
11 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor literar românesc”, Edit ura didactică și pedagogică București,
1978,p.276

16
În Europa medievală înaltă (c. 1050 –1350), lupta dintre religie și magie a fost
defapt lupta împotriva ereziei, etichetă dată de către biserică credinței păgâne. Se credea că
magii, precum ereticii, denaturau și insultau riturile creștine , aceștia fiind în serviciul
diavolului. Până la sfârșitul Evului Mediu (c. 1350 -1450) și în perioada modernă timpurie
(c. 1450 -1750), magia era considerată ca făcând parte dintr -un cult demonic bine răspândit
și foarte periculos, care includea practicile condamnate ale vrăj itoriei și necromanției. Cu
toate acestea, în ciuda persecuției magiei „negre” și a presupușilor săi practicieni, în
Europa au persistat forme de magie „albă” aceasta fiind aflată la granițele dintre magie,
misticism și empirism în curs de dezvoltare. Viziunea științifică dezvoltată în societățile
vestice moderne a dus la triumful rațiunii umane. Raționalismul iluminist și știința au
revoluționat gândirea ajungând să asuprească magia. Expunerea trucurilor de șarlatani, de
clarvăzători a dus la scăderea încr ederii în magie și dezvoltarea acesteia ca mod de
divertisment.
Concepțiile occidentale despre magie, religie și știință au fost exportate și în alte părți ale
globului în perioada modernă de comercianți, cuceritori, misionari, antropologi și istorici.
Istoricii au văzut societățile complexe caracterizate de urbanizare, centralizare și tradiții
scrise ca fiind mai avansate și au calculat progresul lor ca civilizații după modelul evolutiv.
Societățile nomade, tribale, agricole sau neurbanizate, cu tradiții orale puternice, au fost
adesea percepute de către observatorii europeni timpurii ca fiind stagnante în dezvoltare,
fără istorie. Deși aceste puncte de vedere nu mai sunt acceptate, efectul lor este încă
resimțit în modul în care sunt conceptualizate magia , religia și știința.
Pe de altă parte, practici specifice identificate ca magie – de exemplu, prezicerea, vrăji le,
medierea spiritelor – se găsesc în toată lumea, chiar dacă cuvântul ”magie” nu. De
exemplu, în China, diverse practici, cum ar fi prezicerea prin oasele oracolului, ofrandele
oferite strămoșilor și arta feng shui pot fi clasificate fie ca magie, religie sau știință, dar
este discutabil dacă aceste categorii au vreo validitate în gândirea chineză; mai degrabă
aceste așa -numite practici magice s unt o parte intrinsecă a viziunii asupra lumii, exprimate
prin principalele sisteme religioase și filozofice ale acestora . În Asia de Est modernă,
conflictul dintre magie, religie și știință introdus de conceptele occidentale de magie apare
alături de o pu ternică tradiție de sincretism care îmbină știința empirică cu practicile pe
care occidentalii le percep adesea ca magie sau superstiție religioasă. Tradițiile religioase
asiatice precum hinduismul, budismul și taoismul își învață adepții că viața material ă este
iluzorie. Această viziue rațională se concentrează pe înțelegerea principiilor și forțelor

17
spirituale care se află dincolo de experiența fizică. În consecință, adepții acestor tradiții,
care au atins un nivel de înțelegere a acestor forțe cosmice, p ar adesea să aibă capacitatea
de a manipula realitatea fizică în moduri care par magice. Ideea demonstrațiilor
magicienilor de pe străzi și a fermecătorilor de șerpi din India este de a demonstra calitatea
iluzorie a realității materiale cu scopul de a atr age atenția asupra universalului,
atemporalului și cosmicului. Înșelăciunea intenționată în scopuri magice este așadar
folosită astfel pentru a ilustra iluzia înțelegerii realității umane. Dacă aceste practici se
încadrează în magi e sau religie depinde de punctul de vedere al fiecăruia.

1.2 Mentalitate folclor ro mânesc

Nici în folclorul no stru lucrurile nu stau diferit, c redința în magie a
reprezentat o parte însemnată în formarea mentalității poporului român . Gorovei citându -l
pe Vasile Alecsandri în C ucul și Turturica afirmă că „ poporul crede în puterea farmecilor
și atribuie babelor știința vrăjitoriilor, … Vrăjitoarele au putere a închega apele, a lega
ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 4 l bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale
prin descântice și prin apă neîncepută .”12 Au existat și în țările române pedepse adresate
practicanților sau doar suspecților, dar cu siguranță mult ma i puține și nu la fel de grave :
„După cum vedem, în țările noastre nu a fost o adevăr ată goană contra vrăjitorilor;
pedepsele prevăzute împotriva lor, cu un caracter pur canonic, erau blînde. ”13 primul și cel
mai vechi document în care se vorbește despre vrăjitori este cartea intitulată „Șape taine a
bisericii”, apărută în 1645 în care se prezintă pedeapsa duhovnicească pentru vrăjitori .
Studiere a cosmosului încă din cele mai vechi timpuri a dus la înțelegerea
destinului omului, a locului pe care acesta îl ocupă în el. Observând ciclurile cosmice omul
a preluat logica și ritmul desfășurării acestora și a creat câte un ritual pentru fiecare
moment important al vieții . Un procedeu frecvent în cadrul folclorului român este
personificarea, atât corpurile cerești cât și plant ele sau animalele devin personaje esențiale
ale diferitelor rituri. De exemplu, soarele veghează asupra acestor momente, noul -născut,
adolescentul, decedatul ( „dalbul de pribeag”) sunt vegheați de către acesta : „cântecele
rituale funebre, cu o funcție ac centuat inițiatică și ordonatoare, îndeamnă „dalbul călător”
să nu apuce drumul apei „că apa -i ducătoare și neîntuorcătoare!” ci să urmeze cu încredere

12Gorovei Artur, Literatură populară -vol. II, Editura Minerva, București, 1985, p . 107
13 Ibidem. p. 113

18
traseul cotidian al soarelui, întrucît astrul ceresc revine cu regularitate peste locurile pe care
le străbate”14. Anumite simboluri , ca cel al arborelui cosmic sau cel al centrului, s-au
regăsit atât în cântecul „de petrecut” cât și în colinda de fată mare din anumite zone .
Simbolul centrului este prezent prin reprezentarea vieții satului iar cel al arborelui este
reprezentat de măr. Toate aceste transpuneri de simboluri reprezintă dorința omului de a se
apropia de univers, de a deveni unul cu natura, de a le prelua spiritul.
Pentru a ilustra diferențele majore de gândire dintre comunitatea arhaică și
cea modernă Crețu Vasile Tudor prezintă o povestioară a lui Ovidiu Papadima, în care este
prezentată o întâmplare din viața unui sat românesc. Proaspăt ajuns acolo, autorul a întâlnit
a agitație nenaturală în rândul oamenilor dar în afară de gazda sa nimeni nu voia să îl
lămurească. Acesta i -a explicat cum, de ceva timp, mor din ce în ce mai multe vaci .
Evident, pentru autor, și pentru marea majoritate dintre noi cauza logică a acestei
întâmplări este, desigur, o boală bovină epidemică , vindecabilă prin vaccin are. Țăranii din
sat erau de cu totul altă părere, dădeau vina pe strigoi, ca atare, luând măsuri adecvate
acestei probleme. Sătenii au fost toți de acord să se caute toți strigoi și să li se îndepărteze
inima, doar astfel reușind să scape de ac est necaz. În consecință, au fost dezgropați doi
„strigoi” și le -au fost arse inimile, faptă care a trezit atenția autorităților pornindu -se o
anchetă asupra acestora. Tot satul s -a revoltat afirmând că indiferent de pedeapsă, ar fi
continuat cu uciderea s trigoilor pentru a -și apăra vacile. Așadar , ceea ce pentru noi poate
părea logic și natural pentru gândirea arhaică este absurd și vice versa.
Locul și timpul au valori diferite în cultura populară, putând fi caracterizate
atât pozitiv cât și negativ, p ot fi „rele” sau „bune” în funcție de încărcătura spirituală pe
care o au. Locurile rele sunt cele în care s -a întâmplat o crimă, un eveniment neplăcut, s -au
făcut farmece iar cele bune sunt de obicei casele personale, grădinile. Pentru omul arhaic
casa es te un important factor în câștigarea stării de bine, este un obiect spiritual nu doar
material, reprezintă chiar sufletul familiei. Acesta are o legătură strânsă cu locuința, îi
reprezintă liniștea și adăpostul fiindu -i greu să se despartă de casă când est e nevoit
(căsătorie, moarte), astfel apărând și diferitele ceremonialuri legate de plecarea mortului/
mirilor. Casa reprezintă și o moștenire a trecutului, o continuare a tradiției, tezaur al
familiei , în consecință mutarea este văzută ca o rupere de rădăcini. Astfel comunitățile erau
închise, același principiu de moștenire se aplica la nivel mai înalt, la nivelul satului .
Problema timpului se manifestă similar, fiind un factor important al culturii populare.

14 Crețu Vasile Tudor, Ethosul folcloric -sistem deschis, Editura Facla, Timișoara, 1980, p.49

19
Desfășurarea vieții omului se manifestă în alte condiții, are alte semnificații ca acel ea
cunoscute de noi. Timpul în viziunea omului arhaic este o entitate concretă, fiecare
activitate având un anumit timp potrivit, totul este clar, ordonat, plin de sens. Dintre cele
trei părți ale timpului: trecu t, prezent și viitor, trecutul este cel care îl interesa pe om, fiind
cel care poartă tradiția.

2. Prezența magicului în folclorul român
2.1 Apariția magicului

Inițial crearea lumii a fost văzută prin prisma miturilor ca fiind o lucrarea a
unei ființe superioare care are caracteristici asemănătoare omului, nicidecum perfectă.
Toată această creație se bazează pe continue îmbunătățiri, cu toate acestea nu a putut să o
termine singur. Î n ajutorul lui vine un alt personaj, mai radical, prin participarea
amândurora luând formă lumea. În cadrul acestei teorii, omul a fost una dintre primele
creații, fiind urmat de diferitele ființe supranaturale: îngerii, zânele, strigoii, vârcolacii,
zmei i, balaurii. Această teorie a fost schimbată odată cu apariția creștinismului pe teritoriul
tării noastre, devenind una dualistă bazată pe două extreme. Odată apărută credința în bine
și rău, a luat naștere și lupta dintre re prezentanții celor dou ă extreme. Românii fiind un
popor creștin acești reprezentanți poartă numele de Dumnezeu și Diavolul. Credința în
diavol reprezintă explicația pentru majoritatea lucrurilor rele care se întâmplă românilor ,
toate obiceiurile nesănătoase, toate acțiunile gre șite erau puse pe seama celui rău care îl
îndruma pe om să le facă. Se credea că cel care er a condus de necurat nu mai avea co ntrol
asupra propriilor acțiuni – nu le conștientiza ca fiind rele și nici nu putea să scape din cercul
vicios în care intra. În consecință pentru a scăpa de aceste obiceiuri, erau încălcate legile
Bisericii și se apela la magie : descântece, farmece , sacrificii. „Când lumea veche a ajuns la
concepția dualistă a creațiunii, când tot răul din lume a fost concentrat în diavol, era firesc
lucru să capete un mare ascendent asupra oamenilor, așa de lesne crezători, acei dintre ei
care puteau să supuie voinței lor pe acest diavol. ”15 Atât binele cât și răul au reprezentanți
atât in lumea spirituală cât și în cea reală, aceștia fiind de obicei preotul și vrăjitorul.
Reprezentanții erau considerați superiori celorlalți oameni deoarece aveau legături directe
cu zeitatea și acționau în favoarea ei.

15Gorovei Artur, Literatură populară -vol. II, Editura Minerva, București, 1985, p. 101

20
La baza multor obiceiuri românești cum ar fi Caloianul, Bocetele, Cântecul Zorilor,
Plugu șorul, stau rituri universale agrare, funerare sau de fertilitate . „Bestiarul atât de divers
al basmelor și baladelor românești ca și alaiul cavaleresc al sărbătorilor de iarnă – capra,
turca, brezaia, căluțul au rezonanțe străvechi cu ecouri în totemism și magie”16 Bradul a
ocupat mereu un rol special în folclorul românesc, fiind prezent în aproape toate riturile de
trecere, face legătura dintre spațiul ceresc și pământean, un adevărat axis mundi. Alături de
brad mai există și alți arbori utilizați în cadrul diferitelor sărbători calendaristice creștine :
salcia, stejarul, plopul, nucul , au toate efecte benefice.

Crețu Vasile Tudor, în lucrarea sa, „Ethos folcloric – sistem deschis”,
realizează o distincție între mitic și fantastic, afirmând că acestea sunt elementele
principale care influențează viața ar haică. Prin mit se creează o anumită ordine, un set de
legi menite să liniștească comunitatea oferind răspunsuri la elementele neliniștitoare, pe
când fantasticul este chiar cel care tulbură această liniște. Fantasticul este un alt factor
important în dezvoltarea mentalității arhaice, apărând odată cu ivirea unui eveniment
neașteptat care schimbă rutina, un moment de cumpănă, un cadru nefiresc.
Unele elemente folclorice au o răspândire uniformă pe teritoriul Românei
(basmele, legendele), pe când altele sunt prezente doar în anumite ținuturi.

Un vechi proverb românesc spune: „Nu vorbi de rău Diavolul pentru că nu poți ști unde vei
ajunge”. Conform mitologiei populare românești, stabilirea unei legături cu Dia volul nu
este considerată dificilă. El poate apărea ușor, mulțumit de disponibilitatea persoanei care
dorește să fie inițiată în secretele vrăjitoriei. Cei care doreau să ia legătura cu Diavolul
obișnuiau să meargă la o intersecție de drumuri, unde îi stri gau numele sau strigau cu voce
tare „Hei! Hei! Hei!" iar Diavolul apărea. În alte cazuri, șederea într -un loc necurat a fost
suficientă pentru a obține ajutorul acestuia.
Legendele antice spun că a fost odată o femeie care dorea să devină vrăjitoare, așa c ă s-a
dus la râu, unde a așteptat până la miezul nopții. În acel moment, Diavolul a ieșit din apă și
a întrebat -o de ce stă acolo. Femeia a răspuns că vrea să devină vrăjitoare, așa că Diavolul
i-a spus condiția necesară, ea trebuia să fie de acord să dans eze cu el de fiecare dată când
era lună plină pentru a i se indeplini dorința.

16 Munteanu Elisabeta, Motive mitice în dramaturgia românească, Editura Minerva, București, 1982, p.129

21
Alte povești despre vrăjitoare se încadrează într -o categorie mai amuzantă. Se spune că o
vrăjitoare fura constant laptele de la vacile unui țăran. Supărat, bărbatul a decis să prindă
vrăjitoarea, așa că s -a ascuns în grajd și a așteptat venirea acesteia. La miezul nopții,
vrăjitoarea a apărut și a început să mulgă laptele vacilor într -o plasă făcută din păr. Omul a
urmărit roată scena, dar nu a putut reacționa în niciun fel, fi ind terifiat. Odată ce vrăjitoarea
a terminat de adunat laptele de la toate vacile, ea s -a dus la bărbat și l -a întrebat: „ – Stai jos
Ivan? “, bărbatul a răspuns mecanic : „ – Stau”. Apoi vrăjitoarea i -a pus ceva în mână
spunânndu -i înainte de a pleca: „ – Iată, ține asta și continuă să stai! “. Soția care și -a
așteptat soțul până în zori a mers a doua zi dimineața să -l caute. L -a găsit așezat într -un
colț al grajdului ținând ferm în mâinile sale o grămadă mare de bălegar.

În mitologia românească, se spune că fiecare vrăjitor sau vrăjitoare are acces la o Carte
Neagră care conține toate incantațiile, cântările și formulele magice. De obicei, înainte de a
muri, vrăjitorii transmit aceste cunoștințe unui ucenic, dar uneori astfel de cărți rămân fără
stăpân. Ac esta este cazul poveștii următoare. Un tânăr a găsit o astfel de carte lăsată în
urmă de un vrăjitor care murise. Curajos, tânărul a deschis cartea și a început să citească
din ea. În timp ce citea, în fața lui au apărut demoni care cereau de lucru. Tânăru l le-a dat
inițial sarcini ușoare și, apoi, din ce în ce mai complexe. Cu toate acestea, diavolii au reușit
întotdeauna să le îndeplinească și au continuat să se întoarcă, cerând din nou de lucru.
Neștiind ce să le mai ceară, tânărul nu le -a dat nicio sarc ină. Apoi, diavolii neliniștiți l -au
ucis pe tânăr și nimeni nu a mai îndrăznit să deschidă vreodată Cartea Neagră. Se spune că
doar vrăjitorii știu ce sarcini să le dea diavolilor, făcându -i să facă lucruri precum
împletirea funiei din apă și nisip sau op rirea râurilor de a curge în mare. Totuși, această
poveste rămâne ca un avertisment pentru toți cei care îndrăznesc să se joace cu forțele
malefice, fără a ști prețul care trebuie plătit ca și consecință pentru acțiunile lor.

2.2 Magic în descântece
Începând prin analizarea denumirii acestei practici s -a descoperit o
multitudine de variante ale acesteia: „descîntec, vrajă, farmec, făcătură , bozgoane,
desfaceri, năvrăji. Această bogată terminologie arată nu numai formele variate ale practicii,

22
ci si influențele pe care practica le-a suferit: descîntec – este de origine latină, vrajă – de
origine slavă, iar farmec – de origine greacă. ”17
Descântecele care, desigur, au ca element de lucru magia, au supraviețuit
până în zilele noastre, fiind încă utilizat e în anumite comunități. Pentru a înțelege mai bine
ce implică de fapt , am selectat o serie de definiți i referitoare la acțiunea descântecelor :
„Descântecul este deci totalitatea cuvintelor pe care le rostește, vrăjitorul sau fermecătorul,
care face leacu l, vraja sau farmecul, de la care așteaptă un rezultat de mai înainte
determinat.”18 „Vraja și farmecul sînt , prin urmare, același lucru, și înseamnă operația,
acțiunea sau ceremonia săvîrșită în scop de a face cuiva un bine sau un rău, cu ajutorul
unor forțe supranaturale, de care dispune o anumită persoană, în relațiuni cu spiritele
necu rate.”19
Spre deosebire de alte practici folclorice, descântecul este actualizat în
împrejurări critice, situații limită ale existenței (apariția unei boli, suferințe din dragoste),
scopul acestuia fiind readucerea normalului, îndepărtarea chinului. Nu e ste legat de
momentele importante din viața omului și nici de anumite perioade ale anului, are un
caracter individual, imprevizibil , ocazional. Originea descântecelor se află în „cultura
primitivă a popoarelor, în credința în puterea magică a cuvântului, precum și în
convingerea că există forțe supranaturale malefice, cauze ale bolilor și ale altor nenorociri,
și forțe supranaturale benefice, opus e primelor, al căror ajutor poate fi solicitat pentru
restabilirea echilibrului.” 20Toate aceste credințe fie în bine sau în rău au influențat și încă
influențează într -o așa mare măsură mintea umană încât duce la efectul placebo.
Descântecele reprezintă încercarea omului de a supune, controla forțele
naturii prin puterea cuvântului. Au existat două elemente care au facilitat apariția și
dezvoltarea acestora: credința dualistă, într -un reprezentant al binelui și unul al răului și
credința în forța magică a cuvântului. Toate acestora le oferă o credibilitate însemnată
existența profesionistului care le practică, fie vrăjitor, șaman sau vraci.
Descântecul a fost văzut ca un mister, existând foa rte puține persoane care
cunoșteau practicile descântecului, iar acestea erau văzute ca având puteri supranaturale ,
legături cu diavolul . Din aceste motive, nu oricine avea acces la descântece , obiceiul

17 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor literar românesc”, Editura di dactică și pedagogică București,
1978,p.229
18 Gorovei Artur, Literatură populară -vol. II, Editura Minerva, București, 1985, p. 129
19 Ibidem.,(gorovei) p.128
20 Eretescu Constantin , Folclorul literar al românilor, editura Compania, București, 2004, p. 128

23
transmițându -se ca o moștenire, de la o generație la alta prin inițiere și doar prin viu grai.
Există mai multe condiții care trebuie îndeplinite ca descântecul să aibă efect, cum ar fi :
persoana care descântă trebuie să fie o femeie bătrână, să rostească un text adecvat
motivului pentru care se descântă și să folosească, atunci când este necesar, practici
extraling vistice, ca de pildă masajul sau anumite obiecte cu valoare magică. Aceste obiecte
pot fi , începând de la obiectele uzuale( pâine, apă, cărbune, cenușă, cuțit) până la diverse
plante (alun, busuioc, cânepă , cimbru, soc), fiind fiecare încărcat cu o anumită „putere ”
care contribuie la succesul descântecului.
Dintre acestea cea mai des folosită este apa, un element principal, sub
diferitele ei forme: neîncepută, descântată, sfințită, ordinară , specială . Fiecare tip de apă
este folosit în func ție de contextul în care se descântă. Apa ordinară adică cea care se
găsește în toate gospodăriile , și este cel mai des folosită pentru vindecare prin scăldări
împreună cu alte plante. Apa specială este cea care provine din anumite locuri (fântâni
părăsite, bălți) care îi conferă calități prin această proveniență. Apa neîncepută este cea
care este adusă într -un recipient din care nu s -a mai băut. De asemenea , după utilizare apa
nu mai poate fi întrebuințată , fiind aruncată într -un loc neumblat deoarece descîntătoarea
poruncește bolii să părăsească omul , aceasta ajungând în apă, în consecință putând fi
preluată de cel care calcă în ea.
Această formă de descântec prin poruncă este cea mai des utilizată . Fiecare descântec este
alcătuit dintr -un text care poate conține o formulă lipsită de înțeles, pe care doar
descântătoarea o cunoaște. Această așa zisă „formulă magică” este relativ scurtă și ușor de
reținut . Orice actualizare a desc ântecului presupune trei termeni fundamentali, în cadrul
cărora pot exista diferite relații: „performerul, cel care transmite(interpretează) mesajul și
funcția lui magică; beneficiarul, cel care primește mesajul și suportă eficiența lui magică;
forța magică sau mitică, prin definiție sacră, care asigură eficiența rituală.” 21De asemenea ,
considerându -se un fenomen sacru, „actul descînatului se consumă într -o relație directă
între agent și beneficiar”22, într -un cadru privat, la ore exact calculate, pentru ca f orțele
chemate în ajutor să poată interveni. Complexitatea descântecului diferă în funcție de boală
dar și de tradiția locală. Există și o perspectivă puțin diferită în care nu mai există o relație
directă între destinatar și beneficiar, cel din urmă devin e doar referent, poziția de beneficiar
fiind ocupată de forțele supranaturale care acționează apoi asupra referentului.

21 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor literar românesc”, Editura didactică și pedagogică București,
1978,p.139
22 Eretescu Constantin , Folclorul literar al românilor, editura Compania, București, 2004, p.132

24
Elementul cel mai important în practicarea descântecului este forța cuvântului prin care se
identifică și se diminuează până la dispariție cauza : „Boala se comportă ca o ființă
omenească. Ea poate fi desconsiderată, umilită și alungată ca un răufăcător”23. Majoritatea
descântecele au și o formulă de încheiere tipică care aduce o confirmare a îndepărtării
bolii: „și rămâne (numele pe rsoanei) curat /ă, luminat/ă, ca argintul strecurat, ca Maica
Domnului ce l -a/a făcut/ -o” ( variant ă întâlnită în Cudalbi, județul Galați)
În mare, descântecele se împart în două categorii, cele de vindecare a bolii
și cele de dragoste, acestea putând ave a rezultate pozitive sau negative în funcție de scopul
urmărit. Între cele două tipuri de descântece nu e xistă diferențe funcționale, în fond,
dragostea a fost mult timp o formă periculoasă de boală.
Descântecul de boală este în strânsă legătură cu medicina populară, acesta
fiind singurul mod de tratare în trecut din care de -a lungul timpului a evoluat și s -a păstrat
medicina naturistă de azi. Foarte multe dintre plantele folosite acum ca tratament erau
utilizate și în trecut, combinate cu practicile magice.
Descântecul de dragoste se folosește și el, de anumite substanțe și obiecte,
respectând la fel de strict momentele oportune, vizând „amplificarea frumuseții și
vizibilității în societate a unei persoane”24. Ghidarea, redirecționarea persoanelor c ătre
cineva care îl așteaptă este unul dintre obiectivele urmărite, de asemenea , nivelul de
frumusețe sau modul în care cineva este perceput pot fi schimbate prin descântece
specifice.
Actualizarea unui text folcloric într -un moment neprielnic, sau în li psa unui
element sau cadru specific putea duce la consecințe grave, un astfel de exemplu este
rostirea descântecelor în afara momentelor în care este necesară, aduce ghinion sau boală.

2.3 Magic în basme

Basmul este cea mai răspândită și intens studiată formă a imaginii
folclorului , toate culturile având repertorii bogate de basme . Acesta comunică atât
informații din trecut cât și din prezent . Prin transmiterea din cele mai vechi timpuri,
poveștile, basmele poartă informații semnificat ive despre cultura înaintașilor. Încă de la
începuturi, basmul și -a elaborat tipare fundamentale datorită cărora a avut parte de o mare

23 Ibidem ( Eretescu ) p.136
24Ibidem (Eretescu) p . 139

25
stabilitate , devenind universală în timp și spațiu. La fel ca și descântecul, basmul a reușit
să-și mențină vitalitatea până în zilele noastre deși suferă de „evidente tendințe de
diminuare a circulației și degradare a schemelor și formelor de concretizare, datorită
faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului.” În condițiile unei astfel
de evoluții basmul s -a îmbogățit constant pe fond tematic, a asimilat continuu noi valori și
sisteme de cultură. De asemenea , prin actualizarea lor în ziua de azi se adaugă sau schimbă
anumite detalii pentru a fi mai ușor de înțeles de către ascultători , aceste detali i fiind
schimbate de la epocă la alta pentru ca basmul să -și poată păstra verosimilitatea : „s -a
observat mereu în variantele contemporane înlocuirea unor personaje aproape uitate de
memoria populară cu altele de aceeași categorie, dar vii în r eprezentăril e colectivității .
Întrucât zmeii au început să se demonetizeze, să li se piardă identitatea, ei sînt înlocuiți cu
diavolii, încă vii în memoria populară și având aceleași atribute negative, în perpetuă
ostilitate cu omul. ”25 De asemenea , obiceiuri precum canibalismul, tortura, totemism au
fost înlăturate de -a lungul timpului din aceleași motive. În multe basme culese mai nou, în
ultimele decenii, apar elemente moderne ce țin de viața orașului, de tehnologia modernă
având și un vocabular axat pe realitatea contemporană. Echipamentul de luptă se schimbă,
meseriile oamenilor devin altele, adaptându -se contemporaneității.
Basmele și legendele au avut același rol în trecut, având aceeași bază –
„credința în eficiența narațiunii de a provoca anumite acțiuni dorite (vânat bogat, pește
mult și recolte abundente prin cîștigarea bunăvoinței spiri telor stăpîne peste păduri, țarine
și ape) .”26 Odată cu trecerea timpului, această perspectivă s -a dezvoltat până în punctul în
care basmele și legendele p ot fi definite separa t.
Plăcerea narării a existat din totdeauna doar func ția acesteia diferă , basmul
fiind actualizat astăzi doar ca mod de distracție în opoziție cu actualizarea legendelor care
poate avea rol didactic, ex plicativ. De la Homer (Ulise povestea la curtea lui Alcinous), la
Aristofan, de -a lungul Evului Mediu prin saloane, povestitul a fost prezent în toate
timpurile și clasele sociale. Nu doar ceea ce se povestește ci mai ales cum se povestește
contribuie la efectul de amuzament al acestuia, funcția de povestitor necesitând o anumită
„specializa re” pentru a putea menține atenția și interesul ascultătorilor . Povestitorul este cel
care controlează evidențierea secvențelor din basm prin lăsarea în suspensie a comunicării
sau adăugarea unor comentarii pe marginea narațiunii. Un mod comun prin care acesta

25 Bîrlea Ovidiu, Folclorul Românesc , vol.I, Editura Minerva, București, 1981, p. 151
26 Ibidem (B îrlea) p.139

26
verifica prezența spirituală a ascultătorilor era prin integrarea cuvântului „ciont” în
narațiune iar cei atenți trebuiau să răspundă „leveș”. Această formulă a fost preluată din
perioada Imperiului Austro -Ungar, însemnând „os” și „supă” în limba maghiară. Povestitul
implica de asemenea și anumite credințe superstițioase având și o capacitate însemnată de a
influența gândirea și atitudinea ascultătorilor. Există tot felul de c redințe care aveau rol
definitoriu în viața anumitor comunități, de exemplu cea conform căreia păstorul trebuia să
spună trei povești în fiecare seară iar după să facă o horă pentru a ține departe agenții
dăunători.
„Căutând delimitarea diferenței specifice față de speciile narative în proză,
basmul poat e fi definit ca o narațiune pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de
obicei adolescent), ajutat de animale sau obiecte cu însușiri miraculoase, care izbutește în
cele din urmă să fie răsplă tit în chip maxim ” 27 – definiți e dată basmului de către Ovidiu
Bîrlea . Același autor prezintă distincția făcută de Albert Wesselski privind categoriile de
motive prezente în basme și legende, constatând că basmul are la bază motive miraculoase
(„ale căror înțelesuri s -au pierdut, ele viețuind numai ca ficțiuni poetice”28), alături de cele
din viața cotidiană, pe când legenda, motive superstițioase („care au la bază reprezentări
curente din obiceiuri și rituri, în care se crede ”29). O altă diferență între cele două specii
este atmosfera povestirii cât și modul în care se sfârșesc : „În timp ce legenda pulsează
apăsarea destinului, teama de forțele copleșitoare, cu cît mai oculte cu atît mai fatale
omului, dimpotrivă, basmul e ilumina t de la un capăt la altul de voioșie și luminozitate.
Încrederea în forțele actantului uman a alungat orice umbră de teamă, căci adversarii , oricît
de monstruoși s -ar arăta, sînt înlăturați, calamitățile vindecate și echilibrul social
restabilit.” 30 Basmul are de asemenea niște tipare obligatorii care alătură perechi
opoziționale: interdicție/ încălcarea interdicției, blestem/ruperea blestemului, angajarea în
luptă/victoria, încercări/ trecerea cu brio a încercărilor.
Lumea basmului este cu totul diferită de a noastră, deși pornește din
realitate, deviază în supranatural, imaginar, dominante fiind elementele de vitejie și
posibilitatea înfruntării oricărui rău. Atât i ntrarea cât și ieșirea di n basm este vestită prin
formule tipice „A fost odată ca niciodată”/ „Și -am încălecat pe -o șa și v -am spus povestea –
șa”. Prin formularea „ca niciodată” se evidențiază unicitatea faptelor relatate și intrarea

27 Ibidem, (Bârlea) p. 149
28 Ibidem,(Bârlea) p. 150
29 Ibidem,(Bârlea) p. 150
30 Ibidem,(Bârlea) p. 164

27
într-o lume excepțională, iar la ieșirea din basm povestitorul ne informează că a participat
și el la toa tă acțiunea, oferind un plus de autenticitate prin formulări ca „și -am fost și eu
acolo la ospăț”. Acțiunea basmului pornește mereu din real, dintr -o situație plauzibilă, într –
un cadru verosimil, fantasticul apărând doar pe parcursul desfășurării acțiunii odată cu
declanșarea conflictului. Basmele pot fi văzute, de asemenea , ca o societate ideala, o
utopie. Există și credințe conform cărora basmul își are originea în vis și nu a apărut într -o
anumită epocă într -o anume regiune ci odată cu apari ția omenirii deoarece oamenii au visat
dintotdeauna . Basmul este și un mod arhaic de a evada din realitate, într -o lume ideală în
care totul este posibil, în care toate dorințele pot fi împlinite, în care binele învinge mereu.
Fundalul universal al basmului este com pletat de valorile fiecărei
comunități, acestea manifestându -se în mod pregnant. La nivel universal, personajele sunt
aceleași (cel mai mic dintre frați, fiul de împărat, balaurul, împăratul rău) dar capătă
caracteristici locale specifice. „Autohtonizarea eroului este adîncită însă printr -o
onomastică variată, care asociază nume proprii cu nume comune, termeni de rezonanță
arhaică cu mărci ale limbajului cotidian (Prîslea cel voinic, Pătru Cenușă, Voinic de
Plumb) . Relevarea frumuseții prin nume pare să fie caracteristică folclorului românesc. ”31
Eroul principal, tipic, este Făt -frumos „universal prin funcție narativă dar autohton prin
sonoritatea și semantismul numelui” 32iar personajul principal feminin poartă de obicei
numele de Sânziana sau Ileana Cosânzeana ambele nume exprimând caracteristici fizice
pregnante ale acestora.
Cursul povestirii este de obicei linear, personajul principal trecând prin mai
multe probe inițiatice ajungându -se la un final fericit. De-a lungul peripețiilor acesta este
ajutat de animale cu puteri supranaturale, acestea având o însemnătate sporită în existența
basmului. Cel mai des întâlnit animal, tovarășul de neînlocuit al eroului este calul. În primă
fază acesta are o înfățișare deplorabilă, urmând ca după ce este ales de erou să se
transforme într -o versiune „upgradată”, cu puteri supranaturale. Calul reprezintă un factor
important în evoluția eroului, fiindu -i sfetnic și ajutor de nădejde. De -a lungul desfășurării
acțiunii, protagonistul întâlnește diferite personaje episodice , care poartă numele de
mediatori sau ajutoare și au caracteristici neobișnuite care îi vin în ajutor pentru a -și putea
împlinii misiunea. Gerilă, Flămânzilă, Fugilă, Setilă, Lungilă sunt câteva astfel de

31 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor li terar românesc”, Editura didactică și pedagogică București,
1978,p.280
32 Ibidem (Pop, Pavel) p.280

28
personaje, numele acestora având caracter sugestiv asupra abilităților pe care le posedă,
ajutând eroul să iasă din situații care necesită strict una dintre aceste „puteri”.
În opoziție cu eroul, este prezentat antagonistul sau, „răul necesar” în
evoluția acestuia, de obicei sub forma unui zmeu urât, fioros, aparținând „tărâmului
celălalt” care face tot posibilul pentru a împiedica reușita protagonistului. Există și
personaje negative secundare care de obicei au rolul de apăra un teritoriu sau o construcție
pe care trebuie să o străbată eroul, cum ar fi balaurul sau muma pădurii. Aceste perechi de
opoziții se lichidează cu ajutorul unui sau a mai multor mediator i, narațiunea având mereu
un final fericit, eroul ajungând mereu victorios.
Un element reprezen tativ al basmului este utilizarea cifrelor „magice”,
precum trei, cinci, șapte. Cifra trei este ce a mai frecvent utilizată , existând de obicei trei
protagoniști inițial din care doar al treile a va fi demn de a participa la călătoria inițiatică,
acțiunile, cerințele apar de obicei câte trei, ajutoarele, obiectele magice de asemenea .
Noțiunile geografice au și ele conotații speciale în cadrul basmului, pădurea devine un
tărâm de tranziție, plin de încercări pentru erou, apele, râurile sunt locuite de felurite vietăți
fantastice .
O subcategorie a basmului fantastic este cel despre animale. În cadrul
acestor povestiri rolul protagoniștilor este jucat de animale, arătând momente și întâmplări
din vi ețile acestora sau relația dintre animal și om. Originea lor este foarte veche principala
sursă tematică fiind vechile mituri și credințe totemice din cadrul triburilor. Majoritatea
triburilor avea ca totem un animal considerat egal sau superior omului, av ând calități care
lipsesc rasei umane și prin divinizarea lui reușind să -și completeze aceste valori. Odată cu
trecerea timpului aceste basme și -au pierdut valoarea mitică și legătura totemică
schimbându -și forma, transformându -se în alegorie, fabulă , lege ndă, menținându -și doar
orizontul tematic. Prin evoluția omului, realizarea faptului că este superior intelectual
oricărui animal a dus la schimbarea imaginii animalului în cadrul basmului cu animale,
fiind acum satirizat, nu divinizat. Chiar mai departe d e atât, animalele ajung un mod de a
prezenta inteligența omului prin raportare la acestea, devenind un subiect de umor.
Anumite basme au ajuns să aibă caracter de legendă, răspunzând la întrebări legate de
natura animalului de exemplu de ce nu are ursul co adă, de ce câinele gonește pisica. La
nivel structural, aceste povești sunt scurte și simple fiind bazate predominant pe dialog,
datorită acestor caracteristici fiind și ușor de memorat.
Basmul fantastic a fost perceput diferit de -a lungul timpului, fiind
considerată de unii o lume fabuloasă care a existat și persistă în a exista, alții îl văd ca o

29
lume care a existat la un moment dat, dar a dispărut complet iar alții îl percep ca pe o pur ă
invenție, o minciună, lipsită de orice bază reală.

2.4 Magic în legende și mituri
Mitul povestește un eve niment petrecut în timpul sacru, primordi al, chiar
atemporal. Este un timp total diferit față de timpul profan, ireversibil , de aceea p oate fi
numit atemporal , poate fi reactualizat și retrăit într -o anumită măsură p rin nararea mitului
în cadrul unui ritual, care la rândul lui necesită un context prielnic, specific . În momentul
narării timpul profan este abolit, ascultătorii fiind proiectați alăt uri de personaje în timpul
sacru. Eliade vorbind despre acest subiect în studiul său afirmă că „mitul implică o rupere
de Timp și de lumea înconjurătoare, că realizează o deschidere către Marele Timp, către
Timpul sacru. ”33 Cele două noțiuni, sacru și profa n se definesc prin opoziție , amândouă
putând implica ficțiunea diferența fiind modul de conștientizare. Domeniul sacrului implică
toate reprezentările și conceptele magice, mitice și religioase pe când profanul se bazează
pe realitate dar și imaginație car e poate implica ficțiunea dar acesta este un proces conștient
și deliberat.
Deoarece există o mică diferența de nuanță între mit și legendă , țin să
clarific această chestiune . Mitul stă, de fapt , la baza legendei , aceasta din urmă fiind
construită pe informațiile oferite de mit având uneori mai multe variante. Amândouă
implică existența magicului și fantasticului oferind informații istorice, geografice sau de
ordin numenal. Astăzi, cei doi termeni sunt, în general, folosiți în variație liberă și pentru a
înlătura orice confuzie, îi voi folosi și eu în același mod .
Așadar, legenda sau mitul, este o narațiune cu rol explicativ care „se
concentrează în jurul trăsăturilor neobișnuite, cu vădită predilecție pentru ciudățeniile
oferite de natură și viață.”34 Particularitățile anumitor lucruri sunt cele care dau naștere
legendelor, tot ceea ce este diferit, neobișnuit are nevoie de o explicație pentru comunitate.
Așadar, „legenda are o funcție predominant cognitivă, alcătuind prin repertoriul ei temati c
un fel de botanică și zoologie folclorică, o știință a universului cosmic și teluric și al
originii lucrurilor.” Legenda a fost considerată ca având mai mult caracter de știință decât
de literatură dar această știință nu era bazată pe cunoașterea raționa lă ci pe reprezentări
imaginare, fiind de fapt o „pseudoștiință ”.

33 Eliade Mircea, Imagini și simboluri, Editura Humanitas, 1994, p. 71
34 Bîrlea Ovidiu, Folclorul Românesc , vol.I, Editura Minerva, București, 1981, p. 47

30
Existența legendei se datorează curiozității umane și nevoii de a avea o
explicație pentru to t ce ne înconjoară. Calitatea care asigură așa zisa viață a legendei este
veridicitatea. Atâta timp cât o legendă este considerată adevărată și oamenii cred în
explicația pe care o oferă, legenda persistă în timp, în consecință , în momentul în care nu
mai este considerată veridică, este dată uitării. Desigur, legendele sunt mult mai rar
actualizate decât basmele sau povestirile deoarece cele din urmă sunt narate ca mod de
distracție, existând mai multe contexte care oferă prilej decât pentru explicațiile legendelor.
Dimensiunea legendelor este predo minant redusă, personajele sunt puține
dar puternic conturate și impune încrederea în faptele prezentate. Ovidiu Bîrlea realizează
o clasificare a legendelor împărțindu -le în „tipul comentator” și „tipul explicativ ”35. Tipul
comentator prezintă profilul unu i personaj având o dimensiune mai redusă, o formă mai
simplă, lineară , chiar rezumativă . Partea narativă este redusă sau chiar inexistentă,
predominând descrierile aspectelor caracteristice. Datorită aceste i forme comprimate, acest
tip de legendă este încadrat uneori printre superstiții sau credințe .
Al doilea tip, cel explicativ este mai amplu, acțiu nea fiind împărțită în doua planuri , cel
care prezintă antecedentele, cauza și cel care prezintă efectul, motivul pentru care acel
lucru se comportă, arat ă, se numește în acest fel. Prima parte este mai lungă, ilustrând
aspecte cotidiene prin care se dă veridicitate legendei iar cea de a doua este mai scurtă și
apare ca o consecință a ceea ce a fost prezentat.
Au fost identificate mai multe subcategorii ale legendelor, acestea fiind:
etiologice, mitologice, istorice și hagiografice. Legendele etiologice prezintă proveniența
viețuitoarelor, a plantelor, a localităților, a formelor de relief sau cele mai numeroase fiind
cele cosmogonice, care explică în diferite feluri apariția lumii și a ființei umane . Cele
mitologice povestesc despre relați a dintre om și ființe supranaturale și sunt în strânsă
legătură cu sistemul de datini și credințe. Ființele supranaturale acționeaz ă predominant
negativ asupra omului, cu efect individual sau colectiv, acest tip de legendă având rol de
prevenire a apariției acestora prin prezentarea modului în care apar acestea, existând câte
un set de interdicții și soluții pentru fiecare ființă . Printre cele mai cunoscute astfel de ființe
se numără: sorbul apelor, muma pădurii, zmeul, ielele, strigoii .
Legendele istorice sunt cele mai recent apărute și prezintă evenimente legate de viața unor
personaje istorice române importante, domnitori, haiduci, eroi populari. Aceste legende
sunt inspirate din fapte reale care au avut un impact semnificativ asupra populației.

35 Bîrlea Ovidiu, Folclorul Românesc , vol.I, Editura Minerva, București, 1981, p. 56

31
Legendele hagiografice reprezintă de fapt reinterpretări ale miturilor creștine, vorbind
despre viețile personajelor biblice, distorsionând uneori poveștile originale, alocându -le
chiar semnificații contradictorii.
Desacralizarea legendelor a dus ulterior la evoluția acestora în basme.

2.5 Alte obiceiuri de mare însemnătate
Obiceiurile tradiționale românești se împart în două mari categorii: cele calendaristice și
cele de trecere.

2.5.1 Obiceiurile calendaristice sau cele de peste an

În cadrul comunităților folclorice toate momentele importante ale ciclului
natural vegetal au un obicei tradițional echivalent. Aceste obiceiuri sunt strâns legate de
ciclul agrar având rol de a asigura prosperitatea recoltei și a anului în general. În tre cut
oamenii măsurau timpul prin intermediul vegetației, observând fazele unui ciclu vegetal au
putut delimita anotimpuri chiar luni ale anului , astfel născându -se și diferitele mituri legate
de moartea și renaștere ciclică și periodică. „Se remarcă, pe par cursul întregului ciclu, o
strânsă împletire între obiceiurile a căror funcție se referă la etapele muncii (aceste având
un caracter general colectiv), la conviețuirea socială și la năzuințele individuale sau de
grup”36 Legătura dintre organismul uman și de zvoltarea naturii a fost descoperită încă din
cele mai vechi timpuri, cele două fiind unite chiar prin ideea de naștere , rodirea pământului
fiind asociată cu maternitatea. Atât existența umană cât și cea vegetală parcurge exact
aceleași etape în cadrul vie ții sale. Cele două tipuri de obiceiuri sunt strâns legate între ele
prin semnificația pe care o poartă dar și prin structura pe care sunt construite, aceasta fiind
în mare aceeași , existând chiar o simetrie între cele două. Cel mai evident paralelism este
cel dintre pământ și femeie, ambele sunt „însămânțate” dând ulterior naștere organismelor
vii. Un alt important factor întâlnit în ambele cazuri este apa, ea fiind utilizată pentru a
fertiliza pământul iar în plan uman există credință conform căreia prin scăldare sau stropire
o femeie sterilă se poate vindeca. De asemenea există riturile care sunt menite să protejeze
bobul semănat de primejdii prin anumite interdicții adresate mamei și unele obiceiuri de
respectat adresate agricultorilor. Nașterea copilulu i are ca echivalent răsărirea plantelor iar

36 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978, p.
141-142

32
perioada următoare este închinată asigurării unui mediu propice creșterii, ferindu -le prin
diferite practici de dăunători fizici sau spirituali.
Șansele de reușita ale obiceiurile agrare și a celor legate de evenimentele importante din
viața omului depindeau de obiceiurile legate de acestea, dacă ceremonialul era respectat,
forțele supranaturale erau îmbunate sau alungate iar ciclul vieții umane sa u vegetale era
lipsit de influențe negative. Complexitatea acestor obiceiuri diferă atât de la un rit la altul
cât și de la o perioadă sau o regiune la alta. După cum afirmă Dumitru Pop „Cele mai
numeroase și mai impunătoare sînt cele generate de agricultu ră, de plugărit, și faptul se
explică cu ușurință, atît prin caracterele mediului folcloric producător ( în genere satul de
tip adunat, cu o intensă viață colectivă), cît și prin miracolul oferit de natură, de zeul naturii
care moare și reînvie.” 37 Aceste manifestări sunt o dovadă a comuniunii omului cu natura
încă din cele mai vechi timpuri, explicând existențele mitice și mai apoi artistice în viața
omului.

2.5.2 Paparuda

Apa a fost mereu considerată c a având anumite caracteristici magice, fiecare tip de apă (
vie, moartă, neîncepută) fiind folosită într -un mod benefic pentru om, fără să mai vorbim
de efectele sale asupra naturii. Apa este prezentă în toate riturile de trecere legate de viața
omului și în multe dintre cele legate de ciclul agrar. Papar uda e ste una dintre aceste
practic i, folosită pentru a provoca ploaie, și a ajuta dezvoltarea culturilor într -un anotimp
decisiv. Este răspândită pe tot teritoriul țării, de aceea se întâlnește sub mai multe denumiri
: „păpălugă (Moldova), păpărugă, papalu gără (Transilvania), băbăludă, băbăruță
(Transilvania și Banat) mătăhulă, burduhoasă (Transilvania centrală), peperuie (Banat),
apoi dodoloaie, dodoliță (Banat și Crișana), iar prin Moldova nordică malancă.”38 Această
practică a fost întâlnită sub două form e, cea dintâi, întâlnită mai des, se realizează prin
mascarea unei persoane tinere (pentru o eficiență maximă trebuia respectată puritatea) cu
frunze, din cap până în picioare uneori inclusiv fața. Această ființă era denumită Paparudă
și trebuia să treacă pe la gospodării, însoțită , în timp ce aceasta realiza un dans sumar
însoțitorii cântau câteva versuri invocatoare ale ploii. Gazda trebuia să iasă cu o găleată de
apă și să ude paparuda, acest obicei având la bază magia prin analogie. De asemenea, acest

37 Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 13
38 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Minerva, București, 1981, p.395

33
tip de paparudă are și anumite perioade favorabile „între Paști și Rusalii, marțea sau mai cu
seamă joia”39 dar se practica și în restul anului, oricând era nevoie. Așadar, „scenariul
Paparudei imaginează spiritul antropomorf al vegetației (masca verde) bucu rîndu-se de
efectele binefăcătoare ale ploii ce cade din abundență asupra lui, ca urmare a invocației
adresate de către protagoniștii ritului zeității stăpînitoare a ploii”40
Cealaltă formă a paparudei are o răspândire mult mai restrânsă, întâlnită în Moldova și
Muntenia unde apare ca un dublet al primei forme. Este practicată doar într -o anumită dată,
a treia joi de după Paști, în care femei și bărbați se întâlnesc undeva cu mâncăruri și băuturi
și înainte de ospăț se udă reciproc.
Acest obicei, ca maj oritatea celorlalte din această categorie, are origini foarte vechi, fiind
întâlnită la mai multe popoare balcanice dar și indoeuropene.

2.5.3 Caloianul

Acest obicei este o adaptare a vechiului cult al zeului vegetației, care era anual omorât și
apoi re înviat pentru asigurarea prosperității. Este practicat cam în aceeași perioadă cu
paparuda, organi zându -se o ceată de fete tinere, chiar fetițe care construiesc din lut una dar
cel mai adesea două păpuși, una reprezentând tatăl soare și mama ploaie . Cel mai des,
Tatăl soare este îngropat într -un loc ascuns, în timp ce este bocit (bocetul și plânsul
reprezentând simbolic ploaia) și cântat cântecul caloianului iar mama ploaie este aruncată
în fântână. A treia zi după ce a fost îngropată, păpușa este dez gropată dacă zeul nu și -a
îndeplinit rugăciunea și aruncată, și ea, în fântână, acest eveniment fiind urmat de un ospăț.
„Tipul cu cele două păpuși se aseamănă vizibil cu practica descrisă de Theocrit, prin care
două păpuși înfățișând pe Adonis și Afrodita erau purtate de femei care le boceau și erau
apoi aruncate în mare” .41 În funcție de scopul urmărit înmormântarea păpușii alterna,
atunci când ploua prea mult se îngropa cea care reprezenta mama ploii iar dacă era secetă,
tatăl soare – textul arătând în es ență așa : „«A murit mama ploii/ Și a înviat tatăl soarelui»
sau « A murit tatăl soarelui/ Și a înviat mama ploii»”.42 Păpușa este uneori îngropată în
câmp, printre culturi pentru a avea o putere se regenerare, de reînviere mai mare.

39 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Minerva, București, 1981, p.397
40 Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 138
41 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Minerva, București, 1981, p. 402
42 Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dac ia, Cluj -Napoca, 1989, p. 156

34
Înmormântarea a fost in terpretată și ca o formă de pedeapsă, cealaltă păpușă fiind înviată și
slăvită. Ceremonialul se încheia cu o masă sau o horă arătându -și astfel bucuria pentru
reînvierea zeului.

2.5.4 Sânzienele sau Drăgaica

Acest obicei are o dată fixă, 24 iunie și urmărește să ofere prosperitate plantațiilor. Peste
acest ceremonial a fost suprapusă sărbătoarea creștină a Sfântului Ioan Botezătorul,
încercând astfel să îndepărteze practicile păgâne din popor. Fiind apropiat de solstițiul de
vară ( 21 iunie ) această perioadă este una puternic caracterizată de comunicarea dintre cele
două lumi, plină de spirite care pot interveni în dezvoltarea naturală, un moment de criză.
Din cauza acestor forțe malefice abaterea de la sărbă torirea Sânzienelor după vechiul
obicei dă frâu liber efectelor negative. Și acest obicei este practicat de fete, având un număr
variabil, dintre care una este aleasă „regină a holdelor” 43 apoi împodobită cu coroană de
spice sau flori iar cel elalte fete se îmbrăcau în rochii albe. Deși există mai multe variante în
funcție de regiune, obiectul indispensabil era coasa pe care fetele o purtau de -a lungul
marșului lor pe ogoare și ulițele satului. Fetele dansau și îngânau cântecul drăgaicei de -a
lungul întregul ui drum. Această formă de obicei este o rămășită a practicilor antice prin
care zeitățile erau solicitate să protejeze recoltele. În urma acestui ritual pământurile erau
apărate de grindină, secetă și era asigurat un rod bogat, Sânzienele fiind considerate în
credințele românești patroanele ogoarelor. Sub această denumire – Sânziene sau Drăgaice –
se găsesc și unele flori de câmp care înfloresc în această perioadă și sunt considerate foarte
eficiente în tratarea diferitelor afecțiuni , împletite și purtate și de alaiul de fete. Și în cadrul
acestui obicei femeile sunt considerate dublul pământului având astfel influențe asupra
belșugului recoltelor.

2.5.5 Colindatul

Colindul a avut mult mai multe funcții și forme decât cele pe care le
cunoaștem astăzi, d ar majoritatea au fost îndepărtate odată cu apariția creștinismului, sau
chiar integrate acestuia. La bază, colindul are origini păgâne, și a apărut ca o manifestare a

43 Ibidem (Pop) p. 183

35
sărbătoririi începutului de an și odată cu acesta a ciclu lui agrar. Trebuie luat în cons iderare
faptul că în trecut Anul nou era serbat la începutul primăverii, odată cu începerea noului
ciclu al vegetației, al celui agrar. După această schimbare, întâi ianuarie reprezenta doar
începutul anului nu și al celui vegetativ astfel ceremonialurile având o putere care acționa
în timp. „Deplin justificate la începutul primăverii, în cadrul muncilor agrare, riturile în
discuție au ajuns în situația să nu mai beneficieze de suportul oferit odinioară de
sărbătoarea în cadrul căreia s -au născut, ceea ce a făcut ca, încetul cu încetul, să dispară
fastul cu care se desfășurau inițial în această perioadă.” 44
Această perioadă avea o imensă însemnătate, se credea că în această
perioadă omul poate schimba cursul anului următor implicând atât recolta cât și pro pria sa
soartă. Acest fapt avea loc prin vocalizarea dorințelor ceea ce a dus mai târziu la
manifestarea acestui obicei de a ura. De asemenea, această perioadă era considerată
favorabilă și spirit elor, fiind astfel și periculoasă, s -a dezvoltat acest obice i prin care
spiritele rele erau alungate cu ajutorul zgomotelor de tobă aferente urărilor. Diferența
majoră între mit și colind este relația acestuia cu timpul, mitul este un eveniment petrecut
într-un trecu îndepărtat fiind mereu actualizat pe când acțiun ea colindului se petrece în
momentul desfășurării acestuia fiind caracterizat de Ovidiu Bîrlea ca fiind „un fel de mit în
acțiune, doar numai în această perioadă critică de început de an, când stihiile cosmosului se
vădesc instabile și pot fi dirijate pent ru a fi întru totul propice omului. ”45 Textul colindului
folosește doar prezentul iar cei prezenți sunt implicați direct în acțiune.
Colindatul cu măști este unul dintre cele mai vechi și cunoscutele forme ale
acestui obicei. Masca are formă animalieră și este înzestrat cu însușiri sacre având o
eficiență deosebită în a promova sănătatea și bunăstarea pământului și a omului cât și
alungarea spiritelor nef aste. Este considerat că acest obicei provine din preistorie, cu mult
înaintea cultului zeilor. Ursul este unul dintre măștile favorabile, omul îmbrăcându -se într –
o blană și imitând mersul animalului. Acesta este însoțit de mai multe persoane printre care
fiecare are un rol special: instrumenti știi, de obicei cu fluier sau tobă, ursar ul, cel care
îndeamnă și conduce alaiul și uneori un al doilea urs în chip de pui sau femelă.
Reprezentarea este alcătuită din jocul ursului, dialoguri și urări de Anul nou ca re se încheia
uneori cu o horă.

44 Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p.46
45 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Minerva, București, 1981, p.327

36
Sorcova este un alt tip de colind specific perioadei Anului nou, întâlnit pe
tot teritoriul țării. Ceata este formată de obicei din băieți tineri care colindă casele
oamenilor având ca și recuzită sorcova, adică o ramură fragedă, de pom fructifer, de obicei
măr uneori împodobită chiar cu lână sau hârtie. Cu timpul, aceasta a fost înlocuită cu bețe
împodobite cu flori confecționate din hârtie colorată. Acest obicei are la bază magia prin
contact întrucât atingerea unei pers oane cu sorcova aducea efecte germinative, prosperitate.
Copiii intrau în casele gazdelor și în timp ce recitau urările atingeau membrii familiilor cu
sorcova, tot scenariul fiind foarte simplu.
Plugușorul este o veche colindă agrară a cărei nume denotă scopul și
momentul urării, deși în ziua de azi este practicat tot în perioada Anului nou dată fiind
schimbarea de calendar . Inițial acest obicei era practicat doar de bărbați aflați în puterea
vârstei dar cu timpul au fost incluși și adolescenți chiar și copii. Textul recitat era însoțit de
sunete de clopot sau talangă, pocnete de bici contribuind la crearea atmosferei descrisă de
text, mai precis cea a aratului. Un alt element caracteristic acestui obicei agrar este buhaiul,
un instrument muzical care imi tă mugetul boului, animal nelipsit în cadrul aratului și
semănatului. Aceste obiecte care însoțesc ceremonialul au origini și roluri arhaice, clopotul
– sub forma inițială de două obiecte metalice lovit unele de altele, erau întrebuințate pentru
a alunga s piritele malefice, buhaiul – reamintește de puterile magice ale animalelor și
slăvirea acestora, biciul – similar clopotului, avea rol purificator. Uneori alaiul este însoțit
și de un plug în mărime naturală tras de boi sau de unul de dimensiuni mai mici p urtat de
oameni, împodobit cu crengi de busuioc și panglici roșii. Textul colindului este împărțit pe
mai multe episoade, delimitate de refrenul „Mânați măi flăcăi! Hai! Hai!”. După cum
susține Dumitru Pop „poezia Plugușorului reprezintă fără nici o îndoia lă un produs al
gândirii magice. Cu ajutorul cuvîntului, rostit în momentele -cheie ale vieții naturii și, legat
de aceasta, ale procesului agricol, se recrea în plan mitic imaginea plugarului primordial și
al activității sale producătoare de belșug, cu con vingerea că acea imagine va deveni
realitate în noul ciclu agrar.”46
Cea mai proeminentă și des întâlnită formă de colind este cea a cetei de
flăcăi practicată în noaptea de Crăciun și în anumite locuri de -a lungul întregii sărbători .
Această ceată se înființează la sfârșitul lui noiembrie sau chiar la începutul lui decembrie
în funcție de câte colinde sunt de învățat și este alcătuită din bărbați aflați între vârsta de 18
și chiar 60 de ani, având astfel un caracter eterogen. Ceata a re mereu un conducător, de

46 Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 105

37
obicei cel mai învârstă sau cel care știe cel mai bine colindele care îi îndrumă pe ceilalți
membrii pe tot parcursul repetițiilor și în timpul colindatului propriu -zis. Reprezentația se
desfășoară asemănător cu cea a sorcovei da r ia o amploare mai mare prin numărul mai
ridicat de participanți și însoțirea de către tobă și fluier a urărilor. Ca și cel elalte forme de
colind, și acest a este menit să aducă veselie, sănătate și belșug în casele oamenilor iar cei
care nu primesc cu col indul vor fi lipsiți de bunăstare. Textul colindului este alcătuit din
două părți, amândouă fiind urări dar prima parte este o urare indirectă, mai enigmatică iar
cea de -a doua, urarea propriu -zisă cu formulele stereotipe, simple. Textul colindei este
predominat de hiperbole și superlative, prezentând lumea doar într -un mod optim.

2.5.6 Ceremonialurile de trecere

Obiceiurile tradiționale din cadrul vieții unui om se află în strânsă legătură cu momentele
cele mai importante din viața acestuia: nașterea, căsătoria și moartea dar implică nu doar
individul în sine ci și comunitatea în care se află. Aceste trei obiceiur i sunt singurele care
se găsesc într -o formă sau alte în cadrul tuturor popoarelor. În perioadele mai îndepărtate
existau și diferite practici de inițiere a tinerilor în viața de adult care consta într -o verificare
a inteligenței, puterii și cunoașterii, o bicei transferat astăzi în basme. Ordinea vechimii
acestor obiceiuri (pornind de la cel mai îndepărtat) este înmormântarea, nașterea iar apoi
nunta. Evenimentele acestea marchează schimbări radicale în cadrul familiei sau
comunității, practicarea obiceiuri le fiind necesară pentru restabilirea echilibrului inițial.
Treptat, aceste datini au suferit schimbări, pierzându -și semnificațiile străvechi evoluând în
spre spectacol, moment artistic. Principiul de bază al acestora este trecerea individului de a
o star e la alta, această trecere implicând mereu „trei etape esențiale: – despărțirea de vechea
stare; trecerea propriu -zisă; reintegrarea în noua stare” 47 Dintre cele trei etape cea de -a
doua este cea critică deoarece individul este izolat de restul comunității aflându -se în
momentul transformării; colectivitatea având rolul de a oferii toate condițiile realizării cu
succes a trecerii. Toate cele trei obiceiuri , pentru a putea fi cât mai precis realizate au și
„rituri de anticipație (la naștere – pentru a avea copii sau pentru a purta bine sarcina; la

47 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.182

38
nuntă – ghicirea ursitului sau rituri menite să asigure căsătoria, vrăjile erotice; la moarte, –
semne ale morții apropiate sau rituri anti -moarte, descîntece)”48

a) Nașterea , reprezintă trecerea pruncului în lumea albă, un început atât biologic cât și
social. Grija principală fiind integrarea acestuia în comunitate din moment celelalte două
etape rămân necunoscute pentru noi. Copilul este întâmpinat pe lume de către moașă
aceasta urmând să predea acest rol nașilor. Obiceiurile legate de naștere încep de fapt cu
cea de a treia etapă, celelalte două fiind necunoscute dar și fără a părea să reprezinte vreun
interes. Deși despărțirea de vechea stare există, etapele legate de aceasta lipsesc c u
desăvârșire, atenția fiind îndreptată în exclusivitate către primele interacțiuni ale copilului
cu mediul înconjurător . Tot ceremonialul este unul al integrării, practicat „în intenția de a i
se asigura o intrare cât mai perfectă în această lume, de a se crea premisele unei evoluții
ideale, unui drum triumfal în această lume.”49 Textul legat de ceremonialul nașterii este
destul de simplu, reprezentat de urări legate de împlinirea fericită a destinului sau de
apărare împotriva tuturor factorilor dăunători c are îi pot apărea în cale acum sau pe
parcursul vieții. Aceste urări sunt asemănătoare celor întâlnite Anul, nou fiind vorba în
ambele cazuri de noi începuturi, în care tot textul este plin de caracteristici superlative.
Parte a ceremonialului este și petr ecerea festivă, plină de bunăstare și voioșie, prin care se
construiește cadrul prielnic începutului de viață, fiind implicită și luarea mesei împreună,
moment nelipsit în nici una dintre fazele ultime ale obiceiurilor de trecere.

b) Căsătoria reprezintă un moment culminant în viața individului, fiind un punct de
referință și graniță în existența sa în cadrul comunității. În folclorul românesc nunțile
reprezintă unul dintre cele mai complexe ceremonialuri atât printre cele de peste an cât și
dintre cele familiare, în anumite locuri fiind considerat chiar cel de cea mai mare amploare.
Obiceiurile legate de nuntă sunt cele mai noi și cele mai flexibile, apărând odată cu
dezvoltarea relațiilor familiale dar fiind diferită de la epocă la epocă. Aceas ta este singura
ceremonie în cadrul căreia toate cele trei etape sunt vizibile și intens trăite și de
protagoniști nu doar de cei din jur. După definiția dată de Ovidiu Bîrlea nunta poate fi

48 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor li terar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.183
49 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.185

39
rezumă astfel : „totalitatea actelor din scenariul nupțial au în vedere asigurarea trecerii
depline de la stadiul flăcău -fată la cel al oamenilor constituiți într -o familie ce își
întemeiază virtual și o gospodărie proprie.”50 Protagoniștii aparțin amândoi lumii albe și
rămân în continuare membrii ai acesteia schimbând d oar statutul nu și tărâmul, ca în cazul
celorlalte două obiceiuri de trecere. Nunta implic ă bineînțeles două persoane , fiecare având
roluri diferite și odată cu fiecare individ este implicată și comunitatea din care face parte,
astfel fiind și cel mai complex obicei. Acest obicei include atât socialul cât și biologicul,
numele familiei fiind dus mai departe apoi prin vii torii copii. De asemenea, căsătoria este
și cel mai echilibrat ceremonial toate cele trei etape având importanță egală, clădite pe o
construcție ce amintește de efectul oglinzii. Cei doi fac parte dintr -o lume în care fiecare
are un statut de care se despa rte, ajung în momentul tranzitoriu și apoi intră într -o stare
noua a aceleiași lumi. Textele legate de ceremonialul nunții au suferit schimbări, unele au
fost chiar eliminate „datorită pierderii coeziunii structurale bazate pe vechile funcții magice
și evo luției spre spectacol .” 51 Acestea diferă și de la o regiune a țării la alta , fiecare
comunitate având propriile particularități însă structura rămânând intactă. Această structură
a textelor se bazează pe șase tipuri de orații, fiecare având rolul său bine definit :
a) pețitul – orația pețitului (atestată documentar, conservată în zone folclorice
limitate);
b) bradul – orația bradului;
c) gătirea ginerelui și a miresei – -cîntecul la bărbieritul ginerelui și cîntecul miresei
(de despărțire);
d) schimbul de daruri – orația darurilor;
e) plecarea la cununia religioasă – iertăciunile;
f) masa mare – strigarea darurilor.52
Orațiile sunt creații de mare amploare, interpretate în momentele cheie ale obiceiurilor
oferind un caracter dramatic sau intensificând momentul de bucurie. Una dintre cele mai
importante orații din cadrul acestei ceremonii este cea a pețitului, interpretată în momentul
ajungerii mirelui la casa miresei. Acest text are o structură asemănătoar e legendei și

50 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Minerva, București, 1981, p. 42 5
51 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.189
52 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.189

40
constituie reprezentarea nunții , analogie sub forma unei vânători, mirele fiind întruchiparea
vânătorului iar mireasa este ciuta urmărită.
Orația bradului este mai rar întâlnită, a fost îndepărtată în multe dintre ariile culturale ale
țării noastre. Bradul împodobit era considerat dublul mirelui și era trimis la casa miresei
prin intermediul unui sol care trebuia să înfrunte obstacolele puse în calea lui de către
familia miresei. Acest bra d asociază la un nivel simbolic destinul omul cu cel n atural.
Cântecele de despărțire au rolul de a accentua dar și a face mai ușoară trecerea de la o stare
la alta prin exteriorizarea durerii ajutând astfel purificarea. Aceste cântece de despărțire
sunt specifice, mirele și mireasa având parte de tratamente diferite. În cazul miresei,
bocetul este obligatoriu și această etapă de trece are la rândul său două părți: aranjarea și
îmbrăcarea miresei în hainele festive și apoi despodobirea ei de aceste haine și trecerea la
cele specifice femeilor măritate. Cântecu l de despărțire al miresei este mai tragic, ruptura
de familie și casă fiind mult mai intens simțită de aceasta, uneori chiar amplificată de
căsătoria forțată guvernată de interese familiale. Prin acest cântec mireasa își ia rămas bun
de la cadrul obișnuit în care a crescut schimbând între timp cununa și voalul cu broboada,
însemnul femeilor căsătorite , și trece la o viață liniștită lipsită de distracții. Cântecul de
despărțire al mirelui este mai simplu, se bazează doar pe pregătirea acestuia prin
îmbrăcarea și bărbierirea lui, atmosfera cântecului alternând între glumă și regret. Este
prezentată și ai ci opoziția dintre viața liberă și fără responsabilități și cea a familiei, care
apare într -o lumină destul de sumbră. Ceremonialul de nuntă se încheie cu o mare masă în
familie urmată de dans, voioșie și bucurie aceasta fiind ultima fază de integrare a ce lor doi
în noul lor statut. În cadrul acestei petreceri, în anumite unele localități din centrul tării,
este întâlnit dansul miresei, în cadrul căruia, mireasa este jucată de invitați, având și acest
obicei rol de integrare.

c) Moartea reprezintă mare a trecere, cea din lumea albă în cea de dincolo, fiecare cultură
având o reprezentare proprie a acesteia. Acest ceremonial este predominat de sentimentul
despărțirii definitive și „reprezintă ceremonializarea unui eveniment biologic inevitabil, cu
implicaț ii sociale profunde, care antrenează un întreg sistem de concepte, credințe și
atitudini, ca elemente de motivație sau structură .” 53 Obiceiurile legate de înmormântare
sunt cele mai conservatoare dar diferă foarte mult de la o cultură la alta chiar de la o

53 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Fo lclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.202

41
regiune la alta dar toate au la bază cinstirea mortului. Această despărțire definitivă aduce
adeseori un dezechilibru psihologic în cadrul familiei și chiar al colectivității, deși nu este
văzută ca o încheiere permanentă a călătoriei individului , ci mai degrabă ca o trecere
ireversibilă într -o altă lume. „Moartea este concepută, imaginar, ca o lungă călătorie,
marcată și pe plan cerem onial, într -o lume similară acesteia de aici, deși opusă ei.”
54Această trecerea este una destul de firavă, echilibrul fiind ușor dereglabil iar
nerespectarea anumitor obiceiuri poate avea consecințe grave asupra comunității. În
consecință aceste obiceiuri legate de înmormântare au creau un adevărat cult al morților
prin care cei rămași în lumea albă se îngrijeau de trecerea și integrarea reușită a celui
decedat în lumea „de dincolo” pentru a împiedica întoarcerea acestuia sub forme nefirești .
Despărțirea, t recerea și integrarea sunt destinate și ameliorării suferinței celor părăsiți,
ireversibilitatea faptului provocând reacții psihice exagerate.
Textele folosite în cadrul ceremonialului de înmormântare sunt dominate de două concepții
mitice fundamentale: „1. Reprezentarea morții ca o lungă călătorie (mitul marii treceri este
de fapt al marii călătorii); 2. Reprezentarea nupțială a morții (alegoria moarte -nuntă) ”55
Prima dintre ele are o formă mai generală, utilizată mult mai des, incluzând cântecul
zorilo r și cântecul mare pe când cea de -a doua, cântecul bradului, are o utilizare mult mai
restrânsă, fiind aplicată doar în anumite condiții. În aceste texte de ceremonial decedatul
este numit „dalbul de pribeag”, dalb fiind forma veche a adjectivului alb simb olizând
puritatea actului iar pribeag provine din credința conform căreia moartea este „marea
călătorie”. Cântecul zorilor este „piesa cu cea mai mare capacitate de conservare din
întregul ansamblu”56 și este cântat, după cum se deduce din titlu , în zorii z ilei în fiecare zi
până la înmormântare, în casa defunctului . Acest moment al zilei este personificat ,
adresându -i-se direct cu diferite motive (să răsară mai târziu să poată fi îndeplinite toate
cele necesare sau chiar în anumite regiuni să răsară mai devreme pentru a -l întoarce pe
decedat în lumea luminată), în funcție de regiune. În acest cântec se vorb ește despre
pregătirile care sunt necesare ca dalbul de pribeag să aibă o trecere cât mai lină, de
exemplu masa ceremonială, lumânarea care să -i ghideze drumul, carul cu boi să -l ajute în
călătorie.
Cântecul de despărțire este de asemenea cântat în casă, la căpătâiul decedatului și cuprinde
momentul despărțirii de familie, trecerea, până la integrarea în lumea celor morți. Acest

54 Ibidem (Pop, Pavel) p.203
55Ibidem (Pop, Pavel) p.205
56 Ibidem (Pop, Pavel) p.206

42
cântec este dedicat desprinderii de lumea celor vii, de statutul pe social și biologic marcând
astfel momentul morții.
Cântecul mare reprezintă nucleul acestui ceremonial și are rolul de a -l îndruma pe pribeag,
de a-l ajuta să alea gă căile corecte , „calea spre țara fără dor și milă este «lungă, fără
umbră» și alegerea drumului bun este esențială pentru marea călătorie. ”57 Acest cânt ec are
o formă asemănătoare basmului, dar spre deosebire de basm, aici naratorul oferă indicații
protagonistului , să aleagă mereu calea dreaptă în loc de cea stângă . Structura cântecului o
respectă pe cea a basmului, având așadar un univers care include at ât binele cât și răul,
întâlnirile cu ajutoarele reprezentate aici sub forma unor animale ( de obicei vidra și lupul )
– vidra îl ajută să treacă apa Lethei în urma căreia uită de existența terestră iar lupul îl
îndrumă printr -o pădure, ultimul obstacul în aintea intrării propriu -zise în lumea de dincolo.
La intrarea defunctului în noua lume trebuie plătită vamă , aceasta fiind alcătuită din
darurile oferite principalelor rude. Prin acest ultim pas defunctul este introdus în lumea
celor morți, o lume în care îi este asigurată pacea. Acest obicei este păstrat din străvechi,
fiind echivalentul ofrandelor oferite de către egipteni, greci și romani în momentul mo rții
cuiva, în semn de provizii pentru drumul răposatului.
Cântecul bradului reprezintă o etapă în cadrul ceremonialului de înmormântare care apare
doar în cazul particular în care cel decedat este ne căsătorit . Acest obidei s -a dezvoltat din
„obiceiul gen eral răspândit în țara noastră de a se pune un brad împodobit lîngă crucea
morților tineri, flăcăi și fete.” 58Cântecul descrie atât etapele tăierii și împodobirii în chip
de mireasă a acestuia cât și rolul pe care acesta îl are în călătoria dalbului de pri beag.
Bradul este personificat luând rolul simbolic al miresei /mirelui deoarece defunctul nu poate
trece pe lumea cealaltă fără a avea parte de acest eveniment în viața sa, astfel
înmormântarea are și rol de nuntă. În localitățile de câmpie, unde bradul es te întâlnit mai
rar, acesta este înlocuit cu un pom fructifer de obicei măr sau prun.
Bocetele sunt factorul nelipsit al ceremonialului de înmormântare și sunt integrate pe tot
parcursul acestuia. În anumite regiuni înmormântarea nu poate fi concepută fără existența
bocitoarelor de aceea „există în anumite regiuni femei mai pricepute care sînt chemate sau
vin din proprie inițiativă și îndeplinesc această practică îndătinată. Ele bocesc mai cu
seamă în momentul înmormântării, acasă, pe drum și la cimitir, fie singure, fie împreună cu

57 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978,
p.211
58 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Minerva, București, 1981, p. 463

43
femeile din familia mortului.”59 Aceste creații au un grad ridicat de spontaneitate și
libertate și nu influențează în vreun fel drumul dalbului de pribeag, este doar o fo rmă de
refulare a durerii, ajutând psihologic acceptarea evenimentului. Bocetul devine uneori o
manifestare a disperării ducând la manifestări exagerate „gesturi și acte care par neînțelese:
smulgerea (sau raderea) părului, culegerea lacrimilor într -o năfr amă pusă apoi lîngă mort,
dar mai cu seamă zgîrierea pînă la șiroirea sîngelui, cauzarea de răni adînci în obraz sau la
mîini” 60 Din simplul act cathartic, bocirea a ajuns să devină o datină obligatorie în cadrul
acestui ceremonial având și rămășițele cre dinței cum că decedatul ar putea percepe până la
înmormântare ceea ce se petrece în jurul său bucurându -se să vadă că este regretat. Deși se
bucură de o mare libertate la nivel structural și formal, și această manifestare se supune
totuși câtorva reguli: p ot boci doar femeile , de la răsărit până la apus p ână este
înmormântat. În timpul nopții poate fi întâlnit cântecul de priveghi, care este menit să țină
departe spiritele rele.
Alte obiceiuri funerare
Dacă familia mortului rămâne fără lacrimi, ei pot angaja așa numitele „bocitoare”, femei
care se plim bă în cerc în jurul d ecedatului plângând în hohote și jelind.
Lumânările sunt un alt element de nelipsit din ceremonialul funerar , fiind obligatorie
menținerea permanentă a unei lumânări aprinse pentru dec edat. Acest obicei este menit să
ghideze sufletul în călătoria acestuia în viața de apoi. Români au păstrat o zi specială pe 21
noiembrie, în care sunt amintiți cei decedați toate rugăciunile din acea zi fiind dedicate
acestora. Deasemenea, celor care nu a u avut parte de veghea lumânării când au murit, în
special în cazul celor care s -au sinuncis sau au murit departe de cei dragi, le este aprinsă o
lumânare în această zi. Conform credinței populare această lumina le va ghida sufletele
pentru a -și găsi liniș tea în viața de apoi.
„Priveghiul” sau vegerea mortului durează trei zile timp în care un preot citeste zilnic
rugăciuni. Morții sunt transportați la cimitir într -o mașină specială într -un sicriu deschis,
care trebuie să se oprească de șapte ori, acestea semnificând oprir ile lui Isus pe muntele
Golgota. Dacă mașina cu sicriul trebuie să traverseze o apă, o pânză este aruncată peste
aceasta, astfel încât defunctul să nu își vadă propria reflexie, în caz contrar, sufletul ar fi
prins în această lume și ar deveni o fantomă. Pe a celași principiu, toate oglinzile și
recipientele dechise, cu g ură largă trebuie acoperite cu materiale negre. Dacă familia

59 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică București, 1978, p.
224
60 Bîrlea Ovidiu, Folclor Românesc, Editura Mi nerva, București, 1981, p.474

44
mortului rămâne fără lacrimi, ei pot angaja așa numitele „bocitoare”, femei care se plimbă
în cerc în jurul decedatului plângând în hohote și jelind.
La cimitir, preotul aruncă pe sicriu vin și ulei, apoi începe sluja specifică. Odată ce s -a
încheiat ceremonia , toată lumea se întoarce la casă decedatului, unde rudele acestuia au
pregătit mâncare și simbolica colivă. Ca parte a pomannei , săracilor li se oferă haine și tot
felul de obiecte în numele defunctului. Se spune că tot ce va primi va fi folosit de către
defunct pe lumea cealaltă. Pomenile sunt des repetate după înmormântare, la o săptămână,
la o lună, după trei, șase luni și un a n.

3. Evoluția elementelor folclorice

Toate faptele de folclor, fie ele basme, cântece sau dansuri, au ajuns
până în prezent prin moștenire. Forma sa actuală reprezintă un proces de creație
întins pe o perioadă foarte lungă de timp, la care au participat numeroși creatori.
Transmiterea acestora generațiilor următoare se va realiza în același fel, prin
contribuția altei serii de creatori, determinând astfel existența creațiilor colective în
timp. În momentul în care ceva nou era introdus într -un anumit pro ces folcloric,
colectivitatea era cea care controla compatibilitatea acesteia cu cerințele și gustul
colectiv. Toate aceste fapte de folclor au reprezentat și vor reprezenta o bogată
perspectivă asupra mentalității superstițioase, tradiționale care ne va a juta să
înțelegem mai bine modul în care își trăiau, organizau și înțelegeau viața
predecesorii noștri.
Obiceiurile au suferit de -a lungul timpului diverse transformări,
adaptându -se mereu la mentalitatea actuală a epocii, așadar, funcția sau semnificați a
este diferită nu doar de la o epocă la alta dar și în cadrul aceleași epoci de la o
regiune la alta. Cu siguranță, odată cu trecerea timpului și dezvoltarea mentalității,
elementele folclorice precum miturile, legendele, descântecele, se laicizează, se
degradează dar nu dispar în totalitate. Acestea sunt mult prea adânc înrădăcinate în
subconștient , fac parte din ființa umană, de aceea pot fi considerate nemuritoare .
Bineînțeles, mentalitatea modernă vede aceste credințe ca fiind aberante, găsind
funcționalitatea practicilor neplauzibile. Trebuie să admitem că este greu de
demonstrat cum poate magia sub stitui tot ceea ce științele pot explica deja, aceasta

45
fiind și una din cauzele principale care au desființat aceste credințe. Tot ceea ce
știința demonstrează prin intermediul fenomenelor f izico-chimice, magia atribuie
supranaturalului, cosmosului, factori mai puțin credibili în mentalitatea omului
modern: „Ideea pe care omul modern și -o face despre magie este foarte stranie: el
nu vede în magie decât o îngrămădire rizibilă de rețete și metode ce țin de o
concepție primitivă, neștiințifică, despre natură. ” 61
Ion Petru Culianu vede totuși o legătură între magie și știință :„Ceea ce magia are în
comun cu tehnologia modernă este faptul că pretinde să parvină, cu alte mijloace, la
aceleași rezultate : comunicare la distanță, transporturi rapide, călătorii
interplanetare fac parte din isprăvile curente ale magicianului. ”62 Autoru l consideră
că știința a ajuns de fapt să substituie, sau chiar să îndeplinească ceea ce magia
promitea. Așadar, deplasarea rapidă dintr -o parte în alta a lumii, comunicarea la
distanțe foarte mari, producerea luminii, zborul, posibilitatea de a deține memorie
infinită, toate acestea au devenit accesibile tuturor spre deosebire de momentele în
care acestea erau cunoscute doar de cei inițiați în practicile magice. Apariția
televiziunii, a radiodifuziunii, cinematografiei, au reprezentat factori importanți în
modernizarea și trezirea conștiinței colective , de asemenea reprezentând un mod de
distracție și distragere a atenției de la evenimentele folclorice . Noile invenții, marile
descoperiri ale perioadei moderne au dus la s chimbări radicale ale modului nostru
de a ne raporta la Pământ, la Univers. Experimentăm senzații neîntâlnite până
atunci, ca de exemplu perceperea vitezei , fapt ce modifică noțiuni înrădăcinate în
conștiința umană cum ar fi timpul și spațiul. Spațiul devi ne o noțiune relativă,
aproape inexistentă, mai rămânând de rezolvat doar problema timpului. Toată
această tehnologie care facilitează deplasarea rapidă dintr -un punct în altul a fost
reprezentată în trecut în cadrul miturilor și practicilor magice. Un sub iect înrudit cu
această problemă este zborul, care a preocupat oamenii din cele mai vechi timpuri,
astăzi apropiindu -se de această noțiune, autorii încearcă să redea în cuvinte această
senzație doar imaginată în trecut. Până foarte târziu calul a fost singurul dar și cel
mai rapid mod de deplasare . În cadrul basmelor acesta căpăta puteri supranaturale,
printre care se numără și viteza extraordinară, imposibil de obținut și în zilele

61 Culianu Petru, Eros și magie în Renaștere 1484, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 21
62 Ibidem (Culianu) p. 22

46
noastre. Calul năzdrăvan zboară repede „ca v întul și ca ca gîndul” 63, hrănindu -se,
după cum observă Dim. Păcurariu , cu jăratec, anticipând cumva era mijloacelor de
transport. O altă reprezentare a aceleiași preocupări pentru zbor apare încă din
mitologia greacă, povestea lui Dedal și Icar care inventează un mecanism de zbor
încercând să întreacă limitele fizice umane. Zborul a fost mereu considerat ceva
interzis, imposibil sfidător, de a ceea noua epocă a invențiilor provoacă adevărate
șocuri în gândirea arhaică. D. Păcurariu observă influența acestui mit și în literatura
româ nă în cadrul baladei meșterului Manole:
Când construcția mănăstirii este în sf îrșit terminată , în urma zidirii soției lui
Manole la temelia edificiului, domnitorul Neagoe îi întreabă pe meșteri dacă pot
ridica o construcție similară, mai frumoasă. La răspunsul afirmativ al meșterilor,
voievodul gelos dă ordin să se retragă schelele și scările și s ă fie lăsați meșterii pe
acoperiș. Aceștia își fac aripi de șindrilă și încearcă să coboare zburînd, dar se
prăbușesc și mor.64
Viteza și puterea oferită de aceasta devine cea mai nouă temă în literatură,
manifestându -se inclusiv în cadrul celor mai noi act ualizări ale basmului. Lumea
văzută dintr -un vehicul diferă mult de cea admirată în lipsa mișcării, tot peisajul se
transformă într -un amalgam de culori, detaliile se pierd, punctele devin linii .
Se trece de la colectivitate la individualitate, relațiile dintre oameni, fie familiale sau
formale se schimbă radical. Apartenența la grupuri sociale capătă un alt rol, o altă
importanță, aceste grupuri nu mai sunt permanente, nu mai au același impact asupra
individului și nu mai implică la fel de multe responsab ilități. Fiecare are dreptul de a alege
în ce își dorește să creadă , cum vrea să acționeze, noțiunile de bun și rău devenind mult
mai relative și subiective.
După cel de -al doilea război mondial, descântecele și miturile au părăsit
aproape de tot sfera ritualului și au ajuns să fie privite doar din perspectivă poetică, fiind
analizată structura, pierzându -și rolul pe care îl purta u în trecut, cel de transpunere într -o
altă stare, perioadă.
Or, se cunoaște bine adevărul că, în contactul lor cu realul, multe dintre
manifestările folclorice (obiceiuri, practici rituale, ceremonii, producții epice) au
înregistrat un acut proces de desacralizare și demagizare. Acest fenomen n -a atras

63 Păcurariu Dim., Teme, motive, mituri și metamorfoza lor, Editura Albatros, București, 1990, p.177
64 Ibidem (Păcurariu) p.179 -180

47
însă după sine dispariția sau desemantizarea respectivelor rea lități culturale. Omul
spațiului folcloric, în condiția sa de creator de cultură, a îmbogățit în permanență
fondul propriului său ethos cu accente și sugestii spirituale noi, renunțând la cele
devenite anacronice.65
Cu toate acestea, câteva obiceiuri străve chi încă se mai practică și în zilele noastre.
O mică parte au reușit să supraviețuiască tuturor opresiunilor, printre ul timele
numărându -se comunismul , care a militat puternic împotriva descântecelor și
diverselor moduri de vindecare nonconformiste . Un alt important factor în
înlăturarea vieții era reprezentat de Biserică. Aceasta lupta împotriva vechilor
obiceiuri, tradiții și credințe pentru a -și putea impune propriile reguli, astfel
Biserica intervenind și influențând major păstrarea credințelor a rhaice.
„Creștinismul distruge elementele păgâne sau le convertește în noi reprezentări. Sf.
Simion, numit și Stîlpnicul, este noul Atlas creștin. În legenda meșterului Manole
se înalță o biserică creștină, dar sacrificiul e păgîn. Pe casele țărănești apar e crucea,
iar pe porți e sculptat soarele.”66 Pentru a reuși să se impună considerabil, religia a
integrat în cadrul practicilor religioase și câteva din cele păgâne, transformându -le
în așa fel încât să servească scopurile Bisericii. Creștinii considerau c ă boala era
adusă de Necurat ca o pedeapsă asupra acțiunilor lor. Omul putea fi posedat sau
controlat de acesta și metoda de îndepărtare a celor rele, operată acum de preot,
corespunde în plan mitologic descântecului. „Vindecările bolilor, pe care primii
creștini le făceau în mare număr, nu erau luate numai drept o minune a divinității,
dar erau încă, în ochii lor, un semn al victoriei lui Hristos asupra Infernului.”67
„Noțiunea de folclor contemporan se definește prin tot ce există în circuitul
folcloric vi u al unei epoci: bunurile tradiționale, modificate și adaptate cerințelor
epocii respective, alături de creații noi, izvorîte din spiritul epocii.” 68 Deducem din
această definiție că folclorul contemporan se ocupă nu doar cu culegerea și
clasificarea textelor folclorice dar și studiul evoluției proceselor folclorice în raport
cu mediul în care se păstrează și conservă.

65 Crețu Vasile Tudor, Ethosul folcloric -sistem deschis, Editura Facla, Timișoara, 1980, p.99
66 Munteanu Elisabeta, Motive mitice în dramaturgia românească, Editura Minerva, București, 1982, p. 130
67 Gorovei Artur, Literatură populară -vol. II, Editura Minerva, București, 1985, p. 35
68 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor literar românesc”, Editura didactică și pedagogică București,
1978,p.53

48
O problemă întâlnită pe parcursul acestor studii a fost delimitarea , pe plan folcloric,
a ruralului de urban . Mediul urban a fost văzut de tradiționaliștii care căutau atestări
ale culturii primitive ca fiind un mediu neprielnic tradiției, care duce la dispariția
acesteia, satul reprezentând obiectul exclusiv de studiu. În ciuda acestor
evenimente, d upă cum afirmă autorii studiului „Folcl or literar românesc”, mari
autori de basme din literatura universală, ca Frații Grimm, sau locali, Petre
Ispirescu, au găsit surse de basme în mediul urban, arătând că păstrarea creațiilor
folclorice sătești s -a extins și în cadrul orașelor.
Două mari ten dințe caracterizează mediile folclorice: cea de a păstra cu strictețe
elementele folclorice și cea de a înnoi, de a schimba, aceste fenomene determinând
viteza de evoluție a unui folclor și diversitatea acestuia. Aceste tendințe diferă în
funcție de vîrstă și sex, bătrânii și femeile fiind mai reticenți la schimbări, pe când
tinerii și bărbații fiind mai deschiși. Moduri le de gândire diferă de asemenea de la o
regiune la alta, cel mai apropiat exemplu de noi fiind diferența de mentalitate
tradițională din zona moldovei față de cea din Ardeal . Datorită acestor atitudini
diferite, tradiționalul și inovația au ajuns să coexiste „implicînd obiceiuri noi ală turi
de cele vechi, nunțile moderne alături de cele tradiționale, pomul de iarnă alături de
plugușor sau colinde”. 69 În ciuda tuturor schimbărilor relativ recente care tind spre
a raționaliza mintea umană , omul are încă nevoie să -și satisfacă și latura spi rituală,
activă de mult mai mult timp. Echilibrul între vis/imaginație și realitate, intuiție și
rațiune reprezintă o necesitate în atingerea armoniei interioare.
Pentru ca inovația să devină parte a folclorului trebuie mai întâi să
devină tradiție, adic ă să ajungă parte a sistemului de valori. Procesul de înnoire a
folclorului este deci determinat de modul de evoluție a mentalității, a gradului de
cultură, a conștiinței sociale a comunităților, schimbările manifestându -se inițial „în
funcția faptului fol cloric; schimbările de funcție determină schimbări de conținut,
modificarea mesajului creației folclorice.”70 Aceste schimbări variază de la o
specie folclorică la alta, nivelul la care se manifestă acestea (formă sau conținut)
fiind diferit. Descântecele au o mare stabilitate, ne putând fi modificate în
conformitate cu dezvoltarea societății, pe când basmele au doar forma fixă și

69Ibidem (Pop, Pavel) p.68
70 Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor literar românesc”, Editura didactică și pedagogică București,
1978,p.69

49
conținutul variabil cerințelor momentului , adaptabil de aceea cele din urmă fiind
mult mai rezistente în timp. Ritualul a evoluat în ceremonial, cetele de fecior i au
dispărut apărând grupurile de dansatori , acestea și -au pierdut forța conținutului,
având și mici schimbări la nivelul formei : „acest proces este marcat prin evol uția de
la rit la ceremonial și spectacol, pe parcursul căreia anumite modele și limbajul
corespunzător lor se conservă, pierzându -și valoarea de rit sau magie, dar păstrînd
structuri care au derivat din aceste funcții și deci le amintesc. ”71
Actele folc lorice și -au pierdut semnificațiile, astăzi fiind văzute doar
ca niște simple acte ceremoniale , se schimbă accentul de pe magic pe artistic, de pe
sacru pe profan, devenind subiecte de spectacol , toate aceste schimbări necesitând
noi interpretări. Textele folclorice rămân ca obiecte de studiu a diverselor
psihologii populare pe când, d iferitele practici, ca de exemplu atingerea mielului de
Anul Nou, aruncarea boabelor de grâu peste mire și mireasă, stropirea cu apă a
fetelor , care au avut toate o i mportanță deosebită în apărarea de cele rele , ulterior s-
au transform at în obiceiuri practicate doar pentru a menține tradiția , ba chiar mai
mult, au devenit servicii plătite. Folclorul este reprodus astăzi „artificial”, cântecele
populare sunt cântate de oameni care apreciază acest gen dar nu fac neapărat parte
din acea comunitate iar din această cauză ei nu reușesc să mai transmită mesajul
folcloric tradițional, ci unul artistic. Acesta este de asemenea prezent și sub forma
festivalurilor cu tematică popu lară fiind puncte de atracție turistică cu funcție strict
de spectacol. Aceste abateri de la cultură din mediul rural au dus cu timpul la
destrămarea sau dispariția unor colectivități .

Comparație între gândirea tradiționlă și modernă

Din multe puncte de vedere cultura tradițională și cea moderna se aseamănă
deoarece , orice cultură este în fond un sistem de informații atribuite și transmise mai
departe. Cultura tradițională și cea modernă funcționează similar, ambele fiind forme de
gândire, moduri de a ne raporta la oameni și în general, la univers. Începuturile culturii au
fost marcate prin apariția limbajului articulat, oamenii preistorici încercând să se facă

71 Ibidem (Pop, Pavel) p.136

50
înțeleși, au rostit primul grup de sunete, primul moment de cultură a fost creat, i -a fost
atribuit un sens iar mai apoi raspândit, schimbat, format, tradus, înmulțit, divizat, articulat
până simplul sunet a ajuns modul principal de comunicare al speciei umane. Sensul,
înțelesul atribuit cuvintelor a dus defapt la nașterea culturii. Nu grupul de sune te în sine, ci
modul în care a fost interpretat de oameni, de felul în care a fost transmis mai departe a
creat cultura. Alăturarea unor sunete într -un mod lipsit de sens poate duce la crearea unui
nou cuvânt doar prin atribuirea acestuia un înțeles. Cultu ra este așadar cumulul
întelesurilor, conceptelor, indiferent de momentul în timp al creării acestuia dar născând
particularități în funcție de condițiile locale. Odată cu lărgirea teritoriilor, creșterea
populației, trecerea de la rural la urban cultura s -a schimbat, s -a adaptat la condițiile
actuale.
Deși există similitudini între cele două tipuri de cultură există și diferențe semnificative. Pe
de o parte, cultura tradițională are la bază relațiile dintre oameni – familia apropiată, cea
extinsă, clanul, tribul – cu toții locuiau aproape, se cunoșteau, își stiau rolul în grup, statutul
social, în consecință fiecare se comporta în concordanță cu acestea și încălcarea acestor
reguli nescrise puteau duce la consecințe grave. Păstrarea termenilor favorabili era
obligatorie pentru traiul în astfel de comunități, cu toții depindeau unii de alții de aceea
excluderea din grup era pedeapsa supremă, indivizii neavând șanse de reușită pe cont
propriu. Relațiile dintre oameni se legau pe toate planurile vieții și define au valorile
fiecăruia.
Cultura modernă, pe de altă parte, este alcătuită din grupuri mici de indivizi, în general
familia apropiată. Relațiile dintre oameni nu mai sunt o prioritate, calitatea vieții nu mai
depinde de grupul de care aparții ci de propria persoană, mai specific, de puterea pe care o
are asupra lucrurilor din jur, se bazează pe lucruri materiale, pe a ocupa cât mai mult
spațiu, pe a avea cât mai multe posesii și mult mai puțin pe oameni și relațiile interumane.
Viața modernă este compartimentată, putem aparține mai multor grupuri în același timp,
putem alege cum ne dorim viața, puterea alegerii este una dintre marile diferențe între cele
două tipuri de culturi. Statutul social este câștigat nu impus de poziția în familie, putem fi
exact așa cum ne dorim.
O altă dife rență majoră între cele două tipuri de culturi este viteza de evoluție , de
schimbare din vreme în vreme. Cultura tradițională este una conservatoare, rămâne relativ
neschimbată perioade lungi de timp, desigur asimilează și aceasta noi informații, nu este u n

51
sistem static dar într -un ritm mult mai lent. Modul acesta de asimilare este foarte
asemănător cu cel biologic, pe principiul ”dacă ceva funcționează bine nu există motive să
fie schimbat ”. Orice interacțiune cu persoane noi duce la noi câștiguri de inf ormații care
mai apoi se transmit ani la rând următoarelor generații dar reticența față de noutate este o
caracteristică specifică culturii tradiționale.
La capătul opus se află cultura modernă care trăiește pentru schimbarea continuă, sunt
permanent creat e noi obiecte, noi servicii, mai bune , mai frumoase, mai capabile , dorința
de a le avea fiind inoculată fiecăruia încă de copil. Cultura modernă este dinamică, dispare,
se întoarce, se schimbă tot timpul; a devenit chiar mai mult o modă, un curent constant
trecător. Schimbările în această cultură apar la fel ca și în cealaltă prin contact cu alți
indivizi, cu grupuri diferite, diferența fiind modul de adaptare și acceptare a noului.
Modul de raportare la mediul înconjurător este un alt factor văzut diferit de cele două
culturi, cea tradițională se află într -o strânsă legătură cu acesta, natura reprezintă un
important element în dezvoltarea și viața de zi cu zi , cultura fiind construită în jurul
acesteia. În viziunea modernă, mediul înconjurător nu mai este ceva sacru, este doar un
instrument subordonat omului gata să fie man ipulat, transformat în ceea ce îsi dorește
omul, este doar un alt obiect material.
Acest mod de raportare a produs inevitabil și consecințe asupra calității mediului
înconjurător, nu exis tă niciun dubiu legat de capacitatea culturii tradiționale de a proteja
natura. Miliarde de ani ecosistemul a fost păstrat sănătos în timp ce cultura modernă a
dăunat masiv într -o perioadă scurtă de timp.
Diferența dintre mentalitatea tradițională și cea modernă este un alt factor de o importanță
majoră în această comparație. Cultura modernă este bazată pe cunoaștere, pe informații cât
mai numeroase și mai noi, cu cât deținem mai multe informații cu atât ne crește valoarea
personală și puterea față de ceilalți. De multe ori sunt atât de multe informații într -un timp
atât de scurt încât omul nu reușește să facă față, rămâne istorie în propriul prezent.
Mentalitatea omului tradițional este mult mai bine carac terizată prin cuvântul
”înțelepciune”. Cu siuranță și aceștia aveau nenumărate cunoștințe, în special legate de
natură – plante otrăvitoare/vindecătoare, astronomie, agricultură, meteorogie, medicină –
bine înrădăcinate și transmise din generație în genera ție, av ând și caracter sacru, fiind
unicul adevăr cunoscut. Mediul înconjurător, natura , stătea la baza culturii traditionale, era

52
tot ce cunoștea omul , tot ce îl ajuta să supraviețuiască, de acolo și nevoia, determinarea de
a o proteja din toate puterile; fără natură , omul tradițional nu mai rămânea cu nimic.
Există o anumită ură când vine vorba de a pune cele două culturi față în față, cea modernă
o acuză pe cea tradițională că este ”primitivă, înnapoiata, depășită” pe când invers, cea
modernă este văzută ca fiind ”lipsită de consistență, falsă, dăunătoare”. În această luptă cea
care tinde să câstige, avânt avantajul semnificativ al puterii, impunerii, tehnologiei, este
bineînteles, cultura modernă. Tot mai multe spații tradiționale sunt transformate, adap tate
la modernitate. Aceasta din urmă are toate mijloacele necesare pentru a schimba tot după
cum îsi dorește, are mereu ceva nou, strălucitor, atrăgător, promițător prin care atrage
atenția.
Modernitatea nu este ceva rău, din contră, din multe puncte de vedere ajută umanitatea ,
imens, însă partea pură, naturală, frumoasă a culturii tradiționale devine din ce în ce mai
uitată, și defapt în aceasta se află adevărata natură a omului. Omul se lasă pradă haosului
modern, uitând în câteva decenii tot ce a acumu lat de -a lungul a mii de ani. Totuși,
câteodată, la un moment dat ne oprim. Simțim că ceva lipsește iar acel ceva este partea
spirituală, legătura cu noi înșine, cu natura, cu cei din jur. Consider că în adâncul fiecărui
om modern se află undeva adânc îngr opat individul tradițional care nu mai trăiește într -o
goană continuă după putere și lucruri materiale ci care se oprește din drum pentru a admira
o floare, care trăiește conexiuni puternice și autentice cu cei din grupul său, care este
recunoscător pentr u puținul pe care îl are. Nu mulți reușim să înviem omul tradițional din
noi dar atunci când izbutim descoperim o lume cu totul nouă, mai mistică, mai calmă.
Echilibrul este cel care a dus întotdeauna la pace, punând în balanță valorile moderne cu
cele tra diționale putem ajunge la o cale de mijloc.
3.1 Evoluția elementelor folclorice romanești
Tradiții populare bine cunoscute au supraviețuit până în zilele noastre datorită caracterului
rural al comunităților românești, ducând la o cultură tradițională exce pțional de vitală și
creativă. Tradițiile populare bogate din România au fost îmbogățite din multe surse, dintre
care unele sunt anterioare ocupației romane. Artele populare tradiționale includ sculptur a
în lemn, ceramic a, țesutul și broderiea costumelor, crearea decorațiunilor casnice, dansul și
muzica populară bogat variată. Etnografii au încercat să strângă în ultimele două secole cât
mai multe elemente posibile: Muzeul Țăranului Român și Academia Română sunt în
prezent principalele instituții care organ izează sistematic datele și continuă cercetările.

53
Lemnul era principalul material de construcție, iar obiectele din lemn puternic
ornamentate erau des întâlnite în casele vechi. În Maramureș, lemnul a fost folosit și în
crearea unor structuri impresionant e, cum ar fi bisericile sau porțile; în Dobrogea, morile
de vânt erau făcute din lemn, iar în regiunile montane, lemnul tare era folosit chiar și
pentru crearea acoperișului. Pentru a păstra imaginea caselor tradiționale, în secolul trecut
au fost create numeroase muzee ale satului în toată România,, cum ar fi Muzeul Satului din
București, Muzeul ASTRA pentru Civilizația Populară Tradițională din Sibiu sau Muzeul
Satului Oltean din Râmnicu Vâlcea.
Pânza era cel mai obișnuit material pentru îmbrăcăminte, co mbinat ă cu lână în timpul iernii
sau în perioadele mai reci. Acestea erau brodate cu motive tradiționale care variază de la o
regiune la alta. Negrul era culoarea ce a mai frecvent folosită, dar roșul și albastrul sunt
predominante în anumite zone. În mod t radițional, bărbații purtau o cămașă albă și
pantaloni cu o curea lată de piele, de obicei peste cămașă, și o vestă uneori din piele
brodată. Purtau fie cizme, fie pantofi simpli din piele legați în jurul piciorului alături de o
pălărie a cărei design dife ră de la o regiune la alta. Femeile purtau o fustă albă și o cămașă
cu o vestă, un șorț care era, de asemenea, brodat și basmaua, în anumite ocazii aceste ținute
fiind mai elaborate.

Muzica și dansul reprezintă o parte vie a folclorului românesc existând o mare varietate de
genuri muzicale și dansuri practicate până în ziua de azi. Muzica de petrecere este plină de
viață și prezintă atât influențe balcanice cât și maghiare. Muzica sentimentală este însă cea
mai apreciată, iar românii consideră doina lor (m elodie tristă fie despre casa cuiva, fie
despre dragoste, compusă ca o baladă epică) unică în lume. Dansurile sunt pline de viață și
sunt practicate în toată România atât de către un număr mare de grupuri profesioniste cât și
de amatori, menținând astfel t radiția vie. Hora este unul dintre cele mai faimoase dansuri
de grup, iar dansurile populare ale bărbaților, precum călușari, sunt extrem de complexe și
au fost declarate de către UNESCO drept „Capodopere ale moștenirilor orale și intangibile
ale umanități i”.
3.2 Evoluția elementelor folclorice internaționale
După cum bine știm, există ritualuri pentru naștere, moarte, inițiere și căsătorie; ritualuri
pentru a marca recolta sau anul nou; ritualuri pentru a inaugura un președinte sau pentru a -i
saluta pe cei căzuți.

54
Deși multe ritualuri, atât religioase, cât și civile, sunt repetate din nou și din nou, ele
evoluează pentru a se adapta nevoilor în continuă schimbare și a comportamentelor sociale.
Repertoriul ritualurilor din ziua de azi au devenit mai desc hise în ceea ce privește femeile
și, în unele locuri, chiar și comunitățile LGBTQ. Noile ritualuri includ acum și tehnologia:
oamenii participă la „pelerinaje” virtuale sau se roagă împreună cu alții, folosind
tehnologia pentru a depăși limitările create de dis tanță.

Ritualurile au o importanță atât de mare, au devenit o baza a omului deoarece ne oferă
modalități de a ne canaliza și transforma emoțiile. Un bun exemplu este cel legat de
apariția unui copil în viața de cuplu. Proapeții părinții sunt adesea copl eșiți de emoții și
griji când vine vorba să îngrijească pe cineva atât de vulnerabil, ritualul de binecuvântare a
bebelușul oferind confort și liniște.
Alte ritualuri, cum ar fi ceremoniile de căsătorie și înmormântările, ajută la clarificarea
emoțiilor comp licate în cadrul schimbărilor sociale dramatice care apar în acele momente
de tranziție profundă.
Ritualurile oferă și un sentiment de apartenență. Ritualurile ne conectează la grupuri, ne
conectează la spiritualitate, sugerează o lume mai profundă a sensu lui, dincolo de
obiceiurile repetitive ale cotidianului. Deși nevoia de apartenență și siguranță emoțională
sunt neschimbate, ritualurile se schimbă odată cu timpul. Trei caracteristici ale ritualurilor
moderne sunt:
a) separarea spiritualului de religie
Există o tendință de scădere a prezenței în Biserici și ca se de cult și o creștere a
spiritualului, dar fără vreo legătură religioasă , astfel s -ar putea presupune că practicare
ritualurilelor se află într -o scădere. Cu toate acestea, se poate observat apariția unor noi
ritualuri, cele vechi fiind revizuite pentru a include persoane care se identifică ca fiind
nereligioase. Multe dintre noile ritualuri au apărut pentru a găzdui oameni care doresc să
experimenteze spiritualul și a găsi un sentiment de comunitate prin aceste experiențe, fără a
fi nevoi ți să declare că aparțin unei anumite religii. Astfel de exemple includ cursuri de
yoga și meditație, care sunt în mare parte lipsite de vreo legătură cu credințele religioase,
dar care încurajează un sentiment de spi ritualitate și comunitate. Alte întâlniri la care se
participă în mod regulat, cum ar fi bin ecunoscutul festivalul anual „Burning Man”
organizat în deșertul Black Rock din Nevada, poate servi un scop similar, la fel ca și

55
marșurile și protestele pașnice, c um ar fi Marșul Femeilor , organizat în întreaga lume în
ianuarie.
b) ritualurile moderne au fost transformate în acte de feminism
Mișcarea feministă a provocat o mare schimbare în cadrul ritualurilor multor tradiții. În
tradiția iudaismului, până în secolul XX nu a existat bat mitzvah – o ceremonie de atingere
a maturității – pentru fete și nici ceremoni a de primire a fetițelor nou -născute până în anii
'70. Acum aceste sărbători sunt omniprezente, chiar din ce în ce mai multe femei
conducând rugăciuni și servi cii iudaice și de alte religii. Această mișcare a dus la
introducerea multor ritualuri care marchează aspecte din viața biologică a unei femei ,
nepracticate până acum incluzând ritualuri pentru sarcină, avort spontan, infertilitate,
menstruație și menopauz ă.

c) Ritualurile moderne includ acum și comunitatea LGBTQ
La fel cum evoluația a dus la includerea femeilor, ritualurile vechi au fost adaptate și altele
noi adoptate pentru a include membrii comunității LGBTQ. În ceea ce privește căsătoria
dintre două persoane de același sex, acestea au fost acceptate în un ele societăți , ritualurile
marcând sfințenia relațiilor de familiei și suportul comunității față de acestea.

În concluzie, r itualurile moderne vor evolua constan t odată cu vremurile. Deoarece
ritualu rile nu au fost niciodată complet statice, acestea vor continua să răspundă la
schimbările climatul social și politic și chiar la cele ale modei și comerțului.

56
Bibliografie

Bîrlea Ovidiu, Folclorul Românesc , vol.I, Editura Minerva, București, 1981
Constantinescu Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București
Crețu Vasile Tudor, Ethosul folcloric -sistem deschis, Editura Facla, Timișoara, 1980
Culianu Petru, Eros și magie în Renaștere 1484, Editura Polirom, Iași, 2003
Eliade Mircea, I magini și simboluri, Editura Humanitas, 1994
Eretescu Constantin , Folclorul literar al românilor, editura Compania, București, 2004
Gorovei Artur, Folclor și folcloristică, Editura Hyperion, Chișinău, 1990
Gorovei Artur, Literatură populară -vol. II, Edit ura Minerva, București, 1985,
Munteanu Elisabeta, Motive mitice în dramaturgia românească, Editura Minerva,
București, 1982
Păcurariu Dim., Teme, motive, mituri și metamorfoza lor, Editura Albatros, București,
1990
Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1989
Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, „Folclor literar românesc”, Editura didactică și pedagogică
București, 1978