Unirea faptei cu credința [628439]

Unirea faptei cu credința

Tema acestui scurt referat este dezbaterea unirii faptei cu credința.
Pornind de la următoarele versete: ”De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca
să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința, cu cunoștința înfrânarea; cu
înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați, iubirea de
oameni”. (2 Petru 1: 5-7), voi dezbate câteva aspecte ale faptei care lucrează în
armonie cu credința.
Subiectul central al acestei epistole este ”cunoașterea”. Nimic nu este mai
important într-o vreme de rătăciri spirituale decât o cunoaștere adecvată a
Cuvântului lui Dumnezeu.
Această epistolă începe cu credința și se sfârșește cu dragostea. Dragostea
este rezultatul credinței, dar de la credință la dragoste, creștinul trece printr-un
proces, care constituie subiectul scrierii lui Petru. Pasajul poate conține o descriere
a descoperirii tuturor valorilor obținute în credință, în timp ce rodirea finală este
dobândită prin dragoste.
Ce înseamnă faptă?
Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, fapta este o acțiune săvârșită de
către cineva. Faptele pot fi de mai multe feluri, dar în acest pasaj ne vom referi la
ceea ce înseamnă faptă unită cu credința.
Ce înseamnă credință?
Cred că fapta se poate defini mult mai ușor decât ”credința”, cuvânt care din
vremuri străvechi și până astăzi are semnificații și întelesuri controversate. Cea mai
cuprinzătoare definiție a credinței a lăsat-o, peste veacuri, apostolul Pavel: ”Și

credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare
despre lucrurile care nu se văd”. În conținutul acestei teme voi reveni la ceea ce
înseamnă credința, conform Evrei 11. De-a lungul timpului, teologii au dezvoltat
această definiție a apostolului Pavel, ajungând la concluzia că ea, credința este mai
întâi de toate darul lui Dumnezeu. Este rodul conlucrării dintre Dumnezeu și om,
dăruită prin har.
Prin această scurtă temă, voi încerca să dezbat și să fac cât mai posibilă unirea
faptei cu credința și rezultatul acestora.
Pentru a încerca să înțelegem și mai bine unirea faptei cu credința, putem
desprinde o învățătură importantă din istorioara pe care o voi prezenta în cele ce
urmează.
Un acrobat celebru a traversat de la un capăt la celălalt o mare prăpastie, mergând
în echilibru pe sârmă. Prietenii lui, prezenți la eveniment, l-au aclamat frenetic,
răsplătindu-l generos cu aplauze și urale. Încântat de aprecierea lor, acesta le-a spus
că poate duce o persoană pe umeri, fără probleme. Din nou, sunete de încântare și
aplauze pentru eroul lor.
După câteva repetări ale acestei mișcări, acrobatul întreabă mulțimea: ”- Cine vrea
să meargă cu mine?”
Atunci, din mulțimea zgomotoasă nu s-a mai auzit nici un sunet. Nu s-a oferit nici
un voluntar.
Observăm că există o mare diferență în a ne exprima credința și a crede cu
adevărat un lucru.

Credința începe și are loc în momentul unirii ei cu fapta. Scriptura ne învață și în
acest caz un mare adevăr: ”credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși”.
(Iacov 2:17).
Sfânta Scriptură, în Evrei, capitolul 11, definește în cel mai clar mod semnificația
credinței, iar acest capitol ne prezintă cațva titani ai credinței:
”Prin credință Avraam… a plecat fără să știe unde se duce.”- versetul 8.
”Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească,
fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise.” – versetul 11.
”Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care
primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!” – versetul 17.
”Prin credință Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif și s-a
închinat, rezemat pe vârful toiagului său.” – versetul 21.
”Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui
faraon,”- versetul 24.
”Prin credință au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite șapte zile.” –
versetul 30.
”Prin credință n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiți, pentru că găzduise
iscoadele cu bunăvoință..” – versetul 31.
Vedem slava lui Dumnezeu cum acești oameni, prin credința lor, au trecut la
fapte și au călătorit, au dat naștere copiilor, au învins popoare, au supraviețuit.

”Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredințare despre lucrurile care nu se văd.” ( Evrei 11:1 ) Au crezut Cuvântul lui
Dumnezeu și au acționat în conformitate cu El, dovedind devotament sincer și
ascultare deplină.
Cu toții avem nevoie de o puternică încredințare pentru a reuși să avem o direcție și
scop în orice activitate pe care vrem să o desfășurăm, indiferent de sentimentele
sau rațiunile noastre finite.
Cum primim aceste lucruri?
Aceste lucruri le primim cu condiția să rămânem ancorați în Cuvântul lui
Dumnezeu. Există dovadă și îndemn biblic pentru convingerea omului de-a rămâne
ancorat în Cuvânt: ”Dar cine își va adânci privirile în legea desăvârșită, care este
legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu
fapta, va fi fericit în lucrarea lui.(Iacov 1:25)
Credința autentică se manifestă și în faptele pline de compasiune pentru oamenii
aflați în nevoie. ”credința care lucrează prin dragoste”. (Gal. 5:6)
Prin faptele noastre îi binecuvântăm și pe alții făcând transfer de dragoste primită
de la Dumnezeu, în mod practic și fizic, peste semenii noșri. Este din ce în ce mai
greu să rupem din timpul nostru și să oferim dragoste necondiționată unui om în
nevoie. Se cere slujire, iar adevărata slujire trebuie practicată mulțumindu-ne ca
faptele noastre să rămână ascunse, spun acest lucru subliniat frumos de un proverb
arab: ”moartea unei fapte bune este a vorbi despre ea”. Mântuitorul nostru Isus
Hristos ne învață contrar pornirilor firii noastre, să-i slujim pe vrăjmași la fel ca și
pe prieteni. Putem să o facem în simplitate, ori de câte ori e nevoie? La acestea ne-
a chemat Dumnezeu, să fim părtași lui Hristos în fapte bune, unind această cascadă

de îndemnuri din 1 Petru 1:5-7. Dumnezeu ne-a chemat să-i fim părtași firii
dumnezeiești împlinind nevoile celorlalți necondiționat. Jertfa lui Hristos a instituit
o relație de frățietate în adevărata comunitate creștină. Slujirea este un afluent al
jertfei lui Hristos care atrage, leagă, vindecă și zidește.
Preotul englez William Law spunea altădată: ”dacă vrei smerenie, slujește!
Arată înțelegere față de toate slăbiciunile și infirmitățile semenilor tăi, iubește-le
calitățile, încurajează-le virtuțiile, ajută-i la nevoie, bucură-te când prosperă,
mângâie-i la durere, primește-le prietenia, iartă-le răutatea, fi slujitorul slujitorilor
și fă cu bunăvoință slujbele cele mai pentru cei mai oameni”.
Faptele sunt obligațiile noastre față de Dumnezeu și față de om, poruncite de El în
Scriptură, care își au originea într-o credință sinceră, o inimă curată și în dorința de
a plăcea lui Hristos. Credința mântuitoare autentică va da naștere inevitabil la fapte
pornite din dragoste.
Noi, ca și creștini, suntem chemați să facem fapte vrednice care dovedesc
credința noastră. Suntem chemați să trăim în ascultare de Dumnezeu.
Dar ce se întâmplă când nu reușim să îndeplinim această chemare?
Noi nu putem să reușim lucrurile singuri, iar în acest caz regula este aceeași:
trebuie să unim credința cu fapta, dar de data aceasta, fapta cerută este chiar
pocăința, cererea de iertare. Orice altă faptă își are izvorul într-o credință
zadarnică, care alimentează o nădejde falsă. Noi suntem mântuiți doar prin
credință! Dar credința nu este niciodată singură, ci ea se completează pe sine prin
fapte.
Dumitrescu Sergiu Marian, TPD II, semestrul I.