MODERNIZAREA POLITICĂ: ABORDĂRI CONCEPTUALE [628431]

MODERNIZAREA POLITICĂ: ABORDĂRI CONCEPTUALE
ȘI DE CONȚINUT

Pantelimon VARZARI ,
Universitatea de Studii Politice și Economice Europene „Constantin Stere”,
dr. hab. în științe politice, prof. cercetător, prof. universitar

The article examines the relationship between political modernization and democratization, referring to the
modernization of the state and the society of the Republic of Moldova during the democratic transition. It is
demonstrated that the concept of modernization of the state acq uires new valences and meanings, specific to
the political realities of the Republic of Moldova. It is concluded that the political modernization of the
Republic of Moldova under the auspices of democratization and in the context of the enlargement of the
European integration process must contribute to several factors, including the capacity to renew the traditional
political elites and thus modernizing political elites manifested by the alternation to power of political leaders
and party competition, by mi nimizing the role and legitimacy of traditional elites, and by including new,
meritorious, non -elite people in politics.

Key words : political modernization, conceptual approaches, democratization of society, democratic transition,
political elite, democra tic reforms, European integration, Republic of Moldova.

În literatura politologică există o multitudine de abordări, adesea controversate, ale conceptului de
modernizare a statului. Printre acestea se enumeră abordarea instituțională, abordarea behaviori stă, abordarea
structural -funcțională etc., reduse, de regulă, la ideea promovării unor schimbări de substanță, calitative, ale
instituțiilor sistemului politic și ale sistemului social, transformări ce includ anumite procese de factură
democratică și refl ectă în mod consistent conținutul modernizării politice. C ercetătorii abordează modernizarea
din perspectiva unei sau altei ideologii politice – liberalism, socialism, conservatorism etc. sau în funcție de tipul
regimului politic – democratic sau nedemocrat ic. O altfel de abordare, cea a sociologiei politice, susține că
modernizarea statului este corelată cu schimbarea socială și accentuează rolul maselor în modelarea elitelor
politice și a structurilor instituționale. În sfârșit, un alt grup de cercetători afirmă că modernizarea statului este
dictată de progresul tehnologic și de industrializare, întrucât trecerea de la statul agrar la statul industrial ar
determina modificări în structurile instituționale și sociale [14].
Conceptul de modernizare în literatura științifică de specialitate fiind extrem de vast, în cele ce urmează
va fi examinată relația dintre modernizarea politică a statului și democratizarea societății, făcându -se, în același
timp, și unele referiri la statul și societatea din Republi ca Moldova, care se află în continuare într -o tranziție
prelungită de la sistemul politic totalitar, nedemocratic, la sistemul politic democratic.
Cercetătorii occidentali sunt uneori tentați să afirme că în domeniul științelor politice sunt identificate
trei mari teme de cercetare ce țin de paradigma democratică. La prima se referă teoriile democrației (inclusiv
democrația participativă, feminismul, asociaționismul, teoriile cetățeniei și cosmopolitismul etc.), care evocă în
mod conștient ideea democrației ca proiect utopic și pleacă pe diferite căi de la tradițiile comunitarismului).
Teoriile democratizării, inclusiv teoria modernizării , teoria sociologiei istorice ș.a. se referă la a doua tematică.
Studiile democratizării sunt situate în cadrul teoriilor mai generale ale schimbării sociale, constituind un
domeniu vast și interdisciplinar. În acest sens, cercetătorul și profesorul român A. Marga evidențiază șapte
concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democrație ca formă de viață”, „nouă industrializare”,
„consolidare a pieței interne”, „independența justiției”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucția
democratică a statului” și lansarea dialogului în societate [15]. Din a treia categorie fac parte studiile tranziției
(tranzitologia), numite de cercetătorul britanic J. Grugel abordarea tranziției sau abordarea orientată către agenți
și pe interacțiunile dintre elite [6, p. 35-41, 57 -73]. Aceste studii, care reprezintă abordarea tranzitologistă, reie s
din considerentul că democrația este creată de actori conștienți, implicați, cu condiția ca actorii să respecte
regulile jocului politic – procedurile democratice, consensul politic / voință de compromis la un moment dat,
încheierea alianțelor / pactelor în procesul guvernării etc. Un lucru este cert, afirmă cercetătorul V. Capcelea, că
în ultimele patru decenii a apărut o disciplină științifică separată care se ocupă de problema tranziției, și anume
tranzitologia, care este destul de îngustă, deoarece es te construită pe experiența occidentală [1, p. 17 -18]. Există
și alte opinii privind direcțiile de analiză a democrației ca fenomen social care s -au conturat în științele politice
contemporane [16].

În perioada modernă cu privire la teoria modernizării au existat mai multe dezbateri (avându -i ca
protagoniști pe N. Machiavelli cu modelul conducătorului / principelui „înțelept”, H. Grotius – modelul
contractului social, Th. Hobbes – modelul „temeiului pasional” al organizării statale, și B. Spinoza – modelul
„naționalist”, și alți gânditori de referință – A. de Tocqueville, Em. Durkheim și M. Weber, elaborările lor
devenind clasice ). Astăzi concepțiile modernizării politice pot fi divizate convențional în două grupe, liberală și
conservatoare [17], ambele explicate ca un proces de durată și etapizat, așa încât modernizarea unei societăți
poate căpăta un caracter ireversibil dacă ea este modelată și prognozată adecvat la nivel teoretic și empiric.
Concepția modernizării politice de model liberal, av ându -i ca promotori pe G. Almond, S. Verba, R. Dahl, L.
Pye ș.a., analizează modernizarea politică în strânsă corelație cu modernizarea economică și socială, iar
conținutul acestui proces este afirmarea și consolidarea treptată a instituțiilor democratice, intensificarea
mobilității sociale și creșterea participării politice a cetățenilor în treburile publice ale statului. Direcția sau
modelul conservativ de modernizare politică, avându -i ca reprezentanți pe S.P. Huntington și D. Nelson,
percepe modernizare a ca proces de transformări economice și sociale profunde, de formare a sistemului social
bazat pe stabilitate politică, luând în calcul, de asemenea, și alți factori în democratizarea societății, în
menținerea unui dialog eficient între putere și societat e. La drept vorbind, aceste două modele de modernizare
sunt asemănătoare după conținutul proceselor de schimbare socială prin prisma promovării
constituționalismului și pluralismului pentru transformarea societăți prin dezvoltarea economică și politică, în să
ele se deosebesc prin deschiderea politică față de populație (liberalii – spre întreaga populație, iar conservatorii
– spre populația instruită și înstărită).
Tematica modernizării politice și cea a democratizării a devenit una majoră pentru autorii o ccidentali
începând cu perioada interbelică și continuată cu insistență în cea postbelică, dar și pentru cercetătorii din
spațiul postcomunist după anii ’80 ai sec. XX, pentru că societatea contemporană se întâlnește iminent cu multe
probleme referitoare l a practica democratică, probleme specifice și pentru „noile” democrații din arealul
postsovietic, inclusiv și pentru Republica Moldova. Teoria modernizării politice apare în cadrul științelor
politice în anii ’50 -’60 ai secolului trecut, bazându -se, în pri ncipal, pe studiile lui M. Weber ( Economie și
societate , 1922), K. Mannheim ( Ideologie și utopie , 1929) și J. Schumpeter ( Capitalism, socialism și
democrație , 1942) [11], dar și pe lucrările lui G. Almond, D. Powell, S. Verba, L. Pye, D. Apter, S. Lipset, S.
Huntington, D. Fisichella etc., așa încât teoria modernizării a devenit pentru unii autori autohtoni una
complementară sau chiar echivalentă studiilor tranzitologice [1, p. 20 -23].
Conform opiniei sociologului român C. Schifirneț, există mai multe tipur i de modernizare: politică,
economică, instituț ională, culturală, socială etc [18]. Dacă modernizarea socială înseamnă urbanizare, instruire,
industrializare, creșterea produsului național brut, mijloace de comunicare, atunci modernizarea politică
cuprinde democrație, stabilitate, diferențiere structurală, modele de dezvoltare, integrare națională.
Modernizarea politică înseamnă: 1) procesul de raționalizare a societății, înlocuirea unui mare număr de
autorități politice tradiționale, religio ase, familiale și etnice cu una singură, națională; 2) diferențierea unor noi
funcții politice și dezvoltarea structurilor specializate care să îndeplinească aceste funcții, iar domeniile juridic,
militar, administrativ, științific să fie separate de domeniul politic; 3) participarea lărgitã în politică a grupurilor
sociale din întreaga societate. Autoritatea raționalizată, structura difereniată și participarea de masă diferențiază
regimurile politice moderne de cele anterioare.
Modernizarea politică ca proces se deruleaz ă simultan cu modernizarea economică, socială și spirituală,
conținutul primei fiind răspândirea treptată a instituțiilor democratice și creșterea participării politice a
populației unei societăți. În vreme ce pentru modernizarea economico -socială există u n anumit set de criterii
privind nivelul și structura forțelor de producție, organizarea și conducerea, valoarea și structura produsului
social, pentru viața politică sensurile modernizării politice se pun în alți termeni. Așa cum afirmă politologul
român L.-P. Zăpârțan, dacă în gândirea economică strategia modernizării are numai în ultimă instanță
semnificație ideologică, în gândirea politică sensul termenilor este dependent de conținutul forțelor social –
politice, al claselor și păturilor unei societăți, a l popoarelor și națiunilor [19, p. 258 ].
Modernizarea politică, un aspect al schimbărilor sociale generale, exprimă și reflectă mecanismul de
„restartare” și perfecționare a funcționării sistemului politic în direcția modernizării și democratizării societății
aflată în plină schimbare . Literatura de specialitate occidentală a încercat să surprindă, în mod cât mai amplu,
semnificațiile modernizării politice ca fenomen și ca proces. Astfel, S.P. Huntington în lucrarea Ordinea
politică a societăților în schimbare (1968) identifică trei modele / variante ale modernizării prin care au trecut
SUA și Europa Occidentală începând cu sec. XVIII: raționalizarea autorității (centralizarea puterii),
diferențierea structurilor (sociale, politice și economice) și ex tinderea participării politice a populației, care, în
virtutea lărgirii conștiinței politice și participării politice, pot produce dispariția vechilor modele de autoritate și
alterarea instituțiilor politice tradiționale, existente [8, p. 109 -133].

Politologul italian D. Fisichella este unul dintre autorii de referință în literatura politologică, care
analizează noțiunea de modernizare politică din perspectiva relației tridimensionale: schimbare – dezvoltare –
modernizare, specificând că dezvoltarea este o specie a genului „schimbare”, iar aceasta din urmă cuprinde cel
puțin șapte aspecte (modul, profunzimea, direcția, conținutul, timpul, locul originii și plasarea istorică).
Dezvoltarea politică constă în funcționarea statului -națiune sau în dezvolta rea juridică și administrativă, în
mobilizarea și participarea de masă sau în construcția democrației, însă „modernizarea” (cu toate dimensiunile
ei – politică, economică, culturală) nu înseamnă numai „occidentalizare”. Modernizarea, ținând cont atât de
trăsăturile comune menționate, precum și de elementele ce specifică dimensiunile ei diverse, poate fi definită
drept un tip de dezvoltare ce aparține unei faze istorice cu anumite trăsături specifice: pe plan cultural –
secularizare, rol strategic sporit al științei, expansiunea învțățământului; pe plan economic – industrializare,
urbanizare, redistribuire a venitului național, rol expansiv al tehnologiei; pe plan politic – apariția și
consolidarea unui modernizing leadership , adică a unei clase diriguitoare care își atribuie funcția de a opera cu
ajutorul instrumentelor politice în scopul modificării structurilor sau culturilor politice tradiționale, urmărind
obiectivul centralizării puterii, precum și cel al participării/mobilizării populare. Altfel spus, po trivit lui
Fisichella, „noțiunea de schimbare este cea care ține de general și ea poate fi socială, politică, economică,
culturală. Ajungem apoi la dezvoltare (la fel, politică, socială, economică, culturală), care este o specie a genus –
ului schimbare. Mod ernizarea, la rândul ei, este acea specie a dezvoltării care aparține unei perioade istorice
determinate” [4, p.110 ]. Concluzia la care se ajunge este că noțiunile de schimbare, dezvoltare și modernizare
politică nu sunt date apriori . Formele pe care le îm bracă se combină, fiindcă nu este posibil ca o schimbare
politică să apară în istorie fără o dezvoltare și modernizare politică .
Plecând de la asumpția lui D. Fisichella și altor autori, sociologul politic român V. Măgureanu arată că
epoca modernă a demons trat că revoluțiile apar în societățile care au realizat modernizarea economică și
socială, dar care nu au putut (sau nu au dorit) să realizeze modernizarea politică, rămas mult în urma dezvoltării
economice și sociale. Această paradigmă explicativă a fost explicată și confirmată în procesul revoluționar care
a cuprins țările Europei de Est în 1989 [10, p. 383 ].
Cunoscutul politolog și sociolog politic american S.M. Lipset, la mijlocul anilor ’90 ai secolului XX,
remarca relația dintre democratizare și modernizare, fomulând teza potrivit căreia modernizarea constituie
factorul declanșator, catalizator al democratizării [9]. Este adevărat, unii critici ai acestei teorii au
contraargumentat prin faptul că autorul amintit făcea apel în mod exagerat la cazul statelor vest -europene,
ignorându -se țările în curs de dezvoltare, unde procesul de democratizare nu întotdeauna a fost în relații de
interdependență cu procesul de modernizare. Dacă ținem cont și de semnificațiile concepției lui S.P. Huntington
despre „a l treilea val al democrației”, atunci criticile aduse teoriei lui Lipset pot fi, într -un fel, justificate.
În această ordine de idei, vom aminti că istoria democrației reprezentative moderne nu reprezintă o
evoluție constantă, ci, după cum afirma politolo gul S.P. Huntington de la Universitatea Harvard, este mai
curând comparabilă cu o serie de valuri care cresc, înaintează, se sparg și se formează din nou. În același studiu
amintit mai sus Ordinea politică a societăților în schimbare , cercetătorul, efectuâ nd o analiză a proceselor
democratizării din lumea contemporană, evidențiază trei „mari valuri” ale acestui proces la scară globală.
Fiecare val al democratizării a antrenat un număr diferit de state, însă primele două valuri au fost urmate de
refluxuri, a ltfel spus de o revenire la vechile rânduieli de până la reforme, iar instituțiile care asigurau anumite
principii democratice fie că au fost lichidate, fie că au continuat să existe formal, nemaijucând, practic, nici un
rol în societățile respective. Pentru că democratizarea în lumea postmodernă are loc într -un proces extins, în
centrul cercetărilor politologice contemporane există câteva modele ale procesului tranzițional delimitate pe
baza valului de democratizare, având la bază conceptul „al treilea val al democrației” [7] lui Huntington (articol
publicat în 1991 în revista Journal of Democracy ), care s -a încetățenit în literatura de specialitate și din spațiul
postcomunist [2]. Mai mult chiar, unii autori încearcă să argumenteze și despre demararea celui de „al patrulea
val de democratizare”, avându -se în vedere „primăvarea arabă” în țările MENA începând cu anii 2010 –2011 [5].
Este adevărat că abordarea, „teoria valurilor” a lu i S.P. Huntington are, conform opiniei lui J. Grugel,
profesor de științe politice de la Universitatea din Sheffield, Marea Britanie, puncte tari (predomină importanța
grupării democratizărilor după criterii temporale; forțează căutarea elementelor comune în procesele
democratizării din țări care, la prima vedere, pot fi foarte diferite și, în fine, îndreaptă atenția este orientată spre
imaginea de ansamblu, dincolo de experiențele naționale ) și puncte slabe ( valurile se dovedesc a fi mai curând
neclare și chiar suprapuse; se adoptă o înțelegere excesiv de îngustă a democrației și, în sfârșit, evidențiind
excesiv aspectele globale ale democratizării, abordarea valurilor induce în eroare în ceea ce privește cauzele
democrației ) [6, p. 46 -47].
Totodată, S.P. Huntington , preocupat de schimbările sistemelor și instituțiilor politice, influențate de
schimbările sociale și tehnologice, arăta că ele nu permit adaptarea eficientă la vechile sisteme și instituții,

pentru că aceste modificări sunt cauzate de tensiuni în cadrul sistemului politic și a celui social impuse de
rapiditatea evenimentelor produse în cadrul societății. În plus, politologul american susține ca modernizarea
socială și economică poate produce dispariția vechilor modele de autoritate și instituți i politice existente, fapt ce
nu creează în mod obligatoriu noi modele de autoritate sau alte instituții politice, dar creează o cerință
imperioasă de înnoire a lor, în virtutea lărgirii conștiinței și participării politice. În așa fel, el critică teoria
modernizării , susținând că argumentul acestei teorii cu privire la schimbările economice și sociale ca fiind
factorii principali responsabili pentru crearea unor sisteme politice stabile, democratice este greșit.
Fiind mai optimiști asupra efectelor modernizării, unii teoreticieni ai modernizării, cum ar fi, C.E.
Black, identifică patru faze ale acestui proces: 1) provocarea modernității; 2) consolidarea puterii
modernizatoare; 3) transformarea economică și socială și 4) integrarea societății [20, p. 87 ]. Plecând de la
această paradigmă a teoriei modernizării, putem afirma că apariția statului Republica Moldova, afirmarea
elitelor politice naționale și transformările structurale în domeniul economico -social se fundamentează pe baze
moderne, iar actualmente aceste procese sunt puternic dublate progresiv de o încercare de integrare a societății
în spațiul politic, economic și social european. Acest proces de adaptare a sistemului politic și economico -social
la rigorile țărilor occidentale identifică moderniza rea cu politica de condiționalitate, europenizarea, așa cum a
funcționat în fostele state comuniste, actualmente țări membre ale UE.
Respectând schema lui C.E. Black, Republica Moldova continuă să parcurgă toate fazeale procesului de
democratizare și mode rnizare a societății, integrarea europeană fiind astăzi singura opțiune valabilă de
modernizare a țării. Provocarea modernității, percepută inițial de liderii mișcării de eliberare națională din
Moldova, de mai mulți reprezentanți ai elitei intelectuale în a doua jumătate a anilor ’80 ai secolului trecut, a
determinat formarea și consolidarea primelor elite politice modernizatoare (cu toate confruntările și tensiunile
politice apărute între diferite facțiuni ale acesteia în actul guvernării [13, p. 124 -136]). Ele și -au propus pe
parcursul timpului mai multe proiecte și strategii de transformare economico -socială și politică a societății,
oscilând permanent între două opțiuni de dezvoltare a țării (vectorul vestic și modelul estic) în funcție de forțele
politice care se aflau la guvernare. Mai mult, în toți anii de independență a Republicii Moldova crizele
multidimensionale au avut efecte nefaste asupra promovării procesului de modernizare a țării, de transformări
structurale și de realizare a așteptărilor soc iale. Cu alte cuvinte, a fost perioada în care anomia sistemului social
mai continuă să contribuie și astăzi la apariția unor blocaje instituționale și provocări la adresa democrației și a
statului Republica Moldova.
Vorbind despre țările din spațiul posts ovietic, vom sublinia că evoluția lor de la totalitarism spre
democrație (fiind vorba de o tranziție democratică totală, sistemică, și nu de o „restartare” ca în cazul unor
societăți occidentale din anii ’70 ai secolului XX – Portugalia, Spania și Grecia) actualizează în mod deosebit
necesitatea transformărilor democratice profunde și de durată care pot avea un rol decisiv asupra modernizării
sistemului politic în „noile” democrații [12, p. 82 -83]. În acest sens, specialiștii în materie menționează, pe
bună dreptate, că procesul modernizării politice se transpune în practică prin diferite modalități, prin alinierea la
niște cerințe indispensabile ale democrației contemporane și utilizând diverse mecanisme. Printre acestea:
crearea unei structuri politice diferențiate cu un înalt grad de specializare conform criteriului instituțional –
funcțional; constituirea unui stat modern, care posedă o reală suveranitate (ceea ce nu putem vorbi, de exemplu,
de Georgia, Ucraina sau Republ ica Moldova); creșterea rolului statului prin lărgirea sferelor lui de acțiune și
dominarea supremației legii ; sporirea numărului cetățenilor cu drepturi politice și sociale; lărgirea accesibilității
încadrării indivizilor și grupurilor sociale în viața po litică; constituirea unei birocrații politice raționale și
transformarea acestei birocrații nepersonificate într -un sistem dominant de conducere și control; minimalizarea
rolului și legitimității elitelor politice tradiționale și creșterea rolului elitelo r modernizatoare.
Practica social -politică a țărilor occidentale demonstrează că modernizarea multiaspectuală, inclusiv cea
politică, este un proces anevoios și contradictoriu. Succesul lui depinde de competența puterii politice și
profesionalismul puteri i birocratice, de existența liderilor politici naționali capabili să asigure prin diverse
mecanisme politice de conlucrare guvernarea democratică și să îmbine rațional consensul și compromisul.
Poate apărea întrebarea dacă acest concept de modernizare dobâ ndește noi valențe și semnificații,
specifice realităților politice și din Republica Moldova. Unii autori autohtoni sunt tentați să afirme că
modernizarea atât de anevoioasă și contradictorie realizată de decidenții politici nu prevede parcurgerea corentă
și succesivă a tuturor etapelor, ci mai degrabă saltul peste acestea și orientarea exclusiv asupra rezultatului final,
ceea ce presupune accentuarea atenției acordate formelor în dauna fondului, adică conținutului reformelor
aplicate de către agenții guver namentali la nivel central și local. Pentru evoluția politică a societății noastre
după obținerea independenței, semnificativă este asocierea dintre modernizarea statului și reformarea
democratică.

Transformările democratice începute după 1991 în Republica Moldova, din punct de vedere politic,
decurg destul de rapid, dar parțial și, sub multe aspecte, superficial. Multe elemente -cheie ale modernității
(economie de piață, constituție democratică ce prevede separarea și controlul reciproc al puterilor, sistem politic
pluralist, legislație civilă și cea penală modernă etc.) sunt amestecate cu elemente specifice regimului totalitar
(importanța informală a ierarhiei funcționale și deci a statusului social, permanența relației patron -client,
atașamentul față de un ele valori perimate etc.), componente ce aparțin și altor țări postsovietice [21].
Practica social -politică a țărilor occidentale arată că modernizarea multidimensională, inclusiv cea
politică, este un proces destul de complex. Succesul lui depinde de competența puterii politice și
profesionalismul puterii birocratice, de existența liderilor politici capabili să asigure prin diverse mecanisme
politice de conlucrare guvernarea democratică . În acest sens, cazul Republicii Moldova este unul deosebit.
Istoria politică recentă a țării noastre probează faptul că ea este dominată de procesul modernizării politice (la
moment, a unei „modernizări întârziate”, reflectorii) în contextul unei tranziții democratice prelungite și,
totodată, „paralizante” (termenul îi aparține cercetătorului român Nicolae Filipescu [22, p. 13 -14]). Acesteia îi
sunt specifice anumite caracteristici deloc entuziasmante: societate atomizată, sistem de partide neomogene și
fără de o reprezentativitate reală la nivelul grupurilor și categori ilor sociale, scindarea clasei politice referitoare
la vectorul dezvoltării țării, încredere scăzută în elita politică guvernantă din partea populației, societate civilă
imatură, lipsa clasei de mijloc, existența unor clivaje politice profunde, prezența cr izelor politice sistemice,
precum și a blocajului instituțional în procesul decizional din partea opoziției politice. Țara noastră,
caracterizată de autorii autohtoni și străini drept un model continuu („neîntrerupt”) al tranziției democratice,
traversează astfel un nivel sporit al instabilității politice și economico -sociale în politica internă și cea externă , o
lungă perioadă de căutări ale propriei identități și ale vectorului integraționist de dezvoltare (vectorul vestic vs.
proiectul estic).
Concluzia mai generală care poate fi desprinsă din analiza de mai sus este că modernizarea politică a
statului Republica Moldova sub auspiciile democratizării în contextul extinderii procesului integraționist
european rămâne și în continuare o prioritate strategică a puterii politice, care, având un program de guvernare
axat pe procesul de implementare a prevederilor Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea
Europeană , este obligată să depășească problemele și sfidările cu care continuă să se confrunte ș i să
demonstreze prin acțiuni coerente și de substanță că vectorul european este concurențial cu proiectul estic. La
realizarea acestui deziderat de integrare europeană trebuie să contribuie mai mulți factori, inclusiv capacitatea
de reînnoire a elitelor p olitice tradiționale în elite politice modernizatoare manifestată prin alternanța la putere a
liderilor politici dată de competiția dintre partide, prin minimalizarea rolului și legitimității elitelor tradiționale,
precum și prin includerea în politică a persoanelor noi, meritorii, din mediul non -elitei.

BIBLIOGRAFIE :

1. Capcelea V. Tranziția moldovenească: fazele, elementele structurale, dimensiunile, paradoxurile,
eșecurile și avatarurile. Chișinău: Editura Arc, 2012 . 190 p.
2. Dârdală L. -D. Valurile democrației. Potențialul teoretic al unei metafore. [on -line]
http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin16/11_valurile_dem ocratiei.pdf (vizitat 15.04.2018).
3. Filipescu N. Occidentalizarea postcomunistă. Iași: Editura Polirom, 2002. 364 p.
4. Fisichella D. Știința politică. Probleme, concepție, teorii. Iași: Editura Polirom, 2007. 407 p.
5. Gajdo A. -M. Primăvara arabă în Egipt: „al patrulea val de democratizare”, „o trezire islamică” și „un
nou autoritarism”. [on -line] https://www.academia.edu/12964423/prim%
c4%82vara_arab%c4%82_%c3%8en_egipt_al_patrulea_val_de_democratizare_o_ trezire
_islamic%c4%82_%c5%9ei_un_nou_autoritarism_ (vizitat 25.04.2018).
6. Grugel J. Democratizarea. O introducere critică. Ia și: Editura Polirom, 2008. 267 p.
7. Huntington S. Al treilea val al democrației. În: Revista Română de Științe Politice, 2002, vol. 2, nr. 1, p.
18-40. [on -line] http://ro.scribd.com/doc/46831888/Revista -Romana -de-Stiinte -Politice -Vol-2-Nr-1 (vizitat
13.12.2013).
8. Huntington S.P. Ordinea politică a societăților în schimbare. Iași: Editura Polirom, 1999. 432 p.
9. Lipset S.M. The Social Requisites of Democracy Revisite d: 1993 Presidential Address. În: American
Sociological Review, 1994, Vol. 59, No. 1, p. 1 -22. [on -line] https://www.jstor.org/stable/i336601 (vizitat
13.04.2018).
10. Măgureanu V. Studii de sociologie polit ică. București: Editura Albatros, 2007. 416 p.

11. Modernization and its Political Consequences: Weber, Mannheim, and Schumpeter / Hans Blokland.
New Haven: Yale University Press, 2006. [on -line] http://www.amazon.com/Modernization -Its-Political –
Consequences -Schumpeter/dp/ 0300110812 (vizitat 07.02.2015).
12. Saca V., Ciobanu I. Relația democratizare – modernizare în sistemele politice ale CSI. Specificul
Repu blicii Moldova, Ucrainei și Federației Ruse. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2017,
nr. 2 (174). p. 68 -84.
13. Varzari P. Elita politică și birocrația în contextul realizării reformelor democratice (cazul Republicii
Moldova). Monografie. Chișinău: Pontos, 2013. 366 p.
14. Drăgulin Al.I. Teoria modernizării statului în discursul prezidențial românesc. [on -line]
https://www.academia.edu/18369280/Teoria_modernizarii_statului_in_discursul_prezidential_rom%C3%A2ne
sc?auto=download (vizit at 13.12.2015).
15. Marga A. Ce va fi în trei ani? O critică conceptuală. [on -line]
https://aleximreh.wordpress.com/2011/03/14/andrei -margace -va-fi-in-trei-ani-o-critica -conceptuala/ (vizitat
14.03.2011).
16. Linz J.J., Stepan A. Drumul spre o democrație consolidată. [on-line] https://www.scribd.com/
document/55807619/Drumul -Spre-o-Democratie -Consolidata -Juan-J-Linz-Si-Alfred -Stepan (vizitat
18.05.2011); Jitcov D. Bazele științei politice ( Note de curs ). București, 2006, p. 26 -28.
17. Turc I. Modernizarea țării în doctrina liberalis mului românesc ( Rezumat ). Cluj -Napoca, 2011. 34 p. [on-
line] http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/filosofie/TURC_IOAN_RO.pdf (vizitat
13.01.2015).
18. Schifirneț C. Formele fără fond. Un brand românesc. București: Editura Comunicare.ro, 2007, p. 204 –
205.
19. Zăpârțan L. -P. Repere în știința politicii. Schița unei teorii generale a politicii. Iași: Editura Fundației
Chemarea, 1992, p. 258
20. Tușa En. Republicanism versus monarhie în filosofia politică românească. În: Sfera Politicii. Revistă de
Științe Politice, 2014, nr. 2 (178)
21. Giosan V. Cum putem opri asaltul politicii asupra democrației? Propunerile CRPE pentru reforma
sistemului politic. [on -line] http://www.contributors.ro/idei -si-solutii/cum -putem -opri-asaltul -politicii -asupra –
democra%C8%9Biei -propunerile -crpe-pentru -reforma -sistemului -politic/ (vizitat 01.11.2013).
22. Filipescu N. Occidentalizarea postcomunistă. Iași: Editura Polirom, 2002