Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU POLITICI EUROPENE Modul I. Politica regional ă a UE – elemente definitorii 1. Fișe de sintez ă privind… [628392]

Licență

Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU POLITICI EUROPENE Modul I. Politica regional ă a UE – elemente definitorii 1. Fișe de sintez ă privind… [628392]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA “ALEXA NDRU IOAN CUZA” IA ȘI
CENTRUL DE STUDII EUROPENE

SUPORT CURS

POLITICI EUROPENE

Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU

POLITICI EUROPENE

Modul I. Politica regional ă a UE – elemente definitorii

1. Fișe de sintez ă privind politica regional ă
2. Fișa I. Etape în evolu ția politicii regionale
3. Fișa II. Obiectivele politicii regionale 2000-2006 raportat la perioada de programare
1994/1999
4. FISA III. Evolu ția politicii regionale, impact ul si noua politica 2007-2013
5. Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor

Modul II. Politica Agricol ă Comună

1. Unitatea de curs 1 -. Lansarea PAC. Obiective și principii
2. Unitatea de curs 2 – Sistemul de interven ție în cadrul PAC
3. Unitatea de curs 3 – Evolu ția și reformele PAC
4. Unitatea de studiu 4 – PAC si dezvoltarea rurala in România. Rolul administra ției
publice locale

Modulul III. Politica de mediu a Uniunii europene
1. Politica de mediu – component ă a modelului european al dezvolt ării durabile
2. Dezvoltări instituționale și actorii comunitari ai Politicii Europene de Mediu
3. Obiectivele, principiile și instrumentele politicii de mediu
4. Programele europene de ac țiune, realiz ări și perspective
5. Politica european ă de mediu și România
Modulul IV Politici Sociale

Module curs
Piata interna Coeziunea
Dezvoltarea durabila

1Modul I
Politica regional ă a UE – elemente definitorii

Politica regional ă a Uniunii Europene cuprinde ansamblul instrumentelor și procedeelor
aplicate în scopul cre șterii gradului de co eziune economico-social ă a ansamblului comunitar.
Coeziunea desemneaz ă acel nivel de convergen ță reală între economiile și regiunile unui sistem
aflat în proces de integrare care asigur ă funcționarea optim ă, echilibrarea și promovarea unei
dezvoltări armonioase în condi ții de cost economic și social minim.
Instrumentul principal al politicii de coezi une al UE îl constituie sistemul fondurilor
structurale. Pana in 2006, sistem ul a fost format din: Fondul European de Dezvoltare Regional ă
(FEDER), Fondul Social European ( FSE), Fondul European de Orientare și Garantare Agricol ă –
secțiunea Orientare (FEOGA-O) și Instrumentul Financiar de Or ientare a Pescuitului (IFOP).
Perspectivele financiare 2007-2013 au antrenat si o reforma la nivelu l politicii regionale, sistemul
central de interven ție fiind format in prezent din: FE DER, FSE si Fondul de Coeziune.
Unificarea fondurilor s-a realizat în 1988 în cadrul primei refo rme a politicii structurale
comunitare, numit ă "Pachetul Delors I". Sistemul are la baz ă ideea concent ării asupra unui num ăr
redus de obiective prioritare și coordonarea ansamblului instrument elor financiare utilizate, în
scopul cre șterii eficien ței în realizarea coeziunii. În acest scop, au fost definite patru concepte de
bază în utilizarea fondurilor: concentr area, programarea, parteneriatul și adiționalitatea.
Primul concept se aplic ă prin concentrarea pe obiective și pe regiuni eligibile stabilite de
Comisie. Prin reforma din 2000, fonduril e structurale sunt utilizate pent ru realizarea a trei obiective:
dezvoltarea și ajustarea structural ă a regiunilor mai pu țin dezvoltate (obiectiv 1), reconversia
economic ă și socială a zonelor aflate în dificultate structural ă (obiectiv 2) și adaptarea și
modernizarea politicilor și sistemelor de educa ție, formare și ocupare (obiectiv 3). Obiectivele 1 și 2
sunt regionalizate și reprezint ă 81,2% din totalul finan țărilor (195 miliarde euro pentru perioada
2000-2006). Zonele de eligibilitate se stabilesc în baza uno r criterii stricte: PI B pe locuitor, rata
șomajului, nivel de educa ție și formare,etc. Ansamblul finan țărilor structurale se concentreaz ă pe
aceste zone, pentru a asigura o eficien ță sporită măsurilor de diminuare a disparit ăților regionale.
Începând cu 2007, conform reform ei din 2004, obiectivele devin:
Obiectivul 1: Convergen ță (regiuni cu PIB/loc < 75% media EU, efectul statistic, țări cu
PIB/loc < 90% pentru FC)
Obiectivul 2: Competitivitate regional ă și ocupare (programe regionale pentru FEADR
și naționale pentru FSE)
Obiectivul 3: Cooperare teritorial ă european ă (regiuni frontaliere și regiuni )
Programarea se asigură prin fixarea unor programe de ac țiune plurianuale, pentru o mai
bună gestionare a proiectelor , o mai bun ă coordonare și facilitarea continuit ății în finan țare.
Parteneriatul urmărește coordonarea eforturilor de coezi une între diversele niveluri de
decizie și acțiune: comunitar, na țional, regional, local. In acest sens, statele membre supun aprob ării
Comisiei planuri de dezvoltare elab orate în parteneriat cu colectivit ățile regionale, în care se includ
axele de dezvoltare, ac țiunile și fondurile de interven ție. Ulterior, prin negocie ri la nivel comunitar,
Comisia adopt ă un Cadru Comunitar de Sprijin stabilind orient ările strategice în vederea
coordonării ansamblului interven țiilor structurale. Cadrele comunitare se aplic ă prin programe
operaționale aprobate de Comisie.
Adoptarea principiului adiționalității are drept scop evitarea substituirii de c ătre ajutorul
comunitar a subven ției naționale. Fondurile structurale nu acoper ă decât o parte din finan țarea
acțiunilor, asigurându-se astfel o mai bun ă responsabilizare a diver șilor actori implica ți.
Deși sistemul fondurilor structurale este cel mai important instrument al politicii regionale,
în procesul coeziunii ac ționează și alte instrumente. Dup ă 1993 a fost introdus Fondul de Coeziune
pentru țările întâmpinând dificult ăți în îndeplinirea criteriilor de convergen ță monetar ă. De
asemenea, Banca European ă de Investi ții poate fi considerat ă ca având un rol în politica structural ă
regională, în măsura în care 2/3 din împrumuturi au fost acordate pentru proiecte de infrastructur ă și

2de comunica ții în regiunile eligibile cel pu țin unuia dintre obiectivele prio ritare. Nu în ultimul rând,
politicile comunitare contribuie contribuie pe palierele specifice la diminuarea disparit ăților . Este
îndeosebi cazul politici i monetare, a politicil or de unificare a pie ței interne, politicii concuren ței, a
politicii sociale și a politicii agricole.

Politica regional ă este considerat ă ca având efecte stimulative asupra procesului de
convergen ță, în pofida men ținerii unor disparit ăți importante. Spre exemplu, PIB-ul pe locuitor în
cele mai pu țin dezvoltate țări membre (Grecia, Spania, Portugalia), a trecut de la 68% din media
comunitar ă în 1988 la 79% în 1999. Persp ectiva extinderii UE spre țările Europei Centrale și de Est,
ridică însă o serie de întreb ări asupra politicilor de coeziune legate mai ales de eficien ța politicii
actuale în evitarea Europe i cu geometrie variabil ă și de capacitatea de sus ținere financiar ă a
acțiunilor de dezvoltare în zonele cu poten țial economic redus. În procesul de pre-aderare au fost
adoptate fonduri spec iale de asisten ță pentru țările asociate, având drept rol esen țial pregătirea
acestora pentru participarea la pia ța internă și aplicarea politicii structurale. Se urm ărește evident,
diminuarea riscurilor poten țiale de dezintegrare implicat e de extinderea Uniunii spre țări cu nivel
scăzut de dezvoltare și instituții ineficiente. (pentr u detalii privind extinderea, a se citi modulul
„Extinderea Uniunii Europene”)

Fișe de sintez ă privind politica regional ă

Fișa I. ETAPE ÎN EVOLU ȚIA POLITICII REGIONALE

I. concepții și practici pe plan na țional (etapa politicilor preponderent na ționale)
Franța: – parte integrant ă din politica na țională prin planificare;
– prin al V-lea plan ac țiunea regional ă devine o politic ă unitară de amenajare a teritoriului;
– are drept scop realizarea unui echilibru între Paris și provincie, dezvoltarea
regiunilor în dificultate, reconversia și amenajarea regiunilor dense, sus ținerea
zonelor rurale.
Italia : – independent ă de planificarea na țională;
– concentrat ă pe dezvoltarea infrastructurii de transport și lucrări de iriga ții,
prin crearea în 1950 a "Cassa per il Mezzogiorno"; – axată pe industrializar ea sudului, din 1957.
Regatul-Unit : – rezult ă din acțiunile concertate ale Mi nisterelor Mediului,Finan țelor,
Industriei, Ocup ării, Scottish Office, Welsh Office;
– I-le măsuri, în timpul crizei din 1934 și reconstruc ția de după război.
Germania: – program de ac țiuni regionale comune la nivelul guvernului federal și cel al
landurilor și crearea planurilor cadru de restructurare.
Belgia : – lansată în 1950, dependent ă de executivele regionale.
Olanda : asociată politicii de industrializare a nordului și a regiunilor caracterizate de
exodul popula ției;
Danemarca :- legată de controlul utiliz ării solului și resurselor naturale;
Luxemburg : cu scopul diversific ării activităților.

3Concluzii:
– măsuri de politic ă regională în cele mai multe dintre țările membre;
– dincolo de diferen țele de conceptie, exist ă o viziune unitar ă dar aplicat ă prin practici
diferite: subven ții pentru industrie, m ăsuri restrictive pentru decongestionarea zonelor
aglomerate, subven ții pentru dezviltarea infr astructurii, ocupare a for ței de munc ă,
reconversie, strategii de implantare sau delocalizare în sectorul public.
– lipsite de eficacitate și generând accentuarea disparit ăților.

II. insuficienta reglement are prin Tratatul de la Roma con știentizarea necesit ății
acțiunii comunitare
Baza juridic ă:
Art. 2. Dezvoltarea armonioas ă a activita ților în ansamblul Comunit ății;
Art.39. În elaborarea politicii agricole comune se va ține cont de disparit ățile între regiuni și se vor
opera gradual ajust ările necesare;
Art. 123. Crearea Fondului Social European, admi nistrat de Comisie pentru promovarea ocup ării și
mobilității teritoriale și profesionale a for ței de munc ă;
Art. 92. Sunt compatibile cu pia ța comună ajutoarele na ționale necesare dezvolt ării unor activit ăti
sau regiuni în care nivlul de via ță este scăzut și șomajul ridicat (f ără a ltera curentele de schimb
într-o măsură contrară interesului comun).
Acțiuni:- interven ția vice pre ședintelui Comisiei în fa ța Parlamentului, în 1959, pentru elaborarea
unei doctrine a politicii regional e comune în scopul dezvolt ării armonioase și reducerea
ecartului între diversele regiuni; – 1961: Conferin ța asupra Economiilor regionale și crearea unui grup de lucru pentru
realizarea unui raport; – 1965: I – Comunicare asupra Politi cii regionale în Comunitate;(f ără rezultat- presupunea
o interven ție prea mare a Comunit ății în planul politicilor na ționale);
– Crearea Direc ției XVI pentru politica regional ă, după fuziunea Comunit ăților(1967);
– 1969: Comisia prezint ă un prim ansamblu de propuneri pentru dezvolta rea unei poltici
regionale: coordonarea politicilor na ționale și a politicilor comunitare care au inciden țe în
plan regional, crearea Fondului Eu ropean de Dezvoltare Regional ă(primite cu rezerv ă, cu
excepția Italiei și ramase f ără consecințe imediate);
– oct. 1972, șefii de state sau guverne, reuni ți la Paris, decid c
ă diminuarea dezechilibrelor
structurale și regionale în Comunitate este prioritar ă; (accentuarea disparit ăților, criza
petrolieră, perspectiva extinderii, diferen țele în acordarea ajutoarelor na ționale cu efecte
negative în planul concuren ței).

III. măsuri structurale punctuale, dispersate și specifice, prin fonduri gestionate
independent (1975-1988)

Axele politicii regionale comunitare:
– coordonarea m ăsurilor comunitare cu inciden ță regională, fără a viza direct
dezvoltarea regional ă;
– coordonarea politicilor na ționale în materie de edzvoltare regional ă, prin
Comitetul Politicii Regionale (1975);
– acțiuni directe, prin diverse instrumente, locul central revenind
FEDER(1975).
Instrumentele bugetare:
– Fondul european de dezvoltare regional ă – FEDER
– Fondul european de orientare și garantare agricol ă – secțiunea Orientare
(FEOGA-O)
– Fondul social european – FSE

4IV. politică regională comunitar ă, după reforma din 1988:

ELEMENTE DEFINITORII

Obiectiv: asigurarea unui nivel de convergen ță reală între economiile și regiunile UE care s ă
permită, în contextul integr ării, o dezvoltare echilibrat ă a ansamblului comunitar în condi ții de cost
economic și social minim

Argumentare: riscurile de dezintegrare – prin disfunc ționalitate și lipsa sus ținerii democratice-
antrenate de disparit ățile economice, sociale și spațiale ce caracterizeaz ă economia UE

Fundamentare juridic ă:
– Tratatul UE art.2 – "să promoveze o dezvoltare armonioas ă și echilibrat ă a activităților
economice în întreaga Comunitate , (…) un nivel înalt al ocup ării forței de munc ă și al protec ției
sociale, cre șterea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economic ă și socială și
solidaritatea între statele membre."
– Tratatul UE art. 130a – "pentru a promova dezvoltarea armonioas ă a ansamblului Comunit ății,
aceasta dezvolt ă și urmărește acțiuni care conduc la înt ărirea coeziunii ei economice și sociale.
Comunitatea urm ărește, în special, reducerea diferen țelor între nivelurile de dezvoltare ale
diverselor regiuni și ridicarea nivelului regiunilor defavorizate, inclusiv a zonelor rurale."

Instrumente:
– Fonduri structurale
– Fondul european de dezvoltare regional ă – FEDER
– Fondul european de orientare și garantare agricol ă – secțiunea Orientare
(FEOGA-O)
– Fondul social european – FSE
– Instrumentul financiar de or ientare a pescuitului – IFOP
– Fondul de coeziune – FC
– Instrumentul structural de pre-aderare ISPA
– Sistemul de credite al B ăncii Europene de Investi ții
– Politicile comunitare – de unificare a pie ței interne, monetar ă, a concuren ței, agricol ă, socială și
de mediu

Principii:
– concentrarea
– programarea
– parteneriatul
– adiționalitatea

5Fișa II. OBIECTIVELE POLITICII RE GIONALE 2000-2006 raportat la
perioada de programare 1994/1999

Obiective prioritare
1994/1999 2000/2006
ob. 1: dezvoltarea și ajustarea structural ă a
regiunilor mai pu țin dezvoltate;
ob. 2: reconversia regiunilor și zonelor industriale
aflate în declin; ob. 3: șomaj de lung ă durată și inserție profesional ă;
ob. 4: adaptarea la muta țiile industriale;
obiectiv 5a: adptarea structurilor agricole și a
pescuitului; ob. 5b: dezvoltarea zonelor rurale fragile; obiectiv 6 (creat prin actul de adeziune al Austrei, Finlandei și Suediei): dezvoltarea regiunilor cu
densitate sc ăzută a populației.
Ob. 1: dezvoltarea și ajustarea structural ă a
regiunilor mai pu țin dezvoltate;
Ob. 2: reconversia economic ă și socială a zonelor
aflate în dificultate structural ă;
Ob. 3: adptarea și modernizarea politicilor și
sistemelor de educa ție, formare profesional ă și
ocupare.
O interven ție specific ă este rezervat ă structurilor
pescuitului. Ac țiunile de dezvoltare rural ă se
derulează în toată UE fiind finan țate prin findurile
structurale sau prin PAC.

OBIECTIV 1 Dezvoltare și ajustare structural ă a regiunilor mai slab dezvoltate
1994 – 1999 2000-2006
ob. 1: dezvoltarea și ajustarea structural ă a
regiunilor mai pu țin dezvoltate:
ELIGIBILITATE: regiuni de nivel NUTS II al
căror PIB pe locuitor este mai mic de 75% din
media comunitar ă, dar cu anume derog ări.
METODĂ: Lista regiunilor eligibile este
publicată în anexa Regulamentului cadru și
revizuita de Consiliu. REZULTAT: 26,6% din popula ția UE.
FONDURI: FSE, FEOGA-O, IFOP.
Ob. 6: dezvoltarea regiunilor cu densitate
scăzută a popula ției:
ELIGIBILITATE: regiuni finlandeze și
suedeze, de nivel NUTS II- în principal, cu densitate redusa (mai pu țin de 8 loc./km)
METODĂ: listă publicată în anexa Actului de
adeziune, pentru 1995-1999, revizuibil ă de
Consiliu. REZULTAT: 0,4% din pop. UE FONDURI: FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP
ob. 1: dezvoltarea și ajustarea structural ă a
regiunilor mai pu țin dezvoltate:
ELIGIBILITATE:
– regiuni de nivel NUTS II, al c ăror PIB pe
locuitor este mai mic de 75% din media comunitar ă;
– regiuni acoperite de ob. 6; – regiuni ultra-periferice. METODĂ: listă nerevizuibil ă a regiunilor
eligibile fixat ă la 1 iulie 1999;
– 2 programe speciale: PEACE, în sprijinul procesului de pace în Irlanda de Nord și al
regiunilor frontaliere (2000-2006) și programul
special de asisten ță în favoare unor regiuni
suedeze de nivel II, supuse anterior ac țiunii ob.
6. REZULTAT: 22,2 din pop. UE. FONDURI: FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP Susținere tranzitorie : pentru regiunile eligibile
obiectivelor regionalizate în perioada 94-99,
dar neeligibile prin programul 2000-2006, pentru a evita dezechilibrele posibile prin întreruperea brusc ă a sprijinului comunitar.

6OBIECTIV 2 – Reconversia economic ă și socială a zonelor aflate în dificultate
structural ă
1994 – 1999 2000 – 2006
obiectiv 2. Reconversia economic ă și socială a
zonelor aflate în dificultate structural ă
ELIGIBILITATE: – rata șomajului superioar ă
mediei comunitare; – procent de ocupare industrial ă superioar ă mediei comunitare; –
declin al ocup ării industriale.
METODĂ: listă fixată de Comisie la
propunerea statelor membre, fixat ă pentru 6 ani
și revizuibil ă după 3 ani.
REZULTAT: 16,3% din pop. UE. FONDURI: FEDER, FSE.
obiectiv 5b. Dezvoltarea zonelor rurale
fragile
ELIGIBILITATE: nivel sc ăzut de dezvoltare
economic ă; cel pu țin două criterii din: rat ă
ridicată de ocupare agricol ă, nivel sc ăzut al
venitului agricol, densitate sc ăzută a popula ției-
cu tendință de depopulare.
METODĂ: listă fixată de Comisie la
propunerea statelor membre, fixat ă pentru 6 ani.
REZULTAT: 8,8% din pop. UE. FONDURI: FEOGA-O, FSE, FEDER.
obiectiv 2. Reconversia economic ă și socială a
zonelor aflate în dificultate structural ă
ELIGIBILITATE:- zone i ndustriale (criterii
nemodificate); – zone rurale (slab ă densitate a
populației sau procent ridicat de ocupa
ții
agricole, combinat cu șomaj ridicat sau cu
diminuarea pop.); – zone urbane, r ăspunzând cel
puțin unuia dintre criteriile: rat ă ridicată a
șomajului de lung ă durată, nivel ridicat de
sărăcie, mediu degradat, criminalitate șio
delicvență, nivel sc ăzut de educa ție; – zone de
pescuit (parte imp. a pop. ocupat ă în sectorul
agricol și scăderea gradului de ocupare ).
METODĂ: plafon al pop. com unitare eligibile –
18% – repartizat pe țări în func ție de pop. din
zonele industriale și rurale, nivelul șomajului și
a șomajului de lung ă durată și de plafonul de
maxim 25% reducere a sus ținerii comunitare
prin ob. 2 și 5b față de perioada 94-99. ( țările
membre propun o list ă a zonelor pentru care
50% din pop. este acoperit ă de criteriile
definind zonele industriale și rurale, iar Comisia
stabilește lista definitiv ă în colaborare cu țările
respective). Lista este valabil ă 7 ani, cu
posibilitatea revizuirii în limita plafonului
aprobat
FONDURI: Feder, Fse
Se adaugă o susținere tranzitorie degresiv ă prin
Feder pân ă la 31 dec. 2005. Alta ajutoare pot fi
acordate prin Fse în cadrul ob.3, prin Feoga-G în cadrul m ăsurilor de dezvoltare rural ă
(inclusiv m ăsurile complementare PAC) și prin
Ifop în cadrul m ăsurilor complementare
Politicii pescuitului.

7Obiectiv 3. Adaptarea și modernizarea politicilor și sist. de educa ție, formare și
ocupare
1994 – 1999 2000 – 2006
Ob. 3: Lupta contra șomajului de lung ă
durată și inserție profesional ă
– combaterea șomajului de lung ă durată și
facilitarea inser ției profesionale a tinerilor și a
persoanelor în pericol de excludere de pe pia ța
muncii; – promovarea egalit ății șanselor.
Metodă:
– înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.

Ob. 4: Adaptarea la muta țiile industriale
– facilitarea adapt ării lucrătorilor la muta țiile
industriale și evoluția sistemelor de produc ție.
Metodă:
– înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.

Obiectiv 3. Adaptarea și modernizarea
politicilor și sistemelor de educa ție, formare
și ocupare
– promovarea politicilor active pe pia ța muncii
pentru combaterea șomajului;
– promovarea accesibilit ății pe piața muncii;
– creșterea șanselor de ocupare prin sistemul de
educație și formare continu ă;
– promovarea m ăsurilor pentru facilitarea
adaptării la transform ările economice și sociale;
– promovarea egalit ății șanselor;
– acțiuni orientare spre resursele unmane luate la
nivel na țional, fără a prejudicia principiul
coeziunii.
Metodă:
– înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.

INIȚIATIVE COMUNITARE

1994 – 1999 2000 – 2006
13 IC
Interreg II: cooperare transfrontalier ă, rețele energetice,
cooperare în domeniul amenaj ării teritoriului;
Ocupare: promovarea egalit ății șanselor pentru femei și a
accesului acestora la profesii de perspectiv ă și funcții de
responsabilitate; ameliorarea ocup ării persoanelor cu
handicap; integrarea pe pia ța muncii a tinerilor de mai
puțin 20 de ani f ără calificare sau formere de baz ă;
integrarea persoanelor amenin țate de excludere social ă și
acțiuni rasiale și xenofobe.
Leader II: dezvoltare rural ă.
Adapt: adaptarea for ței de munc ă la schimb ările
industriale și ale societ ății informa ționale.
PME: creșterea competitivit ății IMM.
Urban: revitalizarea cartierelor urbane aflate în criz ă.
Konver: diversificare economic ă a regiunilor dependente
de sectorul ap ărării.
Regis II: integrarea regiunilor ultraperiferice.
Retex: diversificarea economic ă a regiunilor dependente
de industria textile- îmbr ăcăminte.
Resider II: reconversia zonelor siderurgice.
RecharII: reconversia zonelor miniere.
Peace: susținerea procesului de pace și a reconcilierii în
Irlanda de Nord. Pesca: diversificarea economic ă a zonelor dependente de
pescuit.
4 IC
Interreg III : cooperare
transfrontalier ă, transna țională și
interregional ă pentru stimularea
dezvoltării și amenajării armonioase și
echilibrate a teritoriului european. Leader+ : dezvoltare rural ă prin
programe de dezvoltare integrat ă și
cooperarea grupurilor de ac țiune
locală.
Equal : cooperare transna țională
pentru promovarea de noi practici în lupta contra discrimin ării și
inegalității de orice natur ă în accesul
pe piața muncii.
Urban : reabilitarea economic ă și
socială a orașelor și cartierelor aflate
în criză pentru promovarea dezvolt ării
urbane durabile IC anterioare, care nu se reg ăsesc în
aceste 4 ini țiative, pot fi incluse în
programele
obiectivelor 1, 2
și 3.

8RESURSE FINANCIARE

1994 – 1999 2000 – 2006
Resurse disponibile
– 141.471 milioane ECUS, 68% pentru ob.1.
– 9% din totalul creditelor pentru IC; – Indexarea creditelor la nivelul fiec ărui CCA.

Repartizarea creditelor statelor membre

Obiectivele 1, 2, 3, 4 și 5b:
În funcție de criteriile: popula ția eligibil ă,
prosperitate na țională, prosperitate regional ă,
gravitatea relativ ă a problemelor dtructurale –
inclusiv șomajul și nevoia de dezvoltare a
zonelor rurale. Obiectiv 6: Conform actului de adeziune al Finlandei și
Suediei . Obiectiv 5a: În continuitate cu perioada precedent ă și ținând
cont de nevoile stru cturale specifice ale
agriculturii și pescuitului.
Resurse disponibile
– 195 miliarde euro: 69,7% pentru ob.1, 11,5%
pentru ob.2, 12,3% pentru ob.3 și 0,5% pentru
acțiuni structurale în sectorul pescuit, înafara
ob.1; – 5,35% din totalul creditelor sunt rezervate IC;
– indexarea creditelor, la nivelul bugetului
comunitar, de 2% pe an.
Repartizarea creditelor statelor membre

Obiectivele 1 și 2:
În funcție de criteriile: popula ția eligibil ă,
prosperitate na țională, prosperitate regional ă,
gravitatea relativ ă a problemelor dtructurale –
inclusiv șomajul.
Obiectiv 3: În funcție de criteriile: popula ția eligibil ă,
prosperitate na țională, situația ocup ă
rii,
gravitatea excluderii soci ale, nivelul de educa ție
și de formare, participarea femeilor pe pia ța
muncii. Pescuit: Repartiție de către Comisie
Rezervă de performan ță:
4% din creditele alocate la nivel na țional sunt
puse la dispozi ție la începutul perioadei; restul
sunt alocate la jum ătatea perioadei, celor mai
performante programe.

9Instrumentul structural de preaderare – fond adaptat tarilor aflate in
proces de aderare

Scop: extinderea UE spre țările Europei Centrale și de Est în condi țiile unor riscuri minime de
dezintegrare prin disfunc ționalitate
Strategia de pre-aderare pentru 2000 – 2006:
– punerea în aplicare a unei strategii globale de pre-aderare pentru preg ătirea țărilor în
vederea ader ării la UE;
– gruparea într-un cadru unic (Parteneriatele de aderare) a sprijinului UE; – familiarizarea țărilor candidate cu procedurile și politicile UE în scopul particip ării
eficiente la programele comunitare și aplicarea acqui-ului comunitar.
Instrumente:
– Phare: consolidarea institu țiilor, participarea la programele comunitare, dezvoltare
regională și socială, restructurare industrial ă, dezvoltarea IMM;
– Sapard : modernizarea agriculturii și favorizarea dezvolt ării rurale;
– Ispa: dezvoltarea infrastructurii de transport și protecția mediului.
Asistența financiar ă:
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total
Phare 1560 1560 1560 1560 1560 1560 1560 10920
Sapard 520 520 520 520 520 520 520 3640
Ispa 1040 1040 1040 1040 1040 1040 1040 7280
Total 3120 3120 3120 3120 3120 3120 3120 21840
Milioane euros, pre țuri 1999
Repartiția resurselor Ispa:
– fixată de Comisie în func ție de popula ție, PIB pe loc. (PPC), suprafa ță:
– Bulgaria 8-12%, Cehia 5,5-8%, Estonia 2-3,5%, Ungaria 7-10%, Lituania 4-6%, Letonia 3,5-
5,5%, Polonia 30-37%, România 20-26%, Slovenia 1-2%, Slovacia 3,5-5,5%.

10Fisa 3

11Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor
– care sînt principalele momente în adop tarea politicii regionale comunitare;
– ce instrumente financiare și ce principii sînt folosite în politica regional ă;
– care sînt obiectivele prioritare actuale și care sînt principalele evolu ții, raportat la
perioada 2000-2006;
– care sînt modalit ățile de interven ție, responsabilit ățile, gestiunea și condițiile de
finanțare prin politica regional ă;
TEMĂ:
1. Analizati Programele Operation ale Sectoriale si elaborat i un sistem de proiecte
integrate pentru dezvoltarea durabila a unei entitati teritorial e la alegere. Se
poate opta si pentru o arie tematica (turism, inovatie, educatie si formare
profesioanla, etc).
2. În ianuarie 2003, Comisarul Michel Barnie r a prezentat Parlamentului european
al doilea Raport asupra coeziunii economice și sociale intitulat „Unitatea Europei,
solidaritatea popoarelor, diversitatea teritoriilor”. Raportul include un bilan ț al
politicii de coeziune aplicate dup ă 1989 și ridică principalele întreb ări legate de
viitorul acestei politici în perspectiva unei Europe extinse. El a fost actualizat prin
alte două rapoarte (2004 și 2006) asupra progreselor in coeziunea economica si
sociala. Rapoartele se g ăsesc la adresa http://inforegio.cec.eu.int sau pot fi pus la
dispoziție, la cerere, de c ătre tutore (e-mail: gcpas@uaic.ro ).
În baza acestor rapoarte, elabora ți o lucrare de sintez ă asupra principalelor rezultate
ale politicii regionale și a perspectivelor acestei în cont extul extinderii UE spre Europa
Centrală și de Est.

12Modul II
Politica Agricol ă Comună

Modulul prezint ă și analizeaz ă aspectele teoretice ale interven ției pe pie țele agricole
europene; explic ă argumentele adopt ării unei politici comune în domeniul agriculturii;
analizeaz ă mecanismele de interven ție și evoluțiile în aplicarea Politicii Agricole Comune
(PAC) ; analizeaz ă efectele PAC și cauzele reformei; prezint ă principalele etape în reformarea
PAC și perspectivele în contextul extinderii.
Studenții vor dobândi cuno ștințele necesare în țelegerii rolului PAC în procesul de integrare și
în cel de extindere a UE.

Modulul este împ ărțit în 3 unit ăți de studiu, în total 7 or e de lucru individual.

Agricultura a fost domeni ul pentru care s-a prev ăzut aplicarea unei politici comune înc ă din
primele etape ale construc ției europene. Agricultorii reprezentau în momentul semn ării Tratatului
de la Roma 25% din popula ția activă. Dincolo de apartenen ța la aceea și arie de civiliza ție, în care
agricultura și țăranii au constituit baza edific ării culturii europene, car acteristica principal ă a
Europei agricole era diversitatea sistemelor și structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune și
a politicilor.
Din altă perspectiv
ă, Europa de Vest nu reu șise încă să depășească, în pofida sprijinului
american acordat prin Planul Marshall și a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în
cadrul OCDE, întârzierea economic ă și dezechilibrele provocate de anii de r ăzboi. Agriculturile
europene, chiar cele mai moderne (M. Br itanie, Olanda, Danemarca), erau înc ă puțin mecanizate,
foloseau cantit ăți reduse de îngr ășăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploata ții
familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau s ă asigure decât ven ituri de subzisten ță într-
o agricultur ă de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare și de a face fa ță
concurenței externe, venit ă îndeosebi din partea SUA.

Politica Agricol ă Comună (PAC) s-a dorit a fi, într-un astfel de context, solu ția pentru
atingerea a trei categorii de obi ective: economice – promovarea progr esului tehnic, alocarea optim ă
a resurselor, cre șterea produc ției; sociale – nivel de via ță echitabil pentru agricultori, pre țuri
rezonabile pentru consumatori, și politice – gara ntarea securit ății alimentare.

13Unitatea de curs 1 -. Lansarea PAC. Obiective și principii
Unitatea solicit ă 2 ore de lucru
1.1. Obiectivele PAC
Prin Politica Agricol ă Comună, țările membre și-au dorit atingerea urm ătoarelor obiective:
1. creșterea productivit ății în agricultur ă, promovarea progresului tehnic, asigurând
dezvoltarea ra țională a produc ției agricole și utilizarea optim ă a factorilor de produc ție, îndeosebi a
muncii; 2. asigurarea unui nivel de via ță echitabil popula ției agricole , în special prin ridicarea
venitului individual al celor ce lucreaz ă în agricultur ă;
3. stabilizarea pie țelor;
4. garantarea securit ății în aprovizionare ;
5. asigurarea de prețuri rezonabile pentru consumatori.
Tratatul de la Roma propunea în fapt ela borarea unui program comun de dezvoltare a
agriculturii țărilor membre care s ă țină cont de:
a) caracterul particular al activit ății agricole decurgând din structura social ă a agriculturii și
disparitățile structurale și naturale între diversele regiuni agricole;
b) necesitatea de a opera gradual ajust ările oportune;
c) faptul c ă, în statele membre, agricultura constitu ie un sector intim legat de ansamblul
economiei.
Condiționarea obiectivelor de luarea în considerare a aces tor aspecte particulare urm ărea
să impun
ă mecanisme de integrare tolerabile pentru produc ători (un interes particular prin protec ția
unei categorii sociale dispunând de for ță politică puternică) și care să nu compromit ă ajustarea
structural ă a agriculturii prin eventuale dezechilibre în m ăsură să frâneze dezvoltarea economic ă (un
interes general).
Pentru a în țelege opțiunile țărilor membre CEE în materie de politic ă agricolă comună se
impune și prezentarea preciz ărilor făcute la Conferin ța de la Stressa (1958) în legătură cu
obiectivele acesteia. Compararea politicilor na ționale existente la acea dat ă și punerea de acord a
resurselor și nevoilor au permis trasarea primelor lini i directoare ale viitoarei politici comune.
Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizat ă fără a se aduce atingere
sistemului de exploata ție familial ă. Dat fiind c ă toate costurile de produc ție erau mai ridicate în
Comunitate decât în celelalte mari țări produc ătoare, pre țurile urmau s ă fie aduse la un nivel
uniform și mai ridicat decât pre țurile mondiale, f ără a incita îns ă la supraproduc ție. În acela și timp,
politica agricol ă trebuia s ă permită participarea echilibrat ă la comer țul mondial prin protejarea
pieței interne.
1.2. Principiile PAC
Pentru realizarea obiectiv elor politicii agricole comune au fost aplicate trei principii
esențiale: unicitatea pie ței, preferin ța comunitar ă și solidaritatea financiar ă.

Unicitatea pie ței
Unicitatea pie ței presupune libera circula ție a produselor agricole între țările UE prin
eliminarea taxelor vamale, a restric țiilor cantitative sau a altor m ăsuri de politic ă comercial ă cu
efect similar.
Din aplicarea acestui principiu rezult ă unicitatea pre țurilor pentru produsel e agricole în toat ă
Comunitatea ca urmare a mecanismelor pie ței. Inițiatorii politicii agri cole au decis îns ă că realizarea
obiectivelor propuse oblig ă la o gestiune centralizat ă și stabilirea unor pre țuri unice comunitare prin
decizii politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agrico l 1967-1968, acestea sunt rezultatul
dezbaterilor din cadrul Consiliului de Mini ștri și reprezint ă punctul central al sistemului de pre țuri
folosit în politica agricol ă comună.
Deși de o mare simplitate, principiul unicit ății nu a func ționat întotdeauna. Statele membre
au adoptat diverse m ăsuri de protec ție netarifar ă, de tipul m ăsurilor fito-sanitare și veterinare, al
reglement ărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.

14Armonizarea legisla țiilor naționale, realizat ă în mare parte abia dup ă 1993 prin formarea
pieței unice, a contribuit esen țial la func ționalitatea principiului unicit ății pieței.

Preferința comunitar ă
Preferința comunitar ă a fost consecin ța logică a constituirii pie ței agricole unice și a dorinței
Comunității de a elimina dependen ța consumului de pia ța externă. Aplicarea ei s-a realizat printr-un
sistem de prelev ări variabile și de restituiri. Func țiile principale au fost de garantare a veniturilor
agricultorilor și de menținere a stabilit ății pieței interne.
Prelevarea este o tax ă vamală variabilă. Ea ridic ă prețul de import la nivelul pre țului intern
și acționează ca restituire la import în cazul când raportul de pre țuri este invers. Sistemul reu șește
astfel să asigure o izolare complet ă a pieței interne prin protec ție absolut ă.
În practic ă, principiul preferin ței comunitare a suportat frecvente derog ări. UE a renun țat în
numeroase situa ții la aplicarea prelev ărilor sau a fixat prelev ări scăzute, fie din proprie ini țiativă, fie
sub presiuni externe din partea principalilor s ăi parteneri.
Realitatea a demonstrat c ă Europa nu a devenit prin prelev ările variabile o „fort ăreață".
Aproximativ 85% din importurile sale au c ăzut sub inciden ța taxelor vamale și s-au realizat printr-o
protecție scăzută, sub pozi țiile consolidate prin ne gocierile OMC. Prelev ările agricole s-au aplicat
unui num ăr redus de produse. Este adev ărat însă că au fost produse strategice, ocupând o pondere
foarte ridicat ă în fluxurile comerciale agricole, puternic concurate de marii produc ători mondiali.
Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986 – 1993), prelev ările variabile au fost
înlocuite cu taxele vamale. Acestea la rândul lor au fost diminuate cu 36% pân ă în 2000.
Se poate spune c ă măsurile de protec ție externă adoptate de UE sunt rezultatul unui echilibru
între interesele agricole și cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un echilibru fragil
care a condus la ajust ări repetate ale OCP în a șa fel încât s ă se asigure eficacitatea mecanismelor de
intervenție pe pia ța internă dar în contextul respect ării angajamentelor comerciale și dezvoltării
comerțului exterior.

Solidaritatea financiar ă
Considerat ă o condiție esențială de realizare și menținere a unui spa țiu integrat, solidaritatea
financiară
1 a constat în sfera politic ii agricole în gestionarea și suportarea în comun a cheltuielilor
aferente.
Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constitu irea unui fond unic – Fondul
European de Orientare și Garantare Agricol ă – FEOGA. Conceput ca un simplu capitol în
bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structur ă administrativ ă proprie și acționează la nivelul
statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme na ționale. Gestiunea comun ă este
asigurată prin intermediul Comisiei care, îns ă, pentru ac țiunile structurale are nevoie de avizul
Comitetului pentru structurile agricole și dezvoltare rural ă, iar pentru problemele financiare de
avizul Comitetului FEOGA, format din reprezentan ții statelor membre.
Fondul este structurat pe dou ă secțiuni: Garantare – destinat ă acoperirii cheltuielilor
privind pie țele agricole și politica pre țurilor și Orientare – pentru sus ținerea reformelor structurale,
realizarea obiectivelor de politic ă socială și sprijinul dezvolt ării zonelor rurale. Ponderea în bugetul
comunitar a sc ăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la 40-45% în prezent), ca urmare a
eforturilor de reformare a politic ii agricole.Cea mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizat ă
pentru acțiunile de garantare (peste 90%).
Modul de constituire a bugetului comunitar și utilizarea acestuia în cea mai mare parte
pentru agricultur ă au generat și genereaz ă în continuare contradic ții de interese între statele
membre, contradic ții agravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile provin din faptul c ă
unele țări sunt beneficiare nete, în timp ce altele, mai pu ține la num ăr, sunt contribuitoare nete.

1 I. Ignat, “Uniunea Economic ă și Monetar ă European ă”, Ed. Synposion, Ia și, 1994, p.39.

15Unitatea de curs 2 – Sistemul de interven ție în cadrul PAC
Unitatea solicit ă 2 ore de studiu

Organizarea comun ă a piețelor
Mecanismul de integrare agricol ă ales de Comunitate a fost organizarea pie țelor la nivel
comunitar. Sistemul OCP a cuprins treptat 91% din produc ția agricol ă, mecanismele de interven ție
diferind de la o pia ță la alta. Dincolo îns ă de eterogenitatea rezultat ă, analiza OCP relev ă trei
elemente definitorii :
– unicitatea pie ței prin determinarea pre țurilor comune;
– garantarea pre țurilor prin interven ții pe piața internă;
– un sistem de protec ție la frontier ă a pieței europene pentru asigurarea preferin ței
comunitare.
În funcție de modul în care se reg ăsesc și interacționează cele trei elemente pe diferitele
piețe, OCP cunosc urm ătoarele forme , delimitate dup ă principalul instrument de interven ție:
– organiza ții comune prin pre ț garantat;
-organiza ții comune prin subven ții directe;
-organiza ții comune prin protec ție externă.
Principala form ă de organizare a pie țelor la nivel comunitar, acoperind aproximativ 70% din
produsele agricole o reprezint ă OCP prin pre ț garantat (fig.3.1); este organizarea care ofer ă
maximum de garantare.

16
Dar adaptarea OCP la specificul pie țelor agricole și condiționarea extern ă au condus la
diminuarea interven ției și dezvoltarea unor formule ma i suple de tipul interven țiilor condi ționale
sau a subven țiilor complementare pre țului garantat (tabelul 3.1.). De asemenea, pentru aproximativ
30% din produc ția agricol ă se asigur ă o garantare minim ă, fie doar prin protec ție externă (25%), fie
prin subven ții directe(5%). Principala caracteristic ă a OCP cu garantare minim ă o constituie lipsa
prețurilor comune.
PIEȚE AGRICOLE
LIBERE 9%
PRIN PRE Ț GARANTAT 70%
INTERVEN ȚIE
AUTOMAT Ă
(cu introducerea
ulterioară a para-
metrilor de inter-venție)
– orez
– lapte
– zahăr INTERVEN ȚII
CONDIȚIONALE
– viti-vinicultura
– legume și fructe
– carne porcine SUBVEN ȚII
COMPLEMENTARE
– cereale
– carne bovine
– carne ovine
– ulei de măsline FĂRĂ PREȚ GARANTAT 30%
PRIN SUBVEN ȚII
– fructe și legume proaspete
– bumbac
– furaje uscate
– tutun
– plante textile
– viermi de m ătase
– oleaginoase
– proleaginoase
– unele legume PRIN PROTEC ȚIE EXTERN Ă
– produse avicole
– produse situate în afara
anexei II ORGANIZA ȚII COMUNE DE
PIAȚĂ 91%

17

Schema clasic ă de interven ție pe piețele agricole europene o reprezint ă însă OCP prin pre ț
garantat, cuprinzând reglementarea pie țelor interne prin pre țuri comune și un sistem de protec ție
externă.
EVOLUȚIE:
– criza agro-bugetar ă;
– presiunile externe. PIEȚELE COMUNE ORGANIZATE
Garantare maxim ă:
(interven ție
automată)

– unicitatea pie ței;
– garantarea
prețurilor pentru
cantități nelimitate;
– protecție externă
prin sistemul prelevărilor-
restituirilor. Garantare medie:
(interven ție condiționată)

– diminuarea pre țurilor de
intervenție;
– reducerea perioadei de
achiziție;
– stocarea la produc ător;
– organisme profesionale Garantare minim ă:

1. SUBVEN ȚII DIRECTE
2.PROTEC ȚIE EXTERN Ă
– prelevări – restituiri;
– taxe vamale.
Parametri de interven ție :

– nivelul pre țului;
– situația pieței;
– tipul produsului;
– calitatea produsului;
– spațiul și timpul. Tipuri de interven ție:

1.asupra veniturilor :
– scăderea prețurilor;
– taxe de coresponsabilitate;
– diminuarea subven țiilor.
2.asupra volumului produc ției:
– cote;
– cantități maxim garantate.
3.asupra factorilor :
– “înghețarea” terenurilor;
– extensificare.

18
Evoluția sistemului OCP
În timp, luând not ă de evolu ția agriculturii europene în anii ‚80, polit ica agricol ă comună a
adaptat interven ția prin pre ț garantat în func ție de situa ția piețelor. Rezultatul a constat în trecerea
OCP de la o interven ție automat ă cu garantare necondi ționată a produc ției realizate spre forme cu
intervenție condiționată care limiteaz ă garanția acordat ă.
Modularea interven țiilor s-a realizat pe b aza a 6 parametri: nivelul pre țului; situa ția pieței;
tipul produsului; calitatea produsului; spațiul; timpul.2
Până la reforma Mac Sharry (1992), evolu ția PAC s-a caracterizat în principal prin încerc ări
diverse de reducere a garan țiilor agricole. Institu țiile comunitare au adoptat dup ă a doua jum ătate a
deceniului opt măsuri de diminuare a veniturilor agricultorilor în speran ța că vor avea drept
rezultat reducerea excedentelor și restructurarea produc ției. Ele au constat în: scăderea pre țurilor
agricole, introducerea taxelor de coresponsabilitate și reducerea subven țiilor directe acordate în
unele sectoare .
Dar, acțiunile luate pentru diminuarea veniturilor ag ricultorilor nu au avut efectele dorite în
planul stabiliz ării piețelor. Unul din factorii esen țiali care au limitat eficien ța acestora l-a
reprezentat posibil itatea compens ării reducerilor de venit prin cre șterea produc ției. Era deci logic s ă
se intervin ă prin limitarea cantit ăților garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a încercat – și
a reușit – să limiteze volumul produc ției, și implicit al excedentelor, sunt sistemul cotelor și
sistemul stabilizatorilor bugetari .
După 1988 eforturile europenilo r de gestionare a pie țelor agricole s-au orientat și asupra
reducerii capacit ății productive a agriculturii prin m ăsuri de “înghețare” a terenurilor și de
extensificare.
Ca rezultat al m ăsurilor de reformare a PAC organiza țiile de pia ță au evoluat de la OCP prin
preț garantat spre OCP prin subven ții directe și de la OCP prin subven ții directe spre OCP prin
simplă protecție externă (tabel 3.1.).

Tabel 3.1. Evolu ția Organiza țiilor Comune de Pia ță
OCP prin pre ț garantat OCP f ără preț garantat
Interven ție
automată Introducerea
parametrilor de
intervenție Intervenție
condițională Subvenții
complementareSubvenții
directe Protecție externă
Cereale ———— → ⎯—————————— →x
Lapte ————– → x
Zahăr ————– → x
Orez x
Produse
vitivinicole x
Legume – fructe x
Carne porcine x
Grâu dur x
Carne bovine ————– → x
Carne
ovine/caprine ————– → x
Ulei de m ăsline x
Tutun ————– → x

2 P. Baudin, L’Europe face à ses marchés agricoles, Economica, Paris, 1993, p.100.

19Oleaginoase ————– → x
Proteaginoase x
Alte fructe și
legume x
Plante textile x
Ouă x
Păsări x
Total (% în total
OCP) 45% 25% 5% 25%

Dinamica OCP, caracterizat ă de tendin țele menționate, este considerat ă a fi rezultatul unei
legi proprii de evolu țieEa nu reflect ă însă altceva decât c ă o opțiune eficient ă în anumite condi ții nu
reprezintă o soluție absolut ă; că, acolo unde interven țiile sfideaz ă legile pie ței și nu sunt modulate
în funcție de modificar ea datelor ini țiale, dezechilibrele nu întârzie s ă apară.
Reforma MacSharry a confirmat de altfel c ă în politica agricol ă comună, garantarea pre țurilor nu
mai reprezint ă principalul mijloc de interven ție. Reforma continu ă tendința de liberalizare a pie țelor
care s-a manifestat în deceniul nou ă, iar preocup ările institu țiilor comunitare sunt tot mai mult
îndreptate spre componenta structural ă a PAC. Politica structural ă a fost prev ăzută în art. 39 al
Tratatului de la Roma cu scopul de a sus ține și stimula modernizarea agriculturii și ameliorarea
structurilor de produc ție. Dar, numai anii ’80 cunosc o dezvoltare a m ăsurilor structurale care au
reușit să dea conținut unei politici structurale agricole ; reforma fondurilor so cio-structurale din
1989 și reforma agricol ă din ’92 i-au confer it apoi un loc esen țial în asigurarea coeziunii în Uniunea
European ă.
Politica structural ă agricolă
Spre deosebire de politica pre țurilor, care oblig ă la o uniformizare a reglement ărilor
naționale și la o gestiune centralizat ă, acțiunile structurale au putut fi l ăsate la dispozi ția statelor
membre. Pân ă în 1972, rolul PAC a fost de coordonare a politicilor structurale na ționale și de
susținere financiar ă parțială – 25%, excep țional 45% – a anumitor proiec te. Erau vizate îndeosebi
măsurile privind: adaptarea și ameliorarea condi țiilor de produc ție (comasarea, asanarea și
amenajarea terenurilor); reorientarea produc ției; adaptarea și îmbunătățirea comercializ ării;
dezvoltarea debu șeelor pentru produsele agricole.
Primii pa și . Programul Mansholt
Memorandumul „Mansholt”3 reprezint ă, indiscutabil, primul moment de referin ță în politica
structural ă comunitar ă, prin baza teoretic ă și argumentarea pe care le ofer ă.
Pornind de la constatarea limitelor PAC –axat ă pe garantarea pre țurilor– în modernizarea și
ameliorarea structurilor de produc ție și ridicarea nivelului de via ță a agricultorilor, Mansholt
recomanda dezvoltarea politicilor structurale . Programul „Agricultura 1980” –partea opera țională a
memorandumului- ofer ă un plan de reform ă pentru a sprijini agricultura „s ă iasă din pozi ția
inferioară în care se g ăsește atât din punct de vedere economic cât și social”. Solu ția principal ă era
văzută de Mansholt în restructurarea produc ției și comercializ ării printr-un ansamblu de m ăsuri
constând în: reducerea pre țurilor, ac țiuni la nivelul structurilor de produc ție, acțiuni în favoarea
echilibrării piețelor și ameliorarea func ționării lor.
Memorandumul atr ăgea atenția asupra faptului c ă problema principal ă a agriculturii
europene este de natur ă structural ă și poate fi solu ționată prin reducerea num ărului agricultorilor și
creșterea dimensiunilor exploata țiilor, în condi țiile unei politici prudente de pre țuri. Se impunea cu
necesitate ca agricultura s ă fie orientat ă spre o structur ă a exploata țiilor care s ă utilizeze munc ă mai

3 Prezentat Consiliului de c ătre Sicco Mansholt – Comisar eur opean al Agriculturii, la 10
decembrie 1968.

20puțină și mai calificat ă, în întreprinderi agrico le moderne, capabile s ă asigure agricultorilor venituri
și un mod de via ță comparabile cu cele ale popula ției din mediul urban.
Planul Mansholt s-a dovedit prea radical și prea ambi țios în contextul deceniului șapte.
Euforia primilor ani de evolu ție favorabil ă a agriculturii, stimulat ă de dinamizarea cre șterii
economice și de măsurile PAC, nu l ăsa loc scepticismului. În plus, prea pu țini erau cei dispu și să
renunțe la avantajele oferite de mecanismele de interven ție prin pre ț garantat: venituri ridicate
pentru agricultori, lipsa de transparen ță în legătură cu dimensiunea contribu ției publice, sus ținerea
politică din partea beneficiarilor, exemplul de solidaritate și de reușită necesar procesului general de
integrare. Singurul rezultat al memorandumului se consider ă a fi adoptarea în 1972 a trei directive
socio-culturale , pachet legislativ care marcheaz ă lansarea politicii agricole structurale. A fost,
incontestabil, momentul în care s-a creat o bre șă pentru reformele care au dat ulterior un nou
conținut politicii agricole comune.
Totu și, nu putem limita semnifica ția memorandumului la atât. Prin m ăsurile propuse,
memorandumul Mansholt reprezint ă un veritabil plan de reform
ă, conceput într-o viziune global ă,
integratoare. Remarcabil este faptul c ă cea mai mare parte a m ăsurilor preconizate au fost, în timp,
adoptate. De asemenea, principiile generale propuse pentru aplica rea programului „Agricultura
1980” se reg ăsesc în modul de func ționare actual ă a fondurilor structurale : concepția regional ă,
descentralizarea și responsabilitatea na țională, coparticiparea și susținerea comunitar ă pe baza
inițiativelor locale concretizate într-un plan. Se poate aprecia astfel c ă memorandumul Mansholt
oferă baza teoretic ă a politicii structurale comunitare.
Evoluția măsurilor structurale
Ac țiunile structurale prev ăzute de cele trei direct ive au reprezentat un pas f ăcut într-o
direcție bună. Ele au fost completate în 1975 cu introducerea compensa țiilor pentru regiunile
defavorizate natural, în 1977 cu ajutorul pentru transformarea și comercializarea produselor
agricole, iar în 1978 cu ajutoarele pentru grupurile de produc ători; diverse m ăsuri regionale au fost,
de asemenea, introduse pentru a diminua handicapul structural și de infrastructur ă a zonelor
defavorizate, cu efecte indirecte și asupra agriculturii.
Politica structural ă a evoluat îns ă lent pân ă în 1985, când criza de ansamblu a PAC a
declanșat o revizuire de profunzime a m ăsurilor structurale pentru a favoriza ameliorarea
competitivit ății agriculturii europene . În politica agricol ă structural ă accentul a c ăzut pe căutarea
echilibrului între obi ectivele propuse, cre șterea competitivit ății agriculturii europene, echilibrarea
piețelor, protec ția mediului și dezvoltarea regiuni lor defavorizate.
Reforma fondurilor structurale din 1989 a conferit Comunit ății un rol sporit în
gestionarea ac țiunilor structurale, inclusiv a celor agricole, pentru a permite concentrarea
acțiunilor spre regiunile defavorizate . Obiectivul general al integr ării, stabilit prin Actul Unic în
1987, devenise „ coeziunea economic ă și socială” prin reducerea disparit ăților între diferitele
regiuni. În planul agriculturii, intervențiile structurale au vizat:
– concentrarea ajutoarelor în z onele defavorizate, pe exploata țiile mici și mijlocii;
– cre șterea cofinan țării comunitare în cazul m ăsurilor acoperite de obiectivul 1 al reformei
fondurilor structurale („promovarea dezvolt ării și ajustării structurale a regiunilor r ămase în urm ă
din punct de vedere economic și social”);
– stabilizarea popula ției rurale și întinerirea acesteia prin sprijinul în instalarea tinerilor
agricultori; – protec ția mediului;
– diversificarea activit ăților în exploata țiile agricole;
– simplificarea gestiunii subven țiilor pentru transformarea și comercializarea produselor
agricole și pentru silvicultur ă
4.
Este evident c ă după apariția și manifestarea crizei agriculturii europene priorit ățile în
materie de politic ă agricolă comună s-au modificat. Sus ținerea pie țelor prin pre țuri garantate în

4 Pierre Godin, "Agriculture: les aides st ructurélles applicables dans l'ensemble de la Communauté"; în Revue du Marché Commun e t de l’Union
Européenne, 1992, p.220.

21cadrul organiza țiilor comune pentru cre șterea produc ției și asigurarea unor venituri minime
agricultorilor a cedat treptat locul m ăsurilor structurale.
Politica privind zonele defavorizate reprezint ă în termeni financiari principala ac țiune
structural ă, vizând peste jum ătate din suprafa ța agricolă a UE. Un loc important revine măsurilor de
ameliorare a structurilor agricole prin:
– înlocuirea sistemului planurilor de modernizare și dezvoltare cu sistemul planurilor de
ameliorare, având drept obiectiv ameliorarea durabil ă a veniturilor agricole (accentul cade pe
reducerea costurilor, îmbun ătățirea condi țiilor de munc ă și viață, creșterea calit ății produselor
agricole, orientarea spre produse deficitare, protec ția mediului);
– interdic ția sau limitarea subven țiilor pentru investi ții în cazul produc țiilor excedentare;
– cre șterea sprijinului în formarea profesional ă;
– subven ții în favoarea tinerilor agricultori;
– încurajarea pension ărilor;
– compensa ții pentru zonele de munte și cele defavorizate (pe animal sau pe hectar);
– sprijin pentru dezvoltarea servicii lor de ajutor mutual, gestiune etc.
O serie de alte obiective de natur ă complementar ă au fost introduse în sfera politicii
structurale comune pentru a sus ține dezvoltarea zonelor rurale, cre șterea contribu ției agriculturii la
stabilizarea vie ții rurale și protecția mediului, o mai bun ă integrare a agricu lturii cu celelalte
sectoare ale economiei, și reducerea diferen țelor regionale. Pot fi men ționate în acest sens:
– ameliorarea structurilor de transformare și comercializare a produselor agricole și silvice
prin ajutoare în favoarea grupurilor de produc ători și susținerea investi țiilor pentru întreprinderi
agro-alimentare, de comercializare și transformare primar ă a lemnului;
– ameliorarea situa ției piețelor agricole prin sprijin în extensificarea și reconversia
terenurilor (scoaterea din folosin ță agricolă prin înghe țare, împădurire, utiliz ări neagricole);
– restructurarea economiei rurale din sudul Fran ței, Italia și Grecia pentru a face fa ță
concurenței pieței iberice (programele de dezvoltare integrat ă – PIM);
– programele de ini țiativă comunitar ă (PIC) pentru dezvoltarea regional ă;
– susținerea integr ării Suediei, Finlandei și Austriei (Obiectivul 6).
Politica structural ă agricolă, deși component ă a PAC, este conceput ă în cadrul mai larg al
politicii de dezvoltare regional ă. După reforma fondurilor structurale din 1989 ea a devenit un
instrument esen țial în realizarea convergen ței reale în Uniune prin sus ținerea regiunilor
defavorizate. Totu și, cel pu țin în domeniul agricultu rii, componenta structural ă a politicii agricole
comune este departe de a- și fi atins obiectivele. Principa lii factori care au influen țat aplicarea
măsurilor structurale și au limitat efectele poten țiale sunt: caracterul facultativ al unei mari p ărți
din reglement ările comunitare, condi țiile riguroase impuse pentru acor darea ajutoarelor, lipsa de
atractivitate a unor ajutoare propuse, informare și publicitate ineficient ă, birocrație și lipsă de
profesionalism în administra țiile naționale și capacitatea redus ă a unor țări membre de cofinan țare
a proiectelor .
Actualele orient ări în politica regional ă și politica agricol ă ne permit s ă apreciem de
asemenea c ă intervențiile comunitare structurale vor deveni un instrument privilegiat în realizarea
convergen ței regiunilor și economiilor membre, în ameliorarea competitivit ăț
ii agriculturii
europene. Este de a șteptat o concentrare a ac țiunilor spre regiunile defavorizate, r ămase în urm ă,
spre zonele rurale și o standardizare mai accentuat ă a tipologiei interven țiilor publice. Cu siguran ță,
principiile regionaliz ării, parteneriatului, subsidiarit ății, complementarit ății și adiționalității vor
rămâne coordonate majore ale politicii structurale.
Este însă posibilă o creștere a rolului ini țiativelor comunitare și o „relaxare” a condi țiilor de
aplicare a diverselor sisteme de m ăsuri structurale în contex tul unor programe de formare
profesional ă, de dezvoltare a centrelor de informare și de adaptare administrativ ă care să faciliteze
aplicarea politicii structurale comune. O apropiere progresiv ă a politicii regionale și a celei
structurale agricole se poate de asemenea anticipa. Este o consecin ță logică ce decurge din faptul c ă
disparitățile regionale sunt în principal de natur ă structural ă, iar regiunile r ămase în urm ă sunt
caracterizate, de regul ă, de o pondere ridicat ă a agriculturii în realizarea PIB și ocuparea for ței de
muncă.

22Reforma PAC din 2003 (a se vedea schema de mai jos), confirm ă , de altfel, aceste tendin țe
inițiate prin reforma din 1992.

Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor
1. Ce este sistemul pie țelor comune organizate
2. Care este sistemul de interventie în cadrul OCP
3. Care au fost parametrii de interven ție OCP și care sînt argumentele diminu ării nivelului
de garantare
4. Ce măsuri de reform ă a propus programul Mansholt și care este semnifica ția programului
5. Cum a influen țat Reforma structural ă de la sfâr șitul deceniului 9 politica agricol ă comună
6. Care sînt principalele evolu ții în creșterea rolului componentei structurale a PAC

Unitatea de curs 3 Evolu ția și reformele PAC.
Scheme de curs

Începând cu anii ´60, agriculturile europene sunt antrenate în schimb ări profunde care
afectează atât sistemele de cultur ă cât și structurile de exploatare. Al ături de cre șterea industrial ă și
ridicarea general ă a nivelului de via ță, un rol esen țial în formidabila reu șită economic ă a agriculturii
vest-europene a avut-o Politica Agricol ă Comună. Ea a reprezentat un model de interven ție
eficientă, un instrument de modernizare și dezvoltare rapid ă a agriculturii, cel pu țin în condi țiile
economico-sociale ale anilor ´60. Europa a tr ecut de la penurie la autosatisfacere și surplus agricol,
de la situa ția de importatoare net ă la cea de exportatoare pentru majoritatea produselor agricole
temperate; este în prezent cel mai mare importator și al doilea exportator mondial, având una din
agriculturile de mare randament. Dar, anii ´80 au adus „reversul medaliei”: cre șterea excedentelor agricole și a cheltuielilor
de finanțare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor și fără reducerea inegalit ăților de venituri,
exod rural ridicat, concentrarea exploata țiilor etc. Europa agricol ă începe o perioad ă de instabilitate
pe fondul lipsei unei polit ici structurale eficace și într-un context extern nefavorabil, dat de
presiunile de liberalizare exercitate în cadrul fostului GATT.
Reforma PAC, solicitat ă încă din 1968 prin planul Sicco Mansholt, este acceptat ă
într-o
manieră globală și devine realitate abia în ma i 1992. Prin proiectul de reform ă „Mac Sharry”, PAC
renunță la mecanismele tradi ționale de sus ținere, apropiindu-se treptat de modelul nord-american al
politicii agricole axat pe pl ățile compensatorii. De și novatoare, PAC p ăstrează atât principiile
esențiale, cât și Organiza țiile Comune de Pia ță. De asemenea, reforma a atins în mod fundamental
doar un num ăr restrâns de produse de mare cultur ă: cereale, oleaginoase, produse din lapte și carne
de vită.
Mai târziu, Reforma 2003 a preg ătit PAC pentru extinderea UE c ătre Europa Central ă și de
Est, principalele evolu ții fiind: orientarea c ătre piață; întărirea disciplinei bugetare; cre șterea rolului
măsurilor structurale, în detrimen tul politicii prin garantarea pre țurilor; o mai bun corelare a
sistemului de interven ție cu obiectivele dezvolt ării durabile (condi ționalitatea de mediu, bun ăstarea
plantelor și a animalelor, extensificarea agriculturii , promovarea agriculturii biologice); cre șterea
rolului m ăsurilor de sus ținere a dezvolt ării rurale, de asemenea, în contextul aplic ării strategiei de
dezvoltare durabil ă.
În acest sens, a avut loc și o
simplificare a sistemului de finan țare prin
introducerea a dou ă fonduri distincte: Fondul
European de Garantare Agricol ă, pentru
finanțarea organismelor de pia ță , și Fondul
European Agricol de Dezvoltare Rural ă,
pentru finan țarea măsurilor complementare care vizeaz ă dezvoltarea spa țiului rural. În
2006, PAC este vizat ă pentru o nou ă
reformă a procedurilor tehnice și
administrative.

30Scheme de curs

31

32

33Unitatea de studiu 4. PAC si dezvoltarea rurala in România
Rolul administra ției publice locale

I. Contextul general

Evolutiile recente in sistemul de finantare europeana prin Politica Agricola Comuna
(PAC) confirma doua tendinte majore , care au putut fi obs ervate chiar din primii ani ai deceniului
trecut: – orientarea predominanta catre finantarea pr ogramelor de dezvoltare a spatiului rural (pana
acum aproximativ un deceniu, prioritatea era acorda ta finantarii agriculturi i prin plati directe
pentru fermieri si subventii) si – cresterea complementaritatii finant arii agriculturii si a spatiului rural cu finantarea prin alte
politici (in special cea regionala) , cu scopul esential de a pr omovarea un proces general de
coeziune economica, social a si teritoriala.
Semnificatia majora a acestui nou context de finantare es te ca, prin bugetul comunitar,
comunitatile rurale pot primi in prezent bani pentru a-si sustine strategii de dezvoltare ,
scop in care finantarile prin progr ame specifice mediului rural po t fi corelate cu programe de
finantare prin politica regionala, politica de mediu, politica de intr eprindere, politica in domeniul
educatiei, etc.
Pentru a beneficia eficace de sistemul interventiilor comunitare , problema majora pentru
comunitatile rurale romanesti este legata de:
– identificarea diferitelor oportunitati de finantare;
– elaborarea unui portofoliu de proiecte ad ecvat propriilor optiuni de dezvoltare;
– gasirea surselor de co-finantare.
Aparent nu foarte complicat, un astfel de demers este conditi onat esential de elaborarea unei
strategii de dezvoltare durabila , dezvoltarea resursei umane si promovarea de parteneriate
public – privat pe arii tematice prioritare de interes com un, de preferat in asoc iere cu administratii
teritoriale invecinate.
Avand in vedere complexitatea unei astfel de ab ordari si tinand cont de situatia particulara
a ruralului romanesc (infrastruct ura economica si sociala deficitara , proprietate fragmentata, cu
predominanta fermelor de semi-subzistenta; fr agilitate structurala, in multe cazuri chiar
monoproductie; calitate slaba a antreprenoriatului si lipsa surselor de investitii, calitate slaba a
serviciilor si nivelul redus de educatie si formar e profesionala a fortei de munca; rigiditate la
schimbare si elasticitate redusa a ofertei), rezulta ca rolul motor in dezvoltarea rurala si in
valorificarea oportunitatilor of erite de contextul european trebuie sa revina administratiei
publice.
In cadrul Perspectivelor fina nciare 2007-2013 ale Uniunii Europene , comunitatile
rurale vor putea fi co-finantate atat prin fonduri specifice Politicii Agricole Comune, cat si prin
instrumente financiare ale alto r politici comunitare, in special fondurile st ructurale din cadrul
politicii regionale.
II. Finantari prin Politica Agricola Comuna

Politica Agricola Comuna, finanteaza comunitatile rurale prin doua fonduri: Fondul European
Agricol de Garantare
– FEAGA, adresat pietelor agricole reglementate (asa numitelor piete
comune organizate) si Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurala – FEADR, adresat

35masurilor de dezvoltare rurala durabila devenita al doilea pilon al aplicarii PAC dupa reforma din
2003 si cu o pondere tot mai importanta in finan țarea prin bugetul comunitar.

Atenția principala a administrati ilor publice locale din mediul rural trebuie or ientata catre
oportunitatile de finantare prin FEADR, instrumentul cel ma i bine adaptat nevoilor de
dezvoltare a comunitatilor rurale si care asigura un context unitar si coerent de sustinere
europeana a strategiilor locale de dezvoltare. Conform Reglementarii Consiliului EC 1698/2005,
transpusa in legislatia romaneasca prin Ordi nul 243/aprilie 2006, Fondul European Agricol de
Dezvoltare Rurala este stru cturat pe 4 axe de finan țare. Fiecare axa include mai multe masuri cu
rolul de a promova proiecte specifice care sa contri buie la realizarea obiectivelor generale ale
Politicii Agricole Comune, in concordanta cu pr ogramul national de dezvoltare rurala si cu
strategiile locale.
Schematic, finantarile FEADR vor urmari:

A. prin Axa I – Imbunătățirea competitivit ății sectorului agricol și silvic:
– promovarea cunoasterii si ameliorarea capitalului uman prin actiuni de preg ătire profesional ă
și informare, difuzarea de cuno ștințe științifice și practici inovatoare, pr omovarea pensionarilor
timpurii si a stabilirii tinerilor fermieri în medi ul rural, utilizarea serviciilor de consultan ță si
crearea de servicii in sp rijinul agentilor economici agricoli si silvici);
– restructurarea si dezvoltarea capitalului fizic , prin modernizarea exploata țiilor agricole,
creșterea valorii economice a p ădurilor, cre șterea valorii ad ăugate a produselor agricole și silvice,
dezvoltarea de noi produse si tehnologii, imbun ătățirea și dezvoltarea infrastructurii legate de
dezvoltarea și adaptarea agriculturii și silviculturii, actiuni de preventie si revigorare a
potentialului productiv distru s de dezastre naturale;
–
masuri pentru imbunatatirea calitatii produselor ;
– masuri de tranzitie, specifice noilor state membre (sprijinirea exploata țiilor agricole de semi-
subzistență, sprijinirea înfiin țării grupurilor de produc ători;
B. prin Axa II – "Îmbun ătățirea mediului și a peisajului", masuri pentru utilizarea durabila a
terenurilor agricole si silvice, prin plati compensatorii pentru handicap natural, actiuni de
agromediu, prime de împ ădurire, plati "Natura 2000";

C. prin Axa III "Calitatea vie ții în spațiul rural și diversificarea economiei rurale":
– masuri pentru diversi ficarea economiei rurale , prin diversificarea activit ăților non-agricole,
sprijin pentru crearea și dezvoltarea microîntreprinderilor, incurajarea activit ăților turistice;
– masuri de imbunatatir e a calitatii vietii , prin dezvoltarea serviciilor de baz ă pentru economia și
populația rurală (cu rolul de a creste atractivitatea satelor), renovarea și dezvoltarea satelor,
conservarea și îmbunătățirea moștenirii rurale (spre exemplu, planur i de protectie si administrare
asociate cu siturile Natura 2000, masuri pentru revigorarea si intretinerea siturilor de mare
valoare naturala, precum si a mostenirii culturale); – masuri de perfectionare si informare pentru elaborarea si implementarea strategiilor de
dezvoltare locala (studii ale zonei, difuzarea de informatii, pregatirea personalului,
implementarea de parten eriate public-privat);

D. prin Axa IV LEADER, actiuni privind elaborarea de st rategii de dezvoltare locala,
dezvoltarea de parteneriate public -privat, proiectarea si implementarea strategiilor, finantarea
programelor de cooperare .

Administratia publica are responsabilitatea sa se implice la nivelul tuturor axelor , fie ca
solicitant, fie ca partener, fie ca institutie de sprijin si coordonare prin actiuni complementare de
informare, consultanta, diseminare, etc. Responsabilitatea ca promotor
revine insa pe un numar
redus de masuri, in principal vizand:

361. pe axa I, investitii pentru modernizarea infrastructurii agri cole si silvice;
2. pe axa III, investitii pentru renovarea satelor, conservarea și îmbunătățirea moștenirii
rurale si in promovarea de acti uni pentru organizarea si dez voltarea parteneriatelor public
– privat;
3. pe axa IV, functionarea Grupurilor de Acti une Locala (parteneriatele public privat
din cadrul programului LEADE R) si implementarea proiectelor incluse in strategia
de dezvoltare locala.

In mod concret , ca portofoliu posibil de proiecte , pot fi avute in vedere:
1. pe axa I: constructii sau modernizari de drumuri ag ricole, inclusiv sisteme de marcare,
semnalizare; moderenizarea sistemelor de irigatii si desecare; asigurarea surselor de apa si
energie electrica; retele de alim entare cu energie electrica a exploatatiilor agricole; lucrari
de protectie a terenurilor impotriva inundati ilor; amenajari de drumuri forestiere de
utilitate privata; constructia si consolidarea di gurilor si paraielor din zone cu risc; lucrari
hidrotehnice; (toate lucrarile trebuie incadrate in planul de urbanism general si in planul
de urbanism zonal);
2. pe axa III: retele de aprovizionare cu apa potabila, cu gaz; sisteme de canalizare si
epurare a apei; retele de drum uri comunale, strazi, drumuri de acces la obiective turistice;
alei pietonale, amenajari de piete comerciale, pa rcuri; constructii si amenajari de locuri de
recreere (spatii de joaca, terenuri de s port); renovari de constructii cu valoare
arhitecturala, culturala sau istorica; investii in servicii culturale si ale bibliotecilor
(echipamente, dotari); amenajarea centrelor de informare turistica; promovare si
informare turistica, alte i nvestitii cu caracter public av and rolul de conservare si
valorificare a mostenirii culturale si traditionale sau investii socio-culturale cu rol de ameliorare a conditiilor de viata;
3. pe axa IV: constituirea si functionarea Grupur ilor de Actiune Loca la, elaborarea si
implementarea strategiilor de dezvoltare loca la, implementarea proiectelor de cooperare
(intre teritorii ale aceluiasi st at, intre teritorii apartinand unor state diferite). Proiectele
propuse vor avea la baza partener iate public privat (public maxim 50%) care sa asigure un
nivel ridicat de valorizare a patrimoniul ui natural si cultu ral endogen, intarirea
competitivitatii si crearea de locuri de munca, precum si ameliorarea capacitatii organizationale a comunitatilor locale in cad rul unor strategii de dezvoltare rurala
integrata si durabila.

III. Complementaritati cu fondurile stru cturale aferente Politicii Regionale

Politica Regionala a Uniunii Europene este constituita dintr-un ansamblu de instrumente
si proceduri vizand diminuarea decalajelor de dezvo ltare intre tarile si regiunile tarilor membre.
In principal, este o politica de redistribuire a unei parti di n bugetul Uniunii (in prezent,
aproximativ 35%) catre regiunile cele mai putin pr ospere ale UE (maxim 75% din PIB-ul mediu),
prin ceea ce Regulamentele UE numesc Obiectivul 1 de finantat. Pe noile perspective financiare
europene se adauga alte doua obiective – co mpetitivitate/ocupare si cooperare teritoriala
(aproximativ 20% din fonduri), pentru a raspunde unor prioritati strategice ale Uniunii.

Avand in vedere ca toate regiunile de dezvoltare ale Ro maniei vor intra in obiectivul 1
de finantat , exista un imens potential de a corela cele aproximativ 11 miliarde euro finantare
primita prin Politica Agricola Comuna cu cele 19,6 miliarde primite prin Politica Regionala
(sistemul fondurilor structurale si de coeziune) pentru a promova si sustine strategii de dezvoltare
rurala integrata. Dincolo de efectele de dina mica si integrare ce vor rezulta din proiectele
realizate la nivel national si trans-national sau din proiectele operatorilo r regionali si locali,
administratia publica rurala poate aplica direct pe Programele Operationale (PO). Acestea
reprezinta instrumentele de implementare a Po liticii Regionale si definesc managementul

37finantarilor prin fondurile struct urale si de coeziune: FEDER – Fondul European de Dezvoltare
Regionala, FSE – Fondul Social european si FC – Fondul de Coeziune.

Sistemul Programelor Operationale cuprinde: Programul Operational Dezvoltarea
Resurselor Umane , Programul Operational Crestere a Competitivitatii Economice , Programul
Operational Transport , Programul Operational Mediu , Programul Operational Dezvoltarea
Capacitatii Administrative , Programul Operational Regional si Programul Operational Asistenta
Tehnica.
Fara a intra in detalii privind axele si masur ile specifice fiecarui program (acestea pot fi,
de altfel, consultate pe site-urile autoritatilor de management sau pe www.fonduri-structurale.ro ),
ne propunem totusi sa atragem atentia asupra celor mai importante dintre masurile pentru care
administratia publica rurala este eligibila si care pot fi astfel accesate pentru a obtine finantari
complementare in implementarea unor strategii integrate de dezvoltare:
A. prin Programul Operational Regional :
– Axa 2 Imbunatatirea infrastructurii sociale (infrastructura de sanatate, infrastructura serviciilor sociale, infrastructura educationala); – Axa 3 Sprijinirea dezvoltarii mediului de afacer i regional si local (dezvoltarea structurilor de
sprijinire a afacerilor pentru a promova transferul de tehnologie, produse si procese de productie
nepoluante, cooperarea tehnologica prin crearea de retele integrate);
– Axa 4 Dezvoltarea turismului re gional si local (pe masura 4.2.
Crearea/dezvoltarea/modernizarea infrastructur ilor specifice pentru valorificarea durabila a
resurselor naturale cu potential turistic);
B. prin Programul Operational Cres terea Competitivitatii Economice:
– Axa 1 Un sistem inovativ de productie (sprijin in dezvoltarea antrepre noriatului pentru alte
domenii decat cele finantabile prin FEADR); – Axa 3 Tehnologia informatiei si comunicarii pent ru sectoarele public si privat (sustinerea
utilizarii noilor tehnologii in informare si comuni care, dezvoltarea si eficientizarea serviciilor
publice electronice); – Axa 4 Imbunatatirea eficientei energetice si dezvo ltarea durabila a sectorului energetic;

C. Programul Operational Mediu
– Axa 1 Extinderea si modernizarea sistemelor de apa/apa uzata;
Axa 2 Dezvoltarea sistemelor de management inte grat al deseurilor si reabilitatrea siturilor
contaminate; Axa 4 Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protectia naturii;
Axa 5 Implementarea infrastructurii adecvate de prev enire a riscurilor naturale in zonele cele mai
expuse la risc; D. prin Programul Operational Dezvoltarea Resurselor Umane :
– Axa 5 masura 5.2. Promovarea sustenabilitatii pe termen lung in zonele rurale in termenii
dezvoltarii resurselor umane si a ocuparii; – Axa 6, masura 6.1. Promovarea incluziunii sociale

E. Programul Operational Dezvol tarea Capacitatii Administrative ;
– pe toate cele 3 axe, fie ca beneficiari, fi e ca grup tinta, pe masuri specifice care vizeaza
implementarea reformei functiei publice, dezvolta rea capacitatii de imbunatatire a performantei
serviciilor in administratia locala, intarirea capacitatii de management strategic si de planificare a
actiunilor, rationalizarea furnizarii serviciilor locale si intarirea managementului resurselor umane.

38Fiecare program complement cuprinde detalii pe masuri privind obiectivele, tipurile de
operatiuni, durata, clasificarea interv entiilor, valoarea grantului si nivelul co-finantarii, criteriile
de eligibilitate, criteriile de se lectie/evaluare, solicitantii si grupur ile tinta, principi ile aplicate. In
corelarea diferitelor masuri retinem principiul evitarii dublei finantari, conform caruia un proiect
poate fi finantat dintr-o singur a sursa a fondurilor europene.

Mentionam, de asemenea, faptul ca, fara a-si putea asuma rolul de promotor sau
beneficiar direct, administratia publica poate prom ova si sustine initier ea de proiecte pe alte
masuri cu rol important de antr enare a dezvoltarii locale. Nu ne referim aici doar la fondurile
Politici Agricole si ale Politicii Regionale, ci si la programele specifice politicii comune de
pescuit, ale politicii de mediu, al e politicii pentru educatie, cultura si formare profesionala sau a
politicii de întreprindere. O buna informare si diseminare a info rmatiei la nivelul comunitatii,
eventual cu exemple de bune practici din alte ta ri ale Uniunii, poate avea un rol esential in
atragerea de fonduri si proiecte care sa potent eze eficacitatea strategi ilor de dezvoltare.

Insistam in final asupra exigentei majore de a pleca de la o strategie. Este important sa
stabilim resursele, nevoile, oportunitatile, amenitar ile, avantajele competitive. Fara o strategie va
lipsi coerenta in utilizarea fondur ilor, se vor risipi re surse, dar mai ales timp, timp care va curge
in devafoarea polulatiei care traieste in mediul rural.

Modulul III
POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE
Introducere
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea European ă a adoptat primul program de
acțiune pentru protec ția mediului. De la o abordare sectorial ă, europenii au trecut la elaborarea de
strategii de dezvoltare durabil ă, integrând mediul în toate com ponentele politicilor comunitare;
Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de
instrumente, a promovat cercetarea și inovarea tehnologic ă pentru a g ăsi tehnologii nepoluante, a
dezvoltat eco-pie țe, a încercat s ă acționeze la nivelul comportamentelor de consum și de produc ție
(apreciate ast ăzi ca factor cheie determinant al degrad ării sistematice a mediului și a eco-
sistemelor), s-a implicat activ în ac țiunea la nivel global în direc ția reorient ării politicilor
economice c ătre o dezvoltare durabil ă în toate țările lumii.
Prezentul capitol analizeaz ă pentru început problematica mediului ca pe o component ă a
strategiei europene de dezvoltare durabil ă și apoi prezint ă elementele de baz ă ale Politicii
Europene de Mediu (PEM), din perspectiva evolu ției mai sus men ționate: dezvoltarea
instituțională și actorii comunitari ai politicii de mediu, obiectivele, principiile și sistemul
instrumentelor PEM, programele europene de ac țiune pentru mediu. În ultima parte a capitolului,
ne vom opri asupra aspectelor relevante privind adoptarea acquis-ului de mediu în România.
1. Politica de mediu – component ă a modelului european al dezvolt ării durabile
Strategia european ă de dezvoltare durabil ă își are fundamentarea juridic ă în articolul 2 al
Tratatului de la Maas tricht (1992), conform c ăruia țările membre î și propun ca obiective comune
„promovarea unei dezvolt ări armonioase și echilibrate a activit ăților economice în ansamblul
Comunității, o creștere durabil ă și non-infla ționistă respectând mediul, un grad ridicat de
convergen ță a performan țelor economice, un nivel ridicat de ocupare și de protec ție socială,
creșterea nivelului și a calității vieții, coeziunea economico-social ă și solidaritatea între statele
membre” . Definirea în acest mod a scopului constituirii și funcționării Comunit ății a presupus
renunțarea la modelul liberal neo-clasic a șezat la baza metodei comunitare în construc ția
europeană, prin adăugarea de obiective spec ifice modelului dezvolt ării durabile: protec ție socială,
convergen ța performan țelor economice, protec ția mediului, coeziunea economic ă și socială,
solidaritatea.
Conceptul de dezvoltare durabil ă a fost dezvoltat prin contribu ția Comisiei Mondiale
asupra Mediului și Dezvolt ării (Comisia Brundtland) din 1987 și înseamn ă, în esen ță: „a
răspunde nevoilor actuale f ără a compromite șansa genera țiilor viitoare de a- și satisface
propriile lor nevoi” . În anii urm ători, conceptul de durabilitate a fost însu șit de ecologi ști,
economiști, sociologi de manier ă diferită, specific ă, fără un efort de integr are a principiilor și
obiectivelor. Inclusiv la nivel institu țional, aspectele dezvolt ării durabile au fost, cel mai adesea,
reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilateral ă. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferin ța
Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvolt ării (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreun ă cu
modificările în Tratatul Comunit ăților Europene aduse la Maas tricht, au marcat nu doar un
angajament politic al Uni unii pentru orientarea c ătre o dezvoltare durabil ă la nivel gl obal ci, mai
ales, au promovat o abordare integrat ă a protecției mediului prin corelarea obiectivelor de mediu
cu cele sociale și economice în toate po liticile europene.
1.1. Argumentele doctrinare ale teoriei dezvolt ării durabile
Din punct de vedere doctrinar, r ădăcinile teoriei dezvolt ării durabile se g ăsesc în economia
bunăstării și în economia social ă de piață.

40 Economia bun ăstării are la baz ă distincția între costurile private și costurile sociale sau
între productivitatea marginal ă privată și productivitatea marginal ă socială (Arthur Cecil Pigou).
Diferența ține de impactul pe care o activitate economic ă îl produce asupra me diului (în sens
larg), respectiv ef ectul unui act de consum sau de produc ție asupra unui agent din afara
tranzacției, exterior pie ței respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) și poate fi
pozitiv sau negativ, dup ă cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalit ățile depind de natura
activităților și de mediul (economic, social, cultural , ecologic) în care acestea se desf ășoară.
Teoria distinge între externalit ăți individualizabile (neoclasice), at unci când se poate stabili asupra
căror terți se transmit efectele externe, și externalit ăți colective, atunci când efectele sunt
transmise asupra mediului. Conform teoriei, or i de câte ori se produc asemenea efecte, ele
trebuiesc internalizate, pentru a apro pia costul privat de costul social1.
Un alt concept cheie, folosit atât în economia bun ăstării, cât și în economia social ă de
piață, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bun ăstarea unuia
nu poate fi crescut ă decât prin diminuarea bun ăstării altuia. Intervine aici o anume doctrin ă
politică și o anume paradigm ă despre organizarea societ ăților umane, sintetizat ă prin definirea ca
obiectiv al organiz ării sociale a maximizării bunăstării tuturor c onsumatorilor. Cum bun ăstarea
socială totală (determinat ă de societate pe criterii politice) nu este o simpl ă sumă de bunăstări
individuale (determinate și optimizate prin pie țele libere), problema este de a afla în ce m ăsură
alocarea factorilor de produc ție prin mecanismele concuren ței asigură sau nu atingerea optimului
paretian. Dac ă luăm în calcul externalit ățile, imperfec țiunile pie ței, efectele non-economice ale
piețelor libere, rezult ă că nu este suficient s ă creezi o structur ă maxim eficient ă a producției pentru
a optimiza bun ăstarea social ă. Politica economic ă are rolul, prin urmare, de a îmbina eficien ța
sistemului economiei de pia ță cu obiective non-economice (so lidaritate, coeziune, echitate) – ca
valori specifice progresului social.
Modelul de produc ție și de consum ce caracterizeaz ă societatea contemporan ă este apreciat
ca non-durabil, pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficien ței și
axat pe valori materiale, cantitativiste, modelul a promovat un comportament pe termen scurt, având
drept rezultate primare utilizarea excesiv ă a resurselor naturale, accentuarea disparit ăților sociale și
creșterea decalajelor de dezvoltare între na țiuni. Externalit ățile negative (epuizarea resurselor,
reducerea biodiversit ății, poluarea, s ărăcia, alienarea social ă, inechitatea, decalajele de dezvoltare)
au mărit în permanen ță costurile sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan interna țional. În plus,
impactul asupra bun ăstării sociale nu trebuie privit doar la timpul prezent ci și în raport cu
bunăstarea social ă a genera țiilor de mâine, men ținerea tendin țelor actuale în produc ție și consum
riscând să compromit ă șansele genera țiilor viitoare de a- și satisface nevoile.
Conștientizarea acestor riscuri a dete rminat, începând cu a doua jum ătate a deceniului
nouă, o amplă mișcare de cooperare la nivel interna țional, dar în special la nivel european, pentru
integrarea principiului durabilit ății în politicile economice . Asta ar însemna adoptarea la nivel
de principiu, în politicile economice, a „ triunghiului magic ” – creștere economic ă, coeziune
socială, protecția mediului.
Politicile economice tradi ționale pun accentul pe stabilitatea macroeconomic ă și pe
funcționarea pie țelor. Externalit ățile sociale și cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului
marginal social dar și a eficacit ății economice, î și găsesc explica ția tocmai în slaba integrare a
dimensiunilor social ă și ecologic ă în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adev ărat că au
fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale
de piață, în adoptarea și chiar în aplicarea unor polit ici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai
curând abordate, pân ă nu demult, într-o concep ție sectorial ă.
Adoptarea principiului durabilit ății cere ca toate politicile s ă fie elaborate și aplicate în
funcție de impactul economic, social și de mediu. În plus, interna ționalizarea economiilor ridic ă o
serie de exigen țe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne, ci și în relațiile de
cooperare extern ă. Prin urmare, din persp ectiva acestei abord ări integrate, es te de dorit ca
durabilitatea s ă devină un catalizator al deciziilor politice interne și externe, al ac țiunilor

1 Pohoață, I, (2000), p. 208.

41economice și al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme st ructurale, institu ționale, cât
și modificarea comportamentelor de produc ție și de consum.
Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurat ă coerența între cele trei
coordonate – creștere economic ă, coeziune social ă și protecția mediului – apreciate clasic drept
opțiuni contradictorii: urm ărirea coeziunii social e presupune o politic ă de redistribuire a
veniturilor, care limiteaz ă sursele cre șterii; protec ția mediului presupune adoptarea unor m ăsuri
restrictive cu privire la u tilizarea resurselor naturale și a tehnologiilor, produ când distorsiuni în
alocarea factorilor pe criterii de eficien ță economic ă. A concilia între cel e trei coordonate ale
dezvoltării durabile ar însemna: o creștere economic ă asigurând premisele progresului social și
protecției mediului; o politic ă socială stimulativ ă pentru cre șterea economic ă; o politic ă de
mediu axat ă pe instrumentele sp ecifice economiei de pia ță, concomitent eficace și economic ă.
În al doilea rând, aplicarea principiului dezvolt ării durabile ar presupune adoptarea unor
reforme structurale și instituționale care s ă permită coerența internă și externă a politicilor și
asigurarea convergen ței obiectivelor economice, sociale și politice din cadrul unui proiect. Cele
mai importante m ăsuri ce ar trebui luate în aceast ă direcție sunt: reglementarea unui sistem de
instrumente economice care s ă asigure integrarea obiectivelor sociale și de protec ție a mediului în
politicile economice (prețuri, drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subven ții,
acorduri negociabile); reconsiderarea procesului decizional , pentru a permite o larg ă participare a
societății civile și a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea și dezvoltarea unui sistem de
informare asupra consecin țelor unor politici și acțiuni pentru a facilita inversarea tendin țelor actuale,
non-durabile; dezvoltarea pie țelor bunurilor publice și a bunurilor și serviciilor ecologice ;
dezvoltarea cercet ării în direcția tehnologiilor, folosind mai pu ține resurse naturale, mai pu țin
poluante, cu riscuri reduse pentru mediu și pentru individ; dezvoltarea unui sistem de educa ție și de
formare/comunicare care să creeze premisele unui dialog social, a unui proces decizional
transparent în condi țiile unei responsabilit ăți individuale și colective și a unei evolu ții spre
durabilitate în comportamentele de consum și de produc ție; aplicarea orizontal ă a criteriilor
durabilității, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori care să
permită o evaluare periodic ă, eficace a durabilit ății politicilor și acțiunilor.
În politicile europene, corelar ea mediului cu dinamica economic ă și coeziunea social ă într-
o astfel de viziune pe termen lung și-a făcut loc treptat, momentul decisiv fiind Tratatul de la
Amsterdam (a se vedea mai jos). Din acel mo ment, în elaborarea strategiilor de mediu, a
diverselor programe specifice sau complementare și în aplicarea acestora, principiul cheie a
devenit cel al integr ării. Aplicarea principiului nu a fost îns ă consecvent ă până la programul al
șaselea de ac țiune pentru mediu și adoptarea în 2001 de c ătre Consiliul European de la Göteborg a
„Strategiei de dezvoltare durabil ă a UE” care a confirmat, probabil pentru urm ătoarele decenii,
schema central ă a acțiunii comunitare: mediul, ca al treilea pilon al ături de cel economic și
social. De altfel, Tratatul Constitu țional a înt ărit această orientare prin arti colul II-97, conform
căruia „ Un nivel ridicat de protec ție și de ameliorare a calit ății mediului trebuiesc integrate în
politicile Uniunii și realizate conform pr incipiului dezvolt ării durabile ”2.
1.2. Drumul european c ătre Strategia de dezvoltare durabil ă. Aplicarea principiului
integrării
Principiul integr ării ecologice are la baz ă ideea că o politic ă sectorial ă în domeniul
protecției mediului nu este suficient ă pentru a asigura condi țiile unei dezvolt ări durabile3 și este în
mare parte un produs al experien ței țărilor membre în aplicarea primelor 3 programe de ac țiune
pentru mediu4. Programul 4, lansat în 1987, enun ță principiul, dar abordarea a r ămas predominat
sectorială și lipsită de o viziune strategic ă pe termen lung. Momentul de ruptur ă clară cu o astfel
de abordare a venit abia dup ă Tratatul de la Amsterdam. În baza tratatului, Consiliul European de
la Luxemburg din 1997 recuno ștea necesitatea integr ării considerentelor de mediu în celelalte
politici europene și a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.

2 Traité établissant une Constitution pour l’Europe (2004), p. 49.
3 COM (2004) 394 final, p. 2.
4 Axate pe o abordare vertical ă, sectorial ă a problemelor de mediu, programele de pân ă în 1992 s-au dovedit a fi mult prea
puțin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune.

42 Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „ Parteneriat pentru integrare ”
[COM(98) 333]. În esen ță, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru integrarea
obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanis m de evaluare de mediu), elaborarea de
strategii de ac țiune în sectoarele cu impact importa nt asupra mediului, identificarea unor
indicatori de performan ță și aplicarea unor proceduri de eval uare a strategi ilor în direc ția
dezvoltării durabile. Documentul includ ea, de asemenea, solicitarea f ăcută Consiliului European
de a examina periodic integrarea mediul ui în politicile sectoriale cheie.
Cele mai importante momente care au urmat în direc ția aplicării obiectivelor de mediu
conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam și parteneriatului pentru integrare au
fost:
– lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal, solicitarea
făcută anumitor forma țiuni ale Consiliului de Mini ștri, de către Consiliul European, de a elabora
strategii și programe de integrare a mediului în pol iticile lor sectoriale. Au fost vizate nou ă
sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridica t de complementaritate cu politicile de protec ție a
mediului: energie, transport, agricultur ă, industrie, pia ță internă, dezvoltare, pescuit, afaceri
generale, afaceri economice și financiare;
– adoptarea în iunie 1998 a Convenției de la Aarhus (Danemarca), privind accesul la
informație și participarea publicului la procesul decizional și la justiție în materie de mediu. În
principiu, Conven ția a avut rolul de a crea un context favorabil pentru o mai bun ă transparen ță a
politicilor de mediu și ameliorarea accesului la informa ția de mediu, precum și de a întări poziția
cetățeanului european în raport cu institu țiile comunitare prin exprimarea pozi ției și prin
posibilitatea de ap ărare în fața încălcărilor legisla ției;
– Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei și diverselor
formațiuni ale Consiliului s ă asigure aplicarea imediat ă a strategiilor de in tegrare adoptate, odat ă
ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de mediu al Comisiei și evaluarea
acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea program de ac țiune și a invitat Comisia s ă
elaboreze o strategie pe termen lung privind dezvoltarea durabil ă;
– Adoptarea în 2001 de c ătre Consiliul European de la Göteborg a Strategiei UE pentru
dezvoltare durabil ă5 și adăugarea mediului la obiectivele Strategiei de la Lisabona. În esen ță,
Strategia pune accent pe necesitatea corel ării între obiectivele economice, sociale și de mediu și
pe necesitatea unor ac țiuni mai ferme și mai eficiente de integrare a mediului în politicile
sectoriale;
– instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-ante a
principalelor propuneri opera ționale la nivelul Comisiei di n perspectiva impactului poten țial
economic, social și de mediu [COM(2002) 276 final];
– adoptarea la Consiliul European de la Laek en (2002) a principalilor indicatori de
mediu [COM(2002) 524];
– adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de ac țiune pentru
promovarea tehnologiilor de mediu și adăugarea dimensiunii externe la strategia european ă
de dezvoltare durabil ă6;
– intrarea în vigoare, în 2002, a celui de- al șaselea program de ac țiune pentru mediu7,
(a se vedea mai jos);
– includerea de noi sectoare compleme ntare în strategia de integrare a considerentelor
de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educa ție și sănătate, politica privind
protecția consumatorilor, turism, cer cetare, politica de ocupare și politica social ă;
– adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu și sănătate (SCALE) , care
stabilește legătura cauzal ă între mediu și sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile sociale
vulnerabile, în special copiii;

5 „A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”.
6 Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un part enariat mondial pour un développement durable».
7 Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european și a Consiliului privind stabilirea celui de-al șaselea program de ac țiune
comunitar ă pentru mediu, JO L 242/10.09.02

43- elaborarea în 2003 a unor strategii de de zvoltare integrând principiile dezvolt ării
durabile în cele mai multe dintre țările membre ;
– adoptarea în 2004 a Planului de Ac țiune pentru Eco-Tehnologii [COM(2004) 38
final] ;
– revizuirea strategiei de dezvoltare durabil ă și adoptarea în 2005 unei declarații privind
principiile dezvolt ării durabile [COM(2005) 218 final];
– publicarea de c ătre Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare a dezvolt ării
durabile (155 de indicatori grupa ți pe 3 niveluri, în func ție de obiective și măsurile necesare
aplicării), structura ți pe 10 teme prioritare: dezvoltare economic ă, sărăcie și excludere social ă,
îmbătrânirea popula ției, sănătate public ă, schimbare climatic ă și energie, modele de produc ție și de
consum, gestiunea resurselor naturale, transport, bun ă guvernare, parteneriat global8.
În toate documentele mai sus men ționate se poate constata c ă principiul integr ării este
considerat cel mai important principiu opera țional în institu ționalizarea și aplicarea politicii
europene de mediu și a strategiei de dezvoltare durabil ă. Documentele pun accent pe necesitatea
aplicării principiului în toate politicile și la toate nivelurile, urm ărindu-se consecvent, atât pe
verticală (între nivelurile de decizie), cât și pe orizontal ă (între politic i) a unei corel ări cât mai
eficiente a celor trei categorii de obiective: economice, sociale și de mediu. Aplicarea lui în
practică a urmat dou ă axe strategice. Pe de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu
în alte politici sectoriale și, pe de alt ă parte, a urm ărit asigurarea coeren ței între obiectivele de
mediu, economice și sociale în cadrul strategi ei de dezvoltare durabil ă, prin urm ătoarele principii
și acțiuni:
– concilierea între condi țiile creșterii economice și exigențele sociale și de mediu , prin:
disocierea cre șterii de utilizarea re surselor, crearea pie țelor competitive pentru bunuri și servicii
ecologice, optimizarea între instrumentele de interven ție bazate pe reglementare și cele pe pia ță;
creșterea eficien ței și echității în aplicarea sistemelor de interven ție; consolidarea componentei
ecologice a politicii fiscale în condi țiile menținerii unui echilibru între eficacitate și echitate;
dezvoltarea unui sistem ef icient de informare;
– integrarea gradual ă a considerentelor sociale și de mediu în deciziile și
comportamentele de produc ție și de consum . Exigențele dezvolt ării durabile nu pot pune în
pericol competitivitatea economiilor europene. Interna ționalizarea costurilo r externe trebuie s ă se
producă gradual și în baza principiului egalit ății de tratament, pentru a nu produce distorsiuni în
mecanismele pie ței și pentru a permite adaptarea strategiilor de întreprindere la noile constrângeri;
– asigurarea coeren ței ansamblului politicilor econom ice prin definirea strategiilor și
coordonarea ac țiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie s ă-și stabileasc ă drept prioritate
dezvoltarea durabil ă. Complexitatea structurilor comunitare de decizie și numărul mare de politici
comunitare cu implica ții concomitent economice, politice și de mediu oblig ă însă la o abordare
intersectorial ă globală, în așa fel încât s ă se asigure maxim de eficien ță în introducerea
principiului durabilit ății, iar progresele într-un domeniu s ă nu altereze durabil itatea într-un alt
domeniu. În acest scop, Uniunea și-a fixat urm ătoarele coordonate ale poli ticilor sectoriale :
limitarea schimb ării climatice și utilizarea unor energii și tehnologii mai curate; limitarea
riscurilor pentru s ănătatea public ă; gestionarea resurselor de o manier ă mai responsabil ă;
ameliorarea sistemelor de transport și de amenajare a teritoriului; lupta împotriva s ărăciei și a
excluderii sociale; încetinirea tendin ței de îmbătrânire a popula ției;
– dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel interna țional care să faciliteze și să
promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea țărilor sărace ale lumii, s ă asigure cadrul pentru
aplicarea eficient ă a principiul durabilit ății și pentru un mediu loial în competi ția internațională;
– aplicarea principiului eficacit ății asupra procedurilor de integrare a dimensiunii mediu
în politicile economice și sociale . Principiul cere ca ef ectele benefice ale aplic ării durabilit ății să
fie mai importante decâ t costurile antrenate;
– instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utiliz ării și eficacității instrumentelor
de integrare a politicilor economice, sociale și de mediu, din perspectiva dezvolt ării durabile .

8 Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise en oeuvre de
la stratégie de développement durable de l'UE ».

44 Sistemul va servi în evaluarea costurilor și beneficiilor economice, sociale și ecologice ale unei
acțiuni, atât în interiorul, cât și în exteriorul Comunit ății.
– instituirea unui sistem de supraveghere multilateral ă a reformelor structurale în
domeniul dezvolt ării durabile la nivelul tuturor institu țiilor europene și prin antrenarea unor largi
dezbateri la nivelu l opiniei publice.
Din cele prezentate, rezult ă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabil ă, marcheaz ă
debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în primul rând într-un plus
de coeren ță prin aplicarea orizontal ă a unor principii, cel al integr ării considerentelor de mediu
fiind unul prioritar.
2. Dezvolt ări instituționale și actorii comunitari ai Po liticii Europene de Mediu
Debutul procesului de integrare european ă a avut loc într-o perioad ă în care mediul nu
constituia o preocupare la nive l de politici publice, iar priorit ățile Comunit ăților erau centrate pe
obiective economice legate de reconstruc ția Europei dup ă al doilea r ăzboi mondial, cre ștere
economic ă, stabilitate și dezvoltare, ocuparea for ței de munc ă; ele se încadrau, de altfel, în
modelul doctrinar unidimensional ne oclasic subordonat careului magic9 apreciat, în principiu, ca
fiind poten țial incompatibil cu interven țiile publice pentru asigurarea protec ției mediului.
2.1. Politica de mediu în tratatele comunitare
Elaborate într-o concep ție liberală, tratatele instituind Comunit ățile Europene (Paris 1951,
Roma 1957) nu au inclus competen țe comunitare în domeniul mediului. În pofida semnalelor tot
mai evidente de poluare a mediului din anii ’60, interven țiile comunitare în acei ani au fost
punctuale, legate în special de aspecte func ționale ale pie ței comune, conform metodei
funcționaliste de integrare (coordo narea/armonizarea politicilor na ționale în m ăsura necesar ă
stabilirii și funcționării pieței comune).
Protecția mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunit ăților în 1971, prin prima
Comunicare a Comisiei c ătre Consiliu cu privire la necesitatea unei politici europene de
mediu (PEM). În 1972, la întâlnirea la vârf în cadrul Consiliului European de la Paris , șefii de
state și de guverne ai țărilor membre, cu siguran ță sub impulsul dat și de Conferin ța ONU pe
probleme de mediu din acela și an, au cerut Comisiei s ă elaboreze un program de mediu și să
adopte m ăsurile necesare implement ării lui. Rezultatul a constat în crearea unui serviciu
specializat pentru protec ția mediului și adoptarea în 1973 a Primului Program de Ac țiune pentru
Mediu (PAM) pentru perioada 1973-1977. Au ur mat alte trei programe (1978-1982, 1983-1986,
respectiv 1987/1992) cu o abor dare predominant sectorial ă, verticală, a problemelor de mediu,
meritul principal al acestei prim e etape fiind acela de a fi stru cturat componentele majore ale
politicii comunitare de mediu: prin cipiile, obiectivele, instrumentele și structurile institu ționale.
Acțiunea Comunit ății în domeniul mediului a r ămas, însă, în continuare, limitat ă. Pe de o
parte, prevederile Tratatului Pie ței Comune nu stabileau asumarea de c ătre Comisie a unor
responsabilit ăți în domeniul mediului, iar, pe de alt ă parte, fundamentarea teoretic ă a primelor
programe era de orientare liberal ă. Argumentele implic ării nivelului suprana țional de decizie,
conform principiului subsidiarit ății, nu țineau de o abordare ecologic ă (riscurile de mediu, spre
exemplu). Trimiterile principale erau f ăcute la distorsiunile pe care diferitele politici na ționale de
mediu ale statelor membre le generau asupra pie ței comune (impactul asupra concuren ței și a
comerțului). Aceast ă subordonare a implic ării Comunit ății în domeniul mediului, obiectivelor de
natură economic ă, erau încadrate în filozofia liberal ă a tratatelor, dar au condus la o slab ă eficiență
a măsurilor adoptate de c ătre Comisie și la dificult ăți de conciliere între obiectivele economice și
cele de mediu, cu întârzieri în adoptar ea unei politici comun itare sectoriale.
Principalii factori care au îm piedicat mult timp dezvolta rea unei politicii efective de
mediu la nivel european au fost:

9 Creștere, stabilitatea pre țurilor, ocupare deplin ă, echilibru extern .

45- diferențele semnificative între standardele de mediu ale țărilor membre; spre exemplu,
Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mai
ridicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o prim ă etapă, mai curând ca
instrumente de protec ție comercial ă netarifară, decât strict ca mijloace pentru protec ția mediului.
Din acest punct de vedere, a patra extindere a Uniunii (1995) a contribuit esen țial la creșterea
rolului Comunit ății în domeniul mediului prin presiunile exercitate de c ătre noii intra ți în direcția
fixării unor norme mai stricte de protec ție10;
– limitele tratatelor și aplicarea principiului subsidiarit ății care nu au permis implicarea
Comunității, gestionarea problemelor de mediu în țările membre, decât în limita necesar ă
funcționării pieței interne;
– posibilitățile reduse de impact asupra legisla țiilor naționale a Directivelor, ca
instrument legislativ comunitar predominant în acquis-ul de medi u, corelat cu utilizarea votului
unanim11 în adoptarea legisla ției de mediu;
– lipsa unor studii privind problemele de mediu și impactul pe termen lung al degrad ării
mediului, al utiliz ării intensive a resurselor și al reducerii biodiversit ății;
– opoziția clasică între obiectivele economice și cele de mediu (criterii stricte în materie
de protec ția mediului limiteaz ă accesul la resurse, determin ă creșterea costurilor și afecteaz ă
competitivitatea); destul de târziu, s-a argumentat faptul c ă standardele ridicate de mediu pot
genera valoare ad ăugată ridicată și pot ameliora astfel competitivitatea firmelor, existând mai
curând o rela ție de complementaritate, decât de „conflict” între cele dou ă categorii de obiective;
– costurile ridicate ale aplic ării unei politici de mediu; eco-tehnologiile, agricultura
extensivă de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre țările membre nu- și puteau
permite să le suporte;
– nivelul sc ăzut al rezultatelor în domeniul cercet ării de mediu și al dezvolt ării eco-
tehnologiilor; nu întâmpl ător, una dintre m ăsurile adoptate de Comisie mai târziu în direc ția
durabilității creșterii o constituie cercetarea și dezvoltarea tehnologic ă.
Pasul decisiv c ătre evoluția spre conturarea unei politici de mediu la nivel european a fost
făcut abia în a doua jum ătate a deceniului nou ă, prin Actul Unic European (AUE) . Acesta a
adăugat la Tratatul de la Roma, prin Titlul VII, politica de mediu, cu aplicarea principiului
subsidiarit ății, având drept obiective conservarea, protec ția și ameliorarea calit ății mediului,
protecția sănătății și utilizarea ra țională a resurselor naturale. AUE stabile ște, de asemenea, c ă
protecția mediului presupune integrarea aces teia în alte politici comunitare și că statele membre
trebuie să adopte m ăsuri mai clare pentru medi u (art. 130 R – art. 130 T).
Cu siguran ță, însă, cel mai important moment în dezvoltarea institu țională a politicii de
mediu a venit în contextul Summit-ului de la Rio din 1992. Uniunea European ă s-a angajat rapid
într-un proces de adoptare a noii abord ări strategice în materie de dezvoltare economic ă, iar
Tratatul de la Maastricht, adoptat în acela și an, a conferit pentru prima dat ă acțiunilor de mediu
ale Uniunii, statutul de politic ă într-o concep
ție unitară, prin articolele 2, 3 și 174. Conform
articolului 2 al tratatului, Comunitatea î și propune ca „ printr-o pia ță comună, o Uniune
economic ă și monetar ă și adoptarea de pol itici sau de ac țiuni comune, s ă promoveze […] un nivel
ridicat de protec ție și de ameliorare a calit ății mediului” , scop în care ac țiunea Comunit ății
presupune printre altele și cu titlu de noutate „o politic ă în domeniul mediului ” (art. 3). De și
apreciat ca având importante limite în crearea unui cadru favorabil ac țiunii comunitare (în special
ca urmare a lipsei de claritate în utiliz area conceptului de dezvoltare durabil ă și a complexit ății
procedurilor decizionale), Tratat ul Uniunii Europene are totu și meritul de a fi ad ăugat la
prioritățile europene obiectivul protec ției mediului, de a fi institu ționalizat mediul ca politic ă
europeană comunitar ă și de a fi ameliorat procedurile deci zionale (înlocuirea votului unanim cu
majoritatea calificat ă, ca regulă generală).
Confirmarea decisiv ă a importan ței acordat ă de către Comunitate protec ției mediului a
venit câțiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Amsterdam (1997) . În primul rând, noul tratat

10 Jones, R.A. (1998), p. 216.
11 Până la Tratatul de la Maastricht.

46 introduce prin art. 2 conceptul de dezvoltare durabil ă, chiar dac ă prin asocierea de cuvinte
„dezvoltare echilibrat ă și durabilă”. Progresul esen țial însă, adus de tratat, vine prin art. 6 care
transform ă relativ noua politic ă european ă de mediu în politic ă orizontal ă. Articolul 6 al tratatului
consolidat stipuleaz ă că „exigențele de mediu trebuiesc integrate în definirea și aplicarea
politicilor și acțiunilor Comunit ății în scopul promov ării dezvolt ării durabile ”. Dezvoltarea
durabilă devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integr ării, mecanism central al
realizării ei. Tratatul simplific ă, de asemenea, pro cedurile decizionale și introduce dimensiunea
externă a integrării de mediu, prin art. 177, conform c ăruia „ prin politica în domeniul cooper ării,
complementar ă celei a statelor membre, Comunitatea urm ărește dezvoltarea economic ă și socială
durabilă a țărilor în dezvoltare, în mod special, a celor mai defavori zate dintre ele ”.
Ulterior tratatului de la Amsterdam, nu s-au mai f ăcut complet ări relevante în materie de
politică european ă de mediu. Nici Tratatul de la Nisa și nici Tratatul Constitu țional nu vin cu
elemente noi legate de obiective, principii sau pro ceduri decizionale. Tratatul Constitu țional
întărește poate doar for ța de acțiune a principiului integr ării, prin art. 3, unde se precizeaz ă pentru
prima dat ă, în mod clar, faptul c ă modelul european este un model al dezvolt ării durabile:
„Uniunea ac ționează pentru dezvoltarea durabil ă a Europei fondat ă pe creștere economic ă
echilibrat ă și stabilitatea pre țurilor, o economie social ă de piață garantând ocuparea deplin ă și
progresul social, precum și un nivel ridicat de ameliorare a calit ății mediului ”.
Politica de mediu a Uniunii Europene este rezu ltatul procedurilor de de cizie stabilite prin
tratatele CE. Institu țiile comunitare ac ționează în baza principiului de subsidiaritate și se sprijin ă
în acțiunea lor pe o larg ă consultare a guvernelor st atelor membre, a organiza țiilor non-
guvernamentale, a grupurilor de interese, a exper
ților, a diverselor organiza ții specializate și,
evident, pe studiile și rapoartele Agen ției Europene pentru Mediu (AEM).
2.2. Actorii institu ționali ai politicii de mediu și procedurile de decizie
Rolul central în elaborarea și aplicarea politicilor comunitare revine Comisiei Europene .
Pentru politica de mediu, a fost creat ă în 1981 o Direcție General ă pentru Mediu (DGM) ,
component ă a celor 36 de direc ții generale și servicii specializate ale Comisiei. Rolul central al
DGM îl constiuie ini țierea de noi acte legislative în domeniu și supravegherea aplic ării legisla ției
adoptate la nivel comunita r în statele membre. În acest scop, misiunea asumat ă de către DGM
constă în:
– menținerea și ameliorarea calit ății vieții printr-un înalt nivel de protec ție a resurselor
naturale, o evaluare și o gestiune eficace a riscurilor, precum și aplicarea în timp util a legisla ției
comunitare;
– favorizarea utiliz ării eficace a resurselor în produc ția, consumul și eliminarea
deșeurilor;
– integrarea obiectivelor de mediu în alte domenii ale pol iticilor comunitare;
– promovarea în UE a cre șterii care s ă ia în considerare nevoile economice, sociale și
de mediu atât ale cet ățenilor de ast ăzi, cât și ale genera țiilor viitoare;
– contribuția la găsirea de solu ții la problemele globale de mediu, în special legate de
schimbările climatice și de conservarea biodiversit ății la nivel interna țional;
– promovarea unei abord ări multisectoriale a problemel or de mediu, cu participarea
tuturor părților implicate la o informare mai eficace și la o mai bun ă protecție a mediului.

După ce este adoptat ă, legislația de mediu devine obligatorie în toate statele membre, cu
posibilitatea unor clauze de salvgardare, a unor derog ări temporare și a unor perioade de tranzi ție
(în cazul noilor state membre), iar Comisia supravegheaz ă aplicarea legisla ției, beneficiind de
sprijinul Curții Europene de Justi ție care poate fi sesizat ă dacă statele membre sau agen ții
economici nu respect ă acquis-ul comunitar.
Direcția General ă pentru Mediu are, de asemenea, responsabilitatea reprezent ării Uniunii
la nivel interna țional și urmărește integrarea considerentelor de mediu în politicile externe.

47În adoptarea legisla ției de mediu, rolul apar ține celor dou ă instituții de decizie politic ă în
Uniune, Consiliul și Parlamentul , conform procedurilor stabilite prin articolul 175 al Tratatului
consolidat CE. Pentru cazul general, se aplic ă procedura de co-decizie , la nivelul Consiliului
aplicându-se votul cu majoritate calificat ă. Pentru dispozi ții de natur ă fiscală, măsuri privind
amenajarea teritoriului, gestiunea cantitativ ă a resurselor hidraulice, afectarea solurilor (cu
excepția gestiunii de șeurilor) și pentru cele afectând sensibil accesul la resursele energetice ale
țărilor membre, Consiliul voteaz ă în condiții de unanimitate, la propune rea Comisiei în cadrul
procedurii de cooperare (prin consultarea Parlamentului, a Comitetului Economic și Social și a
Comitetului Regiunilor). La nivelul Consiliului deciziile se iau în Consiliul Mini ștrilor
Mediului , iar la nivelul Parlamentului European a fost înfiin țat în 1973 Comitetul pentru Mediu
(în prezent, Comitetul pentru Mediu, S ănătate Public ă și Siguran ță Alimentar ă), responsabil
pentru ini țiativele legislative privind protec ția mediului și protecția consumatorului.
În elaborarea propunerilor legislative și în adoptarea acestora, Comisia, Consiliul și
Parlamentul se sprijin ă pe avizele și recomand ările celor dou ă instituții complementare, cu rol
consultativ, Comitetul economic și social și Comitetul Regiunilor care asigur ă implicarea
autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Un rol cheie în acest
proces de consultare revine și Agenției Europene pentru Mediu.
Agenția European ă de Mediu a fost creat ă în 1990, are sedi ul la Copenhaga
(Danemarca) și a devenit opera țională începând cu 1994. AEM este principalul organism
european care asigur ă colectarea, prelucrarea și furnizarea de informa ții privind mediul ambiant
diferiților actori publici și privați în scopul promov ării dezvolt ării durabile. Ac țiunea AEM const ă,
în principal, din:
– coordonarea re țelei Eionet –Re țeaua European ă de Informare și Observare în Domeniul
Mediului, format ă din peste 600 de organiza ții;
– colectarea și analiza informa țiilor de mediu provenind de la serviciile Comisiei, ale
țărilor Spa țiului Economic European, ale organiza țiilor, conven țiilor și acordurilor
internaționale;
– elaborarea și furnizarea de rapoarte și studii necesare fundament ării politicilor
europene;
– promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și al protec ției mediului;
– acordarea de informa ții și consilierea agen ților economici și a publicului larg.
Strategia AEM se încadreaz ă în liniile strategice ale PAM6 și și-a stabilit patru arii
tematice: schimb ările climatice, reducerea biodiversit ății/limitarea schimb ărilor spațiale, protec ția
sănătății umane și calitatea vie ții, utilizarea și gestiunea resurselor naturale și a deșeurilor.
Sectoarele prioritare su nt: agricultura, produsele chimice, en ergia, transportu rile, dezvoltarea și
planificarea teritorial ă, aspectele interna ționale.
Deși nu este direct implicat ă în procesul de decizie, comunic ările și rapoartele sale asupra
situației mediului joac ă un rol esen țial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protec ție a
mediului la nivel comunitar și fundamenteaz ă majoritatea deciziilor Comisiei în aceast ă direcție.
Prioritățile AEM pentru urm ătorii 5 ani sunt:
– evaluarea realiz ărilor în aplicarea PAM 6, a atingerii obiectivelor procesului de la
Cardiff, a Strategiei de la Lisabona și a Strategiei de Dezvoltare Durabil ă;
– susținerea procesului de extindere și a supravegherii impactului acestuia în domeniul
mediului;
– elaborarea de rapoarte de pr ogres în domeniul protec ției mediului;
– evaluări sectoriale în transport, agricultur ă și energie, cu difuzarea exemplelor de bune
practici și elaborarea unei metodologii și a unor recomand ări pentru armonizarea datelor statistice
de mediu;
– analiza eficacit ății politicilor europene din perspec tiva impactului asupra mediului;
– identificarea și promovarea de studii în probleme em ergente de mediu: eco-tehnologiile,
OMG;
– elaborarea de scenarii și studii prospective privind evolu ția mediului în Europa12.

12 AEM (2004), p. 8-16.

48 Fără să fie direct implicat ă în procesul de decizie, comunic ările și rapoartele AEM asupra
situației mediului joac ă un rol esen țial în adoptarea noilor strategii și în fundamentarea
propunerilor legislative ale Comisiei.
Acțiunea comunitar ă a fost definit ă și s-a concretizat prin mai multe planuri de ac țiune
pentru mediu (PAM) care s-au derulat su ccesiv începând cu 1973 și care reflect ă evoluția
concepției (a „filozofiei”) și a strategiei europene în domeniul protec ției mediului.

493. Obiectivele, principiile și instrumentele po liticii de mediu
În procesul dezvolt ării instituționale a politicii de mediu, Uniunea a parcurs un drum foarte
lung, nu tocmai linear și caracterizat deseori de indecizie. Rezultatul s-a constituit îns ă nu atât
într-o politic ă unde Comunitatea î și asumă foarte multe responsabilit ăți, ci mai curând, într-o
politică având impact major asupra definirii și aplicării strategiilor europene și a politicilor
comunitare și naționale. Evolu ția tratatelor a dus, de asem enea, la fixarea obiectivelor și
principiilor PEM care s-au transp us în diferitele planuri de ac țiune pentru mediu.
3.1. Obiective și principii
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Un iunii Europene au fost stabilite prin
contribuția Actului Unic European și a Tratatului de la Maastric ht. Conform articolului 174, sub
rezerva implic ării Comunit ății cu respectarea strict ă a principiului subsidiarit ății, obiectivele
comunitare în domeniul mediului sunt:
– conservarea, protec ția și îmbunătățirea calității mediului;
– protecția sănătății umane;
– utilizarea prudent ă și rațională a resurselor naturale;
– promovarea de m ăsuri la nivel interna țional în vederea trat ării problemelor regionale
și globale de mediu.
Stabilirea acestor obiective comune nu prejudiciaz ă însă rolul statelor membre. Mediul
ține de domeniul competen țelor împărțite, iar statele membre î și păstrează competen țele în
materie de elaborare, aplicare și finanțare a politicilor de mediu; ac țiunile comunitare sunt
complementare, cu rol, pe de o parte de asigur are a cadrului european de armonizare-coordonare a
politicilor na ționale și, pe de alt ă parte, de sus ținere a politicilor statelor membre și de poten țare a
impactului acestora.
Principiile folosite în elaborarea și aplicarea politicii europene de mediu s-au conturat
treptat, în pr ocesul dezvolt ării instituționale a PEM și a aplicării diferitelor programe comunitare
de acțiune (a se vedea mai jos). Conform Cartei Albe privind responsabilitatea la nivelul mediului
(2000), principiile actuale în aplicarea PEM sunt:
– principiul responsabilit ății (numit și „poluatorul pl ătește”) are în vedere suportarea de
către poluator a cheltuielilor legate de m ăsurile de combatere a polu ării stabilite de autorit ățile
publice; principiul asigur ă internalizarea costurilor de me diu (de poluare) la nivelul agen ților
economici și își are originea în teoria externalit ăților;
– principiul ac țiunii preventive : se bazeaz ă pe regula general ă că „este mai bine s ă previi
decât să combați”; aplicarea principi ului presupune ca orice decizie de produc ție sau legat ă de noi
proiecte de investi ții să se raporteze la impactul de mediu anticipat;
– principiul precau ției: presupune c ă, în absen ța unei certitudini cu privire la rela ția
cauză-efect între o ac țiune și impactul asupra mediului, dac ă o evaluare științifică oferă suficiente
argumente privind un posibil imp act negativ pentru mediu sau s ănătate, trebuiesc luate m ăsuri de
siguranță; în aplicarea acestui principiu și a celui anterior, un rol esen țial revine asum ării
responsabilit ății sociale de c ătre agenții economici publici și privați.
– principiul corec ției, cu prioritate la surs ă, constând în obliga ția poluatorilor de a lua
măsurile necesare pentru înl ăturarea efectelor polu ării;
– principiul proximit ății: are drept scop în curajarea comunit ăților locale în asumarea
responsabilit ăților pentru de șeurile și poluarea produs ă; principiul are la baz ă ideea că în protec ția
mediului responsabilitatea primar ă revine nivelelor inferioare de decizie;
– principiul protec ției ridicate a mediului : prevede ca politica de mediu a UE s ă
urmărească atingerea unui nive l înalt de protec ție (acțiunea Comunit ății trebuie s ă asigure
eficiența politicilor de mediu în spa țiul european și nu numai);

50 – principiul integr ării: presupune ca obiectivele de mediu s ă fie luate în considerare în
elaborarea și aplicarea tuturor politicilor europe ne care au un impact asupra mediului13.
Complementar principiilor specifi ce politicii de mediu, pot fi men ționate și o serie de
principii generale cu ro l important în elaborarea și aplicarea PEM:
– principiul eficien ței, conform c ăruia și adoptarea unei legi de mediu trebuie
subordonat ă raportului cost – beneficiu, cu luarea în considerare a costului de oportunitate;
– principiul subsidiarit ății, așezat la baza func ționării sistemului institu țional comunitar.
În politica de mediu, re sponsabilitate a principal ă revine statelor membre , Comunitatea intervenind
doar în m ăsura în care ac țiunea la nivel comunitar este mai eficient ă;
– principiul transparen ței presupune dezvoltarea unui sistem eficace de analiz ă și
informare asupra consecin țelor acțiunii diver șilor actori economici și asupra politicilor adoptate la
nivel comunitar și în statele membre;
– principiul inform ării, conform c ăruia cetățenii au dreptul s ă obțină în orice moment
informații privind calitatea mediului și s
ă participe la procesul decizional;
– principiul coeren ței presupune dezvoltarea unor mecanisme de coordonare/armonizare
între politicile europene, pe orizontal ă, între diversele politici sectorile și pe vertical ă, între
deciziile luate la nivel comunitar, na țional, regional, local, în a șa fel încât s ă se asigure
complementaritatea instrumentelor și generarea de sinergii în realiz area obiectivelor de mediu;
– principiul cooper ării. În aplicarea competen țelor de mediu, Comunitatea și statele
membre coopereaz ă cu țările terțe și cu organiza țiile interna ționale. Principiul are la baz ă ideea că
protecția mediului nu po ate fi realizat ă doar în context intern (având în vedere externalit ățile de
mediu care dep ășesc granițele Uniunii) și că trebuiesc luate în consider are interesele specifice ale
țărilor în curs de dezvoltare. Uniunea joac ă un rol important în negocierea și acțiunea în domeniul
protecției mediului la nivel interna țional, luând parte la toat e dosarele majore. Conform
Concluziilor Consiliului European de la Barcel ona din 2002, parteneriatul global în materie de
protecție a mediului, cu un rol special aco rdat politicii de cooperare cu țările în dezvoltare, trebuie
să urmărească următoarele obiective strategice: limitarea schimb ărilor climaterice, în special prin
respectarea angajamentelor Protocolului de la Kyoto și prin reducerea emisiilor de gaze; limitarea
impactului negativ de mediu asupra s ănătății; gestionarea responsabil ă a resurselor, conservarea și
ameliorarea biodiversit ății, limitarea impactului negativ al transporturilor asupra mediului;
diminuarea decalajelor de dezvoltare, combaterea s ărăciei. Se poate observa și în strategia extern ă
aceeași abordare integrat ă a problemelor de mediu, prin co relare cu obiectivele economice și
sociale;
– principiul coeziunii. Coeziunea reprezint ă în Uniunea European ă, ca și mediul, un
element de condi ționalitate în adoptarea și aplicarea politicilor la toate nivelurile, fiind o
component ă obligatorie a strategiei eu ropene de dezvoltare durabil ă. Prin urmare, PEM este și ea
subordonat ă obiectivului de coeziune. Articolu l 174/3 al CE (versiunea consolidat ă) stabilește că
în elaborarea politicii sa le de mediu, Comunitatea ține cont de condi țiile specifice din diversele
regiuni ale țărilor membre, de avantajele și costurile ce rezult ă din aplicarea sau din absen ța
acțiunilor de mediu și de necesitatea dezvolt ării economice și sociale echilibrate a regiunilor și a
ansamblului Comunit ății. În acest sens, Tratatul pr evede posibilitatea unor derog ări temporare
pentru statele aflate în difi cultate de aplicare a legisla ției comunitare, precum și sprijin financiar
prin Fondul de coeziune.
Principale evolu ții la nivelul principiilor în aplicarea politicii de mediu la nivel
comunitar sunt:
– trecerea de la abordarea ex-post la abordarea ex-ante;
– orientarea c ătre acordarea de prioritate principiilor de preven ție și precauție,
principiului „poluator – pl ătitor” (la mod ă în primii ani de aplicare a PEM,) revenindu-i mai
curând rolul de responsabilizare decât cel de asigurare a protec ției mediului;

13 Institutul European din România, (2000), p. 10.

51- trecerea de la o abordare sectorial ă la o abordare orizontal ă (protecția mediului ca
principiu de integrare, cu subordonarea elabor ării tuturor politicilor europene, indiferent de
nivelul și domeniul adopt ării, considerentelor de mediu);
– includerea protec ției mediului în categoria obiectivelor strategice (art. 2 al Tratatului
Uniunii Europene);
– creșterea rolului indivizilor, atât în calitate de produc ători, cât și în calitate de
consumatori, prin implicarea în actele decizionale, orientarea c ătre modificarea atitudinilor,
educație, responsabilizare social ă;
– creșterea dimensiunii externe, ca urmare a con știentizării necesit ății acțiunii la nivel
global în rezolvarea problemelor de mediu.

3.2. Sistemul instrumentelor PEM
Una dintre func țiile principale ale programelor de ac țiune pentru mediu a constituit-o
elaborarea și sistematizarea unui sistem eficace de instru mente pentru realizarea obiectivelor de
mediu. Subordonate principiilor adoptate în cadrul PEM, instrumentele s-au structurat treptat,
printr-un efort de sistematizare al Comisiei Eu ropene, pe urm ătoarele categorii: instrumente de
reglementare, instrumente axate pe pia ță (economice și financiare și mecanisme de suport
financiar, instrumente orizontale de sprijin14.

A. Instrumente de reglementare
Rolul instrumentelor de reglementare este de a stabili cadrul legal al politicii comunitare și
este format din cele peste 200 de componente ale acquis-ului comunitar (regulamente, directive,
decizii) care transpun în cadru legislativ strategiile, programele și planurile de ac țiune ale Uniunii.
Fiind o politic ă de tip comunitar și nu comun, în care rolul predominant de decizie și
responsabilitatea principal ă aparțin statelor membre, instrumentul legislativ cel mai frecvent
utilizat este directiva.

B. Instrumente axate pe pia ță
În categoria instrume ntelor axate pe pia ță poate fi inclus orice instrument economic, tehnic
sau de natur ă financiar ă care are un impact asupra costurilor și profiturilor rezultate din ac țiunile
alternative aflate la dispozi ția agenților economici, în scopul modific ării comportamentelor de
producție și de consum în conformitate cu obiectivele de mediu; mai simplu spus, au rolul de a
integra considerentele ecologice în strategiile de întreprindere și în alegerea consumatorului.
Instrumentele axate pe pia ță au la baz ă doctrina economiei sociale de pia ță, conform c ăreia piețele
sunt imperfecte și interven ția publică are rolul de a corecta aceste imperfec țiuni (în cazul de fa ță,
externalit ățile de mediu), pentru maximizarea bun ăstării sociale. Avantajul principal al acestor
instrumente, comparativ, spre exemplu, cu instrumentele administrative și de control, ține de
adaptarea politicii de mediu la exigen țele economiei de pia ță, respectiv subordonarea principiilor
liberei concuren țe și a eficien ței. Forța de acțiune a acestor instrumente ține de măsura în care se
stabilește o relație clară de antrenare între comportamentele durabile și creșterea surplusului de
consum și de produc ție.
În utilizarea instrume ntelor axate pe pia ță, Comunitatea urm ărește prioritar urm ătoarele
aspecte specifice15:
– asigurarea compatibilit ății ecologice;
– identificarea obstacolelor în introducerea instrumentelor economice și propunerea de
soluții;
– recurgerea la taxele de mediu;
– identificarea ajutoarelor publice care sus țin sau promoveaz ă comportamente non-
durabile de produc ție și de consum, pentru a fi eliminate;

14 Conform PAM5.
15 Decizie Conform Deciziei 2179 din 1998 a Parlamentului european și a Consiliului, p. 6.

52 – promovarea adopt ării în statele membre a conceptulu i de responsabilitate de mediu;
– utilizarea acordurilor volunt are de mediu, cu respectarea principiilor economiei de
piață;
– încurajarea utiliz ării instrumentelor fiscale pentru a atinge obiectivele de protec ție a
mediului în corela ție cu obiectivele economice generale ale Comunit ății (creștere, ocupare,
competitivitate).
Prin programul al cincilea pentru mediu, au fost stabilite urm ătoarele categorii de
instrumente bazate pe pia ță:
a) taxe și impozite , grupate în dou ă categorii: de emisie (deversare de poluan ți, zgomot) și
pe produs; au rolul de a folosi fiscalitat ea în modificarea comportamentelor agen ților economici,
responsabilitatea aplic ării lor revine st atelor membre și constituie venituri la bugetele na ționale.
Comunitatea are rolul de a stabili cadr ul juridic pentru utilizarea taxelor și impozitelor
16, de a
evalua eficacitatea sistemelor de eco-fiscalitate aplicate în țările membre, de a analiza impactul
acestora asupra pie ței interne și asupra competitivit ății economiei europene, de a crea baze de date
la nivelul Uniunii.
b) facilitățile și deducerile fiscale , cu rolul de a încuraja si stemele durabile de produc ție și
eco-produsele;
c) subven țiile publice , directe și indirecte. Comisia a adoptat un cadru pentru utilizarea
acestor instrumente în scopul garant ării compatibilit ății lor cu principiul „poluatorul pl ătește” și
cu funcționarea pie ței interne; o categorie special ă de ajutoare publice cu rol în cre ștere o
constituie facilitățile fiscale, folosite pentru a promova investi țiile „curate”;
d) auditul de mediu, pentru a promova introducerea u nui management intern asupra
performan țelor în domeniul protec ției mediului și al utiliz ării resurselor naturale. Sistemul este
bazat pe voluntariat și are rolul de a oferi vizibilitate atitu dinilor pro-active ale firmelor în direc ția
asumării responsabilit ății ecologice.
În acest scop, Uniunea a lansat în 1993 pentru sectorul industrial Sistemul Financiar de
Management și Audit al Mediului17 (EMAS) , cu rolul de a stimula firmele s ă adopte un
„management ecologic ” prin integrarea considerentelor de mediu în strategiile de întreprindere,
evaluarea periodic ă a performan țelor lor în domeniul protec ției mediului și informarea public ă
asupra acestor performan țe printr-o declara ție de mediu. Aderarea la sistem este confirmat ă prin
atribuirea unui logo ce poate fi folosit în declara țiile publice, în antet și în reclamele publicitare
ale produselor, serv iciilor sau activit ăților, fără însă să poată fi aplicat pe produse sau pe ambalaje.
Din 2001, sistemul EMAS a fost extins la toate sectoarele economice, inclusiv în administra țiile
publice și la nivelul Comisiei Europene.
Un rol esen țial în aplicarea instrumentelor de pia ță îl are stabilirea pre țului corect .
Evaluarea pre țului real al resurselor și al impactului de medi u al comportamentelor
agenților economici presupune o perspectiv ă pe termen lung ce scap ă jocului pie ței libere. Or,
prețul de piață trebuie s ă reflecte costul real pentru societ ate, incluzând cost urile de mediu. În
concepție european ă, autoritatea public ă are responsabilitatea de a se implica în evaluarea acestui
cost, în a șa fel încât impactul de mediu s ă poată fi luat în considerare în adoptarea deciziilor
agen
ților economici. Pentru a veni în sprijinul stabilirii „pre țului corect”, implicarea Comunit ății
vizează:
– evaluarea stocului de resurse naturale și de mediu în termeni economici;
– dezvoltarea unor indicatori ai re surselor regenerabile care s ă stabileasc ă rata de
refacere a stocului de resurse;
– adaptarea sistemului de indicatori macr oeconomici pentru a integra impactul ac țiunii
umane asupra mediului și resurselor naturale (în acest sens Co munitatea a adoptat deja indicatorii
dezvoltării durabile și a integrat indicatorii de mediu în sistemul indicatorilor structurali);

16 Cadrul juridic european al utiliz ării eco-fiscalit ății este stabilit prin Comunicarea Comisiei „Communication sur les
impôts, taxes et redevances environnementaux dans le marché unique”, COM(97) 9 final din 26.03.1997.
17 În englez ă, Eco-Management and Audit Scheme – EMAS.

53- elaborarea de metodologii și recomand ări pentru dezvoltarea și aplicarea analizelor
cost-beneficiu incluzând considerente de mediu;
– redefinirea conceptelor și procedurilor în sistemele de contabilitate pentru a putea
permite evaluarea și înregistrarea consumului resu rselor de mediu ca parte a pre țului de pia ță.
De asemenea, pentru a asigura integrarea c onsiderentelor de mediu în comportamentele
agenților economici, o serie de instrumente adoptate de c ătre Comisie au rolul de a ameliora
informația și transparen ța pieței și de a promova dezvoltarea eco-pie țelor, considerate
instrumente tehnice :
a) Etichetele ecologice18 (sau denominarea „eco”)
Sistemul este bazat pe voluntariat, face part e din categoria instrumentelor de promovare a
responsabilit ății sociale a întreprinderilor și a fost lansat în 1992. Rolul eco-etichetelor este acela
de a asigura vizibilitatea produsel or care îndeplinesc o serie de criterii de mediu fixate de c ătre
Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco. Produsele integrate în sistem primesc, de
regulă pentru o perioad ă de 3 ani, un logo specific reprezentând o margaret ă; analiza se face pe
toată durata ciclului de via ță al produselor, în baza unui caiet de sarcini.
b) Acordurile Voluntare de Mediu
Acordurile Voluntare de Mediu (AVM) func ționează ca instrument al politicilor de mediu
în UE din 1996, anul 2002 ad ăugând un cadru de reglementare pentru acorduri la nivel
comunitar19.
Acordurile voluntare pot fi ini țiate de c ătre părțile interesate (atât în domenii unde
Comunitatea legifereaz ă, cât și în domenii de interes specific) sau de c ătre Comisie. Ele
reprezintă, în sintez ă, practici de auto-reglementa re (sunt voluntare), o form ă de co-reglementare
în domenii de interes legate de protec ția mediului.
Avantajele AVM țin de: promovarea unei atitudini anticipative, g ăsirea de solu ții adaptate
problemelor specifice, realizarea mai rapid ă a obiectivelor de mediu. Comunitatea acord ă
prioritate utiliz ării acordurilor voluntare în aplicarea PIP, gestiunea de șeurilor și schimbările
climatice.
c)Prevenirea și Reducerea Integrat ă a Poluării (sistemul IPPC)
Programul a fost lansat în 1996 și are drept scop s ă susțină promovarea și reducerea
poluării generat ă de activit ăți, în principal, din dome niul energetic, al produc ției și transform ării
metalelor, al industriei chimi ce, al industrie i mineralelor și al gestion ării deșeurilor. M ăsurile
vizate urm ăresc reducerea emisiilor în aer, ap ă, sol și gestionarea de șeurilor, pentru a asigura un
nivel ridicat de protec ție al mediului.
d) Politica Integrat ă a Produselor (sistemul PIP)20
Prin Politica Integrat ă a Produselor, lansat ă în 2003, Comunitatea urm ărește să promoveze
dezvoltarea eco-pie țelor. Politica are la baz ă ideea că orice produs sau serviciu are un impact
asupra mediului, fie prin modul de produc ție, fie prin consum sau eliminare, provocarea major ă
ținând de combinarea între obiectivul amelior ării stilului de via ță și a bunăstării (condi ționate de
consum), cu obiectivul protec ției mediului. Comunicarea Comisi ei din iunie 2003 asupra PIP
precizeaz ă că în aplicarea politicii vor fi privilegiate dou ă direcții de acțiune: stabilirea de condi ții
generale pentru ameliorarea integr ării ecologice în ciclul de via ță al produselor și concentrarea pe
produsele cu cel mai ridicat poten țial din punct de vedere ecologic.
Sistemul este axat pe trei etape ale procesului de decizie care condi ționează impactul de
mediu al ciclului de via ță al produselor, respectiv: apli carea principiului „poluator–pl ătitor” în
fixarea pre țului produselor, aleg erea consumatorului și concepția ecologic ă a produselor.
Ca instrumente în aplicarea strate giei, sunt avute în vedere:
– crearea cadrului economic și juridic necesar (utilizarea taxelor și a subven țiilor, a
sistemului de eco-etichetare, a acor durilor voluntare, reglementarea pie țelor publice);

18 În englez ă, European Union Eco-Labelling Board.
19 A se vedea [COM (2002)] 412 final .
20 A se vedea „Green Paper of 7 February 2001 on integrated product policy” [COM(2001)68 final] și „Communication
from the Commission to the Council and the European Parliament – Integrated Product Policy – Building on Environmental Life-Cycle Thinking” [COM(2003)302 final ], din iunie 2003.

54 – promovarea unei reflec ții asupra ciclului de via ță al produselor (informare, integrarea
produselor în sisteme de eco-management);
– transmiterea de informa ții către consumatori;
– susținerea de proiecte pilo t, studii asupra pie țelor publice ecologi ce, rapoarte de
analiză.
Programul se va baza, de asemenea, pe voluntariat, urm ărind să acționeze la nivelul
comportamentelor de consum și de produc ție și va reprezenta un instrument cheie pentru o mai
bună adaptare a politicii europene de mediu la exigen țele pieței libere.
e) Criteriile aplicabile inspec țiilor de mediu în statele membre au fost create pentru a
asigura conformitatea cu legisla ția de mediu a UE și aplicarea uniform ă a acesteia. Criteriile
presupun condi ții minime privind organizarea, desf ășurarea, evaluarea și publicarea rezultatelor
inspecțiilor de mediu.
f) Sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice și private asupra mediului a fost
adoptat prin Directiva 85/337 EEC din 1985 și are ca scop aplicarea principiului integr ării în
elaborarea și aplicarea proiectelor și programelor dintr-un num ăr foarte larg de domenii:
planificare teritorial ă și utilizarea terenurilor, industrie, transport și telecomunica ții, energie,
agricultur ă, silvicultur ă, pescuit și turism, managementul apei, gestionarea de șeurilor. Evalu ările
recente ale Comisiei apreciaz ă că sistemul are un impact lim itat, rezultatel e lui fiind condi ționate
de asumarea responsabilit ății ecologice la toate nivelurile și de către toți actorii implica ți, publici
și privați.

C. Mecanisme de suport financiar
Principalele instrumente de sprijin financiar comunitar în aplicarea PE M în statele membre
sunt:
a) Programul LIFE21 – Instrumentul Financiar Comunitar pentru Mediu
Programul LIFE a fost creat în 1992, es te folosit exclusiv în aplicarea PEM și include trei
arii tematice: mediu, natur ă și țări terțe.
Obiectivele generale ale programului sunt:
– definirea și promovarea unor modele de produc ție și de consum în conformitate cu
principiile dezvolt ării durabile;
– promovarea exemplelor de bun ă practică;
– susținerea proiectelor pilot, a inform ării orizontale, a educa ției și formării profesionale;
– dezvoltarea și ameliorarea competen țelor structurilor administrative;
– susținerea integr ării mediului în alte politici și asigurarea coordon ării diverselor
instrumente și proceduri cu impact asupra protec ției mediului.
Componenta Mediu finan țează în propor ție de 30-50% proiecte ce promoveaz ă metode și
tehnici inovatoare și care pot contribu i la reducerea impactului negativ asupra mediului;
componenta Natur ă contribuie cu 50-70% la finan țarea proiectelor de conservare și ameliorare a
biodiversit ății, inclusiv prin sprijinirea re țelei Natura 2000, iar componenta Țări Terțe finanțează
cu maxim 70% programe pentru cr earea structurilor administrative și aplicarea de politici de
mediu în țări din Zona Mediteranean ă și zona Mării Baltice.
Perspectivele financiare 2007/2013 [COM(2004)101], înt ăresc dimensiunea de mediu a
finanțării comunitare specifice; obiectivele de mediu vor fi integrate în domeniile prioritare și vor
fi finanțate, în principal, pr in ariile tematice „Cre ștere durabil ă”, „Management durabil și protecția
resurselor naturale” și „Uniunea European ă ca partener global”. În acest scop, Comisia a propus
un nou program LIFE+ „Instrumentul financiar pent ru mediu: promovarea unei Uniuni
Europene durabile” , cu rolul de a contribui la dezvoltarea, aplicarea, monitorizarea, evaluarea și
comunicarea în politica și în dreptul comunitar de mediu. Programul va sus ține în special
aplicarea PAM6 prin finan țarea activit ăților care vor confirma valoare ad ăugată comunitar ă și vor

21 În englez ă, Community Financial Instrument for the Environment.

55genera efecte de multiplicare, urm ărind două axe prioritare: „Implementare și guvernan ță
ecologică” și „Informare și comunicare”22.
b) Sistemul Fondurilor Structurale
Sistemul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regional ă, Fondul Social
European, Fondul European de Orientare și Garantare Agricol ă- secțiunea Orientare) reprezint ă în
prezent aproximativ 35% din bugetul comunitar, cu tendin ță de creștere). Dup ă 1992, fondurile
sunt tot mai mult corelate cu obiectivele politicii de mediu, atât prin finan țarea unor programe
specifice, cât și prin integrarea considerentelor de mediu în implementarea diferitelor proiecte.
Sistemul finan țează acțiuni extrem de diverse, de la proiecte de anvergur ă (spre exemplu, de
ameliorare a calit ății mediului, dezvoltare a infrastructurii), pân ă la proiecte de finan țare a
Organizațiilor Non – Guvernamentale sau a IMM. În prezent, 16,5% din FEDER și 50% din
Fondul de Coeziune finan țează direct programe de mediu. În plus, contribu ția fondurilor
structurale la protec ția mediului trebuie evaluat ă și prin impactul indirect pe care îl produce, prin
ameliorarea condi țiilor economice și sociale în regiunile relativ slab dezvoltate. Pe viitor se
anticipeaz ă o întărire a condi ționalității de mediu în utilizarea fondurilo r structurale, prin aplicarea
principiului integr ării.
c) Fondul de Coeziune (FC)
Prin FC, Comunitatea acord ă sprijin financiar statelor membre cu PIB/locuitor mai mic de
90% din media comunitar ă pentru proiecte în domeniul mediului și al rețelelor de transport.
d) Sistemul de credite al B ăncii Europene de Investi ții (BEI)
Protecția mediului constituie un important criteriu de selec ție a proiectelor finan țate de
către BEI, începând cu 198323. În anii ’90, BEI a acordat credite de milioane de Euros pentru
proiecte în domeniul trat ării apelor, gestiunii de șeurilor, conserv ării urbane și reducerii polu ării.
Pentru proiecte de mediu, împrumuturile pe termen lung pot s ă acopere pân ă la 50% din costul
investiției. Priorit ățile în finan țarea BEI sunt: ameliorarea calit ății apei și aerului, mediul urban (în
special, re țelele de transport), protec ția sănătății, economisirea energiei și surse alternative de
energie, gestionarea de șeurilor.
e) Programul „NATURA 2000”
Fără a dispune în prezent de un fond propriu, Re țeaua NATURA 2000 are totu și un rol
catalizator în finan țarea biodiversit ății în spațiul intra-comunitar. Re țeaua include în prezent peste
18.000 de zone protejate, cu valoare ecologic ă ridicată, acoperind aproximativ 17% din suprafa ța
EU15. Finan țarea este asigurat ă prin LIFE Natur ă, prin fondurile structurale și prin Fondul de
coeziune, dar se estimeaz ă crearea unui instrument financiar propriu.
f) Programul de promovare a ONG-ur ilor active în domeniul mediului
Programul reprezint ă un instrument financiar de promovare a ini țiativelor societ ății civile
în aplicarea politicii europene de mediu. Comunitatea finan țează în propor ție de 70% (80% pentru
statele candidate) proiecte ax ate în principal pe priorit ățile PAM6.

D. Instrumente orizontale de sprijin
Instrumentele orizontale de sprijin sunt complementare celorlalte instrumente și au rolul
de a promova o mai bun ă cunoaștere în domeniul mediului și de a crea un context favorabil
dezvoltării durabile. Principalele instrumente oriz ontale folosite la nivel comunitar sunt:
dezvoltarea și ameliorarea permanent ă a datelor statisti ce privind mediul și biodiversitatea ;
dezvoltarea tehnologic ă și cercetarea științifică; planificarea sectorial ă și spațială; informarea
publică și educația; educația și formarea profesional ă.

Analiza în dinamic ă a sistemului instrumentelor politicilor de mediu reflect ă preocuparea
Uniunii de adaptare a politicii de me diu la principiile economiei de pia ță, cu mutarea accentului
dinspre instrumentele de comand ă și control c ătre cele axate pe pia ță, prin acțiuni de integrare a
considerentelor ecologice în comportamentele de produc ție și de consum.

22 Pentru detalii, a se vedea CEE (2004), “Proposal for a Regulation of the european parliament and of the council
Concerning the financial instrument for the environment (life +), Com(2004) 621 final.
23 În 1983, a fost adoptat ă declarația privind Politicile de Mediu și Procedurile de Corelare cu Dezvoltarea Economic ă.

56 4. Programele europene de ac țiune, realiz ări și perspective
Politica de mediu a Uniunii Eu ropene s-a dezvoltat prin 6 Programe de Ac țiune pentru
Mediu , care reprezint ă o combina ție de abordare strategic ă și planuri de ac țiune, într-o concep ție
care a evoluat de la tratarea sectorial ă a problemelor de mediu c ătre o abordare integrat ă în cadrul
modelului dezvolt ării durabile.
4.1. Programele de Ac țiune pentru Mediu, între abordarea sectorial ă și strategia dezvolt ării
durabile
Primul program a fost adoptat de Consiliul European în 1972 și acoperă perioada 1973-
1976. El reflect ă o abordare sectorial ă și a definit principiile politicii comunitare de mediu care s-
au regăsit și în programelor ulterioare, incl usiv principiul prevenirii polu ării aflat la baza celui de-
al patrulea program, elaborat cu 15 ani mai târziu. De asemenea, programul a inclus o serie de alte
elemente cheie care au stabilit în anii ‘90 cad rul strategiei europene de dezvoltare durabil ă:
– condiționalitatea de mediu în deciziile priv ind noile proiecte, în mod preventiv,
încă din faza de proiectare;
– aplicarea principiului „poluator-pl ătitor”;
– reducerea exploat ării resurselor naturale acolo unde provoac ă dezechilibre
majore;
– principiul responsabilit ății de mediu (de aici, necesitatea educa ției și a
dezvoltării „conștiinței ecologice”);
– aplicarea subsidiarit ății, cu asigurarea coeren ței între politicile na ționale și
programele comunitare într-o abordare strategic ă pe termen lung;
– principiul inform ării;
– dezvoltarea cercet ării;
– principiul izol ării naționale a efectelor de poluare;
– principiul cooper ării pentru a asigura contextul favorabil externaliz ării
acțiunilor comunitare în domeniul protec ției mediului;
– luarea în calcul și a intereselor țărilor în curs de dezvoltare.

Al doilea program de ac țiune, elaborat pentru perioada 1977-1981 a continuat pe aceea și
linie a abord ării sectoriale introdus ă de primul program, f ără să aducă elemente de progres în
dezvoltarea unei politici eficace de me diu la nivel comunitar, cu aplica ție orizontal ă.
Primele evolu ții calitative din aceast ă perspectiv ă au venit prin PAM3, definit pentru
perioada 1982-1986 și au constat, în principal, în definire a unei strategii genera le de protejare a
mediului și a resurselor naturale, cu accent pe prevenire în loc de control și în încercarea de a
integra obiectivele de mediu în celelalte politici comunitare. Op țiunea pentru asumarea unor
responsabilit ăți clare la nivel comunitar și pentru o abordare orizontal ă a problemelor de mediu a
devenit, îns ă, mult mai clar ă prin PAM4 (1987-1992) care a venit în direc ția aplicării prevederilor
Actului Unic European. Dar, contribu ția majoră al celui de-al patrulea program la evolu ția
politicilor comunitare , în particular, dar și la evolu ția modelului european de integrare, în general,
o constituie muta ția ideologic ă pe care o introduce și care avea s ă ducă spre includerea în Tratatul
de la Amsterdam a conceptu lui de dezvol tare durabil ă. Filozofia central ă a PAM4 este ideea c ă
protecția mediului nu intr ă în conflict cu obiectivele economice, ci, dimpotriv ă, poate constitui un
instrument de ameliorare a performan ței și competitivit ății economice, o precondi ție esențială
pentru cre ștere și dezvoltare24. Adoptarea acestei noi concep ții la nivelul Comisiei a determinat ca
în dezvolt ările ulterioare în materie de strategie a UE s ă se încerce corelarea și inter-
condiționalitatea între obiectiv ele economice, cele sociale și cele de mediu.
Prin al 5-lea Program de Actiune pentru Mediu (1993-2000), numit „C ătre o dezvoltare
durabilă’’, politica de mediu a fost integrat ă în strategia integratoare a dezvoltării durabile.

24 Baker, S., (1997), p. 94.

57Programul a fost preg ătit în paralel cu lucr ările Confern ței de la Rio (1992) și a lansării Agendei
21, ca prim angajament al Comunit ății în direc ția asumării modelului dezvolt ării durabile.
Programul a fost, probabil, consecin ța directă a public ării în 1992 de c ătre Comisie a
primului raport cu privire la starea mediului în Uniune. Conform evalu ărilor Comisiei, starea
mediului în țările europene înregistra o degradare constant ă, iar programele comunitare de pân ă
atunci nu fuseser ă în măsură să ofere solu ții și să sprijine țările membre în dezvoltarea politicilor
de mediu. Con ținutul PAM5 a fost stabilit, prin urmare , pornind de la prin cipalele probleme de
mediu constatate în spa țiul comunitar (schimb ările climatice, acidificarea și calitatea aerului,
mediul urban, zonele de coast ă, gestionarea de șeurilor, gestionarea resurselor de ap ă, protecția
naturii și biodiversitatea) și de la limitele programelor anterioare.
Prioritatea în programul al cincilea de ac țiune a fost acordat ă aplicării a două principii
majore :
– trecerea de la ac țiunea tradi țională ex-post (cu accent pe instrumente de
comandă și de control) la ac țiunea ex-ante bazat ă pe prevenire și precauție, cu
responsabilizarea tuturor actorilor ale c ăror acțiuni pot avea impact asupra mediului;
– integrarea considerentelor de mediu în politicile sectoriale, într-o abordare
strategică pe termen lung promovând intercondi ționalitatea între protec ția mediului,
obiectivele economice și cele sociale.
Acțiunea Comunit ății în direc ția promov ării noului model al dezvolt ării durabil, cu
respectarea principiului subsidiarit ății, s-a orientat c ătre:
– menținerea calit ății vieții;
– conservarea accesului permanent la resursele naturale;
– încetinirea și stoparea procesului de degradare a mediului [COM(92)23 final].
În realizarea acestor ob iective, dincolo de ac țiunea orizontal ă, au fost identificate 5
sectoare cheie pentru aplicarea principiilor de dezvoltare durabil ă: industrie, energie, transport,
agricultur ă și transport. Prin PAM5, Directoratele Generale corespondente au avut obliga ția de a
lua în considerare aspectele de medi u în toate propunerile lor legislative și să elaboreze anual
rapoarte cu privire la dimensiunea de mediu a activit ăților specifice25.
O contribu ție important ă a programului la nivel metodologic a constat și în asigurarea
coerenței sistemului de instrumente folosite în politica de mediu: legislative (impunerea unor
standarde de mediu, integrarea politicilo r de mediu în politicile sectoriale și de planificare
teritorială), economice (încurajarea produc ției și utilizării produselor și tehnologiilor ce nu
afectează mediul, internalizarea costurilor de mediu), orizontale (informație, educare, cercetare),
financiare (programe de sprijin comunitar, taxe, redeven țe)26.
Nu în ultimul rând, PAM5 a creat un cadru favorabil pentru ameliorarea accesului
publicului la informarea de mediu, o mai bun ă coerență între politicile na ționale și cadrul
comunitar, precum și pentru asumarea de c ătre UE a unui rol activ la nivel interna țional, în
direcția dezvolt ării durabile globale.
Aplicarea programului a fost evaluat ă pentru prima dat ă de către Agenția European ă de
Mediu în 1995, evaluare în baza c ăreia au fost identificate direc țiile principale de revizuire, iar
apoi, în 1999, ca evaluare global ă care a constituit suportul docum entar pentru elaborarea celui
de-al șaselea program de ac țiune, alături de rapoartele Agen ției cu privire la starea mediului în
Europa.
În sinteză, concluziile Agen ției cu privire la impactul celui de-al cincilea program de
acțiune arătau că, deși au fost înregistrate progrese punctuale în diminuarea degrad ării mediului,
pe ansamblu calitatea mediului în Uniune nu se ameliorase și că presiunile viitoare asupra
mediului urmau s ă se accentueze, impunându-se ac țiuni mai eficiente pe urm ătoarele direc ții
strategice:
– aplicarea legisla ției de mediu în țările membre;
– ameliorarea și intensificarea integr ării aspectelor de mediu în politicile sectoriale cu
impact asupra mediului înconjur ător;

25 Jones, A. R., (1998), p. 220.
26 Relicovschi, A., (2000), 7.

58 – o mai bun ă implicare a ac torilor economici și a cetățenilor în protec ția mediului;
– relansarea m ăsurilor privind solu ționarea unor probleme ecologice grave și găsirea de
răspunsuri la subiecte relativ mai noi de preocupare cu privire la mediu27.
Analiza celor 5 programe de ac țiune reflect ă nu doar evolu ția concep ției europene cu
privire la mediu, ci este, de asemenea, reflectarea evolu ției unui mod de gândire, a unui sistem
care a determinat reconsider ări ale strategiei de integrare în ansamblul ei. De la concep ția liberală,
inclusă în tratatele fondatoare, f ără preocupare fa ță de mediu, modelul european a evoluat c ătre
dezvoltarea durabil ă, obiectivele de mediu subordonând, al ături de cele sociale și de coeziune,
obiectivele economice predominate la înce putul procesului de integrare. De și se poate aprecia c ă
există limite în abordarea european ă și că, cel puțin parțial, decalajele de competitivitate ale
economiei europene fa ță de principalii concuren ți pot fi puse pe seama si stemului redistributiv
comunitar și al reglement ărilor stricte sociale și de mediu, câ știgul major îl constituie orientarea
Europei c ătre un sistem de organizare a societ ății integrând valo ri non-materialiste, axat pe un
anume refuz al cantitativismului care a dominat evolu ția socială în perioada postbelic ă.
4.2. Cadrul strategic european actual al politicii de mediu – PAM6
Programul al șaselea de ac țiune pentru mediu (PAM6), numit „Alegerea noastr ă,
viitorul nostru” , a fost lansat în 2001 și acoperă perioada 2001-2010. Cadrul ac țiunii comunitare
prin PAM6 este dat de urm ătoarele cinci coordonate strategice :
– îmbunătățirea aplic ării legisla ției de mediu în țările membre;
– mai buna integrare a politicilor de me diu în alte polit ici comunitare;
– cooperarea cu pia ța, în baza principiilor: consumatorii au nevoie de informa ție
(Schema european ă de eco-etichetare) pentru a putea avea un rol activ în orientarea
producătorilor; produc ătorii nu trebui e doar penaliza ți, ci și premiați; interzicerea
subvențiilor publice periculoase pentru mediu;
– implicarea cet ățenilor (prin ameliorarea accesului la informa ție, cetățenii să
poată înțelege mai bine impactul de mediu al diferitelor ac țiuni publice și private și să-și
poată manifesta op țiunile;
– o mai bun ă planificare a teritoriului.
Programul identific ă 4 domenii prioritare de ac țiune în politicile eu ropene de mediu28:
A. Atenuarea schimb ărilor climatice
Stratul de ozon s-a redu s cu 10% de la sfâr șitul anilor ’60, nivelul m ării a crescut cu 10-20
cm în ultimii 50 de ani, concentra țiile de gaz cu efect de ser ă au crescut de o manier ă
îngrijorătoare. Printre cele mai importante consecin țe pot fi enumerate: inunda țiile, taifunurile,
incendiile, dispari ția unor specii, r ăspândirea maladiilor. Protocolul de la Kyoto (1997) a
reprezentat primul acord mondial în direc ția unei ac țiuni globale, Uniunea devenind cel mai
important sus ținător al protocolului, îndeosebi dup ă retragerea Statelor Unite din 2001.
Prin PAM6, UE și-a propus „stabilizarea concentra țiilor europene de gaz cu efect de ser ă
la un nivel care s ă nu afecteze clima” . Pe termen scurt, Uniunea are ca obiectiv diminuarea
emisiei de gaze cu 8% în 2008-2012, fa ță de 1990, urmând ca între 2012 și 2020 să obțină
diminuarea cu câte un punct procentual suplimentar anual. O contribu ție esențială la realizarea
acestui obiectiv se sper ă că va aduce Programul European asupra Schimb ării Climatice lansat în
2000.

B. Protec ția naturii și a biodiversit ății
Calitatea și echilibrul eco-sistemelor sunt esen țiale pentru ameliorarea calit ății vieții și
durabilitatea social ă. În Uniunea European ă, 30% dintre speciile de p ăsări și 45% dintre cele de
fluturi sunt amenin țate, animalele marine sunt în pericol ca urmare a exploat ării excesive, dou ă
treimi dintre arbori sunt afecta ți de poluare, agricultura intensiv ă și exploatarea nera țională a

27 Comisia Comunit ăților Europene, (2000a), p. 9.
28 Comisia Comunit ăților Europene (2002a), pp. 6-30.

59pădurilor au dus la degradarea solurilor în toate țările membre, 60% din z onele umede ale Europei
septentrionale și occidentale au disp ărut.
Politica european ă de mediu dispune de dou ă directive cu impact important asupra
biodiversit ății și conserv ării naturii: Direc tiva din 1979 cu privir e la conservarea p ăsărilor și
Directiva 1992 asupra habitatelor, care a dus la identificarea a peste 15000 de zone de interes
comunitar (15% din UE15), incluse în prezent în re țeaua Natura2000. Se adaug ă programul Life-
Natura, prin care Comunitatea a finan țat peste 300 de proiecte de c onservare a habitatului natural,
a faunei și a florei s ălbatice.
Obiectivul politicii europe ne în domeniul protej ării naturii și biodiversit ății prin PAM6 îl
constituie protejarea și refacerea bunei func ționări a ecosistemelor, stoparea (ca perspectiv ă) a
dispariției speciilor, protejarea solurilor contra eroziunii și poluării. În acest scop, programul
propune urm ătoarele ac țiuni:
– luarea m ăsurilor pentru aplicarea integral ă a legislației de mediu în țările membre;
– protecția habitatelor sensibile și de valoare prin extinderea programului comunitar
Natura2000;
– adoptarea de m ăsuri protec ția și restaurarea peisajelor;
– adoptarea de planuri de ac țiune pentru protejarea biodiversit ății;
– definirea unei strategii pentru protec ția mediului marin;
– definirea unei strategii pentru protec ția solurilor;
– extinderea programelor pentru promovarea gestiunii durabile a p ădurilor;
– coordonarea și susținerea eforturilor statelor membre privind prevenirea accidentelor și a
catastrofelor naturale;
– integrarea mai eficace a mediului și a biodiversit ății în politicile sectoriale.

C. Mediul și sănătatea
Politicile comunitare abordeaz ă mediul și sănătatea ca sistem integrat , luând în considerare
faptul că poluarea, în diversele ei forme, afecteaz ă sănătatea, pe un spectru foarte larg de afec țiuni,
de la cele mai simple, pân ă la cele mai grave, de tipul cancer, moarte infantil ă, decese premature.
În prezent, sunt folosite peste 30.000 de substan țe chimice (f ără a se cunoa ște foarte bine riscurile
asupra sănătății), poluarea urban ă și utilizarea pesticidelor în agricultur ă duc la contaminarea
apelor subterane (sursa a peste 60% din consumul alimentar), pe ste 25% dintre europeni sunt
afectați de poluarea sonor ă.
Uniunea European ă își asumă rolul de a identifica diferitele riscuri ecologice pentru
sănătate, de a defini norme comunitare pentru a proteja în mod special grupurile vulnerabile și de
a crea un sistem eficient de informare a publicului asupra riscurilor. O aten ție particular ă a fost
acordată utilizării Organismelor Modificate Gene tic (OMG). Eforturile Comunit ății au fost
îndreptate c ătre controlul utiliz ării OMG, evaluarea impactului asupra mediului și informarea
consumatorilor asupra trasabilit ății produselor folosind OMG. În domeniul polu ării sonore,
Uniunea fixeaz ă valori limit ă și norme de protec ție, realizeaz ă studii de cercetare și susține
dezvoltarea unor re țele de transport dura bil. În centrul pol iticii sale, UE a șează principiile
precauției și ale preven ției. Pe plan interna țional, UE coopereaz ă îndeaproape cu Organiza ția
Mondială a Sănătății, în principal în domeniul cercet ării și al elabor ării de norme, și se implic ă în
găsirea de solu ții la problemele specifice ale țărilor în dezvoltare.
Obiectivul urm ărit prin PAM6 este „obținerea unei calit ăți a mediului în care nivelurile
de poluare s ă nu antreneze incidente sau riscuri importante pentru s ănătatea persoanelor” . În
acest scop, ac țiunile Comunit ății se vor orienta c ătre:
– dezvoltarea cercet ării pentru o mai bun ă cunoaștere a impactului de mediu asupra
sănătății;
– reevaluarea normelor și adaptarea lor la grupurile vulnerabile (copiii, b ătrâni, femei
însărcinate);
– reducerea riscurilor legate de utilizarea pesticidelor; – adoptarea unei noi strategii privind poluarea atmosferic ă;

60 – reforma sistemului de management al ri scurilor provenind din utilizarea substan țelor
chimice.

D. Utilizarea durabil ă a resurselor și gestiunea de șeurilor
Presiunea tot mai puternic ă asupra resurselor ce rezult ă din creșterea demografic ă și
dezvoltarea economic ă și impactul negativ al de șeurilor industriale și menajere asupra calit ății
apei, aerului, solului oblig ă, pe de o parte, la g ăsirea de solu ții care să conserve accesul
generațiilor viitoare la resursele de care vor avea nevoie și, pe de alt ă parte, la dezvoltarea unor
sisteme eficiente de colectare și reciclare a de șeurilor.
Obiectivul PAM6 pe aceast ă linie strategic ă îl constituie disocierea cre șterii economice de
utilizarea resurselor, ameliorând eficacitatea utiliz ării acestora, orientând evolu ția socială către o
lume mai responsabil ă, mai puțin cantitativist ă. Diminuarea volumului de șeurilor prin prevenire,
ca element cheie al politicii in tegrate de produs corelat cu m ăsuri de colectare și reciclare a
deșeurilor, vor constitui în noul program o prioritate. Pân ă în 2010, Uniunea inten ționează să
reducă volumul de șeurilor cu 20% fa ță de anul 2000, iar pân ă în 2050, cu 50%.
Ca acțiuni specifice la nivelul Uniunii, programul prevede:
– inventarierea substan țelor cu risc ridicat și sensibilizarea produc ătorilor în direc ția
colectării, tratării și reciclării deșeurilor rezultate;
– stimularea consumatorilor s ă aleagă produse folosind materiale recuperabile, mai pu țin
generatoare de de șeuri;
– favorizarea dezvolt ării piețelor pentru materiale reciclabile;
– definirea și promovarea unei strategii comunitare de reciclare;
– definirea și aplicarea de m ăsuri specifice în cadrul unei po litici integrate de produs, în
direcția promov ării eco-produselor și eco-tehnologiilor.
Ca arii tematice cheie pe domeniile prioritare prezentate mai sus, PAM6 a identificat:
poluarea aerului , reciclarea de șeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspectiva
dezvoltării durabile, protec ția solului, marin, ameliorarea calit ății mediului urban, utilizarea
durabilă a pesticidelor, protec ția și conservarea mediului marin (a zonelor de coast ă amenințate
de urbanizarea excesiv ă, poluare și pescuit intensiv).
Un element important de specificitate al acestui ultim program a fost
luarea în
considerare a intereselor țărilor aflate în proces de aderare , noi, respectiv viitoare, țări
membre. Aderarea celor 12 țări candidate la UE a fost condi ționată de adoptarea reformelor și a
modificărilor legislative și instituționale necesare pentru asumarea exigen țelor de mediu și
adaptarea economico-social ă la modelul dezvolt ării durabile. În sprijinul țărilor candidate,
Uniunea a finan țat programe de mediu prin intermediul fond urilor de pre-aderare, în special prin
Instrumentul Structural de Pre-Aderare. Totu și, efortul financiar principal va reveni țărilor
membre, Comisia estimând ca acestea vor trebui s ă aloce în urm ătorii 20 de ani aproximativ 2-3%
din PIB pentru a respecta cerin țele de mediu ale legisla ției comunitare. Din acest motiv, cel mai
adesea în declara țiile oficiale, cheltuielile de aplicare a PEM sunt incluse la categoria „costuri ale
aderării”, iar la nivelul agen ților economici produc ători și consumatori, PEM este privit ă ca
ansamblu de noi constrângeri. Se pierde din vedere faptul c ă, spre exemplu, poluarea aerului
reduce speran ța de viață cu 9 pân ă la 24 de luni în țările europene sau c ă ameliorarea calit ății
aerului în țările candidate ar pu tea preveni între 15.000 și 34.000 de decese premature și peste
180.000 de îmboln ăviri de bron șită acută. Aplicarea legisla ției comunitare de mediu va reprezenta
pentru noile țări membre o oportunitate în evitarea unor erori grave și costisitoare rezultate din
orientarea c ătre un model de dezvoltare clas ic, centrat pe obiective economice și conducând c ătre
un mediu de via ță non-durabil.
De asemenea, în realizarea obiectivel or programului, Uniunea European ă acordă o
importanță specială cooperării interna ționale . Programul înt ărește dimensiunea extern ă a PEM,
propunând integrarea mediului în toate componentele rela țiilor externe ale Uniunii. Uniunea
susține la nivel interna țional aplicarea conven țiilor interna ționale, în special în domeniile

61schimbării climatice, al biodiversit ății, al controlului produselor chimice și al reducerii
deșertificării, cu luarea în considerar e a intereselor specifice ale țărilor în dezvoltare. UE este cel
mai important contributor la Ajutoarele pentru Dezvoltare, parte important ă a finanțării fiind
orientată către promovarea în aceste țări a unui model de cre ștere integrând dimensiunea
ecologică. Uniunea European ă a ratificat cele mai importante conven ții interna ționale, sus ține
respectarea protocolului de la Kyoto, sprijin ă întărirea rolului Programului Na țiunilor Unite pentru
Mediu în guvernarea global ă a problemelor ecologice, opteaz ă și „luptă” pentru integrarea
mediului în cadrul negocierilor multilaterale OMC, a avut o contribu ție esențială în încheierea
Convenției asupra diversit ății biologice (2000) și includerea în protocol a principiul precau ției în
utilizarea organismelor modificate genetic, coopereaz ă cu organiza ții și instituții interna ționale
pentru elaborarea de studii, rapoarte și furnizarea de informa ții.
Aplicarea PAM6 este considerat ă, pe ansamblu, o reu șită, chiar dac ă rezultatele europene
privind reducerea polu ării, prevenirea schimb ărilor climatice sau ameliorarea biodiversit ății sunt
în continuare modeste. Cele mai importante rezultate au fost ob ținute în domeniul protec ției
aerului și în cel al protec ției naturii, Raportul Comi siei pe 2005 apreciind c ă principala barier ă în
obținerea de progrese nu o mai constituie lipsa unui cadru strategic ad ecvat, a unei legisla ții și a
unor instrumente eficace, ci modele de consum și de produc ție ce nu au integrat înc ă dimensiunea
de mediu29.
Actualul program de ac țiune, dincolo de limitele în pl anul impactului asupra protec ției
mediului în spa țiul european, are meritul de a fi constituit un cadru stimulativ adopt ării unor
strategii cu rol foarte important în asigurarea corel ării între obiectivele ec onomice, cele sociale și
de mediu, precum și pentru înregistrarea de progrese în domenii sensibile pentru țările europene:
apă, aer, sol, de șeuri, mediu urban, mediu marin. Ma i mult decât atât, un mare câ știg adus de noul
program îl reprezint ă adaptarea instrumentelor de mediu la principiile și mecanismele pie ței.
Acordurile Voluntare de Mediu, Ec o-etichetarea, Politica Integrat ă de Produs, Sistemul Financiar
de Management și Audit al Mediului reprezint ă câteva exemple de reu șită din aceast ă perspectiv ă,
urmărind participarea activ ă și responsabil ă a actorilor implica ți în acțiuni cu impact asupra
mediului.
Cele mai importante strategii adoptate pân ă în prezent la nivel eu ropean în baza PAM6
sunt: Programul „ Aer curat pentru Europa ” (CAFE), în domeniul calit ății aerului; adoptarea în
2002 a strategiei pentru protecția solului, a unei strategii pentru utilizarea pesticidelor și a unei
strategii pentru protec ția și dezvoltarea mediului; lansarea în 2003 a unei strategii pentru
reciclarea și prevenirea de șeurilor , a unei strategii pentru utilizarea durabil ă și managementul
resurselor naturale și a unei strategii pentru mediul urban ;
Anul 2005 a fost cu totul excep țional în dinamica realiz ărilor privind obiectivele PAM6,
prin: adoptarea programului REACH , a celor „24 de linii directoare integrate” pentru promovarea
eco-inova țiilor și a celor mai bune reglement ări de mediu, aplicarea Planului de Ac țiune pentru
Tehnologii Ecologice, publicarea a 4 stra tegii tematice (aer, managementul și utilizarea durabil ă a
resurselor, conservarea și protecția mediului marin, gestionarea de șeurilor), intrarea în vigoare a
Protocolului de la Kyoto30.
5. Politica european ă de mediu și România
Politica de mediu în România a de butat în anii ’90, prin înfiin țarea Ministerului
Mediului31. În 1992 a fost adoptat ă „Strategia Na țională de Protec ția Mediului ”, reactualizat ă în
1996 și în 2 002. Conform strategiei, obiectivele prioritare de mediu în România sunt:
conservarea și îmbunătățirea condi țiilor de s ănătate a oamenilor; dezvoltarea durabil ă;
prevenirea polu ării; conservarea biodiversit ății; conservarea mo ștenirii culturale și istorice;
aplicarea principiului „poluatorul pl ătește”; stimularea activit ății de redresare a mediului (prin
acordarea de subven ții, credite cu dobând ă mică etc.). Strategia a fost completat ă în 1999 cu

29 COM (2006) 70 final, p. 6.
30 Ibidem : 3-14.
31 Institutul European din România, (2000).

62 „Raportul privind starea mediului în România ” și Programul Na țional de Aderare la UE , la care
se adaugă mai târziu „ Strategia Na țională de Gestionare a De șeurilor ” (2002).
Cele mai importante progrese în domeniul legislativ favorizate de strategia na țională și de
programul de aderare s-au înregistrat în32: legislația privind evaluarea impactului, cea privind
deșeurile periculoase, gr opile de gunoi pentru de șeuri, deșeurile rezultate din ambalaje și
transportul de șeurilor, legisla ția privind apa menajer ă, apa potabil ă, poluarea cauzat ă de
substanțele periculoase, identificarea spa țiilor ce necesit ă protecție special ă, controlul polu ării
industriale, m ăsuri pentru siguran ța câmpurilor nucleare.
Ca viitoare țară membră a Uniunii Europene, România este obligat ă să adopte în totalitate
și acquis-ul comunitar de mediu. Ap licarea strategiei geometriei vari abile în modelul european de
integrare face îns ă posibilă adoptarea și aplicarea treptat ă a legislației comunitare, prin utilizarea
perioadelor de tranzi ție și a derogărilor temporare. Aceste instrume nte ale strategiei de extindere
au venit în mod esen țial în sprijinul țării noastre, dac ă luăm în considerare exigen țele ridicate de
mediu în spa țiul european raportat la posibilit ățile României de a aplica legisla ția și la costurile
reformelor necesare pentru a in tegra principiul responsabilit ății ecologice.
Capitolul de negociere „Protec ția mediului înconjur ător” (capitolul 22) a fost deschis
în mai 2002 și încheiat în 2004; în urma negocierilor, România a ob ținut următoarele perioade
de tranzi ție33:
– 3 perioade de tranzi ție, cu durate de 1, 2 și 3 ani, pentru conformarea cu prevederile
directivei referitoare la controlul emisiilor de compu și organici volatili (COV) rezulta ți din
depozitarea benzinei și distribuția sa de la terminale la sta țiile de distribu ție a benzinei;
– 3 perioade de tranzi ție, cu durate de 3, 5 și 5 ani , pentru atingerea obiectivelor de
recuperare/reciclare pentru plastic, sticl ă și lemn, prev ăzute de conformarea cu prevederile
directivei privind ambalajele și deșeurile de ambalaje;
– 2 perioade de tranzi ție cu durate cuprinse între 1 și 2 ani, pentru conformarea cu
prevederile directivei privind incinerarea de șeurilor;
– 3 perioade de tranzi ție cu durate de de 3, 7 și 9 ani pentru conformarea a 130 depozite cu
prevederile directivei privind depozitarea de șeurilor;
– 2 perioade de tranzi ție cu durata de 2 ani pentru atingerea țintelor de colectare, reciclare,
valorificare prev ăzute de directiva privind de șeurile de echipamente electrice și electronice;
– 2 perioade de tranzi ție de 5 și 9 ani pentru aplicarea integral ă a prevederilor
regulamentului privind transportul de șeurilor și o derogare de la aplicarea art. 7(4) pe perioada
în care se aplic ă derogarea temporar ă instalației de destina ție;
– 2 perioade de tranzi ție de 9 și 12 ani pentru aplicarea prevederilor directivei referitoare
la epurarea apelor uzate urbane;
– 2 perioade de tranzi ție de 4 și 9 ani pentru respectarea a 9 parametri de calitate prev ăzuți
de directiva privind calitatea apei potabile;
– 1 perioad ă de tranzi ție de 3 ani pentru 51 unit ăți industriale pentru 8 substan țe
periculoase;
– 1 perioad ă de tranzi ție cu durata de 8,2 ani pentru 195 de instala ții ce se afl ă sub
incidența directivei privind prevenirea și controlul integrat al polu ării;
– 3 perioade de tranzi ție cu durata de 6 ani pentru valorile limit ă de SO2 pentru 34
instalații mari de ardere, pentru respectarea valorilor limit ă de NOx pentru 69 instala ții, pentru
valorile limit ă de pulberi pentru 26 instala ții și 1 perioad ă de tranzi ție de 1 an pentru respectarea
valorilor limit ă pentru NOx pentru 6 instala ții.
Comisia apreciaz ă că aplicarea legisla ției comunitare de mediu în România presupune un
cost de aproximativ 22 de miliarde de Euros. Impl ementarea acquis-ului european de mediu ne va
permite, îns ă, să evităm erori pe care cele mai „vechi” țări membre le-au f ăcut în procesul
dezvoltării lor economice și să obținem o ameliorare rapid ă a mediului și a condițiilor de via ță. Nu
în ultimul rând, protec ția mediului poten țează factorii cre șterii economice, creeaz ă locuri de
muncă și genereaz ă dezvoltarea de noi pie țe cu rol esen țial în cre șterea bun ăstării sociale.

32 Delegația Comisiei Europene în România, (2005), pp. 2-5.
33 Ministerul Integr ării Europene, (2004), pp. 70-75.

63România a reu șit deja să transpună în legisla ția internă cea mai mare parte a acquis-ului de mediu,
dar rapoartele Comisiei au atras în mod constant aten ția asupra limitelor capacit ății administrative
de aplicare a PEM și asupra posibilit ăților reduse de finan țare, cu lipsa unor instrumente
financiare adecvate. Comunitatea a venit în sprijinul României pr in instrumentele financiare de
pre-aderare Phare și ISPA, precum și prin oferta de participare la proiecte de jumelaj, finan țare
prin BEI, participare la programul LIFE și la Inițiativele Comunitare.
Prioritatea actual ă în aplicarea PEM în România o constituie adoptarea de strategii
sectoriale care s ă integreze considerentele de mediu (în conformitate cu obiectivele
dezvoltării durabile) și ameliorarea capacit ății structurilor administ rative de implementare.
Până la momentul ader ării, Guvernul apreciaz ă că acquis-ul de mediu va fi adoptat în totalitate, iar
planurile de implementare vor fi puse în aplicare. Ca direc ții strategice, accentul în politica de
mediu va c ădea pe o serie de axe prioritare ce au rolul de a înt ări componenta preventiv ă:
dezvoltarea sistemului de monitoring integrat al mediului, eco-produc ția și consumul durabil,
descentralizarea sistemului institu țional și aplicarea principiului responsabilit ății la toate nivelurile
și în toate domeniile, dezvoltare a instrumentelor axate pe pia ță, cooperarea interna țională. Se
observă, de altfel, c ă axele prioritare în politica de mediu a României se încadreaz ă în direcțiile
strategice ale politicii europene de mediu.
Concluzii
Protecția mediului reprezint ă astăzi în Uniunea European ă o politică orizontal ă, cu rol de
principiu în elaborarea și aplicarea tuturor politicilor Comunit ății și statelor membre. Abordarea
integrată ține de evolu țiile la nivelul strategiil or generale de integrar e din ultimul deceniu al
secolului trecut care s-au adaptat treptat modelului dezvolt ării durabile. Tratatul de la Maastricht
ridică protecția mediului la „rangul” de politic ă comunitar ă, iar Tratatul de la Amsterdam include
principiul dezvolt ării durabile ca unul dint re obiectivele comunitare și stabilește aplicarea
principiului integr ării mediului în politicile sectoriale.
Prin cele șase programe de ac țiune pentru mediu, Uniunea a elaborat un sistem complex de
legi comunitare orizontale și pe domenii (calitatea aerului, gestiunea de șeurilor, calitatea apei,
protecția naturii, poluare industrial ă și managementul riscului, substan țe chimice periculoase și
organisme modificate genetic, zgomot, protec ție civilă, siguranța nuclear ă și radioprotec ție), a
trecut de la abor darea sectorial ă la cea integrat ă, a dezvoltat principii și instrumente de ac țiune, și-
a dezvoltat dimensiunea extern ă prin cooperarea la nivel interna țional. În prezent, Uniunea
parcurge etapele celui de-al șaselea program de ac țiune „Mediu 2010: Viitorul nostru, Alegerea
noastră”, care se concentreaz ă pe patru mari domenii de ac țiune: schimb ări climatice, s ănătate și
mediu, natur ă și biodiversitate și gestionarea resu rselor naturale.
În cei peste 30 de ani de ac țiune comunitar ă în domeniul protec ției mediului, Comisia
apreciază că principalele rezultate ob ținute sunt: diminuarea reziduur ilor industriale, limitarea sau
interzicerea utiliz ării unor substan țe toxice, cu riscuri ridicate pentru mediu și sănătate,
diminuarea acidific ării apelor, ameliorarea gestion ării deșeurilor, ameliorarea calit ății apelor,
aerului și solului. Pentru ameliorarea impactului PEM, anii urm ători vor acorda prioritate acelor
strategii și instrumente care vor promova o mai bun ă corelare între obiectivele de mediu și cele ale
pieței libere (în special prin modifi carea comportamentelor de produc ție și de consum) și se va
urmări o integrare mai eficace și mai coerent ă a mediului în politicile sectoriale. În plus, una
dintre marile provoc ări o va constitui și aplicarea politicii de mediu în noile țări membre.
Referințe
Baker, S., Kousis, M., Richardson, D. și Young, S (editori), (1997), The Politics of Sustainable
Development. Theory, Policy and Practice Within he European Union, Routledge, Londra,
New York
Jones, R.A., The politics and economics of the European Union , (1998), Edward Elgar Publishing,
Inc., University Press, Cambridge

64 Pohoață, I., (2000), O istorie a doctrinelor economice , Editura Institutul European, Ia și
Relicovschi, A., (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene. Politici în managementul
mediului, Institutul European din România, Bucur ști
Agenția European ă de Mediu (2004), Stratégie de l’AEE 2004-2008, URL (consultat mai 2006),
http://org.eea.eu.int/documents/s tartegy-docs/startegy_web-fr.pdf
Comisia Comunit ăților Europene (2000a), Global Assesment. Europe ’s environment: what
directions for the future?, Direction générale de la pr esse et de la communication
Publications B-1049, Bruxelles
Comisia Comunit ăților Europene (2000), Directorat e General for the Environment, White Paper
on environmental liability , [COM (2000) 66 final]
Comisia Comunit ăților Europene (2001), Communication de la Commission au Conseil, au
Parlement européen, au Comité économique et social et au Comité des régions sur le
sixième programme communautaire d'action p our l’environnement „Environnement 2010:
notre avenir, notre choix” – Sixième pr ogramme d'action pour l'environnement/,
[COM/2001/0031 final], URL (consultat mai 2006),
http://europa.eu/scad plus/leg/fr/lvb/l28027.htm
Comisia Comunit ăților Europene (2002a), Opter pour un avenir plus vert. L’Union européenne et
l’environnement, Direction générale de la presse et de la communication Publications B-
1049, Bruxelles
Comisia Comunit ăților Europene, (2004), Document de travail de la Commission « Intégration
des considérations environnementales dans le s autres politiques – bilan du Processus de
Cardiff. Towards sustainability. A european community programme of policy and action
in relation to the environment and sustainable development, [Com(2004) 394 final], URL
(consultat mai 2006), http://europa.eu.i nt/comm/environment/env-act5/5eap.pdf
Comisia Comunit ăților Europene, (2006), Communication de la Commission au Conseil et au
Parlement Européen »Examen de la politique environnementale 2005 » {SEC(2006)
218}[ COM(2006) 70 final], URL (consultat mai 2006), http://europa.eu/scad plus/leg/fr/lvb/l28172.htm
Consiliul european, (1998), Decizia nr. 2179/98/ce du Parlement Européen et du Conseil,
concernant le réexamen du progra mme communautaire de politique et d'action en matière
d'environnement et de développement dur able «Vers un développement soustenable»,
URL (consultat în aprilie 2006), http ://europa.eu.int/comm/environment/env-
act5/dec_fr.pdf
Delegația Comisiei Europene în România, (2005), Sector Fiche. Agriculture, URL (consultat în
aprilie 2006), http://www.infoeuropa.r o/docs/Sector_fiche -Agriculture.pdf
Institutul European din România, (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene. Politica de
mediu, URL (consultat în aprilie 2006), http://www.ier.ro/
Ministerul Integr ării Europene, (2004), Capitole de negocieri, URL (consultat în aprilie 2006),
http://www.mie.ro/Negocieri/Romana/ Fise_capitole_%20inchise_%202004.pdf
Traité instituant la Communauté européenne (version consolidée, (1992),Eur-Lex, Journal officiel
n° C 224 du 31 août 92, URL(consultat ma rtie 2006), http://europa.eu.int/eur-
lex/lex/fr/treatie s/treaties_founding.htm
Traité instituant la Communauté européenne, (1997, version consolidée), Journal officiel n° C
340 du 10 novembre 1997, URL (consultat ma rtie 2006), http://europa.eu.int/eur-
lex/lex/fr/treatie s/treaties_founding.htm
Traité établissant une Constitution pour l'Europe , Journal officiel n° C 310 du 16 décembre 2004 ,
URL (consultat în aprilie 2006), http://eur opa.eu.int/eur-lex/lex /fr/treaties/index.htm

POLITICI SOCIALE
Liniile directoare pentru ocuparea fortei de munca A. Ocupare deplina
– rata generala de ocupare de 67% in 2005 si 70% in 2010
– rata de ocupare a femeilor de 57% in 2005 si 60% in 2010
– rata de ocupare a lucratorilor in varsta (55-64 ani) de 50% in 2010
B. Ameliorarea calitatii si productivitatii muncii
– calitatea intrinseca a muncii
– calificarea
– educatia si formarea continua
– cariera
– egalitatea intre femei si barbate
– sanatatea si securitatea muncii
– organizarea muncii si echi librul intre viata profes ionala si viata private
– dialogul social si part iciparea lucratorilor
– diversitatea si non-discriminarea
– performantele economice ale ocuparii
C. Intarirea coeziunii sociale si am eliorarea insertiei pe piata muncii
– promovarea accesului la ocupatii de calitate
– egalitatea muncii
– lupta contra discriminarii
– prevenirea excluderii
– diminuarea disparitatilor region ale in materie de ocupare

LINII DIRECTOARE SPECIFICE
1. masuri active si preventive in favoarea somerilor si inactivilor
2. crearea de locuri de munca si stim ularea spiritului de intreprindere
3. crearea capacitatii de a face fata schimbarilor si de adaptare la dinamica pietei muncii
4. dezvoltarea capitalului uman; educatia si formarea continua 5. cresterea ofertei de munca si promovar ea participarii varstnicilor la piata muncii
6. egalitatea intre femei si barbate
7. integrarea persoanelor defavor izate pe piata muncii si lu pta contra discriminarilor
8. cresterea atractivitatii financiare a muncii
9. diminuarea muncii la negru 10. diminuarea disparitatilor regionale in domeniul ocuparii

EFECTELE MOBILITATII MUNCII – modelul de analiza

– convergen ța remuner ării factorilor (implicit, a performan țelor economice și a nivelurilor de
dezvoltare) – ameliorarea veniturilor în ansamblul sistemului aflat în proces de integrare,
– potențarea creșterii economice.

LIMITELE MODELULUI
– mobilitatea relativ redus ă a forței de munc ă, în special a celei calificate (chiar între țări
apropiate ca nivel de dezvoltare și sisteme socioculturale);
– conflictul poten țial de interese determi nat de fluxurile de munc ă migratorii (salariații din B
pierd prin diminuarea salariilor, angajatorii di n A pierd prin plata unor salarii mai mari);
– rezistența la scădere a salariilor în B , în măsură să inducă mai curând cre șterea șomajului
decât reducerea remuner ării;
– diferențele tehnologice și slaba mobilitate a tehnologiei, men ținând diferen țe de productivitate;
– gradul posibil ridicat de substituibi litate între fluxurile comerciale și cele ale factorilor,
precum și între capital și forța de munc ă; dezechilibrele poten țiale determinate de procesul
concentrării spațiale a activit ăților economice (capitalul și forța de munc ă înalt calificat ă se
deplaseaz ă spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).

Mobilitatea regionala – realitati europene
– diminuare a migra ției după crearea pie ței comune 1959, 75% din lucr ătorii imigran ți din
Comunitate proveneau din țările membre, 1973 ponderea acestora sc ăzuse la 28%. Fluxurile
migratorii intra-europene au crescut mai curând pân ă în 500.000 în 1960, 800.000 in 1968,
650.000 în anii ’80 din aproximativ 2 milioane de imigran ți, doar 40% provin din țările membre
– slaba mobilitate comparativ cu alte zone 0,3%, față de 0,5% în SUA
– slaba mobilitate transfrontaliera in ultimii 10 ani, din 38% din cet ățenii UE care și-au schimbat
reședința, doar 4,4% s-au stabilit într-un alt st at membru (mai putin decat in anii ’60)

Factori generali
– diferențele culturale ,
– barierele lingvistice ,
– obstacole socio-psihologice (atașamentul europenilor de sist emul propriu de valori și modul
obișnuit de via ță, atașamentul de familie),
– diferențele relativ mici între salariile reale pe piețele profesiunilor necalificate și slab
calificate,
– dificultăți legate de compatibilitatea calific ărilor și recunoa șterea diplomelor.

Factori specifici
– interesul relativ sc ăzut al tratatelor de baz ă (comparativ, cel pu țin, cu cel pentru pia ța
bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pie țe a muncii .
– decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de pia ță de la aplicarea principiului
liberei circula ții (ocupațiile din sectorul public, cele ce țin de ordinea, securitatea și sănătatea
publică);
– menținerea tratamentului na țional (prin controlul țării gazdă) pe piața muncii pentru
lucrătorii imigran ți
– lipsa armoniz ării/coordon ării reglement ărilor naționale .
– lipsa unui sistem de securitate social ă minimă, cumulat cu slaba transparen ță a pieței muncii
și dificultățile generale de acces la ocupa ții transfrontaliere (non-transferabilitatea pensiilor,
slaba armonizare a calific ărilor, bariere lingvistice, culturale, problema locuin țelor, etc);
– întârzierile și limitele în recunoa șterea reciproc ă a diplomelor și a calific ărilor ;
– diferențele între structurile productive ;
– substituția între mobilitatea muncii și fluxurile comerciale, de servicii și de capital ;
– creșterea economic ă înregistrat ă de țările comunitare mai pu țin dezvoltate;
– prioritatea acordat ă de europeni coeziunii economico-sociale și teritoriale (începând cu
1988), având ca efect o diminuare a disparit ăților și implicit o cre ștere a atractivit ății zonelor
relativ slab dezvoltate, mai ales prin programele structurale;
– crizele integr ării (neo-protec ționismul, criza bugetar ă, criza institu țională) din deceniul opt,
cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criz ă energetic ă, financiar ă).

STRATEGIA EUROPEAN Ă PENTRU COMPETEN ȚE ȘI MOBILITATEA MUNCII

SCOP: atingerea obiectivului strategic st abilit prin Strategia de la Lisabona : „dezvoltarea
unei economii a cunoa șterii, cea mai competitiv ă și mai dinamic ă a lumii, capabil ă să asigure o
creștere economic ă durabilă, însoțită de o ameliorare cantitativ ă și calitativ ă a ocupării și un
grad ridicat de coeziune social ă”

MASURI conform Planului de ac țiune al Comisiei în domeniul competen țelor profesionale
și al mobilit ății , 2002
– adaptarea sistemelor de educa ție și de formare la nevoile pie ței muncii;
– introducerea și consolidarea unor strategii e ficace de dezvoltare a competen țelor profesionale;
– înlăturarea obstacolelor în leg ătură cu recunoa șterea reciproc ă a diplomelor și asigurarea
transferabilit ății calificărilor;
– dezvoltarea regiunilor mai pu țin avansate;

– înlăturarea obstacolelor administrative și juridice;
– dezvoltarea competen țelor lingvistice și trans-culturale;
– favorizarea recunoa șterii calific ărilor prin ameliorarea transparen ței sistemelor de educa ție și
de formare;
– dezvoltarea unei politici co munitare de imigrare;
– ameliorarea inform ării și transparen ței privind pia ța muncii.

MOBILITATEA PROFESIONAL A IN UE – obiective
– Adaptarea sistemelor de educat ie la evolutiile pietei muncii 80% din ocupatiile actuale vor fi
depasite in 10 ani; 60% din adulti au finalizat invatamantul secundar s uperior (rate intre 19%
si 78%); 18% dintre tinerii de 18-24 ani nu intra in invatamant ul secundar superior; 20,5% au
studii superioare (rate intre 31% si 10%); doar 8 st ate au cursuri TIC in invatamantul primar si
12 in cel secundar – Adoptarea de strategii eficace de educatie si formare continua 8% din persoanele de 25-64 ani
urmeaza pe an cursuri de formare continua – Suprimarea obstacolelelor intre educatia form ala si cea nonformala si instituirea unui sistem
european de validare a competentelor Dificultati de recunoastere a experientei profes ioanale si a cursuril or de întreprindere
– Ameliorarea calificarilor in statele si in regiunile mai putin avansate
9,6% ocupatii de mai putin de un an in statele mai putin avansate, fata de de 23,3% in cele avansate

Particularitatile pietei europene a muncii
– doar 4,9 milioane noi locuri de munca intre 19 76-1996, fata de un plus de 21 milioane persoane
active – scaderea constanta a ratei de ocupare : 65% in 1976, 60% in 1996 (75% in SUA)
– cresterea soamajului de lunga durata – disparitati privind salariul mini m, acordarea indemnizatiei de somaj, reglementarile nationale in
materie de somaj – disparitati regioanle intre re giuni (1/8 – 3% fata de 24%)
– rateale soamjului mai ridicate in randul femeilor si tinerilor
– predominanta somajului structural

Aplicarea libert ății de circula ție pentru noile țări membre
• Perioade de tranzi ție pentru libertatea lucr ătorilor
• Drepturile lucr ătorilor
• Recunoaș
terea mutual ă a calificărilor
• Drepturile cet ățenilor
• Coordonarea sistemelor de securitate social ă

POLITICA SOCIALA
Structura prezent ării
• Modelul teoretic al efectelor mobilit ății muncii – necesitatea libert ății de circula ție și
limitele modelului
• Realități europene
• Factorii generali și specifici ai mobilit ății relativ reduse în spa țiul intra-european
• Coordonatele strategiei europene pentru competen țe și mobilitate

Perioadele de tranzi ție
Austria și Germania – permise de munc ă, politici sectoriale
Cipru – fără
Malta – restricții pentru maxim 7 ani
Olanda – fără, dacă imigrarea nu va dep ăși 22000 imigran ți anual
Finlanda – restricții pentru minim 2 ani
Danemarca – restricții pentru minim 2 ani; permise de munc ă
Franța – – restricții pentru minim 2 ani (în genera l, 5); flexibilizare sectorial ă și regional ă
Spania – restricții pentru minim 2 ani
Portugalia – cotă de imigrare; 6500 pers pe an
Italia – cotă de imigrare; 20000 pers pe an
Suedia – fără
Republica Ceh ă și Slovacia – fără
Polonia – restric ții reciproce; permise de munc ă
Belgia, Grecia, Luxemburg – restricții pentru minim 2 ani
Regatul Unit – fără; obligația de înregistrare și obținere a certificatului de munc ă (excepție
pentru Malta și Cipru)
Irlanda – fără
Ungaria – restricții pentru 7 ani pe baz ă de reciprocitate doar pentru lucr ători

Drepturile lucr ătorilor
– dreptul de munc ă, în funcție de aranjamentele tranzitorii;
– egalitatea de tratament; – integrarea în schemele de securitate social ă;
– de integrare-reunire familial ă;
– de coordonare a sistemel or de securitate social ă (transferul pensiilor și a altor beneficii,
agregarea contribu țiilor la asigur ările sociale, egalitatea de tratament);
– legi comunitare privind recunoa șterea mutual ă a calificărilor

83MODULUL 3
Teme majore privind func ționarea Pia ței Interne : regimul concuren ței
și libertatea de circula ție a persoanelor

Modulul prezint ă două sisteme (componente) ale Pie ței Interne, ca pilon central al
procesului de integrare al Uniunii Europene: regimul concuren ței și libertatea de circula ție a
persoanelor. Scopul modulului este de a explica în primul rând modul în care func ționează
concuren ța pe un spa țiu economic de mari dimensiuni supus unui proces de liberalizare a
schimburilor reciproce. Ulterior, este analizat ă, atât din perspectiv ă pozitivă (a teoriilor), cât și din
perspectiv ă normativ ă (a reglement ărilor) una dintre componentele pie ței interne – libertatea de
circulație a persoanelor, cu accent pe analiza evolu ției libert ății de circula ție a lucr ătorilor,
sintetizând cele mai importante obstacole în generarea unor fluxuri migratorii intra-europene semnificative și măsurile promovate de Comunitatea în scopul contur ării unei veritabile euro-pie țe a
muncii.
Modulul este structurat pe dou ă unități de studiu și o fișă bibliografic ă. Timpul necesar de studiu
este de 12 ore.

Unitatea de curs 1: Regimul concuren ței pe piața internă

Unitatea explic ă procesul concuren ței pe un spa țiu de mari dimensiuni, în cadrul unui
proces de integrare, distorsiunile care pot apare și impactul acestora asupra procesului
integrării. Prezentarea este completat ă cu o fișă de documentare privind politica de
concurență. Unitatea necesit ă 3 ore de studiu individual. Se adaug ă 3 ore pentru studiul
fișei de documentare.

1. Distorsiunile concuren ței în procesele de integrare economic ă

Procesele de integrare economic ă, declanșate prin desfiin țarea barierelor tarifare
și netarifare, l ărgesc sfera de ac țiune a mecanismelor concuren ței. Se urm ărește , astfel,
crearea unei structuri optime a aparatului productiv la nivelul ansamblului integrat, dinamizarea cre șterii și ameliorarea bun ăstării.
Conform opticii liberale, a ortodoxiei economice, obiectivele men ționate sunt
atinse prin “amenajarea ” spontan ă a economiilor ca urmare a capacit ăților autoreglatoare
ale pieței. Procesul este definit integrare negativ ă, prin piață, și constă în adaptarea de la
sine a sistemelor economice prin intermediul concuren ței. Concuren ța este înțeleasă aici
ca un instrument cu func ție de orientare a restructur ării economiilor în cadrul unui proces
de integrare. Cu cât concuren ța este mai puternic ă cu atât resursele sunt alocate mai
eficient în interesul consumatorului. Rezultat ul final se constituie într-o ordine economic ă
care asigur ă maxim de libertate și de bunăstare. Func
ționarea concuren ței pe un spa țiu
economic de mari dimensiuni este de natur ă să conducă la utilizarea optim ă a factorilor
de produc ție printr-o combinare eficient ă, creștere continu ă și echilibrat ă dacă sunt
cumulate câteva condiții: accesul liber pentru toate firmele pe orice pia ță și în orice
activitate; suficient ă transparen ță și informație despre situa ția și perspectivele de evolu ție
ale industriilor și firmelor; libera circula ție a factorilor de produc ție; inexisten ța unor
practici discriminatorii cu privire la difuzarea și utilizarea rezultatelor cercet ării științifice
și progresului tehnic; practic ă loială a firmelor dintr-o anumit ă ramură față de noii veni ți;
posibilitatea consumatorilor de a cunoa ște în orice moment pre țurile diferitelor bunuri și
accesul liber la ele, etc.

84 Existența unor condi ții identice de concuren ță reprezint ă așadar un principiu
esențial al func ționării optime a sistemelor integrate. Nu este o concuren ță absolută,
clasică ci una practicabil ă și deci efectiv ă, presupunând acea organizare de pia ță care, în
pofida unui num ăr de interven ții exterioare, conduce la un rezultat apropiat celui al
concurenței totale.
Deform ările sistematice ale concuren ței, antrenând discrimin ări la nivel na țional,
de ramură sau de firm ă privind circula ția normal ă a produselor și factorilor de produc ție
sunt numite distorsiuni.
Ele provin din interven țiile exterioare mecanismelor pie ței, interven ții care
modifică echilibrul realizabil automat.
Nu orice interven ții exterioare provoac ă, însă, distorsiuni care limiteaz ă sau
deformeaz ă concuren ța. Intervine un aspect de propor ții, de dimensiune a efectelor
produse asupra liberei circula ții a mărfurilor, serviciilor și factorilor de produc ție.

1.1. Clarificări conceptuale
A distorsiona un corp înseamn ă a-i modifica prin ac țiuni externe starea normal ă
dincolo de limita elasticit ății. În cazul “corpului economic”, distorsiunea este definit ă ca
o situație generat ă de acțiuni private sau publice care modific ă starea de echilibru ini țială.
Cu privire la situa țiile în cauz ă, opțiunile speciali știlor difer ă. Unii consider ă distorsiunea
ca o modificare de origine fiscal ă net diferit ă de regimul fiscal al țărilor partenere, caz în
care s-ar impune precizarea dac ă situația partenerilor este un criteriu sau reflect ă condiția
de echilibru (L. Rebond). Al ții înțeleg prin distorsiune o alterare provocat ă de dispozi ții
fiscale contrare obiectivelor politicii economice și sociale (F. Neumark) sau diferen ța
existentă între un stat f ără fiscalitate și un stat cu fiscalitate în care eliminarea impozitului
nu ar modifica condi țiile concuren ței (M. Laure). În acest ultim exemplu se pune
problema calit ății fiscalității, o fiscalitate optim ă (fără distorsiuni) fiind considerat ă cea în
care fiecare agent este impozitat propor țional cu contribu ția sa la bun ăstarea general ă.
De fapt, preocuparea vine din necesitatea de a defini, în cazul corpului economic, mai întâi starea normal ă și apoi, prin analiza tipologiei interven țiilor externe s ă se
stabileasc ă care dintre acestea sunt distorsiuni grave și trebuiesc eliminate. Din acest
punct de vedere exist ă trei criterii aplicabile no țiunii de distorsiune a concuren ței:
raportarea la o situa ție considerat ă normală, respectiv cea a concuren ței operabile,
raportarea la o situa ție anterioar ă de echilibru și raportarea la o norm ă fixată ca obiectiv.
În cadrul Uniunii Europene principiul esen țial de integrare a devenit cel al
coeziunii economico – sociale, starea de convergen ță reală fiind considerat ă condiție
“sine qua non” a evolu ției spre integrare politic ă federativ ă. În consecin ță, pentru UE
distorsiunea se define ște ca fiind acea stare provocat ă de firme sau de guverne care risc ă
să întârzie sau s ă împiedice convergen ța reală a regiunilor țărilor membre. Prin urmare
politicile comunitare au rolul s ă elimine sursele distorsiunilor și să înlăture distorsiunile
apărute ca urmare fie a existen ței disparit ăților ini
țiale, fie a accentu ării acestora prin
mecanismele antrenate de procesul integr ării, fie a m ăsurilor de politic ă economic ă a
guvernelor țărilor partenere.

1.2. Interven ții exterioare generatoare de distorsiuni

85În analiza distorsiunilor concuren ței, sunt considerate intervenții exterioare acele
măsuri, decizii cu privire la procesul economic , luate în baza unor principii ce nu sunt
specifice economiei de pia ță.
Cunoașterea interven țiilor exterioare se impune pentru a putea identifica sursele
distorsiunilor, știut fiind c ă nu orice interven ție este generatoare de distorsiuni.
Teoreticienii integr ării sunt de p ărere că se impune s ă ne concentr ăm atenția asupra
următoarelor categorii de interven ții:
– dispoziții care influen țează competitivitatea în rela țiile de comer ț exterior:
taxe vamale și prelevări; taxe asupra cifrei de afaceri din opera țiuni de import și
facilități fiscale pentru export care fac obiectul unei aplic ări diferen țiate; reglement ări
vamale și administrative privind valoarea în vam ă, regulile de origine, regimul de tranzit,
scutirea de taxe vamale, regulile anti-dumping, restric țiile cantitative, etc; obstacole în
calea liberei circula ții a forței de munc ă și restricțiile privind libertatea de stabilire;
obstacolele în calea liberei circula ții a capitalurilor;
– disparit ățile între legisla țiile naționale privind normele tehnice și de
calitate;
– dispozi ții și măsuri cu impact asupra produc ției și reparti ției în cadrul
economiilor na ționale membre: intervenții în mecanismul pre țurilor, măsuri de politic ă
fiscală, subvenții, etc.;
– dispoziții legislative sau de reglementare cu impact neidentificabil asupra
structurii economiei, dezvolt ării și concuren ței: contribuții la asigur ări sociale,
securitatea muncii, transparen ța și fluiditatea pie ței, regimul publicit ății, al licita țiilor
publice, etc.
Identificarea interven țiilor exterioare care genereaz ă distorsiuni are la baz ă
două criterii : caracterul m ăsurării și dimensiunea efectului transmis economiei.
Practic, se impune s ă delimităm interven țiile deliberate cu ac țiune asupra
condițiilor concuren ței de rezultatele inevitabile ale sistemului existent. Intervențiile
deliberate sunt cele care constau într-o sarcin ă suplimentar ă sau într-un avantaj specific
acordat în scopul modific ării condițiilor concuren ței. De asemenea, pentru a exista o
distorsiune, efectul trebuie să fie cifrabil și superior anumitor valori limit ă. Totuși,
utilizarea doar a criteriului disparit ății nu este func țională deoarece unele efecte
semnificative asupra concuren ței nu sunt m ăsurabile. În aceste c azuri, criteriul operabil
este cel al volumului fluxurilor comerciale afectate de interven țiile asupra liberei
circulații a mărfurilor, serviciilor și factorilor de produc ție.
Maurice Byé propune o alt ă schemă de analiz ă a disparit ăților. El consider ă că
punctul de plecare trebuie s ă fie delimitarea disparităților neutre – definite ca diferen țe
între dispozi țiile administrative și legislative care nu antreneaz ă distorsiuni grave în
repartiția factorilor de produc ție și nu împiedic ă realizarea obiectivelor sistemului
integrat. Byé include aici: disparit ăți ce nu afecteaz ă condițiile de produc ție, disparit ăți
auto-compensatorii, disparit ăți cu efect propor țional, distorsiuni specifice decurgând din
existența sau corectarea unor disparit ăți și distorsiuni admisibile (f ără incidență pe plan
internațional, admise în interiorul țărilor membre și compatibile cu obiectivele
comunitare).
Odat ă identificate distorsiunile deliberate și grave prin raportare la criteriile
aplicabile, se pune problema elimin ării surselor generatoare pentru a permite adaptarea
progresiv ă a sistemului la starea apreciat ă ca normal ă și favorabil ă obiectivelor propuse.

86 La acest nivel este operabil ă distincția între distorsiunile globale și distorsiunile
specifice. Dacă prin interven țiile externe are loc alterarea condi țiilor de concuren ță între
economiile na ționale în ansamblul lor, distorsiunile produse sunt globale ; acestea sunt
compensate în principal prin m ăsuri monetare, respectiv prin armonizarea politicilor sau
adoptarea unei politici comune. Afectarea concuren ței între ramurile de activitate
determină distorsiuni specifice. Ele apar atunci când dispozi țiile legislative sau
administrative genereaz ă disparități între costurile reale și nominale ale diverselor
sectoare de produc ție, iar aceste diferen țe nu-și găsesc echivalentul între țările partenere.
Eliminarea distorsiunilor specifice poate fi realizat ă prin armonizarea legisla țiilor țărilor
membre și adoptarea unei politici a concuren ței.

1.3. Sursele distorsiunilor

Sursele distorsiunilor sunt considerate a fi: practici ale firmelor, susceptibile de a
restrânge sau elimina concuren ța; ajutoarele acordate de statele membre anumitor firme
sau produc ții și care nu- și găsesc coresponden ța în celelalte țări; disparit ățile existente
între dispozi țiile legislative, administrative și de reglementare ale economiilor care se
integrează; modificarea cursurilor de schimb.

a) practici ale firmelor
Într-un spa țiu în integrare, asocierea firmelor în diverse forme poate avea
consecințe negative asupra func ționării sistemului prin limitarea sferei de ac țiune a
concurenței și prin modificarea fluxurilor comerciale intra-comunitare. Asocierea poate fi
supusă dreptului comunitar care s ă stabileasc ă situațiile de incompatibilitate între asocieri
și piața comună.
Nu este exclus ă însă posibilitatea ca unele în țelegeri sau fuziuni s ă vină în
sprijinul integr ării prin contribu ția la ameliorarea produc ției sau distribu ției produselor,
promovarea progresului tehnic, degajarea economiilor de dimensiune.
Politica comunitar ă a concuren ței adoptat ă în cadrul Uniunii Europene conjug ă,
ca instrument al integr ării pozitive, dou ă principii fundamentale: libera concuren ță și
neutralitatea econimic ă. Se are în vedere tocmai acceptarea dublei naturi a unor fenomene
economice precum fuziunile care în anumite circumstan țe pot determina rezultate mult
mai favorabile integr ării decât jocul liber al for țelor pieței. Practic, amendarea unei
înțelegeri trebuie s ă plece de la analiza comparativ ă a inconvenientelor generate de
limitarea concuren ței pe pia ța în cauz ă și a contribu ției pe care o aduce la realizarea
obiectivelor comunitare.

b) subvenții și ajutoare publice
Procesul de integrare economic ă modifică vechile echilibre realizate la nivel
național urm ărind înlocuirea lor cu un echilibru general la nivel comunitar. Are loc un
amplu effort de adaptare, complex și de lungă durată, la noile condi ții de concuren ță. Din
motive de securitate social ă sau decurgând din inadaptarea politic ă la exigen țele
participării la constituirea unei noi entit ăți economice, statele membre acord ă acordă
ajutoare și subvenții care deformeaz ă concuren ța. Rezultă avantaje artificiale favorizând
reușita economic ă a firmelor sau ramurilor în cauz ă în detrimentul concuren ților.

87 Sprijinul statului permite realizarea unor reduceri de costuri dac ă este vorba de
prețuri de cump ărare anormal de sc ăzute sau condi ții de creditare mai favorabile decât
cele de pe pia ță și creșterea încas ărilor. Concuren ța este distorsionat ă mai ales pe pie țele
unde presiunea concuren țială este puternic ă prin existen ța unei supra-oferte
semnificative. Orice ajutor acordat unei firme ac ționând pe o pia ță caracterizat ă de
producție excedentar ă sau unde se exercit ă o concuren ță efectivă din partea
producătorilor diferitelor state membre afecteaz ă schimburile între țările membre și
regimul concuren țial în m ăsura în care men ținerea respectivei firme pe pia ță
obstrucționează extinderea concuren ților. Însă, ca și în cazul în țelegerilor între firme,
ajutoarele publice pot fi acceptate dac ă sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Spre exemplu, în cazul integr ării vest europene incompatibilitatea ajutoarelor
publice cu principiile ce stau la baza func ționării comunit ății este stabilit ă prin Tratatul de
la Roma (art.92). Cu toate acestea, sunt acceptate trei derog ări pentru situa ții considerate
a contribui la asigurarea echilibrului și coeziunii economico-sociale a ansamblului
integrat. Prima dintre ele legitimeaz ă sprijinul acordat pentru dezvoltarea regiunilor
defavorizate, cu un nivel de via ță scăzut și rată ridicată a șomajului; efectul ar urma s ă fie
reducerea disparit ăților regionale și asigurarea coeziunii sistemului comunitar. A doua
derogare ia în considerare proiectele de interes european și cazurile în care ajutoarele
publice ar facilita remedierea unei perturb ări grave a economiei respective. Sunt
considerate proiecte de interes comun programele transna ționale sus ținute concomitent de
mai multe state membre. Perturb ările grave sunt apreciate de asemenea în context
comunitar prin raportare la situa ția economic ă existentă într-un alt stat membru. Ultima
derogare comport ă tot două aspecte distincte: dezvoltarea unor regiuni și dezvoltarea
anumitor activit ăți. Delimitarea lor are la baz ă rolul ajutoarelor respective în diminuarea
disparităților regionale în interiorul unui stat membru și, respectiv, în sprijinirea unor
activități de interes strategic.
Compatibilitatea cu pia ța comună este așadar stabilit ă prin contribu ția efectiv ă la
realizarea interesului comunitar și raportarea acesteia la efectele de distorsionare a
schimburilor intra-comunitare.

c) disparități legislative și administrative
Disparitățile existente între dispozi țiile legislative, administrative sau de
reglementare ale economiilor care se integreaz ă deformeaz ă sau limiteaz ă condițiile de
concurență și provoac ă distorsiuni ce trebuiesc eliminate.
Cele mai importante disparit ăți provin din suveranitatea financiar ă și monetar ă a
țărilor membre care intr ă în contradic ție cu exigen țele liberei circula ții, în special din
diferențele între sistemele fiscale . Politicile fiscale au un dublu efect de distorsionare în
condițiile diferen țierii lor pe țări sau pe activit ăți: în interiorul țării și în exterior, asupra
schimburilor interna ționale.
Armonizarea sistemelor fiscale este din acest motiv o necesitate și presupune un
compromis, variabil în timp, între nevoia de armonizare și cea de p ăstrare a unei marje de
acțiune (joc fiscal) pentru fiecare partener. Procesul de armonizare ridic ă două probleme
esențiale: alegerea celei mai bune formule de impozitare și trecerea de la situa ția inițială
la formula dorit ă.
În cazul circula ției mărfurilor se pot rezuma urm ătoarele variante de impozitare
pentru a limita distorsiunile asupra concuren ței: la locul de origine cu tax ă unică pe tot

88teritoriul, pentru toate produsele; la locul de origine cu impo zite unice pe tot teritoriul
dar diferite pe produse; la locul de origine cu impozit unic pe produse și diferit între țări
(egalitatea condi țiilor de concuren ță și echilibrul schimburilor sunt asigurate prin cursul
de schimb); la locul de origine, cu diferen țe moderate între țări și produse (distorsiunile
sunt moderate și echilibrul este asigurat prin cursu l de schimb); la locul de destina ție cu
impozite ce pot diferi între țări și pe produse , prin stabilirea unor frontiere fiscale.
Caracterul transparent al taxei pe valoarea ad ăugată face ca, indiferent de modul
de impozitare, distorsiunile concuren ței să se manifeste limitat doar în cazul vânz ărilor
directe către consumatorul final. Folosirea TVA înl ătură în același timp și dificultățile de
trecere de la un sistem de impozitare la altul, mai ales dac ă diferențele între țări nu sunt
prea mari.

d) modificarea cursurilor de schimb
Modificarea cursurilor de schimb afectează competitivitatea real ă și genereaz ă
distorsiuni generale asupra specializ ării interna ționale. Devalorizarea monedei na ționale
ieftinește exporturile și scumpește importurile iar revalorizarea ac ționează în sens invers
influențând capacitatea competitiv ă a firmelor concurente.
În cazul Uniunii Europene, pentru țările ce vor participa la moneda unic ă, se vor
elimina distorsiunile provocate de folosirea cursului de schimb ca instrument al politicii comerciale. Pentru țările ce nu vor participa, în perspectiva unei integr ări în formula
geometriei variabile sau cea a cercurilor concentrice, distorsiunile generale vor fi limitate
printr-o disciplin ă monetară riguroasă.

1.4. Concluzii

Distorsiunile concuren ței provoac ă apariția unor dezechilibre fundamentale
caracterizate prin discordan ța între obiectivele generale și ordinea de fapt. Apari ția lor
este inerent ă în condițiile unei integr ări între țări cu nivele de dezvoltare și reglement ări
legislative diferite, dac ă nu se intervine pr in integrare institu țională.
Func ționarea optim ă a unui spa țiu integrat prin participarea mai multor economii
este condi ționată astfel de: stabilirea unei politici a concuren ței care să asigure buna
funcționare a mecanismelor pie ței; coordonarea și armonizarea politicilor și
obiectivelor; armonizarea legisla țiilor, reglement ărilor, etc; adoptarea de politici
comune care să faciliteze realizarea coeziunii economico-sociale.
Chiar dac
ă se presupune c ă în momentul declan șării unui proces de integrare
economiile participante îndeplinesc condi țiile recomndate de teorie pentru o integrare net
avantajoas ă, integrarea negativ ă se impune obligatoriu a fi corectat ă prin măsuri care s ă
evite procesele de concentrare în m ăsură să accentueze inegalit ățile și disparit ățile
inițiale. Adoptarea unei politici active de integrare care s ă completeze pe cea negativ ă,
automată, urmărește tocmai evitarea apari ției și amplific ării dezechilibrelor precum și
asigurarea coeziunii noului spa țiu comunitar ca principiu esen țial de func ționare optim ă.

Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor
1. Care este rolul concuren ței în restructurarea economic ă în cadrul unui proces de
integrare?
2. În ce condi ții concuren ța duce la maximizarea bun ăstării?

893. Cum se definesc distorsiunile și ce interven ții exterioare produc distorsiuni într-un
proces de integrare?
4. Care sînt sursele distorsiunilor și cum acționează asupra condi țiilor concuren ței?
5. Care sînt condi țiile funcționării optime a unui spa țiu integrat?
6. Studiați fișa de documentare 1, cu privire la politica concuren ței în UE.
Răspundeți următoarelor întreb ări:
– care sînt argumentele teoretice ale politicii concuren ței;
– care sînt prevederile Tratelor privind ac țiunile incompatibile cu func ționarea
corectă a pieței și pozițiile dominante ale firmelor;
– de ce acțiunile de cartelizare a produc ției și distribuției provoac ă distorsiuni;
– cum se explic ă derogările Comisiei de la regulile privind concuren ța în domeniul
cercetării – dezvolt ării;
– cum poate fi determinat ă poziția dominant ă a unei companii;
– care este atitudinea Comisiei cu privire la ajutoarele acordate firmelor publice;
– care este procedura de control a ajutoarelor ce afecteaza concuren ța;
– ce rol are Comisia în implementarea politicii concuren ței;
– care este mecanismul achizi țiilor și fuziunilor în UE?
7. Studiați fișa 2, privind politica industrial ă. Răspundeți următoarelor întreb ări:
– care sînt determinan ții conflictelor între politicile sectoriale comunitare;
– ce relații există între politica concuren ței, politica industrial ă și politica
comercial ă;
– ce se înțelege prin politic ă industrial ă și care sînt în sintez ă prevederile tratatelor
privind politica industrial ă;
– care sînt obiectivele politicii industriale;
– cum coordoneaz ă Comisia politica industial ă;
– care sînt corela țiile politicii industriale cu alte sectoare?

Unitatea de studiu 2 : LIMITE ȘI STRATEGII ÎN REALIZAREA
LIBERT ĂȚII DE CIRCULA ȚIE A LUCR ĂTORILOR

INTRODUCERE
Pilonul central al procesului de integrare economic ă este piața internă, definită
prin instituirea a șa numitelor libert ăți fundamentele de circula ție: a bunurilor, a
serviciilor, a muncii și a capitalului. În țeleasă astfel, ea este rezultatul unui ansamblu de
mecanisme de integrare negativ ă (de desfiin țare a barierelor din calea liberei circula ții) în
care concuren ța asigură un proces de specializare ce optimizeaz ă alocarea factorilor de
producție și genereaz ă, în timp, dezvoltarea convergent ă a economiilor participante.

2.1.MOBILITATEA MUNCII ȘI CONVERGEN ȚA ECONOMIC Ă-
MODELUL DE ANALZ Ă

Mobilitatea factorilor de produc ție într-un proces de integrare a pie țelor genereaz ă
efecte similare liberei circula ții a bunurilor: o mai bun ă alocare a resurselor productive

90prin specializare, dinamizarea cre șterii prin concuren ță și economii de scar ă, convergen ța
performan țelor economice, a remuner ărilor factorilor și a nivelurilor de dezvoltare. În
sinteză, ele pot fi puse în eviden ță cu ajutorul unui model care presupune dou ă țări cu
dotare diferit ă în factor munc ă și, ca urmare, conform analizei neoclasice, cu remuner ări
diferite. În figura de mai jos, A reprezint ă țara cu nivel sc ăzut de dezvoltare (abundent ă în
factor munc ă – O ALAB), B țara cu nivel ridicat de dezvoltare (cu dotare mai redus ă în
factor muncă – O BLAB), iar O AOB cantitatea total ă de munc ă în cele dou ă țări în condi ții
de restric ții privind circula ția muncii. AD și BF reprezint ă echilibrul celor dou ă piețe,
respectiv egalitatea între nivelul salariilor și productivitatea marginal ă a muncii, pentru
diverse niveluri ale ofertei de munc ă. În B, la cantitatea de munc ă OBLAB, nivelul
salariului real este S B, mai ridicat decât în A, unde nivelul salariului este S A,
corespunz ător cantit ății de munc ă O ALAB. În ipoteza elasticit ății perfecte a muncii
funcție de salariul real, liberalizarea circula ției muncii determin ă, ca urmare a diferen ței
de remunerare, deplasarea ofertei de munc ă dinspre A spre B, pân ă la egalizarea
remunerărilor la nivelul S AB al salariului. Dac ă presupunem c ă lucrătorii emigran ți se vor
stabili în B, venitul na țional al țării B va cre ște cu suprafa ța L ALEEC, în timp ce venitul
național al țării A va sc ădea cu suprafa ța L ALEED. Pe ansamblul celor dou ă economii,
din echilibrarea pie ței muncii la nivelul S AB al salariului real, rezult ă un câștig net în
termeni de venit na țional cu suprafa ța EDCi.
Echilibrul pie ței muncii trebuie corelat și cu echilibrul pie ței capitalurilor.
Concomitent deplas ării forței de munc ă dinspre A spre B, capitalul se deplaseaz ă invers,
rezultând practic un proces de substituire între cei doi factori. Remunerarea capitalurilor în cele dou ă economii se egalizeaz ă, scade venitul în B și crește în A, corespunz ător
productivit ății marginale și a nivelului capitalului ce migreaz ă.
Deși restrictiv (analiz ă statică, elasticitate perfect ă, mobilitate perfect ă, termen
lung de analiz ă) și extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)
ii ne
permite s ă punem în eviden ță efectele integr ării piețelor factorilor de produc ție,
obținute prin liberalizarea circula ției (integrare negativ ă): convergen ța remuner ării
factorilor (implicit, a performan țelor economice și a nivelurilor de dezvoltare),
ameliorarea veniturilor în ansamblul sistemului af lat în proces de integrare și potențarea
creșterii economice.

LE LAB OA OB F G
SA SAB
D C
E
SAB SB B
A

91Analiza nu ia îns ă în considerare factori precum : mobilitatea relativ redus ă a
forței de munc ă, în special a celei calificate (chiar între țări apropiate ca nivel de
dezvoltare și sisteme socio-culturale); conflictul poten țial de interese determinat de
fluxurile de munc ă migratorii (salariații din B pierd prin diminuarea salariilor, angajatorii
din A pierd prin plata unor salarii mai mari); rezistența la scădere a salariilor în B , în
măsură să inducă mai curând cre șterea șomajului decât reducerea remuner ării; diferen țele
tehnologice și slaba mobilitate a tehnologiei, men ținând diferen țe de productivitate;
gradul posibil ridicat de substituib ilitate între fluxurile comerciale și cele ale factorilor,
precum și între capital și forța de munc ă; dezechilibrele poten țiale determinate de
procesul concentr ării spațiale a activit ăților economice (capitalul și forța de munc ă înalt
calificată se deplaseaz ă spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).
În concluzie, conform teoriei economice, liberalizarea circula ției muncii într-un
proces de integrare a pie țelor bunurilor, serviciilor și factorilor este în m ăsură să inducă,
în anumite condi ții, procese cumulative de cre ștere și de convergen ță a performan țelor
economice. Garantarea libert ății de circula ție este îns ă doar o condi ție necesar ă, nu și
suficientă. Realitatea procesului de integrare european ă confirmă mai curând a șa-numita
teorie a divergen ței, conform c ăreia libera circula ție într-un proces de integrare la care
participă țări cu niveluri diferite de dezvoltare și complementaritate a specializ ărilor
productive (cazul UE) determin ă o accentuare a decalajelor în lipsa unor politici
redistributive (de integrare pozitiv ă). În plus, chiar dac ă acceptăm că pe termen lung
rezultatul posibil ar putea fi convergen ța, piața european ă a muncii este caracterizat ă
printr-un nivel sc ăzut al mobilit ății profesionale și regionale. Din acest motiv, europenii
au adoptat, în baza tratatelor, o serie larg ă de măsuri de integrare negativ ă pentru
stimularea mobilit ății intra-europene a muncii. Ea este considerat ă nu doar o condi ție
esențială a funcționării eficace a pie ței interne, ci și un factor esen țial în realizarea
spațiului social european ca premis ă pentru dezvoltarea conceptului de cet ățean european,
stimularea solidarit ății și a contur ării sentimentului de identitate european ă.

2.2.REGLEMENT ĂRI ALE TRATATELOR ȘI REALIT ĂȚI PRIVIND
MOBILITATEA MUNCII ÎN SPA ȚIUL INTRA-EUROPEAN

Libertatea de circula ție a muncii în spa țiul comunitar a fost stipulat ă în Tratatul de
la Roma, ca o component ă a pieței interne. Conform articolului 48, libera circula ție a
lucrătorilor urma s ă fie asigurat ă în perioada de tranzi ție prin „ înlăturarea oric ăror
discrimin ări, bazate pe na ționalitate, între lucr ătorii țărilor membre, cu privire la
ocupare, remunerare și alte condi ții de munc ă”.iii În baza acestui articol, statele
membre î și asumau obliga ția să asigure lucr ătorilor dreptul de a accede la orice loc de
muncă (cu excep ția administra ției publice), de a se deplasa liber și de a-și stabili
domiciliul, în acest scop, pe teritoriul oric ărui stat membru, sub rezerva limit ărilor
justificate de ra țiuni de ordine, securitate și sănătate public ă. În plus, pentru asigurarea
condițiilor necesare liberei circula ții, tratatul prevede m ăsuri privind dreptul de stabilire
(libertatea de acces și de prestare a unor activit ăți non-salariale, precum și de creare de
agenții, sucursale sau filiale) și măsuri privind libertatea de circula ție a serviciilor (cu
caracter industrial, comercial, artizanal și profesiuni liberale).

92Pe plan institu țional (al reglement ărilor), libera circula ție a lucr ătorilor a
reprezentat un succes. Pân ă în 1968, toate țările introduseser ă în legisla ția muncii
egalitatea în drepturi la ocuparea unui loc de munc ă și prioritatea în fa ța lucrătorilor
proveniți din țările terțe.iv.
Analiza fluxurilor migratorii intra-europene relev ă, însă, o diminuare a migra ției
după crearea pie ței comune . Dacă în 1959, 75% din lucr ătorii imigran ți din Comunitate
proveneau din țările membre, în 1973 ponderea acestora sc ăzuse la 28%. Fluxurile
migratorii intra-europene au crescut mai curând pân ă în 1968 (la 800.000 fa ță de 500.000
în 1960), sc ăzând apoi la 650.000 în anii ’80v. În prezent, din aproximativ 2 milioane de
imigranți, doar 40% provin din țările membre.
Factorii care au determinat o slab ă mobilitate geografic ă intra-european ă a
muncii pot fi grupa ți în două mari categorii: factori generali și factori specifici . Din
categoria factorilor generali o influen ță semnificativ ă au avut-o: diferențele culturale ,
barierele lingvistice , obstacole socio-psihologice (atașamentul europenilor de sistemul
propriu de valori și modul obi șnuit de via ță, atașamentul de familie), diferențele relativ
mici între salariile reale pe piețele profesiunilor necalificate și slab calificate, dificult ăți
legate de compatibilitatea calific ărilor și recunoa șterea diplomelor. Cât prive ște factorii
specifici procesului de integrare , cei mai importan ți sunt:
– interesul relativ sc ăzut al tratatelor de baz ă (comparativ, cel pu țin, cu
cel pentru pia ța bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pie țe a muncii . Tratatul de la
Roma nu cuprinde prevederi care s ă stimuleze sau s ă determine modalit ăți prin care s ă fie
promovat ă libera circula ție a muncii. Mai apoi, nici Actul Unic, nici Tratatul de la
Maastricht nu introduc reglement ări complementare, articolele privind circula ția
lucrătorilor rămânând practic nemodificate;
– decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de pia ță de la
aplicarea principiului liberei circula ții (ocupațiile din sectorul public, cele ce țin de
ordinea, securitatea și sănătatea public ă);
– menținerea tratamentului na țional (prin controlul țării gazdă) pe piața
muncii pentru lucr ătorii imigran ți. Aceștia nu pot concura pe pia ța muncii prin salarii mai
scăzute, similar situa ției de pe pia ța bunurilor, iar pe pie țele necalificate sau slab
calificate tratamentul na țional este un factor puternic inhibant pentru mobilitatea
transfrontalier ăvi;
– lipsa armoniz ării/coordon ării reglement ărilor naționale . Diferen țele
între politicile na ționale pe o pia ță internă regională supusă unui proces de integrare prin
liberalizarea circula ției bunurilor, serviciilor și factorilor sunt surs ă de distorsiuni,
dezechilibre și blocaje;
– lipsa unui sistem de securitate social ă minimă, cumulat cu slaba
transparen ță a pieței muncii și dificultățile generale de acces la ocupa ții transfrontaliere
(non-transferabilitatea pensiilor, slaba armonizare a calific ărilor, bariere lingvistice,
culturale, problema locuin țelor, etc);
– întârzierile și limitele în recunoa șterea reciproc ă a diplomelor și a
calificărilor ;
– diferențele între structurile productive na ționale (ponderea
semnificativ ă a specializ ărilor inter-ramur ă pentru țările slab dezvoltate din Comunitate,
țări emitente de fluxuri migratorii);

93- substituția între mobilitatea muncii și fluxurile comerciale, de servicii
și de capital . Progresele în domeniul circula ției bunurilor au fost rapide, diminuând
interesul pentru circula ția factorilor prin tendin ța de apropiere a remuner ărilor factorilor;
– creșterea economic ă înregistrat ă de țările comunitare mai pu țin
dezvoltate, ducând la o ameliorare a economiilor locale și a calității vieții, în condi țiile
unui șomaj ridicat și în țările dezvoltate;
– prioritatea acordat ă de europeni coeziunii economico-sociale și
teritoriale (începând cu 1988), având ca efect o diminuare a disparit ăților și implicit o
creștere a atractivit ății zonelor relativ slab dezvoltate, mai ales prin programele
structurale;
– crizele integr ării (neo-protec ționismul, criza bugetar ă, criza
instituțională) din deceniul opt, cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criz ă
energetică, financiar ă). Perioadele de criz ă amplific ă dificultățile de acces pe pie țele
externe ale muncii, chiar și în țările dezvoltate ( țări de destina ție).
Drept consecin ță, piața european ă a muncii este caracterizat ă de slabă mobilitate
geografic ă transfrontalier ă. În ultimii 10 ani, 38% din cet ățenii UE și-au schimbat
reședința, dar numai 4,4% s-au stabilit într-un alt stat membru, mobilitatea
transfrontalier ă fiind mai redus ă decât cea din anii ’60. Din totalul popula ției ea
reprezintă doar 0,3%, fa ță de 0,5% în SUA. În concluzie, nu se poate vorbi despre o euro-
piață a muncii, similar ă celei pentru bunuri sau capitaluri, fluxurile migratorii trans-
frontaliere fiind reduse. În acest context, începând cu anii ’90, Comunitatea a ini țiat și
promovat un ansamblu de ac țiuni de stimulare a mobilit ății profesionale și teritoriale, în
cadrul politicilor de ocupare și a măsurilor de creare a Spa țiului Social European. Un rol
esențial revine Planului de ac țiune al Comisiei în domeniul competen țelor profesionale și
al mobilit ății , adoptat în 2002.

2.3. STRATEGIA EUROPEAN Ă PENTRU COMPETEN ȚE ȘI
MOBILITATEA MUNCII

Obiectivele comunitare în domeniul ocup ării forței de munc ă fac parte integrant ă
din Strategia de la Lisabona. În vederea atingerii lor, în planul promov ării mobilit ății
trans-frontaliere , Comunitatea și-a propus , pe de o parte, ameliorarea competen țelor și,
pe de altă parte, stimularea mobilit ății regionale . Măsurile propuse vizeaz ăvii:
– adaptarea sistemelor de educa ție și de formare la nevoile pie ței muncii;
– introducerea și consolidarea unor strategii eficace de dezvoltare a
competen țelor profesionale;
– înlăturarea obstacolelor în leg ătură cu recunoa șterea reciproc ă a
diplomelor și asigurarea transferabilit ății calificărilor;
– dezvoltarea regiunilor mai pu țin avansate;
– înlăturarea obstacolelor administrative și juridice;
– dezvoltarea competen țelor lingvistice și trans-culturale;
– favorizarea recunoa șterii calific ărilor prin ameliorarea transparen ței
sistemelor de educa ție și de formare;
– dezvoltarea unei politici comunitare de imigrare;
– ameliorarea inform ării și transparen ței privind pia ța muncii.

94Până în prezent, au fost înregistrate progrese semnificative în introducerea c ărții
europene a asigur ărilor de s ănătate, coordonarea sistemelor de securitate social ă,
garantarea dreptului de circula ție și sejur, informarea și transparen ța asupra cererii de
muncă, cooperarea în domeniul politicilor de imigrare. Domeniile în care au fost
înregistrate progrese lente și asupra c ărora se vor concentra eforturile în perioada
următoare sunt: recunoa șterea calific ărilor profesionale; reglementarea condi țiilor de
intrare și sejur în spa țiul comunitar a lucr ătorilor din țările terțe; definirea comun ă a
competen țelor în domeniul TIC; dezvoltarea capitalului uman; ameliorarea
transferabilit ății drepturilor de securitate social ă. Urmărind direc țiile stabilite prin planul
de acțiune, Comunitatea sper ă în conturarea unei euro-pie țe a muncii capabil ă să
contribuie la atingerea obiectivului strategic stabilit prin Strategia de la Lisabona :
„dezvoltarea unei economii a cunoa șterii, cea mai competitiv ă și mai dinamic ă a lumii,
capabilă să asigure o cre ștere economic ă durabilă, însoțită de o ameliorare cantitativ ă și
calitativă a ocupării și un grad ridicat de coeziune social ă”.

Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor

1. Explicați care sunt efectele teoretice ale mobilit ății forței de munc ă
2. Cum a evoluat pia ța forței de munc ă în procesul form ării pieței inetrne
comunitare și analizați factorii care limiteaz ă mobilitatea muncii în spa țiul
intra-european
3. Care sunt principalele orient ări strategice în promovarea mobilit ății
teritoriale și profesionale a muncii în Uniunea European ă

Lucrare pentru studiu individual:
Analizați procesul negocierilor UE – România în procesul aplic ării acquis-ului pie ței
interne (rapoarte de țară, tratat de aderare)

3. Politica privind concuren ța în Uniunea European ă –fișă
bibliografic ă

Fișa de documentare 1
Dumitru Miron, Comerț, concuren ță și politică industrial ă, în Integrarea economic ă
european ă, Ed. Economica, Bucure ști, 1999

Intreaga constructie integrativa s-a fondat pe increderea in fortele regulatorii ale
pietei, postulat pus partial in aplicare in majoritatea segmentelor integrarii. Orientarea
spre piata a Comunitatilor Europene este cel mai bine reflectata de analiza politicii
concurentiale comunitare. Dezvoltarea și adancirea procesului de integrare a capatat noi
dimensiuni și a dat roade numai in masura in care economiile se dezvoltau și erau
eficiente. Politica in domeniul concurentei și-a sporit importanta pe masura ce climatul de
afaceri depa șea cadrul ingust national și opera pe baze ample europene. Actiunile de

95colaborare intre co mpanii, achizitiile și fuziunile de firme au regresat sau au sporit in
importanta, paralel cu evolutiile ciclului eco nomic, tendinta pe termen lung fiind cea de
concentrare a capitalurilor la un nivel care sa maximizeze avantajele derivand din piata
comuna și apoi din piata unica. Pe masura ce se proceda la fuziuni intre companii apareau
tot mai evident avantajele econ omiei de scara paralel cu ca știgurile derivate din utilizarea
in comun a retelelor de distributie și a canalelor de comercializare a produselor. Chiar
daca aceste actiuni sunt benefice pentru ac torii economici, in anumite circumstante ele
pot deveni nefavorabile pentru Comunitate in ansamblul sau.
Politica in domeniul concuren ței a fost o componenta importanta a Tratatului de
la Roma. Articolul 3 (f) prevede crearea unui sistem care sa ofere garan ția ca procesele
concurenței loiale pe pia ța nu vor fi distorsionate. Regulile actuale in domeniul
concurenței fac obiectul Art. 85-94 ale Tratatului. Aceste reglementari sunt indreptate in
egala masura înspre activitatea companiilor, dar și a autorita ților guvernamentale
naționale. Evolu ția in timp a procesului de integrare a creat premise pentru un tot mai
pronunțat mediu concuren țial in spațiul european. O data cu lansarea Pie ței Unice Interne
multe din avantajele dinamice pot fi pierdute prin men ținerea artificiala a unor obstacole
legislative și instituționale in calea activita ții companiilor sau in cazul in care se permite
abuzul de pozi țiile dominante pe un segment de pia ța care afecteaza mecanismul liber al
pieței. Daca se dore ște identificarea regulilor jocului pentru Comunita țile Europene,
indeosebi in faza de uniune economica și monetara, atunci raspunsul trebuie cautat in
aceasta parte a tratatelor și a practicii commune.

l. Ratiunile unei politici in domeniul concurentei
Economiștii, in general, asociaza pia ța cu mecanismul cel mai eficace pentru
alocarea eficienta a resurselor. Intr-o pia ța perfecta, firmele vor concura una cu alta
pentru a satisface, in cele mai bune condi ții, cererea. O astfel de pia ța concuren țiala va fi
caracterizata prin presiuni "a la baisse" asupra pre țurilor, pana la un nivel care sa acopere
costurile și marjele de profit rezonabile pentru producatori și ofertanți. Firmele vor
falimenta sau vor fi eliminate de pe pia ța de alți concuren ți mai adapta ți la realita țile
economice; unele vor incerca sa practice pre țuri foarte ridicate dar vor fi nevoite sa revina
la prețuri rezonabile daca exista concuren ța. In conformitate cu acest ra ționament, pia ța
este un sistem care se autoechilibreaza fa vorabil, atat pentru cumparatori, cat și pentru
ofertanți, grabind diversificarea obiceiurilor de consum și a inclina ției spre inovare și
menținand economia la un nivel rezonabil de eficien ța. Un astfel de unghi de vedere este,
evident, unul ideal, realita țile economice fiind de multe ori foarte diferite. Independent
de imperfec țiunile pie ței și in pofida semnalelor acesteia, totu și, exista motive pentru ca
firmele din anumite sectoare sa coopereze sau sa se asocieze sau ca o firma sa aiba o
poziție dominanta pe un segment de pia ța. Stabilirea pre țurilor, partajarea pie țelor sau alte
forme de comportament anticoncure țial pot aparea din dorin ța conservarii unor profituri
ridicate sau a unei stabilita ți productive lini știtoare. Pentru marea majoritate a
economiștilor, metoda de cuantificare a acestui pericol, in termeni atat de prevenire, cat și
de sancționare a acestui comportament a fost practicarea unor controale administrative
care sa implice o tinere sub control a abaterilor concurentiale -cu alte cuvinte se credea ca
pot fi corectate imperfectiunile pietei prin reglementari legale. Alti economi ști au preferat
modalitati alternative de control, prin mentinerea unui anumit nivel al proprietatii
publice, indeosebi in sectoarele in care fact orii tehnici pareau sa necesite o structura

96relative monopolistica iar controlul autorita tilor publice era privit ca un rau necesar,
alternativa mai buna decat o pozitie de monopol necontrolabila.
Prin urmare, politica in domeniul concurentei este importanta ca mecanism de
corectare a imperfectiunilor pietei. Procedand prin punerea in practica a unei astfel de
politici se spera in plus ca se va mentin e un nivel general rezonabil de eficienta
economica. Prin prelungirea rationamentului, se poate afirma ca lipsa unei astfel de
politici articulate, sau, mai rau, existenta uneia nefunctionale vor crea premise ca firmele
sa opereze neconcurential sau sa concureze neloial, generand efecte de ineficienta in
productie și in alocarea factorilor de productie.
Problema cu privire la ce se intelege prin și cum opereaza in practica
mecanismele anticoncurentiale, precum și cea referitoare la ce fel de control se poate
exercita asupra acestora este foarte complexa in plan international și chiar regional. Multe
fenomene pe care legislatiile și practicile nationale nu le-au surprins opereaza numai
transfrontalier, cum ar fi foarte frecventa practica a cartelurilor internationale in multe
sectoare indusiale. In plus, o sursa suplimentara de practice neconcurentiale o reprezinta
guvernele insele, care, prin ajutoare financiare directe, alte forme de sprijin intern sau
reguli și proceduri restrictive, pot favoriza ag entii economici interni sau discrimina
firmele din tarile partenere.
Aceste din urma practici sunt frecvent considerate a fi și bariere netarifare,
analizate pe larg de speciali știi in domeniul politicilor comerc iale. In acest mod, separatia
intre politica in domeniul concurentei și politicile comerciale devine greu de facut. In
contextul unei grupari interg rationiste regionale de tipul Comunitatii Europene, aceste
masuri se inscriu mai clar in cadrul politicii concurentiale. Acolo unde un guvern
incearca sa sprijine propriile firme in interior ul unei uniuni vamale, el va proceda fie la
subventionare directa sau indirecta, fi e la relaxarea procedurilor de achizitii și fuziuni. Ca
atare, o politica in domeniul concurentei la nivelul unei regiuni cuprinzand mai multe
state va fi o ecuatie cu mai multi parametri și se va referi in egala masura la firme dar și
la guverne. Devenind posibile surse de concurenta neloiala, statele componente ale unei
grupari regionale, pe langa analiza modului cum elaboreaza reguli de control al
practicilor neloiale, devine esentiala analiza manierei in care le pun in practica pentru toti
agentii economici care opereaza pe teritoriul lor. In literatura de profil, autoritatilor
publice li se acorda un rol aparte și s-au elaborat modele complexe de cuantificare a
capacitatilor și resurselor de care dispun statele pentru a pune in aplicare strategii
sanatoase și a transmite catre companii semnale ferme in acest sens. Eficacitatea
controlului este o dimensiune importanta a oricarui gen de politica in domeniul
concurentei, atat la nivel national, cat și comunitar.
Pentru a da substanta unei politici in domeniul concurentei este essential
mecanismul legislativ și institutional in vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele,
responsabilitatile și forta de a transpune in practica, precum și credibilitatea mesajului
transmis și informarea agentilor economici despre continutul politicii. Trebuie subliniat,
din nou, ca in timp ce ace ști factori pot actiona foarte eficient la nivel national, ei devin
foarte complec și ca reactie in context regional, integrationist. Trebuie distins intre ceea ce
poate fi plauzibil intr- o lume ideala, care sta, de regula, la baza modelelor teoretice și
ceea ce este posibil in lumea economica reala.
Responsabilitatile in domeniul politic ii concurentiale la nivelul Uniunii
Europene sunt partajate intre organele comunitare și autoritatile din tarile membre, dar

97aceasta diviziune nu este foarte clar conturat a. Politica in domeniul concurentei la nivelul
UE implica o monitorizare a masurilor și o interventie in ecuatia pietei pentru asigurarea
unui nivel adecvat de competitie. In termen i economici, telul acestei interventii este
asigurarea unei eficiente alocari a resurselor. Dupa cum subliniam, ideea ca mecanismul
pietei este foarte bun in rolul de alocare a re surselor trebuie insotita de conditia existentei
unui numar mare de ofertanti și utilizatori, pe fondul unei prompte și corecte receptari de
catre aceștia a mesajelor pietei.
In economia moderna exista numeroase si tuatii cand firme de dimensiuni foarte
mari domina piata sau o anumita piata. Aces t lucru nu este disf unctional daca pozitia
dominanta se bazeaza pe posibilitatea și competitivitatea superioara in raport cu
concurentii sai. Pornind de la aceasta situatie, celelalte firme, prin intensivizare
tehnologica, minimizarea costurilor de productie, strategii ofensive e internationalizare,
retele moderne de distributie și management performant, pot ca știga ele pozitii
dominante. Asistam, in acest caz, la o functionare corecta a regulilor pietei. Concurenta
nu este intotdeauna de origine interna, in sectoare cum ar fi industria aviatica, productia
de computere, concurenta este prioritar internationala. In acest caz penetrarea pe piata
impune cooperarea, asocierea sau alte forme conlucrative. Spre exemplu, Airbus a fost
creat prin actiunea comuna a mai multor co mpanii europene, cu un substantial sprijin
guvernamental, pentru a rezista sfidarii lansate de Boeing .
2. Reguli și proceduri comunitare privind concuren ța
[…] O caracteristic ă distincttiv ă a sistemului comunitar este corelatia puternic ă
între legisla ția privitoare la concuren ță și politica în domeniul concuren ței. Esența
politicii este cuprins ă în Art.85, care se refer ă la aranjamentele între firme și alte practici
consorțiale care pot afecta comer țul sau distorsiona concuren ța, Art 86 referitor la abuzuri
derivate din pozi ția dominant ă și Art.92, cu privire la ajutorul guvernamental acordat
firmelor.
Art.85 interzice acele activit ăți care sunt incompatibile cu func ționarea corect ă a
pieței, împieteaz ă asupra comer țului dintre țările membre și au ca efect îngr ădire,
eliminarea sau distorsionarea concuren ței.
În art.86 sunt cuprinse prevederi referito are la activitatea firmelor care abuzeaz ă
de poziția lor dominant ă pe o anumita pia ță. Este dificil ă însa dovedirea și exprimarea
pozitiei dominante și, mai ales, semnalarea abuzarii de aceasta pozitie. Ceea ce s-a reu șit
in practica a fost stabilirea acelor practici la care o firma cu o pozitie importanta pe piata
nu trebuie sa apeleze. Aceste practici se refera la impunerea unor preturi nerezonabile sau
a unor conditii comerciale nejustificate in rapor t cu partenerii lor. Daca ele vor folosi
pozitia dominanta pe piata pentru a valorifica neloial aceasta stare de fapt, sau pentru a o
mentine și accentua, se vor intreprinde impotriva lor masuri corective din partea
Comisiei, care se poate autosesiza sau din cauza unor plangeri formulate de firmele sau
grupurile de interese afectate.
Exista la nivel european o impresionanta cazuistica in ceea ce prive ște atat
practicile neloiale ale companiilor, cat și raspunsurile organelor comunitare.
Un astfel de caz s-a referit la fabrica de bere din Belgia -"Interbrew". Comisia
Europeana a fost anuntata in aprilie l994 ca producatorul respectiv de bere trebuie sa
renunte la dreptul exclusiv de a distribui berea daneza de tip Carlsberg și Tuborg pe piata
belgiana. Comisia a apreciat ca aranjamentul er a unul de partajare a pietei care impiedica
mutatii in structura pietei. S-a sperat ca va fi conferit un real impuls concurentei in

98diversificata piata a berii. Anuntul permitea Interbrew sa- și mentina pozitia dominanta pe
piata nationala concomitent cu cre șterea importantei producatorilor mici și autonomi.
Ca urmare a interventiei Comisiei Executive, producatorii danezi de bere au
procedat la crearea unei noi companii de distributie sub forma unei societati mixte cu o
alta companie belgiana N.V. Haclterman S.A. ceea ce a polarizat competitia pe piata
belgiana.
De asemenea, cele mai spectaculoase cazuri de cartelizare a productiei și
distributiei, descoperite de Comisie in urma unor actiuni de profunzime, au fost
aranjamentele din anumite sectoare ale industriei chimice europene.
Totuși, atributiile Comisiei de a descoperi cazuri și a le lua in analiza și
eficacitatea masurilor luate de aceasta au dus de cele mai multe ori la efecte benefice
pentru companii care și-au definit mai bine strategiile și au inregistrat efecte benefice in
plan financiar. Totu și, Comisia nu a avut acela și succes și in combaterea abuzurilor
derivate din pozitia dominanta pe piata, in principal datorita sensibilitatii problemei și a
dificultatii dovedirii prejudiciilor.
Un caz care a detinut mai multa vreme capul de afi ș la finele anilor '70 a fost
actiunea declan șata impotriva multinationalei elvetiene Hoffman-LaRoche. Compania era
un producator major de vitamine. In cazul vitaminelor B2 si H detinea chiar 80% din
piata. Firma utiliza platile de fidelitate ca masura de a mentine loialitatea consumatorilor.
Aceasta insemna ca, daca utilizatorii cumparau exclusiv de la companie, ei se puteau
aștepta la preturi mult mai avantajoase. Aceste preturi de fidelitate nu erau proportionale
cu cantitatile achizitionate, ci cu mentul fata de ofertant. Aceasta practica avea ca efect
inlaturarea unor curenti care ar fi fost capabili sa ofere acelea și produse mult mai ieftin.
Era menita sa permita companiei sa- și conserve pozi ția dominanta pe piata.
Au mai fost și alte, dar putine, situatii analizate de Comisie, cum ar fi cazul in
l99l, notabil pentru ca a interzis practicarea unor pre țuri foarte mari și Tetra Pak, tot din
l99l, de retinut prin amploarea operatiunii.
Comisia actioneaza mai ales la plangerile inaintate de diverse firme sau grupuri
de interese. De și regulile comune privind concurenta prevaleaza asupra celor nationale,
apar diferente inevitabile de interpretare, intrucat multe tari membre au legislatii
elaborate in acest segment at politicii comunita re. Sunt umeroase cazuri in care Comisia a
acordat dreptul la derogari pentru o serie de actiuni cum ar fi: aranjamente privind
distributia produselor; brevetele de invent ie, actiunile de cercetare-dezvoltare și
acordurile in domeniul transporturilor maritime sau al industriei aeronautice.
Domeniul cercetarii-dezvoltarii este unul important in care Comisia a acordat
derogari de la regulile privind concurenta. Pr oblematica inovativa este extrem de dificil
de incadrat in regulile concuren ței reale. In pofida parerii lui Schumpeter ca monopolurile
sunt leaganul inventicii, preocupari mai recente, conform carora concurenta uneori
cultiva un comportament ingust al firmelor și investitorilor sau ca cooperarea este
necesara pentru impulsionarea progresului tehnologic, concurenta și competitivitatea pot
aparea ca obiective opuse.
De curand, au fost dezbateri ample asupra manierei in care cooperarea in
domeniul cercetarii poate fi mult mai avantajoasa decat stradania firmelor de a- și atinge
singure obiectivele știintifice și creative.
In contrast cu alte tipuri de aranjamente, cele in domeniul cercetarii sunt
percepute de Comisie ca promovand și nu afectand concurenta, contribuind la lansarea

99unor noi produse pe piata și sporind bunastarea consumatorilor. Totodata, Comisia ia
masuri impotriva riscurilor ce pot aparea din aceste tipuri de colaborare, pastrandu-se un
echilibru intre avantajele aranjamentelor și potentialele lor prejudicii in plan concurential.
Aceasta s-a realizat decizandu-se care forme de aranjamente intra și care nu sub
incidenta Art. 85 și daca unele dintre ele sunt calificate a fi derogari.
Cand s-a pus problema unor firme cu pozitie dominanta pe pia ța, s-a dovedit
dificila definirea conceptului de piata, intrucat o firma poate avea o cota de piata
importanta in interiorul Comunita ții pentru a beneficia de avantajele economiei de scara
ca o reconditie a competitivitatii internationa le. De asemenea, a suscitat largi discutii la
nivel comunitar indeosebi in cadrul Comisiei, problema dimensiunii firmelor comunitare,
a optimului care sa permita distorsionante la scara comunitara dar competitive la scara
globala.
Determinarea pozitiei dominante a unei companii nu trebuie facuta doar dupa
ponderea de piata a acesteia, ci și dupa gradul de integrare verticala sau structura pietei.
In plus, detinerea unei pozitii dominante pe piata nu este imputabila in orice
circumstante, trebuind sa se faca dovada ca se abuzeaza de aceasta și apar efecte
prejudiciante.
Art. 90 din Tratatul de la Roma se re fera la tratamentul acordat proprietalii
publice și industriilor esentiale. Un domeniu in care Comisia a fost foarte activa este cel
al ajutorului acordat firmelor aflate in prop rietatea publica. Tratatul nu abordeaza expres
problema proprietatii publice, aceasta fiind atinsa doar tangential in sensul ca "nu se vor
prejudicia in nici un fel reglementarile din tarile membre care guverneaza sistemul
proprietatii". In principiu, a șa cum s-a consacrat și in diferite decizii ale Curtii de Justitie,
Comunitatile Europene nu urmaresc in nici un fel daca o firma este privata sau
nationalizata. Cu toate acestea, anumite prevederi din tratat se refera totu și la firmele
proprietate de stat indeosebi la monopolul statului, punand intreprinderile și autoritatile
publice sub incidenta regulilor comunitare privind concurenta. Totodata, in acest
domeniu, Comisia este imputernicita sa emita directive fara a solicita aprobarea
Consiliului.
Deși cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat s-au adoptat ni ște
reglementari, in plan practic s-a facut foarte putin, ca urmare a pozitiei ferme a
autoritatilor din tarile membre.
In l990, Comisia a adoptat o directiva prin care se cerea transparenta cu privire
la raporturile financiare intre intreprinderile publice și autoritatile guvernamentale,
utilizand abilitatea sa de a impune legislatia comunitara chiar daca un stat membru se
opune. Aceasta obliga tarile membre sa furnizeze informatii Comisiei, la cererea acesteia,
cu privire la natura, marimea și efectele raporturilor financ iare, indeosebi in sectorul
industrial. O serie de guverne au adus problema in fata Curtii Europene de Justitie care a
confirmat dreptul Comisiei de a interveni. Au toritatile guvernamentale au continuat sa fie
reticente in pozitia lor, furn izand doar informatii partiale sa u raspunzand doar la anumite
solicitari. Sfera de cuprindere a acestei direct ive a fost largita in l985 pentru a cuprinde și
industriile esentiale, iar in l99l Comisia a propus inasprirea reglementarilor.
Activitatea Comisiei in acest sector s-a intensificat in ultimii ani, pe masura ce
informatiile cu privire la sprijinul acord at de guverne unor sectoare economice s-a
amplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor intre firmele private și cele publice. In
principiu, Comisia și-a propus sa defineasca mai strict un modul in care autoritatile pot

100sprijini diverse sectoare economice. Un element-cheie al acestei atitudini a fost principiul
investitorului rational, potrivit caruia orice fe l de sprijin va trebui acordat pe criterii
comparabile cu cele aplicate de un investitor privat cand plaseaza capital.
Comisia și-a intensificat preocuparile in domeniul sectorului public indeosebi in
ce privește activitatea firmelor de utilitate public a. Acestea sunt sectoare in mod natural
monopolizate, intrucat constituie infrastructu ra economiilor nationale acoperind activitati
cum ar fi furnizarea de gaze și electricitate, servicii po ștale și de telecomunicatii, anumite
categorii de transporturi de cala tori. Aceste sectoare au evoluat de la retele locale la cele
nationale deseori in proprietate exclusiv publica, avand o pronuntata dimensiune
monopolistica. O astfel de structura a fost justificata cu multe argumente și pana de
curand acceptata indiscutabil ca normala.
Ca monopoluri "legitime", operand prio ritar sau exclusiv intre granitele
nationale, aceste sectoare nu au fost o tinta preferata a politicii comunitare. Totu și, in
ultimii ani, s-au pus bazele unei politici comunitare și cu privire la aceste sectoare. Prin
interferenta cu alte activitati, prin inexistenta concurentei reale, aceste sectoare pot sa
duca la cultivarea non loialitatii in concurenta și pot duce la distorsionarea pietei. De
aceea, Comisia și-a intarit reglementarile pentru a urmari daca activitatea din aceste
sectoare este compatibila cu noile e volutii ale procesului integrationist și cu noua etapa in
care a intrat acesta.
Preocuparile autoritatilor comunitare sunt indreptate in directia stimularii unui
mai mare grad de liberalizare in aceste sectoare și indeosebi in cel al telecomunicatiilor.
La nivel comunitar sunt tot mai numeroae vocile care cer integrarea completa a acestor
servicii și utilitati publice in conduita prevazuta de politica comunitara in domeniul
concurentei.
Articolul 92 statueaza modalitatile de control al ajutoarelor de orice fel care
perturba sau ameninta sa afecteze concurenta. Totu și, aceasta categorica prohibire , din
tratate a fost nuantata printr-o serie de prevederi care permit acordarea ajutoarelor
publice, dar forta derogatorie apartine Comisiei și nu statelor membre. Realizarea
practica urmeaza o procedura și anume: o solicitare din partea statului membru adresata
Comisiei, anterior notificarii intentiei de a oferi o forma de sprijin unui anumit sector
economic pe care Comisia il considera elig ibil; Comisia are functional un sistem de
revizuire și o procedura prin care modifica marimea și forma acestui ajutor sau il poate
suspenda. In practica, Comisia nu examineaza cazuri individuale, ci cadrul general pentru
diferite scheme de sprijin, lasand la latitu dinea tarilor membre, subventionarea conform
cu aceste scheme cadru. In decursul timpului, Comisia a aprobat cu u șurinta scheme de
sprijin nationale, reflectand u tilizarea relativ limitata a acestor mecanisme de catre tarile
membre.
Cadrul lejer cu privire la aceste prob leme, pe fondul maturizarii Pietei Unice
Interne și mai ales al indeplinirii criteriilor de co nvergenta, se va transforma initial in
potentiale razboaie ale subventiilor și se va stinge de la sine ulterior sub loviturile
austeritatii bugetare.
Comisia are un rol important in implementarea politicii comunitare in domeniul
concurentei. Astfel, ea va putea solicita toate informatiile necesare din partea tarilor
membre sau a companiilor și poate proceda la derularea unor investigatii. Se pot studia
documente, formulare sau se pot cere explicatii directe din partea managerilor firmelor.

101Oficiali ai Comisiei, paralel cu cei din tarile membre, investigheaza activitatea
unei anumite companii presupuse a viola regulile privind concurenta. Daca se dovede ște
ca practica neloiala a avut loc, Comisia poate explica o amenda de pana la l0% din cifra
de afaceri din anul anterior realizata de firma; adopta masuri interimare pentru a stopa
comportamentul prejudiciant.
Un exemplu de companie care a refuzat sa se supuna cerintelor Comisiei este
cel al concernului german producator de inghetata Schoeller. In mai l994, compania a
fost amenintata cu o amenda de l000 ECU pe zi daca va continua sa aplice acordul de
exclusivitate incheiat cu magazinele germane. Acest acord ingreuna accesul altor
producatori in acelea și magazine, fiind o bariera atat pentru producatorii germani, cat și
pentru cei din celelalte tari membre. Practica companiei a inceput in l982 și i s-a cerut sa
renunte la ea abia in l992. In pofida reco mandarii Comisiei, Schoeller a semnat peste l4
000 de aranjamente de exclusivitate și in l993, Compania argumenta ca a ignorat
recomandarea Comisiei bazandu-se pe faptul ca aranjamentele erau pe o perioada limitata
de nu mai mult de cinci ani.
In primii ani de functionare a Comunitatilor, e șecurile Comisiei au fost foarte
numeroase indicand lipsa mijloacelor de aplicare a legislatiei. Panoplia de instrumente
punitive s-a diversificat, numarul cazurilor ne solutionate scazand simtitor. Spre exemplu,
in l993, din 723 de cazuri examinate de Comisie, 60% au fost notificate de partile
implicate, 25% au reprezentat plangeri ale unor grupuri de interese, iar l5% cazuri initiate
direct de catre Comisie. Comisia Europeana a fost frecvent criticata pentru faptul ca
indeplinește concomitent rolurile de investigator, judecator și juriu in cazurile referitoare
la concurenta. Acest lucru este doa r partial just, deoarece exista și Curtea Europeana de
Justitie, care poate revizui deciziile adoptate de Comisie, putand confirma, reduce sau
anula penalitatile aplicate sau modifica orice decizie formala. Apelul se va face numai cu
privire la decizia adoptata de Comisie și nu cu privire la investigatiile declan șate in urma
unor sesizari. Procesul de revizuire a deciziilor a fost mult perfectionat prin constituirea
in l988 a Curtii de Prima Inst anta. Pozitia a fost formaliz ata conform Art. l68(a) din
Tratatul de la Maastricht care o pune alaturi de Curtea de Justitie, insarcinand-o, in
principal, cu cazurile derivate din implicarea politicii in domeniul concurentei. Rolul sau
a sporit, intrucat ea supune unei amanuntite analize deciziile Comisiei și permite
mentinerea corectitudinii in procesul de reglementare a concurentei.
In pofida imbunatatirilor in maniera de aplicare a rigurozitatii in functionarea
pietei integrate sunt o serie de aspecte ce vor trebui revizuite. Astfel, se recomanda o
explicare mai amanuntita a actiunilor Comisiei și va trebui implificata procedura de apel
la deciziile luate.

3. Mecanismul achizitiilor și fuziunilor in UE
Infaptuirea Pietei Unice a modificat substantial natura concurentei
intracomunitare. Firmele se confrunta cu tot mai multe provocari pe pietele care le erau
rezervate pana acum, intrucat granitele devin tot mai deschise, aproape imperceptibile
economic și comercial, iar barierele netarifare au fost in ma joritatea lor inlaturate.
O reactie naturala de ajustare la o piata incomparabil mai ampla a fost cre șterea
dimensiunii medii a companiilor in vederea maximizarii avantajelor economiei de scara
in materie de productie și cercetare-dezvoltare. Aceasta tendinta a fost amplificata de
dorinta de a proteja totu și piata interna de presiunile concurentiale provenind din celelalte

102tari ale Uniunii Europene. In alte cazuri, sporirea dimensiunilor firmelor a fost o strategie
ofensiva pentru a obtine avantajele oferite de o piata mult mai mare. In timp ce unele
firme au putut sa- și sporeasca dimensiunile prin propri ile resurse, altele au ales calea
achizitiei altor companii cu activitati complementare sau chiar concurente.
Consolidandu- și pozitiile pe piata interna, o serie de mari companii și-au lansat
procesul de achizitii transfrontaliere. Pentru a- și crea resursele necesare achizitionarii
altor firme, multe companii s-au dispensat de o serie de activitati periferice concentrandu-
se pe activitatile principale, ceea ce le-a permis sa se extinda in plan geografic.
O alta metoda de a deveni companii cu adevarat comunitare a fost fuziunea cu
alte firme din state membre.
Valoarea actiunilor de fuziuni și achizitii a sporit substantial dupa lansarea
procesului de fundamentare a Pietei Unice. Astfel, in l989, valoarea a atins un nivel
record de 44 miliarde ECU, adica de 3,5 ori mai mult decat in l986. Dupa acea data cifra
acestor activitati a regresat putin și ca urmare a proceselor de recesiune cu care s-a
confruntat gruparea regionala. Valul de fuziuni s-a extins continuu și a cuprins treptat noi
tari mernbre. Daca in l986, jumatate din fuziuni erau esentialmente defensive, fiind
justificate de considerente sinerg ice sau de ration alitate economica și tehnologica, in l99l
numai l6% au avut aceste motivatii, ratiunea principala devenind intarirea pozitiilor de
piata și expansiunea.
Conditiile oferite de climatul macroeuropean au fost stimulative pentru achizitii
și fuziuni de firme. Cei mai importanti fa ctori au fost: imbunatatirea profitabilitatii
afacerilor; stabilitatea cursurilor de schimb și oportunitatile oferite de Piata Unica.
Trebuie remarcat ca o tendin ta similara s-a inregistrat și in cazul SUA, ceea ce
sugereaza ca o parte din dinamica achizitiilor și fuziunilor se inscrie intr-o tendinta
globala a impulsionarii activ itatii transfrontaliere.
Unele tari s-au inscris mai dinamic in tendintele din achizitiilor, chiar mai mult
decat le permitea marimea economiilor lor. Aceasta a reflectat experienta propriilor
companii in aceste actiuni și deschiderea pietei de capitaluri prin cotarea titlurilor
financiare emise de companii. Este relevant in acest sens exemplul Marii Britanii. Pe de
alta parte, implicarea germana in actiunile de achizitii și fuziuni de firme a fost relativ
mai modesta. S-a inregistrat o cre ștere a volumului achizitiilor germane in prima parte a
anilor '90, dar indeosebi pe se ama proceselor de privatizare din landurile estice. Traditiile
nationale in ce prive ște inclinatiile spre investitii arata ca alte tari membre ale C.E. sunt
putin antrenate in acest proces.
De asemenea, conditiile pentru preluari ostile au variat semnificativ de la o tara
la alta. Barierele tehnice și structurale pentru a preintampina preluarile neloiale, cum ar fi
fost destul de bine reprezentata proprietatea publica, existenta și functionarea unor
comitete de supervizare, precum și posibilitatea identificarii dobanditorilor de actiuni
peste un anumit nivel, sunt premise pentru scaderea numarului de preluari ostile in
anumite state.
Toate aceste realitati și evolutii au impus uniformizarea procedurilor la nivel
comunitar, prin introducerea in l989 a unei legisl atii comunitare cu privire la fuziuni, ca o
recunoaștere a faptului ca un control al fuziunilor a devenit esential. Aceasta noua
directie a fost necesitata și de evolutiile spre Piata Unica Interna și liberalizarea pietelor
financiare și de capitaluri. S-a acceptat ca procesul de reorganizare a companiilor va

103continua, dar s-a transmis mesajul ca acesta nu va trebui sa se deruleze prin incalcarea
regulilor unei concurente loiale.
S-a constatat ca, pe de o parte, legislat iile nationale nu vor mai putea reglementa
activitatea unor firme și monopoluri paneuropene, iar Art. 85 si 86 din Tratatul de la
Roma nu erau adecvate pentru a reglementa acest proces.
Au fost necesari peste l7 ani de negocieri pentru a se elabora un Regulament
comunitar cu privire la fuziuni și a se decide ce abilitati in domeniu vor fi acordate
Comisiei Executive. O problema delicata s-a d ovedit cea cu privire la tipul de fuziuni ce
puteau fi plasate sub control comunitar, paralel cu partajarea responsabilitatilor intre
autoritatile nationale și cele comunitare.
Unele reglementari trebuiau sa arbitr eze intre tranzactiile care, dupa unele
reglementari nationale, erau permise, dar dupa cele comunitare, nu sau invers. Problema
se rezolva in sensul ca legislatia comunitara se va limita prioritar la noile operatiuni de
fuziune. Aceasta solutie a fost o victorie a Germaniei și a Marii Britanii, doua tari cu
legislatii nationale in domeniu foarte elaborate.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni a intrat in vigoare in ( septembrie
l990 și se aplica asupra tranzactiilor care ar putea afecta competitia loiala.
Se stabile ște ca o fuziune va trebui notificata Comisiei Europene in urmatoarele
situatii: " cifra de afaceri rezultata din combinarea firmelor depa șește 5 miliarde ECU
cifra de afaceri realizata pe piata europeana de fiecare din parteneri a fost de peste 250
milioane ECU; cifra de 250 milioane ECU ca cifra de afaceri pentru fiecare din
semnatarii unui aranjament de fuziune are me nirea de a exclude de la analiza tranzactiile
marunte in care o mare companie se asociaza cu unele foarte mici.
Fuziunile care se incadreaza in crit eriile comunitare vor trebui notificate
Comisiei și vor fi examinate exclusiv de aceasta. Fiecare caz in parte este examinat
individual din punctul de vedere al probabilitat ii distorsionarii concurentei. Procedura are
o dimensiune temporala destul de riguroasa. Astfel, dupa notificare, Comisia trebuie sa
adopte o decizie in maximum o luna. Inainte de intrarea in vigoare a Regulamentului,
Comisia avea de examinat cam 50-60 de fuziuni pe an. Din 58 de cazuri aflate pe rol in
l993, 50 au fost considerate f'ara probleme, 4 s-au aflat in afara criteriilor prevazute de
Regulament, iar 4 au fost permise sa se desfa șoare, dar la 3 dintre ele s-au operat o serie
de modificari. Ratiunile unor praguri foarte inalte de la care fuziunile fac obiectul
validarii de catre organele comunitare s-au cantonat in ideea ca nu ar fi rezonabil ca
Uniunea Europeana sa se implice in monitorizarea unui mare numar de operatiuni de
fuziune de dimensiuni reduse. In aceste cazuri, cand apar probleme ce impieteaza asupra
concurentei loiale, ele vor putea face obiectul examinarii de catre Comisie in
conformitate cu Art. 85 și 86 din Tratat.
Esenta concentrarii a fost sa se ia in considerare: nevoia de a mentine și
dezvolta o concurenta reala, cu luarea in considerare a structurii pietelor implicate și
existenta concurentei prezente și viitoare; conditiile de piata ale celor avuti in vedere,
paralel cu forta lor economica și financiara, perspectivele de evolutie ca mari ofertanti și
cele de acces la piete. Cerinta este ca organele comunitare sa fie informate nu mai tarziu
de o saptamana de la inaintarea intentiei de incheiere a unui acord, de la anuntarea unei
oferte sau de la achizitionarea pachetului de control la o companie. O data ce decizia de
fuziune este luata, afacerea este suspendata temporar și se urmeaza procedura:

104

O fuziune poate fi interzisa daca ea creeaza sau acutizeaza o pozitie dominanta
pe piata, lucru care va impieta asupra concurentei la nivel comunitar sau intr-o zona
importanta a acesteia.
In cazul Nestle/ Perrier, analizat in iulie l992 și finalizat cu decizia de
neaprobare a fuziunii, interpretarea pozitiei dominante conform prevederilor
regulamentului a fost extinsa pentru a cuprinde structuri in care nu numai o singura firma
domina piata, ci un grup de firme care impreuna au o pozitie dominanta și acel oligopol
este probabil sa actioneze intr-o maniera concertata.
Un alt caz analizat a fost cel al preconizatei fuziuni in Marea Britanie –
Turmae/Steetley. In acest caz s-a apreciat ca fuziunea produce efecte numai in aceasta
tara, pentru ca, costul de transport al materi alelor de constructii face ca aceasta sa fie o
piata distincta.
Doar aproximativ l0% din cazuri ajung in pozitia in care sunt investigate de
Comisie in detaliu. Orice decizie adoptata in conformitate cu criteriile comunitare are o
mare doza de subiectivism, iar punerea ei in aplicare depinde de ceea ce a avut in vedere
Comisia in acel moment.
Un caz notabil prin amploarea și implicatiile sale a fost cel al ofertei facute de
Aerospatiale din Franta și Alenia din ltalia producatorului canadian de aeronave De
Havilland. Decizia Comisiei a fost negativa, dar a cauzat numeroase controverse chiar in
interiorul Comisiei, intrucat s-a considerat ca doctrina pietei libere a repurtat o victorie
nefireasca impotriva realitatilor comerciale . Numarul mic de cazuri face relativ u șor de
gestionat procesul.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni este destul de bine primit de
lumea de afaceri europeana.

105Centrul pentru Cercetari de Politica Ec onomica, examinand im pactul acestuia
pe coordonatele firmelor implicate in actiuni de fuziune și a legislatiei la indemana
companiilor in astfel de cazuri, a stabilit ca firmele erau impresionate de rapiditatea și
flexibilitatea cu care s-a aplicat Regulamentul; nu s-au semnalat cazuri in care fuziunile
au fost stop ate doar din ratiuni procedurale; au existat unele semnale ca firmele au luat in
considerare apriori criteriile legislative pentru a se adapta la cerintele comunitare;
Comisia Europeana a actionat doar in directia imbunatatirii climatului de afaceri.
Se aud tot mai multe voci care cer coborarea pragului exigentelor criteriale
comunitare pentru a intra sub incidenta lor mai multe cazuri, criteriile fiind evizuite
periodic. Se estimeaza insa ca, spre exemplu, doar coborarea limitei valorice a cifrei de
afaceri realizate in Comunitate de la 250 milioane ECU la lOO milioane ECU va duce la
dublarea cazurilor analizate de Comisie și va transfera spre analiza comunitara multe
fuziuni care au inca doar un interes national.
Si la nivelul Comisiei apar divergente de pareri și se ajunge greu la un
compromis intrucat optica cu pr ivire la fuziuni este foarte di ferita de la o tara la alta
reflectand filozofii diferite cu privire la rolul concurentei și la politicile industriale. Spre
exemplu, politica franceza in domeniul concurentei permite fuziunile și daca unele efecte
anticoncurentiale generate sunt compensate de efecte favorabile, cum ar fi economii la
costuri, amplificarea inovarii tehnologice. Pe de alta parte, guvernele britanic și german
apreciaza ca Comisia poate sa fie tentata sa utilizeze o strategie eficace de aparare ca
modalitate de a crea "campioni europeni", apti sa concureze cu marile companii japoneze
și americane.
Cursa spre punerea in aplicare a unei politici comunitare functionale in
domeniul concurentei a avut mai multe etape și tot atatea obstacole. Pe masura ce a fost
mai bine structurata legislativ și institutional, a fost intensivizata in aplicare și mai clara
in deziderate, aceasta politica a creat tot mai multe controverse. Doua dintre aspectele
aflate in dezbatere care circumscriu functionarea sa au devenit prevalente in ultima
vreme.
Primul prive ște obiectivele acestei politici, indeosebi rolul pe care promovarea
concurentei poate juca in asigurarea unei competitivitati externe. Al doilea aspect prive ște
optima partajare a responsabilit ăților în domeniul politicii concurentiale intre tarile
membre și Uniunea European ă
Este în general acceptat c ă politica concuren țială comunitar ă este necesar ă
pentru asigurarea maximizarii ca știgurilor rezultate din integrarea europeana, dar este
destul de neclar inca daca stimularea concurentei intracomunitare este cel mai bun mijloc
de a provoca sporirea fortei competite a Europei la scara ec onomiei globale.
Pe masura ce politica in domeniul conc urentei a capatat un tot mai pronuntat ;
caracter declarativ, relatiile intre organele comunitare și tarile membre au devenit tot mai
tensionate. Politicile ferme din ultima vreme de combatere a ajutorului public și a
achizitiilor publice au intampinat o serioasa op ozitie din partea statelor membre. Sunt tot
mai numeroase luarile de pozitie cu privire la cea mai adecvata diviziune a jurisdictiei in
materie de politica concurentiala.
Pe masura ce lumea afacerilor se globalizeaza și pietele devin retele ce se extind
dincolo de granitele Uniunii Europene, comportamentul firmelor și al autoritatilor terte
poate afecta directiile de evol utie a afacerilor la nivel comu nitar devenind o problema de
luat in considerare.

106

i Este posibil ă și situația în care liberalizarea circula ției determin ă o migrație de frontier ă, lucrătorii din A cheltuindu- și veniturile
obținute nu în B ci în A. În acest caz, venitul na țional al țării B ar cre ște doar cu suprafa ța CEG, dar ar cre ște și venitul țării A cu
suprafața DEG.
ii Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37.
iii xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht , La Documentation Francaise, Paris, 1992, pg.36.
iv În practic ă, însă, s-au men ținut importante discrimin ări, mai ales acolo unde dreptul comunitar nu era foarte clar și a permis
generarea unei jurispruden țe care exclude din libera circula ție unele segmente de pia ță (a se vedea afacerea Walrave sau Dona C.
Montero).
v Janovic N. Miroslav, European economic integration , London and New York, 1997, pg.337.
vi Pelkmans J., Integrare european ă. Metode și Analiză economic ă, Institutul European din România, Bucure ști, 2003, pg. 166.
vii xxx, Commission des Communautés Européen nes, Communication sur le Plan d’action en matiére de competences et de mobilité,
Bruxelles, 2002.

107Modul 4

Coeziunea economico-social ă,
principiu de integrare în Uniunea European ă

Am văzut în modulul 1 c ă, prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunit ății
Economice Europene, țările semnatare î și propuneau ca, prin stabilirea unei pie țe
comune și prin apropierea progresiv ă a politicilor lor economice, „s ă promoveze
dezvoltarea armonioas ă a activit ăților economice în ansamblul Comunit ății, o
expansiune continu ă și echilibrat ă, o creștere stabil ă, o ridicare accelerat ă a nivelului de
viață și relații mai strânse între statele membre” (art.2)1. Analiza tratatului relev ă faptul
că inițiatorii acestuia sperau ca libertatea de circula ție a bunurilor și a factorilor s ă
asigure automat, prin concuren ță, specializare, investi ții directe și prin diminuarea
distorsiunilor, convergen ța reală necesară funcționării eficiente a pie ței interne. Este de
înțeles, dacă avem în vedere c ă disparitățile existente între țările semnatare, la acea
dată, erau suficient de reduse pentru ca mecanismele declan șate prin liberalizarea
piețelor să nu genereze riscuri de dezintegrare prin disfunc ționalitate.
Procesul de integrare european ă nu a confirmat, îns ă, teoria convergen ței. Pe
perioade destul de lungi, decalajele de dezvoltare s-au accentuat, cu riscuri pentru
evoluția procesului de integrare în ansamblul s ău. Drept consecin ță, în contextul
pregătirii pentru trecerea la moneda unic ă și a crizelor integr ării ce au caracterizat
deceniul nou ă, europenii au adaptat strategia de integrare la o nou ă concepție – cea a
divergenței. Concret, o astfel de orientare a însemnat acceptarea ideii c ă, fie
convergen ța nu se asigur ă prin mecanismele pie ței libere (a șa numitul e șec al pieței), fie
procesul este prea lent și riscă să pună în discuție avantajele și obiectivele proiectului
european. În planul integr ării pozitive, op țiunea pentru interven ție s-a concretizat în
principal în adoptarea politicii de coeziune.
Coeziunea economico – social ă urma să devină însă un obiectiv al tuturor
politicilor, fie na ționale, fie comunitare, în m ăsura în care, prin tratatul de la Maastricht
(art. 2), iar mai recent în baza art. 3 al proiectului de Constitu ție, Uniunea promoveaz ă
coeziunea economic ă, socială și teritorial ă între țările membre ca obie ctiv fundamental.
Prin urmare, se poate aprecia c ă, în prezent, coeziunea constituie un principiu de
integrare. El devine cu atât mai important cu cât, prin extinderea UE spre Europa Centrală și de Est, disparit ățile se vor dubla, antrenând importante riscuri de
dezintegrare.
Prezentul modul cuprinde o singur ă unitate de curs; în prima parte este
prezentată evoluția proceselor de convergen ță și de divergen ță în procesul integr ării
europene, iar în partea a doua modul în care politicile comunitare, a ltele decât politica
regională (structural ă sau de coeziune) particip ă la susținerea procesului de convergen ță
reală
. Sunt reținute, cu titlu de exemplu: politica privind concuren ța, politica social ă și
politica agricol ă. Politica regional ă va fi prezentat ă în capitol distinct. (semestrul II la
programul de Master in Studii Europene

1 xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht, La Documentation Francaise, Paris, p.9.

108Unitatea de curs necesit ă 4 ore de studiu individual

1. Convergen ță și divergen ță – realități europene
Fundamentarea construc ției europene pe pilonul central al pie ței interne î și
găsește justificarea în avantajele liberului schimb pe o pia ță de mari dimensiuni.
Libertatea de circula ție a bunurilor, a serviciilor și a factorilor de produc ție determin ă o
mai bună alocare a resurselor productive prin specializare, dinamizarea cre șterii prin
concurență și economii de scar ă, convergen ța performan țelor economice, a remuner ării
factorilor și, drept consecin ță, a nivelurilor de dezvoltare. Astfel, chiar dac ă la procesul
de integrare particip ă țări diferite din punct de vedere al eficien ței și al capacit ății de a
participa la jocul concuren ței, liberalizarea pie țelor poate s ă conducă în timp spre un nivel
al disparit ăților intra-comunitare tolerabile economic, social și politic. Este teoria
convergen ței, conform ă concepției liberale care a stat la baza elabor ării Tratatului Pie ței
Comune și a aplicării metodei neo-func ționaliste de integrare pozitiv ă2.

În sinteză, impactul pie ței interne asupra decalajelor de dezvoltare într-un proces
de integrare regional ă poate fi pus în eviden ță cu ajutorul unui model care presupune
două țări cu dotare diferit ă în factori de produc ție și, ca urmare, conform analizei
neoclasice, cu remuner ări diferite, model prezentat în modulul 3. (a se revedea)
Deși restrictiv (analiz ă statică, elasticitate perfect ă, mobilitate perfect ă, termen lung
de analiză) și extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)3 ne permite
să punem în eviden ță efectele integr ării piețelor, obținute prin liberalizarea circula ției
(integrare negativ ă): convergen ța remuner ării factorilor (implicit, a performan țelor
economice și a nivelurilor de dezvoltare), ameliorarea veniturilor în ansamblul
sistemului aflat în proces de integrare și potențarea creșterii economice. Realitatea
europeană confirmă un proces de convergen ță reală, dar foarte lent. Ecartul tip de venit
pe cap de locuitor între regiuni s-a redus pân ă în 1980 cu 2% anual (pentru diminuarea
doar cu 50% a decalajelor ar fi fost nevoie, în acest ritm, de 35 de ani), dup ă care ritmul
convergen ței a încetinit. Între 1980-88, rata anual ă de convergen ță a fost de 0,5%,
încetinirea fiind pus ă în principal pe seama cre șterii economice reduse și a instabilit ății
macroeconomice. Dup ă reforma structural ă din 1989, confirmând preocuparea
europenilor pentru coeziune economico-social ă în spațiul intra-comunitar, s-a înregistrat
o ameliorare a convergen ței, într-un ritm anual de 0,7% între 1988-94 și de 0,9% între
1994-2001. În cele trei țări membre relativ s ărace ale UE (Grecia, Portugalia, Spania),
PIB/loc a crescut de la 68% fa ță de media comunitar ă în 1988 la 79% în 1999, iar între
1994-2001, cre șterea anual ă PIB/loc a dep ășit cu 1% media comunitar ă. De asemenea, a
avut loc un proces de convergen ță regională, în special pentru regiunile de Obiectiv 1 (cu
un PIB/loc < 75% din media comunitar ă). Între 1994-2001, PIB/loc în aceste regiuni a
crescut cu 3% în termeni reali, fa ță de o medie de aproximativ 2%. Dac ă luăm în calcul
cele mai s ărace 10 regiuni ale Uniunii, PIB/loc în a crescut de la 41% din media UE la
50% între 1986-1996. În acela și timp îns ă, disparitățile regionale intra-na ționale s-au

2 Integrarea negativ ă definește ansamblul ac țiunilor de desfiin țare a tuturor obstacolelor din calea liberei
circulații a bunurilor, a serviciilor și a factorilor între statele membre (optim de rang II). Ameliorarea prin
intervenții publice a func ționării pieței în scopul asigur ării macrostabilit ății și a realiz ării obiectivelor
comune este denumit ă integrare pozitiv ă.
3 Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37

109accentuat, ecartul tip de venit pe locuitor al disparit ăților regionale pe ansamblul Uniunii
crescând de la 26,7% în 1988 la 28,3% în 1998. Spre exemplu, în aceea și perioadă,
ecartul a trecut de la 24,5% la 25,7% în Belgia , de la 21,2% la 28,3 % Regatul Unit, de la
6,1% la 10,2% în Grecia, de la 10,7% la 17,1% în Spania.
Într-un astfel de context, speciali știi au început s ă vorbeasc ă tot mai mult despre
un model al sincroniz ării proceselor de convergen ță și de divergen ță în procesul
integrării. În timp ce disparit ățile între țările membre se diminueaz ă, cele inter-regionale
au tendin ța de a se accentua, mai ales prin cre șterea decalajelor regionale în interiorul
țărilor membre. Fenomenele de divergen ță sunt explicate, în general, prin: participarea
la procesul de integrare a unor țări cu niveluri diferite de dezvoltare și
complementarit ăți inter-ramur ă, generând costuri ridicate de ajustare structural ă pentru
regiunile s ărace; randamentele cresc ătoare , prin concentrarea capitalurilor în regiunile
competitive, unde costurile de tranzac ție sunt relativ reduse, costul accesului la
tehnologie sc ăzut iar nivelul capitalului uman ridicat ( externalit ățile pozitive ce rezult ă în
aglomerări); diferențele tehnologice și slaba mobilitate a tehnologiei , menținând
diferențe de productivitate; gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile
comerciale și cele ale factorilor , ca urmare a liberei circula ții și a costurilor de tranzac ție
inter-regionale sc ăzute; mobilitatea relativ redus ă a forței de munc ă, în special a celei
calificate (chiar între țări apropiate ca nivel de dezvoltare și sisteme socio-culturale).
După Jacques Pelkmans, dou ă motive sunt esen țiale în simultaneitatea fenomenelor de
convergen ță și de divergen ță: fenomenele aglomer ărilor de tip Myrdal (externalit ățile
pozitive tehnologice, informa ționale sau tehnologice de care pot beneficia firmele în
aglomerări) și migrația factorilor complementari (care determin ă extinderea
aglomerărilor și declinul periferiilor)4. După cum acestea sunt mai mult de natur ă
regională, în orice caz, intra-na țională, convergen ța între economiile na ționale este
posibilă conform teoriilor clasice, dar în interiorul țărilor disparit ățile pot cre ște.
În pofida unui proces general de convergen ță înregistrat mai ales în a doua
jumătate a anilor ’90, Uniunea European ă este caracterizat ă de importante
disparități economice, sociale și teritoriale :
9 în Grecia și Portugalia, PIB/loc reprezint ă doar 70% din media
comunitar ă, iar în Grecia și Spania, rata de ocupare este cu 6-8% mai mic ă decât media
în Uniune ;
9 raportul PIB/loc între cele mai prospere regiuni (dac ă se ia în calcul
10%din popula ția UE) și cele mai pu țin prospere este de 2,6;
9 rata șomajului este de 8 ori mai mare pentru 10% din popula ția din zonele
cele mai afectate fa ță de 10% din popula ția din zonele cele mai prospere (23% față de
3%);
9 doar 1,7% din suprafa ța UE produce 47% din PIB-ul comunitar, iar
productivitatea urban ă din zonele centrale este 2,4 ori mai mare fa ță de cea din zonele
periferice .
În modulul 2 au fost explicate pe larg efectele disparit ăților asupra unui proces
de integrare: afectarea cre șterii, costuri sociale și economice ridicate în regiunile relativ
sărace, risc de infla ție, dumping social, delocaliz ări ale produc ției, concuren ța fiscală,

4 Jacques Pelkmans, Integrare european ă. Metode și Analiză Economic ă, Institutul European din România,
București, 2003. pp.300-303;

110etc. În condi țiile în care procesele de convergen ță nu au rezultat din simpla deschidere a
piețelor în m ăsura necesar ă funcționării echilibrate a pie ței interne și a atingerii
obiectivelor fixate prin tratate, Co munitatea a adoptat un ansamblu de m ăsuri de integrare
pozitivă (prin politici, reglement ări) care au dus treptat la o subordonare a politicilor
europene obiectivului de coeziune ca principiu cheie al integr ării țărilor membre.

2. Coeziune prin integrare pozitiv ă
Liberalizarea circula ției într-un proces de integrare a pie țelor bunurilor, serviciilor
și factorilor poate s ă inducă procese cumulative de cre ștere și de convergen ță a
performan țelor economice, dar crearea cadrului pentru garantarea libert ății de circula ție
este doar o condi ție necesar ă, nu și suficient ă. Am văzut că realitatea procesului de
integrare european ă confirm ă mai curând a șa-numita teorie a divergen ței la nivel
regional. Conform acesteia, libera circula ție într-un proces de integrare la care particip ă
țări cu niveluri diferite de dezvoltare și complementaritate inter-ramur ă a specializ ărilor
productive determin ă o accentuare a decalajelor în lips a unor politici redistributive. În
plus, chiar dac ă acceptăm că pe termen lung rezultatul posibil ar putea fi convergen ța (a
se vedea mai sus), ritmul accelerat al integr ării și cumularea proceselor de adâncire cu
cele de extindere pe fondul manifest ării disparit ăților ce caracterizeaz ă spațiul european,
generează pe termen scurt importante riscuri de d ezintegrare care pot întârzia realizarea
obiectivelor generale ale integr ării sau chiar pot pune în pericol însu și procesul de
integrare. Din acest motiv, europenii au adoptat, în baza tratatelor, o serie larg ă de
măsuri de integrare pozitiv ă pentru stimularea mobilit ății factorilor și
redistribuirea avantajelor integr ării în favoarea regiunilor slab dezvoltate . Politica
prin care Uniunea urm ărește diminuarea decalajelor de dezvoltare, numit ă politică de
coeziune, a prins contur clar la sfâr șitul deceniului 9, iar coeziunea devenit un obiectiv
fundamental al integr ării prin Tratatul de la Maastricht.
Conform art.2 al tratatului, Comunitatea î și propune „ să promoveze o dezvoltare
armonioas ă și echilibrat ă a activităților economice în întreaga Comunitate, […] un grad
înalt de convergen ță a performan țelor economice, […] coeziunea economic ă și socială și
solidaritatea între statele membre ”. Ea urm ărește, în special, „ reducerea diferen țelor
dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni și ridicarea nivelului regiunilor
defavorizate, inclusiv a zonelor rurale ” (art. 130 A). Institu ționalizarea coeziunii ca
principiu de integrare s-a realizat îns ă prin art. 130 B. Tratatul prevede c ă „statele
membre î și conduc politica economic ă și o coordoneaz ă astfel încât s ă atingă și
obiectivele prev ăzute în articolul 130 A. Formularea și implementarea politicilor și
acțiunilor Comunit ății, precum și realizarea pie ței interne țin cont de obiectivele
prevăzute în articolul 130 A și contribuie la îndeplinirea lor ”. Se poate constata cu
ușurință că, teoretic, strategia de integrare se subordoneaz ă obiectivului coeziunii .
Forța acestuia se explic ă prin riscurile pe care disparit ățile regionale le prezint ă pentru
realizarea uniunii monetare și, în perspectiv ă, a uniunii politice.
Pentru a r ăspunde obiectivelor tratatului privind coeziunea, Comunitatea a
dezvoltat și aplicat un ansamblu larg, extrem de elaborat (sofisticat), de m ăsuri de
integrare, rolul central revenind f ondurilor structurale. Dar, eficien ța relativ sc ăzută a
politicii structurale, a orientat strategia Comisiei c ătre compatibilizarea politicilor
comunitare cu obiectivul coeziunii . În prezent, în elaborarea și aplicarea politicilor
comunitare, integrarea dimensiunii regionale reprezint ă o condiție „sine qua non”, al ături

111de cea a dezvolt ării durabile. O astfel de abordare a strategiei de integrare pozitiv ă ne
permite s ă apreciem c ă diminuarea disparit ăților a devenit un obiectiv orizontal, un
principiu de integrare a Uniunii Europene .

3. Contribu ția politicilor comunitare la realizarea coeziunii economico-sociale
Creșterea preocup ărilor pentru „subordonare a” politicilor comunitare și
naționale obiectivului de convergen ță reală a țărilor și regiunilor țărilor membre î și
găsește argumentarea nu doar în nivelul sc ăzut de eficien ță a politicii structurale ci și în
lipsa de complementaritate între aceasta și alte politici atât la nivel comunitar, cât și la
nivel național. Spre exemplu, politica agricol ă comună (PAC) , prin sistemul pre țurilor
de interven ție, accentueaz ă dezechilibrele structurale și regionale. Studiile asupra
economiilor europene demonstreaz ă că beneficiile PAC s-au distribuit mai curând la
nivelul exploata țiilor înalt productive, din regiuni prospere. Politica de mediu impune o
serie de constrângeri care sunt greu suportate de c ătre țările slab dezvoltate, limitând
posibilitatea acestora de acces la o serie de finan țări și antrenând cheltuieli importante
pentru respectarea exigen țelor de mediu. În termeni de competitivitate și creștere rezult ă
pierderi pe termen scurt și mediu care accentueaz ă decalajele. Regulile pie ței interne
impun eliminarea discrimin ărilor pe pie țele publice. Firmele mai slab competitive din
țările/regiunile slab dezv oltate nu pot face fa ță concuren ței pe o pia ță extinsă și regula
acționează, evident, în ”favoarea” marilor într eprinderi din zonele dezvoltate. Dac ă, din
perspectiva integr ării conform principiului ”unei economii de pia ță deschise, în care
concurența este liber ă” o astfel de situa ție este conform ă pieței unice, din perspectiva
principiului convergen ței, ea contribuie la accentuarea disparit ăților, atât prin efecte
directe (asupra cererii, a veniturilor, a ocup ării), cât și prin efecte induse (demultiplicarea
veniturilor, a cheltuielilor poten țiale).
De asemenea, impactul politicii regi onale comunitare asupra convergen ței este
influențat în mare m ăsură și de efectele politicilor regionale ale statelor membre . Statele
membre pot s ă susțină prin subven ții activități diverse la nivel regional, cu respectarea
art. 92 și 93 ale Tratatului. În practic ă, precizările de tratat au dus la dezvoltarea unor
ample politici regionale în toate țările. Dar, eficacitatea lor este mai mare în țările bogate,
accentuând astfel disparit ățile între economiile țărilor membre și diminuând impactul
politicii regionale comunitare asupra convergen ței. Țările sărace nu dispun de sursele de
finanțare necesare aplic ării unei politici regionale na ționale de anvergur ă. Gravitatea vine
din faptul c ă slaba competitivitate a economiilor lor genereaz ă costuri economice și
sociale ridicate prin participarea la pia ța internă, iar efectele benefice sunt reduse, mai
ales în regiunile periferice. Disparit ățile se accentueaz ă și antreneaz ă dezechilibre cu
impact negativ asupra nivelului de via ță și asupra procesului de integrare în ansamblul
său.
Rezultă din cele de mai sus, c ă politica de coeziune trebuie elaborat ă și aplicată
în așa fel încât s ă asigure coeren ța acțiunilor la nivelul tuturor politicilor comunitare și
naționale și să permită compensarea efectelor negative asupra convergen ței determinate
de constrângerile particip ării la piața unică și la uniunea monetar ă.
Cele mai importante politici comunitare cu posibil impact asupra coeziunii
sunt: politica social ă, politica privind concuren ța, politica agricol ă, politica
transporturilor, politica energiei, politica de întreprindere, politica de mediu, pia ța
internă și uniunea monetar ă. Pentru exemplificare, ne oprim aten ția în continuare asupra

112a două politici orizontale (a concuren ței și socială) și asupra unei politici sectoriale (cea
agricolă), prezentate ca studii de caz.

3.1. Politica privind concuren ța
Unul dintre cele mai importante instrumente de orientare structural ă și geografic ă
activităților economice îl constituie ajutoarele publice . Dar, pentru a elimina
distorsiunile privind concuren ța, art. 92 al Tratatului Uniunii Economice (TUE) prevede
că „sunt incompatibile cu pia ța comună ajutoarele acordate de state sau cele acordate
sub orice form ă prin intermediul resurselor statului care distorsioneaz ă sau amenin ță cu
distorsionarea concuren ței prin favorizarea anumitor întreprinderi sau produc ții, în
măsura în care afecteaz ă schimburile comerciale între statele membre”. Tratatul
integreaz ă însă obiectivul coeziunii prin excep țiile de la art. 92 . Conform acestuia,
sunt compatibile cu pia ța comună:
9 „ajutoarele destinate dezvolt ării economice ajutoarelor cu un nivel de trai
anormal de sc ăzut sau caracterizate de un nivel grav al șomajului” (paragraf 3, pct. a) și
9 „ajutoarele destinate s ă faciliteze dezvoltarea anumitor activit ăți sau a
anumitor regiuni economice, dac ă nu altereaz ă condițiile schimburilor comerciale într-o
măsură contrară interesului comun” (paragraf 3, pct. c).
Comparând cu zonarea politicii st ructurale regionale, se constat ă că regiunile de
tip „a” sunt regiunile NUTS II ( cu un PIB/loc mai mic de 75% din media comunitar ă),
respectiv regiunile de obiectiv 1 , iar regiunile de tip „c” sunt în general regiuni NUTS III,
(regiuni de obiectiv 2) și acoperă maxim 50% din popula ția neacoperit ă de regiunile tip
a. Rezultă, prin urmare, c ă politica privind concuren ța are dimensiune regional ă și
compatibilitatea celor dou ă politici se asigur ă prin coeren ța sistemelor zonale .
Pentru a ameliora contribu ția acestei politici la realizarea coeziunii în condi țiile
limitării distorsiunilor pe care le produc întotdeauna ajutoarele publice, procedura
comunitar ă presupune:
9 concentrarea regional ă, cu tendin ță de reducere (57,6% din ajutoarele
publice se acord ă pentru regiunile de tip „a” și „c”, față de aproximativ 50% în anii ’90-
’92); regiunile eligibile sunt aprobate de c ătre Comisie, la propunerea statelor,
urmărindu-se asigurarea echilibrului între importan ța distorsiunilor și avantajele în planul
dezvoltării regionale;
9 plafonarea comunitar ă a ajutoarelor, cu tendin ță de reducere (46,7%
din popula ția comunitar ă în 1999, fa ță de 42,7% în 2001); nivelul global al ajutoarelor
publice este mai ridicat decât în 1996-1998, dar în sc ădere (226€/loc în 99/01, 251€/loc în
97/99, 147€/loc în 96/97);
9 plafonarea na țională (ca procent din popula ție), în func ție de situa ția
socio-economic ă relativă a regiunilor (Portugalia, Grecia și Irlanda sunt acoperite în
totalitate, Spania în propor ție de 76%, Danemarca, Suedia și Olanda în propor ție de 20%;
majoritatea țărilor membre au rate de acoperire cuprinse între 35% și 49%);
9 plafonarea intensit ății ajutoarelor pe întreprindere.
De asemenea, nivelul ajutoarelor este diferen țiat pe tipuri de regiuni, în func ție de
dificultățile de restructurare pe care le întâmpin ă acestea și de gravitatea șomajului.
Dar, impactul politicii concuren ței asupra coeziunii r ămâne limitat . Dincolo
de tendin ța general ă de diminuare a ajutoarelor publice (din dorin ța diminu ării
distorsiunilor în func ționarea pie ței interne), nivelul ajutoarelor este mai sc ăzut în țările

113mai sărace ale Uniunii. Acestea au o capacitate relativ redus ă de a utiliza plafoanele
comunitare (40% în Spania, Irlanda, fa ță de 60-70% în Belgia, Germania). Între statele
membre se men țin disparit ăți importante în ce prive ște ajutoarele publice (3:1), în
defavoarea obiectivului coeziunii: țările de coeziune (11% din PIB) reprezint ă 10% din
ajutoarele pentru industrie (2001), în timp ce Germania, Fran ța, Regatul Unit și Italia
(72% din PIB) reprezint ă 76% din totalul ajutoarelor publice; ajutorul pe locuitor în
regiunile din țările de coeziune este de 6-30% din cel acordat în Italia.
Din cele de mai sus, rezult ă că politica privind concuren ța este elaborat ă și
aplicată pentru a veni în sprijinul politicii de coeziune . Realitatea relev ă însă o serie de
limite ce pot fi dep ășite prin :
9 accentuarea dimensiunii regionale , pentru limitarea teritorial ă a
distorsiunilor și susținerea efortului de de zvoltare a regiunilor s ărace și de adaptare a
acestora la evolu țiile comunitare;
9 ameliorarea coeren ței între criteriile de stabilire a zonelor eligibile celor
două politici și între instrumentele și măsurile adoptate ;
9 controlul strict al ajutoarelor publice – ca un complement obligatoriu al
politicii regionale (aplicarea riguroas ă a criteriilor de eligibilitate regional ă);
9 o concentrare tematic ă mai eficace (spre domenii și factori de
competitivitate ce permit atinger ea obiectivelor de la Lisabona);
9 reconsiderarea echilibrului între interven ție și piață, stimulând orientarea
spre alte surse de finan țare (creșterea rolului pie ței, stimularea eficien ței economice,
responsabilizarea firmelor și actorilor locali, înt ărirea disciplinei financiare, cre șterea
gradului de implicare a BEI);
9 ameliorarea condi țiilor de integrare negativ ă (de aplicare a libert ăților de
circulație în așa fel încât s ă crească rolul pieței interne în realizarea coeziunii).
3.2. Politica social ă
Politicii sociale îi revine un rol esen țial în diminuarea disparităților sociale
regionale, mult mai ridicate în UE decât cele economice și teritoriale, și cu importante
riscuri privind crearea Spa țiului Social European: rata șomajului variază între 3% și
24%; proporția tinerilor de 19-22 ani care urmeaz ă o formă de învățământ este de 60%
în Austria fa ță de 41% în Irlanda, iar rata celor cu studii superioare variază între 31%
și
10%; în statele mai pu țin avansate doar 9,6% din ocupații sunt de mai pu țin de un an ,
față de 23,3% în cele avansate (ca indicator al dinamicii pie ței muncii).
Analiza programelor comun itare privind ocuparea și mobilitatea muncii relev ă că
politica social ă are o dimensiune regional ă implicită (prin: măsuri active și preventive în
favoarea șomerilor și inactivilor; m ăsuri privind crearea de locuri de munc ă și stimularea
spiritului de întreprindere; dezvoltarea capitalului uman; educa ția și formarea continu ă;
crearea capacit ății de a face fa ță schimbărilor și de adaptare la dinamica pie ței muncii) și
o dimensiune regional ă explicită (prin acțiuni vizând diminuarea disparit ăților regionale
în materie de ocupare, dezvoltarea regiunilo r mai slab dezvoltate, stimularea mobilit ății
intra-comunitare).
Fondul Social European (FSE), princi palul instrument financiar al politicii
sociale, face parte din categoria fondurilor structurale și intervine la nivelul ambelor
obiective regionale ale politicii structurale: obiectivul 1 – dezvoltarea și ajustarea
structural ă a regiunilor mai pu țin dezvoltate și obiectivul 2 – reconversia economic ă și

114socială a zonelor aflate în dificultate structural ă. Prin obiectivul 3 (adaptarea și
modernizarea politicilor și sistemelor de educa ție, formare și ocupare), obiectiv ce nu are
dimensiune regional ă, FSE sus ține acțiuni privind: promovarea politicilor active pe pia ța
muncii pentru combaterea șomajului; promovarea accesibilit ății pe pia ța muncii;
creșterea șanselor de ocupare prin sistemul de educa ție și formare continu ă; promovarea
măsurilor pentru facilitarea adapt ării la transform ările economice și sociale; promovarea
egalității șanselor. Având în vedere c ă cele mai mari dificult ăți de ocupare, formare
profesional ă și reconversie se reg ăsesc în regiunile slab dezvoltate, aceste categorii de
măsuri vin în mod natural în sprijinul politic ii regionale. În plus, pentru a garanta
integrarea dimensiunii regionale, acquis – ul comunitar prevede c ă orice program prin
obiectivul 3 poate fi aplicat doar dac ă nu prejudiciaz ă principiul coeziunii.
În baza celor de mai sus, putem spune c ă politica social ă oferă un exemplu de
compatibilitate cu politica de coeziune . Prin modul în care este conceput ă și aplicată,
politica social ă este chemat ă să contribuie la realizarea coeziunii sociale, conform
obiectivului strategic stabilit la Lisabona : „dezvoltarea unei economii a cunoa șterii,
cea mai competitiv ă și mai dinamic ă a lumii, capabil ă să asigure o cre ștere economic ă
durabilă, însoțită de o ameliorare cantitativ ă și calitativ ă a ocupării și un grad ridicat de
coeziune social ă”.

3.3. Politica agricol ă
Prin Tratatul Pie ței Comune, politica agricol ă avea drept scop să asigure creșterea
productivit ății, stabilizarea pie țelor, un nivel de via ță echitabil pentru popula ția
agricolă, securitatea aprovizion ării și prețuri rezonabile pentru cump ărători.
Textul tratatului nu face referire clar ă la aspectele regionale, dar art. 39(2)
prevede c ă ”în elaborarea politicii agricole comune și a metodelor specifice […] se iau în
considerare: caracterul particular al activit ăților agricole ce rezult ă din structura social ă
a agriculturii și din dezacordurile structurale între regiuni ; necesitatea de a adopta
gradual ajust ările necesare și faptul c ă agricultura constituie un sector strâns legat de
ansamblul economiei ”. În plus, Conferin ța de la Stressa (1958)5 stabilea c ă politica
agricolă comună trebuia s ă asigure dezvoltarea economic ă echilibrat ă și menținerea
sistemului de exploata ție familial ă. Condiționarea obiectivelor de luarea în calcul a
fragilității structurale și regionale a regiunilor rurale și a dificult ăților de adaptare la
condițiile pieței interne relev ă preocuparea europenilor pentru dezvoltarea echilibrat ă a
spațiului comunitar.
Cu toate acestea, instrumentele PAC și aplicarea acestora nu au venit în sprijinul
strategiei de dezvoltare echilibrat ă a Uniunii; mai mult chiar, ele au stimulat accentuarea
decalajelor de dezvoltare. Sistemul de interven ție este dominat de piețele comune
organizate (90% din bugetul pentru agricultur ă), respectiv de reglementarea pie țelor prin
Fondul European de Orientare și Garantare Agricol ă, secțiunea Garantare (FEOGA-G).
Principalul instru ment de interven ție este pre țul garantat (70% din pie țe), la început, și
pentru mare parte dintre pie țe, acordat necondi ționat (pentru cantit ăți nelimitate). Treptat,
pe măsura amplific ării crizelor agro-bugetare, pie țele cu garantare maxim ă au cedat locul
celor cu interven ții condiționale, prin introducerea unor criterii de garantare: limitarea în
timp și spațiu, standarde de calitate, cantit ăți maxim garantate. Complementar pie țelor
organizate, sistem promovat sub denumirea de „pilon 1”, PAC presupune și un ansamblu

5 Conferin ță la care s-au stabilit liniile directoare și instrumentele politicii agricole comune (PAC).

115de intervenții structurale – pilonul 2 (m ăsuri de dezvoltare rural ă – 10% din buget),
finanțate prin Fondul European de Orientare și Garantare Agricol ă, secțiunea Orientare
(FEOGA-O). Reformele din 1992, 1999 și 2003, au consolidat pilonul 2, pe fondul
reducerii gradului general de interven ție în agricultur ă (de la 0,57 din PIB în 90/92 la
0,47% din PIB în 00/02), al diminu ării prețului garantat (aproximativ 75% medie
comunitar ă față de 1990) și al extinderii pl ăților directe pe venit sau pe activ agricol.
Dar, rolul predominant în politica agricol ă revine înc ă intervențiilor ce leag ă nivelul
finanțării de productivitate sau de dimensiunea economic ă a exploata ției.
Deși prezentarea de mai sus este extrem de sintetic ă, ea permite în țelegerea
observațiilor ce rezult ă prin analiza politicii agri cole din perspectiva corel ării ei cu
obiectivul coeziunii :
9 prețul garantat a contribuit la sus ținerea dualismului structural
agricol , dezavantajos obiectivului coeziunii, dar avantajos din punct de vedere al
rentabilității agricole;
9 atât finan țarea prin pre ț, cât și cea prin subven ții directe pe activ
agricol (suprafa ță, lucrător, cap animal) au favorizat fermele de mari dimensiuni ; în
2001, 5% din exploata ții, toate de mari dimensiuni (din sectoarele cereale și creșterea
animalelor), au absorbit peste 50% din pl ățile directe; prin avantajarea exploata țiilor
medii și mari, productive, sistemul a accentuat decalajele regionale, având în vedere c ă
dimensiunea medie a exploata țiilor este mai ridicat ă în țările și în regiunile dezvoltate ale
Uniunii;
9 diminuarea general ă a gradului de interven ție a determinat o
repartizare mai echitabil ă a finan țării PAC între regiuni, cu impact favorabil
asupra reducerii decalajelor (pierderea relativ ă de venit este mai mare pentru
exploatațiile productive și regiunile dezvoltate);
9 extinderea utiliz ării plăților directe schimbă fluxurile transferurilor de
venit în favoarea consumatorilor cu venituri reduse (avantaje în planul coeziunii sociale), dar nu vine în mod real în sprijinul coeziuni i; repartizarea beneficiilor PAC, apreciate
ca nivel al subven țiilor pentru produc ție pe Unitate de Munc ă Anuală nu s-a modificat
esențial după 1992 (decalajele de finan țare prin subven ții s-au accentuat în favoarea
exploatațiilor de peste 100 UDE și a celor de 40-100 UDE); efectul se datoreaz ă alocării
plăților directe în func ție de dimensiunea economic ă a exploata ț
iei, limitându-se astfel
impactul benefic al diminu ării prețurilor;
9 reformele PAC au condus la interven ția FEOGA-G în ac țiunile
Obiectivului 1 (împreun ă cu FEOGA-O asigur ă peste 50% din ac țiunile comunitare în
regiunile de tip 1) contribuind la apropierea celor dou ă politici .
Reforma din 2003 a ac ționat cu mai mult ă fermitate în direc ția
complementarit ății politicilor agricol ă și regional ă: se reduce rolul pre țului garantat;
scad ajutoarele directe pentru marile exploata ții (reducere progresiv ă, pe măsura creșterii
dimensiunii exploata ției); se decupleaz ă plățile directe de produc ție, prin introducerea
plății unice pe exploata ție, condiționată de respectarea unor standarde de mediu și de
securitate alimentar ă; este consolidat pilonul 2, prin transferul financiar dinspre pilonul 1,
sumele adi ționale alocându-se în baza criteriilor politicii structurale. Astfel, ea asigur ă o
ameliorare a integr ării obiectivelor coeziunii, dar impactul risc ă să fie limitat deoarece
reducerile pl ăților directe sunt moderate, iar decuplarea este par țială (plata unic ă se
stabilește în func ție de performan țele anterioare ale fermelor).

116Pe ansamblu, putem aprecia c ă politica agricol ă comună este departe de a
răspunde obiectivului coeziunii. Chiar dac ă PAC a avut un rol pozitiv în ameliorarea
veniturilor agricole și în dezvoltarea zonelor rurale, modul concret de aplicare a stimulat
accentuarea decalajelor agricole regionale, pe fondul diminu ării celor între statele
membre. Începând cu reforma din 1992, s-a încercat adaptarea PAC la obiectivul
coeziunii și creșterea coeren ței celor dou ă politici, dar complementaritatea acestora este
încă redusă. În consecin ță, se impun m ăsuri mai ferme de adaptare a sistemului de
intervenție prin politica agricol ă la obiectivul coeziunii și al dezvolt ării rurale prin m ăsuri
vizând diversificarea activit ăților, a serviciilor pentru agricultur ă, constituirea de re țele,
promovarea parteneriatelor și a proceselor de integrare orizontal ă și verticală a producției,
formarea profesional ă, dezvoltarea tehnologic ă, protecția mediului, ameliorarea
competitivit ății, măsuri care reprezint ă în prezent, din totalul finan țărilor, doar 10%.
Treptat, politica agricol ă ar putea fi integrat ă celei structurale prin corelarea sistemelor de
intervenție, în contextul cre șterii rolului mecanismelor pie ței.

Concluzie
Noua etap ă a extinderii Uniunii Europene va accentua disparit ățile economice,
sociale și teritoriale, cu importante riscuri privind stabilitatea și perspectivele procesului
de integrare. Având în vedere limitele bugetare comunitare și efectele poten țiale relativ
modeste ale politicii structurale, ob ținerea unui impact favorabil asupra convergen ței este
condiționată de generarea unor sinergii în direc ția coeziunii. În prezent, politicile
comunitare, de și au inclus ă dimensiunea regional ă, nu reflect ă o adaptare eficace la
obiectivul convergen ței și limiteaz ă, în general, efectele politicii de coeziune. Strategia de
integrare va trebui s ă asigure o coeren ță a politicilor na ționale și comunitare în scopul
dezvoltării echilibrate a spa țiului comunitar. O astfel de exigen ță se încadreaz ă, de altfel,
în prioritatea acordat ă de Uniune integr ării durabilit ății în politicile economice. Asta ar
însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” – creștere economic ă, coeziune social ă, protecția mediului, posibil de ob ținut într-un spa țiu
de integrare ca cel european doar în condi ții de convergen ță structural ă regională.

Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor

1. Cum au evoluat disparit ățile intra-comunitare în procesul de integrare
europeană?
2. De ce putem considera coeziunea ca principiu de integrare;
reglement ări ale tratatelor
3. În ce m ăsură politicile agricol ă, socială, de concuren ță sunt
complementare obiectivului coeziunii; ce m ăsuri de reformare ar putea fi adoptate

Temă pentru studiu individual
Analizați evoluția diparit ăților în cadrul Uniunii Europene în contextul
aderării noilor țări din Europa Central ă și de Est.

117Modulul 5 Dezvoltare durabil ă în UE

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea European ă a adoptat primul program
de acțiune pentru protec ția mediului. De la o abordare sectorial ă, europenii au trecut la
elaborarea de strategii de dezvoltare durabil ă, integrând mediul în toate componentele
politicilor comunitare; Uniunea a adoptat pest e 200 de acte legislative, a dezvoltat un
sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea și inovarea tehnologic ă
pentru a g ăsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pie țe, a încercat s ă acționeze la
nivelul comportamentelor de consum și de produc ție (apreciate ast ăzi ca factor cheie
determinant al degrad ării sistematice a mediului și a eco-sistemelor), s-a implicat activ în
acțiunea la nivel global în direc ția reorient ării politicilor economice c ătre o dezvoltare
durabilă în toate țările lumii.

Modulul 6 analizeaz ă argumentele teoretice ale modelului dezvolt ării durabile și explică
modul în care „durabilitatea” a fost integrat ă în politicile comunitare, devenind
principiu orizontal de integrare. La final sunt prezentate o serie de scheme privind
politica de mediu și politica social ă, cele dou ă dimensiuni ale dezvolt ării durabile,
complementare dimensiunii economice și dezvoltării convergente, echilibrate a spa țiului
intra-comunitar.
Modulul presupune 4 ore de studiu.

Introducere
Strategia european ă de dezvoltare durabil ă își are fundamentarea juridic ă în
articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform c ăruia țările membre î și propun
ca obiective comune ”promovarea unei dezvolt ări armonioase și echilibrate a
activităților economice în ansamblul Comunit ății, o creștere durabil ă și non-infla ționistă
respectând mediul, un grad ridicat de convergen ță a performan țelor economice, un nivel
ridicat de ocupare și de protec ție socială, creșterea nivelului și a calității vieții,
coeziunea economico-social ă și solidaritatea între statele membre” . Definirea în acest
mod a scopului constituirii și funcționării Comunit ății a presupus renun țarea la modelul
liberal neo-clasic a șezat la baza metodei comunitare în construc ția european ă, prin
adăugarea de obiective specifice modelului dezvolt ării durabile: protec ție socială,
convergen ța performan țelor economice, protec ția mediului, coeziunea economic ă și
socială, solidaritatea.
Conceptul de dezvoltare durabil ă a fost dezvoltat prin contribu ția Comisiei Mondiale
asupra Mediului și Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 și înseamn ă, în esență: „a
răspunde nevoilor actuale f ără a compromite șansa genera țiilor viitoare de a- și satisface
propriile lor nevoi” . În anii urm ători, conceptul de durabilitate a fost însu șit de ecologi ști,
economiști, sociologi de manier ă diferită, specific ă, fără un efort de integrare a
principiilor și obiectivelor. Inclusiv la nivel institu țional, aspectele dezvolt ării durabile au
fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilateral ă. Cinci ani
mai târziu, în 1992, Conferin ța Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvoltării (CNUED)
de la Rio De Janeiro, împreun ă cu modific ările în Tratatul Comunit ăților Europene aduse
la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea c ătre
o dezvoltare durabil ă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrat ă a

118protecției mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale și economice în
toate politicile europene.

5.1.Argumentele doctrinare ale teoriei dezvolt ării durabile

Din punct de vedere doctrinar, r ădăcinile teoriei dezvolt ării durabile se g ăsesc în
economia bun ăstării și în economia social ă de piață.
Economia bun ăstării are la baz ă distincția între costurile private și costurile
sociale sau între productivitatea marginal ă privată și productivitatea marginal ă socială
(Arthur Cecil Pigou). Diferen ța ține de impactul pe care o activitate economic ă îl produce
asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de produc ție
asupra unui agent din afara tranzac ției, exterior pie ței respective. Efectul este numit
externalitate (efect extern) și poate fi pozitiv sau negativ, dup ă cum produce utilitate sau
dezutilitate. Externalit ățile depind de natura activit ăților și de mediul (economic, social,
cultural, ecologic) în care acestea se desf ășoară. Teoria distinge între externalit ăți
individualizabile (neoclasice), atunci când se poate stabili asupra c ăror terți se transmit
efectele externe, și externalit ăți colective, atunci când efectele sunt transmise asupra
mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte, ele trebuiesc
internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social1.
Un alt concept cheie, folosit atât în economia bun ăstării, cât și în economia
socială de piață, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în
care bunăstarea unuia nu poate fi crescut ă decât prin diminuarea bun ăstării altuia.
Intervine aici o anume doctrin ă politică și o anume paradigm ă despre organizarea
societăților umane, sintetizat ă prin definirea ca obiectiv al organiz ării sociale a
maximizării bunăstării tuturor consumatorilor. Cum bun ăstarea social ă totală
(determinat ă de societate pe criterii politice) nu este o simpl ă sumă de bunăstări
individuale (determinate și optimizate prin pie țele libere), problema este de a afla în ce
măsură alocarea factorilor de produc ție prin mecanismele concuren ței asigură sau nu
atingerea optimului paretian. Dac ă luăm în calcul externalit ățile, imperfec țiunile pie ței,
efectele non-economice ale pie țelor libere, rezult ă că nu este suficient s ă creezi o
structură maxim eficient ă a produc ției pentru a optimiza bun ăstarea social ă. Politica
economic ă are rolul, prin urmare, de a îmbina eficien ța sistemului economiei de pia ță cu
obiective non-economice (solidaritate, co eziune, echitate) – ca valori specifice
progresului social.
Modelul de produc ție și de consum ce caracterizeaz ă societatea contemporan ă este
apreciat ca non-durabil, pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de
principiul eficien ței și axat pe valori materiale, cantitativiste, modelul a promovat un
comportament pe termen scurt, având drept rezultate primare utilizarea excesiv ă a
resurselor naturale, accentuarea disparit ăților sociale și creșterea decalajelor de
dezvoltare între na țiuni. Externalit ățile negative (epuizarea resurselor, reducerea
biodiversit ății, poluarea, s ărăcia, alienarea social ă, inechitatea, decalajele de
dezvoltare) au m ărit în permanen ță costurile sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan
internațional. În plus, impactul asupra bun ăstării sociale nu trebuie privit doar la
timpul prezent ci și în raport cu bun ăstarea social ă a generațiilor de mâine, men ținerea

1 Pohoață, I, (2000), p.208

119tendințelor actuale în produc ție și consum riscând s ă compromit ă șansele genera țiilor
viitoare de a- și satisface nevoile.
Conștientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jum ătate a
deceniului nou ă, o amplă mișcare de cooperare la nivel interna țional, dar în special la
nivel european, pentru integrarea principiului durabilit ății în politicile economice .
Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ” triunghiului
magic” – cre ștere economic ă, coeziune social ă, protecția mediului.
Politicile economice tradi ționale pun accentul pe stabilitatea macroeconomic ă și
pe funcționarea pie țelor. Externalit ățile sociale și cele ecologice, cu impact negativ
asupra produsului marginal social dar și a eficacit ății economice, î și găsesc explica ția
tocmai în slaba integrare a dimensiunilor social ă și ecologic ă în obiectivele politicilor
macroeconomice. Este adev ărat că au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul
politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de pia ță, în adoptarea și chiar în
aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, pân ă
nu demult, într-o concep ție sectorial ă.
Adoptarea principiului durabilit ății cere ca toate politicile s ă fie elaborate și
aplicate în func ție de impactul economic, social și de mediu. În plus, interna ționalizarea
economiilor ridic ă o serie de exigen țe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile
interne, ci și în relațiile de cooperare extern ă. Prin urmare, din perspectiva acestei
abordări integrate, este de dorit ca durabilitatea s ă devină un catalizator al deciziilor
politice interne și externe, al ac țiunilor economice și al opiniei publice pentru a promova
atât noi reforme structurale, institu ționale, cât și modificarea comportamentelor de
producție și de consum.
Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurat ă coerența între
cele trei coordonate – creștere economic ă, coeziune social ă și protecția mediului –
apreciate clasic drept op țiuni contradictorii: urm ărirea coeziunii sociale presupune o
politică de redistribuire a ven iturilor, care limiteaz ă sursele cre șterii; protec ția mediului
presupune adoptarea unor m ăsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale și a
tehnologiilor, producând distorsiuni în aloc area factorilor pe criterii de eficien ță
economic ă. A concilia între cele trei coordonate ale dezvolt ării durabile ar însemna: o
creștere economic ă asigurând premisele progresului social și protecției mediului; o
politică socială stimulativ ă pentru cre șterea economic ă; o politic ă de mediu axat ă pe
instrumentele specifice economiei de pia ță, concomitent eficace și economic ă.
În al doilea rând, aplicarea principiului dezvolt ării durabile ar presupune
adoptarea unor reforme structurale și instituționale care s ă permită coerența internă
și externă a politicilor și asigurarea convergen ței obiectivelor economice, sociale și
politice din cadrul unui proiect. Cele mai importante m ăsuri ce ar trebui luate în aceast ă
direcție sunt: reglementarea unui sistem de instrumente economice care s ă asigure
integrarea obiectivelor sociale și de protec ție a mediului în politicile economice (prețuri,
drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subven ții, acorduri
negociabile); reconsiderarea procesului decizional , pentru a permite o larg ă participare a
societății civile și a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea și dezvoltarea unui
sistem de informare asupra consecin țelor unor politici și acțiuni pentru a facilita
inversarea tendin țelor actuale, non-durabile; dezvoltarea pie țelor bunurilor publice și a
bunurilor și serviciilor ecologice ; dezvoltarea cercet ării în direcția tehnologiilor, folosind
mai puține resurse naturale, mai pu țin poluante, cu riscuri reduse pentru mediu și pentru

120individ; dezvoltarea unui sistem de educa ție și de formare/comunicare care să creeze
premisele unui dialog social, a unui proces decizional transparent în condi țiile unei
responsabilit ăți individuale și colective și a unei evolu ții spre durabilitate în
comportamentele de consum și de produc ție; aplicarea orizontal ă a criteriilor
durabilității, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori
care să permită o evaluare periodic ă, eficace a durabilit ății politicilor și acțiunilor.
În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economic ă și coeziunea
socială într-o astfel de viziune pe termen lung și-a făcut loc treptat, momentul decisiv
fiind Tratatul de la Amsterdam (a se vedea mai jos). Din acel moment, în elaborarea
strategiilor de mediu, a diverselor programe specifice sau complementare și în aplicarea
acestora, principiul cheie a devenit cel al integr ării. Aplicarea principiului nu a fost îns ă
consecvent ă până la programul al șaselea de ac țiune pentru mediu și adoptarea în 2001
de către Consiliul European de la Göteborg a „Strategiei de dezvoltare durabil ă a UE”
care a confirmat, probabil pentru urm ătoarele decenii, schema central ă a acțiunii
comunitare: mediul, ca al treilea pilon al ături de cel economic și social. De altfel,
Tratatul Constitu țional a înt ărit această orientare prin articolul II-97, conform c ăruia „Un
nivel ridicat de protec ție și de ameliorare a calit ății mediului trebuiesc integrate în
politicile Uniunii și realizate conform principiului dezvolt ării durabile”2.

5.2. Drumul european c ătre Strategia de de zvoltare durabil ă. Aplicarea
principiului integr ării

Principiul integr ării ecologice are la baz ă ideea c ă o politic ă sectorial ă în
domeniul protec ției mediului nu este suficient ă pentru a asigura condi țiile unei dezvolt ări
durabile3 și este în mare parte un produs al experien ței țărilor membre în aplicarea
primelor 3 programe de ac țiune pentru mediu4. Programul 4, lansat în 1987, enun ță
principiul, dar abordarea a r ămas predominat sectorial ă și lipsită de o viziune strategic ă
pe termen lung. Momentul de ruptur ă clară cu o astfel de abordare a venit abia dup ă
Tratatul de la Amsterdam. În baza tratatului, Consiliul European de la Luxemburg din 1997 recuno ștea necesitatea integr ării considerentelor de mediu în celelalte politici
europene și a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.
Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentru
integrare” [COM(98) 333]. În esen ță, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru
integrarea obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanism de evaluare de mediu),
elaborarea de strategii de ac țiune în sectoarele cu impact important asupra mediului,
identificarea unor indicatori de performan ță și aplicarea unor proceduri de evaluare a
strategiilor în direc ția dezvolt ării durabile. Documentul includea, de asemenea, solicitarea
făcută Consiliului European de a examina pe riodic integrarea mediului în politicile
sectoriale cheie.
Cele mai importante momente care au urmat în direc ția aplicării obiectivelor de
mediu conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam și parteneriatului pentru
integrare au fost:

2 Traité établissant une Const itution pour l'Europe (2004), p.49
3 COM(2004) 394 final, p.2
4 Axate pe o abordare vertical ă, sectorial ă a problemelor de mediu, programele de pân ă în 1992 s-au dovedit a fi mult
prea puțin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune

121- lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal,
solicitarea f ăcută anumitor forma țiuni ale Consiliului de Mini ștri, de către Consiliul
European, de a elabora strategii și programe de integrare a mediului în politicile lor
sectoriale. Au fost vizate nou ă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de
complementaritate cu politicile de protec ție a mediului: energie, transport, agricultur ă,
industrie, pia ță internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice și
financiare;
– adoptarea în iunie 1998 a Convenției de la Aarhus (Danemarca),
privind accesul la informa ție și participarea publicului la procesul decizional și la justiție
în materie de mediu. În principiu, Conven ția a avut rolul de a crea un context favorabil
pentru o mai bun ă transparen ță a politicilor de mediu și ameliorarea accesului la
informația de mediu, precum și de a înt ări poziția cetățeanului european în raport cu
instituțiile comunitare prin exprimarea pozi ției și prin posibilitatea de ap ărare în fa ța
încălcărilor legisla ției;
– Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei și
diverselor forma țiuni ale Consiliului s ă asigure aplicarea imediat ă a strategiilor de
integrare adoptate, odat ă ce au fost definite; Consiliul a an alizat, de asemenea, raportul de
mediu al Comisiei și evaluarea acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea
program de ac țiune și a invitat Comisia s ă elaboreze o strategie pe termen lung privind
dezvoltarea durabil ă;
– Adoptarea în 2001 de c ătre Consiliul European de la Göteborg a
Strategiei UE pentru dezvoltare durabil ă5 și adăugarea mediului la obiectivele
Strategiei de la Lisabona. În esen ță, Strategia pune accent pe necesitatea corel ării între
obiectivele economice, sociale și de mediu și pe necesitatea unor ac țiuni mai ferme și mai
eficiente de integrare a mediului în politicile sectoriale;
– instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-
ante a principalelor propuneri opera ționale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului
potențial economic, social și de mediu [COM(2002) 276 final];
– adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor
indicatori de mediu [COM(2002) 524];
– adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de
acțiune pentru promovarea tehnologiilor de mediu și adăugarea dimensiunii externe
la strategia european ă de dezvoltare durabil ă6;
– intrarea în vigoare, în 2002, a celui de- al șaselea program de ac țiune
pentru mediu7, (a se vedea mai jos);
– includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a
considerentelor de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educa ție și
sănătate, politica privind protec ția consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare
și politica social ă;
– adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu și sănătate
(SCALE) , care stabile ște legătura cauzal ă între mediu și sănătate, cu centrarea politicilor
pe grupurile sociale vulner abile, în special copiii;

5 „A Sustainable Europe for a Better World: A Eur opean Union Strategy for a Sustainable Development”
6 Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un part enariat mondial pour un développement durable»
7 Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european și a Consiliului privind stabilirea celui de-al șaselea program de
acțiune comunitar ă pentru mediu, JO L 242/10.09.02

122- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiile
dezvoltării durabile în cele mai multe dintre țările membre ;
– adoptarea în 2004 a Planului de Ac țiune pentru Eco-Tehnologii
[COM(2004) 38 final] ;
– revizuirea strategiei de dezvoltare durabil ă și adoptarea în 2005 unei
declarații privind principiile dezvolt ării durabile [COM(2005) 218 final];
– publicarea de c ătre Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare
a dezvolt ării durabile (155 de indicatori grupa ți pe 3 niveluri, în func ție de obiective și
măsurile necesare aplic ării), structura ți pe 10 teme priorita re: dezvoltare economic ă,
sărăcie și excludere social ă, îmbătrânirea popula ției, sănătate public ă, schimbare
climatică și energie, modele de produc ție și de consum, gestiunea resurselor naturale,
transport, bun ă guvernare, parteneriat global8.
În toate documentele mai sus men ționate se poate constata c ă principiul integr ării
este considerat cel mai important principiu opera țional în institu ționalizarea și aplicarea
politicii europene de mediu și a strategiei de dezvoltare durabil ă. Documentele pun
accent pe necesitatea aplic ării principiului în toate politicile și la toate nivelurile,
urmărindu-se consecvent, atât pe vertical ă (între nivelurile de decizie), cât și pe orizontal ă
(între politici) a unei corel ări cât mai eficiente a celor trei categorii de obiective:
economice, sociale și de mediu. Aplicarea lui în practic ă a urmat dou ă axe strategice. Pe
de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu în alte politici sectoriale și, pe
de altă parte, a urm ărit asigurarea coeren ței între obiectivele de mediu, economice și
sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabil ă, prin urm ătoarele principii și acțiuni:
– concilierea între condi țiile creșterii economice și exigențele sociale și de mediu ,
prin: disocierea cre șterii de utilizarea resurselor, crearea pie țelor competitive pentru
bunuri și servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de interven ție bazate pe
reglementare și cele pe pia ță; creșterea eficien ței și echității în aplicarea sistemelor de
intervenție; consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condi țiile menținerii
unui echilibru între eficacitate și echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare;
– integrarea gradual ă a considerentelor sociale și de mediu în deciziile și
comportamentele de produc ție și de consum . Exigențele dezvolt ării durabile nu pot pune
în pericol competitivitatea economiilor europene. Interna ționalizarea costurilor externe
trebuie să se produc ă gradual și în baza principiului egalit ății de tratament, pentru a nu
produce distorsiuni în mecanismele pie ței și pentru a permite adaptarea strategiilor de
întreprindere la noile constrângeri;
– asigurarea coeren ței ansamblului politicilor economice prin definirea
strategiilor și coordonarea ac țiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie s ă-și
stabileasc ă drept prioritate dezvoltarea durabil ă. Complexitatea structurilor comunitare de
decizie și numărul mare de politici comunitare cu implica ții concomitent economice,
politice și de mediu oblig ă însă la o abordare intersectorial ă globală, în așa fel încât s ă se
asigure maxim de eficien ță în introducerea principiului durabilit ății, iar progresele într-un
domeniu s ă nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea și-a fixat
următoarele coordonate ale politicilor sectoriale : limitarea schimb ării climatice și
utilizarea unor energii și tehnologii mai curate; limi tarea riscurilor pentru s ănătatea

8 Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateur s de développement durable pour suivre la mise en
oeuvre de la stratégie de développement durable de l'UE »

123publică; gestionarea resurselor de o manier ă mai responsabil ă; ameliorarea sistemelor de
transport și de amenajare a teritoriului; lupta împotriva s ărăciei și a excluderii sociale;
încetinirea tendin ței de îmbătrânire a popula ției;
– dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel interna țional care să faciliteze
și să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea țărilor sărace ale lumii, s ă asigure
cadrul pentru aplicarea eficient ă a principiul durabilit ății și pentru un mediu loial în
competiția internațională;
– aplicarea principiului eficacit ății asupra procedurilor de integrare a
dimensiunii mediu în politicile economice și sociale . Principiul cere ca efectele benefice
ale aplicării durabilit ății să fie mai importante decât costurile antrenate;
– instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utiliz ării și eficacit ății
instrumentelor de integrare a politicilor economice, sociale și de mediu, din perspectiva
dezvoltării durabile . Sistemul va servi în evaluarea costurilor și beneficiilor economice,
sociale și ecologice ale unei ac țiuni, atât în interiorul, cât și în exteriorul Comunit ății.
– instituirea unui sistem de supraveghere multilateral ă a reformelor structurale în
domeniul dezvolt ării durabile la nivelul tuturor institu țiilor europene și prin antrenarea
unor largi dezbateri la nivelul opiniei publice.
Din cele prezentate, rezult ă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabil ă,
marcheaz ă debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în
primul rând într-un plus de coeren ță prin aplicarea orizontal ă a unor principii, cel al
integrării considerentelor de mediu fiind unul prioritar.
Nu trebuie omis îns ă faptul c ă dezvoltarea durabil ă trebuie raportat ă și la
considerentele sociale, de și abordarea la nivel european este mai curând una sectorial ă.
Procesul de integrare european ă este caracterizat de o r ămânere în urm ă a dimensiunii
sociale fa ță de cea economic ă. Politica social ă este un domeniu al cooperarii
interguvernamentale, fiind corelat ă, după reforma structural ă din 1998, cu politica
regională. Fiecare stat î și păstrează propriul sistem de protec ție socială și nu exist ă o
armonizare a sistemelor de securitate social ă.

5. 3. Fișe de sintez ă privind politicile social ă și de mediu9

Politica social ă
În prezent, politica social ă comunitar ă are 6 orient ări strategice, stabilite la
Consiliul european de la Nisa:
– crearea de locuri de munca;
– dinamizarea pie ței muncii;
– integrarea social ă a persoanelor defavorizate;
– modernizarea sistemelor de protec ție socială;
– egalitatea între femei și bărbați;
– consolidarea cadrului social al extinderii.

A. Obiectivele generale ale politicii sociale

9 Ambele politici fac obiectul unor abord ări separate, în detaliu, în capitole distincte. (semestrul II pentru
programul de Master în Studii Europene)

124
¾ Creșterea gradului de ocupare
¾ Concilierea între criteriile performan țelor economice și cele ale bun ăstării sociale
¾ Adaptarea la progresul tehnic
¾ Gestionarea dezechilibrelor legate de îmb ătrânirea popula ției
¾ Tratamentul echitabil între b ărbați și femei
¾ Construirea unei Europe pentru cet ățeni (respectarea drepturilor fundamentale)
¾ Succesul extinderii UE
¾ Reconcilierea UEM cu principiul coeziunii economice și sociale

B. Actorii principali ai politicii sociale
¾ Instituțiile comunitare
¾ Agențiile europene: Fundația european ă pentru îmbun ătățirea condi țiilor de
muncă și de viață, Agenția european ă pentru sănătate și securitate la locul de
muncă, Observatorul european pentru rasism și xenofobie
¾ Comitetele consultative: pentru securitatea social ă a muncitorilor imigran ți,
pentru ocuparea for ței de munc ă și piața muncii
¾ Partenerii sociali: Confedera ția european ă a sindicatelor, Uniunea
angajatorilor din industrie și comerț, Centrul european pentru întreprinderi
publice
¾ Organiza ții non-guvernamentale

C. Fondul social european – instrument principal al politicii sociale
comunitare

Domeniile de interven ție
¾ Dezvoltarea și promovarea unor politici active pe pia ța muncii
¾ Promovarea unor oportunit ăți egale pentru to ți la accesul pe pia ța muncii,
în special pentru cei expu și excluderii sociale
¾ Promovarea și îmbunătățirea instruirii, educa ției și consilierii, ca parte a
politicii de formare continu ă

125¾ Promovarea unei for țe de munc ă înalt calificat ă, instruită și adaptabil ă, a
inovației și adaptabilit ății la munca în organiza ție, dezvoltarea
antreprenoriatului și facilitarea unor condi ții pentru crearea de locuri de
muncă, îmbunătățirea calific ării și folosirea poten țialului uman în
cercetare, știință și tehnologie
¾ Promovarea unor m ăsuri de îmbun ătățire a accesului și participării femeii
le piața muncii

Principiu de interven ție: co-finanțarea

Încadrarea financiar ă: prin politica structural ă, 10% din bugetul comunitar

Politica de mediu
Moment de referin ță: 1972, Conferin ța Națiunilor Unite pentru Mediu

Etapa I.
2 programe de ac țiune (73-74 și 78-82) – 11 principii:
¾ prevenirea polu ării
¾ luarea în calcul a impactului asupra mediului în orice proiect
¾ reducerea exploat ării resurselor naturale acolo unde provoac ă dezechilibre majore
¾ dezvoltarea cercet ării
¾ principiul „poluator-pl ătitor”
¾ izolarea na țională a efectelor de poluare
¾ luarea în calcul și a intereselor țărilor în curs de dezvoltare
¾ externalizarea ac țiunilor de protec ție a mediului dezvoltarea educa ției ecologice
¾ aplicarea subsidiarit ății
¾ armonizarea politicilor na ționale cu programul Comisiei

Etapa a II a
82-87: al 3-lea program:

126¾ strategie general ă de protejare a mediului și resurselor naturale, cu accent pe
prevenire în loc de control;
¾ integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare

Etapa a III a:
87-92: al 4-lea program, centrat pe integarea politicilor de mediu în politicile
sectoriale:
¾ implementarea efectiv ă a politicilor existente
¾ reglementarea impactului asupra mediului, produs de sursele de poluare
¾ îmbunătățirea accesului public la informa ția privind mediul
¾ crearea de noi locuri de munc ă

Etapa a IV a:
1992-2000: al 5-lea program- „Spre dezvoltare durabil ă”
Elemente cheie:
¾ menținerea calității vieții;
¾ menținerea accesului permanent la resursele naturale;
¾ împiedicarea degrad ării mediului ;
¾ conservarea capacit ății generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi
Principii:
¾ integrarea politicii de medi u în politicile sectoriale
¾ înlocuirea sistemelor de comand ă și control cu instrumente care împart
responsabilitatea între diver și actori
Instrumente:
¾ legislative – impunerea unor standarde de mediu, integrarea politicilor de mediu
în politicile sectoriale și de planificare teritorial ă
¾ economice – încurajarea produc ției și a utilizării produselor și tehnologiilor ca nu
afectează mediul, includerea costurilor de mediu
¾ orizontale – informa ție, educare, cercetare
¾ financiare
Sectoare țintă: industria, energia, transportul, agricultura, turismul

127Probleme de mediu:
¾ schimbările cliamtice
¾ acidificarea și calitatea aerului;
¾ mediul urban;
¾ zonele de coast ă;
¾ gestionarea de șeurilor;
¾ gestionarea resurselor de ap ă;
¾ protecția naturii și biodiversitatea

Etapa a V a:
2001-2010, al 6-lea program „Viitorul nostru, alegerea noastr ă”

¾ îmbunătățirea legisla ției de mediu existente;
¾ mai buna integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare;
¾ cooperarea cu pia ța, în baza principiilor:
– consumatorii au nevoie de informa ție (Schema european ă de eco-
etichetare);
– producătorii nu trebuie doar penaliza ți ci și premiați;
– oprirea subven țiilor publice periculoase pentru mediu;
– implicarea cet ățenilor
¾ mai bună planificare a teritoriului;
¾ schimbările climatice- stabilizarea concentra țiilor de gaze;
¾ protecția naturii și a vieții sălbatice;
¾ acțiuni pentru mediu în raport cu s ănătatea;
¾ protecția resurselor naturale;
¾ gestionarea de șeurilor;
¾ implicarea interna țională;
¾ integrarea țărilor candidate

Bibliografie:
1. R. Lipsey și K. Chrystal, Economia pozitiv ă, Editura Economic ă, București, 1999;

1282. Pohoață, Doctrine economice universale, Funda ția Academic ă ”Gh. Zane”, 1993;
3. ***, D'eveloppement durable en Europe pour un monde meilleur:strategié de l'Union
européenne en faveur de développement durable, Commission des Communautés
Européennes, Bruxelles, 2001.

Întrebări pentru verificarea cuno ștințelor
1. Explicați argumentele teoretice ale dezvolt ării durabile
2. Cum anume urm ărește Uniunea European ă să aplice durabilitatea ca
principiu de integrare?
3. Care sunt obiectivele politicii sociale comunitare și de ce crede ți că
este considerat ă o politic ă necesară asigurării dezvolt ării durabile în
UE?
4. Care sunt obiectivele politicii comunitare de mediu; aprecia ți că
programele dezvoltate pân ă în prezent, pot sus ține strategia european ă
a dezvoltării durabile?
TEME:
1. Analizați evoluția și perspectivele politicii sociale comunitare
2. Alegeți una din politicile comunitare sectoriale (agricultur ă, transporturi,
turism, energie, alte) și analizați modul în care Uniunea asigur ă aplicarea
principiului durabilit ății în elaborarea și aplicarea acesteia la nivel comunitar
și la nivelul țărilor membre.
Bibliografie recomandat ă: tratatele comunitare, legisla ția comunitar ă în domeniu,
studii și rapoarte ale Comisiei (adrese de internet: www.europa.eu.int ,
www.euractiv.com )

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU POLITICI EUROPENE Modul I. Politica regional ă a UE – elemente definitorii 1. Fișe de sintez ă privind… [628392] (ID: 628392)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU POLITICI EUROPENE Modul I. Politica regional ă a UE – elemente definitorii 1. Fișe de sintez ă privind… [628392]

Copyright Notice

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ pentru acordarea gradului didactic I Coordonator, Lect. univ. dr. Denisa Manea Candidat, Creța Albin-Ghiță Năsăud SERIA… [304114]

Ţaralunga V Conflictul [613926]

FrameworkControlObjectivesManagementGuidelinesMaturityModels4. [622800]

Regimul Răspunderii Penale A Minorului 2 [623655]

CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………….. [620596]

Programul cate hetic Hristos împărtășit copiilor , desfășurat în perioada 27 -28 august [610460]

Copyright Notice

Similar Posts