CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA URMĂRIREA PENALĂ ………. 2 1.1. Aspecte generale …………………………….. [628337]
CUPRINS
CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA URMĂRIREA PENALĂ ………. 2
1.1. Aspecte generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 2
1.2. Obiectul urmăririi penale ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3
1.3. Organele de urmărire penală ………………………….. ………………………….. ………………………. 3
1.4. Începerea urmăririi penale ………………………….. ………………………….. …………………………. 5
1.4.1. Începerea urmăririi penal e in rem. ………………………….. ………………………….. ………… 5
1.4.2 Condițiile cerute de lege pentru a se putea impune începerea urmăririi penale ……… 7
1.4.3. Începerea urmăririi penale in rem și in personam . ………………………….. ……………….. 9
1.5. Sesizarea organelor de urmărire penală ………………………….. ………………………….. ……… 10
1.5.1. Aspecte introductive ………………………….. ………………………….. …………………………. 10
1.5.2. Modurile speciale de sesizare ………………………….. ………………………….. ……………… 16
CAPITOLUL II – COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ……………… 20
2.1. Competența procurorului ………………………….. ………………………….. …………………………. 20
2.1.1 Trimiterea cauzei la organul competent ………………………….. ………………………….. … 23
2.1.2. Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul ………………………….. …. 24
2.1.3. Participarea procurorului la efectuarea urmăririi penale ………………………….. ……… 25
2.1.4. Confirmarea sau infirmarea actelor și măsurilor procesuale de către procuror …… 25
2.1.5. Efec tuarea urmăririi penale ………………………….. ………………………….. ………………… 27
2.2. Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare ………………………….. … 29
2.3. Competența organelor de cercetare penală speciale ………………………….. …………………. 31
2.4. Acte încheiate de alte organe de constatare ………………………….. ………………………….. … 33
CAPITOLUL III OBIECTUL SUPRAVEGHERII URMĂRIRII PENALE …………………….. 36
3.1. Introducere. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 36
3.2. Conducerea și supravegherea acti vității organelor de cercetare penală de către procuror.
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 37
3.3. Supravegherea exercitată de procuror în faza de urmărire penală ………………………….. . 41
3.4. Obiectul supravegherii. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 44
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 46
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 48
Pagina 2
CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA URMĂRIREA PENALĂ
1.1. Aspecte generale
După cum se cunoaște, legea procesual penală prevede normele dreptului penal ce se
pot aplica de către or ganele special desemnate de legiuitor, cu ajutorul mijloacelor adecvate și
cu respectarea garanțiilor acordate participanților la procesul penal. De asemenea, judecata
trebuie realizată doar în forma prevăzută de legea penală, potrivit adagiului nulla just itia sine
lege1.
De reținut că in faza de urmărire penală, organele judiciare adună probe, atât cu privire
la faptă cât și la făptuitor, probe ce sunt indispensabile pentru aplicarea soluțiilor legale și
temeinice în cadrul procesului penal.
În vederea începerii urmăririi penale este necesar ca organele de urmărire să aibă
cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni și să fie sesizate conform legii. Sesizarea reprezintă
punctul de plecare al urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe. Sesizarea conține
atât elementul de informare, cât și temeiul legal al activității de desfășurare.
În vreme ce potrivit reglementarii procesual penale anterioare, începând cu anul 2006,
urmărirea penală începea printr -o rezoluție2, în actuala reglementare urmărirea penală începe
prin ordonanță. Spre deosebire de Codul de procedura penală adoptat în 1968, în noua
reglementare procesual penală sunt prevăzute expre s condițiile de punere în mișcare a acțiunii
penale. Astfel, potrivit art. 15 din noul Cod de procedura penală, acțiunea penală se pune în
mișcare când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o
infracțiune3 și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare a acestui instrument procesual.
Astfel, în ceperea urmăririi penale reprezintă momentul inițial al procesului penal și are
o mare importanță, deoarece indică unul din punctele care determină durata acestuia, marchează
declanșarea procesului penal în ansamblul său, pe de o parte, iar pe de altă part e implică nașterea
unor drepturi și obligații specifice, atât pentru organele de urmărire penală, cât și pentru ceilalți
participanți la proces.
1 Nici o pedeapsă nu există în afară de lege.
2 Hotărâre luată în urma unor dezbateri colective.
3 Existent a probelor din care rezultă că o persoană a comis o infracțiune nu se confundă cu existența convingerii
depline că respectiva persoană a săvârșit infracțiunea.
Pagina 3
Precizăm că în faza de urmărire penală organele de cercetare penală nu au drept de
dispoziție absolută în ceea ce privește cursul urmăririi penale, ele fiind obligate să strângă probe
cu privire la faptă, la făptuitor și să stabilească gradul de vinovăție a acestuia.
1.2. Obiectul urmăririi penale
Arătăm că obiectul urmăririi penale, așa cum este definit în art. 285 C. pr. pen., are în
vedere activități deosebit de importante pe care le desfășoară organele de urmărire penală cum
sunt: strângerea probelor necesare cu privire la existența sau inexistența infracțiunilor,
identificarea făptuitorului, după caz, precum și stabilirea răspunderii penale a acestora.
Activitatea organelor de urmărire penală a fost întotdeauna o condiție importantă la
asigurarea legalității și ordinii de drept. De activitatea organelor de urmărire penală depind
rezultatele finale în combater ea criminalității, mai precis, asigurarea limitelor reale ale
respectării drepturilor cetățenilor și intereselor de stat.
Prin strângerea de probe se înțelege atât operațiunea de ridicare, cât și de examinare,
descoperire și apreciere a elementelor probato rii pe baza cărora să poată fi stabilit adevărul în
cauză.
,,Cu privire la existența infracțiunilor înțelegem că organele judiciare vor aduna probe
atât când este vorba de o infracțiune consumată, cât și în cazul în care infracțiunea a rămas în
faza de ten tativă”4.
Prin identificarea făptuitorului se înțelege descoperirea persoanei implicate în săvârșirea
faptei social periculoase, în cazul dat legiuito rul a dorit să precizeze că, în cadrul urmării penale,
probele adunate trebuie să contribuie la depistarea celor care au săvârșit fapta penală (autori,
instigatori, complici), înțelegând prin aceasta că efectul socialmente periculos se datorează unei
activ ități umane.
Stabilirea răspunderii penale vizează atât clarificarea împrejurărilor în care s -a comis
fapta, cât și aspectele privitoare la vinovăție, la existența sau inexistența unei cauze de
nepedepsire.
Subliniem că obiectul urmăririi penale conține și activități referitoare la martori,
respectiv identificarea, citarea și ascultarea acestora, iar atunci când se impune, aducerea silită.
4 A. Pintea, D. C. Pintea, A. C. Bălănescu, Urmărirea penală, Universul Juridic, București, 2017 ., p. 22.
Pagina 4
1.3. Organele de urmărire penală
Potrivit legii urmărirea penală se efectuează de către organele de urmărire penală, ș i
anume organele de cercetare penală alături de procuror.
Organele de cercetare penală se împart, la rândul lor, în organe de cercetare penală ale
poliției judiciare și organe de cercetare penală specială.
Aparținând Ministerului Public, procurorii sunt organizați în parchete care funcționează
pe lângă fiecare instanță de judecată. În cadrul Ministerului Public funcționează ca structuri
autonome cu personalitate juridică, Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Crimi nalitate Organizată și Terorism. Ministerul Public este organizat și își
desfășoară activitatea având la bază următoarele principii: legalitatea, imparțialitatea,
indivizibilitatea.
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare fac parte din Minister ul Afacerilor
Interne și sunt organizate în direcții, servicii și birouri, iar organele de cercetare penală specială,
pot aparține și altor instituții centrale cu atribuții în prevenirea și combaterea infracționalității.
Procurorul conduce și controlează n emijlocit activitatea de urmărire penală a poliției
judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
În efectu area urmăririi penale, competența funcțională a procurorului este, de regulă,
facultativă, procurorul supraveghind activitatea de desfășurare a cercetării penale de către
organele de cercetare penală. ,,Procurorul poate prelua orice cauză de la organele de cercetare
penală pentru a efectua personal urmărirea penală. De asemenea, procurorul din parchetul
competent material poate efectua orice acte de urmărire penală cu privire la infracțiunile pentru
care cercetarea penală este efectuată de organele de cerce tare penală a căror activitate o
supraveghează. El poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea,
indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală. Procurorul din parchetul
competent material efectuează în mod oblig atoriu urmărirea penală pentru infracțiunile strict și
limitativ prevăzute de lege”5.
Cu privire la noțiunea de organe de urmărire penală, unele acte de dispoziție, în faza
de urmărire penală sunt prevăzute, în mod excepțional,, în competența unor alte organe
judiciare, cum ar fi:
5 M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 9.
Pagina 5
– judecătorul de drepturi și libertăți în cazul actelor care privesc drepturile fundamentale
ale persoanei;
– judecătorul de cameră preliminar ă în cazul confirmării unor acte ale procurorului;
Precizăm ca aceștia nu exercită funcția judiciară principală de urmărire, ci o funcție
judiciară subsidiară, prevăzută separat în art. 3 lit. b) C. pr. pen.
1.4. Începerea urmăririi penale
Potrivit NCPP urmărirea penală poate fi începută numai in rem (cu privire la fapta) atât
în cazul în care în actul de sesizare este identificat făptuitorul, cât și atunci când sesizarea
privește un autor necunoscut sau o infracțiune flagrantă. Organul de urmărire penală se va
raporta la fapta concretă privită din perspectiva autorului fără a descrie elementele de fapt ce
țin de contribuția eventualilor participanți, acestea urmând a fi avute in vedere la dispunerea
continuării urmăririi penale fată de suspecți, când proc urorul va trebui să detalieze activitatea
infracționala concretă a fiecărui participant.
Între momentul începerii urmăririi penale și cel al începerii judecății, respectiv cercetării
judecătorești, observăm că există câteva deosebiri între aceste momente p rocesuale:
– Referitor la modul de sesizare prevăzut de lege, instanța este sesizată prin rechizitoriul
procurorului, în timp ce organul de urmărire penală poate fi sesizat prin mai multe moduri (
plângere, denunț, plângere prealabilă etc.). De asemenea, organul de urmărire penală se poate
sesiza din oficiu, pe când instanța nu se poate sesiza din oficiu, cu excepția cazului când se
dispune extinderea procesului penal, dacă procurorul nu participă la ședință.
– Un alt aspect ar fi cel referitor la posibil itățile diferite de începere, și anume faptul că
urmărirea penală poate începe numai in rem (cu privire la faptă), în timp ce etapa cercetării
judecătorești nu poate începe fără inculpat în cauză (in personam).
1.4.1. Începerea urmăririi penale in rem.
Potrivit art. 305 alin. (1) C. pr. pen., atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile
prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale
cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau
cunoscut .
Menționăm că art. 305, pe lângă alte articole din C. pr. pen., a fost modificat prin
O.U.G. nr. 18/2016. La alineatul (1) este adăugată sintagma ori a cărei săvârșire se pregătește
Pagina 6
și, apelând la interpretarea gramaticală reiese că se poate începe un proces penal (urmărire
penală) chiar și in cazul infracțiunilor aflate în stare de pregătire.
Legiuitorul a instituit obligația organului de urmărire penală de a începe urmărirea
penală, îndată după ce a fost legal sesizat. Practic, actul imediat următor celui de sesizare, va fi,
în mod necesar, în toate cauzele, ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă.
Potrivit art. 286 C. pr. pen., procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale
și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel. Ordonanța trebuie să
cuprindă: a) denumirea parchetului și data emiterii;
b) numele si prenumele celui care o întocmește;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrare a juridică a acesteia și, după caz
datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției precum și motivele
de fapt și de drept ale acestora;
e) date referitoare la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și
măsurile preventive luate în cursul urmării;
f) alte mențiuni prevăzute de lege;
g) semnătura celui care a întocmit -o;
Astfel, nicio investigație nu poate avea loc decât în condițiile privitoare la desfășurarea
actelor de urmărire penală; noua reglementare nu mai cunoaște faza premergătoare începerii
urmăririi penale, de strângere a datelor necesare „în vederea începerii urmăririi penale
(prevăzută sub reglementarea anterioară de art. 224 din vechiu l Cod de procedură penală). În
plus, noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită
persoană nici în situația în care aceasta este indicată în actul de sesizare, ori când acesta permite
identificarea sa. Astfel, potriv it art. 305 alin (3) C. pr. pen., atunci când există probe din care să
rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s -a început
urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de
urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care
dobândește calitatea de suspect.
Cât privește limitele, conținutul și întinderea actelor de urmărire penală ce se pot efectua
după începerea urmăririi penal e cu privire la faptă, în condițiile art. 305 alin. (1), trebuie
precizate următoarele: aceasta este o fază procesuală destinată strângerii probelor în baza cărora
să se poată formula o învinuire împotriva unei persoane. Formularea unei învinuiri in person am
nu poate fi consecința simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind un act de o însemnătate
sporită și cu consecințe importante privitoare la persoana celui investigat, punerea sub învinuire
Pagina 7
a unei persoane trebuie să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de
probă prevăzute de lege.
De aceea, simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul
formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului
procesua l în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă.
1.4.2 Condițiile cerute de lege pentru a se putea impune începerea urmăririi
penale
Dispoziția de începere a urmăririi penale trebuie să îndeplinească 2 condiții:
a) o condiție formală – actul de sesizare trebuie să fie conform legii
Legea nu face distincție între actele de sesizare, ceea ce înseamnă că este necesar să avem în
vedere atât modurile generale de sesizare (plângere, denunț, sesizările făcute de persoane cu
funcții de conduc ere și de alte persoane, sesizarea din oficiu), cât și modurile speciale de
sesizare (plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului competent).
Atunci când se sesizează organul de urmărire penală prin plângere sau denunț, art. 294
alin.(2) C. p r. pen., ne arată că în această etapă a verificării actele de sesizare nu îndeplinesc
condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, acestea
se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elemente lor care lipsesc.
b) o condiție de fond – constând în existența unor date privind săvârșirea infracțiunii și
inexistența unui caz dintre cele prevăzute în art. 16 alin.(1) C. pr. pen. În accepțiunea Codului
de procedură penală anterior6, această condiție trebuie îndeplinită în vederea dispunerii
începerii urmăririi penale și în majoritatea cazurilor presupune o activitate preliminară de
verificare a sesizării, și este constituită din veritabile acte premer gătoare începerii urmăririi
penale. Astfel, dacă unele dintre cazurile prevăzute în art. 16 se pot deduce facil din conținutul
sesizării (de exemplu, lipsa discernământului făptuitorului cu vârsta sub 14 ani), alte cazuri de
împiedicare a punerii în mișcar e și de exercitare a acțiunii penale sunt dificil de întrevăzut,
necesitând, în multe cazuri, activități complexe de probațiune.
6 Conform art. 224 din Codul de procedură penală anterior, “(1) În vederea începerii urmăririi penale, organul de
urmărire penală poate efectua acte premergătoare. (2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare
organelor de urmărire penală pentru începerea urmăriri i penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii
operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței
naționale. (3) Procesul -verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare p oate constitui mijloc de
probă”.
Pagina 8
,,Atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul
acesteia, precum și din probele adm inistrate, rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin.(1), organele de cercetare penală înaintează
procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare. Procurorul dispune, prin ordonanță,
clasarea , dacă apreciază propunerea întemeiată. Per a contrar , dacă procurorul apreciază că
propunerea organului de cercetare penală nu este fondată, va dispune restituirea cauzei în
vederea începerii urmăririi penale. În acest sens, potrivit art. 317 C. pr. pen. , procurorul sesizat
cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când constată că nu sunt
îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea, restituie dosarul organului de cercetare
penală”7.
Subliniem că soluția clasării aparține numai procurorului, atunci când nu se poate
dispune începerea urmăririi penale, acesta având drept de decizie exclusivă asupra urmăririi
penale.
În cazul în care sunt îndeplinite condițiile de clasare într -o cauză penală și este de
competența exclusivă a procurorului, acesta dispune soluția prin ordonanță, actul procesual
nefiind necesar a fi confirmat de către procurorul ierarhic superior.
La articolul 294 alin.(1) C. pr. pen. întâlnim o situație atipica privind sesizarea organului
de urmărire penală, astfel, ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea
unei alte condiții prealabile pentru începe rea urmăririi penale, organul de urmărire penală
efectuează verificări prealabile. Pentru aceasta, parchetul înaintează un referat întocmit de
procurorul căruia i -a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor
prealabile cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu
privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiții prealabile.
,,Constatăm astfel că organul de urmărire penală are obligația să desfășoare activități
prealabile de verificare a săvârșirii infracțiunii anterior încunoștințării prin modul special de
sesizare. În realitate, pentru această ipoteză, sesizarea concretă a organului de urmărire penală
este plasată în categoria sesizării din oficiu, de cele mai multe ori ca urmare a activității de
constatare întreprinse de organele statului cu atribuții în acest sens”8.
Potrivit art. 305 alin. (2) C. pr. pen., odată îndeplinite aceste două condiții, începerea
urmăririi pe nale, respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se poate dispune prin
ordonanță, care reprezintă unicul act procesual prin care organele de urmărire penală își
7 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială. Ed. Universul Juridic, București, 2015, op.
cit., p. 75.
8 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit. p. 76.
Pagina 9
manifestă voința de a declanșa procesul penal. Ordonanța de începere a urmăririi penale trebuie
sa cuprindă: denumirea parchetului și data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care o
întocmește, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz,
datele privitoare la persoana suspectului sau a inc ulpatului precum și semnătura organului de
urmărire penală.
1.4.3. Începerea urmăririi penale in rem și in personam .
Potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen., atunci când există probe din care să rezulte bănuiala
rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s -a început urmărirea penală și nu
există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen., organul de urmărire penală
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește
calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3
zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală
fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.
Față de veche a reglementare care avea în vedere faptul că atunci când din datele și
probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile, noua reglementare modifica interpretarea
gramaticala privitor la existența probelor iar în loc de sintagma indicii rezonabile, legiuitorul
folosește expresia bănuiala rezonabilă. De asemenea, alineatul (3) a mai fost completat cu un
enunț care obligă procurorul să confirme, in termen de 3 zile, măsura dispusă de organul de
cercetare penală, acesta din urmă fiind obligat să prezin te procurorului și dosarul cauzei.
Din coroborarea art. 305 alin (1) cu art. 305 alin (3) C. pr. pen., înțelegem că
desfășurarea urmăririi penale in rem și in personam parcurge următoarele două etape
cronologice: prima etapă ne arată că urmărirea penală a fost începută prin ordonanță, iar cea de –
a doua rezultă din materialul probator al cauzei (bănuiala rezonabilă), că persoana a săvârșit
fapta pentru care a început urmărirea penală. Este posibil ca dispoziția de începere a urmăririi
penale să aibă în vede re, concomitent, atât o faptă prevăzută de legea penală cât și o persoană
determinată, condițiile care se impun a fi îndeplinite fiind cele prevăzute în alin. (1) si (3) din
art. 305 C.pr. pen.
“Din momentul începerii urmăririi penale in personam , făptuit orul, din raportul juridic
de drept substanțial, primește, în raportul juridic de drept procesual penal, calitatea de suspect.
Suspectul nu este parte în procesul penal, fiind însă subiect procesual principal, cu drepturi și
obligații similare cu cele prev ăzute pentru inculpat”9.
9 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit. p.77
Pagina 10
Potrivit art. 307 C. pr. pen, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la
cunoștință, înainte de prima sa audiere, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a
acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art.83 C. pr. pen., încheindu -se în acest sens un
proces verbal. Drepturile inculpatului în cursul procesului penal sunt:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgând -i-se atenția
că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar daca va da
declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a¹) dreptul de a fi informat privitor la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică
a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar daca nu își desemnează unul, în cazurile de
asistență obligatorie, dreptul de a I se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a
cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpr et atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g¹) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
Amintim că neîntocmirea actului procesual de începere a urmăririi penale nu este
sancționată cu nulitatea absolută, nefiind prevăzută printre cazurile expres enumerate în lege.
În ipoteza în care s -ar considera că în această situație există o nulitate relativă, a ceasta trebuie
invocată de regimul procesual instituit, existând posibilitatea acoperirii viciului de procedură
atât prin tăcerea părții interesate a o invoca, cât și prin punerea în mișcare a acțiunii penale.
1.5. Sesizarea organelor de urmărire penală
1.5.1. Aspecte introductive
Începerea urmăririi penale presupune, în mod obligatoriu, ca organele de urmărire
penală să aibă cunoștință despre comiterea infracțiunii și să fie sesizate în conformitate cu
dispozițiile legale.
Pagina 11
Conform art. 288 alin.(1) C. pr. pen.,organul de urmărire penală este sesizat prin
plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se
sesizează din oficiu.
(2) Când, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la pl ângerea
prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu
autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa
acestora.
(3) În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, s esizarea comandantului este necesară
numai în ceea ce privește infracțiunile prevăzute la art. 413 -417 din Codul penal10.
Din conținutul articolului mai sus menționat distingem că modurile de sesizare pot fi
generale sau speciale. În conformitate cu dispozițiile alin.(1) modurile generale de sesizare sunt
plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu , iar potrivit alin. (2) și (3) modurile speciale de
sesizare sunt plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea formulată de persoana
prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege.
În raport cu sursa de informare a organelor judic iare, modurile generale de sesizare pot
fi externe (plângerea sau denunțul) și interne (sesizarea din oficiu). Privită prin prisma
organului sesizat informarea organului judiciar poate fi primară atunci când cauza este adusă
pentru prima dată la cunoștinț a organului de urmărire penală prin unul din modurile de sesizare,
sau complementara atunci când cauza a trecut anterior prin fața altui organ de urmărire penală
(cazul declinării de competență11).
1.7.2. Modurile generale de sesizare
a) Plângerea. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 289 alin (1) C. pr. pen., plângerea
este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitor la vătămarea
ce i s -a cauzat prin infracțiune.
Plângerea este deci un act de sesizare prin care persoană fizică sau juridică vătămată
prin infracțiune aduce la cunoștința organelor judiciare faptul penal pentru care se plânge și față
de care cere efectuarea u rmăririi penale și eventual repararea prejudiciului cauzat prin
infracțiune.
10 Art. 413. Absența nejustificată; art. 414. Dezertarea; art. 415. Încălcarea consemnului; art. 416. Părăsirea
postului sau comenzii; art. 417. Insubordonarea.
11 Măsură prin care instanța de judecată învestită cu judecare a unei cauze civile decide, la cererea părților sau din
oficiu, că nu are căderea de a soluționa acel litigiu. Potrivit art. 50 alin. (1) C. p. p., instanța care își declină
competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind co mpetentă prin hotărârea de
declinare.
Pagina 12
Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu trebuie confundată cu
plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în același timp, o condiție de pedepsibilitate și
procedibilitate12. Plângerea poate fi înlocuită cu denunțul sau cu sesizarea din oficiu, în timp
ce plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu altă sesizare. Plângerea odată introdusă nu mai
poate fi retrasă, pe când plângerea prealabilă poate fi retrasă sau părțile se pot împăca.
Potrivit art. 289 alin.(2) C. pr. pen., plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele,
codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei car e formează
obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.
Pentru persoanele juridice plângerea trebuie să cuprindă denumirea, sediul, codul unic
de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatric ulare la registrul comerțului
sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, contul bancar, indicarea reprezentantului legal
ori convențional și, bineînțeles, descrierea faptei ce formează obiectul plângerii, precum și
indicarea făptuitorului și a mij loacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
Plângerea poate fi făcută în scris, personal sau prin mandatar. Dacă este făcută prin
mandatar, mandatul trebuie să fie special, adică să fie o împuternicire specială, și anume o
procură care se atașează la plângere și se depune odată cu aceasta la organul sesizat. Mandatul
special reprezintă un act din care trebuie să rezulte explicit că purtătorul lui a fost investit cu
dreptul de a face plângere cu privire la o faptă determinată care a cauzat o vătămare
mandantului13. Mandatul trebuie să cuprindă numele și prenumele persoanei pentru care se
acționează, precum și numele și prenumele persoanei desemnate să depună plângerea.
Atunci când plângerea este făcută oral, se consemnează într -un proces verbal de către
organul care o primește. Plângerea mai poate fi introdusă și de substituiții procesuali, respectiv
soțul pentru celălalt soț sau copilul ma jor pentru părinți. Persoana vătămată are dreptul să nu -și
însușească plângerea. În această ipoteză, plângerea făcută în numele său nu produce efectele
prevăzute de lege, dat fiind faptul că ea (persoana vătămată), ca titular al dreptului de a depune
plâng ere, poartă întreaga răspundere în cazul în care ar fi neîntemeiată [art. 289 alin. (7) C.
pr. pen.]. De altfel, în cazul persoanei lipsite de capacitate de exercițiu14, plângerea se face de
reprezentantul său legal. În această situație nu mai este nevoie de acordul persoanei vătămate.
12 Punerea în mișcare a procedurii judiciare.
13 Persoană care, în virtutea unui contract de mandat, îl împuternicește pe mandatar să facă ceva în numele și pe
socoteala sa.
14 Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a -si exercita drepturile si de a-si asuma obligații prin
săvârșirea de acte juridice proprii si este recunoscuta numai acelor persoane care au o voința conștientă, precum si
experiența si înțelegerea necesare pentru a -si da seama de consecințele acțiunilor juridice pe care le efectue ază.
Rezulta deci ca persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sunt acei indivizi cărora societatea, din motive
obiective, nu le recunoaște aptitudinile mai sus menționate.
Pagina 13
Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă pot face plângere numai cu încuviințarea
persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care reprezentantul legal a făcut plângere în
numele persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea nu este valabilă, deoarece legea
prevede că reprezentantul legal are dreptul doar să încuviințeze introducerea plângerii de către
persoana cu capacitate restrânsă de exercițiu.
Dacă făptuitorul este persoana care reprezi ntă legal sau încuviințează actele persoanei
vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
Un caz aparte îl găsim in art. 289 alin.(11) C. pr. pen., care ne arată că dacă plângerea
este întocmită de o persoană care locuiește pe terit oriul României, cetățean român, sau străin,
ori o persoană fără cetățenie și prin aceasta se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul
unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea
și să o transmit ă organului competent din țara unde a fost comisă infracțiunea.
,,În literatura de specialitate se arată că în cazul în care reprezentantul legal nu
încuviințează plângerea făcută de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea poate
fi aprecia tă ca denunț”15. În asemenea cazuri plângerea poate fi exploatată ca o informație în
vederea sesizării din oficiu.
Organul de urmărire penală, odată ce primeș te plângerea verifică conținutul acesteia și
dacă constată că lipsesc unele din datele cerute de lege va cere persoanei care face plângerea să
vină cu completările necesare, evident, în măsura în care le cunoaște. Dacă constată că nu este
competent să prim ească plângerea, organul de urmărire penală va proceda potrivit art. 289
alin.(9) C. pr. pen., în care se arată că plângerea greșit îndreptată la organele de urmărire penală
se va trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.
b) Denunțul. Potrivit art. 290 alin. (1) C. pr. pen., denunțul este încunoștințarea făcută
de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. Sub aspectul
conținutului, denunțul trebuie să cuprindă aceleași date ca și plângerea. Între acestea s unt și
câteva deosebiri.
Astfel, în timp ce plângerea se face în nume propriu de către persoana vătămată prin
infracțiune, denunțul vine să aducă la cunoștința organului de urmărire penală săvârșirea unei
infracțiuni împotriva altei persoane decât cea car e face sesizarea. Cu alte cuvinte, nu se cere ca
cel care face denunțul să fie prejudiciat prin infracțiunea sesizată. De asemenea, spre deosebire
de plângere, denunțul poate fi făcut de orice persoană, chiar și de o persoană lipsită de capacitate
de exerc ițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
15 Dongoroz III, p. 162 apud I. Neagu Tratat de procedură penală. Partea speciala. op. cit . p. 56.
Pagina 14
Deși, în multe cazuri, denunțul este un act facultativ, totuși, spre deosebire de plângere,
în anumite cazuri expres prevăzute de lege denunțul devine o obligație din partea celui care a
luat la cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni, în anume condiții. Astfel, referitor la acest
aspect art. 266 C. pen. precizează că fapta persoanei care a luat la cunoștință de comiterea unei
infracțiuni prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moart ea unei
persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.
În schimb, nedenunțarea săvârșită de un membru al familiei nu se pedepsește. De
asemenea, în art. 266 alin.(3) C. pen., ni se arată că nu se pedeps ește persoana care înainte de
punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei
nedenunțate încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea
în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tra gerea la răspundere penală a autorului sau a
participanților.
În anumite cazuri, legea prevede că denunțul poate fi făcut de însuși cel care a comis
infracțiunea; asemenea denunțuri conduc la înlăturarea răspunderii penale, reprezentând cauze
de nepedepsire. În acest sens pot fi amintite următoarele dispoziții: în art. 290 alin (3) C. pen.
se arată că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta; potrivit art. 292 alin (2) C. pen., cel care a săvârșit
infracțiunea de cumpărare de influență nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta; în art. 367 alin. (4) C. pen. se
arată că nu se pedepsesc persoanele care au săvârșit infracțiunea de constituire a unui grup
infracțional organizat dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta
să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul
grupului.
În alte situații, Codul nostru penal dă autodenunțului valoarea unei circumstanțe
atenuante. Astfel, potrivit art. 15 din legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea
traficului și consumului ilicit de droguri, persoana ca re a comis una dintre infracțiunile
prevăzute la art. 2 -9, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea
la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază
de reducerea la jumă tate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Iar art. 14 din aceeași lege,
prevede că nu se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9
și care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților partic iparea să la
comiterea infracțiunii, contribuind astfel la identificarea și tragerea la răspundere penală a
autorului sau a celorlalți participanți.
Pagina 15
c) Sesizarea din oficiu. Acest mod general de sesizare dă dreptul organelor de cercetare
de a lua cunoștin ță despre săvârșirea unor infracțiuni și pe altă cale decât plângerea sau
denunțul.
În acest sens art. 292 C. pr. pen. precizează că organul de urmărire penală se sesizează
din oficiu dacă află că s -a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele pr evăzute în art.
289-291 C. p. p. și încheie un proces verbal în acest sens. De asemenea, cu ocazia desfășurării
urmăririi penale, organele de urmărire penală se sesizează din oficiu și în cazurile în care
descoperă fapte noi, ce constituie infracțiuni, Ast fel, organele de urmărire penală pot lua la
cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni prin intermediul presei, radioului, televiziunii, care
dau publicității unele aspecte din activitatea unor unități economice sau persoane, prin
denunțuri anonime, scr ise sau verbale (telefonice), pe baza constatărilor personale în cazul
infracțiunilor flagrante, precum și prin activități specifice muncii organelor de urmărire penală.
În literatura de specialitate se face precizarea ca organele de urmărire penală deși au luat
la cunoștință prin mijloace specifice de informare despre săvârșirea unei infracțiuni, nu se por
sesiza din oficiu în cazul infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate sau o altă sesizare specială anume prevăz ută de lege.
Așa cum rezultă din prevederile art. 292 C. p. p., ori de câte ori organul de urmărire
penală se sesizează din oficiu are obligația de a întocmi un proces verbal, act care marchează
momentul de la care se produce investirea legală a organului de urmărire penală și de la care
acesta poate efectua acte valabile de urmărire penală în cauza respectivă. De reținut, ca
procesul -verbal încheiat în urma sesizării din oficiu nu este actul de începere a urmăririi penale,
ci doar actul prin care se consta tă că a intervenit aceasta modalitate de sesizare a organului de
urmărire penală.
d) Constatarea infracțiunilor flagrante
Potrivit art. 293 alin. (1) C. p. p., “este flagranta infracțiunea descoperită în momentul
săvârșirii sau imediat după săvârșire”. De asemenea, în art. 293 alin. (2) se considera flagranta
și infracțiunea al cărui făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine
publica și de siguranța națională, de persoana vătămată, de martori oculari sau de strigătul
public ori pr ezintă urme care justifica suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau
este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte
de natura a -l presupune participant la infracțiune.
Cu privire la dispozi țiile art. 310 alin. (1) C. p. p., în care se arata ca orice persoană are
dreptul să îl prindă pe făptuitor se apreciază că deși infracțiunea este flagranta nu poate fi
Pagina 16
constatata decât de către un organ purtător de autoritate, iar prinderea făptuitorului, deși are un
caracter extrajudiciar, este totuși o măsură privativă de libertate.
Plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile
ridicate cu ocazia constatării infracțiunii flagrante sunt puse la dispoziția organului de urmărire
penală [art. 293 alin(4) C. p. p.]
Potrivit art. 298 alin. (1) C. p. p., în cazul în care infracțiunea flagranta este din categoria
acelor infracțiuni unde legea prevede pentru începerea urmăririi penale existența unei plângeri
prealabile, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acelei infracțiuni chiar
și în lipsa plângerii prealabile. La alineatul (2) al aceluiași articol se precizează că după
constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penal ă cheamă persoana vătămată și,
dacă aceasta declara că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar,
organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare a
cauzei.
De reținut faptul că persoane le care au întocmit procesele -verbale în calitate de organe
de constatare, în temeiul art. 61 -62 C. p. p., pot fi audiate ca martori de organele de urmărire
penală.
1.5.2. Modurile speciale de sesizare
Declanșarea procesului penal, respectiv începerea urm ăririi penale, precum și punerea
în mișcare a acțiunii penale pot avea loc numai ca urmare a unei anume sesizări, făcută de
anume persoane (fizice sau juridice), în legătură cu anume infracțiuni. În acest sens art. 305
alin. (4) C. p. p. precizează că fata de persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată
de obținerea unei autorizații prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții prealabile,
efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obținerea autorizației ori după
îndeplinirea c ondiției.
Plângerea prealabilă
Înfăptuirea justiției penale și realizarea scopului procesului penal presupune existența
unei sesizări prin intermediul căreia organele abilitate ale statului să ia cunoștință despre
săvârșirea infracțiunii. Aceasta sesizare poate fi făcută în principiu de orice persoană, desigur
cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Odată sesizate, organele judiciare au dreptul și, totodată, obligația de a desfășura
activități procesual penale care să ducă la stabilirea existenței infracțiunilor, identificarea
făptuitorilor, strângerea probelor, administrarea acestora și trimiterea în judecata a celor ce se
Pagina 17
fac vinovați de încălcarea legii penale, pentru a fi trași la răspundere fiecare pe măsura
vinovăției sale.
În codul de proced ura penală instituția plângerii prealabile este reglementată la art. 295 –
297. Potrivit art. 295 alin. (1) C. p. p., punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care legea pr evede că
este necesară o astfel de plângere.
Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului,
potrivit legii.
Dispozițiile legale cu privire la plângere ca mod general de sesizare, respectiv art. 289
alin (1) -(6) și (8) C. p. p., ca formă și conținut se aplică în mod corespunzător și în cazul
plângerii prealabile.
,,Instituția plângerii prealabile se înscrie ca o excepție de la principiul obligativității
acțiunii penale și constă în posibilitatea oferită de lege persoanei v ătămate de a decide dacă
sesizează sau nu organele de urmărire penală în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului”16.
Declanșarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei
vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care îl prezintă anumite infracțiuni17.
Lăsând posibilitatea persoanei vătămate de a evalua gradul de pericol social al faptei, precum
și implicațiile pe care le -ar avea asupra sa un proces public, legiuitorul nu a dorit ca valorile
sociale periclitate prin astfel de infracțiuni să fie mai puțin aparate, ci dimpotrivă, să fie mai
bine protejate, oferind în acest sens, persoanei vătămate, posibilitatea de a aprecia măsura în
care este cazul să apeleze la instituțiile statului care îi stau la dispoziție în ved erea tragerii la
răspundere penală a făptuitorului cu riscurile publicității inerente unei asemenea acțiuni în
justiție.
Datorită consecințelor pe care le are în planul răspunderii penale și al desfășurării
procesului penal, plângerea prealabilă prezintă o natură juridică mixtă. Ea este considerată o
condiție de pedepsibilitate, aceasta rezultând din conținutul art. 157 C. pen., în care se arată că
în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de
introducerea une i plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală. Și a doua condiție, cea de procedibilitate o găsim în dispozițiile art. 16 lit.
e) C. pr. pen., potrivit căruia lipsa plângerii prealabile este o cauză ca re împiedică punerea în
mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia.
16 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit ., p. 62
17 Exemple: lovirea sau alte violente (art. 93 C. pen.), amenințarea (art. 206 C. pen.), vătămarea corporala din culpa
(art. 196 C. pen.), amenințarea (art. 206 C. pen.), hartuirea (art. 208 C. pen.).
Pagina 18
În literatura juridică se apreciază că plângerea prealabilă are unele caractere specifice
cum sunt:
caracterul obligatoriu, în sensul că este obligatorie existența plângerii
preala bile, pentru a se putea pune în mișcare și exercita acțiunea penală. Lipsa sau retragerea ei
înlătură răspunderea penală.
caracterul personal are în vedere faptul ca dreptul de a face plângere prealabilă
este un drept personal al persoanei vătămate, cu ex cepțiile prevăzute de lege.
caracterul indivizibil privește efectul unitar și indivizibil al răspunderii penale.
Indivizibilitatea poate fi activă sau pasivă:
– așa cum prevede art. 157 alin (2) C. pen., este indivizibilitate activă atunci când fapta
pentru care s -a introdus plângerea prealabilă a cauzat o vătămare mai multor persoane și potrivit
legii aceasta atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s -a făcut sau se menține numai de
către una dintre ele.
– iar conform art. 157 alin (3) C. pen., est e indivizibilitate pasivă când la săvârșirea
infracțiunii pentru care s -a introdus plângerea prealabilă au participat mai multe persoane.
Potrivit legii și într -o asemenea situație fapta atrage răspunderea penală a tuturor inculpaților,
chiar dacă plângere a prealabilă s -a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei.
caracterul netransmisibil se referă la faptul că dreptul de a face plângere
prealabilă este personal, adică aparține numai persoanei prevăzute de lege și nu poate fi
transferat alto ra prin acte intre vii, nici prin succesiune.
Dreptul persoanei vătămate de a face plângere prealabilă este un drept personal, iar
exercitarea acestui drept are loc atât personal, cât și prin mandatar. Mandatul trebuie să fie
special, iar procura se atașea ză plângerii. Atunci când persoana vătămată este un minor cu
capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabilă poate fi introdusă de acesta, dar numai cu
încuviințarea reprezentantului legal.
Potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (4) C. pen., în cazu l în care cel vătămat este o persoană
lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, sau o persoană juridică
ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. De asemenea,
art. 157 alin. (5) C. pen., ne arată ca în ipoteza în care persoana vătămată a decedat sau în cazul
persoanei juridice aceasta a fost lichidata, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege
pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.
Trebuie amintit faptul că dispozițiile art. 289 alin. (7) C. pr. pen., cu referire la plângerea
care poate fi făcută de către un soț pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți,
Pagina 19
nu sunt aplicabile în cazul plângerii prealabile, deoarece articolul mai sus menționat
reglementează plângerea ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală, în timp ce
plângerea prealabilă este un mod special de sesizare pus la dispoziția persoanei vătămate, care
pentru anumite infracțiuni poate decid e singură dacă sesizează sau nu organele competente.
În legătură cu termenul de introducere a plângerii prealabile, art. 296 alin. (1) C. pr.
pen. precizează că plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în
care persoana văt ămată a aflat despre săvârșirea faptei. Atunci când persoana vătămată este un
minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la dată când reprezentantul său legal a aflat
despre săvârșirea faptei, iar dacă făptuitorul este chiar reprezentantul legal a l minorului sau
incapabilului termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.
Pagina 20
CAPITOLUL II – COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
2.1. Competența procurorului
Organul de urmărire penală, sesizat potrivit prevederilor legii procesual penale, este
obligat să își verifice competența imediat după sesizare, obligație prevăzută expres de art. 58
alin. 1 C.pr.pen.
Când organul de urmărire penală sesizat nu este competent să efectueze urmărirea
penală, sunt posibi le două situații, în funcție de cine a primit sesizarea, astfel:
Dacă procurorul, sesizat cu o faptă prevăzută de legea penală, după ce verifică dacă
are „competență materială, teritorială și după calitatea persoanei”, constată că nu este competent
să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță,
declinarea competenței și trimite cauza procurorului competent (art. 58 alin. 2 C.pr.pen.).
Când organul de cercetare penală este în aceeași situație, trimite de îndată cauz a
procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (art. 58 alin.
3 C.pr.pen.).
Atribuțiile procurorilor, constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele
judecătorești, în cadrul Ministerului Public, legate d e faza de urmărire penală, sunt reglementate
de art.63 C.pr.pen.66.
În cadrul competenței acestora, pe întreaga desfășurare a procesului penal, atribuțiile
acestora sunt prevăzute de art. 55 alin. 3 C.pr.pen.:
a) „supraveghează sau efectuează urmărirea pen ală;
a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă,
potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare,
condu ce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală”.
b) sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
c) exercită acțiunea penală ;
d) exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;
e) încheie acordul de recun oaștere a vinovăției, în condițiile legii;
Pagina 21
f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva
hotărârilor judecătorești;
g) îndeplinește orice altă atribuție prevăzută de lege”.
Din perspectiva temei abordate, interesează activitatea de supraveghere sau efectuarea
urmăririi penale, care de altfel constituie atributul principal exercitat de procuror pe parcursul
procesului penal.
Sub acest aspect, competența de a supraveghea, respectiv de a efectua urmărirea
penală, constitu ie formele principale și exprese de competență funcțională a procurorului, în
timp ce forma subsidiară (implicită) a acesteia rezultă din posibilitatea exercitării funcției
judiciare prevăzută de art.3 alin.5 C.pr.pen., cu excepția actelor și măsurilor dat e în competența
exclusivă a judecătorului de drepturi și libertăți18.
De exemplu, în exercitarea acestei competențe subsidiare, poate dispune anumite
măsuri preventive (art.203 alin.1 și 2 C.pr.pen.), poate emite mandat de aducere (care implică
și o restrângere a dreptului la libertate – art.263 alin.3 C.pr.pen.), poate dispune o percheziție
corporală sau a vehiculelor (art.165 alin.2 ș i art.167 C.pr.pen.), sau poate autoriza anumite
măsuri de supraveghere tehnică (art.141 C.pr.pen.).
Atât formele principale, cât și cea subsidiară ale competenței funcționale a
procurorului, presupun dreptul acestuia „de a conduce și controla nemijlocit a ctivitatea de
urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale”.
Efectuarea urmăririi penale de către procuror este obligatorie, în cazurile prevăzute
expres (art.56 alin.3 și alin. 4 C.pr.pen. sau în cazul infracțiunilor de competența DNA și
DIICOT), și facultativă, pentru restul cauzelor penale, putând prelua orice cauză în care exercită
supravegherea cercetărilor, pentru a efectua el însuși urmărirea penală.
Nerespectarea obligației de efectuare a urmăririi penale de către procuror atrage
nulitatea relativă a actelor de urmărire, cu posibilitatea refacerii acestora, în condițiile prev. de
art.282 C.pr.pen.
Efectuarea obligatorie a urmăririi penale de către procuror, în cazurile prevăzute de
lege, nu presupune obligația aces tuia de a efectua toate actele de urmărire penală din cauza
18 A, Zarafiu, – „Procedură penală. Partea generală. Partea specială. Ediția a II -a, Ed. C.H. Beck, București, 2015”,
p.327.
Pagina 22
respectivă, deoarece ar fi imposibil, având în vedere specificul acestei activități și multitudinea
de aspecte concrete care trebuie lămurite.
Soluția acestei probleme este oferită de art.324 alin .3 C.pr.pen., care prevede că în
cazul în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, acesta poate delega,
prin ordonanță, organele de cercetare penală pentru efectuarea anumitor acte de urmărire, însă
numai pentru acte procedurale, actele sau măsurile procesuale rămânând exclusiv în competența
procurorului.
De asemenea, nu există niciun impediment ca procurorul să delege pentru efectuarea
actelor procedurale un alt procuror, însă de la un parchet ierarhic inferior, cu respectarea
prevederilor art.201 C.pr.pen.19.
În actualul Cod de procedură penală s -a restrâns sfera infracțiunilor pentru care
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, determinând o amplificare
a competenței materiale a organelor de cercetare penală, respectiv a activității de supraveghere
a cercetărilor exercitate de către procuror.
Dispoziții legale care reglementează această activitate se regăsesc în art. 56 alin. 1 și
2 și art. 299 -304 C.pr. pen., art. 63 lit. b din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
art. 3 alin. 1 lit. b din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și art. 2 alin.
1 lit. b din Legea nr. 508/2004 privind Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism.
Conform art. 55 alin. 3 lit. a C.pr.pen. „procurorul supraveghează urmărirea penală”,
dispoziție cu caracter general, în partea specială a codului precizându -se, chiar în Titlul I, că
acesta conduce și supraveghează activitatea organelor de cercetare penală.
Finalitatea activității de supraveghere a cercetărilor penale de către procuror vizează
ca „orice infracțiune să fie descoperită iar persoana care a săvârșit -o să fie trasă la răspundere
penală, și nici un suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și condițiile prevăzute
de lege”.
19 ZARAFIU, Andrei – „Procedură penală. Partea generală. Partea specială. Ediția a II -a, Ed. C.H.Beck, București,
2015”, p. 329
Pagina 23
Ca regulă generală, în activitatea de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul
trebuie să vegheze ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor
legale.
Dispozițiile date de procuror în desfășurarea acestei activități sunt obligatorii pentru
organele de cercetare sau alte organe cu atribuții în constatarea infrac țiunilor, sunt duse la
îndeplinire cu prioritate, iar organele ierarhic superioare ale acestora nu pot da îndrumări sau
dispoziții cu privire la cercetarea penală20.
Dacă aceste dispoziții nu sunt îndeplinite sau sunt îndeplinite în mod defectuos,
procurorul poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, poate aplica sancțiunea
amenzii judiciare sau poate solicita retragerea av izului conform, cu consecința pierderii calității
de organ de cercetare al poliției judiciare.
În actualul Cod de procedură penală, s -a extins (nejustificat) sfera actelor procesuale
care trebuie dispuse de procuror, obligatoriu, prin ordonanță.
De exemplu , cercetarea la fața locului, conform art.192 alin.1 C.pr.pen., se dispune,
printre altele, ori ce câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane, iar din
coroborarea acestui text cu art.286 alin.1 C.pr.pen., rezultă că procurorul o dispune tot prin
ordonanță.
Această obligație (formală) este de natură să întârzie și să îngreuneze, ca o consecință
a întârzierii, cercetarea la fața locului, mai ales în situațiile care impun urgență ori în care
infracțiunea este săvârșită noaptea sau la distan ță mare de sediul parchetului.
De asemenea, obligația procurorului de a se pronunța prin ordonanță, cu privire la toate
cererile părților și apărătorilor (consultare dosar, participare la efectuarea actelor de urmărire
penală, eliberare de fotocopii, etc.) , reprezintă un formalism excesiv, fiind suficientă aprobarea
cererii, printr -o rezoluție simplă.
2.1.1 Trimiterea cauzei la organul competent
În practică apar situații în care urmărirea penală nu se efectuează de către organul de
cercetare penală prevăzut de lege, din punct de vedere al competenței teritoriale, materiale sau
20 PINTEA, Alexandru,ș.a. – „Urmărirea penală, aspecte teoretice și practice, Ed. Universul Ju ridic, București,
2017”, p. 67
Pagina 24
după calitatea persoanei, încălcarea normelor de competență, în ultimele două cazuri, nefiind
sancționată, în reglementarea actuală, cu nulitatea absolută, ca în procedura ante rioară
(eliminarea din categoria nulităților absolute fiind declarată neconstituțională).21
Când sunt încălcate dispozițiile legale referitoare la competența teritorială, procurorul
va dispune fie reunirea cauzelor, fie declinarea competenței de soluționare.
Dacă în cu rsul urmăririi penale se schimbă calitatea suspectului sau inculpatului
(pierde calitatea avută la data comiterii faptei sau dobândește o anumită calitate în cursul
urmăririi penale), cu consecința modificării competenței personale, procurorul va trimite c auza
la organul competent.
În situația trimiterii dosarului la un alt organ de urmărire penală, actele sau măsurile
procesuale (legal întocmite) rămân valabile.
2.1.2. Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul
Atunci când consideră necesar, procurorul poate să dispună trecerea cauzei de la un
organ de cercetare penală la altul, în vederea asigurării obiectivității și operativității rezolvării
cauzelor penale în această fază a procesului penal.
O astfel de situație poate apărea atunci când a fost făcută o cerere de abținere sau
recuzare, ori cercetările pot fi efectuate în condiții mai bune de către organul căruia i se trimite
dosarul penal.
De asemenea, neîndeplinirea dispozițiilor scrise ale procurorului , în termenul stabilit
de ace sta și în mod nejustificat, poate constitui o cauză de trimitere a dosarului la alt organ de
cercetare.
O astfel de dispoziție poate fi dată și atunci când organul de cercetare penală investit
inițial cu soluționarea cauzei, propune motivat trecerea aceste ia la un organ de cercetare penală
ierarhic superior.
21 Decizia CCR nr.119 din 9 martie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335
alin. (4) teza a doua din Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 388
din 23.05.2017
Pagina 25
2.1.3. Participarea procurorului la efectuarea urmăririi penale
Conform art. 300 alin. 3 teza a II -a C.pr.pen., procurorul poate să asiste la efectuarea
oricărui act de cercetare penală ori să îl efect ueze personal sau, conform alin. 4 al aceluiași
articol, poate reține orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale (din cauzele în care
urmărirea penală este efectuată de organele de cercetare), indiferent de obiectul sau stadiul
acesteia.
În conseci nță, participarea procurorului la efectuarea urmăririi penale se poate
concretiza fie prin efectuarea oricărui act de urmărire penală( în cauzele de competența
organelor de cercetare penală ,pe care le supraveghează ), fie prin preluarea, în vederea
efectu ării urmăririi penale și soluționării, a oricărui dosar penal.
Procurorul poate să ceară spre verificare orice cauză penală aflată în instrumentarea
organelor de cercetare, care sunt obligate să înainteze dosarul, de îndată, împreună cu toate
actele, datel e și materialele cu privire la obiectul acestuia.
Această prerogativă din cadrul activității de supraveghere a cercetărilor penale este
diferită de verificarea actelor urmăririi penale, care se efectuează la sfârșitul acesteia, de către
procuror.
Verificar ea cauzei penale în cadrul supravegherii urmăririi se poate face ori de câte ori
procurorul o consideră necesară și oportună, după care acesta poate lua măsurile care se impun
– una din măsurile prezentate anterior, îndrumări scrise sau preluarea dosarului în vederea
efectuării urmăririi penale.
2.1.4. Confirmarea sau infirmarea actelor și măsurilor procesuale de către
procuror
În activitatea de cercetare penală, majoritatea actelor sau măsurilor procesuale sunt
efectuate de organul de cercetare penală din proprie inițiativă, procurorul având posibilitatea să
intervină în cazul în care constată că un act sau o măsură procesuală nu este oportună sau nu
este dispusă conform dispozițiilor legale.
În anumite situații, procurorul trebuie să autorizeze efectuarea unui act de urmărire
penală, anterior efectuării acestuia, în lipsa acestei autorizări prealabile actul respectiv fiind
lovit de nulitate.
Pagina 26
O astfel de autorizare este necesară atunci când, lucrători operativi din cadrul poliției
judiciare sau din cadrul o rganelor de stat care desfășoară activități de informații în vederea
asigurării securității naționale, urmează să fie folosiți ca investigatori sub acoperire.
De asemenea, este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului
de pe lân gă curtea de apel sau, după caz, a Procurorului General al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul
infracțiunilor săvârșite „în afara teritoriului țării de către un cetățean român sa u de o persoană
juridică română” (art. 9 alin. 3 C.pen.).
În același sens, în aplicarea principiului realității legii penale, pentru infracțiuni
„săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie contra
statulu i român, contra unui cetățean român sau a unei persoane juridice române”, punerea în
mișcare a acțiunii penale poate fi dispusă numai cu” autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, (numai d acă fapta nu face
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia a fost săvârșită)”.
Dacă autorizarea efectuării unui act de urmărire penală este anterioară efectuării
acestuia, în schimb confirmarea actului, echivalând cu o ratificare a acestuia, în absența căreia
nu poate produce efecte juridice, este ulterioară actului sau măsurii dispuse.
Deși nu este prevăzută expres, confirmarea, ca modalitate de supraveghere a activității
de cercetare penală, rezultă din conținutul normelor de proce dură, o astfel de situație regăsindu –
se la art. 311 alin. 2 C.pr.pen., care prevede că extinderea urmăririi penale față de o persoană,
dispusă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care
supraveghează urmărirea penală , în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanței, care
se înaintează împreună cu dosarul cauzei.
O altă situație de acest gen privește obligația organului de cercetare penală, când a
dispus reținerea unei persoane, de a -l informa pe procuror c u privire la luarea măsurii
respective, de îndată și prin orice mijloace.
În activitatea de supraveghere a cercetărilor penale procurorul poate, ori de câte ori
apreciază că un act de urmărire efectuat de organul de cercetare este nelegal, să -l infirme
motivat, lipsindu -l astfel de efecte juridice.
Această prerogativă se regăsește în prevederile art. 304 alin. 1 C.pr.pen., în
conformitate cu care, atunci când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a
Pagina 27
organului de cercetare penală este neînteme iată sau dată cu nerespectarea dispozițiilor legale,
acesta o infirmă motivat, infirmare care se poate dispune din oficiu sau la cererea persoanei
interesate.
2.1.5. Efectuarea urmăririi penale
În cadrul atribuțiilor ce -i revin procurorului în cadrul func ției judiciare de urmărire
penală, se regăsește și obligația ca, în cauzele penale anume prevăzute de lege, să efectueze el
însuși, în mod obligatoriu, urmărirea penală.
Aceste cauze sunt prevăzute, expres și limitativ, de art. 56 alin. 3 C.pr.pen.:
„a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține
Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188 – 191, art. 257, 277, art. 279 – 283 și art.
289 – 294 din Codul p enal;
c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea
unei persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține
Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalita te Organizată 72 și Terorism sau Direcției
Naționale Anticorupție”.
a) efectuarea urmăririi penale pentru infracțiuni prevăzute în competența direcției prin
prezenta ordonanță de urgență și prin legi speciale;
În această ultimă situație, competența exclusi vă de efectuare a urmăririi penale de către
procuror este prevăzută și în legile speciale de organizare și funcționare a D.N.A și D.I.I.C.O.T.,
fiind inutilă reluarea acestei precizări și în Codul de procedură penală.
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
De asemenea, prin Legea Nr. 207/2018 din 20 iulie 2018, pentru modificarea și
completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost înființată Secția pentru
investigarea infracțiunilor din justiție, care are competența exclusivă de a efectua urmărirea
penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii
militari, și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Pagina 28
În cazul infracțiunilor în care urmărirea penală se efect uează în mod obligatoriu de
către procuror, distingem între competența materială și competența personală.
Criteriul competenței materiale, determinată în mod concret, stabilește anumite
infracțiuni care atrag competența exclusivă a procurorului în efectuar ea urmăririi penale, cu
referire, în special, la gravitatea acestora – omor, omor calificat, ultraj, presiune asupra justiției,
tortura, represiunea nedreaptă, infracțiuni de corupție (altele decât cele din competența D.N.A.),
etc.
Pe lângă cea personală, competența procurorului are în vedere calitatea persoanei
cercetate pentru săvârșirea infracțiunii – parlamentar, membru al guvernului, membru al
Consiliului Superior al Magistraturii, magistrat, avocat, etc.
În toate aceste cazuri procurorul poate delega organele de cercetare penală pentru
efectuarea anumitor acte de urmărire penală. Delegarea se dispune prin ordonanță, însă nu poate
viza orice acte de urmărire penală, anumite măsuri
a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de proce dură
penală,….” procesuale putând fi efectuate doar de către procuror – „punerea în mișcare a
acțiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, încuviințarea
de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri proce suale”.
În practică s -a pus problema dacă actele de cercetare penală, efectuate de un procuror
din cadrul unui parchet inferior, sunt legale, răspunsul fiind afirmativ. S -a statuat că dacă se
poate delega dreptul de a efectua anumite acte de cercetare pena lă unui organ de cercetare al
poliției, cu atât mai mult se poate dispune asemenea măsură unui procuror dintr -un parchet
inferior (argumentul a fortiori).
Competența de efectuare a urmăririi penale îi revine procurorului de la parchetul
corespunzător insta nței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor
în care legea prevede altfel.
Organele de cercetare penală sunt obligate să efectueze „actele de urmărire penală care
nu suferă amânare sau în cazuri urgente”, chiar dacă priv esc o infracțiune pentru care urmărirea
penală îi revine, în mod obligatoriu procurorului. După efectuarea acestor acte lucrările se
trimit, de îndată, procurorului competent, actele rămânând valabile și câștigate cauzei.
O astfel de situație poate apărea, cu titlu de exemplu, la efectuarea unei percheziții
pentru infracțiunea de furt, când sunt găsite substanțe sau obiecte interzise de lege, cum ar fi
Pagina 29
droguri, arme, muniție sau materii explozive, în atare situație, obligația efectuării actelor de
cercetare revenind organului de cercetare necompetent, indiferent dacă este sau nu începută
urmărirea penală de către organul de urmărire competent, respectiv de către procuror.
2.2. Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare
În sfera mai larg ă a organelor de cercetare penală, organele de cercetare ale poliției
judiciare ocupă un loc important, justificat de competența deosebită pe care o au în
instrumentarea cauzelor penale.
Diferența aceasta, dintre organele de cercetare penală și celelalte s tructuri ale organelor
de poliție nu trebuie absolutizată, deoarece lupta cu fenomenul infracțional este dusă de întreg
aparatul polițienesc, indiferent dacă este vorba de formațiunile de pază și ordine, circulația pe
drumurile publice, evidența populației , combaterea criminalității economico -financiare sau a
celor de criminalitate judiciară, etc.
Fiecare polițist, pe linia sa de activitate, are dreptul și obligația de a constata existența
infracțiunilor, de a preveni și combate fenomenul infracțional, numa i că acest lucru nu le
conferă la toți calitatea de organ de cercetare penală (ca organ judiciar), ci numai acelora
specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângerea datelor în
vederea începerii urmăririi penale și de c ercetare penală.
Din prevederile art. 55 alin. 4 C.pr.pen.,rezultă că organele de cercetare penală ale
poliției judiciare „sunt constituite din lucrători specializați din Ministerul Afacerilor Interne
anume desemnați, în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”.
De asemenea, conform art. 2 alin. 3 din legea nr. 364/2004, organele de cercetare ale
poliției judiciare sunt lucrători specializați desemnați de ministrul afacerilor interne, cu avizul
favorabil al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
sub autoritatea căruia își desfășoară activitatea.
Acest statut, de organ de cercetare al poliției judiciare, este co nferit și polițiștilor de
frontieră, de art. 23 alin.1 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției
de Frontieră Române, desemnarea fiind făcută tot de ministrul afacerilor interne, cu avizul
conform al Procurorului General al Parch etului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pagina 30
Art. 57 alin. 1 C.pr.pen. conferă organelor de cercetare penală ale poliției judiciare o
competență generală, prevăzând că acestea efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune
care nu este dat ă, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau
procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Prevederi asemănătoare, cu referire la activitatea de constatare a faptelor penale și
cercetare a acestora, se regăsesc și în a rt. 3 alin. 1 lit. b pct.7 din O.U.G. nr. 30/2007, precum și
în art. 26 alin. 1 pct. 8 din „Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției
Române”.
Spre deosebire de structura ierarhică a instanțelor de judecată și a parchetelor de pe
lângă acestea, organele de cercetare ale poliției judiciare au, referitor la cercetarea penală, o
competență materială generală, fără să existe criterii de repartizare a cauzelor penale unor
organe de un anumit grad.
În ceea ce privește competența teritori ală, aceasta este stabilită de art.63 alin.1 raportat
la art.41 și 42 C.pr.pen., fiind astfel valabile regulile generale în materie, respectiv raza de
competență corespunzătoare instanței care judecă fondul cauzei.
Astfel, competența după teritoriu este de terminată de „locul săvârșirii infracțiunii,
locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul, locuința suspectului sau inculpatului persoană
fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta,
locuința sau , după caz, sediul persoanei vătămate”, fără să existe o ordine de prioritate între
aceste criterii, cu excepția situației în care urmărirea penală nu a respectat ordinea acestora, caz
în care instanța de judecată competentă va fi sesizată ținând -se seama de această ordine.
În practică apar situații când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate
în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, iar procurorul sau, după caz, organul de
cercetare penală poate să le efectueze, extinzându -se competența teritorială, ori se poate dispune
efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare (art. 59 alin. 1 C.pr.pen.).
Actele întocmite de ceilalți lucrători de poliție sunt preluate în diferite stadii (după caz)
de organul de cercetare penală ( ca organ judiciar) și, ulterior, valorificate în cadrul procesului
penal.
Pagina 31
2.3. Competența organelor de cercetare penală speciale
În anumite situații, avându -se în vedere natura infracțiunilor săvârșite sau calitatea
făptuitorului, legea prevede expres că u rmărirea penală se efectuează de organele de cercetare
penală speciale.
Organele de cercetare ale poliției judiciare reprezintă dreptul comun în materie, în
raport cu organele de cercetare penală speciale.
Această categorie de organe de cercetare penală es te prevăzută de art. 55 alin. 5
C.pr.pen., fiind constituită din ofițeri anume desemnați, în condițiile legii, care au primit avizul
conform al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Statutul de organe de cerce tare penală speciale nu derogă însă de la normele generale
care reglementează efectuarea urmăririi penale, acestea desfășurându -și activitatea, ca și cele
ale poliției judiciare, cu avizul conform, sub conducerea și supravegherea procurorului, ambele
condi ții fiind prevăzute expres de art. 57 alin. 2 rap. la art. 55 alin. 5 și 6 C.pr.pen.
Având în vedere cele două criterii care atrag competența organelor de cercetare penală
speciale, corelativ, acestea se împart în două categorii:
O primă categorie o consti tuie organele de cercetare penală competente „să efectueze
urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari”, desemnate în condițiile legilor
speciale. Spre exemplu, conform art. 2 lit. b și art. 3 alin. 2 din Ordinul nr. 216/2009 privind
cercetarea penală a personalului din Structurile Ministerului Administrației și Internelor,
urmărirea penală a faptelor comise de cadrele în activitate din minister se efectuează de către
procurori și de către organele de cercetare penală speciale, anume dese mnate prin ordin de zi
pe unitate al comandantului unității.
Aceste organe se desemnează dintre ofițerii specializați, printre condițiile general
aplicabile pentru această desemnare numărându -se și ceea care impune ca ofițerul desemnat să
aibă funcția sau gradul cel puțin egal cu cel al persoanei cercetate.
Potrivit art. 5 din același ordin, anumite acte de cercetare penală, privind săvârșirea
infracțiunilor de corupție sau asimilate acestora, în care este implicat personalul ministerului
administrației și internelor vor fi efectuate, în condițiile legii, de ofițerii de poliție judiciară din
cadrul Direcției Generale Anticorupție.
Pagina 32
Parchetele militare conduc și supraveghează organele de cercetare speciale militare,
care efectuează urmărirea penală cu privire la infracțiuni date prin lege în competența acestora,
competență care le aparține exclusiv, spre deosebire de celelalte organe de cercetare speciale,
infracțiunile din competența acestora putând fi cercetate și de organele poliției judiciare.
A doua catego rie privește organele de cercetare penală specializate pentru infracțiuni
de corupție și de serviciu, săvârșite de personalul navigant al marinei civile, cu condiția ca
infracțiunea cercetată să fi pus sau să fi putut pune „în pericol siguranța navei sau n avigației ori
a personalului”.
Efectuarea unor acte de urmărire penală, cum ar fi cercetarea la fața locului și
reconstituirea, se fac în prezența căpitanului portului sau a reprezentantului acestuia, dacă
infracțiunea s -a comis la bordul unei nave româneș ti.
Aceeași procedură se aplică și în cazul navelor sub pavilionul altui stat, cu excepția
situației în care statul român a încheiat convenții cu statul respectiv, situație în care luarea de
măsuri și efectuarea de cercetări la bord se derulează în conform itate cu prevederile acestora.
Avizul conform pentru numirea în funcțiile de organe de cercetare penală speciale se
acordă, în funcție de structura din care fac parte ofițerii desemnați, de către76:
– procurorul militar șef al Secției Militare din cadrul P archetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, pentru cercetarea infracțiunilor săvârșite de militari;
– procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, pentru infracțiunile
comise de către personalul navigant al marinei civile, în condițiile menționate anterior.
Proceduri care vizează constatarea infracțiunilor săvârșite la bordul navelor și primele
cercetări care se impun se regăsesc și în prevederile O.G. nr. 42/1997 privind transportul
maritim și pe căile navigabile interioare .
Astfel, comandatul sau conducătorul de navă are „obligația de a face primele cercetări
când sunt descoperite, la bordul navei, elemente ale unei fapte penale prevăzută de legea
română, să -i acorde persoanei acuzate dreptul la apărare, să o rețină și să o predea autorităților
judiciare din primul port în care ancorează nava, împreună cu documentele întocmite”.
De asemenea, căpităniile de port au dreptul să efectueze cercetări, să solicite efectuarea
de expertize și să administreze probe, în cazul infracțiu nilor la regimul navigației sau cele în
legătură cu abordajele, sinistrele sau accidentele de navigație.
Pagina 33
Angajații Serviciului Român de Informații pot acorda sprijin la efectuarea unor
activități de cercetare penală sau pot reține pe făptuitor, în cazul co nstatării unei infracțiuni
flagrante la regimul securității naționale, a unui act terorist sau atentat, însă nu pot fi considerați
organe de cercetare penală speciale sau, cu atât mai puțin, ale poliției judiciare.
2.4. Acte încheiate de alte organe de constatare
Constatarea corectă și la timp a infracțiunilor săvârșite, esențială pentru desfășurarea
ulterioară, în condiții care să permită descoperirea autorilor, a urmăririi penale, a impus
necesitatea reglementării normative a situațiilor în care, neput ând interveni eficient organele de
cercetare penală, documentele constatatoare sunt întocmite de alte organe.
Această reglementare se regăsește în art. 61 C.pr.pen., care prevede obligația întocmirii
unui proces verbal, de către aceste instituții, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu
privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Aceste organe de constatare sunt:
a) „organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor perso ane juridice de drept public, pentru infracțiunile
care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit
legii;
b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale
altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul
lor;
c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în
timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege”.
În caz de infracțiuni flagrante, personalul vamal are obligația să procedeze la
constatarea acestora și să înainteze pe făptuitor, de îndată, procurorului, împreună cu a ctele
întocmite și cu mijloacele materiale de probă.
De asemenea, angajații autorității vamale pot efectua controlul corporal sumar,
prerogativă conferită prin Codul Vamal al României, actul respectiv neconstituind o percheziție
corporală în sensul Codului de procedură penală, sau pot, cu consimțământul persoanelor
Pagina 34
respective, să le supună unui examen medical, când există informații că acestea ar transporta
droguri sau alte obiecte ilicite, ascunse în corpul lor.
Un alt exemplu îl constituie întocmirea de p rocese verbale și acte de control (în urma
cărora sesizează organele de urmărire penală), de către inspectorii antifraudă din cadrul
Agenției Naționale de Administrare Fiscală, când în timpul acțiunilor efectuate constată fapte
sau împrejurări privind săvâ rșirea unor infracțiuni în domeniul financiar fiscal sau vamal.
În acest sens, în cazul când sunt descoperite indicii sau există suspiciuni referitoare la
săvârșirea de infracțiuni de către personalul din penitenciare sau persoanele aflate în detenție,
actele întocmite sunt trimise de îndată organelor de urmărire penală, concomitent cu informarea
conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor, prin Direcția pentru prevenirea
criminalității în mediul penitenciar.
Printre organele de ordine publică și de siguranță națională se regăsesc cele din
Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Telecomunicații
Speciale sau Serviciul de Protecție și Pază.
Pe lângă atribuțiile specifice (inclusiv de urmărire penală, prin ofițerii d e poliție
judiciară), Poliția de Frontieră Română are atribuții și în ceea ce privește constatarea faptelor
penale, iar Jandarmeria Română, instituție specializată care are ca principală atribuție apărarea
ordinii și liniștii publice, efectuează, prin stru cturile sale speciale, actele ce se impun pentru
începerea urmăririi penale, în legătură cu infracțiunile constate pe timpul executării misiunilor.
De asemenea, art. 6 alin. 1 lit. r) din Regulamentul de organizare și funcționare a
unităților de penitencia r, prevede că directorul acestor instituții are obligația sesizării organelor
judiciare când o persoană privată de libertate săvârșește o infracțiune în timpul detenției.
Datele și informațiile, rezultate din activitățile specifice Serviciului Român de
Informații, care se referă la pregătirea săvârșirii sau săvârșirea unei infracțiuni, constituie acte
de constatare ce sunt transmise organelor de urmărire penală.
Pe lângă obligația constatării, toate aceste organe au și obligația de a lua „măsuri de
conserva re a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale
de probă”, precum și dreptul, în cazul infracțiunilor flagrante, de a face percheziții corporale
sau ale vehiculelor, de a -l prinde pe făptuitor și de a -l prezenta, de îndată, organelor de urmărire
penală – art. 61 alin. 2 C.pr.pen.
Pagina 35
Procesul verbal de constatare, întocmit de organele menționate anterior, constituie act
de sesizare a organelor de urmărire penală și, cu toate că este emis de o entitate administrativă,
nu poate fi contestat pe cale contenciosului administrativ, atribut precizat expres de art. 61 alin.
5 C.pr.pen.
Această precizare se impunea a fi reglementată prin norma de procedură penală, pentru
a se evita încercările de tergiversare a soluționării cauz elor penale, prin contestarea proceselor
verbale în contenciosul administrativ, deși este evident că fiind acte de constatare a unor
infracțiuni, nu pot fi considerate acte administrative.
Pagina 36
CAPITOLUL III OBIECTUL SUPRAVEGHERII URMĂRIRII PENALE
3.1. Introducere.
Instituția analizată se regăsește în art. 299 din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.)22, față de art. 216 din Codul de procedură penală anterior (în continuare
C.pr.pen. din 1969)23:
A. Noua lege procesual penală nu a mai preluat teza supravegherii procurorului ca
nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală. Oricum, reglementarea acestei ipoteze în legea anterioară era
discutabilă, deoarece începerea urmăririi penale față de o persoană nu se putea dispune în lipsa
unor indicii temeinice că aceasta săv ârșise o faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte,
atât timp cât actul de începere a urmăririi penale, emis de către organul de cercetare penală, era
supus confirmării procurorului care supraveghea activitatea de cercetare penală, era lipsită de
efect o asemenea reglementare a situației ulterioare actului de confirmare al procurorului.
B. Tot astfel, noul Cod de procedură penală nu a mai preluat nici teza supravegherii
procurorului ca nicio persoană să nu fie arestată, decât în cazurile și în condi țiile prevăzute de
lege, având în vedere faptul că, în cursul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive se
dispune, la propunerea procurorului, de către judecătorul de drepturi și libertăți. În altă ordine
de idei, există obligația organului de cercetare penală de a -l informa de îndată, în scris, pe
procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii
preventive; dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii
preventive , procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen
de 24 de ore de la primirea informării; bineînțeles că procurorul este obligat să sesizeze și din
22 Art. 299. Obiectul supravegherii
(1) Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracțiune să fie descoperită
și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală.
(2) De asemenea, procurorul exercită supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel ca niciun
suspect sau inculpat să nu fie r eținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”
23 ,,Art. 216. Obiectul supravegherii
(1) Procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii î n activitatea de urmărire penală, veghează ca orice
infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nici o persoană să nu fie urmărită
penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea pe nală.
(2) De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reținută sau arestată, decât în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege.
(3) În exercitarea activității de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de
cercetare penală ca să ia asemenea măsuri.
(4) Procurorul ia măsuri și dă dispoziții în scris și motivat.”
Pagina 37
oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări
care justifică revocarea sau înlocuirea arestării preventive luate [art. 242 alin. (4) C.pr.pen.].
În cazul reținerii, este firesc ca aceasta să facă obiectul supravegherii din partea
procurorului, deoarece poate fi dispusă ș i de către organul de cercetare penală, măsură care nu
este supusă confirmării procurorului, pentru ca acesta să decidă cu privire la legalitatea și
temeinicia ei, ca în cazul altor acte procesuale [de pildă, continuarea urmăririi penale față de
suspect, d ispusă de către organul de cercetare penală − art. 305 alin. (3) C. pr.pen.].
Împrejurarea că organul de cercetare penală are obligația de a -l informa pe procuror cu privire
la luarea reținerii, de îndată și prin orice mijloace [art. 209 alin. (13) din cod ul menționat
anterior], nu poate conduce la o altă concluzie.
3.2. Conducerea și supravegherea activității organelor de cercetare penală de
către procuror.
Regândind rolul procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, legiuitorul
noului Cod de pro cedură penală a intitulat capitolul III din titlul I al Părții speciale ,,Conducerea
și supravegherea activității organelor de cercetare penală de către procuror”. Aceasta reprezintă
principala sarcină a procurorului în cursul urmăririi penale24, consacrată chiar de Constituția
României, republicată. Astfel, după ce în alin. (1) al art. 131 prevede că ,,în activitatea judiciară,
Ministerul Publ ic reprezintă interesele judiciare ale societății și apără ordinea de drept, precum
și drepturile și libertățile cetățenilor”, în alin. (2) al articolului sus -indicat stipulează că
,,Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile
legii”, pentru ca în alin. (3) al aceluiași articol să concluzioneze că ,,parchetele funcționează pe
lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției
judiciare, în condițiile legii (su blinierea noastră – M-C. Ivan)”. Norme referitoare la această
atribuție principală și primordială se regăsesc și în noul Cod de procedură penală [art. 55 alin.
(3) lit. a), art. 56 alin. (1) și (2), art. 299 -304], precum și în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară25 [art. 4, art. 63 lit. b)].
Trebuie să menționăm că, deși noua lege procesual penală face referire la
supravegherea tuturor activităților organelor de cercetare penală atât în denumirea capitolului
24 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, București, 1994, p. 29.
25 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și
completările ulterioare
Pagina 38
III din titlul I al Părții speciale, cât și în conținutul art. 299, în realitate este vorba numai de
activitatea de urmărire penală, dar într -o accepțiune largă, ce include toate activitățile
subsumate aceluiași scop (tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit
infracțiuni), și anume cele de descoperire a infracțiunilor, de constatare a acestora, de strângere
a datelor și probelor necesare trimite rii în judecată, precum și cele de cercetare penală propriu –
zisă26.
În desfășurarea celorlalte activități profesionale decât cele conduse și controlate,
potrivit legii, de către procuror, organele de cercetare penală se subordonează organelor ierarhic
superioare potrivit normelor interne de competență (așa cum se prevede, de pildă, în art. 5 din
Legea nr. 364/2004). Excepție face poliția judiciară a Direcției Națio nale Anticorupție care este
organizată și funcționează potrivit legii speciale a acestei direcții (Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, cu modificările și completările
ulterioare27); ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară toate activitățile numai în cadrul
Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului -șef al acestei direcții
și nu pot primi nicio însărcinare de la organele ierarhic superioare [art. 10 alin. (2) și (7) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002].
Potrivit art. 55 alin. (1) lit. b) și c) C.pr.pen., organele de cercetare penală sunt:
organele de cercetare penal ă ale poliției judiciare și organele de cercetare penală specială.
Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de către
lucrători specializați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile
legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens [alin. (4) al art.
55 din codul sus -menționat].
Conform alin. (5) al art. 55 C .pr.pen., atribuțiile organelor de cercetare penală speciale
sunt îndeplinite de către ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
26 A se vedea dispozițiile art. 2 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, cu
modificările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial al României, Part ea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014).
În acest sens, a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Procesul penal între tradiție și inovație, în ,,Dreptul” nr. 7/2011, p. 198.
27 Publicată în Monitorul O ficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002.
Pagina 39
2. Pro curorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale. Urmărirea penală
a infracțiunilor săvârșite în condițiile prevăzute în art. 41 C.pr.pen.28 se efectuează de către
organul de cercetare penală din circumscripția instanței competente să judece cauza, dacă legea
nu dispune altfel [63 alin. (3) din codul menționat anterior], cum ar fi cazurile în care urmărirea
penală se efectuează, în mod facultativ/obligatoriu, de către procuror [art. 56 alin. (2) -(4) din
codul sus -indicat29].
Supravegherea activității organului de cercetare penală se exercită de către procurorul
de la parchetul de pe lângă instanța competentă să judece cauza în primă instanță. Competența
de supraveghere nu are în vedere organul de cercetar e supravegheat, ci competența procurorului
28 ,,Art. 41. Competența pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României (1) Competența după terito riu este
determinată, în ordine, de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c)
locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la
momentul la car e a săvârșit fapta; d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate. (2) Prin locul săvârșirii
infracțiunii se înțelege locul unde s -a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s -a
produs urmarea acesteia. (3) În cazu l în care, potrivit alin. (2), o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai
multor instanțe, oricare dintre acestea este competentă să o judece. (4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la
alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succes iv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin.
(1), competența revine instanței mai întâi sesizate. (5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul
în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s -a efectuat cu nerespectarea acestei
ordini. (6) Infracțiunea săvârșită pe o navă sub pavilion românesc este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel. (7) Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. (8) Dacă nava nu ancorează într -un port român
sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competența nu se poate determina potrivit alin. (1),
competența este cea prevăzută la alin. (4).”
29 ,,Art. 56. Competența procurorului
(1) Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor
de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire
penală să fie efectuate cu respecta rea dispozițiilor legale.
(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.
(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a) în cazul infracțiunilor pentru care co mpetența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și
Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188 -191, art. 257, 277, art. 279 -283 și art. 289 -294 din Codul penal [și
anume, omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, ultrajul,
compromiterea intereselor justiției, ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura,
represiunea nedreaptă, luarea de mită, darea de mită, trafic ul de influență, cumpărarea de influență, faptele de
corupție săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia, faptele de corupție săvârșite
de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia (adăugirea noastră – M-C. Iva n )];
c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalita te Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
(4) Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul
militar.
(5) Procurorii militari din ca drul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea
penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor
comise de militari, urmând a fi sesizată instanța comp etentă potrivit art. 44.
(6) Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la
parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care
legea prevede altfel.”
Pagina 40
de a sesiza instanța de judecată în cauza respectivă30. Dacă o cauză este de competența
judecătoriei, supravegherea se exe rcită de către procurorul din cadrul parchetului de pe lângă
judecătorie; atunci când tribunalul are competența de judecată în primă instanță, supravegherea
se exercită de către procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal (și așa mai departe);
în același mod, se determină parchetul care trebuie să exercite supravegherea urmăririi penale
și în cauzele de competența instanțelor militare (tribunalele militare, Curtea Militară de Apel
București).
Potrivit art. 325 alin. (1) C.pr.pen.: procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior
pot prelua în vederea supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic
inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior; această
reglementare se aplică în mod c orespunzător și când legea prevede o altă subordonare ierarhică.
În aceste cazuri, supravegherea se exercită de către procurorul din cadrul parchetului ierarhic
superior, și nu de cel din cadrul parchetului de pe lângă instanța competentă să judece cauza î n
primă instanță.
Conform art. 302 alin. (2) din codul sus -menționat, preluarea unei cauze de către un
organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de către procurorul de la parchetul care
exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului
de cercetare penală care preia cauza; în această ipoteză, supravegherea se va exercita în
continuare de către procurorul care a avut inițial cauza în supraveghere, deoarece acesta va
sesiza în cele din urmă instanța co mpetentă.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, suntem de părere
că nu se poate vorbi de o supraveghere a urmăririi penale din partea procurorului ierarhic
superior. Verificarea actelor de către procurorul ierarhic superior [așa cum se prevede în art.
304 alin. (2) și art. 339 C.pr.pen.] nu se identifică cu supravegherea urmăririi penale, aceasta
având o arie mult mai complexă31.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor Constituției României, republicată [art. 132 alin.
(1)], ale Legii nr. 304/2004, republicată (art. 64), se exercită un control din partea procurorul
ierarhic superior, dar acesta vizează doar măsurile luate și actele efectuate, procurorul fiind
independent în efectuarea urmăririi penale și în adoptarea so luției; procurorul ierarhic superior
30 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 550.
31 În același sens, cu privire la reglementarea anterioară, a se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 59. În sens contrar, Gr.
Theodoru, op. cit., p. 550.
Pagina 41
nu poate interveni sub nicio formă în efectuarea urmăririi penale, dar poate face verificări cu
privire la stadiul acesteia, putând lua măsuri de trecere a cauzei repartizate la un alt procuror
(dacă, de pildă, aceasta a rămas în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile). Cu
ocazia controlului ierarhic, procurorul ierarhic superior poate da dispoziții în scris și în
conformitate cu legea, care sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.
Trebuie să menționăm că procurorii dintr -un parchet sunt subordonați conducătorului
parchetului respectiv, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceeași circumscripție [art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, re publicată].
Subordonarea este administrativă, și nu decizională, procurorul fiind independent în efectuarea
urmăririi penale și în adoptarea soluției32. Ca atare, principiul controlului ierarhic nu se
identifică cu cel al subordonării ierarhice; primul vizează exclusiv lucrările procurorului,
precum și aprecierea activității acestuia; al doilea are o sferă administrativă (cum ar fi,
respectarea pro gramului de lucru), și nu de altă natură.
Procurorii unui parchet nu se subordonează procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic
superioare. Însă aceștia din urmă pot exercita controlul ierarhic numai dacă sunt desemnați de
către conducătorul parchetului din care fac parte [art. 65 alin. (3) din Legea nr. 304/2004,
republicată].
3.3. Supravegherea exercitată de procuror în faza de urmărire penală
Supravegherea urmăririi penale este activitatea desfășurată de procuror în cursul
urmăririi penale ce constă î n conducerea și controlul activității organelor de cercetare penală
ale poliției judiciare sau a altor organe de cercetare specială, atunci când legea nu prevede
expres că urmărirea penală trebuie efectuată chiar de procuror.
Ea trebuie să fie completă și permanentă, sens în care, aceasta se exercită din momentul
începerii urmăririi penale și până la finalizarea ei prin soluția data de procuror, îndeplinind toate
aspectele legalității și temeiniciei. În exercitarea atribuției de a controla, conduce și supr aveghea
activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să
fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, conform principiului legalității.
32 D. Ciuncan, A. Niculiță, Controlul ierarhic al procurorilor, în ,,Revista de drept penal” nr. 1/2005, p . 101.
Pagina 42
Pe de altă parte, procurorul urmărește aflarea adevărului și lămuri rea cauzei sub toate
aspectele, în acest sens ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care
iau aceste măsuri, poate asista la desfășurarea oricărui act de cercetare penală, poate de
asemenea să execute personal orice act de cer cetare penală sau să rețină orice cauză în vederea
efectuării urmăririi penale.
Așadar, printre altele, procurorul este competent să ceară spre verificare orice dosar
aflat în lucru de la organul de cercetare penală, acesta fiind obligat să îl trimită de îndată cu
toate actele, datele și materialele aflate la dosar. Procurorul trebuie să aibă cunoștință de cauzele
care sunt în curs de cercetare penală, astfel că organele de cercetare penală, așa cum reiese din
articolul 300 alineatul 2 CPP, sunt obligate d upă sesizare să îl informeze pe procuror despre
activitățile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze, acesta din urmă putând să își
îndeplinească atribuțiile ce decurg din supravegherea activității de cercetare penală.
După ce a luat la cunoștin ță despre începerea cercetării penale, acesta desfășoară din
oficiu supravegherea, de pe poziția de conducere și control a activității de cercetare penală.
Potrivit articolului 303 alineatul 2 din CPP, depozițiile date de procuror în legătură cu
efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare,
precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor.
Organele ierarhic superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale,
nu pot da îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.
Relația dintre procurori și lucrătorii de poliție judiciară este evidențiată în prevederile
Legii nr. 364 din 2004 privind organizarea și funcționarea poliției judici are. Potrivit acestui act
normativ, organele ierarhic superioare care fac parte din poliția judiciară, nu pot da îndrumări
sau dispoziții cu privire la cercetarea penală, singurul competent în acest sens fiind procurorul.
Totodată potrivit articolului 8 d in Legea nr. 364 din 2004 privind organizarea și
funcționarea poliției judiciare, organele de cercetare ale poliției judiciare își desfășoară
activitatea sub conducerea, supravegherea și controlul procurorului, fiind obligate să ducă la
îndeplinire dispozi țiile acestuia, șefii ierarhici putând da polițiștilor care fac parte din poliția
judiciară dispoziții și îndrumări în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor și de
strângere a datelor în vederea identificării autorilor infracțiunilor și în ceperii urmăririi penale.
Serviciile și organele specializate în culegerea, prelucrarea și furnizarea informațiilor, precum
Serviciul Roman de Informații, Serviciul de Informații Externe, Departamentul de Informații și
Protecție Internă din cadrul MAI, Dir ecția de Informații a Armatei din cadrul MApN, Serviciul
Pagina 43
de Pază și Protecție, au obligația de a pune, de îndată, la dispoziția parchetului competent, la
sediul acestuia, toate datele și toate informațiile, neprelucrate, deținute în legătură cu săvârșirea
infracțiunilor, așa cum reiese din articolul 66 alineatul 2 din Legea nr. 304 din 2004 privind
organizarea judiciară.
De asemenea procurorul poate supraveghea și activitățile desfășurate de investigatorii
sub acoperire, care nu -și pot îndeplini sarcinile specifice fără autorizația procurorului, emisă în
mod expres pentru aceasta. În cazul în care organul de cercetare îndeplinește în mod defectuos
sau nu duce la îndeplinire dispozițiile date de procuror, potrivit articolului 303 alineatul 3 CPP,
acesta poat e sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care este obligat ca în termen
de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancțiunea
amenzii judiciare pentru abaterile judiciare ori poate solicita retragerea a vizului.
O altă formă de conducere și supraveghere reglementată de articolul 301 alineatul 1
CPP este reprezentată de situația când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează
de organul de cercetare penală prevăzut de lege, și ia măsuri pent ru a trimite cauza la organul
competent. În această situație, actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile.
Când procurorul constată că există vreunul dintre cazurile prevăzute la articolul 43 CPP, poate
dispune reunirea cauzelor și ulteri or trimite cauza organului competent. Prin realizarea
verificării activității de cercetare penală, precum și prin participarea la efectuarea unor acte de
cercetare sau rezolvând plângerile împotriva unor acte de cercetare penală, procurorul poate
confirma că actul de cercetare a fost legal efectuat, că măsura procesuală a fost luată în condițiile
prevăzute de lege, conferind valabilitate acestor acte și măsuri sau efectuând personal actele
necesare desfășurării în continuare a urmăririi penale. Potrivit art icolului 304 CPP, când
procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este
dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau
la plângerea persoanei interesate. Aceast ă dispoziție este valabilă și în cazul verificării efectuate
de către procurorul ierarhic superior în ceea ce privește actele procurorului ierarhic inferior.
Conform articolului 339 alineatul 1 CPP, plângerea împotriva măsurilor luate sau a
actelor efectu ate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, se rezolvă de
prim -procurorul parchetului sau după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului. Dacă măsurile și act ele sunt ale
prim -procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale
procurorului șef de secție al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date
Pagina 44
de către aceștia, plângerea, conform alineatului 2 va fi rezolvată de către procurorul ierarhic
superior. Plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor se soluționează prin ordonanță,
care se comunică persoanei care a formulat -o, precum și celorlalte persoane interesate, și nu
mai pot fi atacate c u plângere la procurorul ierarhic superior.
Potrivit alineatului 4 din același articol, în cazul soluțiilor de clasare ori de renunțare
la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care
s-a dispus soluția. Î n situația în care plângerea formulată împotriva soluțiilor de clasare sau
renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanța sau rechizitoriu, a fost respinsă, persoana
interesată are la îndemâna posibilitatea de a face plângere în termen de 20 de zile de la
comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i -ar reveni competența
judecării cauzei în prima instanță.
Plângerea astfel îndreptată se soluționează de judecătorul de cameră preliminară, care,
potrivit articolului 341 CPP, stabilește termenul de soluționare și îl comunică împreună cu un
exemplar al plângerii, procurorului și părților. Procurorul este obligat ca în termen de 3 zile de
la primirea comunicării să trimită dosarul cauzei judecătorului de cameră preliminară, iar î n
situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta va trebui să o înainteze împreună cu
dosarul cauzei instanței competente.
3.4. Obiectul supravegherii.
Supravegherea exercitată de către procuror urmărește desfășurarea, cu respectarea
legii, a activității de strângere a probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a
acestora, pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimiter e în judecată [art. 3 alin.
(4), precum și art. 285 alin. (1) C.pr.pen.].
Supravegherea exercitată de către procuror are ca obiect asigurarea descoperirii tuturor
infracțiunilor săvârșite și tragerea la răspundere penală a oricărui infractor. Se observă că
activitatea de urmărire penală nu trebuie înțeleasă ca o activitate care se desfășoară exclusiv
după începerea urmăririi penale, ci ea înglobează atât activitățile care se desfășoară de către
organele de cercetare penală pentru descoperirea infracțiunilor , cât și cele ulterioare acestui
moment, pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor. Bineînțeles că și procurorul poate
efectua activități de descoperire a infracțiunilor (aspect care se întâlnește destul de rar în
Pagina 45
practică și numai în cazul anum itor procurori) și de tragere la răspundere penală a infractorilor.
Acest aspect rezultă nu numai din atribuția sa de a conduce urmărirea penală, dar și din
dispozițiile art. 63 lit. h) din Legea nr. 304/2004, republicată, potrivit cărora procurorul trebui e
să acționeze pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului
justiției, precum și pentru realizarea unitară a politicii penale a statului.
În timpul conducerii și supravegherii urmăririi penale, procurorul veghează ca niciun
suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Așadar, procurorul trebuie să acționeze ca, prin respectarea dispozițiilor legale,
organele de cercetare penală să -și îndeplinească obligația de căutare și strânger e a datelor și
informațiilor cu privire la existența infracțiunilor și la identificarea persoanelor care le -au
săvârșit, iar după începerea urmăririi penale, să strângă și să administreze probele, atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori incu lpatului [art. 306 alin. (1) și (3) C.pr.pen.].
Într-o formulă de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie
efectuată complet, temeinic și operativ, ca actele de urmărire penală să fie efectuate potrivit
dispozițiilor legale, precum și s ă fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârșirii
de noi infracțiuni.
Pagina 46
Concluzii
Activitatea de supraveghere a urmăririi penale de către procuror are statut
constituțional, acest aspect fiind consfințit de art. 131 alin. (2) și (3) din Constituția României
revizuită și republicată unde se arată că: ” … (2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin
procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă
instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției
judiciare, în condițiile legii. ”
În aplicarea textului constituțional activitatea și rolul procurorului în faza de urmărire
penală este reglementată de Codul de procedură penală, lege organică ce ca re cuprinde toate
cele patru etape al procesului penal: urmărirea penală, camera preliminară, judecata propriu zisă
și executarea hotărârilor penale.
Noua reglementare (art. 299 C.pr.pen. român) a preluat, în parte, dispozițiile celei
anterioare (art. 216 C.pr.pen. român din 1969).
În esență, activitatea de urmărire penală, efectuată de către organelor de cercetare
penală, este condusă și supravegheată de către procurorul român. La fel se prezintă situația și
în dreptul procesual penal francez, bineînțele s, cu unele nuanțe specifice acestuia.
După cum corect a fost apreciat, pentru ca efectele instituțiilor reglementate în noul
Cod de procedură penală să aibă un puternic impact pozitiv în privința modului de desfășurare
a procesului penal, trebuie să se as igure acel echilibru între conținutul normativ și posibilitățile
organelor judiciare penale de a -l aplica în condițiile și cu respectarea termenelor edictate .
Sub acest aspect, ne exprimăm opinia că actualele dispoziții referitoare la competența
procuror ului în faza de urmărire penală sunt clare, precise și suficiente, pentru realizarea tuturor
garanțiilor necesare asigurării unui proces echitabil.
Nu în ultimul rând, atribuțiile procurorului în această primă fază a procesului penal,
trebuie să fie duse la îndeplinire respectând drepturile pe care suspectul/inculpatul le poate
exercita cu sau fără a beneficia de asistența juridică specifică.
În reglementarea legii române procurorul are competențe care se extind în tot procesul
penal în ansamblul său, punâ nd în mișcare și exercitând acțiunea penală, susținând legalitatea
Pagina 47
actului de sesizare a instanței în fața judecătorului de cameră preliminară și temeinicia inculpării
în faza de judecată.
Spre deosebire, în dreptul procesual penal francez, se face distinc ție între punerea în
mișcare a acțiunii penale, denumită și publică, și exercitarea acesteia. Punerea în mișcare este
actul inițial al urmăririi, adică acela prin care acțiunea publică este declanșată și prin care este
sesizată jurisdicția de instrucție (r echizitoriul procurorului sau constituirea de parte civilă) sau
jurisdicția de judecată (citarea directă). Acțiunea penală se pune în mișcare de către Ministerul
Public sau de către partea lezată. Exercitarea acțiunii aparține exclusiv Ministerului Public și
funcționarilor anume desemnați prin lege (art. 1 C.pr.pen. francez).
Pagina 48
BIBLIOGRAFIE
A. Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri, monografii.
1. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedura penala. Partea generala. Ed. Universul
Juridic, Bucuresti 2015.
2. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială. Universul
Juridic București 2015.
3. M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Partea generala. Curs universitar.
4. A. Pintea, D. C. Pintea, A. C. Bălănesc u, Urmărirea penală, Universul Juridic,
București, 2017.
5. E. Stancu Tratat de Criminalstică, Universul Juridic, București 2015.
6. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a II -a, Ed. Hamangiu, Bucuresti
2008l.
7. M. Udroiu, Procedura penala. Partea generala, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2014.
8. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H. Beck, București, 2014.
B. Legislație.
1. Codul de procedură penală, adoptat în anul 2010 prin Legea nr. 135/2010, publicat
în M. Of. nr. 486 din 15 i ulie 2010, cu modificările ulterioare aduse prin:
2. Legea 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedura penala si pentru modificarea si completarea unor acte normative care cuprind
dispoziții procesual penale, public ată in M. Of., Partea I nr. 515 din 14 august 2013.
3. Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor masuri de implementare
necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru
implementarea altor acte normative publicată in M. Of., Partea I nr. 98 din 7 februarie 2014.
4. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea
Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala, publicată in M. Of. nr. 911 din 15
decembrie 2014.
Pagina 49
5. Legea 318/ 2015 pentru infiintarea, organizarea si functionarea Agentiei Nationale
de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate si pentru modificarea si completarea unor acte
normative Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din 24 decembrie 2015.
6. Ordona nța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea
în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, publicată in M.
of. nr. 190 din 14 martie 2016.
7. Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea ș i completarea Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum
și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
publicată in M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.
8. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea
Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată in
M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016.
9. Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Or donanței de urgență a Guvernului nr.
82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, publicată in M. Of. nr 330 din 28 aprilie 2016.
10. Ordonanța de urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Dir ecției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru
modificarea și completarea unor acte normative, publicată in M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie
2016.
11. Codul penal adoptat în 2009 prin legea nr. 286/2009, pub licată în M. Of. nr 510
din 24 iulie 2009, cu modificările și completările aduse prin:
12. Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012; Legea nr.
63/2012, publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012; Legea nr. 187 2012, publicată în M.
Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012; Legea nr. 159/2014, publicată în M. Of. nr. 887 din 5
noiembrie 2014; Legea nr. 18/2016, publicată în M. Of. nr 389 din 23 mai 2016; Legea nr.
151/2016, publicată în M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016
13. Legea nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură
penală, publicată în M. Of. nr 289 din 14 noiembrie 1996
Pagina 50
14. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 15/2000 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătoreas că, publicată în M. Of. nr. 111 din 14 nartie
2000
15. Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată
în M. Of. nr. 305 din 09 mai 2002, republicată cu modificări, în M. Of. nr. 307 din 25 aprilie
2014
16. Legea nr. 503/2 002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/
2002 privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în M. Of. 523 din 18 iulie 2002 cu
modificările și completările ulterioare aduse succesiv prin legea nr. 161/2003; Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 102/2003, Legea nr. 26/2004; Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
24/2004, Legea nr. 601/2004; Ordonanța de urgență a Guvernului 103/2004; Legea nr.
247/2005; Hotărârea Guvernului nr. 665/2010; Legea nr. 187/2012; Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 63/2013; Legea nr. 255/2013; Hotărârea Guvernului nr. 643/2014 și Hotărârea
Guvernului nr. 486/2015
17. Legea nr. 51/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri,
publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000 cu modif icările și completările ulterioare,
republicată în M. Of. 163 din 6 martie 2014
18. Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicată in M. Of.
nr 248 din aprilie 2002
19. Legea nr. 354/2004 privind organizarea și funcționarea poli ției judiciare,
republicată în M. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014
20. Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de
rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului, republicată în M. Of. nr 211 din 25 martie 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA URMĂRIREA PENALĂ ………. 2 1.1. Aspecte generale …………………………….. [628337] (ID: 628337)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.