MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII [628314]
1
UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII
MONOTEISTE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
ÎNDRUMĂTOR :
PR. PROF. UNIV. DR. NICOLAE DURĂ
Masterand: [anonimizat]
2017
2
UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII
MONOTEISTE
INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE DUPĂ
LEGISLAȚIA CANONICĂ ORTODOXĂ ȘI
ROMANO -CATOLICĂ
ÎNDRUMĂTOR :
PR. PROF. UNIV. DR. NICOLAE DURĂ
Masterand: [anonimizat]
2017
3
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………. ………………… …………….5
CAPI TOLUL I : Considerații generale privind tâlh ăria……………………… …………..10
I.1. Cadrul juridic al infracțiunilor contra pat rimoniului………………… ………………..10
I.2. Patrimoniul – obiect al ocrotirii penale…………… …………………………. …………… 13
I.3. Noțiunea de patrimoniu…………………. ………. ………………………… …………………..13
I.4. Formele patrimoniului……………………………… ………………………… …………………14
I.5. Precedentele legislative ale infracțiunii de tâlhărie……………. ………… ……………16
CAPITOLUL II : Infracțiunea de tâlhărie în lumina reglementărilor legislației
canonice ortodoxe ……………………………………………………………………………………….19
II.1. Referințe istorice …………………………………….. ………….. ………… …………………..19
II.2. Semnificația conceptului de patrimoniu ȋn lumina sistemului juridic al
Bisericii Ortodoxe ……………………………………………………………………………………….24
II.3. Subiecții infracțiunilor după legislația Bisericii Ortodoxe ………………… ………29
II.4. Sancționarea infracțiunilor contra patrimo niului. …………………. ………………….32
II.5. Conținutu l celui de -al 22 -lea canon al Primului Sinod local de la
Ancira…….. ………………………………………………………………………………………………..34
II.6. Canonul 23 al Primului Sinod de la Ancira – uciderea fără voie… ………………37
II.7. Reglementarea tâlhăriei în canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare. …………38
II.8. Tâlhăria în reglementarea canonului 40 al Sfântului Ioan Ajunătorul
(Posti torul) …………………………………………………………………………………………………39
II.9. Canonul 8 al Sfântului Vasile cel Mare……………. …………………………………… .42
II.10. Canonul 13 al Sfântului Vasile cel M are……………….. ……………………………..43
II.11.Canonul 43 al Sfântului Vasile cel Mare……………………… ………………………..43
4
CAPITOLUL III: Infracțiunea de tâlhărie în lumina sistemului juridic al Bisericii
Romano -Catolice …………. ……………………………………………………………………. ………4 8
III.1. Legea penală și preceptul penal ȋn dreptul canonic romano -catolic…………..4 8
III.2. Subiect susceptibil de sancțiuni penale prin referire la infracțiune a de
tâlhărie …………………………………………………………………………… …………………………5 0
III.3. Circumstanțele delic tului (conform can. 1323 -1326) ………………………………5 2
CONCLUZII …………………………………………………………………… ……………………….5 8
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………… …….. .60
DECLARAȚIE ………………………………………….. ………………….. …………………………6 4
5
INTRODUCERE
Biserica se află între legile pozitive, create de om, ca expresie unică a asemănării cu
Dumnezeu, și Legea cea Nouă a Mântuitorului Hristos(Legea Vieții, Legea iubirii). Din acest motiv
în Biserică s -a născut o lege proprie, o lege care ține atât de legile pozitive, date de oameni, cât și de
Legea Vieții revelată și dăruită întregii umanități de Hristos. Legea aceasta se numește canon. Rostul
canonu lui este acela de a împărtăși legile pozitive de Legea Vieții sau de a face ca Legea lui Hristos
să desăvârșească legile date de oameni.
Creștinul ortodox are ca scop ultim mântuirea sufletului. „Această lucrare de dobândire a
mântuirii – desfășurată într -un timp și spațiu bine definit -presupune o conștiință creștină care își află
în preceptele evanghelice sursa antologică, iar în pravila canonică temeiul călăuzitor al vieții
creștine”.1
În cadrul acestei lucări pe care am împărțit -o în 3 capitole am dezbă tut problema infracțiunii
de tâlhărie atât din perspectiva legislației canonice, cât și din cea a legislației penale.
Astfel, în primul capitol – „Considerații generale privind tâlhăria”, am dezbatut , în mod
succesiv următoarele aspecte: locul tâlhăriei în structura infracțiunilor contra patrimoniului, cadrul
juridic al infracțiunilor contra patrimoniului, patrimoniul – obiect la ocrotirii penale, notiunea de
patrimoniu și formele patrimoniului. Am încheiat aceasta prima parte surprinzand faptul că pentru
ocrotirea patrimoniului și drepturilor legate de acesta, se impune să fie apărate situațiile de fapt
existente, în sensul menținerii în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului.
În cel din urma subcapitol al primului capitol am prezentat precedentele legislative ale
infracțiunii de tâlhărie după cum urmează : tâlhăria în Codul Penal de la 1864, tâlhăria în Codul
Penal de la 1936, t âlhăria în Codul Penal de la 1968 și tâlhăria prevăzută în Codul Penal actual
(Legea 140/1996). Am încheiat acest prim capitol concluzionand că , comparând textul ce
incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1936 cu cel cuprins în Codul Penal din 1968, pe lângă
elementele relevate mai sus ce diferențiază cele două legi mai există o su bstanțială deosebire, în
sensul că în Codul Penal din 1968 nu sunt prevăzute alte circumsta nte
1 Pr. Prof. Nicolae Dură, Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina sfintelor canoane, în Revista
„Altarul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10 -12, p.18;
6
agravante speciale ca acelea din Codul Penal din 1936 – de pilda tâlhăria comisă prin întrebuințarea
de narcotice, de cruzimi, prin efracție, escaladare – ele putând fi reținute ca circumstanțe agravante în
baza art.75 din Codul Penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai severe.
În capitolul II intitulat "Infracțiunea de tâlhărie în lu mina reglementărilor legislației canonice
ortodoxe " am făcut trecere de la reglementarea juridică penală a acestei infracțiuni, la cea juridico –
canonică. Am continuat apoi prin a analiza conținutul celui de -al 22 -lea canon de la Primului Sinod
local de la Ancira și am arătat că acest canon, al Sinodului I de la Ancira tratează despre uciderea de
voie arătând că în privința uciderilor de voie, vinovații să se smerească viața lor întreagă, iar de cele
desăvârșite să se învrednicească numai la sfârșitul vieții .
În canonul 23 din cadrul aceluiași sinod de la Ancira, menționează două hotărâri existente
pentru sancționarea ucigașilor din imprudență, fără premeditare, probabil stabilite pe cale de obicei,
fiindcă nu există nici un canon care să prevadă astfel de sancțiuni. In alcatuirea lucrarii, am prezentat
legislația juridico – canonică a Sfântului Atanasie cel Mare cu incidență asupra păcatului tâlhăriei în
reglementarea canonului 1 al Sfântului Atanasie.
Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare spune, în cuprinsul p rimul său canon că „ …fiindcă și între
celelalte, care se întâmplă în viață, găsim că se fac în deosebite feluri; precum a ucide nu este
îngăduit; dar în război a desființa pe vrăjmaș, este și legi uit și vrednic de laudă. Astfel că, într –
adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s -au distins în război, și acestora li se ridică
monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, același lucru, în unele împrejurări și la anumită
vreme nu este îngăduit, iar la alte împrejurări, și vreme potr ivită se îngăduie și se iartă. Deci aceeași
concluzie are valoare și în privința împreunării”.
In continuare am dezbătut problema tâlhăriei în regl ementarea canonului 40 al Sfântului Ioan
Ajunătorul (Postitorul), și am arătat că tâlharii se osândesc ca și ucigașii acest canon, al Sfăntului
Ioan Ajunătorul osândește tâlhăria ca și păcatul uciderii și am concluzionat spunând că în acest
canon, Sfântul Ioan Postitorul afirmă că tâlharii se supun pedepsei ucigașilor de oameni, deoarece ei
se servesc și de ucide re spre promovarea întreprinderii lor.
Urmatoarele subcapitole au fost consacrat e legislației canonice a Sfântului Vasile cel Mare
incidentă păcatului tâlhăriei. Astfel, am analizat în mod succesiv legislația juridico -canonică a
Sfântului Vasile referitoar e la tâlhărie începând cu canonul 8, continuând apoi cu canoanele 13, 43 și
încheind cu canonul 55.
Am încheiat acest capitol concluzionân d că Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre păcatul
tâlhăriei în legătură cu uciderea care poate interveni pe cale de consecință prin utilizarea forței în
diferite alte canoane ale sale. Astfel, de plidă în canonul 8 Sfântul Vasile osândește atât uciderea de
7
voie cât și pe cea fără de voie, iar în canonul 11 Sfântul Vasile îi numește ucigași chiarși pe aceia
care fără vo ie au ucis.
In ultimul capitol al prezentei lucrari, capitol intitulat "Infractiunea de talharie in lumina
sistemului juridic al Bisericii Romano -Catolice", am dezbatut problematica legii penale si a
preceptului penal, continuand cu creionare elementelor definitorii ale subiectului susceptibil de
sanctiuni penale, finalizand prin expunerea circumstantelor delictului cu referire la infractiunea de
talharie.
Cunoscută și incriminată incă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie în prezent una
dintre c ele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social ridicat, deoarece pe lângă
pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat, lezează și relațiile sociale care ocrotesc viața,
integritatea corporală și sănătatea persoanelor.
Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului. În
Constituția României, se arată că, „proprietatea este publică sau privată”, ea fiind garantată și
ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ -teritoriale . Siguranța persoanei și
proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indifferent de titular.
Noțiunea de „patrimoniu” are o sfera mai largă decât noțiunea de „proprietate”, pentru că
patrimoniul include atât proprietatea cât și to talitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare
economică. După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este
asigurată, în principal, de dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii și în subsidiar de dreptul
penal. Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o însemnătate mai redusă numai doar faptul că
intervine numai atunci când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau
extrajudiciare.
Canoanele au o ființă teandrică și, potrivit aces teia, ele cuprind elemente netrecătoare care țin
atât de Legea Vieții, dar și elemente schimbătoare care țin de legea pozitivă.
Câteodată canoanele reflectă mai mult sfințenia și Revelația (canoanele de cuprins
dogmatic), alteori au în vedere mai mult păc atul și umanul (canoanele de cuprins disciplinar), dar
niciodată între ele nu s a făcut vreo diferențiere sau clasificare, ci canoanele formează un tot, un
întreg .
Deși canoanele sunt de cuprins teandric ele sunt numite și „sfintele canoane" pentru că au
fost acceptate de către întreaga Biserică cea infailibilă și pentru că Legea Vieții, prin perfecțiunea ei,
desăvârșește imperfecțiunea legii pozitive sau, altfel spus, iubirea, esența Legii celei Noi, inundă
egoismul ca deficiență maximă a legii pozitive.
Este imperios necesar să spunem că după ieșirea poporului Israel din țara Egiptului,
8
Dumnezeu î ncheie un legământ cu poporul Său, prin promulgarea celor zece porunci (Decalogul),
care alcătuiesc Legea fundam entală pentru organizarea poporului evreu sub raport religios, moral și
social, arătând îndatoririle omului față de Dumnezeu, în primele patru porunci, și față de semeni, în
următoarele șase.
Cele zece porunci sunt sumarul a peste 600 de porunci conținute în Legea Vechiului
Testament și stau la baza cârmuirii poporului Israel. Referitor la porunca a VIII -a, în Decalog o avem
doar enumerată, însă la Ieșirea 22, 1 este scris clar: "De va fura cineva un bou sau o oaie și le va
vinde să plătească cinci boi pen tru un bou și patru oi pentru
o oaie” sau „dacă furul va fi prins spărgând și va fi lovit încât să moară, cel ce l -a lovit nu va fi
vinovat de moartea lui”.
Astfel, putem afirma că porunca a VII și a IX își au obârșia în porunca generală „Să nu
furi!
Așezarea poruncii a VIII -a între "Să nu fi desfrânat" și "Să nu mărturisești strâmb împotriva
aproapelui tău!" nu este deloc întâmplătoare, deoarece prin desfrânare se fură curăția trupească lăsată
de Dumnezeu: „Nu știți că trupul vostru e Templul Duhului Sfânt?” (I Cor. 6, 19), iar prin minciună
(mărturia strâmbă) se fură cinstea aproapelui: „Căci din inimă ies gândurile rele, … mărturiile
mincinoase, hulele” (Mat. 15, 19). Putem spune că porunca a VII și a IX își au obârșia în porunca
generală „Să nu furi!”.
Enunțul scurt „Să nu furi!” demonstrează gravitatea acestui păcat pricinuitor de multe alte
păcate, precum acuzații, suspiciuni, presupuneri, încriminări, hulă, răzbunare, care distrug dragostea
dintre semeni și strică buna conviețuire în comunitate, răpind liniștea și pacea interioară. Iar însușirea
de bunuri nemuncite este urâciune înaintea Domnului.
Porunca „Să nu furi!” are la baza ei restricția însușirii de bunuri străine, ce poate declanșa în
sufletul omului lăcomie, răutate, viclenie, patimi care îndepărtează de la om orice sentiment de
compasiune față de aproapele.
Învățătura morală a Sfintei Scripturi nu permite să alterezi prin faptele tale bunul și binele
aproapelui. Vameșul Zaheu zice: „Dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva întorc împătrit” (Lc. 19,8),
iar pentru a arăta că știe Legea cea Veche dorește ca „jumătate din averea sa să o împartă săracilor”
(Lc. 19, 8)
Astăzi, când conștiința adormită naște monștri, păcatul furtului devenind pentr u mulți
obișnuință, ar trebui să fim cu mare băgare de seamă la învățătura acestei porunci; se pare că o
conștiință fără mustrare cataloghează astăzi păcatul furtului ca fiind o virtute a omului descurcăreț.
Astfel, omul, lipsit de adevăr, de rușine, de mo rală, de teama conștiinței și a lui Dumnezeu, fură din
9
bunul statului, de la locul de muncă, după voia și plăcerea personală, fără a se întreba dacă vreodată
va da socoteală pentru aceste nedreptăți și fapte rușinoase.
Orice hoț privește în toate părțile, ca să nu fie văzut, dar nu -și amintește faptul că de sus vine
ajutorul pentru fapta cea bună și osânda pentru nedreptate.
Astfel, luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furtul), luarea cu forța și pe față a lucrurilor
altuia (tâlhăria), luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înșelăciune), vânzarea celor
trebuitoare traiului cu prețuri mai mari decât cele obișnuite (specula), împrumutarea cu dobândă
mare (cămătăria), luarea de bani pentru diferite favoruri (mită), neîntoarcerea lucrului luat cu
împrumut, trăirea din cerșetorie atunci când cineva poate să -și câștige hrana prin muncă, însușirea
lucrurilor închinate lui Dumnezeu sau consacrate prin testamente Bisericii (sacrilegiu), vânzarea și
cumpărarea pe bani a harului sfințitor (simonie) – toate acestea sunt forme ale furtului și prin ele
păcătuim înaintea lui Dumnezeu, Care a interzis acest păcat de la început prin porunca a VIII -a.
10
CAPITOLUL I :
Considerații generale privind tâlhăria
I.1. Cadrul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului
Omul reprezintă suprema creație a lumii, care prin spiritul său neobosit, vrea să atingă
perfecțiunea. În urmărirea acestui țel, omul de cele mai multe ori iși domină inpulsurile sale
inferioare.2
Infracțiunile contra patrimoniului sunt acele infracțiuni care au ca obiect juridic relații
sociale de ordin patrimonial. Desfășurarea normală a relațiilor sociale de ordin patrimonial,
oricare ar fi acestea, constituie o condiție de existentă a societății, de aceea faptele prin care se
vatamă ori se pun in pericol aceste relații sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora
este necesară acțiunea represivă.
Analiza fenomenului infracțional pe linia faptelor cu violență arată că acest gen se
menține la un nivel ridicat. Din studiul si tuației operative rezultă că în ultimul timp au intervenit
elemente de noutate, fapt ce obliga pe oamenii legii să -și perfectioneze continuu stilul și
metodele de muncă, pentru sporirea activitați de prevenire a genului de infracțiuni cu violența
respectiv talhării și a autorilor lor.
Legea penală apără, în general, toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și
sancționând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancționator sever.
Dreptul penal, ramură a sistemului de drept, prin p artea sa specială, reglementează lupta
împotriva infracționalitații chiar prin stabilirea acestor fapte, precum și a sancțiunilor ce se aplică
celor ce le săvarșesc. Intr -o alta formulare putem spune despre partea specială a dreptului penal
ca deține în to talitatea sa normele penale în care sunt stabilite faptele de pericol social ce
constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor ce le săvîrșesc, evidențiindu -se în
acest fel și rolul activ al părții speciale a dreptului penal.
Relațiile so ciale de ordin patrimonial constituie unul dintre domeniile importante ale
structurii societații, fiind reflexul nemijlocit al relațiilor de producție, reliefand caracterul
determinant al relațiilor economice în procesul complex al evoluției oricarui tip d e orînduire
socială. Dreptul penal va interveni astfel pentru a asigura bună desfașurare a relațiilor
2 Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura National, București, 1996, p. 5;
11
patrimoniale dintre oameni, astfel încat să fie in deplin acord cu obiectivele pe care actuala etapa
de dezvoltare a societații, la un moment dat, și le p ropune.
Deși patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare
economică, aparținand unei persoane, în materia infracțiunilor, prin aceasta se ințelege în
principal bunurile in materialitatea lor, la care se referă drepturile ș i care permit titularului de
patrimoniu să -și ducă la îndeplinire obligațiile cu caracter economic.
Toate aceste infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și
anume în diferite schimbări ale situației ori stări de fapt a bun urilor produse prin sustragerea,
însușirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor.
Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situație
de fapt a fost schimbată și, prin săvârșirea lor, tulbură, împied ică sau chiar zădărnicesc
desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă și necesitatea ocrotirii
penale a patrimoniului.
După 22 decembrie 1989, s -au produs mutații substantiale pe toate planurile vieții
romanești în procesul com plex de trecere la o economie de piață. Puterea legislativă și cea
executivă, pentru realizarea în fapt a reformei economice, a asigurării libertaților cetațenești, au
procedat la elaborarea unor acte normative care să reglementeze unele relații ce s -au st atornicit
în Romania post -revoluționară.
În legea penală s -au făcut intervenții în sensul că au fost abrogate o serie de norme, care
veneau în contradicție cu respectarea unor drepturi cetațenești, fiind prevăzute astfel noi
dispoziții cu caracter penal. T otodată unele legi extra penale adoptate după decembrie 1989, au
dus la reconsiderarea unor concepte folosite de legiuitor în materie penala, ceea ce determină o
noua reflectare asupra acestora.
Noile legi care au fost elaborate de puterea legislativă cons tituita democratic prin
alegerile de la 20 mai 1990 au dus la modificarea formelor de proprietate pe care le -au avut în
vedere legiuitorul de la 1969. De aceea, la aplicarea prevederilor din titlul al -III-lea al părții
speciale a Codului Penal trebuie să ț inem cont de aceste realități și cand vorbim despre
infracțiunea de talhărie.
În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ține seama de caracterul ilicit al
acțiunilor făptuitorului, iar nu de poziția juridică a victimei, scopul incriminării fii nd apărarea
situațiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.
Toate infracțiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situație preexistentă pe
care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într -o anumită situație de fapt în care se gasește
12
bunul, situație care este modificată prin comiterea infracțiunii.
Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al III -lea,
denumit "Infracțiuni contra patrimoniului" art. 208 -222 3 Infracțiunile contra patrimoniului, cu
toate că au fost tratate în mod separat în funcție de calitatea persoanei vătămate în Titlul III și IV
al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin Legea 140 / 1996), termenul de "obștesc" a fost
înlocuit cu cel "public" prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându -se și o nouă titulatură.
În acest context, infracțiunea de tâlhărie, ca infracțiune patrimonială, este prevăzută la
art. 211 Cod Penal.
Infracțiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului.
Potrivit concepției legiuitorului roman, talhăria este “Ruperea brutală a contactului
material pe care deținătorul îl avea cu obiectul, neînsoțit de lovire sau vătămări corporale a parții
vătămate, deoarece prezintă violența psihică în principal, lezăndu -se voința deținătorului.” 4
Tălharia este altfel formulat, fapta persoanei care, pentru săvarșirea acțiunii de furt sau
pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru inlăturare urmelor furtului sau pentru evitarea
pericolului de a fi prins, recurge la violențe amen ințări sau alte constrangeri îndreptate împotriva
unei terțe persoane. Rezultă ca infracțiunea de talhărie este o infracțiune complexă întrucat, în
conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte dar legate între ele
print r-un raport de la mijloc la scop și prin aceeași rezoluție infracțională.
Ca infracțiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se
poate comite fapta de furt. Elementul circumstanțial de calificare este îndreptat împotriva
persoanei, această interferență între relații sociale diferite – pe de o parte, relații privind
patrimoniul, iar pe de altă parte relații referitoare la persoană – crează anumite implicații în sfera
altor infracțiuni, fapt ce a determinat incriminarea tâlhă riei ca infracțiune distinctă, de sine
stătătoare.
Prin Constituția României din 1991 s -a instituit un cadru juridic general nou al
infracțiunilor contra patrimoniului.
Constituția României prevede în conținutul său și norme cu caracter de principii
consti tuționale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme fundamentale de
proprietate, și anume, proprietatea publică și proprietatea privată. De asemenea, sunt menționați
cei cărora le aparțin bunurile făcând parte din fiecare normă de proprietat e: astfel că proprietatea
3 Prin Legea 140/1996 privind modificarea și completarea Codului Penal – a fost abrogat titlul IV din Cod Penal
intitulată;
4 Sent. Pen. Nr. 8/1997, Tribunal Covasna, în R evista Dreptul nr. 1/1998, p. 125;
13
publică aparține statului sau unităților administrative teritoriale 5.
I.2. Patrimoniul – obiect al ocrotirii penale
Patrimoniul, din punct de vedere juridic, este apărat prin numeroase și variate dispoziții
cuprinse în legile extra penale (civile si administrative).
Patrimoniul are însă nevoie și de apărarea complementară a legii penale, care prin
acțiunea de prevenție generală a dispozițiilor sale crează condiții favorabile formării, dezvoltării
și întăririi relațiilor sociale de ordin patrimonial în rândul membrilor colectivității.
În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a
făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei; infractorul trebuie să -și justifice fapta pe care
legea pe nală o prevede ca infracțiune, pe când victima nu este ținută să dovedească că ar fi
proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i -a fost sustras,
însușit sau distrus prin comiterea infracțiunii.
Pentru asigurarea drept urilor patrimoniale, legea penală apără situații existente,
modificarea lor făcând mult prea anevoioasă ocrotirea penală a entităților patrimoniale de drept
subiectiv.
Relațiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, dezvoltare și desfășurare sunt
asigurate prin apărarea patrimoniului constituie generic al ocrotirii împotriva infracțiunilor
contra patrimoniului obiectul juridic.
Pentru a intra sub incidența legii penale, este suficient să se constate că s -a comis o
infracțiune asupra patrimoniului, fără să mai fie necesar să se facă dovada că s -a adus o vătămare
unui raport patrimonial.
I.3. Noțiunea de patrimoniu
S-ar putea susține ca patrimoniul privit ca o universalitate este o noțiune abstractă, care
nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putând fi îndreptată numai
contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul
patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul să și -o apropie). Pasivul
patrimoniului , adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care
se dedau la fapte de încălcarea patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și este
5 Constituția României – art.135, alin. 2, Editura Lumina Lex, București, 1995;
14
cuprins în această noțiune.
În terminologia legii penale, noțiunea de "patrimoniu" nu are același înțeles ca în dreptul
civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o
persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte,
totalitat ea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale
unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile cuprinse la un
moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie
ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul
depașește activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea
subiectului, în momentul când voința acestuia – care îi dă caracterul de unitate – se stinge.
Noțiunea de patrimoniu, în dreptul penal, se referă la bunuri în individualitatea lor, susceptibile a
fi apropiate de făptuitor p rin mijloace frauduloase ori a fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc.
Infracțiunea nu va fi îndreptată niciodată asupra patrimoniului ca universalitate de
bunuri, pentru ca acesta din urma va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea
bunuril or componente, chiar dacă subiectul nu posedă bunuri, nici o persoană nu poate fi lipsită
de patrimoniu, ci doar de bunurile care compun patrimoniul său.
Prin incriminarea faptelor care aduc stingerea patrimoniului, legea penală are în vedere
acțiunea ilicită a făptuitorului, nu poziția juridică a victimei.
Pentru ocrotirea patrimoniului și drepturilor legate de acesta, se impune să fie apărate
situațiile de fapt existente, în sensul menținerii în starea în care se aflau până la intervenția ilicită
a făptuitorului.
I.4. Formele patrimoniului
Prin norme constituționale, sunt delimitate formele fundamentale de proprietate care fac
obiectul ocrotirii penale.
Art. 135 din Constițutie prevede: Proprietatea este publică sau privată, ceea ce
presupune ca în so cietatea noastră nu sunt concepute alte forme de proprietate, și, în consecință,
de patrimoniu, decât cele enumerate.
Bunurile care aparțin uneia sau alteia dintre formele de proprietate nu sunt enumerate în
Constituție. În normele constituționale sunt men ționate doar bunurile care formează proprietatea
publică, astfel că în categoria bunurilor care aparțin proprietății private vor intra toate bunurile
care nu formează patrimoniul public.
15
Constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietății publ ice, potrivit art.135
alin.4 din Constituție: bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicații, spațiul
aerian, apele cu potențialul energetic valorificabil și naturale ale zonei economice și ale platoului
continental.
Aria acestor bunuri po ate fi lărgită prin adăugarea altor bunuri care formează obiectul
exclusiv al proprietății publice. De exemplu, conform art.5 din Legea nr.18/ 1991, au acest
caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz public, iar în art.4 aliniatul ultim din aceea și
lege se precizează că aparțin proprietății publice terenurile afectate unei utilități publice 6.
Bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea Regiilor Autonome, instituțiilor
publice sau pot fi considerate închiriate, astfel că se admite o anumită circulație a lor (art.135
alin.2, Constituția României 1991).
Determinarea bunurilor proprietate privată se face pe cale indirectă prin excluderea celor
care fac parte din sfera proprietății publice, indiferent dacă bunurile se găsesc în stăpânirea unei
persoane fizice ori dacă ele se află în proprietatea statului sau a unor persoane particulare. Prin
urmare, proprietatea privată poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice.
Bunurile Regiilor Autonome, altele decât cele ap arținând proprietății publice și date spre
administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. La fel, bunurile
unei Societăți Comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social, cu excepția
bunurilor ce aparțin proprietății publice care i le -a încredințat sub forma concesionării sau
închirierii.
Din categoria avutului privat fac parte toate bunurile ce aparțin unei persoanei fizice
aflate pe teritoriul Romaniei indiferent de condiția sa juridical (cetatean roman , apatrid, cetatean
strain) bunurile formelor private ce funcționeaza pe teritoriul țării noastre, de asemenea sunt
incluse și bunurile mobile și imobile (asocialții cu scop lucrative, asociații familiale, etc.)
În noțiunea de avut public se include bunuri le ce aparțin organelor de stat centrale și
locale ale celor trei puteri legislative, executive și judecatorești. In baza legii 15/1990,
patrimoniul regiilor autonome de interes național sau local care s -au organizat și functionează în
toate ramurile strat egice ale economiei naționale, precum și în alte domenii aparținand altor
ramuri stabilite de guvern, apartine avutului public.
Avutul privat sau public sunt valori sociale importante și de aceea, într -un stat de drept,
trebuie să se acorde o atenție deose bită ocrotirii lor. Orice stat de drept, prin cadrul juridic
6 Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept Penal –
Partea specială, Editura Eur opa Nova, București, 1999, p. 195;
16
instituit și prin asigurarea respectării acestuia, trebuie să realizeze dezvoltarea și desfașurarea
normală a relațiilor sociale privitoare la avutul privat și public.
Deși patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare
economică, aparținand unei persoane în materie de infracțiuni contra patrimonului înțelegem în
primul rand bunurile, in materialitatea lor, la care se referă drepturile și care permit titularului
patrimoniului să -și îndeplinească obligațiile cu caracter economic, dacă ținem seama că acest
fapte aduc atingere patrimoniului constituit din bunuri ca entități materiale, că acțiunea sau
inacțiunea, uneori, privesc un bun.
I.5. Precedentele legislative ale infracțiunii de tâlhărie
Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru
învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele
penale ale lui Alexandru Sturza (din 1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (din 1850) în
Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.
Codul Penal Român din 1864, copiat aproape în întregime după Codul Penal Francez,
conținea în capitolul privitor la "Crime și delicte cont ra proprietăților" dispoziții inspirate, în
marea majoritate, din Codul Penal Prusian (art.306 -380).
În Codul Penal de la 1864, în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și
unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea a vutului.
Codul Penal de la 1864 prevedea infracțiunea de tâlhărie în dispozițiile sale din art.317 –
320, atât în forma simplă, cât și în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite
și cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancționată și prin
diferite legi speciale.
În Codul Penal de la 1936, cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la
limitele sale firești, iar toate infracțiunile care fuseseră în mod nepotrivit încadrate în Codul
Penal de la 1864 au fost așezate în despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic. Tâlhăria
este reglementată în Titlul XIV – Crime și delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Secțiunea 1,
art. 529 – 534, într -o variantă tip și în altă formă – asimilată în 3 variante agravate, fără a se face
distincție dacă bunul ce formează obiectul material al infracțiunii aparține patrimoniului privat
sau public, astfel:
*** art.529 – varianta tip – avea următorul cuprins:
17
Acela care ia prin violentă sau ameninț are un lucru mobil, ce nu -i aparține, din
posesiunea sau detenția altuia, în scopul de a și -l însuși, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie și
se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei și
interdicție core cțională de la 2 la 5 ani;
*** art.530 – varianta asimilată – avea următorul cuprins:
Se socotește, de asemenea, că a săvârșit delictul de tâlhărie și se pedepsește potrivit
articolului precedent:
1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinț ează violența sau amenințarea
în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa
sau a coparticipanților săi;
2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus -o în acest scop în stare de
inconștiență sau neputința de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;
3. Acela care obține prin violență sau amenințare semnătura sau remiterea unui act,
unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;
*** art.532 – tâlhăria este comisă și se pedepsește cu muncă silnică de la 10 la 15 ani și
degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:
1. când s -a întrebuințat forța;
2. când s -a cauzat vreo vătămare a integrității corporale sau a sănătății din cele prevăzute la art.
473 ori s -au săvârși t și tentative de omor.
*** art.533 – crima de tâlhărie se pedepsește cu muncă silnică pe viață când s -a cauzat
moartea victimei.
Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în Codul
Penal din 1936 s -au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, "unele infracțiuni contra
avutului obștesc" cu un regim de sancționare mai sever în cadrul acestuia din urmă.
Fată de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau
particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită. Infracțiunile contra
avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare,
așa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 196 8
sunt cuprinse în acelasi text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, tâlhărie, gestiune
frauduloasă, etc.).
În Codul Penal de la 1968, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este comisă
contra avutului personal sau particular, într -o variantă simplă și două agravate, iar când este
comisă contra avutului public – în Titlul IV, de asemenea într -o variantă tip și două agravate,
18
deosebirea fiind marcată prin prisma secțiunii (pedeapsa este mai severă când tâlhăria este
comisă contra avutulu i public), astfel: mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să -și asigure scăparea, se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
– variantele agravate – aveau următorul conținut:
Dacă tâlh ăria a avut urmarea arătată de art.180, alin.2, iar vătămarea a necesitat pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile sau vreuna din urmările arătate în art.181,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din urmările ar ătate la art.182,
pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 7 la 20
ani și interzicerea unor drepturi.
*** art.225 .. Incriminează tâlhăria produsă în dauna avutului public:
– variantele agravate – aveau următorul conținut:
Când tâlhăria a avut consecințe grave sau vreuna din urmările prevăzute în art.181 sau în
art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea
parțială a averii.
Comparând textul ce incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1936 cu cel cuprins în
Codul Penal din 1968, pe lângă elementele relevate mai sus ce diferențiază cele două legi mai
există o substanțială deosebire, în sensul că î n Codul Penal din 1968 nu sunt prevăzute alte
circumstanțe agravante speciale ca acelea din Codul Penal din 1936 – de pilda tâlhăria comisă
prin întrebuințarea de narcotice, de cruzimi, prin efracție, escaladare – ele putând fi reținute ca
circumstanțe agr avante în baza art.75 din Codul Penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai
severe.
19
CAPITOLUL II :
Infracțiunea de tâlhărie în lumina reglementărilor legislației canonice
ortodoxe
II.1. Referințe istorice
Legiurile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancț ionat sever faptele
săvârșite împotriva patrimoniului.
În perioada sclavagistă erau pedepșite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puțîn
cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere,
gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.
În perioada feudala se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera să toate
faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului.
De regulă, furturile mărun te se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treîlea furt se aplică
pedeapsă cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplică pedeapsă cu
moartea de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și
gravitate a lor; împotriva unor asemenea fapte stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane
pedepse.
Sistemele de drept penal moderne deși au eliminat unele din exagerările anterioare au
menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate în fracționala îndreptate
împotriva patrimoniului; totodată au extîns cadrul încrimînărîlor și alte fapte specifice relațiilor
economice din societatea modernă.
În vechiul drept românesc existău, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare
la acest e infracțiuni. Astfel, pravîlele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și
Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) , codicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în
Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziți i cu privire la infracțiunile
contra patrimoniului.
Codul penal roman de la 1864, deși copiat în mare parte după codul penal francez,
cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietăților” numeroase încrimînări
înspirate din Codul pen al prușian (art. 306 – 380), privitoare la apărarea patrimoniului menite să
20
așigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.
Codul penal roman din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV întitulat
“Infracțiuni contra patrimoniului” sistem atizat în cinci capitole astfel 7:
1. Capitolul I – furtul;
2. Capitolul II – tâlhăria și pirateria;
3. Capitolul III – delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;
4. Capitolul IV – strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte
tulburări aduse proprietății;
5. Capitolul V – jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.
După cum se poate observă Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate
infracțiunile contra patrimoniului grupându -le pe despăr tămînte în funcție de obiectul lor juridic.
Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV, Capitolul II, Secțiunea 1, art. 529 – 534, într-o
variantă
tip și în altă formă – asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincție dacă bunul ce
formează obiectul material al infracțiunii aparține patrimoniului privat sau public, astfel:
*** art. 529 – varianta tip – avea următorul cuprins:
Acela care ia prin violență sau amenințare un lucru mobil, ce nu -i aparține, din posesiunea sau
detenția altuia, în sc opul de a și -l însuși, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie și se pedepsește
cu închisoare corecțională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei și înterdicție
corecțională de la 2 la 5 ani;
*** art. 530 – variantă asimilată – avea următorul c uprins:
Se socotește, de asemenea, ca a săvârșit delictul de tâlhărie și se pedepsește potrivit
articolului precedent:
1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuințează violența sau amenințarea în
scopul de a păstra lucrul furat sau de a dist ruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa sau
a coparticipănțîlor săi;
2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus -o în acest scop în stare de
înconștiență
sau nepuțința de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;
7 Vintilă Dongoroz, Șiegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stanoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Victor Rosca, Explicății teoretice ale Codului penal român, vol III, Ediția a -II-a, Editura Academiei Roma ne,
Editura All Beck, București, 2003, p. 429.
21
3. Acela care obține prin violență sau amenințare semnătura sau remiterea unui act, unui titlu sau
a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;
*** art. 531 – variantă agravată – avea următorul conținut:
Tâlhăria se pedepsește cu închisoare corecțională de la 5 la 12 ani, amendă de la 10.000
la 20.000 lei și înterdicție de la 3 la 15 ani, când este săvârșită :
1. în timpul nopțîi;
2. pe drumuri sau în piețe publice;
3. de două sau mai multe persoane;
4. de catre una sau mai multe persoane mascâte, deghizate sau travestite;
5. de catre una sau mai multe persoane careaveau asupra lor, toate sau o parte din ele, arme sau
narcotice;
6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătățîi sau
integrității corporale;
*** art. 532 – tâlhăria este comisă și se pedepsește cu munca silnică de la 10 la 15 ani și
degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:
1. când s -a întrebuințat forța;
2. când s -a cauzat vreo vătămare a integrității corporale sau a sănătățîi din cele prevăzute la art.
473 ori s -au săvârșit și tentative de omor.
tuturor țărilor care se situau pe aceeași poziție.
În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5
august 1950 în conținutul căruia s -a definit noțiunea de obș tesc și implicit, aceea de avut obștesc.
Prin acest act normativ a fost întrodus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu
denumirea “Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia ulterior, i s -au adus modificari,
mai ales în privința agravării pedepselor.
Actul normativ, sus citat, a marcat momentul în care apare pentru prima oara o ocrotire
discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obștesc”.
Autorii Codului penal de la 1968 au consăcrat mai depa rte concepția de ocrotire diferențiată a
patrimoniului.
Față de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau
particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită. Infracțiunile contra
avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare,
așa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 1968
22
sunt cuprinse în același text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, t âlhărie, gestiune
frauduloasă, etc.) .
În Codul Penal de la 1968, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este comisă
contra avutului personal sau particular, într -o variantă șimplă și două agravate, iar când este
comisă contra avutului public – în Titlul IV, de asemenea într -o variantă tip și două agravate,
deosebirea fiind marcată prin prisma săncțiunii (pedeapsă este mai severă când tâlhăria este
comisă contra avutului public), astfel: pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut
vreuna din urmările arătate la art. 182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea
unor drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 7 la
20 ani și interzicerea unor drepturi.
*** art. 225 Incriminează tâlhăria produ să în dauna avutului public:
– variantele agravate – aveau următorul conținut:
Când tâlhăria a avut consecințe grave sau vreuna din urmările prevăzute în art. 181 sau
în art. 182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea
parțială a averii.
Comparând textul ce incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1936 cu cel cuprins în
Codul Penal din 1968, se observă ca există o substanțială deosebire, în sensul ca în Codul Penal
din 1968 nu sunt prevăzute alte circumstanțe agravante speciale ca acelea din Codul Penal din
1936 – de pildă tâlhăria comisă prin întrebuințarea de narcotice, de cruzimi, prin efracție,
escaladare – ele putând fi reținute ca circumstanțe agravante în baza art. 75 din Codul Penal ce
duc la aplicarea unor pedepse mai severe.
Legea pedepsește ca infracțiuni faptele care încalca în mod grav valorile sociale
importante ale orânduirii noastre. Dacă este legitim ca simplul cetațean să se apere împotriva
pericolelor care î l amenință, cu atât mai mult societatea trebuie să ia măsurile cele mai aspre
pentru a se apăra de primejdia dezordinii și a indisciplinei. “Adevăratul mediu al răului este
tocmai lupta împotriva lui”, spunea înțeleptul indian R. Tagore. 8Infracțiunile con tra
patrimoniului sunt acele infracțiuni care au ca obiect juridic relații sociale de ordin patrimonial.
Desfășurarea normală a relațiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o
condiție de existentă a societății, de aceea faptel e prin care se vatamă ori se pun în pericol aceste
relații sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acțiunea represivă.
8 George Antoniu, Marin Popa, Stefan Danes, Codul penal pe înțelesul tuturor, Editura politica, București, 1988,
pp. 38 -42.
23
Legea penală apără, în general, toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și
sancționând faptele îndre ptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancționator sever.
Toate aceste infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și
anume în diferite schimbări ale situației ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea,
însușirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor
subiective care au ca obiect bunurile a caror situație de fapt a fost schimbată și, prin săvârșirea
lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfășura rea normală a relațiilor de ordin
patrimonial. De aici, rezultă și necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.
În incriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ține seama de caracterul ilicit al
acțiunilor făptuitorului, iar nu de poziția juridică a victimei, scopul încrimînărîi fiind apărarea
șituațiîlor de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială. Toate infracțiunile contra patrimoniului
cuprind în structura lor o situație preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Această
constă într -o anumită situație de fapt în care se găsește bunul, situație care este modificată prin
comiterea infracțiunii.
Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul III, denumit
"Infracțiuni contra patrimoniului" art. 208 -222 . Infracțiu nile contra patrimoniului, cu toate ca au
fost tratate în mod separat în funcție de calitatea persoanei vătămate în Titlul III și IV al Codului
Penal (Titlul IV fiind abrogat prin Legea 140/1996), termenul de "obștesc" a fost înlocuit cu cel
"public" prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându -se și o nouă titulatură.
Ca infracțiune contra patrimoniului (art. 211 C. pen. ), tâlhăria constituie cea mai gravă formă
sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanțial de calificare este îndrep tat
împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – pe de o parte, relații
privind patrimoniul, iar pe de altă parte relații referitoare la persoană – crează anumite implicații
în sfera altor infracțiuni, fapt ce a determinat inc riminarea tâlhăriei ca infracțiune distinctă, de
sine stătătoare.
Prin Constituția României din 1991 s -a înstituit un cadru juridic general nou al
infracțiunilor contra patrimoniului.
Constituția Romaniei din 1991, prevede în conținutul sau și norme cu car acter de
principii constituționale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite formele fundamentele de
proprietate și anume: publică și privată, de asemenea sunt arătați cei cărora le aparțin bunurile
facând parte din fiecare formă de proprietate; a stfel proprietatea publică aparține statului sau
24
unităților administrativ – teritoriale. 9
Pornind de la aceste prevederi și de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu
principiile constituționale cât și cu relațiile de astăzi ale societății românești, Parlamentul
Romaniei a adoptat Legea nr. 140 din 1996, de modificare și completare a Codului penal prin
care, pe lângă alte substanțiale modificari, se prevede o reglementare nouă în materia
infracțiunilor contra patrimoniului.
Astfel, s -a modif icat denumirea Titlului III din “Infracțiuni contra avutului personal, sau
particular” în “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV “Infracțiuni contra avutului
obștesc”, în forma care a avut -o la adoptarea Codului penal de la 1969, s -a abrogat în întregime.
Infracțiunea de delapidare reglementată în Codul din 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată
și trecută printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal. Obiectul juridic
generic și obiectul material al infracțiunilor con tra patrimoniului .
II.2. Semnificaț ia conceptului de patrimoniu ȋn lumina sistemului juridic al
Bisericii Ortodoxe
Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie relațiile
sociale a caror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurăte prin apărarea patrimoniului, mai
ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a
menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al
creditorilo r chirografari.
În terminologia legii penale, noțiunea de “patrimoniu” nu are același înteles ca și în
dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care
le are o persoană și care au o valoare economica, ad ică pot fi evaluate în bani, sau cu alte
cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.10
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale
unei persoane privite ca o universalitat e, ca o totalitate independentă de bunurile care le cuprinde
la un moment dat patrimoniul; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoană subiectului
9 Constituția Romaniei din 1991 în art. 135 alin. 2 prevede: “Proprietatea este publică sau privată”, iar în alin. 3
arată: “Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrative – teritoriale".
10 Tudor R. Popescu -Brăila, Drept civil, vol I, imprimat la Romcart SA, București, 1993, p.38.
25
fie ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar și a tunci
când pasivul depășește activul); el nu se poate niciodată înstraina ci se transmite numai la
moartea subiectului în momentul când voința acestuia – care îi dă caracterul de unitate – se
stinge.
Din cuprinsul patrimoniului fac parte: bunurile corporal e și incorporale, bunurile
consumtibile, ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, etc. Aici facem referire
la tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al
valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercitiul acestor puteri, facultăți,
aptitudini.
În dreptul penal noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite
împotriva acestuia are un înteles mai restrâns și se referă la bunurile nu ca o univers alitate, ci ca
îndividualitate a lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a
fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.
Infracțiunea nu ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalita te de bunuri
pentru ca această din urmă va exista întotdeauna infiderent de numărul sau valoarea bunurilor
componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorîi; nici o persoană nu poate fi
lipsită de patrimoniu ci cel mult de unul sau mai m ulte din bunurile care compun patrimoniul
sau. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra
bunurilor care fac parte din patrimoniu (patrimoniale) decât ca infracțiuni contra patrimoniului.
S-ar putea susține ca patrimoniul, ca universalitate fiind o abstracție nici nu poate fi
atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându -se îndrepta numai contra unui
bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei
persoane (bun, valoare economica pe care făptuitorul o urmărește să și -o apropie).
Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane nu prezintă, de regula, nici un
interes pentru acei care se dedau la fapte de încalcare a patrimoniului, chiar dac ă pasivul face
parte din patrimoniu și este cuprins în această noțiune.
Sub alt aspect este de observăt ca incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului,
legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului și nu poziția juridică a victimei.
Această înseamnă ca infractorul trebuie să justifice ca avea dreptul să săvârșeasca fapta
care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei
ilicit. Dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este țin ută să faca dovada ca avea
calitatea de proprietar sau posesor ori de detentor legitim al bunului care i -a fost sustras, însușit
sau distrus prin săvârșirea infracțiunii .
26
Legea penală a considerat, așadar, ca pentru a ocroti patrimoniul și drepturile lega te de
acesta se impune, mai întâi, să fie apărate situațiile de fapt existente, în sensul ca acestea să fie
menținute în starea în care se aflău până la intervenția ilicită a făptuitorului întrucât orice
modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o impo sibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților
patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Este neîndoielnic ca numai atâta vreme cât
un bun își păstrează situația de fapt stabilită și cunoscută de cei interesați, oricine ar putea
preținde ca are vreun drept asupra acelui bun și -l va putea valorifica în mod real. În ipoteza în
care bunul și -a pierdut situația de fapt, de pildă, a fost însușit, sustras, ascuns, distrus, etc. orice
valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. Așa se explică și rațiunea pentru
care legea penală pedepsește uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acțiunea să
contribuie la schimbarea situației de fapt al unui bun al sau în dauna intereselor legitime ale altor
persoane (de exemplu, distrug erile prevăzute de art. 217 alin. 2 -4 C. pen. modificat prin Lg. nr.
140/1996, sau furtul incriminat în art. 208 alin. 3 C. pen).
Prin urmare, schimbarea pe cai ilicite a situației entităților patrimoniale constituie
specificul infracțiunilor prevăzute în Titlul III al C. pen.
Un alt specific al acestei categorii de infracțiuni este ca sub denumirea globală de
“infracțiuni contra patrimoniului” se ascund două categorii mari de bunuri susceptibile a fi
ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului , în raport cu formele felurite de
proprietate.
Delimitarea formelor fundamentele de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale, este
consăcrată chiar prin normele constituiționale; art. 135 alin. 2 din Constituiție prevede:
“Proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă ca în societatea noastră nu sunt de
conceput alte forme de proprietate, și pe cale de consecință de patrimoniu, decât cele enumerate
în Constituiție.
În ceea ce privește precizarea obiectelor concrete care aparțin uneia sau celeilalte forme
de proprietate, normele constituiționale folosesc o tehnica diferențială, ele nu menționează în
mod direct categoriile de lucruri care aparțin proprietății private ci numai cele care formează
proprietatea publică. Cunoscând însă aceste cat egorii de bunuri, în mod indirect, ne dăm seama
și de sfera bunurilor care aparțin proprietății private. În această categorie vor intră toate bunurile
care nu formează patrimoniul public.
Potrivit art. 135 alin. 4 din Constituiție constituie bunuri care fa c parte exclusiv din sfera
proprietății publice:
• Bogățiile de orice natură ale subsolului;
27
• Căile de comunicație;
• Spațiul aerian;
• Apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public;
• Plajele, marea teritorială;
• Resursel e naturale ale zonei economice și ale platoului continental.
Pe lângă acestea mai pot intra în categoria bunurilor aparținând proprietății publice și
alte bunuri. Așa de pildă, prin Lg. nr. 18/1991 privind fondul funciar, ca și prin Lg. nr. 56/1992
privind frontiera de stat a Romaniei sunt enumerate și alte bunuri.
Aceste legi lărgesc sfera bunurilor enumerate de Constituiție prin adăugarea la această
enumerare a altor bunuri care formează obiect exclusiv al proprietății publice, Așa cum se
procedeaza prin art. 5 din Lg. nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum și prin art. 4 lit. a alin. 2
din Lg. nr. 56/1992 care se referă la fâșia de protecție a frontierei și prin art. 74 privind imobilele
din punctele de trecere ale frontierei.
Un alt procedeu de lărg ire a sferei bunurilor aparținând proprietății publice la care
apelează aceste legi speciale este acela de a indica criteriul după care se poate determina
apartenența bunului la proprietatea publică. Astfel, art. 5 alin. 1 din Lg. nr. 18/1991 arată ca au
acest caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, iar art. 4 alin. ultim
din aceeași lege precizează ca aparțin proprietății publice și terenurile “afectate unei utilități
publice”.
Așadar, natura bunurilor ori afectarea lor u nei utilități publice sunt principalele criterii
prevăzute în legile menționate pentru delimitarea bunurilor obiect exclusiv al proprietății
publice. Aceste bunuri potrivit Constituiției și în baza legii ar putea să se găseasca fie în
administrarea unei re gii autonome, fie a unei instituțîi publice, fie în detenția societății
comerciale căreia i -au fost închiriate. Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau
concesionarea ar putea fi făcuta fie unei societăți comerciale cu capital majoritar de st at, fie
oricărei societăți comerciale. Caracteristică proprietății publice este și faptul ca ea este
inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieși pe nici o cale din sfera proprietății
publice. Aceasta nu înseamnă ca nu se admite o anumită circulație, adică un anumit transfer al
acestor bunuri. Însăși Constituția la art. 135 alin. 5 prevede ca, în condițiile legii, bunurile
proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome, instituțiilor publice sau pot fi
concesionate ori î nchiriate.
Potrivit legislatiei penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat
cum a fost anterior. Această înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui
28
să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să tratez e mai aspru pe cei care aduc atingere
proprietății publice.
În perspectivă, credem că legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii
bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, acesta este și
în tradiția legislatiei noastre în perioada dintre cele două razboaie mondiale, când patrimoniul
public a fost apărat diferențiat de cel privat, existând o lege specială pentru apărarea
patrimoniului public.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim dife rențiat de ocrotire (chiar dacă nu în
cadrul unor secțiuni separate ale C. pen. ) pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele
generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă, pentru
identitatea de rațiun e, într -o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor
autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat chiar dacă în prezent aceste
bunuri au caracter privat iar potrivit art. 41 alin. 2 din Constituiție proprietate a privată este
ocrotită în mod egal de lege infiderent de titularul ei. Aceasta va atrage o ocrotire specială și a
bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de
stat (de exemplu: spre a fi transportate pe calea ferată, poștă, navigația navală, aerieană, ori
păstrate, sau spre a fi vândute, etc).
În toate aceste situații capitalul societății care face astfel de operații, fiind al statului,
adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor bunurile aparți natoare explicit ori implicit
acestuia ar trebui să se bucure de o ocrotire mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal,
întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.
Această s -ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminăril e care ocrotesc
proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea
unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care facem referire
și care poate fi realizată și în prezen t) de ocrotire a bunurilor a caror existență și dezvoltare este
interesăta întreaga societate și nu numai persoană fizică sau juridică propietară nemijlocit a
bunului.
Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem identifica cu ușurință și
în mod direct pe baza normelor constituiționale și a legilor speciale, bunurile proprietate privată
se identifica pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera
proprietății publice.
Nu interesează dacă aceste bunur i se găsesc în stăpânirea unei persoane fizice sau juridice. De
asemenea, nu interesează dacă ele se află în proprietatea statului ori a unor persoane particulare.
29
Ca urmare, proprietate privată poate avea atât statul, cât și cetățenîi, precum și
persoanel e juridice, ca de pildă societățile comerciale. Bunurile regiilor autonome (altele decât
cele aparținând proprietăților publice și date lor spre administrare) nu constituie proprietate de
stat, ci proprietatea privată a statului. La fel și bunurile unei so cietăți comerciale la care statul
deține majoritatea capitalului social (cu excepția bunurilor aparținând proprietății publice și
încredințate dar sub forma concesionării ori închirierii).
Potrivit art. 5 din Lg. nr. 15/1990 “Regia autonomă este proprietat ea bunurilor din
patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate regia autonomă posedă, folosește și
dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu”.
Art. 20 alin. 2 din aceeași lege prevede, de asemenea, că “bunurile din pa trimoniul
societății comerciale sunt proprietatea acesteia”.
Art. 35 din Lg. nr. 31/1990, privind societățile comerciale, arată ca “bunurile constituite
ca aport în societate devin proprietatea acesteia”.
Așadar, bunurile regiilor autonome și ale societăți lor comerciale sunt proprietate privată
și nu publică (chiar dacă la o societate comerciala statul deține capitalul majoritar). Fac exceptie
numai bunurile care aparțin proprietății publice și care potrivit art. 135 alin. 5 din Constituiție au
fost încredi nțate regiilor autonome spre administrare, iar societățile comerciale sub forma de
concesionare sau închiriere.
Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunul asupra căruia
a fost îndreptată fapta incriminată. De regulă, acest bun se găsește, în momentul comiterii faptei,
în patrimoniul persoanei fizice sau juridice.
Pentru infracțiunile de tâlhărie și piraterie există un obiect material principal, același ca
și în cazul furtului, dar și unul adiacent și anume persoană fizică î mpotriva căreia se exercită
actele de violență sau de amenințare. La infracțiunile de furt, abuz de încredere, delapidare și
însușirea bunului găsit, obiectul material este totdeauna un bun mobil.
În cazul infracțiunii de distrugere obiectul material îl co nstituie, în principal, bunurile
mobile dar pot fi și imobile asupra cărora se săvârșește elementul material al faptei.
Tot astfel infracțiunea de tulburare de posesie are ca obiect material un imobil sau o parte din
imobil.
II.3. Subiecții infracțiunilor după legislația Bisericii Ortodoxe
Subiect al infractiunilor poate fi, de regulă, orice persoană deoarece legea nu prevede o
30
cerință specială cu privire la acesta. În mod excepțional la unele infracțiuni legea cere ca
subiectul să îndeplinească anumite c ondiții, de pildă, în cazul faptei de distrugere din culpă
prevăzută la art. 219 alin. ultim C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996, presupune un subiect
activ calificat anume – conducătorul unui mijloc de transport în comun ori un membru al
personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.
La infracțiunea de delapidare se cere ca subiectul activ nemijlocit să fie calificat – să
aibă calitatea de funcționar, gestionar sau administrator. Participația penală este posibilă, de
regulă, în toate formele sale.
Prin exceptie, la infracțiunea de abuz de încredere coautoratul implică condiția ca bunul
mobil să fi fost încredințăt făptuitorilor în grija lor comună; iar la gestiunea frauduloasă,
coautorat va exista numai dacă făptuitorii aveau obligația comună de a administra sau conserva
bunurile.
De asemenea la infracțiunile unde subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate,
această condiție trebuie îndeplinită și de coautori.
Este persoană fizică sau juridică de drept privat cât și stat ul în cazul bunurilor care fac
obiect exclusiv al proprietății publice (sau regiile autonome care au primit spre administrare
bunuri aparținând proprietății publice ori societățile comerciale care au primit bunuri aparținând
proprietății publice sub forma concesionării ori închirierii).
În cazul infracțiunilor de tâlhărie și piraterie pe lângă persoana al cărei patrimoniu a fost
lezat prin violență și care este subiect pasiv principal, poate există și un subiect pasiv secundar,
anume persoană care fără a fi direct lezată în patrimoniul sau suferă violențele exercitate de
făptuitor (de exemplu, persoană care se opune ca făptuitorul să fuga cu bunul sustras și care este
supusă unor violențe din partea acestuia).
La infracțiunile de distrugere putem distinge, d e asemenea, un subiect pasiv principal, în
persoană celui căruia îi aparține bunul cât și un subiect pasiv adiacent care poate fi cel ce are
asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi realizate (de exemplu, creditorul
gajist, creditorul ipo tecar, uzufructuarul).
De regulă, infracțiunile contra patrimoniului nu cuprind condiții speciale de loc, de timp
pentru existența infracțiunii.
Există însă și excepții, la unele infracțiuni. De exemplu la infracțiunea de furt, când
timpul sau locul pot co nstitui circumstanțe de agravare a infracțiunii.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului constă dintr –
o acțiune (cel mai frecvent) sau dintr -o inacțiune. Uneori, elementul material se înfățișează;
31
1. Sub forma unei singur e acțiuni (de exemplu, la furt);
2. Sub forma a două sau mai multe acțiuni alternative (de exemplu la infracțiunile de
distrugere și tăinuire) sau cumulative (de exemplu la infracțiunile de tâlhărie și piraterie);
3. ori, dintr -o acțiune și inacțiune alternative (de exemplu, însușirea bunului găsit).
Legea penală ține seama de situațiile de fapt existente în care se găsesc bunurile (entitățile
patrimoniale) și pe care le ocrotește. Or, acțiunile ilicite prin care pot fi modificate în mod social
periculos aceste s ituații de fapt sunt: acțiunile de sustragere ( luare, deturnare), acțiuni de fraudă
(abuz, amăgire) și acțiunile de samavolnicie (distrugere, degradare, invadare).
Pe baza acestui criteriu de diferențiere materială infracțiunile contra avutului prsonal sau
particular pot fi clasificate în 3 categorii:
• prima categorie o formează faptele de sustragere: furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea;
• a două categorie o constituie faptele de fraudă: abuz de încredere, gestiune frauduloasă,
înșelăciunea, delapidare a și însușirea bunului găsit;
• a treia categorie o formează faptele de samavolnicie din care fac parte distrugerea și
tulburarea de posesie.
În toate aceste categorii de fapte bunul care constiuie obiectul material al infracțiunii se
găsea în momentul săvâr șirii infracțiunii într -o situație de fapt pe care a pierdut -o fie din cauza
unei sustrageri, fie din cauza unei comportari frauduloase, fie din cauza unei distrugeri sau
tulburări de posesie. 11
De altfel, am putea spune, ca într -o bună măsură, această sis tematizare a primit în codul
penal și o expunere formală, atâta timp cât la început în primele articole ale titlului sunt înșirate
dispozițiile privind infracțiunile săvârșite prin sustragere , apoi cele săvârșite prin fraudă și, până
la urmă, infracțiunil e comise prin samavolnicie.
Urmarea imediată constă, de regulă, în producerea unei pagube în patrimoniul unei
persoane fizice și juridice private, ori al unei persoane juridice publice. La unele infracțiuni, ca
de pildă, tâlhărie, piraterie, tăinuire apare și o altă urmare imediată ce se răsfrânge asupra
valorilor ocrotite în mod adiacent de norma de incriminare.
La unele infracțiuni contra patrimoniului pe lângă consecințele care formează urmarea
imediată a infracțiunii pot să existe și consecințe subsecve nte ale infracțiunii (urmări grave sau
deosebit de grave) care vor fi cuprinse în conținutul agravat al infracțiunii (art. 219 alin. 3, art.
211 alin. 3, art. 209 alin. fînal C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996).
11 Vintilă Dongoroz ș.a., "Explicății teoretice", op. cit. ,vol. III, pp. 424 -425.
32
Între elementul material și urmarea i mediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate
care la unele infracțiuni, ca de exemplu distrugerea rezultă din materialitatea faptei, la altele este
necesar să se dovedeasca această legătură.
În cazul infracțiunilor complexe contra patrimoniului legă tură de cauzalitate, va avea, de
asemenea, un caracter complex.
Infracțiunile contra patrimoniului se săvarsesc, de regulă, cu intenție directă sau
indirectă. În mod excepțional, infracțiunea de distrugere poate fi comisă și din culpă.
La unele forme agrav ate ale infracțiunilor contra patrimoniului, elementul subiectiv se
caracterizează prin praeterintenție (de exemplu tâlhăria prevăzută la art. 211 alin.2 lit. h C. pen.
modificat prin Lg. nr. 140/1996, pirateria prevăzută la art. 212 alin. 2 și 3 C. pen. m odificat prin
Lg. nr. 140/1996).
Din conținutul subiectiv al unora dintre infracțiunile contra patrimoniului fac parte și
alte cerințe cum ar fi scopul (de exemplu, infracțiunea de înșelăciune) sau reaua credință (de
exemplu, infracțiunea de gestiune fraud uloasă).
II.4. Sancționarea infracțiunilor contra patrimoniului
Infracțiunile contra patrimoniului fiind infracțiuni care se relizează, de regulă, prin
acțiune (au un iter criminis) sunt susceptibile de a trece prin faza actelor pregătitoare, a
tentativei, a consumării și eventual faza epuizării.
În ce privește actele pregătitoare, în lipsă unei dispoziții exprese de incriminare, vor fi
sancționate ca acte de complicitate anterioară, dacă s -a început executarea.
Tentativa, posibilă la majoritatea infracțiunilor din această categorie, este sancționată
potrivit dispozițiilor art. 222 C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996.
Consumarea infracțiunilor contra patrimoniului are loc în momentul în care executarea
acțiunii intenționate este dusă până la c apăt, producându -se și urmarea periculoasă specifică
acestor infracțiuni.
Dacă infracțiunile la care ne referim se comit în forma continuă (de exemplu,
sustragerea de curent electric) sau continuată va exista și faza epuizării, în momentul când au
încetat actele de prelungire a activității delictuoase ori s -a săvârșit ultima acțiune (inacțiune) a
infracțiunii continuate.
Codul penal incriminează faptele contra patrimoniului în dispoziții sintetice dar
cuprinzătoare, descriind, de regulă, exhaustiv, modalită țile normative sub care s -ar putea
33
prezența infracțiunea respectivă (conținut închis de incriminare), de exemplu furtul, tâlhăria,
înșelăciunea, alteori, mai rar, legiuitorul descrie numai principalele modalități normative
concepând ca fapta să poata fi co misă și sub alte modalități. De exemplu, distrugerea din culpă
(conținut deschis de incriminare). Fiecăreia din modalitățile normative poata să -i corespunda o
varietate de modalități faptice.
De regulă, faptele contra patrimoniului sunt incriminate atât în variante tip cât și în
variante calificate sau agravate (de exemplu, furtul tâlhăria, pirateria, distrugerea).
Infracțiunile contra patrimoniului se diferentiaza între ele și prin pericolul social generic
specific fiecărei infracțiuni; această se reflecta în modul de sancționare a infracțiunilor prevăzute
în acest titlu al Codului penal.
Pentru anumite infracțiuni din acest grup legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii cu
limite mai reduse, alternativ cu pedeapsă amenzii. Este cazul infracțiunilor de:
• abuz de încredere (art. 213 C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996);
• însușirea bunului găsit (art. 216 C. pen. modificat prin Lg. nr.140/1996);
• distrugerea din culpă (art. 219 alin.1 C. pen. modificat prin Lg. nr.140/1996);
• tulburarea de posesie (art. 220 alin.1 C.pen. modificat prin Lg. nr.140/1996).
Pentru toate celelalte infracțiuni prevăzute în Titlul III C. pen. modificat prin Lg. nr.
140/1996, pedeapsa este închisoarea dar în limite foarte largi, acoperind întrucâtva și limitele de
pedeapsă din reglem entările precedente.
Câteva exemple sunt edificâtoare în acest sens, de pildă:
• Infracțiunea de furt simplu (art. 208 C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996) se
pedepsește cu închisoare de la 1 la 12 ani;
• tâlhăria (art. 211 C. pen. modificat prin Lg. nr.140/1996) se pedepsește cu închisoare de
la 3 ani la 18 ani;
• înșelăciunea (art. 215 C. pen. modificat prin Lg. nr.140/1996) se pedepsește cu închisoare
de la 3 la 15 ani.
În ce privește pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, aceasta se aplică în
mod obligatoriu pentru unele variante agravate, cum sunt de exemplu:
• furt calificat (art. 209 alin. 3 C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996);
• tâlhărie (art. 211 alin. 3 C. pen. modificat prin Lg. nr.140/1996);
• piraterie (art. 212 alin. 3 C. pen . modificat prin Lg. nr.140/1996);
• înșelăciune (art. 215 alin. 5 C. pen modificat prin Lg. nr.140/1996);
34
• delapidare (art. 2151 alin. 2 C. pen. modificat prin Lg. nr.140/1996) etc.
În alte cazuri ea se aplică în mod facultativ atunci când instanța stabileșt e o pedeapsă cu
închisoarea de cel puțin doi ani și apreciaza ca necesară pedeapsă complementară față de natură
și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoană infractorului (art. 65 C. pen. modificat
prin Lg. nr. 140/1996).
Prevăzând limite atât de largi de pedeapsă cu închisoarea legiuitorul a avut în vedere ca
faptele contra patrimoniului prezintă deiferențieri mari sub aspectul pericolului social și a
periculozității făptuitorului, fiind necesar să se pună la dispoziția instanțelor de jude cată un cadru
legal corespunzător care să permita o îndividualizare cât mai corectă și o dozare a pedepsei cât
mai eficientă de natură să realizeze scopul (prevenția generală și specială) urmărit prin aplicarea
pedepsei, mai ales, în perioada acutală când fenomenul infracțional în acest domeniu cunoaște o
creștere fără precedent.
În cazul infracțiunilor contra patrimoniului instanța va putea dispune confiscarea
specială dacă constăta îndeplinirea condițiilor din art. 118 C. pen. modificat prin Lg. nr.
140/1 996.
Se observă că la unele infracțiuni contra patrimoniului legea face deosebire în ceea ce
privește modul de pornire a acțiunii penale după cum bunul este proprietate privată sau publică.
Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când aces ta este în întregime sau în parte
al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Această distincție se face în cazul
infracțiunilor de abuz de încredere ( art. 2 13 C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996), distrugere
(art. 217 alin. 1 C. pen. modificat prin Lg. nr. 140/1996) și tulburare de posesie (art. 220 C. pen.
modificat prin Lg. nr. 140/1996).
II.5. Conținutul celui de -al 22 -lea canon al Primului Sinod loca l de la
Ancira
Canonul 22 al Sinodului I de la Ancira tratează despre uciderea de voie arătând că în
privința uciderilor de voie, vinovații să se smerească viața lor întreagă, iar de cele desăvârșite să
se învrednicească numai la sfârșitul vieții.
Însă ac est canon trebuie pus în legătură cu canoanele 8, 56 și 57 ale Sfântului Vasile cel Mare și
35
cu canonul 5 al Sfântului Grigore de Nyssa. Astfel, canonul 8 12 tratează despre uciderea de voie
și cea fără de voie, cu canonul41 care reglementează osânda pentru ucidere de voie și in care
Sfântul Vasile prescrie epitimia de oprire timp de 20 de ani de la Sfânta împărtășanie pentru cei
ce ucid intenționat dar apoi se căiesc. Pocăința trebuie să fie publică, trecând anumiți ani bine
stabiliți prin toate treptele pocăinței precis determinate de sfîntul părinte. Descrierea detaliată a
acestora a se vedea și în canonul 11 al Sinodului I Ecumenic. Canonul 57 al Sfântului Vasile
indică osânda pentru ucidere fara de voie și prescrie epitim ia de 10 ani pentru cei care ucid fără
intetnție.
Canonul 5 13 al Sfântului Grigore de Nyssa vorbește despre ucidere de voie și cea fără
12 Ibidem Canoanul 8 al Sfântului Vasile cel Mare, pp. 384 -385 : Cel ce în mțnie a întrebuințat secure asupra
soției sale, este ucigaș. Dar, bine că mi -am adus aminte, și este v rednic de priceperea ta să -ți vorbesc despre acestea
mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voință și cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie și
departe de voința făptuitorului, dacă aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimerește un om; căci
impulsul i -a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s -a întâmplat de la sine, că prin lovitură a nimerit în
trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Însă fără de voie este și daca cineva voind a întoarce pe
cineva cu biciul, sau cu toiagul nu l -ar Iovi tare, dar cel lovit ar muri. Ca aici se socotește intenția, de a voi să
îndrepteze pe cel ce a greșit, iar nu de a -1 omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este și aceea cind cineva
în încăierare, apărându -se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mina fără cruțare, ar îndrepta lovitura spre locurile
mortale ca sa -i facă rău, dar nu ca să -l omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voința; căci cel ce a
întrebuințat astfel de unealt ă spre apărare, ori cel ce fără de cruțare a dat lovitura, lămurit este că biruit innd de
patima nu a cruțat pe om. Asemenea și cel ce a întrebuințat un lemn greu, ori piatră mai mare decît puterea
omenească, se numără Ia cei ce fara de voie au făptuit, un a însă voind, și alta făcând; deoarece din mime a dat acest
fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deși silința i -a fost poate să -l zdrobească, iar nu de a -1 omorî cu totul.
Însă cel ce a întrebuințat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iert are și mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci
se vede că nu a lovit cu mâna așa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat așa ca și greutatea
fierului, și cu strășnicie, și prin avânt cât mai mare, lovitura sa fie neaparat mortală. Ș i iarăși deplin voluntară și
nicidecum îndoielnica este fapta de felul celei săvârșită de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmașilor; caci aceștia cu
adevărat pentru bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri; nu merg nici să înfri coșeze,
nici sa înțelepțească, ci propunându -și vederat să omoare pe cei ce li se împotrivesc; însă și dacă cineva pentru altă
pricină din dorința ae a ști ar pregăti doctorie, dar ar omorî pe una ca aceasta o considerăm, voluntară; în care fel fac
femeile , de multe ori, cu oarecare descâtece și vrăjitorii, incercând să atragă pe unii spre dragoste, si dându -le
acelora doctorii, care produc întunecarea minților; deci unele ca acestea omorând, deși una voind, și altceva au făcut,
totuși pentru că s -au îndele tnicit din dorința de a cunoaște și cu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid
voluntar. Prin urmare și cele ce dau doctorii de avort, ucigașe sunt și ele, și cele ce primesc otrăvurile, care omoară
fătul. In privința aceasta am spus atât cât tre buie;
13 Ibidem, Canoanul 5 al Sfântului Grigore de Nyssa, p. 454: „ Rămâne ca pe lângă acestea să supunem
cercetării partea cea irascibilă a sufletului, când rătăcind de la buna întrebuințare a irascibilității, va cădea în păcat.
36
de voie, în care Sfântul Grigore tratează despre partea irascibilă a sufletului. între care enumera
uciderea, pe care o împarte în ucidere de voie, cu premeditare, și ucidere fără de voie, din
imprudență, și prescrie pentru fiecare epitimia cuvenită (can. 5). Continuă cu lăcomia, despre
care citind cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la Coloseni 3, 5 zice că este la fel ca și idolatria;
și apoi cu păcatele ce izvorăsc din lăcomie, și anume: furtul, despre care vorbește detaliat și
prescrie și epițimîile cuvenite (can. 6); jefuirea mormintelor, pentru eare prescrie epitimia
stabilită de Sfântul Vasile în canonul 66 (can 7); și sacrilegiul (ierosilia), pe care îl consideră de
aceeași gravitate ca uciderea (can. 8). Sfârșitul canonului ultim, constituie încheierea scrisorii
Șî fiind răutățile multe ș i de tot felul ce se comit spre păcat din irascibilitate, le -a plăcut oarecum Părinților noștri,
între altele să nu dezbată prea exact, nici să socotească vindecarea tuturor greșelilor celor din irascibilitate, vrednică
de prea mare silință, deși Scriptura oprește nu numai lovitura singură, ci și toată ocara, sau hula și orice altceva de
acest fel ce se produce cu irascibilitate (Col. ,3, 8); dar, Părinții au stabilit eptimii numai spre ferirea de păcatul greu
al uciderii. Și acest păcat se împarte deosebin du-se în cel voluntar si cel involuntar; și între cele voluntare se
socotește uciderea, întâi când cineva se hotărăște prin pregătire cum să săvârșească păcatul, pe care este gata de a -1
comite. Dar apoi între cele voluntare s -a socotit și acela, când cine va în învălmășeală și gâlceavă, lovind și fiind
lovit, ar aplica voia pornirii de mînie nu tine seama în timpul patimei de nimic, ceea ce ar putea împiedica răul; încât
făptuirea omorului din gîlceavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întîmplare. Ia r ucidGr rile cele fără de voie
au semnele distinctive evidente, așa când ciiieva are îndreptată năzuința spre altceva, din întîmplare săvîrșaste ceva
nenorocire. Deci în aceste cazuri, pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară în caz de
pocăință sc întinde la întreit timp de penitență. Căci de trei ori câte nouă sunt anii pentru fiecare treaptă fiind hotărâți
nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisiră deplină să fie de nouă ani; apoi așijderea alți nouă ani să
petreacă în ascultare, învrednicindu -se numai de ascultarea învățăturilor și a Scripturilor; iar în a treia noime să se
roage cu pocăință împreună cu cei ce se prostern și astfel să vină la împărtășirea celor sfinte; firește cel ce
chivernisește Biserica va fi cu aceeași băgare de seamă și în privința unuia ca acesta, și după motivul de pocăință va
scurta Iui și întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în fiecare treaptă, să fie opt sau șapte, sau șase, sau numai
cinci, dacă mărimea căinței ar învinge timpul și prin zelul de îndreptare ar întrece pe cei ce se curățesc pe sine mai
cu lenevire de întinăciune în termenul îndelungat. Iar uciderea cea fără de voie, se consideră că merită iertare, dar nu
și laudă; iar aceasta am spus ca să fie evident că dacă cineva, chiar involuntar, s -ar păta de ucidere, canonul a
hotărât, să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s -a întinat de un păcat greu. Și s -a hotărât că se cuvine ca
timpul de curățire să fie același și pentru cei ce au ucis fără de voie, ca și cel pentru simpla desfrânare; firește că și în
privința aceasta se va cerceta intenția celor ce se pocăiesc, astfel că dacă pocăința ar fi vrednică de încredere, să nu
se observe strict numărul anilor, ci prin prescurtarea timpului de penitență să se integ reze acela în Biserică și în
comuniunea Bunului.
Iar dacă cineva neîmplinind timpul de penitență hotărât de canoane, ar ieși din viață, blândețea Părinților
poruncește ca împărtășit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la acea mai de pe u rmă și îndepărtată
călătorie; iar dacă împărtășindu -se de cele sfinte iarăși s -ar întoarce în viață, să rămână timpul de pocăință cel
hotărât, fiind întru acea treaptă, în care era înainte de împărtășirea cea dată lui de nevoie”;
37
Sfântului Grigorie prezentate în codul canonic sub forma celor opt canoane.
II.6. Canonul 23 al Primului Sinod de la Ancira – uciderea fără voie
Acest canon 14 menționează două hotărâri existente pentru sancționarea ucigașilor din
imprudență, fără premeditare, probabil stabilite pe cale de obicei, fiindcă nu există nici un canon
care să prevadă astfel de san cțiuni. Sfântul Vasile cel Mare prevede în canonul 57 15 o penitență
de 10 ani în acest caz.
Cuprinsul acestui canon trebuie pus în legătură și cu alte canoane spre o mai buna
întelegere a lui. Astfel canoanele 8 și 11 al Sfântului Vasile cel Mare și canonu l 5 al Sfântului
Grigore de Nyssa sunt găritoare în acest sens.
Canonul 8 16 al Sfântului Vasile cel Mare cupinde reglementarea uciderii de voie și a
14 Ibidem, Canoanul 23 al P rimului Sinod Local de la Ancira, p. 212: „În privința uciderilor fără voie,
hotărârea de mai înainte poruncește ca cei vinovați să dobândească cele desăvârșite la anul al șaptelea potrivit
treptelor hotărâte; iar a două hotărăre poruncește să împlinească vreme de cinci ani.”;
15 Ibidem, Canoanul 57 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 418 : „Cel ce a ucis fără de voie, 10 ani nu se va
împărtăși de cele sfinte; iar cei zece ani i se vor împărți lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va petrece între c ei
ce ascultă, în patru ani se va prosterne, și un an va sta numai împreună, si după aceea se va primi la cele sfinte”;
16 Ibidem, Canoanul 8 al Sfântului Vasile cel Mare, pp. 384 – 385 : „Cel ce în mânie a întrebuințat secure
asupra soției sale, este ucigaș. Dar, bine că mi -am adus aminte, și este vrednic de priceperea ta să -ți vorbesc despre
acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile intre cele făptuite cu voință și cele fără de voie . Că este cu totul fără
de voie și departe de voința făptuitorului, dacă aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimerește un om;
căci impulsul i -a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s -a întâmplat de la sine, că prin lovitură a
nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Însă fără de voie este și daca cineva voind a
întoarce pe cineva cu biciul, sau cu toiagul nu l -ar Iovi tare, dar cel lovit ar muri. Ca aici se socotește intenția, de a
voi să îndrepteze pe cel ce a greșit, iar nu de a -1 omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este și aceea când
cineva în încăierare, apărîndu -se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mina fără cruțare, ar îndrepta lovitura spre locurile
mortale ca sa -i facă rău, dar nu ca să -l omoare de tot; aceasta însă se aproie deja cu cea cu voința; căci cel ce a
întrebuințat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruțare a dat lovitura, lămurit este că biruit fiind de
patimă nu a cruțat pe om. Asemenea și cel ce a între buințat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea
omenească, se numără la cei ce fara de voie au făptuit, una însă voind, și alta făcând; deoarece din mine a dat acest
fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deși silința i -a fost poate să -l zdr obească, iar nu de a -1 omorî cu totul.
însă cel ce a întrebuințat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare și mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci
se vede că nu a lovit cu mina așa incit măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a arunc at așa ca și greutatea fierului,
și cu strășnicie, și prin avânt cât mai mare, lovitura sa fie neaparat mortală. Și iarăși deplin voluntară și nicidecum
îndoielnica este fapta de felul celei săvîrșită de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmașilor; caci aceștia cu adevărat pentru
38
celei fără de voie prevedere și osînda corespunzătoare pentru fiecare dintre ele. Astfel, în acest
canon Sf ântul Vasile face distincție între uciderea volunară și cea involuntară și arată când se
poate considera una sau alta din aceste infracțiuni. Între uciderile voluntare consideră și avortul
(uciderea fătului). Pentru omorul involuntar, prevede o epitimie de 10 ani (canonul 37), iar
pentru cel voluntar 20 de ani (canonul 56).
În canonul 11 Sfântul Vasile cel Mare reia problema uciderii fără de voie, dar aici,
Sfântul Vasile răspunde întrebării adresate de Amfilohir spunându -i că sel ce a suportat epitimia
de 11 ani, pentru uciderea fără voie, poate fi primit la sfânta împărtășanie în mod neîndoielnic.
Aici, a avut în vedere cu siguranță prevederile din canonul 57 al său, unde stabilește 10 ani
epitimie în cazul în speță.
Sfântului Grigore de Nyssa în canonul 5 tratează despre ucidere de voie și cea fără de
voie. În canoanele 5 — 8, Sfântul Grigorie tratează despre păcatele care izvorăsc din partea
irascibilă a sufletului, între care enumera uciderea, pe care o împarte în ucidere de voie, cu
premeditare, și ucid ere fără de voie, din imprudență, și prescrie p entru fiecare epitimia cuvenită.
Canonul 5 c ontinuă cu lăcomia, despre care citând cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la
Coloseni 3, 5 zice că este la fel ca și idolatria; și apoi cu păcatele ce izvorăsc din lăcomie, și
anume: furtul, despre care vorbește detaliat și prescrie și epițimiile cuvenit e (canonul 6); jefuirea
mormintelor, pentru eare prescrie epitimia stabilită de Sfântul Vasile în canonul 66 (canonul 7);
și sacrilegiul (ierosilia), pe care îl consideră de aceeași gravitate ca uciderea (canonul 8). Sfîrșitul
canonului ultim, constituie î ncheierea scrisorii Sfântului Grigorie prezentate în codul canonic sub
forma celor opt canoane.
II.7. Reg lementarea tâ lhăriei în canonul 1 al Sfântului Atanasie cel
Mare
Canonul I al Sfântului Atanasie cel Mare nu tratează în mod direct despre păcatul
bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri; nu merg nici să înfricoșeze, nici să
înțelepțească, ci propunîndu -și vederat să omoare pe cei ce li se împotrivesc; însă și dacă cineva pentru altă pricină
din dor ința ae a ști ar pregăti doctorie, dar ar omorî pe una ca aceasta o considerăm, voluntară; în care fel fac
femeile, de multe ori, cu oarecare descântece și vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste, si dându -le
acelora doctorii, care produc înt unecarea minților; deci unele ca acestea omorând, deși una voind, și altceva au
făcut, totuși pentru că s -au îndeletnicit din dorința de a cunoaște și cu ceea ce este oprit, se socoesc între cei ce ucid
voluntar. Prin urmare și cele ce dau doctorii de avor t. ucigașe sunt și ele, și cele ce primesc otrăvurile, care omoară
fătul. În privința aceasta am spus atât cât trebuie”:
39
tâlhăriei, însă face trimitere la ucidere intenționată și la cea neintenționată, iar de vreme ce, așa
cum am arătat, Sfinții Părinți au osândit păcatul tâlhăriei cu aceași pedeapsă ca și păcatul
uciderii, el este demn de luat în calcul sub acest aspect.
Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare spune, în cuprinsul primul său canon că „ …fiindcă și
între celelalte, care se întâmplă în viață, găsim că se fac în deosebite feluri; precum a ucide nu
este îngăduit; dar în război a desființa pe vrăjmaș, este și legiuit și vrednic de laudă. Astfel, că,
într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s -au distins în război, și acestora li se
ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, același lucru, în unele împrejurări și
la anumită vreme nu este îngăduit, iar la alte împrejurări, și vreme potrivită se îngăduie și se
iartă. Deci aceeași concluzie are valoare și în privința împreunării” 17
Textul acestui canon, așa cum ne informează Dionisie al Alexandriei, reproduce o
scrisoare de răspuns a sfintului Atanasie adresată unui călugăr Amun, care l -a consultat cerându –
i sfaturi în legătură cu tulburările călugărilor produse de vise și îndeosebi cînd acestea erau
însoțite de scurgere de sămânță.
Deosebit de valoroasă este partea finală a scrisorii în care Atanasie arată că în viață sunt două
căi: calea căsătoriei și cea a fecioriei. Atanasie aprobă căsătoria, dar consideră că fecioria este
mai sublimă. Își bazează această învătătură pe prevederile Sfintei Scripturi (Matei 19, 29; Marcu
10, 20 — 30; I Corinteni 7, 1, 32 — 36) 18.
II.8. Tâlhăria în regl ementarea canonului 40 al Sfântului Ioan Ajunătorul
(Postitorul)
Canonul 4019 al Sfântului Ioan Ajunătorul reglementeză tâlhăria și cuprinde și osânda
corespunzătoare acestui păcat. Astfel, în acest cano n, Sfântul Ioan Postitorul afirmă că tâlharii se
supun pedepsei ucigașilor de oameni, deoarece ei se servesc și de ucidere spre promovarea
întreprinderii lor.
Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul sunt redate aici după sinopsa acestora alcătuită de
Matei Bla stares în secolul XIV, și reprodusă în Sintagma ateniană, ca și în Pidalion și în colecția
de canoane editată de Nicodim Milaș, și alte colecții, aceasta întrucăt Canoniconul sau Cartea cu
17 Ibidem, Canoanul 1 al SfântuluiAtanasie cel Mare, p. 370;
18 Ibidem , pp. 370 -371;
19 Arhid. Porf. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Biserici i Ortodoxe, Note și cometarii, Sibiu, 2005, Canonul 40 al
Sfântului Ioan Ajunătorul, p. 492; „Tâlharii se supun pedepsei ucigașilor de oameni, deoarece ei se servesc și de
ucidere spre promovarea întreprinderii lor”;
40
caracter de manual alcătuită pe seama duhovnicilor pentru a folosi drept îndrumar la spovedanie,
alcătuit în vederea aplicării canoanelor corespunzătoare a epitimiilor cuvenite penru diferite
păcate, fiind mereu recopiat de duhovnici și mereu întregit și cu alte îndrumări și canoane și -a
pierdut originalitatea 20.
În cuprinsul primului canon 21, Sfântul Ioan Postitorul reamintește de canonulul 73 al lui
Sfântului Vasile cel Mare referitor la pocăința necesară celor care se leapădă de Hristos.
Sinopsa Canonicului Ioan Ajunătorul alcătuită de Matei Blastares ca un manu al pentru
duhovnici a primit însă recunoaștere generală în Biserica Răsăriteană și s -a bucurat de mare
autoritate și constituie azi forma care se consideră cea mai apropiată de originalul ce a aparținut
20 Arhid. Porf. Dr. Ioan N. Floca, Canoa nele Bisericii Ortodoxe, Note și cometarii, Sibiu, 2005,p. 478;
21 Arhid. Porf. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., Canonul 1 al Sfântului Ioan Ajunătorul, pp. 478 -479 : „Dacă cineva de
bună voie în chip nesocotit a tăgăduit pe Hristos, potrivit canonului 73 al lui Vasile cel Mare, se va învrednici de
împărtășanie numai la sfârșitul vieții; și nimeni nu -1 poate scăpa de o astfel de epitimie, nici să îndrăznească a arăta
vreo blândețe față de acesta. Iar Sfântul Grigorie, determină exact toate chestiunile privitoare la aceștia, supunând
acelorași pedepse pe cei ce de bună voie dezertează la rătăcire, hotărând măsura acestor pedepse după durata vieții
fiecăruia; iar cei ce p rin constrângere au comis acest păcat, se va supune pedepsei pentru desfrânare, prelungindu -se
lui pedeapsa la al nouălea an. Aceeași deosebire între cei păcătoși o face și sinodul de la Ancira, cât și Sfântul martir
Petru al Alexandriei, și Vasile cel Mar e în canonul său al 81 -lea.
Dar astăzi Biserica urmează potrivit celor normate și potrivite de prea sfințitul patriarh al Constantinopolului
Metodiu, tratând în general pe cei ce au fost copleșiți în chipuri diferite de acea greșeală.
Iar acesta zice că dacă cineva a fost prins de nelegiuiți pe când era copil și de frică, sau din neștiință, sau din
prostie fiind sedus, a tăgăduit credința, dar ajungând la vârsta bărbăției revine la moravurile creștinilor, și intrând în
catoliceasca Biserică, se pocăiește și se mărturisește, să asculte zilnic de la preot, până la ziua a șaptea cele patru
rugăciuni rânduite, și în a opta să se boteze; apoi dezbrăcându -se și îmbrăcând lentionul, să se ungă cu sfântul Mir,
întocmai ca și cei ce se botează, și astfel să se învr ednicească de dumnezeiasca împărtășanie; iar în alte opt zile
nicidecum să nu lipsească de la sfintele slujbe din biserică, întocmai ca și cei ce se botează.
Iar dacă cineva a fost cuprins de cei nelegiuiți fiind în deplina vârstă a bărbăției, și prin chin uri a fost silit să se
lepede de credința sa, acestuia încă să i se acorde milostivire. Totuși întâi va posti de două ori 40 de zile reținându -se
de la carne, brânză și ouă, și în trei zile din săptămână să se abțină de la vin; și nici untdelemn să nu dore ască; și să
facă rugăciuni îmbelșugate și cât se poate mai multe metanii. După aceea împlinindu -se cele două de ori 40 de zile,
să asculte timp de șapte zile zilnic, rugăciuni de pocăință, iar în ziua a opta să se spele întocmai ca cel mai sus
menționat, ș i să fie uns și să se învrednicească de împărtășirea Sfintelor Taine, iar după alte opt zile să participe la
slujbele bisericești, iar pe cel ce intenționat a dezertat la tăgăduirea credinței, îl așteaptă pedeapsă grozavă, dar prin
nemărginita iubire de oa meni a lui Dumnezeu, acesta încă se va lecui cu milostivire. Deci doi ani să postească,
reținându -se de la carne, brânză și ouă; iar în trei zile din săptămână lipsindu -se de untdelemn și de vin, făcând în
fiecare zi metanii potrivit puterii sale, una sută sau două sute. Iar împlinindu -se cei doi ani, să asculte și acesta șapte
zile rugăciuni de pocăință, iar apoi să se procedeze și în privința lui precum s -a spus mai înainte.”;
41
lui Ioan Ajunătorul, care stă și la baza Nomocanonulu i care se găsește azi în Marele Trebnic
Slavon, care a circulat și la noi. Canoanele lui Ioan Ajunătorul sunt prezentate ca și cele ale lui
Grigore de Nisa în trei grupe după cele trei facultăți sufletești. Astfel, în prima grupă sunt redate
păcatele îndre ptate împotriva credinței (can. 1 și 2); în grupa a doua, păcatele împotriva moralei
(can. 4 —30); iar în grupa a treia păcatele împotriva iubirii aproapelui (can. 31 —48).
Astfel, canonul întâi al Sfântului Ioan Postotorul reglementează și situația în care cineva
a fost prins de nelegiuiți pe când era copil și de frică, sau din neștiință, sau din prostie fiind
sedus, a tăgăduit credința, dar ajungând la vârsta bărbăției revine la moravurile creștinilor, și
intrând în catoliceasca Biserică, se pocăiește și se mărturisește, să asculte zilnic de la preot, până
la ziua a șaptea cele patru rugăciuni rânduite, și în a opta să se boteze; apoi dezbrăcându -se și
îmbrăcând lentionul, să se ungă cu sfântul Mir, întocmai ca și cei ce se botează, și astfel să se
învrednic ească de dumnezeiasca împărtășanie; iar în alte opt zile nicidecum să nu lipsească de la
sfintele slujbe din biserică, întocmai ca și cei ce se botează.
Insă acest canon mai vorbește și de situația în care cineva a fost cuprins de cei nelegiuiți
fiind în d eplina vârstă a bărbăției, și prin chinuri a fost silit să se lepede de credința sa, acestuia
încă să i se acorde milostivire. Totuși întâi va posti de două ori 40 de zile reținându -se de la
carne, brânză și ouă, și în trei zile din săptămână să se abțină de la vin; și nici untdelemn să nu
dorească; și să facă rugăciuni îmbelșugate și cât se poate mai multe metanii. După aceea
împlinindu -se cele două de ori 40 de zile, să asculte timp de șapte zile zilnic, rugăciuni de
pocăință, iar în ziua a opta să se spe le întocmai ca cel mai sus menționat, și să fie uns și să se
învrednicească de împărtășirea Sfintelor Taine, iar după alte opt zile să participe la slujbele
bisericești, iar pe cel ce intenționat a dezertat la tăgăduirea credinței, îl așteaptă pedeapsă
grozavă, dar prin nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, acesta încă se va lecui cu
milostivire. Deci doi ani să postească, reținându -se de la carne, brânză și ouă; iar în trei zile din
săptămână lipsindu -se de untdelemn și de vin, făcând în fiecare zi metanii potrivit puterii sale,
una sută sau două sute. Iar împlinindu -se cei doi ani, să asculte și acesta șapte zile rugăciuni de
pocăință, iar apoi să se procedeze și în privința lui precum s -a spus mai înainte 22.
Arhid. Porf. Dr. Ioan N. Floca, în lucra rea Canoanele Bisericii Ortodoxe observă că, cu
excepția a șapte canoane, toate celelalte din această sinopsă -cano -nicon provin de a Ioan
Ajunățorul; din cele șapte, canoanele 1, 2, 16 se găsesc interpolate la sinopsa lui Blastares, iar
canoanele 22, 23, 2 6 și 27 sunt alcătuite de însuși Matei Blastares.
Astfel, conchizând putem afirma că, primele trei canoane se ocupă de păcatele
22 Arhid. Porf. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 479;
42
îndreptate împotriva credinței. Primul canon se împarte în două părți. Prima parte, aparține lui
Ioan Ajunătorul. Acesta citînd canoanele sinodului de la Ancira și canoanele Sfinților Părinți;
Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare și Grigore de Nisa, în privința celor care s -au lepădat de
credință (apostați). Sfântul Ioan este de părere că dispozițiile cuprinse în canoanele mențion ate
trebuie observate la prescrierea epitimiilor în cazul cînd vreun apostat revine pocăit la biserică.
Partea a doua din canon aparține lui Matei Blastares, care a adăugat la canonul lui Ioan
Ajunătorul dispoziția sinodului întrunit la Constantinopol pe v remea patriarhului Metodie
(842—846) în privința primirii în Biserică a acelora care s -au lepădat de Hristos, dispoziție în
vigoare în timpul.
II.9. Canonul 8 al Sfântului Vasile cel Mare
Canonul 8 23 al Sfântului Vasile cel Mare cupinde reglementarea uciderii de voie și a
23 Ibidem, Canoanul 8 al Sfâ ntului Vasile cel Mare, pp. 384 – 385 : „Cel ce în mânie a întrebuințat secure
asupra soției sale, este ucigaș. Dar, bine că mi -am adus aminte, și este vrednic de priceperea ta să -ți vorbesc
despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile intre cele f ăptuite cu voință și cele fără de voie. Că este cu
totul fără de voie și departe de voința făptuitorului, dacă aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom,
nimerește un om; căci impulsul i -a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s -a întâmplat de la sine,
că prin lovitură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Însă fără de voie este și daca
cineva voind a întoarce pe cineva cu biciul, sau cu toiagul nu l -ar Iovi tare, dar cel lovit ar muri. Ca aici se
socotește intenția, de a voi să îndrepteze pe cel ce a greșit, iar nu de a -1 omorî. Asemenea dintre faptele cele fără
de voie este și aceea când cineva în încăierare, apărîndu -se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mina fără cruțare, ar
îndrepta lovitura spre loc urile mortale ca sa -i facă rău, dar nu ca să -l omoare de tot; aceasta însă se aproie deja cu
cea cu voința; căci cel ce a întrebuințat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruțare a dat lovitura,
lămurit este că biruit fiind de patimă nu a cr uțat pe om. Asemenea și cel ce a întrebuințat un lemn greu, ori piatră
mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fara de voie au făptuit, una însă voind, și alta făcând;
deoarece din mine a dat acest fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit , deși silința i -a fost poate să -l zdrobească,
iar nu de a -1 omorî cu totul. însă cel ce a întrebuințat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare și mai ales
cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu a lovit cu mina așa incit măsura lovitur ii să fie în stăpânirea sa, ci
a aruncat așa ca și greutatea fierului, și cu strășnicie, și prin avânt cât mai mare, lovitura sa fie neaparat mortală.
Și iarăși deplin voluntară și nicidecum îndoielnica este fapta de felul celei săvîrșită de tâlhar, sau de năvălirile
vrăjmașilor; caci aceștia cu adevărat pentru bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru
ucideri; nu merg nici să înfricoșeze, nici să înțelepțească, ci propunîndu -și vederat să omoare pe cei ce li se
împotrivesc; însă și d acă cineva pentru altă pricină din dorința ae a ști ar pregăti doctorie, dar ar omorî pe una ca
aceasta o considerăm, voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece și vrăjitorii,
încercând să atragă pe unii spre dragoste, si dând u-le acelora doctorii, care produc întunecarea minților; deci
43
celei fără de voie prevedere și osînda corespunzătoare pentru fiecare dintre ele. Astfel,
în acest canon Sfântul Vasile face distincție între uc iderea volunară și cea involuntară și arată
când se poate considera una sau alta din aceste infracțiuni. Între uciderile voluntare consideră și
avortul (uciderea fătului). Pentru omorul involuntar, prevede o epitimie de 10 ani – canonul 57 iar
pentru cel v olunatr 20 de ani în canonul 56 .
II.10. Canonul 13 al Sfântului Vasile cel Mare
Canonul 13 24 al Sfântului Vasile cel Mare tratează în cuprinsul său despre situația celor
care ucid în războaie, făcând pomenire, la începutul canonului, de Părinții noștri, cu siguranță
Sfântul Vasile are în vedere pe Sfântul Atanasie cel Mare, care în epistola sa că tre Amun
(canonul 1) declară că: „Omorul nu este îngăduit, dar este și legal și vrednic de laudă a ucide pe
inamic în război“. La aceasta Sfântul Vasile adaugă sfatul său ca cei ce s -au făcut vinovați de
ucidere să se rețină trei ani de la împărtășanie. Mo tivează opinia sa făcând referire la prescripțiile
Vechiului Testament (Numeri 31, 17 — 24); încercând, ca prin aceasta să ușureze și starea
sufletească a soldaților din cauza cărora s -a vărsat sânge omenesc.
Comentatorii Zonara și Baslamon, fac precizarea că în practica vieții bisericești se
observă că, nu s -a respectat sfatul Sfântului Vasile ci s -a avut în vedere prescripția Sfântului
Atanasie cel Mare, citind cazurtle de preoți care, participând la războaie au comis infracțiunea de
ucidere a inamicului, unii ca aceștia nu numai că nu au fost despuiați de demnitatea clericală, ci
dimpotrivă s -au învrednicit de laudă. (Sint. at. IV, 132 -133 ) 25.
II.11. Canonul 43 al Sfântului Vasile cel Mare
În acest canon Sfântul Vasile cel Mare osândește lovirea ucigătoare spunând : „Cel ce a
unele ca acestea omorând, deși una voind, și altceva au făcut, totuși pentru că s -au îndeletnicit din dorința de a
cunoaște și cu ceea ce este oprit, se socoesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare și cele ce dau doctorii de
avort. ucigașe sunt și ele, și cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. În privința aceasta am spus atât cât
trebuie”:
24 Ibidem, Canoanul 13 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 418: „Părinții noștri nu au socotit între ucideri,
uciderile din războaie; mi se pare să le dau iertare celor ce luptă pentru bunacuviință și pentru dreapta cinstire de
Dumnezeu. Dar poate că este bine a -i sfătui că trei ani să se rețină de la împărtășire ca cei necurați cu mâinile”;
25 Ibidem, p. 391;
44
dat aproapelui lovitură de moarte ucigaș este, ori de a început bătaia, ori de s -a apărat.” Acest
canon se află în depină conocordanță cu canonul 65 Aposolic 26, care af irmă de asemenea că
bătai sau
lovirea se osândește. Și canonul 22 de la Ancira osândește ucidere de voie, îar canonul
23 al aceluiași Sinod o osândește și pe cea fără de voie.
Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre păcatul tâlhăriei în legătură cu ucidere a care
poate interveni pe cale de consecință prin utilizarea forței în diferite alte canoane ale sale. Astfel,
de plidă în canonul 8 27 Sfântul Vasile osândește atât uciderea de voie cât și pe cea fără de voie,
iar în canonul 11 60 Sfântul Vasile îi numește ucigași chiarși pe aceia care fără voie au ucis.
De asemenea canonul 43 al Sfântului Vasile trebuie pus în legătură cu canonul 13 61 al
aceluiași Sfânt Părinte, în care se face referire la cei ce ucid în război, iar în canonele 54 62 și
5763, Sfântul Vasi le cel Mare face din nou referire la uciderea involuntară.
În încăierare, apărîndu -se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mina fără cruțare, ar îndrepta
lovitura spre locurile mortale ca sa -i facă rău, dar nu ca să -l omoare de tot; aceasta însă se aproie
deja cu cea cu voința; căci cel ce a întrebuințat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de
cruțare a dat lovitura, lămurit este că biruit fiind de patimă nu a cruțat pe om. Asemenea și cel ce
a întrebuințat un lemn greu, ori piatră mai mare decât put erea omenească, se numără la cei ce
fara de voie au făptuit, una însă voind, și alta făcând; deoarece din mine a dat acest fel de
lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deși silința i -a fost poate să -l zdrobească, iar nu de a -1 omorî
cu totul. însă cel ce a întrebuințat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare și mai ales cel
ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu a lovit cu mina așa incit măsura loviturii să fie în
stăpânirea sa, ci a aruncat așa ca și greutatea fierului, și cu strășnicie, și prin avânt cât mai mare,
lovitura sa fie neaparat mortală. Și iarăși deplin voluntară și nicidecum îndoielnica este fapta de
26 Ibidem, Canonul 65 Apostolic, p. 44: „ Dacă în ceartă (sfadă), vreun cleric ar lovi pe cineva și dintr -o
lovitură l -ar omorî, să se caterisească pentru pripirea sa, iar dacă ar fi laic, să se afurisească”;
27 Ibidem, Canoanul 8 al Sfântului Vasile ce l Mare, pp. 384 – 385 : „Cel ce în mânie a întrebuințat secure
asupra soției sale, este ucigaș. Dar, bine că mi -am adus aminte, și este vrednic de priceperea ta să -ți vorbesc despre
acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile intre cele făptuite cu voinț ă și cele fără de voie. Că este cu totul fără
de voie și departe de voința făptuitorului, dacă aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimerește un om;
căci impulsul i -a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s -a întâmplat de la s ine, că prin lovitură a
nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Insă fără de voie este și daca cineva voind a
întoarce pe cineva cu biciul, sau cu toiagul nu l -ar Iovi tare, dar cel lovit ar muri. Ca aici se socotește intenția, de a
voi să îndrepteze pe cel ce a greșit, iar nu de a -1 omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este și aceea când
cineva
45
felul celei săvîrșită de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmașilor; caci aceștia cu adevărat pentru bani
omoară, fugind de vădire; i ar cei ce merg la bătălii pentru ucideri; nu merg nici să înfricoșeze,
nici să înțelepțească, ci propunîndu -și vederat să omoare pe cei ce li se împotrivesc; însă și dacă
cineva pentru altă pricină din dorința ae a ști ar pregăti doctorie, dar ar omorî pe una ca aceasta o
considerăm, voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece și vrăjitorii,
încercând să atragă pe unii spre dragoste, si dându -le acelora doctorii, care produc întunecarea
minților; deci unele ca acestea omorând, d eși una voind, și altceva au făcut, totuși pentru că s -au
îndeletnicit din dorința de a cunoaște și cu ceea ce este oprit, se socoesc între cei ce ucid
voluntar. Prin urmare și cele ce dau doctorii de avort. ucigașe sunt și ele, și cele ce primesc
otrăvuri le, care omoară fătul. În privința aceasta am spus atât cât trebuie”;
Canoanul 11 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 390 : „Iar cel ce a comis uciderea fără de
voie îndestul a împlinit osânda în cei 11 ani; căci este învederat că în privința celor loviți să
observăm Legea lu Moise; și pe cel ce a căzut de ranele, ce a primit, dar iarăși a umblat pe
toiagul său, nu -1 vom socoti că s -a omorât; iar dacă nu s -a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel
ce l-a omorât fără voie, ucigaș este; însă după intenție invol untar”;
Canoanul 13 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 391: „Părinții noștri nu au socotit între
ucideri, uciderile din războaie; mi se pare să le dau iertare celor ce luptă pentru bunacuviință și
pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a -i sfătui ca trei ani să se rețină de la
împărtășire ca cei necurați cu mâinile”;
Canoanul 54 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 417: „Despre deosebirile uciderilor fără de
voie știu că am scris mai înainte cucerniciei tale, după cât mi -a fost cu putință, și nu pot să spun
nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuință ta ca potrivit cu împrejurările epitimiile
să se lungească sau scurteze”;
Canoanul 57 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 418: „ Cel ce a ucis fără de voie, 10 ani nu
se va împărtăși de c ele sfinte; iar cei zece ani i se vor împărți lui astfel: doi ani se va tângui, iar
trei ani va petrece între cei ce ascultă, în patru ani se va prosterne, și un an va sta numai
împreună, si după aceea se va primi la cele sfinte”; Canonul prezent 28 stabile ște norma generală
că cei ce se duc la lupte împotriva tâlharilor, dacă sunt laici să fie privați de Sfânta Împărtășanie,
iar dacă sunt clerici să se caterisească. În mod similar, în canonul 13 a stabilit orânda pentru
28Ibidem, Canoanul 55 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 417: „Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiînd afară
de bis erică, se opresc de la împărtășania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treaptă „căci“, zice, „T ot cel ce
scoate sabia de sabie va muri“ (Matei 26, 52)”;
46
ostașul care ucide în război, și anum e, trei ani să fie oprit de la Sfânta Împartașanie, pentru că și –
a întinat mâinile cu sânge.
Și întruc ât acest canon le interzice clericilor să scoată sabia, el trebuie pus în legătură cu
canoanele 22 29 și 23 30 ale Sinodului I de la Ancira care vorbesc des pre ucidere voluntară și
involuntară.
În colecția canoanelor Sfântului Vasile cel Mare de găsesc și ale canoane care fac
referire la tâlhărie și la ucidere care poate interveni în urma folosirii violenței pentru obținerea
unui anumit bun, astfel canoanele 8, 13, 43 din colecția Sfântului Vasile vorbesc despre aceasta.
Astfel, ca nonul 8 31 regelemetază epitimi ile aferente în cazul ucid erii voite dar și a celei care
29 Ibidem, Sinodul I de la Ancira, Canonul 22, p. 212 : „În privința uciderilor de voie, vinovații să se
smerească viața lor întreagă, iar de cele desăvîrșite să se învrednicească numai la sfârșitul vieții.”;
30 Ibidem, Sinodul I de la Ancira ,Canoanul 23, p. 212: „În privința uciderilor fără voie, hotărârea de mai
înainte poruncește ca cei vinovați să dobândească cele desăvârșite la anul al șaptelea potrivit treptelor hotărâte; iar a
două hotărăre poruncește să împlinească vreme de cinci ani”;
31 Ibidem, Canoanul 8 al Sfântului Vasile cel Mare, pp. 384 – 385 : „C el ce în mânie a întrebuințat secure
asupra soției sale, este ucigaș. Dar, bine că mi -am adus aminte, și este vrednic de priceperea ta să -ți vorbesc despre
acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile intre cele făptuite cu voință și cele fără de voie. C ă este cu totul fără
de voie și departe de voința făptuitorului, dacă aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimerește un om;
căci impulsul i -a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s -a întâmplat de la sine, că prin lovitură a
nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Însă fără de voie este și daca cineva voind a
întoarce pe cineva cu biciul, sau cu toiagul nu l -ar Iovi tare, dar cel lovit ar muri. Ca aici se socotește intenția, de a
voi să îndrepteze pe cel ce a greșit, iar nu de a -1 omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este și aceea când
cineva în încăierare, apărîndu -se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mina fără cruțare, ar îndrepta lovitura spre locurile
mortale ca sa -i facă rău, dar nu ca să-l omoare de tot; aceasta însă se aproie deja cu cea cu voința; căci cel ce a
întrebuințat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruțare a dat lovitura, lămurit este că biruit fiind de
patimă nu a cruțat pe om. Asemenea și cel ce a întrebui nțat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea
omenească, se numără la cei ce fara de voie au făptuit, una însă voind, și alta făcând; deoarece din mine a dat acest
fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deși silința i -a fost poate să -l zdrobe ască, iar nu de a -1 omorî cu totul. însă
cel ce a întrebuințat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare și mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se
vede că nu a lovit cu mina așa incit măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat așa ca și greutatea fierului, și
cu strășnicie, și prin avânt cât mai mare, lovitura sa fie neaparat mortală. Și iarăși deplin voluntară și nicidecum
îndoielnica este fapta de felul celei săvîrșită de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmașilor; caci aceștia cu adevărat pentru
bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri; nu merg nici să înfricoșeze, nici să
înțelepțească, ci propunîndu -și vederat să omoare pe cei ce li se împotrivesc; însă și dacă cineva pentru altă pricină
din dorinț a de a ști ar pregăti doctorie, dar ar omorî pe una ca aceasta o considerăm, voluntară; în care fel fac
femeile, de multe ori, cu oarecare descântece și vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste, si dându -le
acelora doctorii, care produc întune carea minților; deci unele ca acestea omorând, deși una voind, și altceva au făcut,
totuși pentru că s -au îndeletnicit din dorința de a cunoaște și cu ceea ce este oprit, se socoesc între cei ce ucid
voluntar. Prin urmare și cele ce dau doctorii de avort. ucigașe sunt și ele, și cele ce primesc otrăvurile, care omoară
fătul. In privința aceasta am spus atât cât trebuie”;
47
a intervenit în mod involuntar. In canonul 8 Sfântul Vasile face distincție între uciderea volunară
și cea involuntară și arată când se poate considera una sau alta din aceste infracțiuni. Intre
uciderile voluntare se consideră și avortul (uciderea fătului). Pentru omorul involuntar, pre vede o
epitimie de 10 ani (canonul 5 7 32), iar pentru cel voluntar 20 de ani (canonul 5 6 33).
În canonul 13 , Sfântul Părinte, făcând pomenire, la în ceputul canonului, de Părinții
noștri, cu siguranță Sfântul Vasile are în vedere pe Sfântul Atanasie cel Mar e, care în epistola sa
către Amun (canonul 1) declară că: „Omorul nu este îngăduit, dar este și legal și vrednic de
laudă a ucide pe inamic în război“. La aceasta Sfântul Vasile adaugă sfatul său ca cei ce s -au
făcut vinovați de ucidere să se rețină trei a ni de la împărtășanie. Motivează opinia sa făcând
referire la prescripțiile Vechiului Testament (Numeri 31, 17 — 24); încercând, ca prin aceasta să
ușureze și starea sufletească a soldaților din cauza cărora s -a vărsat sânge omenesc.
Comentatorii Zonara și Baslamon, fac precizarea că în practica vieții bisericești se
observă că, nu s -a respectat sfatul Sfântului Vasile ci s -a avut în vedere prescripția Sfântului
Atanasie cel Mare, citind cazurtle de preoți care, participând la războaie au comis infracțiunea de
ucidere a inamicului, unii ca aceștia nu numai că nu au fost despuiați de demnitatea clericală, ci
dimpotrivă s -au învrednicit de laudă. (Sint. at. IV, 132 -133) .
Canonul 43 al Sfântului Vasile osândește lovitura ucigătoare spunând : „Cel ce a dat
aproapelui lovitură de moarte ucigaș este, ori de a început bătaia, ori de s -a apărat” 34
32 Ibidem, Canoanul 57 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 418: „ Cel ce a ucis fără de voie, 10 ani nu se va
împărtăși de cele sfinte; iar ce i zece ani i se vor împărți lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va petrece între cei
ce ascultă, în patru ani se va prosterne, și un an va sta numai împreună, si după aceea se va primi la cele sfinte”;
33 Ibidem, Canoanul 56 al Sfântului Vasile cel Mare, p. 418: „ Cel ce cu voia a ucis și după aceea s -a căit,
douăzeci de ani va fi neîmpărtășit de cel sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărți lui astfel: patru ani trebuie să
se tânguiască, stând afară de uși le casei de rugăciune, și rugându -se credincioșilor, care intră, să facă rugăciune
pentru dânsul, mărturisindu -și fărădelegea sa; iar după patru ani se va primi între cei ce ascultă; și cinci ani va ieși
cu aceștia; apoi șapte ani va ieși cu cei ce se roag ă prosternându -se, patru anii va sta numai împreuna cu
credincioșii, dar dm proaducere, nu se va împărtăși; iar împlinindu -se aceștia se va împărtăși de cele sfinte”;
34 Ibidem, p. 411;
48
CAPITOLUL III :
Infracțiunea de tâlhărie în lumina sistemului juridic al Bisericii Romano –
Catolice
III.1. Legea penală și preceptul penal ȋ n dreptul canonic romano –
catolic
Legea penală canonică este universală , adică pentru întreaga Biserică, și particulară,
pentru un anumit teritoriu (de ex.: o dieceză) sau pentru anu mite persoane (de ex.: pentru
membrii unui institut religios bine determinat).35 Pedepsele ca nonice pot fi stabilite prin lege
(universală și particulară) și prin precept36.
In ceea ce priveste legea penală universală, aceasta:
poate stabili că o anumită faptă sau comportare constituie un delict, precum și
pedeapsa cuvenită (determinată -nedeterminată, obligatorie – facultativă) pentru
persoana care săvârșește acest delict;
poate adăuga o pedeapsă la legea ecleziastică, dată inițial fără pedeapsă ex.
ipotetic: stabilirea unei pedepse pentru cei care nu participă duminicala sfân ta
Liturghie);
poate adăuga o pedeapsă la legea divină (de ex.: can. 1388).
Cat despre legea penală particulară, aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele:
poate stabili că o anumită faptă sau comportare constituie un delict, precum și
pedeapsa (determinată -nedeterminată, obligatorie -facultativă pentru persoana
care a săvârșit acest delict;
poate adăuga o pedeapsă la legea divină;
poate adăuga o pedeapsă la o lege ecleziastică prevăzută inițial fără pedeapsă;
poate adăuga o pedeapsă la legea part iculară proprie, prevăzută inițial fără
pedeapsă;
poate adăuga o altă pedeapsă sau alte pedepse la pedeapsa sau pedep sele stabilite
de legea universală sau de cea particulară, în cazul în care pedepsele deja
prevăzute se dovedesc a fi ineficiente sau insu ficiente pen tru a preveni răul sau
35 Ibidem Tamaș, Ioan, Compendiu de drept canonic , Editura Sapinția, Iaș i 2013, pp. 501 -510
36 A se vedea cann. 1313 -1320
49
a-1 îndepărta (de ex.: la delictele de apostazie, erezie, schismă, pedepsite cu
excomunicarea latae sententiae, se pot adăuga alte pedepse în caz de
încăpățânare prelungită sau de scandal deosebit de grav: cf. can. 1364, 2);
poate schimba o pedeapsă, stabilită inițial de legea universală sau de cea
particulară ca nedeterminată ori facultativă, în una determinată ori obligatorie;
poate stabili alte circumstanțe eximante, atenuante și agravante, pe lângă cele
prevăzute deja de legea universală.
Autorii legilor penale, conform can. 1315 , cu alte cuvinte, persoanele care au putere
legislativă sunt: papa și colegiul episcopilor împreună cu papa, pentru Biserica universală;
episcopii diecezani și toți cei echivalați în drept epi scopilor diecezani, Conciliile particulare,
conferințele episcopilor în limitele prevăzute de lege, superiorii majori ai institutelor religioase
clericale de drept pontifical, conform constituțiilor.
Puterea legislativă pe care o deține orice legislator in ferior autorității supreme (papa și
colegiul episcopilor) nu poate fi delegată în mod valid decât dacă este stabilit în mod explicit
astfel de către drept. Or, în cazul legilor penale, dreptul nu prevede – nici explicit, nici implicit –
posibilita tea de d elegare.
Anterior am mentionat faptul ca pedepsele pot si stabilite si prin precept. Preceptul
penal este un precept singular prin care i se impune, direct și legal, unei persoane determinate de
a face sau de a omite ceva și care prevede o pedeapsă în caz de nerespectare (cf. can. 49).
Legea penală se adresează comunității, pe când preceptul penal se adresează unei
persoane sau unor persoane determinate, prin care li se poruncește de a face sau de a omite ceva,
mai ales pentru a se solicita observarea unei legi.
Un precept penal poate fi dat de către cel care are putere de conducere în forul extern, în
limitele propriei competențe.
Pot da precepte penale: papa, colegiul episcopilor, episcopii diecezani, episcopii
coadiutori și episcopii auxiliari când țin lo cul episcopului diece zan absent sau împiedicat,
superiorii majori (generali și provinciali) ai insti tutelor religioase și ai societăților de viață
apostolică clericale, de drept pontifical. Cât privește vicarii generali, Codul vechi stabilea că ei
nu pot da precepte penale fără mandat special. Această normă nu a fost reluată de noul Cod.
Parohii nu au putere de a impune precepte în forul extern, deci nici precepte penale.
Aceste limite sunt impuse prin cann. 1315, § 3; 1317 -1319 si ele sunt:
Limite cu car acter general – limite impuse atât pentru legile penale (universale și
particulare), cât și pentru preceptele penale, și anume:
50
să se stabilească pedepse numai în măsura în care sunt cu adevărat necesare
pentru a se apăra mai bine disciplina ecleziastică;
să se stabilească pedepse latae sententiae, în care cineva cade ipso facto, adică
prin însuși faptul că a săvârșit delictul, numai:
pentru anumite delicte grave;
care pot provoca mare scandal;
care nu pot fi sancționate cu pedepse ferendae sententiae (impuse după
comiterea delictului, fie prin sentință judecătorească, fie prin act adminis trativ);
să nu se stabilească cenzuri, mai ales excomunicarea, decât cu foarte mare
moderație și numai pentru săvârșirea unor delicte deosebit de grave.
Limite r eferitoare la legea particulară – adăugarea de alte pedepse la cele stabilite de
legea universală „să nu se facă decât în caz de necesitate foarte gravă” (can. 1315, § 3).
Destituirea din starea clericală nu poate fi stabilită prin lege particu lară. Această
pedeapsă foarte gravă poate fi aplicată numai în cazurile pre văzute în mod expres de legea
universală.
Limite referitoare la preceptul penal. Prin precept penal :
nu pot fi stabilite pedepse nedeterminate, ci numai determinate;
nu pot fi stabilite pedepse expiatoare perpetue;
nu le poate fi impusă clericilor suspendarea generală latae sententiae, adică ipso
facto de la toate actele puterii preoțești (de Ord) și de jurisdicție, precum și de la
toate drepturile și funcțiile pe care respectivul cleric le are în virtutea oficiului
său (cf. can. 1333, § 1; 1334, § 4).
Stabilirea unui precept penal poate avea loc numai după o „chibzuire suficientă” și
observându -se prescripțiile și limitele privind legea particulară.
III.2. Subiect susceptibil de sancțiuni penale prin referire la
infracțiune a de tâlhărie
Delictul este violarea externă, imputabilă în mod grav din doi sau din culpă, a unei legi
penale sau a unui precept penal.
Violarea constă în a face ceva oprit de lege sau de precept, sau în a nu face ceva
poruncit de lege sau de precept.
Delictul este violarea ex ternă a unei norme penale. Actele interne nu sunt supuse
51
niciunei sancțiuni. De internis non judicat praetor – spuneau romanii. Cogitationis poenam пето
patiatur (Grațian). Totuși, trebuie să se țină seama că „extern” nu este egal cu „public”, deoarece
violarea externă poate fi și „ocultă”.
Imputabilitatea este calitatea care face ca un act delictuos să fie atri buit unei persoane
ca autor al lui.
Responsabilitatea arată că persoana trebuie să răspundă de actul său și de efectele lui în
fața lui Dumnezeu, în fața conștiinței și, în anumite cazuri, chiar și în fața oamenilor.
Imputabilitatea fizică există în cazul când se constată că persoana este autorul material
al acțiunii delictuoase.
Imputabilitatea morală există când persoana este autorul conștient și liber al acțiunii
delictuoase și trebuie să răspundă în fața lui Dumnezeu și a conștiinței proprii.
Imputabilitatea juridică există atunci când persoana, autor con știent și liber al acțiunii
delictuoase, trebuie să răspundă în forul extern și în fața oamenilor, deoarece a încălcat una sau
mai multe norme penale.
Izvorul imputabilității este dublu: dolul și culpa.37
Este pasibil de pedeapsa prevăzută de lege sau de pr ecept cel care a încăl cat legea sau
preceptul în mod deliberat (can. 1321, § 2).
Elementele esențiale ale dolului sunt: cunoașterea din partea intelectu lui și libertatea din
partea voinței. In primul caz este necesar ca persoana să cunoască nu numai faptul că o acțiune
sau omisiune sunt interzise, ci și faptul că unei asemenea acțiuni sau omisiuni îi este anexată o
pedeapsă.
Cunoașterea vagă sau generică a unei legi sau a unui precept nu este sufi cientă. Cine
ignoră fără vina lui că unei legi sau unu i precept îi este anexată o pedeapsă nu cade în pedeapsa
latae sententiae prevăzută de lege sau de precept. Din partea voinței se cere libertatea de acțiune,
adică libertatea de a comite sau de a nu comite o acțiune delictuoasă.
Culpa est omissio debitae d ilegentiae. Se deosebește de doi prin faptul că acțiunea
delictuoasă nu este voită direct, nici ca scop, nici ca mijloc, ci este cauzată în mod indirect.
Acțiunea delictuoasă putea fi prevăzută și deci evitată, dar nu s -a făcut nimic pentru aceasta (ex.:
conducerea mașinii peste limita de viteză stabilită, sau sub influența băuturilor alcoolice, care are
ca efect uciderea unei persoane). Un alt caz îl constituie omiterea stră duinței necesare de a studia
legea, așa încât cineva se află în ignoranță sau eroa re cu privire la ceea ce trebuie să facă sau să
nu facă. în general, Codul prevede numai imputabilitatea ex dolo, adică încălcarea deliberată a
37 Dolus est deliberata voluntas violandi legem.
52
normei penale. In schimb, cel care a încălcat norma penală ex culpa nu este pasibil de pedeapsă
decât dacă lege a sau preceptul prevede acest lucru (can. 1321, § 2).
Când are loc violarea externă, imputabilitatea se prezumă, dacă nu rezultă altfel.
Cei lipsiți în mod obișnuit de uzul suficient al rațiunii, chiar dacă au încălcat legea sau
preceptul în momentele în c are păreau sănătoși, sunt considerați incapabili de săvârșirea
delictului (can. 1322).
III.3. Circumstanțele delictului ( conform can. 1323 -1326)
Circumstanțele au o mare importanță atât din punct de vedere moral, cât și din punct de
vedere juridic. In dreptul penal se presupune că a avut loc violarea normei penale de către o
persoană și că există toate elementele constitutive ale delictului. Insă, considerat în mod concret,
delictul poate prezenta aspecte care elimină, micșorează sau agravează imputabilitatea. Aceste
aspecte care influențează asupra imputabilității sunt considerate de către drept circumstanțe
eximante, atenuante , agravante.
Circumst anțele eximante38 sunt condiții care exclud delictul, chiar dacă a fost săvârșită
o acțiune contrară unei norme penale.
Vârsta de 16 ani neîmpliniți ;
Ignoranța, inadvertența și eroarea cu privire la încălcarea normei penale. Ignoranța este
carentia scientia e debitae ; inadvertența este lipsa atenției necesare, iar eroarea este falsum
iudicium. Este vorba despre ignoranța, inadvertența și eroarea sine culpa. Inadvertența și eroarea
sunt echivalate ignoranței.
Ignoranța nevinovată cu privire la existența unei norme: o persoană con sideră că
săvârșește o acțiune care nu este interzisă de vreo normă penală.
Eroarea nevinovată : o persoană consideră că săvârșește o acțiune diferită de cea
interzisă de lege (de ex: cineva crede că loveș te un laic, și nu un preot).
Inadvertența nevinovată : persoana nu -și dă seama că săvârșește o acți une interzisă.
Violența fizică și cazul fortuit. Violența este o constrângere externă, adică venită din
partea altcuiva, care determină săvârșirea unei acțiu ni împotriva propriei voințe. Conform can.
125, un act îndeplinit sub violență, pricinuită unei persoane de către altcineva, căreia ea nu a
putut în niciun chip să -i opună rezistență, este considerat neavenit. Tot astfel trebuie con siderată
și eventuala v iolare a unei norme penale, efectuată din constrân gere fizică.
38 A se vedea can. 1323
53
Cazul fortuit este cazul care nu a putut fi prevăzut sau, deși a fost pre văzut, nu a putut fi
evitat. O eventuală violare a normei penale, ca urmare a unui caz fortuit, este considerată de le ge
ca neavenită, deoarece lipsește elementul subiectiv, atât al dolului, cât și al culpei.
Frica gravă, starea de necesitate, inconvenientul grav. Frica este neli niștea sau
anxietatea spiritului din cauza unui pericol actual sau viitor. Frica poate fi gra vă fie în sens
absolut, fie în sens relativ, adică în legătură cu o anumită persoană datorită condițiilor speciale
ale acesteia (slăbiciune, sensibilitate, lipsă de maturitate etc.).
Starea de necesitate constă în imposibilitatea morală de a respecta norma penală. Este
situația deosebită în care o persoană se vede nevoită să încalce legea pentru a evita o pagubă sau
o primejdie. Necesitas non habet legem.
Inconvenientul grav se verifică în cazul acelei pe rsoane care, pentru a respecta legea, ar
trebui să facă public un fapt care i -ar știrbi reputația. Este, practic, o stare de necesitate relativă.
In toate aceste cazuri, este necesar ca acțiunea să nu fie rea în sine și să nu dăuneze
sufletelor.
Sunt acțiu ni rele în sine, deoarece sunt contrare legii divine, acțiunile împotriva vieții
(de ex.: omorul, avortul), acțiunile care dovedesc dispreț față de credință (de ex.: apostazia,
erezia, schisma, profanarea speciilor euharistice, sperjurul, sacrilegiul), acț iunile care arată
dispreț față de auto ritatea ecleziastică.
Constituie o daună pentru suflete acțiunile care pun în pericol mântui rea veșnică sau
care creează condiții ce uneltesc împotriva credinței sau a bunelor moravuri. Așa, de ex.: niciun
fel de fri că, de necesitate sau de incon venient nu -1 poate scuza pe paroh de obligația de a
administra sfintele taine credinciosului care se află în pericol de moarte, dacă acesta le cere. Tot
astfel, niciun fel de frică, de necesitate sau de inconvenient nu poate justifica o scandalizare
capabilă să -i facă pe alții să păcătuiască.
Legitima apărare. Aceasta trebuie:
să fie împotriva unui agresor nedrept și
să păstreze moderația necesară, adică să existe o proporție între agre siune și importanța
dreptului ce trebuie apărat. Agresiunea nedreaptă poate fi direct asupra persoanei care se apără
sau asupra altor persoane. Dacă lipsește moderația necesară, apărarea nu este pe deplin legitimă
și ar putea constitui numai o circumstanță atenuantă (cf. can. 1324, § 1, nr. 6).
Lipsa uzului rațiunii. Nu este vorba despre lipsa continuă, datorată ima – turității psihice,
caz în care persoana nu numai că este scutită de pedeapsă, ci este chiar incapabilă, moral și
juridic, de a săvârși un delict (can. 1322: cei lipsiți în mod obișnu it [habitualiter ] de uzul rațiunii,
54
chiar dacă au încăl cat legea sau preceptul în momentele în care păreau sănătoși, sunt consi derați
incapabili de comiterea delictului). Aici, în schimb, este vorba des pre o lipsă care poate depinde
de diferite cauze. D acă pierderea uzului rați unii în momentul în care se încalcă norma este
nevinovată și totală, per soana este scutită de orice pedeapsă; în caz contrar, avem de -a face cu o
circumstanță atenuantă sau chiar agravantă (cf. can. 1324, § 1, nr. 1; 1325).
O apr eciere greșită, dar nevinovată. Aceasta este o altă circumstanță eximantă
prevăzută de legislator în favoarea persoanelor care, încălcând norma penală, consideră în mod
eronat că se află în situația de frică gravă, în stare de necesitate, în inconvenient g rav și în
legitimă apărare. Totuși, trebuie să fie vorba despre o eroare sine culpa, iar actul să nu fie rău în
sine și nici să nu dăuneze sufletelor.
Circumstanțele atenuante39 sunt condițiile care nu scutesc total de ’ ’ pedeapsă, dar o
reduc sau o înlocu iesc cu o penitență. In cazul acestor cir cumstanțe, vinovatul nu este pasibil de
pedeapsa latae sententiae.
Uzul imperfect al rațiunii sau lipsa parțială a rațiunii ( debilitas men –
tis) ce poate fi cauzată de diferiți factori.
Pierderea totală a uzului rațiunii din cauza beției sau din cauza unei alte tulburări
mintale asemănătoare (de ex.: consumul de droguri).
Impulsul grav al pasiunii (gravis passionis aestus ), adică pasiunea care nu precede și nu
împiedică total rațiunea și consimțământul voinței și care nu a fost provocată sau întreținută în
mod deliberat.
Vârsta între 16 și 18 ani.
Frica gravă, starea de necesitate și inconvenientul grav, în cazul în care acțiunea este
rea în sine sau dăunează sufletelor.
Legitima apărare fără observarea moderației necesare.
Provocarea gravă și nedreaptă prin acțiuni sau omisiuni (de ex.: fapte, injurii verbale
sau scrise; neintervenția celui care avea obligația să intervină etc.) care excită starea emotivă a
persoanei. Aceasta, împinsă de pasiune, reacționează cu ac țiuni antijuridice.
Eroarea vinovată , în cazul în care persoana se consideră a fi în stare de necesitate, de
frică gravă, de inconvenient grav, în legitimă apărare, dar de fapt nu se află, ori crede că acțiunea
nu este intrinsec gravă, nici dăună toare suf letelor.
Ignoranța „sine culpa ” cu privire la existența pedepsei anexate legii sau preceptului.
Acest fel de ignoranță imputabilitatem delicti non tollit, sed aliquantum minuit (can. 2202, § 2,
39 A se vedea can. 1324
55
Cod 1917). In caz de ignoranță crasă sau afectată, se aplică cele stabilite de can. 1325. Ignoranța
cu privire la existența normei penale constituie o circumstanță eximantă (can. 1323, § 1, nr. 2).
Lipsa imputabilității depline , cu condiția ca imputabilitatea să fi rămas gravă. Dacă
imputabilitatea nu este gravă, c ircumstanța este eximantă.
Circumstanțele agravante40 sunt circumstanțele care îi dau judecătorului sau
superiorului facultatea discreționară (nu obligația) de a -i impune delin cventului o pedeapsă mai
gravă decât cea stabilită de norma penală. Codul stabil ește trei circumstanțe agravante.
Recidiva , adică, după o condamnare sau o declarare a pedepsei, per soana în cauză
continuă să greșească, așa încât din circumstanțele conco mitente se poate presupune cu prudență
încăpățânarea în reaua -credință. Deci în ca zul recidivei sunt necesare următoarele trei elemente:
impune rea sau declararea pedepsei; continuarea situației delictuoase sau săvârși rea unui nou
delict; încăpățânarea sau reaua -credință.
Poziția socială în Biserică și abuzul de putere. Această circums tanță subliniază
gravitatea deosebită a delictului săvârșit de cel care este înzes trat cu o demnitate (ecleziastică sau
civilă) și de cel care abuzează de pute rea sau de funcția ce o are pentru a încălca norma penală.
Omiterea atenției necesare. In acest caz, canonul stabilește că, dacă cineva a prevăzut
situația sau întâmplarea și totuși a omis să ia măsurile de prevedere necesare pentru a o evita,
măsuri pe care orice persoană nor mală le -ar fi luat, poate fi pedepsit de către judecător mai tare
decât p revede norma penală.
Alte circumstanțe (can. 1325; 1327)
Circumstanțe speciale. In aplicarea dispozițiilor din cann. 1323 și 1324 (referitoare la
circumstanțele eximante și la cele atenuante), niciodată nu se poate ține seama de ignoranța
crasă, supină sau afectată, de asemenea, nici de beție sau de alte tulburări mintale, voite în mod
deliberat pentru a săvârși sau a justifica delictul, nici de pasiunea provocată sau întreținută în
mod deliberat.
Ignoranța crasă sau supină este ignoranța datorată lenei sau dezintere sului total; cea
afectată este ignoranța pe care cineva o vrea în mod delibe rat pentru a nu observa legea.
Circumstanțe stabilite în legea particulară sau într -un precept. Pe lângă cazurile
prevăzute de cann. 1323 -1326, legea particulară po ate să stabi lească și alte circumstanțe
eximante, atenuante și agravante, fie printr -o normă generală, fie pentru fiecare delict în parte.
De asemenea, într -un precept pot fi stabilite circumstanțele care să eximeze pedeapsa prevăzută
de precept, sau să o atenueze, sau să o agraveze.
40 A se vedea can. 1326
56
Tentativa de delict (can. 1328). I n săvârșirea unui delict există mai multe faze: intenția
deliberată, ale gerea mijloacelor adecvate, executarea acțiunii și consumarea delictului. Dacă
delictul ajunge la această ultimă fază, care constituie actul final, avem de -a face cu un delict
consumat , altminteri avem de -a face cu un delict eșuat (conatum delicti = tentativă de delict).
Delictul eșuat poate avea mai multe cauze: renunțarea de bunăvoie din partea persoanei,
ineficiența mij loacelor sau incapacitatea subiectului, o circumstanță neprevăzută, determinată de
o cauză externă.
Canonul 1328 distinge două ipoteze. Mai întâi, cazul în care delictul nu a fost consumat,
independent de voința celui care avea de gând să -l săvâr șească; a poi, cazul în care delictul nu a
fost consumat, pentru că persoana a renunțat de bunăvoie de a -1 mai săvârși.
In primul caz, delincventul nu poate fi pedepsit cu pedeapsa prevăzută pentru
respectivul delict, dacă nu este stabilit altfel de către lege sau d e către precept.
In al doilea caz, autorul nu poate fi pedepsit. Totuși, dacă s -ar da naștere la scandal, sau
s-ar produce o pagubă gravă, sau un pericol grav, autorul, chiar dacă a renunțat de bunăvoie,
poate fi sancționat cu o pedeapsă justă, care, în to t cazul, trebuie să fie mai ușoară decât cea
stabilită pentru delic tul consumat.
Cooperarea la delict (can. 1329) este participarea mai multor persoane la săvârșirea
aceleiași infracțiuni. Cooperarea poate fi totală sau parțială, principală sau secundară, pozitivă
sau prin omisiune. Cooperarea prin omisiune este, de exemplu, aceea a unui paznic care se face
că nu vede furtul pe care cineva îl săvârșește din magazinul pe care el are obligația să -l păzească.
Coopera rea morală este aceea a unei persoane care îi instigă sau îi determină pe alții să comită
un delict.
Canonul 1328 se referă numai la responsabilii fără a căror participare delictul nu ar fi
fost săvârșit, adică la complicii necesari, atât fizici, cât și morali; apoi, face deosebire între
autorii pr incipali și ceilalți. Canonul ia în considerare două ipoteze: delictul pentru care sunt
prevăzute pedepse ferendae sententiae și delictul pentru care sunt prevăzute pedepse latae
sententiae.
In cazul unui delict prevăzut cu pedeapsa ferendae sententiae , compli cilor li se aplică
pedepsele prevăzute pentru autorul principal, ori de ace eași gravitate sau de o gravitate mai mică,
după aprecierea judecătorului sau a superiorului. Uneori nu le poate fi aplicată complicilor
aceeași pedeapsă, deoarece imputabil itatea lor este mai mică decât aceea a autorului princi pal;
alteori însăși natura pedepsei prevăzute exclude această posibilitate, deoarece, de ex., o
suspendare nu poate fi aplicată unui laic. In tot cazul, este întotdeauna exclusă o pedeapsă mai
57
mare pe ntru complici.
Dacă un delict este prevăzut cu o pedeapsă latae sententiae, complicii cad în aceeași
pedeapsă dacă fără participarea lor delictul nu ar fi fost săvâr șit (complici necesari) și, în același
timp, pedeapsa să fie de așa natură încât să poată fi aplicată și lor. De exemplu, pedeapsa cu
excomunicarea latae sententiae, stabilită pentru avortul effectu secuto, lovește nu numai femeia
care comite deliberat acest delict, ci și pe toți complicii, materiali sau morali, în frunte cu
medicul.
Dacă pedea psa este de așa natură încât nu poate fi aplicată și complicilor (de ex.: o
suspendare care nu poate fi aplicată laicilor), sau participarea lor la delict nu a fost determinată,
ei pot fi sancționați cu pedepse ferendae sententiae.
58
CONCLUZII
Întrucât credinciosul ortodox are ca primă îndatorire, aceea de a cunoaște și respecta
rânduielile și normele prevăzute de Sfintele Canoane, întrucât prin observarea și cunoașterea
acestora, în viața de zi cu zi și în mod special în vederea încheierii unei căsătorii, el rămâne în
granițele legalității canonice, fiind ferit de sancțiunile prevăzute pentru încălcarea dispozițiilor
canonice41.
Enunțul scurt „Să nu furi!” demonstrează gravitatea acestui păcat pricinuitor de multe
alte păcate, prec um acuzații, suspiciuni, presupuneri, încriminări, hulă, răzbunare, care distrug
dragostea dintre semeni și strică buna conviețuire în comunitate, răpind liniștea și pacea
interioară. Iar însușirea de bunuri nemuncite este urâciune înaintea Domnului.
Porun ca „Să nu furi!” are la baza ei restricția însușirii de bunuri străine, ce poate
declanșa în sufletul omului lăcomie, răutate, viclenie, patimi care îndepărtează de la om orice
sentiment de compasiune față de aproapele. Învățătura morală a Sfintei Scriptur i nu permite să
alterezi prin faptele tale bunul și binele aproapelui. Vameșul Zaheu zice: „Dacă am nedreptățit
pe cineva cu ceva întorc împătrit” (Lc. 19,8), iar pentru a arăta că știe Legea cea Veche dorește
ca „jumătate din averea sa să o împartă săraci lor” (Lc. 19, 8)
Astăzi, când conștiința adormită naște monștri, păcatul tâlhărie devenind pentru mulți
obișnuință, ar trebui să fim cu mare băgare de seamă la învățătura acestei porunci; se pare că o
conștiință fără mustrare cataloghează astăzi păcatul fu rtului ca fiind o virtute a omului
descurcăreț. Astfel, omul, lipsit de adevăr, de rușine, de morală, de teama conștiinței și a lui
Dumnezeu, fură din bunul statului, de la locul de muncă, după voia și plăcerea personală, fără a
se întreba dacă vreodată va da socoteală pentru aceste nedreptăți și fapte rușinoase. Orice hoț
privește în toate părțile, ca să nu fie văzut, dar nu -și amintește faptul că de sus vine ajutorul
pentru fapta cea bună și osânda pentru nedreptate.
Într-o societate cu ascuțite contradic ții de clasă, unde prăpastia dintre bogați și săraci
este tot mai accentuată, unde o parte importantă a populației cunoaște neliniștea și nesiguranță,
mizeria, șomajul și lipsa de cultură, se creează un teren propice pentru tot felul de excese, de
manifest ări antisociale. La aceasta se adaugă și goana oarbă după caștig.
Am observat, așadar, că o infracțiune gravă contra proprietății este tâlhăria. Comite
41 Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina sfi ntelor canoane, în Revista
„Altarul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10 -12, p.19;
59
această infracțiune acela care, de pildă, văzând că victima se împotrivește încercării infractorului
de a-i sustrage geantă, o lovește sau o trantește la pământ, după care fuge cu obiectul sustras , sau
hoțul care, văzând că păgubașul îl urmarește, și este gata să -l prindă, se intoarce și îl lovește,
reușind să dispară cu lucrul furat. Tot tâlhărie este și f apta hoțului care leagă mai întâi victima, o
imobilizează sau îi administrează un narcotic spre a putea să o jefuiască mai bine ori o leagă
după ce i -a furat tot din casă, spre a o împiedica să ceară imediat ajutor.
Tâlhăria constituie deci o încălcare nu numai a proprietății, dar și o gravă atingere adusă
integritații corporale a omului așa cum o arată în chip strălucit legislația canonică, Sfinții Părinți
mergând până la a osândi cu aceași pedepasă păcatul tâlhăriei ca pe cel al uciderii.
De aceea, am con siderat să conchid prezentând observația Pr. Prof. Univ. Dr. Nicoale
Dură respectiv faptul că trebuie să reținem că legislatorul și interpretul autentic al întregii
legislații canonice sinodale, ecumenice, a primului mileniu a fost și rămâne Biserica. Deci , nici o
autoritate individuală nu poate să -și revendice dreptul de legislator sau interpret al acestei
legislații canonice sinodale, deoarece singurul organ legislativ suprem al Bisericii a fost sinodul
ecumenic42.
42 Pr.Prof.Dr. Nicolae Dură, Le Regime De la Synodalite Selon La Legislation Canonique Conciliaire,
Oecumenique, Du Ier Millenaire, București, 1999, p. 308.
60
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MANUALE
1. Abrudan Dumitru, Pr. Prof. Dr., Cornițescu Emilian, Diac. Prof. Dr., Arheologie biblică, Editura
IBMBOR, București, 1994;
2. Bacaci Alexandru, Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul familiei, Ediția a -4-a, Editura All Beck,
București, 2005;Braniște Ene Pr. Prof. Dr., Braniște Ecăterina, Prof., Dicționar Enciclopedic de
cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, anul 2001;
3. Berdejo J.L. Lacruz, Rebullida F.A. Săncho, Serrano A. Luna, E cheverria J. Delgado, Hernandez
F. Rivero, Albesa J. Rams, Elementos de derecho civil. IV. Familia, 3a Editura. Revistaisăda,
Editura. Dykinson, Madrid, 2008;
4. Bulgaru M. (coord.), Sociologie (manual), vol. II, CE USM, Chișinău, 2003;
5. Chipăilă Ion, Popa Cri stina, Ciolan Gheorghe, Drept penal, Partea specială, Ediția a -II-a,
Editura Sitech, Craiova, 2010;
6. Dongoroz Vasile, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșcă,
Explicății teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, Editura. Academiei,
București, 1971;
7. Drâmbă Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1985;
8. Emese Florian, Puterea lucrului judecat în materie civilă, Editura All, București, 1997;
9. Floca Ioan N., Arhid. Porf. Dr., Drept Canonic Ortodox, Legislație și administrație bisericească,
Vol. I, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
10. Idem., Drept Canonic Ortodox, Legislație și administrație bise ricească, Vol. II, Editura
Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
11. Idem., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și cometarii, Ediția a -III-a Sibiu, 2005;
12. Frențiu G.C., Moloman B.D., Elemente de dreptul familiei și de pr ocedură civilă,
Editura. a -3-a, Revizuită și actualizată potrivit noului Cod civil, Editura. Universul Juridic,
București, 2011;
13. Giddens A., Sociologie, Editura. a -3-a, Editura. All, București, 2001;
14. Hamangiu Constantin, Rosetti -Bălănescu I., Băicoianu Al. , Tratat de drept civil român, vol. I,
Editura All, București, 1998;
15. Hoebel E.A., Fros E.L. t, Andropologia cultural e social (tradu 9ăo Euclides Cărneiro da Șilva),
61
Cultrix, Săo Paulo, 2006;
16. Jaques Le Gofl', Imaginarul medieval, București, 1994;
17. Laburthe -Tolra Ph., Warnier J. -P., Etnologia y Antropologia, Edituraiciones Akal, Madrid, 1998;
18. Liviu -Marius Harosa, Drept canonic, Editura Universul Juridic, București, 2013;
19. Lungu Marius, Prof., Lungu Mariana,Prof., Dicționar român -latin, latin -român, Editura Steaua
Nordului, Constanța;
20. Milaș N., Dreptul bisericesc oriental, trad. rom. de D. I. Cornilescu și V. S. Radu, București,
1915;
21. Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Boroi Alexandru, Molnar Ioan, Lazăr
Valerică, Drept Penal – Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999;
22. . Răuschi Ștefan, Ungureanu T., Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică, Ediția a -II-a, Editura Fundației „Chemarea“, Iași, 1997;
23. Semen Petre, Pr. Prof. Dr., Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei „Trinitas“, Iași, 1997;
24. Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri, Partea I, în PSB 52, Tâlcuiri la Sfântulânta Scriptură.
Despre Patriarhi, Editura IBMBOR, București, 2007, p. 345;
25. Sfântul Chiril al Alex andriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., Pr. Prof. Dumitru
Stăniloaie, Editura. IBM, București, 2000;
26. Sfântul Clement Romanul, Epistola a doua către Corinteni, trad., note și îndici de Pr. Dumitru
Fecioru, în PSB. Vol. 1, Scrierilepărînțilo r Apostolici, Editura. IBM, București, 1979;
27. Streteanu F., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura. C.H. Beck, București, 2008;
28. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, ( I), trad. rom. Pr. Dr. Fecioru, în PSB, vol.21,
Editura. IBM, Bucuești, 1987;
29. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I., Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 1996;
30. Idem. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II., Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996;
31. Idem., Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III., Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996;
32. Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, II, 28, trad., Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp
Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, în PSB. Vol II, Apologeți de limbă greacă, Editura. IBM, București,
1980;
33. Tamaș, Ioan , Compendiu de drept canonic , Editura Sapinția, Iași 2013, pp. 501-510
34. Toader T., Drept penal. Partea specială, Editura. a 7 -a, Revistaizuită și actualizată, Editura.
Hamangiu, București, 2012;
62
35. Vașiu Ioana, Drept penal. Partea specială cu referiri la noul Cod penal, Editura. Albastră, Cluj –
Napocă, 2011;
ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI.
1. Bădilă M., Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, în Revista de drept penal, nr.1/1997;
2. Bodoașcă Tudor, Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele
dispoziții legale privind regimul juridic matrimonial, în Revista „Dreptul“, XV (2004), nr.9;
3. Butiuc C., Coautoratul în situații deosebite, în Revista de drept penal nr. 4/1995;
4. Cosmovici Paul, Considerații generale asupra patrimoniului. Studii de drept romanesc, nr.
1/1993;
5. Danes St., In legătură cu coautoratul la infracțiunea de tâlhărie, în Revista de drept penal nr.
2/1995;
6. Dură Nicolae, Pr. Prof. Dr., îndatorirea crincioșilor privind viața c reștină în lumina
Sfântulintelor canoane, în Revistaista „Altarul Banatului”, XL III (1993), Nr.10 -12;
7. Idem., “Conștiința” în percepția teologiei și a filozofie, în Revistaista “Sfântul Apostol Andrei”,
Anul XIII, Nr. 1/2009, Ovidius University Press, Const anța, 2009;
8. Idem. ,Le Regime De la Synodalite Selon La Legislation Canonique Conciliaire, Oecumenique,
Du f Millenaire, București, 1999;
9. Idem., Dreptul la Demnitate Umana (Dignitas Humana) si la Libertate religioasă. De la "Jus
Naturale" la "ius cogens (dr eptul de Hunan Didnity (Dignitas Humana) și libertății religioase de la"
Jus Naturale "pentru" ius cogens), în Analele Universității Ovidius din Constanța,. Seria: Drept și
Științe Administrative, nr. 1, 2006;
10. Idem., Pr. Prof. Dr., Drepturile si libertățil e Fundamentale ale omului și Protecția Lor Juridica.
Dreptul la Religie si religioasă Libertatea (drepturile și libertățile fundamentale și protecția lor
juridică. Dreptul la religie și libertatea religioasă), în Universitatea "Ovidius" Analele, Științe
Economice Series Volume XIII, Issue 2/2013;
11. Idem., Căsătoriile mixte în lumina învățăturii și practicii canonice ortodoxe , „Ortodoxia”,XL,
(1988), nr.1;
12. Idem.,“Scythia Minor” (Dobrogea) și Biserica ei Apostolică. Scaunul arhiepiscopal și
mitropolitan al Tomi sului (sec. IV -XIV), Edirua Didactică și pedagocică, 2006;
13. Gholam Samir, Legea divină și legea bisericească (Jus divinum et jus ecclesiastium), în Revista
Studii Teologice , 1975, nr. 9 -10;
63
14. Mitrache Constantin, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în Revista de drept penal nr.
2/1995;
15. Moloman Bogdan Dumitru, Infracțiunea de bigamie în reglementarea noului Cod penal, în
Revista Română de Jurisprudență nr. 5/2013;
16. Niculeanu Costel, Despre infracțiunea de tâlhărie comisă într -o locuință sau dependințe ale
acesteia și violarea de domiciliu , în Revista Dreptul, nr. 2/1998;
17. Papuc Diacon Gheorghe, Despre familie în Vechiul Testament, în Revista Mitropolia Ardealului,
Anul V (1960), Nr. 11 -12;
18. Pascu Ilie, Tâlhăria săvârșită într -o locuință sau dependințe al e acesteia, în Revista Dreptul nr.
2/2001;
19. Idem. Pluralitate de subiecțipasivi,în Revista de drept penal nr. 3/2004;
20. Pavel Doru, Tâlhărie săvârșită împotriva mai multor subiecți pasivi, în Revista de drept penal nr.
2/1995;
21. Prescu Ovidiu, Prof. Univ. Dr., Scurt istoric al ocrotirii drepturilor omului și a libertăților sale
frudamentale , în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Editura Arhiepiscopiei
Tomisului, Constnața, 2006;
22. Radu Dumitru Gheorghe, Pr. Prof., Caracterul eclesiologic al Sfântuli ntelor Taine și Problema
intercomuniunii, în Revista Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1 -2;
23. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Din aspectul săcramental al Bisericii, în Studii Teologice, anul
XVIII (1966), nr. 9 -10;
24. Ungureanu Ovidiu, Prof. Univ. Dr., Reflecții asupra protecției corpului uman. Prelevarea și
transplantul de țesuturi și organe umane, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani,
Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constnața, 2006.
64
DECLARAȚIE
Subsemnatul, SECARĂ VLĂDUȚ -MIHAIL , absolvent al Facultății de
Teologie Ortodoxă din cadrul Universității ”OVIDIUS” din Constanța,
MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII
MONOTEISTE, Promoția – 2017 – , declar pe proprie răspundere că lucrarea de
disertație cu titlul „PREVEDERI ALE LEGISLAȚIEI CANONICE ORTODOXE
ȘI ROMANO -CATOLICE PRIVIND INSTITUȚIA PRESCRIPȚIEI”, susținută
la disciplina Drept Canonic, sub îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură, îmi
aparține în totalitate și nu este un plagiat, iar la alcătuirea lucrării nu am f olosit alte
surse decât cele menționate în Bibliografia Selectivă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII [628314] (ID: 628314)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.