Cauzele persecu țiilor [628301]

Universitatea din Bucure ști
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian”

Cauzele persecu țiilor

Masterand: [anonimizat]

2

3

Introducere

Căderea duhurilor necurate din cer , fără posibilitatea de a se mai întoarce datorită
influenței răutății la care s -au supus de bunăvoie, a făcut ca întreaga lor rea -voință să o
îndrepte împotriva oamenilor. În acest fel, răul, o necesitate vitală a demonilor, face ca aceste
ființe să nu își afle plăcerea decât în lucrarea lor păgubitoare. Ei disprețuiesc sentimentul
binelui ca și Împărăția lui Dumnezeu. „Demonii nu ii pot face nimic Creatorului, Carele , fiind
Dumnezeul atotputernic, este inaccesibil oricărei influețe din par tea făpturii. De aceea ei și -au
îndreptat toată răutatea asupra omului care reprezintă chipul lui Dumnezeu și, știind că
Dumnezeu Își iubește creatura, caută să facă rău cât mai mult obiectului iubirii Sale ”1. Ura
nemărginită a acestora nu s -a redus la nim icirea sufletească a omului prin îndepărtarea de
Dumnezeu, ci (prin îngăduința Creatorului) aceasta a ajuns și la uciderea trupului. Văzând
aplecarea omului spre rău după căderea în păcat și reușind pentru prima oară să întoarcă pe
om contra om2, răutatea s-a întins până într -acolo încât Dumnezeu a fost nevoit să scadă zilele
vieții omului până la 120 ani3, iar mai apoi văzând că silnicia continuă să se înmulțească,
distruge întreaga omenire „stricată”, lăsând numai pe cei mai buni reprezentanți ai ei.
Mânt uitorul Iisus Hristos a lăsat prin Evanghelia Sa un mesaj de pace referitor la
dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Predica de pe munte este esențialul acestui mesaj; nu
numai că nu trebuie să nu ucizi, ci nu trebuie nici măcar să gândești rău împotriva aproapelui
tău. Vechea lege a talionului este desăvârșită de legea iubirii dată de Hristos: „ați auzit că s -a
zis: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte . Dar eu vă spun vouă: să nu vă împotriviți celui ce
vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul d rept întoarce -i și pe celălalt ”4. Atitudinea de
refuz total al violenței este cu atât mai semnificativă cu cât ea se exprimă într -un context
dificil: romanii invadaseră de puțină vreme Palestina și pământul lui Iuda și al lui Israel era
ocupat de păgâni, considerați impuri și intolerabili pentru orice locuitor al acestui spațiu.
Zeloții propovăduiau rezistența, instigau la revolte și încurajau acțiunile violente. De
asemenea evreii disprețuiau autoritățile religioase, considerate prea conciliante cu ocupan ții.

1 Oameni și demoni , ed. Cartea Ortodoxă, p. 28
2 Facere 4,8
3 Facere 6,3
4 Matei 5, 38 -39

4
În acest context extrem de tensionat, Mântuitorul propovăduiește non -violența,
considerându -l pe roman „aproapele meu”. Iisus declară că cele mai importante legi ale
Decalogului sunt: „să -L iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întăia poruncă. Iar a doua la fel ca aceasta este:
să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind legea și
proorocii”5.
Atitudinea non -politică a Mântuitorului a determinat și atitudinea mulțimilor din
Ierusalim. Cei care -L întâmpinaseră cu entuziasm la intrarea în Ierusalim s -au simțit
dezamăgiți când au constatat refuzul de a amesteca credința cu politica. Mulțimea de pelerini
aștepta un Mesia eliberator, care ur ma să se așeze în fruntea evreilor și să primească sprijinul
legiunilor cerești pentru a -i alunga pe romani . În plus, în momentul arestării, Mântuitorul nu
opune rezistență, ci chiar îl ceartă pe Petru că a tăiat urechea unui oarecare lui Malhus,
ordonându -i categoric să renunțe la violență: „pune -ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot
sabia de sabie vor pieri. Crezi că n -aș putea să rog pe Tatăl Meu și să -mi trimită mai mult de
douăsprezece legiuni de îngeri?”6. Dimensiunea politică și eshatologică a acestei așteptări este
evidențiată prin prisma reacțiilor diferitelor partide existente. Roamnii îl condamnă ca pe un
agitator, ca pe un rebel față de stat, mulțimea îl îndepărtează cu ciudă, atunci când constată că
nu este un războinic, ci un profet care condamnă violența.
După Înviere, atitudinea apostolilor se schimbă brusc, ei începând să propovăduiască
Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din această lume, în care se va intra prin credință și nu
prin forță: „dar noi, după făgăduința Lui așteptăm cerur i noi și pământ nou, în care va locui
neprihănirea”7.
Astfel, creștinismul nu a propovăduit anarhia, nici revolta ci supunerea față de
autoritățile legale: „voiești, deci, să nu -ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de
la ea. Dregătorul e ste slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău…de aceea trebuie să fiți supuși
nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului”8.
Mucenicia în tradiția Bisericii Ortodoxe a fost văzută și înțeleasă dintotdeauna ca fiind
proba supremă a credinț ei prin care creștinul își mărturisește credința în Mântuitorul Hristos
chiar cu prețul vieții sale. Creștinii au ajuns să fie omorâți pentru credința lor în Fiul lui

5 Matei 22, 37 -40
6 Matei 26, 52 -53
7 2Petru 3,13
8 Romani 13,3 -5

5
Dumnezeu făcându -se astfel mărturisitori și următori ai lui Hristos, primul exemplu de ac est
fel fiind sfântul arhidiacon Ștefan (întâiul mucenic). Aceste mărturisiri supreme ale credinței
prin suferință și moarte, contrar așteptărilor persecutorilor, au contribuit la creșterea
numărului creștinilor întrucăt mucenicia nu se realiza cu o putere omenească, ci cu harul
dumnezeiesc al lui Iisus Hristos. Iubirea jertfelnică a mucenicilor l -au determinat pe Tertulian
să exclame: „ori de câte ori suntem secerați de voi ne facem și mai numeroși; sângele
mucenicilor este sămânța creștinilor”. Așa cum af lăm din Martiriul sfântului Policarp al
Smirnei , creștinii rămași în viață adunau cu mare evlavie osemintele mucenicilor sfințite prin
jertfa lor pentru a fi cinstite ca odoare de mare preț. „În piciorul sfintei Mese se așează
părticele din sfintele moaște , obicei păstrat de pe vremea când bisericile se zideau pe
mormintele sfinților mucenici, rânduială întărită de sfintele sinoade”9. Canoanele chiar
hotărăsc ca bisericile consfințite fără de sfintele moaște ale mucenicilor să se resfințească
adăugându -se acestea la piciorul sfintei Mese10.
În zilele noastre mărturisirea dreptei credințe este una de actualitate. Sunt unii care se
depă rtează de la izvorul curat al Ortodoxiei și îmbrățișează diverse ideologii11, pseudo –
credințe, alții sunt prinși în mrejele relativismului sau sincretismului religios, iar alții cad
pradă patimilor care îl despart pe om de Dumnezeu și se lasă biruiți de păc at. De aceea pilda
sfinților mucenici atât din perioada persecuțiilor epocii primare cât și a celor din perioada
comunismului a exercitat și continuă să exercite o influență binefăcătoare pentru credință și
viața credincioșilor contemporani.

9 Învățătura de credință creștină ortodoxă , ed. IBMBOR, București, 1992, p. 232 -233
10 Pidalion (cârma Bisericii Ortodoxe) , ed. Credința strămoșească, 2007, p. 334 (canonul 7, sinodul VII Ecumenic)
11 Sfântul Ignatie Briancianinov numește creștini doar pe credincioșii ortodocși, singurii păstrători ai dreptei
credințe spunând că faptele bune ale firii căzute nu sunt suficiente pentru salvarea sufletului omenesc –
Experiențe ascetice , ed. Sophia, București, 2008, p. 725

6

I Începutul persecuțiilor împotriva creștinilor

I.1. Persecuția Mântuitorului
La o primă vedere s -ar putea afirma că motivul persecu ției Mântuitorului și a Sfin ților
Apostoli de către sinedriu era de natură religioasă. Fiind informat asupra evenimentelor de
natură religioasă care se petreceau în rândul poporului, fie prin observa ție directă, fie
indirectă, sinedriul a observat apari ția unui Învă țător care predica atitudini și concepte aparent
contrare Legii și datinilor. Con științele arhiereilor, fariseilor, cărturarilor și bătrânilor de
mărturisitori ai adevărului Legii s -ar fi revoltat în fa ța noii învă țături, scandalizându -se de
faptele și de cuvintele Mântuitorulu i.
Astfel, fariseii ar fi observat cu nedisimulată îngrijorare defensivă că Iisus din Nazaret
mănâncă la masă cu vame șii și cu păcăto șii, permite ucenicilor Săi să nu țină post12, să
mănânce fără să -și spele mâinile și să nu respecte sâmbăta, pe care El Însu și nu o ține13; înva ță
cum că spurcarea omului se face prin ce iese din gură, nu prin ce intră în gură, ignorând
existen ța alimentelor spurcate14; contrazice și aduce adăugiri învă țăturii strămo șilor spunând
că femeia nu trebuie părăsită, în afară de pricină de desfrânare, că nu trebuie răzbunat răul
suferit, că pentru osândă nu este necesar să uciz i, ci este suficient să te mânii, nu este necesar
să săvâr șești adulter, ci este suficient să prive ști cu poftă, nu este necesar să juri strâmb, ci
este suficient să juri, și că pentru desăvâr șire, nu este suficient să -ți iube ști aproapele, ci este
necesar să-ți iube ști și vrăjma șul; dar mai rău decât toate acestea, li se pare că hule ște, întrucât
Își arogă dreptul dumnezeiesc de a ierta păcatele oamenilor15, ba chiar mărturise ște că este
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel pr oorocit. În plus, pe temei politic, sinedriul se îndreptă țește
să respingă noul Învă țător întrucât se a ștepta la un conducător politic, capabil să aducă
independen ța poporului iudeu de sub robia romanilor16și să creeze un stat iudeu, nu la un nou
conducător spiritual care Î și ia ucenici din r ândul du șmanilor poporului în persoana vame șilor
care, ca ni ște trădători de neam, strângeau taxele stăpânirii păgâne, un nou conducător

12Matei 9, 14 -15.
13Matei 12, 9 -14.
14Matei 15, 10 -12.
15Matei 9, 2-8.
16Ioan 6, 14 -15.

7
spiritual care tămăduie ște copiii păgânilor17și chiar coalizează cu inamicul, întrucât laudă
credin ța suta șului roman și îi vindecă sluga. În momentul în care arhiereii se hotărăsc să -L
omoare, se prevalează de un motiv politic: „Deci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau:
Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă -L lăsăm așa toți vor crede în El, și vor
veni romanii și ne vor lua țara și neamul”18.
Se în țelege că presupusul pericol de năvălire a romanilor peste iudei din cauza
mulțimilor care merg după Iisus era un pretext întrucât iudeii erau oricum sub stăpânirea
romanilor, iar mul țimile care se adunau în jurul lui Iisus nu reprezentau un pericol militar
pentru romani, atât prin alcătuirea lor, cât și prin natura lor religioasă și pedagogică, motiv
pentru care romanii nu au intervenit pentru risipirea lor, de și erau cu miile de bărba ți, așa cum
ar fi procedat împotriva revoltelor populare violente. Cu alte cuvinte, ra ționamentul ipocrit se
rezumă la următoarele: Omul acesta care face minuni este un pericol pentru neam, prin
urmare trebuie ca El să moară pentru ca neamul să dăinuie19. Nu există niciun sens în care
existen ța națională a unui neam vasal să fie amenin țată de neamul suzeran din cauza unui
Binefăcător. De altfel, romanii contemporani cu Iisus nu I -au fost potrivnici (chiar Pilat voia
să-L elibereze). Prin urmare, existen ța și activitatea lui Iisus nu -i deranja pe romani, ci pe
arhiereii iudeilor.
Așa cum relevă textul Evangheliilor, motivele religioase și politice ale condamnării
Mântuitorului sunt de fapt pretextele invidiei și mâniei, care izvorau din mândrie. Nu este
neobi șnuit ca patimile primare să se îndreptă țească în formele cele mai elevate și nobile, să
mintă con știința, pentru a o amu ți, și să mintă oamenii cu viclenie, pentru a -i folosi. Mânia
împotriva lui Hristos începe de la na șterea Sa, când Irod, aflând de la ma gi de na șterea
„regelui iudeilor”, se teme pentru scaunul lui și caută să -L elimine ca pretendent20. Pilat pune
corect diagnosticul comportamentului membrilor sinedriului în ceea ce prive ște pe Iisus: „Că
[Pilat] știa că [arhiereii] din invidie L -au dat în mâna lui ” 21.
Fariseii l -au urât pe Hristos în primul rând pentru statutul Său : Iisus era faimos pentru
înțelepciunea Sa22, pentru învă țătura Sa puternică, superioară învă țăturii fariseilor în ochii
poporului, și pentru minunile Lui fără precedent23, într -atât încât era primit în Ierusalim ca un

17Marcu 7, 25 -30.
18Ioan 11, 47 -48.
19Ioan 11, 49 -53.
20Matei 2, 1-3. „Pe bună dreptate s -a tulburat Irod, pentru că, fiind împărat, își temea tronului lui și al copiilor
lui.” – Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI, cap. IV, în „Omilii la Matei” (trad. Fecioru D.), Părinți și scriitori
bisericești vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, p. 83.
21Matei 27, 17 -18.
22Matei 13, 54.
23Matei 9, 33.

8
rege, era considerat pr ooroc de către popor, era căutat chiar de mai marele sinagogii24, dar și
de regii vecini25și se adunau to ți oamenii din cetate în jurului Lui. În al doilea rând, L -au urât
din pricina criticii și a expunerii adevărului. Iisus constată pu țina lor credin ță în compara ție cu
cea a unui păgân26. Le văde ște apoi fă țărnicia, întrucât fariseii judecă strâmb și judecă numai
lucrurile de care sunt interesa ți, nu și pe cele care îi deranjează; nu fac cele pe care le predică,
ba chiar îi împovărează pe al ții cu sarcini de care ei nici nu se ating, ci cu migală le împlinesc
pe cele u șoare; nu se roagă cu sinceritate27și se arată pe dinafară plin de virtu ți, ca să ascundă
patimile dinăuntru. Despre această fă țărnicie a lor le arată că prorocise și Isaia28. Le văde ște
apoi mândria și slava de șartă din felul cum caută să săvâr șească faptele bune în văzul lumii,
din felul cum se îmbracă, cum caută locurile frunta șe în adunări, cum se a șteaptă și se
îndulcesc din etiche ta pe care o primesc de la oameni, aceea de învă țători. Le văde ște și
necredin ța și împietrirea inimii, pentru că nu s -au pocăit nici când a venit Sfântul Ioan
Botezătorul, nici când a venit Cel pr oorocit de el. Din acest motiv Iisus le spune că vor fi
judecați și osândi ți de bărba ții din Ninive, care „s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” , și de
regina de la miazăzi care „a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui
Solomon” . Le demonstrează că nu gândesc logic, întrucât este imposib il să scoată cineva
demoni cu căpetenia demonilor; că nu numai că nu sunt capabili să interpreteze scripturile,
întrucât nu știu al cui Fiu este Hristos29, nu știu că templul este mai important decât aurul pe
care îl con ține și nici că altarul este mai important decât darul de deasupra lui, dar nici nu
cunosc scripturile a șa cum ar trebui și așa cum se laudă, întrucât nu concep că există excep ții

24Luca 8, 41 -42.
25 Abgar V Uchama, regele armenilor din Osroene, îi scrie lui Iisus: „Abgar, toparhul, fiul lui Uchama, lui Iisus,
bunu lui Mântuitor, care s -a arătat în Ierusalim, salutare. Auzit -am de tine că fără leacuri și fără p lante
tămăduiești. Mi s -a spus că pe orbi îi faci să vază, pe ologi să umble, pe leproși îi curăți, că alungi și duhurile
necurate și pe demoni, că tot felul d e boli vindeci, ba chiar că și pe morți îi înviezi. Și auzind eu toate acestea
despre tine, am socotit în gândul meu din două lucruri una: ori că ești Dumnezeu care ai coborât din cer și faci
astfel de minuni, ori că ești Fiul lui Dumnezeu cel ce face astf el de minuni. Drept aceea îți scriu acum și te rog
să ostenești a veni până la mine, ca să mă izbăvești de boala pe care o am. Căci am mai înțeles că iudeii
murmură împotriva ta și vor să -ți facă rău. Eu am cetatea prea mică, dar îndeajuns amândurora pentr u a
petrece cu cinste” . Hristos îi răspunde: „Fericit ești (Abgare) de vreme ce ai crezut în mine fără să mă fi văzut,
căci scris este despre mine, că cei ce mă vor vedea nu vor crede, pentru ca și cei ce nu m -au văzut să creadă și
să fie vii. Iar cât desp re ceea ce -mi scrii ca să vin la tine, trebuie să împlinesc mai întâi toate cele pentru care
sunt trimis. Iar după ce le voi plini, să mă înalț către Părintele Cel ce m -a trimis. Iar după ce mă voi fi înălțat la
El, îți voi trimite pe unul din ucenicii mei , care și de boală te va tămădui, și viața cea veșnică îți va dărui ție și
celor ce sunt cu tine” . Unul din cei 70 de Apostoli, Sfântul Apostol Tadeu ajunge în Edesa, îl vindecă și îl
convertește pe regele Abgar care devine astfel primul rege creștin. Cf. Eusebiu de Cezareea (trad. Bodogae T.),
„Istoria Bisericească” (IB), în colecția „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 13, EIBMBOR, București, 1987,
cartea I, cap. XIII, p. 59 -61. În contextul discuției, este interesant de notat că uneltirile iudeilor î mpotriva lui
Iisus erau atât de importante încât ajunseseră la urechilor regilor vecini.
26Matei 8, 10.
27Matei 23, 14.
28Matei 15, 7 -9.
29Matei 22, 41 -46.

9
la ținerea sâmbetei și că există înviere, contrar învă țăturii saducheilor30. Din aceste pricini,
rătăcesc și nu sunt decât ni ște călăuze oarbe, care -și pierd sufletele lor și pierd și sufletele
ascultătorilor lor. În mod paradoxal fa ță de părerea lor închipuită și fățărită de împlinitori ai
Legii, Iisus le arată că sunt chiar călcători de lege prin datinile lor, c ă dacă nu împlinesc
poruncile Lui se împotrivesc Tatălui, Dătătorul Legii lor, a Cărui voie o împline ște Iisus. De
aceea Iisus îi previne pe iudei, spunându -le să se ferească de aluatul fariseilor și al
saducheilor. Mai mult, Hristos îi exclude din Împără ția Lui, înlocuindu -i cu neamurile care
vor sta la masă cu strămo șii lor. În concluzie, Mântuitorul le descoperă că întreaga lor via ță
este mincinoasă, că raportarea lor la trecut și la viitor este eronată și că păcatele lor îi fac fiii
ai diavolului31. În a cest tablou, atitudinea ostilă a sinedriului fa ță de Iisus este u șor de în țeles.
Poate chiar credeau că apăra legea și neamul, dar mai degrabă pare că ra țiunea lor a fost
înșelată și min țită de cugetul conservator (religios și politic) care i -a îndemnat la măsuri
extreme.

I.2. Acțiunile sinedriului împotriva Mântuitorului
Hristos le relevă ucenicilor motivele duhovnice ști ale ostilită ții arhiereilor, anume
neîmpărtă șirea decaden ței suflete ști:„Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru
că nu sunteți din lume, ci Eu v -am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște”32. Reac țiile lor
sunt grăitoare în sensul adevăratelor motive ale prigoanei: ura „groaznică”33, a cărei pricină
Însuși Hristos o descoperă: „pe Mine Mă urăște [lumea], pentru că Eu mărturisesc despre ea că
lucrurile ei sunt rele”34și iară și: „căutați să Mă omorâți, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi” .
Ostilitatea sinedriului s -a manifestat prin încearcarea de a reduce faima Lui, astfel la
auzul osanalelor pe care le prime ște Hristos la intrarea în Ierusalim nu -și pot stăpâni invidia și
le solicită tăcerea. Acela și sentiment transpare și când Îl întreabă cu ce putere face minuni.
Auzind de izgonirea negustorilor din templu, arhiereii se mânie și căutau prilej să -L prindă,
mai ales că în țelegeau din pildele Lui că vorbe ște împotriva lor. De aceea Îl pândesc ca să -L
învinuiască și-L ispitesc la tot pasul, cerându -I să judece femeia adulterină, punându -I diferite
întrebări -capcană, cerându -I semne -minuni, nu din credin ță, din cu riozitate sau din ne știință,
ci sperând că va judeca gre șit, că va răspunde incorect, că nu va știi să răspundă sau că nu va
putea face minuni, în a șa fel încât poporul să -și piardă încrederea în El. Tot în acest sens

30Matei 22, 23 -32.
31Ioan 8, 44.
32Ioan 15, 19.
33Luca 11, 53 -54.
34Ioan 7, 7.

10
încearcă să -I știrbească faima și să-I discrediteze minunile, acuzându -L că este posedat , nebun
și că scoate demonii cu căpetenia demonilor35.
În ciuda acestor măsuri psihologice, fariseii î și exprimă neputin ța cu aversiune :„Deci
fariseii ziceau între ei: Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lume a s-a dus după El”36.
Considerându -L un păcătos, fariseii încearcă minu țios să se păzească de învă țătura
Lui, având grijă să nu se infiltreze în rândurile lor vreunul care să creadă în EL, iar pe cei care
Îl mărturiseau îi dădeau afară din sinagogă (o mare rușine pentru orice iudeu)37. Pentru că
mereu le scăpa, porunciră poporului să -L pârască și cu viclenie căutau să audă din gura Lui
mărturisirea dumnezeirii Sale pentru a -și justifica tentativele de ucidere.
În ciuda faptului că se dezic de uciderea proroci lor de către strămo șii lor, arhiereii se
sfătuiesc și caută cu tot dinadinsul să -L prindă pe Hristos și să-L omoare, pe El și pe Lazăr, a
cărui înviere minunată îi făceau pe iudei să creadă în Iisus. Îi doresc moartea atât de mult și
atât de repede chiar î n condi țiile în care legea lor nu le îngăduia să -L omoare38. Sfatul
arhiereilor va trece curând de la stadiul de plan la stadiul de faptă. Ini țial, încearcă să -L arunce
de pe sprânceana muntelui, ulterior, la judecată, aduc împotriva Lui mărturii mincinoase , Îl
lovesc, Îl scuipă și-L iau în râs. În chinurile Lui pe Cruce, Îl sfidează, iar după trei zile
încearcă din răsputeri să acopere minunea Învierii Lui, cumpărând cu bani tăcerea
martorilor39.Un fapt se desprinde lămurit din toate aceste ac țiuni ale iudei lor contemporani
Mântuitorului: sub toate aspectele lui, Iuda nu a fost un caz solitar, ci un fenomen.

I.3 Persecuția Sfinților Apostoli de către sinedriu
Campania sinedriului împotriva lui Hristos trebuia să se răsfrângă și asupra ucenicilor
Lui. Este o condi ție de igienă minimă din partea unui organ supresor, condi ție care s -a repetat
de nenumărate ori în istorie: anularea unei mi șcări (de obicei politice, religioase, economice)
presupune doi pa și, anume dezbinarea ierarhiei prin supresia conducerii și distrugerea fizică
sau morală a mijloacelor ei umane și non -umane (de exemplu scrieri). A șadar, exista un
pericol real și iminent pentru ucenicii Celui care era privit de sinedriul ca un „du șman al
poporului”. Iconomia lui Dumnezeu este însă mai în țeleaptă: din cauză că nu în țeleseseră încă
necesitatea mor ții și învierii lui Hristos, de și le fusese anun țată40, cei unsprezece ucenici se
ascundeau de frica sinedriului, fapt care i -a împiedicat pe moment să mărturisească credin ța în

35Matei 9, 34.
36Ioan 12, 19.
37Ioan 9, 22.
38Ioan 18, 31.
39Matei 28, 12 -14.
40Matei 16, 21.

11
dumnezeirea lui Iisus și să s fârșească mucenice ște prematur, înainte de marea lor lucrare de
propovăduire a Evangheliei. De și nepregăti ți pentru misiunea lor la acel moment, cei
unsprezece nu s -au risipit ca turma fără păstor, ci a șteptau cu u șile închise, dar laolaltă.
Venirea lui Ii sus Hristos cel înviat și pogorârea Duhului Sfânt au schimbat această stare de
frică în fa ța persecu ției (sinedriului) și au inaugurat lungul șir al martiriului cre știn care va
persista până la sfâr șitul veacului.

I.3.1 Prima înfățișare: mustrarea
După primul discurs41, în care vorbe ște despre învierea lui Iisus și în care aduce
atingere con științei și sensibilită ții iudeilor („Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L -ați răstignit,
L-a făcut Domn și Hristos” și „Mântuiți -vă de acest neam viclean” ), Sfântul Apostol Petru „love ște
tare” (cum predica Sfântul Ioan Gură de Aur42) și porne ște mânia sinedriului asupra ucenicilor
lui Iisus prin fapte pe care le săvâr șise mai înainte și Mântuitorul: vindecarea bărbatului olog ,
învățarea poporului, sus ținerea învierii din mor ți și acuza directă de încălcare a Legii lor și de
nesupunere în fa ța voin ței lui Dumnezeu( „Dar voi v -ați lepădat de Cel sfânt și drept și ați cerut să
vă dăruiască un bărbat ucigaș. Iar pe Începătorul vieții L -ați omorât, pe Care însă Dumnezeu L -a
înviat din morți și ai Cărui martori suntem noi.”43).
Iată ra ționamentele probabile, interne ale membrilor sinedriului: „dacă ucenicul lui
Iisus a avut putere să săvâr șească o vindecare minunată, mul țimea va merge după el și va
crede învă țătura lui, iar noi vom cădea în dizgra ție pentru că nu putem face fapte a șa mari;
privilegiul ( și cinstea) de a fi învă țători ai poporului ni se cuvine – acest pescar neînvă țat nu
are dreptul ( și cinstea) să fie învă țător, chiar dacă brusc, după vuitul ca de suflare de vânt , a
început să citeze fidel din Sfânta Scriptură și din proroci; noi, saducheii, membrii înaltei clase
sociale din Iudea, preo ți și slujitori ai templului, oameni politici implica ți în afacerile interne
și externe ale na țiunii, după studiul aprofundat al T orei avem autoritatea să afirmăm că nu
există înviere și nici via ță după moarte; noi nu omorâm pe nimeni pentru că nu ne dă voie
Legea; în plus, discursurile ucenicilor lui Iisus sunt sfidătoare și denotă faptul că ace ști
oameni nu se mai tem de noi și de excluderea din templu, nici măcar nu ne mai iau în seamă,
ba ne fac înadins, ceea ce este intolerabil. Din aceste fapte ilegale, era evidentă pentru
sinedriu necesitatea reducerii la tăcere a ucenicilor lui Iisus”.

41Fapte 2, 14 -36.
42 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariul la Faptele Apostolilor” , Omilia 9, în Picioruș D.O., Picioruș G.M.C.,
„Traduceri patristice”, vol. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, p. 239.
43Fapte 3, 14.

12
Metoda aleasă de sinedriu pentru scopul p ropus este perfectă din punct de vedere
rațional, dar ineficientă, după cum a demonstrat istoria. Mobilizarea a fost rapidă, probabil
datorită informatorilor, întrucât Sfin ții Apostoli nici nu -și terminaseră discursul că sinedriul a
dat năvală ( „pe când vo rbeau ei către popor, au venit peste ei preoții” ) în încercarea disperată de a
limita pagubele, de a limita numărul celor care se converteau ( „aceasta să nu se răspândească
mai mult în popor”44). Această mobilizare rapidă exemplifică un principiu folosit de toate
persecu țiile anti -creștine: principiul amu țirii; dar văde ște pe de -o parte lipsa de onestitate a
persecutorilor (dacă cineva are argumente, trebuie ascultat și apoi combătut) și pe de altă parte
refuzul persecutorilor și a omului în general de a auzi cuvântul lui Dumnezeu (pe oamenii
primelor veacuri, vrăjma șul i-a făcut închi și la minte pentru cuvântul Domnului, iar pe cei din
veacurile din urmă i -a făcut deschi și la minte pentru minciuni). În mod teatral, arhiereii se
prezintă la locul faptei în soțiți de „căpetenia gărzii templului” , pe de -o parte pentru a arăta că
situa ția este gravă, că s -au autosesizat nu pentru ni ște infractori de rând, ci pentru ni ște
terori ști care amenin ță siguran ța societă ții, iar pe de altă parte pentru a scădea riscul
interven ției poporului care ar fi putut să se opună arestării noilor învă țători.
Spre deosebire de prinderea Mântuitorului, când sinedriul a folosit un om infiltrat,
arestarea Sfin ților Apostoli se face direct („mai fără ru șine”, după cum nota Sfântul Teofi lact
al Bulgariei45). Arestarea făpta șilor se face public, din nou cu dublu scop: știrbirea faime
create în rândul poporului, gândind că oamenii nu i -ar mai urma dacă i -ar vedea în situa ția
umilitoare de a fi tra și de osta și în lan țuri (în mod cert arhierei i nu creditau oamenii umili și
umili ți, spre exemplu orbul din na ștere vindecat de Iisus46, chiar dacă ace știa spuneau
adevărul, dar se pare că poporul a cercetat în țelesului cuvintelor apostolilor, nu înfă țișarea lor
externă, devreme ce, în ciuda arestării publice, „numărul bărbaților credincioși s -a făcut ca la
cinci mii”47); sădirea în sufletele ascultătorilor a temei de represalii prin exemplul negativ
(strategie dusă la extrem de persecutorii păgâni de mai târziu care omorau cre știnii în chinuri
pentru a stârni groaza credincio șilor ascun și). Dovedind oarecare cuno ștințe de psihologie
colectivă, sinedriul nu s -a așezat la judecată imediat după arest, a șa cum făcuseră cu Iisus, ci
fiind seară, au amânat pentru a doua zi cu scopul de a permite mul țimilor și înflăcărării
sufletelor să se disipeze, dar și în speran ța că a șteptarea sentin ței le va înmuia îndrăzneala
acuza ților. În plus, dacă arestul a fost public, judecata s -a desfă șurat cu u șile închise, pentru a

44Fapte 4, 17.
45Sfântul Teofilact al Bulgariei, „Tâlcuire la Faptele Sfinților Apostoli” , Editura Sophia, Editura Cartea
Ortodoxă, București, 2007, cap. IV, p. 60.
46Ioan 9, 34.
47Fapte 4, 4.

13
preveni răspândirea ideilor împotriva cărora l uptau, pentru a preveni luarea exemplului de
mărturisire neînfricată în fa ța autorită ților și pentru a ascunde eventualele nedreptă ți ale
procesului juridic. Ca dovadă a importan ței procesului, s -a alcătuit tribunal din to ți cei „din
neamul arhieresc” care se reunesc în ciuda diferen țelor intra -confesionale. Prima întrebare a
completului de judecată este aparent și cea mai neîn țeleasă: „Cu ce putere sau în al cui nume ați
făcut voi aceasta [minune de vindecare a ologului]?”48.
Este foarte pu țin probabil ca ar hiereii să nu fi cunoscut deja răspunsul întrebării,
pentru că cercetările lor au fost întotdeauna meticuloase în ceea ce prive ște colectarea
mărturiilor oculare: știau foarte bine că acuza ții erau ucenicii lui Iisus ( „îi cunoșteau că fuseseră
împreună cu Iisus” ) și probabil cuno șteau și con ținutul primului discurs al Sfântului Apostol
Petru. Prima ipoteză este că urmăreau să îi intimideze pe acuza ți, care speria ți de completul de
judecată, să nege fapta. Dar textul întrebării lor presupune existen ța faptei , pe care nu o
puneau la îndoială, întrucât exista de fa ță dovada ei (omul vindecat), iar a șteptarea de a fi
negată fapta ar fi fost ira țională în acest context. Alte două variante par mult mai plauzibile:
fie urmăreau să ob țină un răspuns care să -L omită pe Iisus, de exemplu se a șteptau ca Sfin ții
Apostoli să atribuie fapta Domnului Savaot (caz în care conflictul se rezolva de la sine),
puterii lor omene ști (caz în care probabil i -ar fi mustrat pentru nereligiozitatea lor) sau unei
alte puteri (caz în care i-ar fi acuzat și i-ar fi pedepsit pentru vrăjitorie, a șa cum îl acuzaseră și
pe Mântuitorul49); în interogatoriul lui Iisus50, știind dinainte predicile Lui, arhiereul L -a
întrebat totu și dacă El este Hristos pentru a folosi răspunsul Lui afirmativ ca prob ă
justificatoare a pedepsei – așadar, în cazul Sfin ților Apostoli, interogatorii ar fi putut urmări să
audă de la ei chiar mărturisirea credin ței în Iisus pentru a -i putea condamna pe acelea și
temeiuri pe care îl condamnaseră pe Învă țătorul lor.
Sfântul Ap ostol Petru a răspuns a șa cum o vor face to ți Sfin ții Mucenici în fa ța
autorită ților persecutoare: fără să urmărească dezvinovă țirea sau ob ținerea achitării de la ni ște
judecători care nu căutau dreptatea, Sfântul Apostol Petru urmărea doar să mărturiseasc ă
adevărul și credin ța. În plus, mai întâi le demonstrează nedreptatea judecă ții („noi suntem
astăzi cercetați pentru facere de bine unui om bolnav” ), apoi le mustră con știința pentru uciderea
lui Iisus („Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L -ați răsti gnit” ). Răspunsul stârne ște uimire
(„se mirau” ) și panică în rândul arhiereilor („ce vom face acestor oameni?” ). Mirarea sinedriului
față de răspunsul Sfin ților Apostoli avea trei surse: simplitatea vie ții apostolilor și gradul lor

48Fapte 4, 7.
49Matei 12, 24.
50Matei 26, 63 -66.

14
de instruire scăzut comparativ cu arhiereii contrastau marcant cu înăl țimea retorică și
filosofică a răspunsului Sfântului Apostol Petru; arhiereii î și aminteau atitudinea lui Petru și
Ioan de la judecata Mântuitorului, când erau înfrico șați, iar acum Îl mărturiseau fără fric ă în
fața celor care L -au dat la moarte – cu alte cuvinte, aveau în fa ță doi oameni care s -au
schimbat radical în decurs de câteva luni; în mod normal, un iudeu adus în fa ța sinedriului ar
fi trebuit să fie înfrico șat, dar apostolii nu numai că nu dăduseră niciun semn de frică, dar
avuseseră și cutezan ța să-i acuze pe acuzatori. A doua reac ție a arhiereilor a fost tendin ța la
negare, curmată rapid de dovada vie a minunii, anume prezen ța în sală a vindecatului ( „nu
putem să tăgăduim” ). A treia reac ție a sine driului a fost tendin ța de pedepsire a apostolilor,
curmată la fel de repede de răspunsul poten țial al poporului ( „negăsind niciun chip cum să -i
pedepsească, din cauza poporului” ), care nu ar fi suportat să vadă condamna ți niște oameni
pentru o faptă bună (probabil că nu era sâmbătă în acea zi). Astfel că, în cazul de fa ță, puterea
sinedriului se limitează la „porunci cu amenințare” ca „nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai
învețe în numele lui Iisus”51. Oare dacă Sfin ții Apostoli ar fi predicat zeciuiala din mărar și
chimen sau ar fi predicat revolu ția morală în numele Sfântului Proroc Moise, i -ar mai fi
amenin țat sinedriul? Cu mare probabilitate ar fi fost denun țați ca impostori și amenin țați din
cauză că părin ți lor n u erau membrii ai sinedriului, iar ei nu erau ucenicii niciunui fariseu și
nu aveau educa ția religioasă necesară. Pe membrii completului de judecată i -a deranjat
numele lui Iisus, despre care Sfântul Apostol Petru spusese că „nu este sub cer niciun alt num e,
dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”52.
Modul în care se încheie această prima confruntare este evocator pentru două situa ții
rămase neschimbate ca esen ță din acel veac până acum, anume deranjul pe care îl simt
oamenii când aud numele lui Dumnezeu (sau refuzul de a -L integra pe Dumnezeu în via ța
persoanei, în via ța comunită ților și în via ța societă ții în general) și răspunsul cre știnului
autentic la solicitarea (persecu ția) acestor oamenii de a fi ca ei. Iisus Hristos i -a poruncit lui
Petru (cu blânde țe) să propovăduiască53, sinedriul i -a poruncit (cu amenin țare) să nu
propovăduiască. Ca răspuns, Sfântul Apostol Petru a dat exemplul care trebuia rostit și de
Adam, de to ți cei cerceta ți pentru credin ța cre știn-ortodoxă și de to ți cei ispiti ți de
patimi/demoni: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât
de Dumnezeu”54.

51Fapte 4, 18.
52Fapte 4, 11.
53Matei 10, 5 -7; 22, 9 -10; 28, 18 -20; Luca 10, 3 -5.
54Fapte 4, 19.

15
În vremurile de prigoană, răspunsul lui Petru se dădea și se va da în public, iar în
vremurile de pace, răspunsul lui Petru se dă în sufletul ui fiecărui credincios. Și astăzi există
„judecători” care cer cu amenin țare scoaterea lui Hristos din sufletele oamenilor, din casele
lor, din școlile lor și din legile lor, dar și astăzi există cre știni care fac ascultare cu
discernământ. Sfântul Apostol Petru a creat precedentul mărturisirii credin ței.

I.3.2 A doua înfățișare: pedeapsa
Ca orice patimă, invidia are două stadii evolutive: gândul invidios și gândurile stârnite
de invidie, ulterior faptele motivate de invidie. Ambele stadii luptă împotriva semenilor și
ucid sufletul purtător; din aceste motive pare justificat să se afirme că invidia luptă împotriva
firii omene ști ca întreg. Vestea vindecărilor minunate săvâr șite de Sfin ții Apostoli a stârnit
acest sentiment puternic în sufletele membrilor si nedriului ( „s-au umplut de pizmă”55). Această
reacție sinceră apare acum în esen ța ei, neînvăluită de pretexte precum nerespectarea Legii,
încălcarea eliberării condi ționate, nerespectarea autorită ții religioase, amenin țarea siguran ței
sociale etc. Propriet ățile Sfin ților Apostoli (puterea de a vindeca minunat și iubirea mul țimii)
erau darurile râvnite de farisei și motivele din cauza cărora invidia lor a trecut la stadiul de
faptă, concretizat prin întemni țarea Sfin ților Apostoli. În momentul în care deschide u șile
închisorii, Îngerul Domnului adaugă emfază pe necesitatea de propovăduire: eliberarea din
temni ță se face cu scopul precis de răspândire a „cuvintelor vieții acesteia”56. Scopul
vrăjma șului și a patimii este moartea în țeleasă ca despăr țire de Dumnezeu, motiv pentru care
nici vrăjma șul, nici slujitorii lui din toate timpurile (persecutorii cre știnilor), nici patimile
suflete ști nu au suportat auzul „cuvintelor vieții” , toate persecu țiile fiind în acest sens esen țial o
încercare violentă de împi edicare a vie ții în Dumnezeu. Soma ția de prezentare în fa ța cur ții
căpătase acum altă formă, întrucât paza templului i -a recuperat pe învă țătorii elibera ți
miraculos din temni ță, „dar nu cu sila, că se temeau de popor să nu -i omoare cu pietre”57, fără însă
să se teamă de Dumnezeu, stăpânul slugilor arestate (un semn indirect al tulburării procesului
rațional firesc este comutarea sentimentelor către ținte nefire ști, spre exemplu nădejdea în
sine, în oameni sau în lucruri, nu în Dumnezeu, sau frica de oameni ori de lucruri, nu de
Dumnezeu). În condi țiile în care nu i -au silit, este interesant de notat că Sfin ții Apostoli au
dorit să meargă din nou în fa ță sinedriului, și-au dat consim țământul de a fi lua ți de căpetenia
gărzii templului.

55Fapte 5, 17.
56Fapte 5, 20.
57Fapte 5, 26.

16
Este oarecum uimitor că nici eludarea legilor fiziologiei umane prin vindecarea celor
mai variate boli, nici eludarea legilor fizicii prin eliberarea miraculoasă a Sfin ților Apostoli
din temni ță nu au putut să stârnească în inimile pizmuitorilor cea mai mică reac ție pozitivă (de
exemplu măcar gândul de a le da pace). Membrii sinedriului, „dacă ar fi voit, ar fi putut să
înțeleagă și să știe că dumnezeiască era acea putere”58, dar invidia nu le -a permis din cauza
efectului propriu patimilor de întunecare a ra țiunii. Reac ția con știentă a sinedriului a fost
evaziunea: la primul proces, îi întreabă: „Cu ce putere sau întru al cui nume ați făcut voi
aceasta?” , evitând să recunoască și „să numească vindecarea ologului”59; la procesul actual,
„acești preoți ar fi trebuit, ca primă întrebare, să fi spus: Cum ați ieșit afară [din temniță]?”60, nu să
evite recunoa șterea minunii și să dirijeze aten ția auditoriului spre pricina neascultării poruncii
lor de a nu mai predica. Comportându -se astfel, lasă să se în țeleagă faptul că pent ru ei este
mai importantă porunca lor de a nu mai predica decât porunca lui Dumnezeu exprimată prin
Înger de a predica. În mod expres luptă împotriva lui Dumnezeu, a șa cum îi va avertiza
Gamaliel61, lucru pe care l -au făcut to ți persecutorii veacurilor urmă toare: având în fa ța
rațiunii voin ța divină clar exprimată, o ocolesc și caută voin ța proprie (mai exact spus, voin ța
falsificată de patimă și/sau de vrăjma și). Pe lângă comportamentul evazionist, sinedriul adoptă
cu mare abilitate o tentativă de justifica re a reac ției sale exagerate printr -un nou cap de
acuzare: „voiți să aduceți asupra noastră sângele Acestui Om!”62. Dacă prin această propozi ție
urmăreau să sugereze și faptul că erau nevinova ți, apărarea ar fi fost ridicolă, întrucât în urmă
cu pu țin timp instigaseră mul țimea să strige: „Să fie răstignit!” și „Sângele Lui asupra noastră și
asupra copiilor noștri!”63. Mai degrabă voiau să insinueze că Sfin ții Apostoli urmăresc prin
predicile lor să se răzbune pentru uciderea Învă țătorului lor prin ridicarea poporului împotriva
sinedriului, fapt care i -ar fi mandatat să ac ționeze dur împotriva acestor instigatori. Știind că
poporul este o for ță care poate fi u șor dirijată, for ță de care se temeau mai mult decât de
Dumnezeu, arhiereii bănuiau răzbunarea ucenici lor Domnului pentru că ei ar fi procedat astfel
și pentru că procedaseră astfel în trecut, în cazul Mântuitorului. După răspunsul Sfântului
Petru, suspiciunile li se confirmă, iar gândurile persecutoare se transformă în gânduri uciga șe.
Motivele acestei tr ansformări sunt următoarele: mai întâi, Sfântul Apostol Petru
reafirmă ascultarea de Dumnezeu în detrimentul ascultării de autorită țile lume ști

58 Sfântul Teofilact al Bulgariei, „Tâlcuire la Faptele Sfinților Apostoli” , Editura Sophia, Editura Cartea
Ortodoxă, Bu curești, 2007, cap. V, p. 73.
59 Sfântul Teofilact al Bulgariei, op. cit. , p. 61.
60 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Faptele Apostolilor” , Omilia 13, în Picioruș D.O., Picioruș
G.M.C., „Traduceri patristice”, volumul 5, Teologie pentru azi, Bucureșt i, 2011, p. 159.
61Fapte 5, 38 -39.
62Fapte 5, 28.
63Matei 27, 23 -25.

17
împotrivitoare lui Dumnezeu, apoi le reaminte ște fapta uciderii Mântuitorului. Orgoliul nu
suportă neascultarea, conștiința pătată nu suportă mustrarea, iar împreună se apără prin
încercarea de înlăturare a deranjului, chiar dacă acesta este un om și chiar dacă înlăturarea
presupune ucidere. Dar nu toate sufletele reac ționează astfel: acela și discurs al Sfântului
Apostol Petru pe unii i -a străpuns la inimă, iar pe al ții i-a mâniat, unii au căutat pocăin ța și
virtutea, iar al ții au căutat îndreptă țirea și păcatul. O altă dovadă că autoritatea omului era mai
importantă decât autoritatea Domnului pentru sinedriu este ab ținerea temporară de la inten țiile
uciga șe în urma interven ției fariseului Gamaliel. Nu i -a convins prin sfatul lui perfect ra țional,
în care aduce argumentul ineluctabil fatal oricărei forme de persecu ție anti -creștină ( „dacă este
de la Dumnezeu, nu veți putea să -i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui
Dumnezeu” ), ci prin autoritatea lui, fiind „cinstit de tot poporul”64. În plan uman și ironic,
comportamentul teatral al sinedriului îi împiedică de la crimă (pentru că dacă nu ar fi a scultat
de popularul Gamaliel ar fi căzut în dizgra ția mul țimii), iar în plan divin și proniator, gândul
înțelept al unui om destul de curajos să -l exprime în sinedriu îi salvează pe Sfin ții Apostoli,
câștigându -le timpul nec esar propovăduirii Evangheliei.
Totu și, ca să nu slăbească imaginea autoritară a arhiereilor în ochii poporului și ca să
se consume par țial energia mâniei acumulate, le aplică Sfin ților Apostoli prima pedeapsă
pentru mărturisirea credin ței: bătaia. Răspunsul unui om cu „bun sim ț” ar fi fost ru șinea și
încetarea faptelor acuzatoare, dar Sfin ții Apostoli au sim țit bucurie și au continuat
propovăduirea întrucât Dumnezeu i -a ridicat deasupra în țelepciunii lumii acesteia, pe care a
dovedit -o a fi veritabila nebunie65. Lungul șir al persecu țiilor viitoare, indiferent de
provenien ța autorilor, se bazează pe aceea și antiteză persecutor -mărturisitor. În mod
paradoxal, persecutorii trec cu vederea lucrarea dumnezeiască din cauza împătimirii suflete ști,
iar mărturisitorii, la fel ca Sfin ții Apostoli din al doilea proces, simt în mod paradoxal bucurie
pentru ocara sub toate formele ei (de la ceartă la moarte) și nu încetează să mărturisească pe
Dumnezeu.

I.3.3 Mucenicia Sfântul Mare Mucenic Ștefan și prima prigoană a Bisericii
Sfântul Evanghelist Luca, în cea de -a doua sa carte, redă amănun țit martiriul Sfântului
Arhidiacon Ștefan, primul mucenic al Bisericii Ortodoxe, despre care Sfânta Tradi ție

64Fapte 5, 34 -39.
65I Corinteni 1, 18 -31.

18
mărturise ște că era rudă cu Sfântul Apostol Pavel66. „Bărbat plin de credință și de Duh Sfânt”67,
Ștefan este hirotonit diacon de Sfin ții Apostoli și, fiind „plin de har și de putere, făcea minuni și
semne mari în popor”68. Scurta descriere pe care a consemnat -o Sfântul Evanghelist Luca
relevă elocvent asemănarea Sfântului Ștefan cu Iisus Hristos: la fel ca El , cu puterea Lui, face
minuni și predică. Hristos Și-a prevestit ucenicii, din orice veac ar fi: „Dacă M -au prigonit pe
Mine, și pe voi vă vor prigoni”69.
Astfel, prigoana Sfântului Ștefan, care s -a petrecut la un an după Cincizecime, decurge
după aceea și procedură: arhiereii, mâna ți de motivele pe care le -am revizuit, nu fac fa ță
Duhului Sfânt Care lucra prin Sfântul Ștefan și recurg la mijloace subversive, în sensul că
aduc mărturii mincinoase, prevalându -se în mod fals de clauza nerespectării Legii.
Intros pecția Sfântului Evanghelist Luca furnizează detalii esen țiale în legătură cu mi șcările
suflete ști ale fariseilor la auzul criticii Sfântului Ștefan: „Iar ei, auzind acestea [că n -au păzit
Legea dată lor de Dumnezeu , că au ucis prorocii Lui și că stau împotriva Duhului Sfânt], fremătau de
furie în inimile lor și scrâșneau din dinți împotriva lui [Ștefan]”70.
Revela ția dumnezeirii lui Iisus pe care sfântul arhidiacon Ștefan le -o împărtă șește îi
scandalizează la fel ca pe vremea când Îl acuzau de hulă pe H ristos și îi determină să aplice
pedeapsa capitală. Furia uciga șă a fariseilor nu s -a mul țumit numai cu lapidarea Sfântului
Ștefan, ci a luat via ța și Sfântului Apostol Nicanor, precum și a altor două mii de cre știni din
Ierusalim (în condi țiile în care to ți creștinii erau poate de ordinul miilor la acel moment71),
precum sugerează Sfânta Scriptură ( „cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru
Ștefan”72). Existen ța și amploarea primei prigoane a cre știnilor pare neglijată de literatură,
probabil din lipsa datelor caracteristice suplimentare. În ciuda lipsei detaliilor istorice,
uciderea celor două mii de cre știni din Ierusalim din jurul anului 34 după Hristos arată că
Biserica a fost în vizorul prigonitorilor încă de la na ștere și că Dumnezeu i -a purtat de grijă, în
așa fel încât nu numai că nu a dispărut, dar a înflorit. De remarcat și schimbarea radicală a
tacticii sinedriului: dacă până atunci se mul țumeau să judece câ țiva din conducerea Bisericii,
acum în mod nea șteptat, feroce dar zadarnic ata că trupul Bisericii.
Trei detalii merită comentariu suplimentar în contextul primei prigoane. Primul se
referă la reac ția emblematică a membrilor sinedriului, care, la auzul cuvintelor Sfântului

66 Sfântul Nicolae Velimirovici, „Proloagele de la Ohrida” , trad. Stănciulescu A., Editura Egumenița, Galați,
2010, vol. 2 ( PO2), „27 decembrie – Pomenirea Sfântului și Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan”, p. 842.
67Fapte 6, 5.
68Fapte 6, 8.
69Ioan 15, 20.
70Fapte 7, 51 -54.
71Fapte 4, 4.
72Fapte 11, 19.

19
Ștefan, „și-au astupat urechile ”. Este răspunsul pe care l -au dat iudeii din vremea aceea, care,
întâlnindu -L pe Hristos prin nemijlocita Lui întrupare, nu L -au crezut, dar este și răspunsul
tuturor detractorilor Săi de -a lungul veacurilor și până la sfâr șitul lor, care, întâlnindu -L pe
Hristos prin Biserica Lui, L -au tăgăduit sau L -au refuzat cu toată sinceritatea. Sunt unii din
vremurile din urmă care nu și-au astupat urechile, la fel cum au fost și dintre fariseii
vremurilor dintâi: Sfânta Tradi ție consemnează că Gamaliel, mai -marele arhiereilor, acela și
care le -a luat apărarea Sfin ților Apostoli, îl îngroapă cu cinste pe primul mucenic pe mo șia sa
din Cafargamala, după ce iudeii îi aruncaseră trupul spre mâncare câinilor.
Al doilea detaliu este unul interpretativ. Monahul Nicolae Delarohia sesizează o notă
intere santă care reiese din analiza semantică a textului descoperirii slavei lui Hristos de -a
dreapta Tatălui din discursul Sfântului Ștefan: „A văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a
dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui
Dumnezeu” ; „Limba noastră, scrie Monahul Nicolae , cunoaște două verbe veline, totuși nu identice.
A ședea va să zică în românește a se afla așezat pe ceva (un scaun o bancă, o laviță…), iar a sta
înseamnă a se ține în picioare, vertical. Oamenii, în vorbirea curentă, încurcă lucrurile și folosesc
nediscriminatoriu (și deci greșit) cei doi termeni. […] De ce, ne întrebăm iarăși, folosește textul
Noului T estament verbul a sta, adică a se afla în picioare, iar nu a ședea? În icoane, doar, Hristos e
mereu înfățișat șezând, de -a dreapta Tatălui, pe tronul Său ceresc. Iar textele liturgice și exegetice se
referă la Iisus șezând în slavă, niciodată stând. Nu în cape îndoială că pentru a primi jertfa primului
mucenic al Său, Domnul S -a ridicat în picioare. Și pentru care pricină? Din respect pentru
Arhidiaconul Ștefan și spre a -i aduce osebită cinstire”73.
Al treilea detaliu surprinde o paralelă duhovnicească între Vechiul și Noul Testament
în viziunea episcopului Asterie al Amasiei: „David a biruit pe Goliat cu pietre, scrie , tot cu pietre
și Ștefan pe diavol; cel dintâi, cu pietrele pe care le arunca, celălalt, cu pietrele cu care era lovit”74.

I.3.4 Martiriul Sfân tului Apostol Iacov cel Mare și a doua prigoană a Bisericii
Sfântul Apostol Iacov cel Mare, fiul lui Zevedeu, este primul mucenic din rândul celor
doisprezece apostoli și singurul apostol al cărui martiriu este men ționat în Sfânta Scriptură75.
Numele de „Boanerghes”76 (fiu al tunetului) pe care l -a primit de la Mântuitorul îi rezumă
personalitatea sa energică și ar putea explica și motivul pentru care a devenit al doilea sfânt
mucenic din Biserica primară, întrucât zelul lui mărturisitor nu putea fi omis d e cenzura

73 Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi” , Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și
Sătmarului, Baia Mare, 1992, „Cinstirea Sfântului Arhidiacon Ștefan”, p. 199.
74 Asterie al Amasiei, „Omilii și predici” , trad. Fecioru D., EIBMBOR, București, 1946, „Cuvânt de laudă la
Sfântul Ștefan cel dintâi mucenic”, p. 224.
75Fapte 12, 1 -2.
76Marcu 3, 17 -18.

20
sinedriului. De și nu cunoa ștem con ținutul predicilor și a dialogurilor cu iudeii, este rezonabil
să presupunem că motivele pentru care sinedriul l -a persecutat pe Sfântul Apostol Iacov sunt
similare celor detaliate anterior.
Însă modul în care si nedriul încearcă să -l elimine este surprinzător prin caracter său
neconven țional77. Fiind biruit de minunile veritabile și de argumentele ineluctabile ale
Sfântului Iacov, care probabil la fel ca Iisus le demonstra învă țătorilor de lege că nu cunosc
îndeaju ns Sfânta Scriptură sau că o interpretează gre șit, mustrându -i pentru împietrirea inimii
lor, sinedriul solicită serviciile unui filozof pentru o confruntare polemică eficientă. Gestul
trădează recunoa șterea înfrângerii dogmatice și aminte ște de prigoana m odernă a cre știnilor,
în care „filosofi” din toate domeniile științei își asumă datoria personală sau contractuală de a
lupta ideologic împotriva adevărului revelat de Dumnezeu și mărturisit de Biserică. Oricât de
intricată ar fi în șelarea și minciuna, mai devreme sau mai târziu devine evident că mărturia
adevărului este mai puternică, moment în care persecutorii (vechi și noi) vor recurge
invariabil la suprimarea fizică violentă a mărturisitorilor. Ceea ce este surprinzător în această
strategie a sinedriul ui împotriva Sfântului Iacov este ocupa ția filozofului tocmit: vrăjitoria.
Deși Domnul Dumnezeul lui Israel le -a poruncit să nu umble pe la vrăjitori78, mai marii
iudeilor recurg la măsura neconven țională de a angaja un vrăjitor pentru rezolvarea afacerilor
murdare, demonstrând încă o dată că nu Legea era grija lor, fapt evident și din faptul că
fariseii și saducheii, de și despăr țiți de convingerile religioase, se unesc în prigoana împotriva
creștinilor. În momentul în care planul e șuează (vrăjitorul -filosof este învins de Sfântul
Apostol Iacov cu puterea Sfântului Duh și se smere ște, devenind cre știn), sinedriul pare că se
înfrico șează, întrucât nu -l arestează pe Sfântul Iacov, nu -l judecă în sinagogă, ci aleargă la
regele Irod Agrip pa I să -i ajute, fiind deci și să-l omoare pe Sfântul Apostol Iacov în orice mod
cu putin ță. Irod Agrippa I, nepotul regelui Irod cel Mare (cel care a poruncit uciderea celor
patrusprezece mii de prunci) și al regelui Irod Antipa (cel care a poruncit ucider ea Sfântului
Ioan Botezătorul), fusese numit rege al Iudeii de împăratul roman Claudiu. Una din
principalele sale atribute politice era diploma ția: păstrase legături profitabile cu romanii
(poporul suveran care l -a adoptat prin educa ție), dar și cu iudeii (poporul de origine în rândul
cărora intraseră rudele sale îndepărtate). Comportamentul lui public era ambivalent: organiza
jocuri păgâne în cinstea cezarului79 pentru a câ știga bunăvoin ța stăpânitorilor, dar aducea

77„Viețile Sfinților pe luna aprilie” (VS04 ), ediția a II -a, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2005, „Sfântul Apostol
Iacov din cei doisprezece”, p. 355 -358.
78Levitic 19, 31.
79 Flavius Josephus (tra d. Acsan I.), „Antichități iudaice” , Editur11a Hasefer, București, 2001, Cartea a XIX -a,
Capitolul VIII, 2, p. 536.1

21
jertfe la templu în semn că respectă Lege a și consolida structura capitalei Iudeii80 pentru a
câștiga respectul supu șilor. În acest context, cererea fariseilor zelo și de condamnare a
Sfântului Apostol Iacov se potrivea cu dorin ța lui politică de popularitate, motiv pentru care a
aprobat -o îndată, pornind a doua prigoană împotriva Bisericii81, în urma căreia Sfântul
Apostol Iacov a fost martirizat, iar Sfântul Apostol Petru a fost întemni țat.
Dacă Sfântul Apostol Petru ar fi rămas în temni ța în care era păzit, Irod Agrippa ar fi
făcut spectacol din j udecarea cazului: știind că „este pe placul iudeilor” , anume eliminarea
căpeteniilor cre știnilor, regele „l-ar fi scos la popor de Paști” , ca pe un rău -făcător, în a șa fel
încât prin „dreaptă judecată” să se împlinească „toate câte aștepta poporul iudeilor ”, adică
umilin ța și execu ția condamnatului, iar regele să fie adulat pentru apropierea sa de popor și
pentru râvna cu care apără valorile na ționale tradi ționale evreie ști. De și Sfântul Apostol Petru
era acum pregătit să moară pentru Hristos, Dumnezeu îi r ezervase alt deznodământ. Modul în
care s -a încheiat prigoana (prin eliberarea minunată a Sfântului Apostol Petru și prin moartea
neobi șnuită a persecutorului Irod Agrippa I82) reflectă modul în care se vor încheia toate
persecu țiile cre știne: mărturisitorii î și câștigă sufletele și Biserica dăinuie, iar persecutorii î și
pierd și sufletele și puterea.

I.3.5 Prigoana lui Saul fariseul și prigonirea Sfântului Apostol Pavel
a) Fariseul Saul
Blasfemia și nerespectarea sâmbetei erau motive suficie nte pentru aplicarea pedepsei
capitale în societatea iudaică de la începutul primului veac și erau probabil motivele care
justificau persecu ția primilor cre știni iudei. Fariseul Saul din Tars era deosebit de eficient în
ceea ce prive ște latura executivă a procesului anti -creștin: participase la uciderea Sfântului
Arhidiacon Ștefan83, fiind împuternicit în mod oficial de către arhierei să aplice pedepsele,
începând cu întemni țări, bătăi publice, umilin țe și mergând până la moartea cre știnilor, putere
pe care o exercitase în mod poli țienesc în nenumărate rânduri84. Cuvintele cu care cre știnii au
descris descinderile lui Saul oferă o măsură a tenacită ții sale catastrofice: „pustia” Biserica,
„târând” creștinii în temni ță, „suflând” amenin țare și ucidere. Ne putem întreba ce ar fi făcut
Saul dacă afla că mentorul său, fariseul Gamaliel, cel care îl învă țase Legea, devenise cre știn
în taină și îngropase cu cinste trupului Sfântului Arhidiacon Ștefan. Întrebarea este relevantă

80 Isidore Singer, „The Jewish Encyclopedia – Volume I” , Funk and Wagnalls Company, New York, 1901,
„Agrippa I”, p. 271.
81Fapte 12, 1 -4.
82Fapte 12, 21 -23.
83Fapte 8, 1; 22, 20.
84Fapte 9, 13.

22
pentru că poate indica măsura la care ar fi putut merge ascultarea de Dumnezeu. Acela și
Domn Dumnezeu al lui Israel a poruncit încă din Vechiul Testament iubirea de aproape ca de
sine însu și85. Oare Saul din Tars î și iubea aproapele cel nevinovat de blasfemie și de
încălcarea sâmbetei ca pe sine î nsuși? Ascultarea de Dumnezeu care presupune ac țiuni asupra
altor persoane pare mai u șoară decât ascultarea de Dumnezeu care presupune o schimbare
interioară a propriului suflet. Din acest motiv, mul ți persecutori ai cre știnilor, indiferent de
neam sau de timp, îi trimiteau la moarte cu intransigen ță, mul țumindu -și sufletul cu satisfac ția
împlinirii legii, dar în acela și timp săturând patima mâniei care stăpânea sufletul lor. Din
acela și motiv toate pedepsele cre știnilor aveau caracter fizic (nu s -a văzut fariseu să
pedepsească un cre știn trimi țându -l la un curs intensiv al Torei și nici ighemon să pedepsească
un cre știn făcându -l student al filosofiei sau ucenic al sculptorilor de idoli), pentru că patima
activă interior în ciuda respectării legii în exter ior le limita ra țiunea la imanent și le întuneca
rațiunea pentru a respinge adevărul din spatele mărturisirii și al minunilor. Saul și toți
persecutorii ulteriori nu căutau luminarea cre știnilor afla ți în aparentă eroare dogmatică, ci
urmăreau să îi elimin e fizic în mod rigid în numele legii. Este posibil ca niciun bun împlinitor
al legii să nu fi dedus că respectarea legii, de și necesară, nu este suficientă pentru înnobilarea
omului.Mântuitorul a descoperit de mai multe ori că a venit să cheme păcăto șii la pocăin ță86,
iar pentru mântuirea lor a îndurat persecu ția iudeilor. Lovit de sluga zeloasă a arhiereilor în
timpul procesului, Iisus (Dumnezeu și Făcătorul lumii) l -a întrebat fără mânie, făcând apel la
rațiunea pe care El Însu și a dăruit -o omului: „De ce m ă bați?”87.
La fel l -a întrebat și pe cel mai aprig prigonitor al cre știnilor dintre farisei,
întâmpinându -l din cer pe drumul Damascului: „Saule, Saule de ce Mă prigonești?” .
Respectându -ne voin ța liberă, Dumnezeu întoarce pe omul împotrivitor la adevăr pr in
răbdarea și prin dragostea Lui, atitudini și sentimente pe care adesea le lucrează prin sfin ții
Lui. Prin urmare, ne -am a ștepta ca pocăin ța prigonitorului Saul să nu fie un episod singular,
lucru pe care l -a confirmat istoria mântuirii, existând destule exemple consemnate de
prigonitori converti ți. Spre exemplu , ighemonul Flavian a fost luminat de Dumnezeu prin
Sfântul Evanghelist Matei (prăznuit pe 16 noiembrie)88, și ighemonul Arian, luminat de
Dumnezeu prin Sfântul Mucenic Filimon (prăznuit de 14 decembrie)89.

85Levitic 19, 18.
86Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 33; Ioan 12, 47.
87Ioan 18, 23.
88Viețile Sfinților 11, p. 329.
89Viețile Sfinților 12, p. 278.

23
b) Sfântul Apostol Pavel
Efectul ideal al legii este schimbarea comportamentului sau prevenirea unor anumite
comportamente. Efectul Duhului este schimbarea persoanei, este înnoirea omului90. Saul,
respectând legea, devenise uciga ș, iar Pavel, ascultând de Dumnezeu, a devenit părintele
neamurilor. Schimbarea a fost atât de surprinzătoare, încât cre știnii se fereau de el la început91
(ulterior dând slavă lui Dumnezeu), iar iudeii erau sidera ți92 (ulterior smintindu -se ca și în
cazul Mântuitorului). La fel de radical, din prigonitor, Sfântul Apostol Pavel a devenit
prigonit. Predicile lui din Antiohia Pisidiei și din Tesalonic atrag mul țimile după el, motiv
pentru care fariseii se umplu de pizmă și îl hulesc în încercarea de a -l denigra în fa ța
mulțimilor și de a le recâ știga. Din acest motiv, sinedriul se sfătuie ște să-l omoare pe Sfântul
Apostol Pavel, dar el scapă din acest plan de mai multe ori: într -un co ș coborât peste zidul
Damascului ; avertizat de nepotul său cu privire la c ursa iudeilor. Determinarea în hotărârea
lor uciga șă îi face să se lege cu blestem că nu vor mânca până ce nu -l vor omorî, premeditând
o ambuscadă în Ierusalim și altă ambuscadă pe eventualul drum înapoi din Cezareea spre
Ierusalim pentru a -și împlini legă mântul. Urmărind țelul cu tenacitate, iudeii devin agitatori:
întărâtă mul țimile din Antiohia Pisidiei, din Iconiu, din Tesalonic, din Bereea și din Asia
pentru a -l izgoni pe Sfântul Apostol Pavel din cetă țile și pentru a -l aresta; întărâtă cu viclenie
pe romanii din Tesalonic, min țind că Sfântul Apostol Pavel predică alt împărat în afară de
Cezarul și pe cei din Ierusalim, min țind că Sfântul Apostol Pavel predică împotriva poporului.
Aceste exemple de instigare sunt dovezi de în țelepciune „pământească”93, după cum o
nume ște Sfântul Apostol Iacob, întrucât iudeii se folosesc de instinctul de conservare
națională al mul țimilor pentru atingerea unui scop total diferit. Prin descoperire și prin propria
experien ță în confruntarea cu sinedriul, Sfântul Apostol Iac ob surprinde cu exactitate acest
moment psihologic din prigoana Sfântului Apostol Pavel, excurs care poate fi generalizat
drept mecanism patogen al motiva țiilor prigoanelor ulterioare: „Iar dacă aveți râvnire amară și
zavistie, în inimile voastre, nu vă lău dați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta
nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă și zavistie, acolo este
neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică,
îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică.”94.
Ca dovadă, iudeii din Antiohia Pisidiei, cei din Iconiu și cei din Tesalonic îl urmăresc
cu răzbunare pe Sfântul Apostol Pavel dintr -o cetate în alta căut ând să -l omoare, recrutează

90Coloseni 3, 8-11.
91Fapte 9, 26.
92Fapte 9, 21.
93Iacov 3, 15.
94Iacov 3, 14 -17.

24
răufăcători din popor pentru a -l prinde, se aliază cu păgânii căutând să -l lapideze în Iconiu și-l
aduc spre judecată romanilor în Corint în fa ța proconsulului Galion al Ahaiei95 cu aceea și
dorin ță de a fi ucis. Trecând la fapte, iudeii din Ierusalim îl prind, îl bat, îl biciuiesc și cer de
la romani să fie bătut peste gură și să fie omorât96. Iudeii din Antiohia Pisidiei și cei din Iconiu
aproape reu șesc întrucât îl prind în Listra, îl lapidează și-l aruncă afară din cetate crezân d că a
murit. Un fapt este evident, anume că iudeii se aliază cu oricine pentru a scăpa de Iisus și de
Apostoli: cu vrăjitori (de care Dumnezeu le -a zis să de ferească), cu păgâni (care nu aveau
Legea), cu stăpâni (care erau asupritorii neamului) cu oameni răi din popor (care încălcau
Legea prin faptele lor) și cu sectari (cum erau considera ți saduchei i). Scuzându -și mijloacele
pentru atingerea scopului, nu dau dovadă de auto -judecată (care necesită smerenie), ci
pretutindeni stau împotriva Evangheliei97, motiv pentru care Sfântul Apostol Pavel se satură
de îndărătnicia lor și le spune :„Și stând ei împot rivă și hulind, el, scuturându -și hainele, a zis către
ei: Sângele vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri.”98.

95Fapte 18, 12 -16.
96Fapte 21, 36; 22, 22; 25, 15; 25, 24.
97Fapte 28, 22.
98Fapte 18, 6.

25
II Persecuții le din primul mileniu creștin

II.1. Persecuțiile Imperiului Roman împotriva creștinilor
Distanțarea creștinilor de iudei în timpul celor două războaie iudaice împotriva
romanilor (66 -70 și 132 -135), apoi separarea creștinilor de sinagogi în diaspora cât și
atitudinea radicală a rabinilor „ortodocși” sunt unele dintre cauzele maj ore care au stimulat
dușmănia iudeilor împotriva creștinilor. Prigonirea creștinilor de către iudei s -a manifestat fie
prin persecuții sângeroase, fie prin calomnii și batjocuri la adresa lui Iisus Hristos, fie prin
blesteme.
Persecuțiile din partea iudei lor împotriva creștinilor au pregătit și au motivat
persecuțiile creștinilor din partea autorităților romane. Cu timpul persecuțiile propriu -zise
îndurate de creștini din partea păgânilor și a autorităților romane au fost mult mai grele și de o
durată mult mai lungă; despre perioada primel or secole până la liberalizarea credinței creștine
(313), s -a considerat că numărul persecuțiilor este de 10 și anume sub următorii împărați:
Nero, Domițian, Traian, Marcu Aureliu, Septimiu Sever, Maximin Tracul, Deciu Tra ian,
Valerian, Aurelian, Dioclețian și coregenții și succesorii lui imediați. Numărul de zece însă,
nu este exact, deoarece numărul persecuțiilor sunt mult mai multe, iar dacă s -ar lua în
considerare doar pe cele mari, ar fi mai puține. Spre exemplu Lactaț iu numără 6 persecuții,
Supliciu Sever numără 9, Augustin numește 10. Dar numărul de 10 se pare că a fost fixat
pentru a fi în raport cu cele 10 plăgi ale Egiptului din cartea a doua a lui Moise ca o
preînchipuire a lor cât și a celor zece coarne ale fiare i din Apocalipsă.
„Tacit, renumitul istoric păgân, între 115 -117, înregistrează în Annales ab excessu divi
Augusti (sec XVI, 44), deodată cu calificativul „oribila superstiție”, pătimirile suportate de
închinătorii lui Christus sub Nero99. De la Nero l a Domițian, creștinismul era considerat
drept sectă evreiască, membrii săi fiind identificați cu israeliții ; ulterior creștinii nu au mai
fost confundați cu iudeii, creștinătatea fiind prigonită ca religie nouă și ilegală .în timpul
domniei lui Traian și du pă adepții lui Iisus au fost asupriți pe temeiul unor rescripte
împărătești, hotărâri legale de moment care nu priveau tot spețiul imperial, ci numai anumite
teritorii. Dimpotrivă în perioada de la Deciu și până în 313 s -au publicat edicte de urmărire
generală ce trebuiau executate pe toată suprafața Imperiului Roman.

99 Istoria creștină generală , vol I, ed. IBMBOR, București, 2008, p. 54

26
II.2 Cauzele persecuțiilor
Politica religioasă a autorităților romane a fost determinată de un principiu general de
toleranță, cu atât mai mult cu cât în cadrul Imperiului Roman erau reprezentate și practicate
foarte multe religii, acest principiu de toleranță fiind foarte bine exprimat de scriitorul și
filosoful Marcus Tullius Cicero, care spunea încă înainte de Hristos că „fiecare cetate are
religia sa, noi o avem pe a noastră” afirm ând și faptul că „nimeni nu trebuie să aibe zeii
proprii sau zei străini, dacă aceștia nu sunt recunoscuți de stat”100. Cu excepția iudaismului și
creștinismului toate celelalte religii erau politeiste, acestea neintrând în conflict cu politica
religioasă a autorităților romane , cu toate acestea doar creștinii au fost supuși asprelor
pedepse. Datorită credinței monoteiste, creștinii nu puteau participa la practicile păgâne cu
caracter idolatru, expunându -se astfel dușmăniei păgânilor. Așadar cauzele persecuți ei
creștinilor din partea romanilor au fost de natură religioasă, politică și social -morală.
a) Cauze religioase
Păgânii nu puteau înțelege o religie fără temple, fără reprezentări plastice, fără zei și
jertfe; preoții păgâni și vânzătorii de animale pent ru jertfă, sculptorii și turnătorii de statui se
simțeau amenințați de către creștini intrigând poporul ca noua religie să fie interzisă,
susținând că mânia zeilor împotriva creștinilor se exprima prin calamități naturale. Creștinii
erau considerați „un so i de oameni cu superstiții noi și vătămătoare” cu atitudine de ateism și
nelegiuire, o apostazie de la religia strămoșilor. Refuzul din partea creștinilor al jertfelor
păgâne, al venerării zeilor romani era taxat și considerat o ofensă sau sacrilegium . Păgânii
reproșau creștinilor că prezența lor împiedică efectul benefic al sacrificiilor religioase.
Apologetul creștin Tertulian se adresează romanilor astfel: „dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă
dimpotrivă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu plouă , dacă se cutremură pământul,
dacă este foamete, dacă se ivește vreo molimă, voi strigați îndată: «creștinii la leu!»Atâția la
unul singur? Vă rog, înainte de Împăratul Tiberiu, adică de venirea lui Hristos, câte nenorociri
nu au lovit Imperiul și cetatea Romei?” ( Apologeticum, XL, 2 -3). Apologeții creștini au ținut
să demonstreze atât netemeinicia acestor acuzații cât și faptul că creștinii erau buni cetățeni ai
statului roman. Astfel autorul anonim al Epistolei către Diognet (sec II) spunea despre
creștini: „locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le -a venit soarta fiecăruia, urmează
obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o
viețuire minunată și recu noscută de toți ca nem aivăzută.”

100 Istoria Bisericii Universale , Vol I, ed. Basilica, București, 2019, p. 109

27
„Păgânii adăpați cu idei epicureice și sceptice vedeau în stăruința creștinilor de a -și
păstra credința chiar cu prețul vieții un fanatism excesiv, o dovadă mai mult că ei trebuie să
fie oameni cerbicioși și periculoși, de aceea lucrul cel mai bun este a -i extermina. Astfel se
explică dușmăniile păgânilor contra creștinilor, atât cele verbale și în scris din partea
filosofilor și scriitorilor păgâni, cât și cele brutale până la vărsare de sânge din partea
poporului și a puterii publice.”101
O alt ă strategie a implicat „legalizarea” persecuției anti -creștine prin
modificarea ritualului religios ceea ce permitea inițierea în sentimentul de ură împotriva
creștinilor a tuturor generațiilor de iudei practicanți. D upă dărâmarea Ierusalimului și apari ția
Talmudului, în rugăciunile din sinagogi apareun element nou102.A douăsprezecea
„binecuvântare” („ בְּרָכָה )”din „ Shmoneh Esreh ” („שמנהעשרה ”- cea mai importantă colecție de
rugăciuni a iudeilor din sinagogă), denumită „Birkat Ha Minim ” („ברכתהמינים ,)”era folosită ca
blestem asupra sectarilor, cerând literalmente de la Dumnezeu să fie distruși ereticii și
împotrivitorii iudeilor (desemnați de termenul general „ minim ”). Treptat rugăciunea este
adaptată și adiționează termenul „ notsrim ”, o referire la nazarin eni, un alt cuvânt folosit
pentru desemnarea creștinilor. Astfel că în fiecare sinagogă, de trei ori pe zi, creștinii erau
blestemați cu următoarea „binecuvântare”258:„Fie ca notsrim și minim să piară subit, să fie șterși
din cartea vieții și să nu fie soco tițicu cei drepți!”.
După cum se observă, blestemul menționează tocmai lucrurile care nu s -au întâmplat
cu creștinii, întrucât creștinii nu au pierit ci dăinuind au oferit constant exemple de credincioși
care au primit viața veșnică și au intrat în sânul lui Avram. Toate strategiile anti -creștine nu
numai că nu au rămas fără replică103, dar au condus în mod paradoxal la întărirea Bisericii,
producând cele mai impresionate mărturisiri de credință ortodoxă.

101 Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească , Eusebiu Popovici , trad. de Atanasie Mironescu,
cartea întâi, ediția a doua, ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1925, p.225
102 van der Horst P., “The Birkat Ha -minim in Recent Research” , The Expository Times, September 1994,
105(12): 363 -368.
103 Sfântului Mucenic Pionie (11 martie) este unul din creștinii care a răspuns urii fiind chiar în cursul judecării și
osândirii: „Iar vouă, iudeilor, Moise vă poruncește: «De vei vedea pe a sinul vrăjmașului tău căzut sub sarcina
lui, să nu -l treci cu vederea, ci să -l ridici pe el cu dânsa». Asemenea se cade să ascultați și pe Solomon care
zice: «De va cădea vrăjmașul tău, să nu te bucuri de el și să nu te înalți pe împiedicarea lui». Pentru că eu,
ascultând pe învățătorul meu, mai bine voiesc a muri decât să -I calc cuvântul și mă sârguiesc cu toată puterea
mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m -am deprins de mult, învățând și pe alții. Deci pentru ce
râdeți de noi, o, iudei, dac ă suntem vrăjmași vouă, precum ziceți? Și mai ziceți că sunteți și năpăstuiți de noi
când vă grăim adevărul. Dar spuneți pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine
idolilor? Oare socotiți greșelile voastre a fi asemenea cu greșe lile acelora care acum de frica omenească calcă
porunca lui Dumnezeu și fac închinăciune idolilor? Dar cine v -a silit pe voi să slujiți lui Veelfegor, să mâncați
jertfele morților, să vă amestecați cu fiicele de alt neam, să jertfiți diavolilor pe fiii și fetele voastre, să cârtiți
spre Dumnezeu, să grăiți pe Moise de rău, să cugetați cu mintea ca să vă întoarceți iarăși în Egipt? Cât despre
celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Și mai ziceți că nimeni nu poate să vă înșele. Oare nu citiți cărțile voastre:

28
b) Cauze politice
Obligațiile religioase erau la romani adevărate datorii civice, mai ales pentru
funcționari și ostași sarcinile religioase echivalau cu îndatoririle cetățenești și, prin urmare
eludarea sau neîmplinirea lor însemna un atentat la siguranța civică a obștii, a bunelor ei
moravuri. Practica rea religiei creștine putea fi admisă doar prin respectarea publică a cultului
păgân care era în contradicție cu credința creștină. Unii istorici consideră că, mai ales pe
parcursul primelor două secole după Hristos nu se poate vorbi despre o persecutare r eligioasă
a creștinilor de către autoritățile romane pe motiv că persecuțiile care se cunosc din acea
perioadă nu au motive de ordin religios, ci politic -civic, creștinii fiind judecați doar pentru
delicte de drept comun. Chiar condamnarea la moarte a Mânt uitorului Iisus Hristos a fost
impusă de iudei lui Ponțiu Pilat, prin acuzații cu puternice acuzații politice: „Pilat căuta să -L
elibereze; iar iudeii strigau zicând: Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al
Cezarului”104. Creștinii s -au opus practici lor religioase impuse de romani pentru că acestea
erau împotriva poruncii: „să nu -ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte
sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu
te închini l or, nici să le slujești”105.

Ieșirea, Judecătorii, Regii și celelalte toate, în care sunteți vădiți și mustrați? Arătați -ne pe cineva din noi care
nu de silă, ci de bunăvoie s -a apropiat de idoli; și pentru acei puțini aduceți mustrare și osândire asupra tuturor
creștinilor? Dar o, i udeilor, socotiți că viața de acum este asemenea ca aria; apoi, din ce materie se vede stogul
mai mare în arie, din paie sau din grâu? Dar când lucrătorul va veni cu lopata să -și lămurească aria, plevile
fiind ușoare, se duc lesne în vânt, iar grâul rămâne la pământ; deci cugetați și la năvodul cel aruncat în mare,
oare toate cele adunate într -însul și trase afară sunt bune? Nicidecum. Deci așa este și viața aceasta de acum.
Cum voiți să pătimim noi, ca niște nedrepți, sau ca drepți? Dacă ziceți ca niște ne drepți, apoi și pe voi vă vădim
cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleași să le pătimiți? Iar dacă vor pătimi drepții ca
niște nevinovați, ce nădejde de mântuire mai aveți voi, fiind nedrepți? Că dacă dreptul abia se mântuiește, apoi
necredinciosul și păcătosul unde se va arăta? Și se apropie judecata lumii, ale cărei semne sunt dovedite. Că eu
am străbătut toate părțile ținutului iudeilor, am trecut râul Iordanului, am văzut pământul pe care se vede semn
despre mânia lui Dumnezeu pentr u păcatele oamenilor care locuiesc pe dânsul și a celor ce fac multe ucideri și
răutăți călătorilor străini. Am văzut ieșind fum dintr -însul, iar câmpiile și țarinile arse de foc și deșarte de orice
roadă, neavând pic de umezeală. Am văzut și Marea Moartă (care este iezerul de asfalt, izvorâtor de smoală) și
apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape niciun fel de ființă, nici să țină în
sine trupul omenesc și orice lucru ai arunca într -însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentr u ce pomenesc pe cele
ce sunt departe? Voi vedeți Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care și până acum se află pârlită pentru
pedepsirea celor necurați. Aduceți -vă aminte iarăși de arderea muntelui Etna și de aprinderea insulei Siciliei.
Iar dacă și acelea vi se par că sunt departe, apoi cunoașteți apele cele calde, care ies din pământ, de unde se
încălzesc și se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoșilor în părțile cele dinăuntru ale
pământului? De aici cunoaștem că va fi judecata și pedea psa cea de foc a păcătoșilor de la Dumnezeu, prin
Cuvântul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elinești și nu voim a ne
închina idolului de aur.” (VS03 , p. 188 -189).
104 Ioan 19,12
105 Ieșire 20, 4 -5

29
c) Cultul Împăratului
Cultul împăratului s -a dezvoltat în provinciile Bitiniei și Asiei în epoca lui Octavian
Augustus jucând un rol însemnat în viața religioasă publică și privată din Imperiul Roman
încă din sec I d.Hr. . Ace sta își are începutul în includerea lui Iulius Cezar, după uciderea sa în
anul 42 î.Hr. cu numele de Divus Iulius între zeii cetății Roma și prin construirea unui templu
special dedicat lui în anul 29 î.Hr. . Împăratul Octavian Augustus, fiul adoptiv al lu i Iulius
Cezar, era considerat divi filius (fiul cel divin), iar după moartea sa, Octavian a fost el însuși
considerat în mod oficial divus (cel divin). Augustus nu a acceptat să fie onorat drept zeu la
Roma și în Italia, dar în provinciile orientale el e ra venerat ca atare. Toți urmașii lui Augustus
au fost considerați divi după moarte, dar împărații Caligula, Domițian și Commodus au fost
consideați și au pretins să fie venerați ca zei încă din timpul vieții. Însă în mod oficial,
împărații romani au încep ut să fie venerați ca zei în viață începând cu domnia împăratului
Aurelian. Cultul împăratului a ajuns la apogeul său în secolul al treilea după Hristos
reprezentând actul de loialitate față de împărat.
Creștinii au recunoscut încă de la început necesitatea organizației statale urmând
recomandarea Mântuitorului: „dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu”106. Observăm mai departe cum și sf. ap. Pavel vine cu
recomandarea: „ca tot sufletul să se susp ună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de
la Dumnezeu, iar cele ce sunt de Dumnezeu sunt rânduite”107. Ținând cont de aceste porunci,
creștinii respectau autoritățile romane, dar nu puteau aduce împăratului roman un cult ca lui
Dumnezeu, iar a cest refuz al lor a fost socotit o crimă religioasă foarte gravă și o ofensă adusă
maiestății imperiale. Atitudinea creștinilor față de practicarea cultului împăratului a fost
agravată și de faptul că ei se abțineau de la numite meserii care presupuneau pr oducerea de
obiecte dedicate cultului zeilor ori de la funcții incompatibile cu credința lor; acest fapt a
întărit convingerea păgânilor cu privire la creștini și anume că aceștia nu ar fi cetățeni loiali,
gata de orice jertfă pentru patrie, ci dimpotrivă, ei ar fi fost inutili și primejdioși, într -o
continuă stare de conspirație.

106 Matei 22,21
107 Romani 13, 1

30
d) Cauze social -morale
Legile scrise ale cetăților nu erau toate imorale sau nedrepte, însă, privite prin prisma
moralei creștine, ele erau insuficiente și lipsite de putere pen tru a putea guverna eficient
Imperiul Roman. Apologeții creștini le -au reproșat împăraților romani deficiențele sistemului
legislativ roman în fața celor care încălcau legea. Aceste deficiențe proveneau din
incapacitatea unui stat păgân de a apela la o le ge morală superioară celei păgâne. Creștinii
erau conștienți de faptul că legea morală a creștinismului nu are lacune de acest fel, iar cei
care comit fărădelegi vor fi pedepsiți de Dreptul Judecător. Exigențele creștinilor fațâ de
societatea romană proven ea din conștiința lor religioasă, iar cele referitoare la sistemul politic
roman mergeau până acolo, încât nu se concepea nici un amestec al statului roman în sfera
spirituală și religioasă a Bisericii.
Mulți dintre păgâni socoteau creștinismul o religie a sclavilor și a celor simpli. Aceste
acuzații erau inexacte din punct de vedere social căci încă din perioada apostolică, printre
creștini s -au numărat proconsulul Ciprului Sergius Paulus108, iar potrivit mărturiei sf. ap.
Pavel creștini se aflau și în casa Cezarului109. La creștini nu se făcea deosebire între bărbați și
femei și nici între sclavi și oameni liberi, ceea ce constituia un lucru de neimaginat într -o
societate sclavagistă ; pe de altă parte prejudecățile și ura păgânilor se manifesta prin ceea ce
își imaginau ei în mod greșit despre viața morală a creștinilor. „Neînțelegând apoi, necreștinii
aplecarea credincioșilor creștini în fața duhovnicului în vederea spovedirii păcatelor, i -au
incriminat, de asemenea că se închină organelor intime ale preotul ui. Alte ignominii ce li se
puneau în seamă mărturisitorilor lui Iisus: adorarea soarelui sau a unui asin (onolatrie),
comiterea de asasinate tainice,etc”110. Acestea erau cele mai calomnioase și mai periculoase
acuzații anume zvonuri necontrolate și calomni i absurde111, care căutau să îi compromită pe
creștini. Astfel creștinii erau acuzați de crime rituale, de canibalism căci păgânii nu înțelegeau
sensul adânc al Tainei Sfintei Euharistii, sau că la ospețele lor comit desfrâuri, incesturi, ca
Oedip, răstălmăc indu-se rostul și sensul agapei creștine. Fărădeligile care li se atribuiau
creștinilor erau deci îngrozitoare: incesturi, rituri antropofagice, ucideri. Încă din vremea lui
Nero poporul, cea mai mare parte a scriitorilor și mulți magistrați își închipuiau că toate

108 Fapte 13,12
109 Filipeni 4,22
110 Istoria creștină generală, vol I, op. cit., p. 80.
111 Sfântul Iustin (trad. Căciulă O.N.), „Dialogul cu iudeul Tryfon” , în colecția „Părinți și sc riitori bisericești”, vol.
2, Ed. I BMBOR, București, 1980, XVII, p. 109 -110.

31
aceste acuzații erau legate de numele și de ținuta creștinilor . Pe aceste campanie publică de
ură și de rea credință s -a sprijinit Nero, pentru a -i acuza că ar fi dat foc Romei .
„În iulie 64 a izbucnit la Roma un pârjol care a durat o săptămână, mistuind circa două
treimi din oraș. Împăratul a declanșat o teribilă teroare împotriva creștinilor, acuzați de
incendiere, însă aristocrația a împrăștiat vestea că împăratul ar fi dat foc cetății de pe Tibru ca
să poată cânta mai bine, contemplând incend iul, pieirea Troiei. Istoricul Tacit ne informează
că unii creștini au fost îmbrăcați în piei de sălbăticiuni și sfârtecați de câini, alții crucificați,
alții unși cu materiale inflamabile și arși pe rug, scene terifiante… .112 Nero a fost cel care a
promu lgat primul act normativ de condamnare a acestora prin așa -zisul Institutum
neronianum . După unii autori, Nero ar fi emis un decret ce nu permitea creștinismul, sub
șablonul „Non licet esse vos” (nu vă este îngăduit să existați), referindu -se la creștini.
Prima măsură juridică de persecutare a creștinilor este cunoscută sub numele de
Rescriptul împăratului Traian. Începând cu împăratul Deciu, persecuțiile împotriva creștinilor
s-au desfășurat pe bază de edicte , care aveau caracterul de lege imperială gener ală.
Persecuțiile împotriva creștinilor și tratamentul la care erau supuși aceștia depindea în
mare măsură de starea socială a acestora. Primul lucru la care erau supuși cei suspectați ca
fiind creștini era un interogatoriu pentru a se afla care era cre dința lor. Cei care erau dovediți
creștini și se lepădau de credința lor erau eliberați , dar numai după ce dovedeau că nu mai
sunt creștini și aduceau jertfă zeilor, respectiv statuii împăratului. Cei care rămâneau fermi în
credința creștină erau supuși un or chinuri pentru a se lepăda de credința lor neținându -se cont
de vârstă sau sex la aplicarea pedepselor. Legea romană oricât de scelerată ar fi fost nu
prevedea chinuirea deținuților, dar această practică a fost special introdusă, pentru a -i sili pe
creștini să se lepede de credința lor.
Pentru o mai bună aprofundare a celor menționate anterior, redăm din lucrarea
Apologeticum a celebrului scriitor patristic Tertulian un fragment grăitor referitor la abuzurile
săvârșite împotriva creștinilor:
„…dacă în sfârșit, este sigur că noi suntem niște criminali, de ce suntem criminali, când pentru
aceeași vină ar trebui să existe același tratament? Oricum am fi socotiți , alții la fel ca noi se
pot folosi și de gura lor proprie și de avocați cu plată pentru a -și dovedi nevinovăția. Li se dă
dreptul de a răspunde, de a face obiecții fiindcă nu este permis în nici un caz să fie condamnat

112 Istoria Creștină Generală , Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, ed. IBMBOR, București, 2008, p.82

32
cineva neascultat și fără putința de a se apăra. Numai creștinilor însă nu le este întru nimic
îngăduit să spună ceva să -și lămurea scă pricina, să -și apere dreptatea, să împiedice pe
judecător de a fi nedrept. Dimpotrivă, se așteaptă ceea ce e necesar pentru a alimenta ura
publică: mărturisirea numelui, nu examinarea crimei. Când este vorba despre oricare alt
învinuit, chiar dacă el a mărturisit că este ucigaș, pângăritor de lucruri sfinte, incestuos sau
dușman public (ca să vorbesc de învinuirile pe care ni le aduceți nouă) , nu vă grăbiți a da
hotărârea până nu cercetați cu de -amănuntul natura faptului, antecedentele, locul, modul,
timpul, martorii, complicii. Dar când este vorba despre noi, nimic din acestea , deși ar trebui
să ni se smulgă și nouă la fel prin tortură mărturisirea unor crime de care suntem pe nedrept
învinuiți: din câți copii s -a înfruptat fiecare, câte incesturi a să vârșit noaptea, ce bucătari, ce
câini au fost de față. O, cât de mare ar fi gloria acelui magistrat, dacă ar descoperi pe vreunul
care să fi gustat din o sută de copii! Dar știm că împotriva noastră este oprită cercetarea. Căci
Plinius Secundus, pe când gu verna provincia, osândind pe unii dintre creștini, iar pe alții
scoțându -i din funcțiile publice, înspăimântat totuși de multțimea lor, a cerut sfat de la
împăratul Traian113 ce cale să urmeze pe viitor, mărturisind că în afară de încăpățânarea lor de
a nu aduce sacrificii zeilor, n -a aflat nimic altceva cu privire la riturile lor.114

II.3 Persecuțiile filosofilor împotriva creștinilor sau denaturarea adevărului

Dintre filos ofi, primii antagoniști ai creștinismului sunt cei cunoscuți din timpul
împăratului Marcu Aureliu (161 -180), supranumit de către el însuși „filosoful”, așadar cei din
jumătatea a doua a sec II. Printre aceștia se numără: Cels, Lucian, Fronton și Crescent, iar pe
lângă ei la ocazie, chiar și împăratul Galenus (aproximativ anul 200), un medic din acel timp,
precum a fost încă mai înainte Pliniu cel Tânăr și Tacit. Toți aceștia vorbesc despre creștini

113 „Desigur, Plinius cunoștea foarte bine dreptul penal ca și practică penală. El îi scrie împăratului (Traian) că nu
a avut niciodată ocazia de a asist a la un proces împotriva creștinilor și pentru aceasta nu știe cum să conducă
un astfel de proces. Împăratul îi răspunde prin acel faimos rescript care capătă valoare de fundament juridic
pentru toate procesele ce vor urma.
Rescriptul lui Traian
1. Creștin ii nu trebuie căutați, ci numai pedepsiți, atunci când sunt denunțați, însă este necesar ca denunțarea
să nu fie anonimă.
2. Dacă un acuzat declară că nu mai vrea să fie creștin și demonstrează aceasta prin adorarea zeilor, în acest caz
nu-i trebuie imputa t trecutul suspect, pe motivul schimbării opiniilor sale.” Ludwing Hertling S. J. Istoria
Bisericii , ed. Morus -Verlag, Berlin, 1967, ediție îngrijită și traducere de Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, ed. Arslonga,
1998, p. 32.
114 PSB, vol 3, Apologeți de limbă lat ină, ed. IBMBOR, București, 1981, p. 40

33
respingător, iar dintre cei doi din urmă, Pliniu spune desp re creștini că sunt oameni foarte
superstițioși și fanatici până la exces, de altfel nevinovați, pe când Tacit zice că aceștia sunt
ianmicii neamului omenesc, nu numai culpabili pentru superstiția lor periculoasă ci și odioși
pentru crimele lor. După filos ofii din jumătatea a doua a sec II au combătut apoi religia
creștină Filostrat la începutul sec III, Profiriu în jumătatea a doua a secolului III și Ierocle la
începutul secolului IV.
Filosoful Cels a scris sub Marcu Aureliu o carte contra religiei creșt ine cu titlul
„Cuvânt adevărat”; el a determinat toate atacurile împotriva religiei creștine aduse de către
iudeii și păgânii din timpul lui. În special el invocă expres informatori iudei. În continuare
scrierea lui s -a pierdut, dar este cunoscută dintr -o lucrare, în care Origen, scriitor creștin din
secolul III, scrisese spre a o combate. Cels ridiculizează pe Hristos că ar fi fiul unei adultere
care a născut cu un soldat anume Pantira și că este un simplu om, care a învățat în Egipt magii
și apoi S -a dat drept Dumnezeu. De asemenea, apostolii, zice Cels, sunt niște înșelători și
complici ai maestrului lor, iar creștini care cred în asemenea înșelători sunt niște idioți. Așa
zisa Sfânta Scriptură este o plăsmuire plină de absurdități și în cazul în care co nține ceva bun,
acesta este luat din filosofia grecilor. Spiritul acestei secte se cunoaște chiar din maxima
creștinilor: „crede și nu cerceta!”. Însă această „maximă”, după cum o numește Cels nu este
un temei scripturistic, ci o idee formulată de către Or igen pe care Biserica nu și -a însușit -o.
Lucian de Samosata (170 -180) era un satiric celebru. El lua totul în ridicol, între altele
și filosofia cinică și religia creștină. Acesta atacă religia creștină în două scrieri cu titlurile:
„Alexandru din Avonoti hos sau Profetul Fals Pseudomantis”, apoi „Despre moartea cinicului
Peregrin Proteu.” El tinde a dovedi că la creștini se vede multă credulitate, fanftism și mizerie,
dar Lucian fără să vrea dă în satirile sale o mărturie nu neînsemnată despre dragostea
creștinilor și statornicia lor. Lui Lucian i se atribuie fals dialogul Filopatris -amicul patriei tot
în gen satiric. Autorul acestui dialog este poate un păgân din jumătatea a doua a secolului IV;
iar satira Despre moartea cinicului Peregrin Proteu conține u rmătoarele: Peregrin, după ce a
comis crimele cele mai mari, chiar paricid, se făcu creștin și ajunse a avea mare autoritate la
creștini. Aruncat în închisoare, a fost obiectul celei mai deosebite îngrijiri și venerări din
partea lor, dar după ce a scăpat din închinsoare, creștinii l -au exclus dintre dânșii pentru că
mâncase niște bucate ce erau interzise. Acum el devine cinic și din o nebunească ambiție
deșartă și -a dat foc în timpul jocurilor olimpice din anul 165. Lucian spune că a povestit în
glumă unor oameni, că atunci a fost un cutremur și că din cenușa lui Peregrin a ieșit un corp și
s-a înalțat la cer, acei oameni nu doar că au crezut vorbele lor, ci ziceau că au și văzut apoi pe

34
Peregrin în veșmânt alb. Astfel satira persiflează deodată creștinismu l și filosofia cinică, ba
chiar pe Peregrin atunci cinic de considerație.
Fronton și Crescent au combătut creștinismul încă înainte de Cels și Lucian sub Marcu
Aureliu. Ei se deosebesc mai ales prin calomnii și acuze contra creștinilor. Filosofii păgâni
vedeau bine cum creștinismul este un factor care trebuia să înlăture păgânismul în halul în
care era, de aceea încercau a face și o reformă a păgânismului. Unii au accentuat în el
monoteismul și moralitatea practică; așa au făcut platonicii Plutarh din Chae ronea în Grecia,
Numeniu din Apameia în Siria, Maxim din Tir în Fenicia, Apulejus din Madaura în Africa și
încă mai mult Epictet stoicul, care câteodată vorbește aproape ca un creștin. Alții au încercat
să reformeze păgânismul prin sistemele numite neopite goreism și neoplatonism.
În mod mai direct, deși poate nu cu intenție, atacă religia creștină Filostrat cel Bătran,
filosof neopitagoreu. El a scris la începutul secolului al treilea după dorința împărătesei
Domna, soția lui Septimiu Sever, o biografie a lui Apoloniu de Tiana. În această scriere,
Filostrat a căutat a prezenta pe Apoloniu de Tiana ca bărbat și mai admirabil și ca făcător de
minuni și mai mare decât cum spun evangheliile că a fost Hristos, pe care Filostrat în ideile
sale păgâne îl ignoră cu totul. Pe urmele lui calcă Porfiriu, filosof neoplatonic, discipol al lui
Plotin, dar el este direct cu intenție și pe față inamic al creștinilor. Porfiriu a scris în jumătatea
a doua a secolului trei contra creștinilor 15 cărți, în care el atacă creștini smul sistematic, în
special Sfânta Scriptură.

II.4 Atitudinea mucenicilor în fața prigoanelor
Originalitatea primului contact al Bisericii creștine care tocmai luase naștere cu
societatea politică reprezentată de Imperiul Roman ni se dezvăluie prin faptul că persecuțiile
nu au trezit nicio reacție violentă, nicio revoltă, nicio rezistență organizată din partea
creștinilor115. Modul lor de a rezista nu era, deci, decât refugierea în catacombe sau
mărturisirea de credință publică și martiriul. Față de im periu ca unitate politico -religioasă,
activitatea lor putea fi considerată ca un fel de anarhism social. Violența Bisericii primare este
de natură verbală, ea se traduce prin proorociri și nu prin comploturi.
Doar Apocalipsa este cealaltă față a aceliași poziții, fundamentarea creștinismului
primar față de statul roman. Ea constituie primul document creștin care condamnă radical

115 Luigi Sturzo, L’Eglise et l’Etat, traduit de l’italien inédit par Juliette BERTRAND, Paris, 1937, p.31

35
Imperiul devenit persecutor116. Fidelitatea lor politică nu putea merge însă până la a se închina
zeilor protectori ai Împăratului și a accepta cultul geniului imperial. Împotriva unei teologii
politice, care îl definește pe suveran ca pe o ființă chemată la îndumnezeire, moștenitor al
unui om zeificat, inspirat de zei, creștinii afirmă stăruitor că împăratul nu este decât un om a
cărui autoritate vine de la Dumnezeu. Biserica mucenicilor avea să propovăduiască fără a se
teme de moarte: Dumnezeu este cel mai mare, nu împăratul .
Recomandarea sf. ap. Pavel din Romani 13 prevede supunerea față de orice stăpânire,
fără a lăsa posibilitate a nici unei opoziții împotriva unei puteri statale voite și lăsate de
Dumnezeu. Apostolul Pavel a adâcit sensul supunerii față de stăpânire prin însuși exemplul
vieții sale, acceptând moartea martirică sub Nero, spunând prin aceasta nu legilor religioase
ale unui stat păgân. Această experiență a fost similară cu cea a lui Daniel care trăind într -o
cetate păgână refuză să asculte de legile acesteia atunci când îi este interzis să se roage
Dumnezeului părinților lui și ajunge în groapa cu lei117.
Secolul al X X lea ne -a făcut să pricepem pe pielea noastră la ce extreme ale cruzimii
tiranice au dus comunismul și nazismul, ambele imitații perverse ale creștinismului respectiv
iudaismului118, care au vrut ambele să conducă spre împlinirea destinului umanității. Dar prin
masacre, deportări, epurări și condamnări nu am atins împărăția, ci din nefericire echivalentul
negativ sau înlocuirea demonică a ei.
Relațiile dintre Stat și Biserică au fost, sunt și vor fi într -o continuă transformare și
schimbare datorită schimbării alternative a tipurilor de stat î n cadrul cărora Biserica, în fon d o
mărime eshatologică ce transcede lumea, există și își desfășoară misiunea.
a) Ferirea de prigonitori
„«Iar Iisus auzind S -a dus de acolo cu corabia în loc singuratic, ferit». Textul acesta ne
învață că trebuie, pe cât se poate, să ne ferim din cale prigonitorilor și «din toată așteptarea
poporului», care din pricina Logosului s -a îndreptat împotriva noastră . Aceasta ar fi, într –
adevăr, atitudinea cea mai cuminte, iar atunci câ nd putem sta departe de primejdii ar fi lucru
necugetat și forțat din partea noastră să mergem să le căutăm. De altfel, cine s -ar îndoi ca să
se ferească de astfel de primejdii, câtă vreme Însuși Iisus nu numai că S -a retras în urma celor

116 Roland MINNERATH, Les chrétiens et le monde (I et II siècles), Paris, 1973, p. 215
117 Daniel 6,1
118 Ioan I. Ică Jr., Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident, în Europa de azi , ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.
47

36
întâmplate lui Io an, ci ne dă și nouă această învățătură când vă urmăresc pe voi în cetatea
aceasta, fugiți în cealaltă . Așadar, dacă fără vina noastră ne apare vreun necaz, trebuie să îl
înfruntăm cu mult curaj și încredere; cu toate acestea, dacă este cu putință să -l oco lim, ar fi o
îndrăzneală prea mare dacă n -am face -o. Când Domnul spune iar când vă urmăresc pe voi în
cetatea aceasta, fugiți în cealaltă , nu ne dă sfatul să fugim de prigoană, pentru că ar fi rea,
nici nu dă această poruncă pentru a evita prigoana, că ne -am teme de moarte, ci vrea ca noi să
nu fim pricină prigoanei, să nu provocăm prigoana, să nu fim noi cauza prigonirii noastre și
nici complici prigonitorului și călăului. Într -un fel oarecare, Domnul ne poruncește să ocolim
prigoana, iar cel care nu ascul tă de această poruncă este un îndrăzneț, un om care se aruncă
singur în primejdie. Dacă cel care omoară pe un om al lui Dumnezeu păcătuiește faț ă de El,
atunci cel care se duce singur înaintea tribunalului s -a pus pe el însuși în slujba ucigașului.
Acesta nu ocolește prigoana, ci, prin îndrăzneala lui necugetată se dă singur prigonitorului cu
mâinile legate; el a fost atât cât i -a stat în puterea lui, cel care a ajutat răutatea prigonitorului ,
iar dacă a și ațâțat -o, atunci este în chip desăvârșit cauza pri goanei, că el a provocat fiara.119”
Este mare deosebire între a fi prigonit, urmărit, prigonit și omorât, cum au fost atâția în
Răsărit și în Apus și în toate părțile și a te băga singur în gura lupului, fără să fii prigonit sau
urmărit. Spre exemplu, împăr ații romani cuceriseră sudul înainte de a cuceri răsăritul fără să
se mai intereseze îndeaproape de zonele respective, astfel creștinii s -au înmulțit în număr
foarte mare în Africa și la sud de Marea Mediterană. Mândria i -a făcut să gândească la faptul
că deși erau în număr mare, totuși ei nu abeau niciun mucenic. Așadar au mers la Roma unde
mărturisind credința creștină au fost uciși. Biserica din răsărit nu i -a considerat mucenici, ci i –
a excomunicat din Biserică, socotind moartea lor o sinucidere pentru că au bravat120.
b) Bucuria mărturisirii
„Când dragostea de credință pune stăpânire pe sufletul cuiva, orice fel de tortură este
disprețuită și toți cei care îl chinuie pentru dragoastea sa mai mult îl mângâie decât îl lovesc.
Mi-e martoră dragostea apostolilor, cărora le erau plăcute biciuirile primite de la iudei: plecau,
spun Faptele Apostolilor din fața sinedriului, bucurându -se că au fost învredniciți să fie
batjocoriți pentru numele Lui (Fapte 5,41). Un om ca și acesta a fost și ostașul cântat de noi
astăzi (mucenicul Varlaam), socotea bucur ie chinurile, socotea că este atins cu trandafiri în

119 Martirii -biruitori ai suferinței prin credință , ed. Basilica, București, 2011, p. 29 -30
120 «Vă spun. Primul sfat pe care vi -l dau: să nu bravați! Să nu țineți crucile afară! Să nu faceți ca sfântul Petru:
dacă toți Te vor părăsi, eu nuuu!» -Viața mea, mărturia mea , Părintele Adrian Făgețeanu, ed. Areopag,
București, 2011, p. 125

37
loc de bice, fugea de atacurile necredinței ca de niște săgeți și socotea mânia judecătorului
umbră de fum, râdea de cetele sălbatice ale lăncierilor, se bucura de primejdii ca de cununi, se
bucura de ră ni ca de niște cinstiri, sălta de bucurie în fața celor mai crunte pedepse ca în fața
celor mai strălucite răsplăți, scuipa pe ascuțișul săbiilor, socotea mâinile călăilor mai moi ca
ceara, se bucura de zidurile temnițelor ca de livezi înflorite, era încân tat de născocirea de noi
chinuri ca de felurimea florilor”121
Iubirea fără încetare a Mirelui dumnezeiesc naște iubirea muceniciei. Înaintea
fericitului lor sfârșit sfinții mucenici se bucură continuu de vederea Mirelui sufletului lor. Și
înainte de mucenic ia lor, aceștia au un dor puternic de Mirele dumnezeiesc, ca o cântare
frumoasă vine pe buzele mărturisitorilor credinței cuvântul din Apocalipsă, dialogul dintre
Mire și sufletul cel unit cu El: da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse!122.
„Căci creștinu l, ajutat fiind de har și progresând printr -o bună purtare până la măsura
desăvârșirii vieții spirituale, consideră drept slavă, desfătare și bucurie de negrăit faptul de a fi
urât, de a fi prigonit și de a suporta orice insultă și rușine pentru Hristos, p entru că punându -și
speranța în El, în iubire și în bunurile viitoare, insulta, bătăile, prigoanele și celelalte pătimiri,
inclusiv crucea, toate sunt fericire, bucurie, încântare și arvună a bunuriilor cerești. Pentru că
zice Mântuitorul: fericiți veți fi când vă vor ocârî și vor prigoni toți oamenii și vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră, mințind, din pricina Mea ; bucurați -vă și vă veseliți căci plata
voastră multă este în ceruri (Matei 5,11 -12). Căci harul Duhului, cuprinzând tot sufletul și
umplându -l de bucurie și putere și ajutându -l cu speranța celor viitoare și îndepărtând senzația
durerii prezente, face plăcute patimile Domnului ”123.
Atitudinea sufletească a mucenicilor și efectele muceniciei au dat credincioșilor o
valoare apologetică, ei văzând în aceasta dovada puterii dumnezeiești, a dovada de
nezdruncinat a credinței lor. Răbdarea mai presus de puteri (fire) a mucenicilor se explică
doar prin credință. Aceștia știau că suferă pentru Iisus Hristos și că sunt asistați de Dumnezeu.
Mânt uitorul îi avertizase că vor fi prigoniți și îi asigurase că va nu îi va părăsi. Creștinul luptă
și suferă pentru Iisus Hristos, care a suferit de asemenea pentru mântuirea noastră. Prin
aceasta mucenicul dobândește merite deosebite înaintea lui Dumnezeu și a creștinilor. Murind
pentru Hristos, mucenicul este considerat un sfânt, sângele vărsat fiind un botez curățitor de
păcate (botezul sângelui, înlocuitor sau alternativă la botezul catehumenilor). Mărturisitorii

121 PSB, vol. 17, Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântă ri, ed. Basilica, București 2017, p. 73
122 Apocalipsa 22,20
123 PSB, vol 34, Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești , ed. IBMBOR, București, 1992, p.83

38
erau preferați în cler și puteau să dea sc risori de recomandare pentru primirea în Biserică a
celor căzuți în persecuții ( lapsi . Mucenicia avea deci puterea unui sacreament. Ca sfinți,
mucenicii vor asista la judecata lumii, fără a mai fi judecați ca ceilalți oameni. Pentru aceasta
creștinii i -au cinstit și încă îi cinstesc pe mucenici ca pe sfinți și le adresează rugăciuni spre a
se ruga la rândul lor lui Dumnezeu, ca unii ce sunt considerați „martori ai lui Dumnezeu”.

II.5 Efectele persecuțiilor
Biserica a moștenit din epoca persecuțiilor cultu l mucenicilor. Isoricii raționaliști l -au
socotit o imitație a cultului morților și eroilor din păgânism, pe baza unor asemănări
exterioare și de formă privitoare la înmormântarea, pomenirea, cinstirea și invocarea sfinților.
Cultul mucenicilor a ieșit ca o manifestare firească din vrednicia mucenicilor și din
credința creștină. Ei au suferit cu un curaj uimitor, toate torturile și pedepsele imaginate de
fanatismul și brutalitatea unei lumi care îi ura pe creștini și pentru care viața lor nu prețuia
nimic. La suferințele fizice se adăugau cele morale. Mucenicii le -au suportat cu un eroism
unic care a dus chiar la admirația păgânilor. Atitudinea lor morală în fața morții era de
asemenea vrednică de toată lauda. Ei mureau de bucurie, fără revoltă, fără orgoliu , modești,
convinși, încrezători în dreptatea cauzei lor, senini și rugându -se.
Creștinii au văzut în mucenici o dovadă a puterii dumnezeiești. Răbdarea mai presus
de putere a creștinilor se explică prin credința lor. Aceștia știau că suferă pentru Iisus Hristos
și că sunt asistați de Dumnezeu. Mântuitorul le spusese că vor fi prigoniți și îi asigurase că va
fi alături de ei (Matei 10,19; 28, 20; Marcu 13,9).
Murind pentru Hristos ei au dobândit merite deosebite înaintea Lui. Sângele vărsat
șterge toate p ăcatele, el fiind considerat un alt tip de botez, numit și botezul sângelui , care ține
loc de botez la catehumeni. Mărturisitorii erau preferați în cler și puteau să dea scrisori de
recomandare pentru reprimirea în Biserică a celor ce căzuseră în persecuții. Ca sfinți,
mucenicii vor asista la judecata lumii, fără a mai fi judecați ca ceilalți oameni. Sfântul apostol
Ioan, vorbind despre cei ce și -au vărsat sângele pentru Hristos, spune: „am văzut sub jertfelnic
sufletele celor înjunghiați pentru cu vântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat –
o”124. Pentru aceasta creștinii i -au cinstit pe mucenici ca pe sfinți și le -au adresat rugăciuni,
spre a se ruga la rândul lor lui Dumnezeu pentru ei, le -au adresat ca unor martori ai lui Iisus
Hristos125.

124 Apocalipsă 6,9
125 Fapte 1,8

39
Mucenicii erau îngropați cu cinste, trupurile, rămășițele sau osemintele lor fiind
adunate de creștini cu mare grijă, dragoste și pietate. La mormintele lor se adunau creștinii și
săvârșeau cultul la ziua anuală a morții lor, pe care o numeau ziua nașterii și o însemnau spre
amintire. În cinstea sfinților, s -au ridicat locașuri de cult, iar numele lor a început să se dea de
preferință ca nume de botez pentru ca aceștia să devină ocrotitorii spirituali ai celor praoaspăt
încreștinați.
Creștinii au făcut me reu deosebire între cultul sfinților și cultul păgân al morților și al
eroilor. Sfântul apostol Pavel le spune tesalonicenilor: „fraților, despre cei ce au adormit, nu
voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentr u că de
credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus îi
va aduce împreună cu El”126. Concepția lor religioasă și morală era cu mult deosebită de cea
păgână. Ei nu îi invocau pe sfinți ca pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta prin mijlocirea
sfinților către Dumnezeu. Sfântul este numai un mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Această
rânduială creștină referitoare la cultul sfinților, s -a păstrat încă din antichitatea creștină.
Jertfa mucenicilor în timpul persecuțiilor din primele trei secole, curajul și
determinarea lor de a nu renunța în credința în Iisus Hristos, indiferent de cât ar fi avut de
îndurat, au avut mereu ca model și sursă de întărire, jertfa Mântuitorului Însuși. Sfântul
Ignatie Teoforul, în scrisoarea sa către romani, ostatic în drum spre Roma, unde urma să fie
aruncat la fiare, în timpul persecuțiilor din timpul împăratului Traian a scris creștinilor din
capitala imperiului, cerându -le să nu intervină pentru salvarea lui zicând acestea: „în găduiți –
mi să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu!”127. Un alt exemplu este episcopul Policarp,
care înainte de a muri a rostit următoarea rugăciune: „te binecuvintez că m -ai învrednicit de
ziua și de ceasul acesta, ca să iau parte, cu ceata mucenicilor , la paharul Hristosului Tău, spre
învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă
să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă și bineplăcută, precum m -ai pregătit și mi -ai
descoperit și împlinit, Du mnezeule cel nemincinos și adevărat”128. Creștinii din Smirna au
obținut osemintele sfântului Policarp, pe care le socoteau mai cinstite decât pietrele prețioase
și mai scumpre decât aurul și pe care le -au așezat la un loc cuviincios , cerând lui Dumnezeu
ca să-i ajute să ne adunăm și noi acolo, după putință, cu bucurie și veselie ca să sărbătorim
ziua muceniciei lui ca zi a nașterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârșit lupta cât și
pentru deprinderea și pregătirea celor ce vor lupta în urmă .

126 I Tesaloniceni 4, 13 -14
127 Viețile Sfinților, luna decembrie, ed…. p…
128 Viețile Sfinților, luna februarie, …..

40
Cinstirea mucenicilor a început prin așezarea rămășițelor lor pământești într -un loc
deosebit și apoi prin întrunirea creștinilor în acel loc în fiecare an când comemorau ziua morții
lor mucenicești ca zi de naștere în Împărăția Cerurilor. Toate elementele cultului mucenicilor
în sensul de cinstire a lor sunt deci precizate chiar de la început foarte clar. Trupurile
muceicilor sau rămășițele acestora erau îngropate și păstrate la loc de cuviință. În cinstea
mucenicilor au fost ridicate lăcașuri de cult, de cele mai multe ori altarele fiind așezate pe
mormintele lor. Săvârșirea sfintei Liturghii pe mormântul mucenicilor însemna în primul rând
comemorarea credinței prin comuniunea sfinților în pleroma Bisericii lui Hristos.
Istorisirea celor îndurate de mucenici și mă rturisitori, adică de creștinii care sufereau
torturi, închisoare sau pedepse pentru Hristos, fără însă a muri s -au păstrat, pentru o parte din
ei diverse fragmente în actele numite actele martirice . Aceste se împart în 3 categorii:
a) copii de procesele v erbale de judecată, obținute de creștini de la tribunale, fiind de
mare valoarea istorică.
b) povestiri scrise de creștinii contemporani, martori oculari ai întâmplărilor sau pe
baza mărturiilor unor martori contemporani, care fără să fie de față la chinur ile mucenicilor,
au istorisit suferințele acestora din auzite. Uneori mucenicii înșiși și -au scris pătimirea lor
până aproape de moarte precum sfânta Perpetua. Aceste isorisiri ale arestării, judecării,
chinurilor și morții lor mucenicești, se numessc în g eneral martirii . Valoarea acestora era
mare pentru credința și viața credincioșilor în epoca persecuțiilor din timpul împăraților
romani. Ele se citeau la cult, pentru îmbărbătarea și edificarea credincioșilor. Actele martirice
originale, adică copiile făc ute după procesele verbale de judecată au fost numeroase, dar
multe din ele au fost distruse în timpul persecuției lui Dioclețian, care a ordonat distrugerea
arhivelor creștine între anii 303 -305.
c) texte ulterioare evenimentelor prezentate, de cele mai m ulte ori fără fundament
istoric reproducând informații uneori cu caracter legendar.
În primul rând, actele martirice au o importață istorică pentru că ele reprezintă mărturii
directe despre viața și credința creștinilor din Biserica primară. În al doilea r ând, aceste texte
au o importanță și doctrinară pentru că în ele sunt precizate criteriile de cinstire a sfinților în
raport cu adorarea pe care creștini o aduc numai lui Dumnezeu. Apoi ele au și o valoare
didactică -spirituală prin aceea că au inspirat și încurajat pe creștinii din toate timpurile să fie
statornici în credința lor.

41
III Persecuțiile Bisericii Răsăritene de către latini și musulmani

III.1 Cruciadele sau Biserica Răsăriteană între latini și musulmani
Cruciadele sunt cea mai importantă epocă din istoria războaielor dintre cele două lumi
religioase, creștină și islamică, războiae care au fost duse incepând cu sec al VII lea. Dar în
această evoluție nu au fost implicate doar motive religioase idealiste. Încă de la prima
cruciadă, care a sc os în evidență idealurile mișcării cruciate de a smulge Țara Sfântă din
mîinile necredincioșilor, scopurile și interesele lumești sunt deja evidente. Cu fiecare nouă
cruciadă, duhul lumesc a sporit în intensitate; iar în cele din urmă, acest punct de veder e
secular a învins definitiv ideea inițială a mișcării, așa cum au demonstrat -o cucerirea
Constantinopolului și întemeierea Imperiului Latin de către cruciații din 1204. Istoricul italian
F. Cerone numește primele cruciade “ nebunii inutile ”129.
Din pricina a sediilor neîncetate din partea musulmanilor, împăratii bizantini au cautat
ajutorul in apus. Papii au raspuns foarte favorabil la apelurile împăraților răsăriteni., însă
dincolo de partea idealistă a problemei, papii aveau în vedere interesele Bisericii Ap usene; în
cazul în care întreprinderea avea succes, papii nădăjduiau la creștere exponențială a influenței
lor și la readucerea Bisericii Răsăritene în sânul Bisericii Romane; aceștia nu puteau uita
schisma din 1054.
În luna noiembrie a anului 1095 a avut loc Conciliul de la Clermont (Franța). Vorbind
cu însuflețire despre persecuțiile creștinilor din Țara Sfântă, papa Urban al II lea îndemna
mulțimea să pună mâna pe arme pentru a elibera Mormântul Sfânt și pe creștinii din Orient.
La propunerea acestuia, a fost adoptată ca emblemă a viitorilor cruciați o cruce roșie, care
avea s ă fie purtată pe umărul drept . „Chiar la această adunare mulți s -au decis și ca un semn al
deciziunii lor și -au cusut ope haine o cruce și s -au numit cruciferi” .130 Acestora li s -a pro mis
iertarea, ștergerea datoriilor și protecția averilor pe durata absenței lor. Nu au existat
constrângeri, dar nici cale de întoarcere, renegatul având să fie excomunicat și privit ca
proscris. Din Franța, entuziasmul s -a răspăndit în toată Italia,German ia și Anglia. Astfel a luat
naștere o amplă mișcare, având ca direcție Orientul, ale cărei proporții și importanță nu puteau
fi anticipate sau înțelese la Conciliul de la Clermont. Așadar, mișcarea cruciată a fost opera
personală a papei Urban al II lea.

129 Pr. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul Islamic , ed. Sophia, București, 2005, p. 137
130 Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească , Eusebiu Popovici, trad. de Atanasie Mironescu,
cartea a doua, ediția a Iia, ed. Tipografiei cărților Bisericești, București, 1927, p. 31

42
În ochii apusenilor, cruciații se prezintă sub cea mai nobilă formă a unei mișcări
mărețe, având la bază motive pur religioase,când Europa apare ca un campion al jertfei de
sine pentru creștinătate și civilizație, în vigoarea tinereții și a gloriei intelect ualității ei de
mâine. Este firesc ca o astfel de distinsă mândrie să inspire orice familie a aristocrației latine,
care își poate duce genealogia până la aceia care au luptat sub stindardul Crucii. Dar când
răsăritenii vedeau furnicarul de barbari inculți prădând și jefuid provinciile Imperiului roman
și creștin, iar pe oamenii care se numeau pe ei înșiși campioni ai credinței ucigând preoți ai lui
Hristos pe motiv că erau schismatici, era fiersc ca ei să uite că o astfel de mișcare fusese
inițial inspirat ă de un țel religios și că avusese un caracter prin excelență creștin. Apariția
cruciaților pe scena istoriei este primul act al tragediei finale a Imperiului.
„Finanțarea cruciadelor se făcea prin mijloace diferite:
-prin intermediul cruciaților: baronii își vindeau pământurile sau le ofereau comunităților
ecleziastice;
-prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladină impusă în
Franța și Anglia, pe bunurile mobiliare și venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea
lui Ludovic al VII lea, în 1147 s -a trecut la impozitul pe care -l pretindea Filip August la
întoarcerea sa din Țara Sfântă.
-prin Biserică: pentru cruciada a IV a (1202 -1204) coexistau colecta și taxa ca forme de
obținere a fondurilor. În ciuda unei putern ice opoziții, decima a fost introdusă pentru prima
dată în 1199, mai întâi clerului într -un procent de 40% din venituri, iar ceva mai târziu și
cardinalilor 10%.”131
Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din sec al XII lea, papalitatea
acorda celui care se angaja în astfel de operaâiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin
privilegiile Crucii precizate mai bine în 1145 în bula Quantum praedecessores , cruciatul,
familia sa și bunurile sale erau plasate sub protecția Bisericii. De asemenea, pe durata
desfășurării cruciadei, plata dobânzilor era suspendată pentru diferitele împrumuturi
controctate și un memoriu permitea cruciatului să -și plătească datoriile la întoarcerea din
campanie.
Nichita Coniates descrie în Cornica sa momentul teribil al cuceririi Constantinopolului
de către latini cu prilejul clei de -a IV a cruciade: ”pe 13 aprilie 1204, cruciații, intrați în Sfânta
Sofia au distrus sfintele icoane…ei au aruncat sfintele moaște ale mucenicilor într -un loc în
care mi -e rușine să-l pomenesc…ei au luar de pe potire pietrele prețioase, după care au băut

131 Pr. Dr. Emanoil Băbuș, op. cit. , p. 106

43
apă din ele…ei au furat toate pietrele prețioase din altarul Sfintei Sofia…ei au permis cailor să
intre în biserică pentru a căra sfintele vase, argintăria și celelalte obie cte din aur. Unele
animale au alunecat pe dalele bisericii, fiind ulterior omorâte cu sabia, iar sângele lor a
pângărit lăcașul sfânt. O femeie păcătoasă s -a așezat pe scaunul patriarhal, intonând o cântare
obscenă și dansând în biserică.”132
Cruciații au l uat cu asalt Constantinopolul înVinerea Patimilor a anului 1204; timp de
trei zile și trei nopți au loc scene penibile: în locul apărării și eliberării creștinilor în fața
musulmanilor așa cum fusese predicată această cruciadă, asistăm la deturnarea cruci aților de
la ținta lor inițială. Descoperirea pivnițelor cu vin a dezlănțuit a dezlănțuit instinctele
animalice ale soldaților. Băuți, aceștia s -au dedat la măceluri și violuri, numărul celor uciși în
acele zile fiind estimat la două mii de persoane. Mulț i cetățeni u fost torturați pentru a spune
unde și -au ascuns averile. Aceste tratamente l -au determinat pe Nichita Coniates să spună că
până și musulmanii s -au purtat mai bine în 1187 când au cucerit Ierusalimul133. Cel puțin
aceia au respectat Ierusalimul ș i Sfântul Mormânt. La Constantinopol nu mai exista acum
respect, altarul sfintei Sofia fiind profanat, iar jefuirea bisericii Sfinților Apostoli, necropola
împăraților bizantini, a durat ore întregi…cruciații rămâneau cu o pradă de război substanțială,
ce a permis soldaților care participaseră la o astfel de acțiune să se îmbogățească și să uite
toate jurămintele făcute anterior. În ochii bizantinilor, ireparabilul fusese comis.pentru ei
ociidentalii, până atunci suspecți, devin acum culpabili, iar pe vii tor, acest moment justifică
reținerea bizantinilor față de cruciadă și interzicerea unei apropieri sincere între cele două
jumătăți ale creștinătății.

III.2 Căderea Constantinopolului ca urmare a cedării sub presiunea persecuției

La începutul primăverii lui 1453 sultanul a început blocada cetății. Cu flota sa nou
construită, Mahomed a adus artilerie, catapulte și alte mecanisme de acest fel, care fuseseră
construite mai dinainte. Sub comanda lui Caragea Pașa, turnurile din jurul ce tății au fost
asediate și cucerite. Grecii numărau doar 4773 de apărători, între care cam 2000 de străini.
Aceștia țineau piept unei forțe de 250.000 oameni.

132 Historia , ed. Bekker, Corp. Script. Hist. Byz., Bonn, 1835 și P.G. CXXXIX, 320 -1057
133 John Godfrey, 1204 The unholy cruisade , ed. Oxford University Press, Oxford, 1980, p. 127

44
Sultanul a încercat toate modalitățile posibile pentru cucerire: inițial s -a concentrat
asupra tu nurilor care din pricina focului necontenit au explodat în bucăți; schimbând tactica,
sultanul a poruncit săparea de tuneluri pe sub zidurile cetății și pe sub întărituri, care ofereau o
intrare lesnicioasă în Cetate, însă arma secretă a grecilor, „focul g recesc” i -a zădărnicit
planurile; următorul plan a fost acela de a folosi lat și înalt pe o platformă cu multe roți de
lemn gros, însă turnul dușman a fost îndată dărâmat; următoarea încercare a sultanului a fost
pe mare, însă Mahomed a înțeles că enorma s a flotă nu putea face nimic, ci de fapt era bătută
cumplit. Suferind grele pierderi și stricăciuni, vasele turcești nu se mai putea nici măcar
retrage. Mai mult de 12000 de necredincioși au pierit numai în acea bătălie; cuprins de furie,
Mahomed turba din pricina eșecurilor repetate. Cu toate acestea el a născocit încă un plan: a
poruncit transportarea corăbiilor pe pământ din Bosfor în Cornul de Aur, lucru care nu mai
fusese făcut până atunci de nimeni, pe terenuri unde stâncile urcau la peste 65 m deasupr a
nivelului mării. Eșuând din nou, Mahomed a încercat un ultim plan: acela de a dărâma
întăriturile Cetății decât să îi atace direct pe apărători. Bombardamentul a continuat zi și
noapte, dar turcii nu au mai încercat să escaladeze zidurile. Atunci o parte din apărători și -au
părăsit posturile și au plecat acasă. Când împăratul a aflat a rostit cumplite amenințări la
adresa dezertorilor. În tabară dușmană s -a răspândit zvonul că flota italiană și cavaleria și
infanteria guvernatorului Ungariei, Iancu de Hun edoara, porniseră să ajute cetatea și pe
apărătorii ei. Mahomed și oamenii săi s -au temut de ce este mai rău. Cuprinși de frică și -au
pierdut încrederea. Nu puteau înțelege cum de oastea lor uriașă care stăpânea uscatul și marea
nu putuse face nimic după a tătea zile. După numeroase atacuri asupra zidurilor cu tot felul de
mașinării, scări și trupe, erau totuși respinși și sufereau pierderi grele. Asediul nebunesc al
sultanului a durat 67 zile, timp în care toate eforturile sale de cotropire eșuau cumplit.
„Makarios Melisseonos scrie că în fiecare noapte un foc cobora din cer, stătea
deasupra Cetății și o învăluia în lumină cât era noaptea de lungă. Unii tâlcuiau acest semn ca
mânia lui Dumnezeu asupra cetății, dar alții o socoteau semnul ocrotirii dumnezeieș ti. Însă
sultanul o socotea un semn rău pentru oamenii săi; astel hotărăște să ridice asediul și să plece.
La 25 mai sultanul a făcut o propunere de pace: avea să cruțe cetatea, cu condiția să i se
plătească un tribut anual, de asemenea, cetățenii aveau să fie lăsați să treacă liberi dacă
părăseau cetatea. Amândouă ofertele lui Mahomed au fost repinse…
Odată cu lăsarea serii în data de 28 mai 1453 mulțimi de oameni s -au grăbit către
catedrala Sfânta Sofia. La slujbele din ultimele cinci luni, niciun gre c ortodox evlavios nu
trecuse porțile bisericii acesteia care fusese pângărită de latini și de apostați. Însă în ajunul
prăznuirii sfintei Theodosia, în ultima noapte de libertate a cetății, clericii și poporul

45
indiferent ce simțeau față de unire, au venit împreună pentru ultima liturghie din Aghia Sofia,
dându -și seama că unirea florentină nu i -a salvat și nici nu va putea salva Bizanțul. Lăsând
deoparte toate neînțelegerile, niciun cetățean, afară de cei ce vegheau zidurile nu a lipsit de la
această dispe rată slujbă de cerere. Preoții care socoteau că unirea cu Roma era un mare păcat,
au venit acum la altar să slujească împreună cu unioniștii. Cardinalul era și el de față, iar
alături de el erau episcopi care nu i -au rescunoscut niciodată autoritatea. Toți au venit să se
spovedească, ca să poată primi Împărtășania, fără să se îngrijească dacă era dată de un ortodox
sau de un catolic. Pe când mozaicurile de aur sclipeau în lumina miilor de candele și lumânări,
iar preoții în strălucitele lor veșminte se mișc au solemn, în acea clipă s -a săvârșit o jalnică și
nevrednică unire în Biserica Sfânta Sofia…
În noaptea când se pregăteau să plece, semnul ceresc a coborât ca de obicei, dar nu a
învălui cetatea. Lumina părea a fi depărtată, apoi s -a risipit și a pieri t îndată. Aceasta l -a
umplut de bucurie răutăcioasă pe sultan și curtea sa. Ei au tâlcuit semnul astfel: Dumnezeu a
părăsit acum pe creștini pentru totdeauna! ”134
Înainte de ivirea zorilor turcii au pornit asaltul. În cele din urmă ienicerii lui Mahomed
al II lea au pătruns prin fortificațiile Constantinopolului. Astfel Imperiul Bizantin întemeiat pe
8 noiembrie 324 de către Flavius Valerius Constantin I cel Mare s -a sfârșit după mai bine de
11 veacuri, cu Constantin al XI lea Paleologul. Grecii au pus cădere a slăvitelor împărății pe
seama păcatelor și a apostaziei lor.

Bizantinii repetau la nesfârșit că islamul considera uciderea de creștini drept o garanție
a fericirii veșnice, o idee greșită a doctrinei musulmane, dar care prin forța repetiției devenise
o mentalitate comună. Creștinii bizantini erau bine informați cu privire la adversarii lor
musulmani, pentru ei regula era să nu creadă în aparențe, în asigurări, deoarece acestea puteau
ascunde anumite planuri premeditate. Ideea că s -ar putea trage un avan taj material de pe urma
ororilor comise împotriva creștinilor ortodocși, este contrazisă de Nichita de la Bizanț în sec
al IX lea. Punctul său de plecare este în mod evident, profetul: „încurajați și înarmați barbarii,
prin toate mijloacele, se acoperă de sângele creștinilor”, dar pentru prima oară la Bizanț, el
citează un text din Coran: „iată ce scrii tu: sunt omoruri legitime, iar altele nelegitime. Este
ilegitim și, prin aceasta, interzis de Dumnezeu, a omorî un credincios al propriei sale mișcări.
Dar este legal să omori pe cel care crede că Dumnezeu are un asociat și inventează că îi este
egal în putere(…) spunând asemenea lucruri, tu te vei arăta incult și ignorant: nu înțelegi că

134 Stâlpii Ortodoxiei , ed. Egumenița, Alexandria, 2008, p.268 -271

46
orice ucidere indiferent de cauze este ceva abominabil, este ceva rău ? Căci răul este ceva
ilegitim. Uciderea se găsește la originea distrugerii unui om. Ori, omul este ceea ce poate fi
mai frumos pe pământ, deoarece el este capodopera lucrării pământești a lui Dumnezeu.
Consecința: uciderea este distrugerea unui bun sau ca uza distrugerii sale. Este ceva rău prin
definiție. De aceea, cel care se străduiește să elimine uciderea dintre oameni, ar trebui lădat,
pentru că el se străduiește să facă cel mai bun lucru. Se adeverește că noi suntem cei mai buni,
deoarece căutăm să fa cem să dispară uciderea.”135 De asemenea autorul susține că musulmanii
îi omorau pe creștini nu numai de dragul de a câștiga paradisul, ci scopul lor, acela de a
converti pe necredincioși , ar justifica mijloacele folosite, care în sine pot fi rele.
Din aces te câteva considerații poate fi înțeleasă foarte bine spaima bizantinilor:
musulmanii sunt ucigași și jefuitori, pentru că moartea și hoția sunt părți integrante ale religiei
lor. De aici riscul stabilirii unui contact adevărat cu vecinul musulman, numai d acă nu se
ajunge la un progres în planul cunoașterii lumii sale materiale și spirituale, însă bizantinii nu
au fost partizani cu ideea explorării, după cum cunoaștem din textele referitoare la cultura
bizantină, iar judecata despre dușmani nu era însoțită de o imagine sumară. Această lipsă de
curiozitate de explorare îl făceau pe bizantin să aibă despre musulman o părărere amestecată
cu teroare și fascinație. Cauza acestei atitudini poate fi găsită în concepția globală despre lume
care prevala la Bizanț: nu numai pământul locuit se împarte între civilizații, care reprezintă
imperiul, pe de o parte, și barbaria, pe de altă parte, care regrupa toate celelalte popoare. Mai
există și o altă separație între Orient și Occident , în care dominația, în concepția biza ntină, era
de partea primului. Occidentul era considerat inferior prin rudimentarism și sărăcie naturală.
Această concepție este interesantă deoarece începând cu secolul al XII lea bizantinii
considerau atât pe occidentali, cât și pe musulmani situați în î ntunericul barbariei.

Persecuțiile secolului XX

Un capitol aparte în istorie îl reprezintă dorința expresă a lui Lenin de a distruge prin
teroare Biserica Ortodoxă din Rusia. Percepută drept cum era de fapt, adică profund atașată
monarhiei și structural conservatoare, Biserica reprezenta pentru bolșevic i o reală concurență

135 Nichita de Bizanț, Răspuns și respingere a agarenilor în Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul Islamic ,
op. cit., p. 33.

47
ideologică. Vocea ei se făcea auzită în toată țara, chiar și acolo unde nu existau soviete, iar
mesajul propagat stătea în discordanță evidentă cu propaganda oficială. Chiar dacă nu ar fi
fost atât de influentă, Biserica tot deranja pr in simplul fapt că era singura instituție imposibil
de convertit la ideologia oficială a comunismului. Umanismul creștin este incompatibil cu
„umanismul” marxist -leninist -stalinist. Aceasta din urmă a urmărit să îl înalțe pe om, dar cu
prețul desființării sale ca persoană. Pentru bolșevici, omul nu conta decât în măsura în care era
parte activă și fără personalitate a planului lor. O astfel de viziune, pe cât de simplistă, pe atât
de dramatică în consecințele ei, se fundamentează nemijlocit pe ateismul cons titutiv al
comunismului.
„Punct de legătură cu proiectul modernității, articulat tocmai ca fenomen de
emancipare față de autoritatea teologică și morală de până atunci, ateismul era pentru
bolșevici ingredient indispensabil în efortul lor de reconstruire c ulturală a societății pe care o
luaseră ostatică. Celebra definiție mereu citată, dată de Marx religiei –opiul poporului –
(„religia este suspinul creaturii copleșite de necaz, starea sufletească a unei lumi fără inimă,
tot așa cum este spiritul unei epoci l ipsite de spirit. Este opiul poporului .”) exprima disprețul
comuniștilor nu doar față de orice formă de credință, dar și față de cultura înaltă sau expresiile
artistice rafinate prin materialismul lor imanentist era direct sau indirect pus sub semnul
întrebării. Religia era asociată în simplista Weltanschauung bolșevică a epocii fie cu stadiul
primitiv al populației, mai ales a celei rurale, și omologată astfel superstiției, fie cu aristocrația
și burghezia și omologată astfel instrumentului de exercitare a puterii asupra maselor. Mai
mult, convinși de evoluționismul darwinist, comuniștii credeau ( sic!), precum iluminiștii
secolului XVIII, în posibilitatea ca prin educarea științifică (de unde și campania masivă de
alfabetizare) omul să fie „vindecat” de cr edința religioasă, să fie eliberat de chingile unei
viziuni care nu are nimic în comun cu realitatea nemijlocită bazată pe legi și reguli explicabile
strict rațional. Religia era așadar fie prea puțin, fie prea mult, în orice caz nu pe măsura
omului nou .136”137

136 Majoritatea acestor materiale clasice de propagandă antireligioasă au fost traduse în românește după 1948.
Iată doar două exemple de publicații intens difuzate în epocă: EM. IAROSLAVSCHI, Biblia pentru credincioși și
necredincioși , Ed. Pol itică, București, 1961 și volumul colectiv Călăuza ateistului , Editura Politică, București,
1961. Autorul primei cărți, mâna dreaptă a lui Stalin, era conducătorul „Ligii Militanților fără Dumnezeu” în
contul căruia sunt trecute mii de acte de profanare al ăcașurilor de cult și chiar asasinate în rândurile clerului.
137 Radu Preda, Comunismul , o modernitate eșuată , ed. Eikon, Cluj -Napoca, 2009, p. 139

48
IV.1 Filosofia comunistă

De-alungul veacurilor, omul L -a detronat treptat pe Dumnezeu și a rămas cu nimic,
încercând să se mântuiască singur. Secularizat fiind, nu mai are nici un sistem de valori
absolut; pentru om totul este relativ. Astfel aceas tă situație a dat naștere la diferite filosofii
existențiale și nihiliste, care au dirijat epoca contemporană.
„Îmbătrânit, atrofiat, mărginit la materie, degenerat, omul umanismului a avut deplină
dreptate atunci când a mărturisit, prin gura înțelepțilo r săi, că se trage din maimuță. Ajuns
asemenea animalelor în ce privește obârșia, de ce să nu ajungă la fel cu ele și în privința
moralei? Ca unul care ține de animale, de fiare, în ce privește esența ființei sale, este asemeni
lor și în privința moralei. Păcatul și crima nu sunt sococtite oare, din ce în ce mai mult, în
jurisprudența contemporană de neocolit pentru mediul social, ca necesitate a firii? Dacă nu
există în om nimic nemuritor și veșnic, toată etica se mărginește până la urmă la poftele firii:
și omul umanist s -a identificat, în privința moralei, cu înaintașii săi, maimuțele și fiarele, și în
viața lui s -a însăunat principiul „ homo homini lupus” (omul e lup pentru om). Și alminteri nici
nu putea să fie, fiindcă doar pe simțământul nemuririi omen ești se poate întemeia o morală
mai înaltă și mai bună decât aceea a animalelor. Dacă nu există nemurire și viață veșnică, nici
în om, nici în jurul lui, atunci pentru omul -aminal morala animalelor este cu totul firească și
logică; așadar, să mâncăm și să bem căci mâine vom muri (I Corinteni 15, 32).”138
Creștinismul desființează prăpastia dintre Dumnezeu și om, pe când filosofia modernă,
izolează ființa umană de Dumnezeu, încearcă să distrugă legătura de comuniune dintre
divinitate și om. Legătura omului cu omul și a omului cu natura este falsificată. Omul
însingurat, în ceea ce este exclusiv omenesc, nu poate cunoaște tainele comuniunii; astfel
Dumnezeu îndeamnă omul să se cunoască pe sine ca apoi să poată înțelege lumea și legătura
sa cu lumea.
Comunismul a susținut reeducarea maselor negând viața spirituală și răpind omului
libertatea care i -a fost dată de Dumnezeu, libertate care trebuie folosită în scopul mântuirii139;
astfel acesta a făcut din ideologia sa o religie, una satanică, care în opoziție cu cea creștină
este religia urii, a minciunii și a crimei. Pe plan spiritual scopul său este dezumanizarea

138 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul , ed. Mănăstirea Sfinții Arhangheli -Petru Vodă,
2002, p. 75
139 Preot Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, ed. Biserica Ortodoxă și Buna Vestire, Galați, 2003, p. 96

49
omului, iar pe plan material mizeria, foametea și lipsa. În comunism trebuia să faci doar ceea
ce ți se ordona, nu trebuia să gândești liber, să judeci, v oința și libertatea nu mai existau. Iar
dacă erau oameni care nu se conformau puterii, atunci ei erau închiși în temnițe, lagăre,
gulaguri, canale sau deportați cu domiciliul obligatoriu. Împotriva celor ce se opuneau se mai
practica siluirea conștiinței, degradarea, pierderea demnității umane, robotizarea, etc. Ei au
schimbat obiectul de adorație în locul lui Hristos, au pus avantajul material detronându -L pe
Dumnezeu din sufletele oamenilor.
Religia, arta, știința, idealurile, sentimentele, toate trebui e distruse și înlocuite cu
ideile, legile și știința materialismului istoric și astfel Dumnezeu poate fi scos din viața
omului. Numai demonii și oamenii inconștienți de nimicnicia lor se proclamă totuși
dumnezei.
Comunismul a dorit să dreseze sufletele s pre un comportament mecanic, să le
disciplineze ca ele să îndrăgească viața cazărmilor și să renunțe la libertatea spirituală. Dar,
creștinismul ține la libertatea spiritului omenesc și nu admite un dresaj mecanic al sufletelor
pentru ducerea unei vieți uș oare pe pământ. Dumnezeu așteaptă de la om nu supunere de rob,
nici ascultare orbească, nici teamă de judecata viitoare, ci trăirea profundă a creștinismului. În
concepția lui Hegel libertatea este a universului și nu a individului140. Filosofia marxistă
moștenește din plin conceptul hegelian despre libertate. Dacă pentru Hegel libertatea se
realizează în statul prusac, pentru comuniști ea se întrupează în colectivitate și atunci persoana
umană este lipsită de libertate. „Libertatea nu poate fi niciodată inst aurată cu ajutorul
violenței, nici fraternitatea cu ajutorul urii, nici pacea cu ajutorul unei discordii sângeroase”141.
„Marx așează lumea pe făgașul materialismului ateu. Aplicarea principiilor lui în
societate duce la robia și la mutilarea spirituală a i ndividului. Marxismul se întemeiază pe ura
față de Dumnezeu și consideră creștinismul una dintre cele mai imorale religii. Marxismul ca
religie reprezintă o formă securalizată de predestinație și milenarism, cei mai mari dușmani ai
materialismului istoric fiind socotiți Dumnezeu și sufletul, aceste realități trebuind a fi
distruse, scoase din conștiința omului”142.
Promovat de filosofia din care s -a inspirat doctrina comunistă, materialismul, aplicat
în mod riguros, duce la negarea libertății spirituale, da r și la negarea libertății în general.

140 Nikolai Berdiaev, Adevăr și revelație , traducere Ilie Gyurcsik, Editura de Vest, Timișoara, 1993, p. 96
141 Nikolai Berdiaev, Împărăția spiritului și Împărăția cezarului , Editura de Vest, Timișoara, 1993, p. 108
142 Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană , ed. Fotini, Galați, 2007, p. 52

50
Nihilismul își datorează întreaga existență negării. „Nihilismul înseamnă că valorile cele mai
mari își pierd valoarea”.143 El susține că Dumnezeu a murit și de acum noi trebuie să ne
conducem singuri . prin Nietzche lu mea este despărțită de Dumnezeu, „omul trebuie depășit,
omul trebuie să ajungă la ceea ce este mai înalt decât el, la ceea ce este deja, supraom144.
Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu și împotriva adevărului.
Biserica este întotdea una dornică să pășească plină de bucurie către mucenicie pentru a
apăra dreapta credință. „Hristos cheamă umanitatea la mântuire pe două culmi: spre Tabor,
spre desăvârșirea spirituală după pilda Sfinților Părinți și spre Golgota, spre jertfa supremă
pentr u biruința lui Hristos”145, prin mucenicie. În această epocă, credința creștină, a fost udată
cu sângele mucenicilor mai mult ca niciodată. „Secolul XX a dat mult mai mulți martiri decât
toate celelalte secole la un loc. Părintele Iustin Pârvu spune că, cu c ât un popor este mai
încercat, cu cât un popor este mai împilat,mai strâns și ținut în stările acestea de ispitire, cu
atât poporul acesta va fi mai înțelept și mai destoinic în a învinge iadul146”.

IV.2 Cauzele persecuțiilor comunismului asupra Bisericii Ortodoxe

Persecuțiile din partea statului comunist ateu au fost numeroase și crunte, dar niciodată
ele nu au constituit un pericol pentru viața creștină. Persecuțiile valorează mult pentru
Biserică. În perioada persecuțiilor, viața creștină s -a întărit, Biserica pi erzând ca număr, dar
câștigând ca valoare. Creștinismul cere sacrificiu fără de care credinciosul nu se poate mântui.
„Dar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Această capacitate de
jertfă a fost dovedită prin mulțimea mucen icilor care s -au arătat statornici în credință. Ei au
apărat cu mare curaj adevărata credință, au dat dovadă că știu să se jertfească și să moară
pentru Adevăr. În această luptă contra regimului ateu, Ortodoxia a dus un război foarte greu,
soldat cu mulți morți și răniți, dar care a dat neamului nostru o mulțime de mucenici și
mărturisitori. Foarte mulți creștini au fost siliți să ia drumul închisorilor, al lagărelor de
exterminare, sau al munților, dar cu toate acestea au urmat calea sfințeniei creștine. I dealurile
pentru care au luptat și au murit au fost de esență creștină.

143 Preot Serafim Rose, Nihilismul – o filosofie luciferică , ed. Egumenița, Ga lați, 2004, p. 113
144 Nikolai Berdiaev, Sensul creației , ed. Humanitas, București, 1992, p. 95
145 Preot Liviu Brânzaș, Raza din catacombă , ed. Scara, București, 2001, p. 153
146 Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană , op. cit., p . 153

51
În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul spune: „cine nu este cu Mine, este împotriva Mea”
(Luca 11,23). Comuniștii îi forțau pe creștini să li se asemene, să le urmeze lor în toate; dar
pentru că au fost în contradicție cu principiile creștine, aceștia din urmă li s -au opus
vehement. Opoziția creștinilor i -a determinat pe comuniști să -i adune pe creștini din orice loc
îi găseau și să -i închidă, să -i chinuie și să -i persecute pentru a nu li se opune în procesul de
decreștinare a societății. Profesorul N. Mărgineanu povestește că atunci când a întrebat pentru
ce este închis, i s -a răspuns: „din nefericire, nu sunteți ca noi și la ora actuală noi așa judecăm:
cine nu e ca noi, e împotriva noast ră”147.
În această perioadă, lumea, s -a confruntat cu o experiență pe care istoria încă nu o
cunoscuse. Prin puterea extraordinară pe care miile de mucenici au primit -o de la Dumnezeu,
cei care au avut curajul să se ofere ca jertfă, decât să accepte nedrep tățile care loveau dreapta
credință.
Cel mai frecvent motiv pentru care au fost închiși creștinii în perioada comunistă, a
fost credința lor, după cum însuși Țurcanu, vestitul torționar de la Pmitești, spune: „vreau să
vă atrag atenția că cei mai pericul oși dintre voi, bandiților, ați rămas cei care mărturisiți
credința voastră în Dumnezeu… de aceea, pentru aceștia vor contiuna încă ani de zile
demascările așa cum le -ați cunoscut și încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap și
din inimă odată p entru totdeauna această aberație, credința în Dumnezeu”148. Ioan Ianolide
spune în cartea sa: „nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să -L batjocoriți pe Hristos în care
credeți”149. „De aceea cei care au fost cunoscuți ca mistici, aceia au fost torturați exact pen tru
credință și nu au scăpat decât cei ce au reușit să moară”150. Și deoarece credința se adeverește
prin fapte, au fost arestați și cei care rânduiau cele rânduite de Hristos; spre exemplu, maica
Eupraxia a fost condamnată pentru că a dat adăpost unor fugar i151.
În urmă cu două mii de ani, Hristos a fost osândit de către Pilat, constrâns fiind de
evrei. El a fost osândit pentru că venise în lume ca să o mântuiască și să dea omenirii un nou
mod de viață. Acești tineri au primit cu seninătate calvarul închisori lor, fiind convinși că nu
au făcut nimic altceva decât că -L iubeau pe Dumnezeu, neamul și pe aproapele lor. Prin acest
lucru au imitat pe Hristos, Cel Care S -a jertfit de bunăvoie pentru întreaga lume.

147 N. Mărgineanu, Amfiteatre și închisori , ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1991, p. 168
148 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării , ed. Scara, București, 2001, p. 257
149 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ed. Christiana, București, 2006, p. 264
150 Ioan Ianolide, op. cit. p. 265
151 Nicolae Valery -Grossu, Binecuvântată fii închisoare , ed. Duh și adevăr, 1998, p. 112

52
Virgil Maxim istorisește că timp de zece -unsprezece ani cât a stat în temniță a fost
lovit pentru că a fost creștin și român152. Grigore Caraza mărturisește că a primit 47 ani de
condamnare, singura lui vină fiind „că am făcut legământ de iubire cu patria mea creștină și
străbună”153.
Acești mucenici conștienți de misiunea lor au primit să ducă crucea de bună voie.
Aspazia Oțel, în cartea intitulată „Strigat -am către Tine, Doamne”, atunci când a fost
întrebată: „ce făcurăți, maică, de vă puseră la popreală, că tare sunteți tinere și frumoase?”,
răspund e: „suntem studente, maică și noi credem că n -am făcut nici un rău. Noi vem doar să
ne putem ruga bunului Iisus și Maicii Domnului, în limba noastră românească, noi spunem că
este bun tot ce moștenim și nu vrem să fie aruncate la gunoi obiceiurile noastre
strămoșești”154. La proces cei de pe băncile acuzaților fiind lăsați să se apere, cei mai mulți
spuneau: „îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a -mi iubi patria și de a mă jertfi pentru
binele neamului nostru. Voi primi cu stoicism osânda și voi fi bucuro s să o ispășesc”155.
Studentul Maniu se apără în proces zicând: „orice condamnare îmi veți da va fi pentru
mine o condamnare la moarte. Voi muri cu conștiința împăcată că n -am făcut nici un rău
alăturându -mă celor ce luptă pentru salvarea neamului românesc”156. Vina de a crede în
Dumnezeu apare ca acuză în majoritatea proceselor; Ioan Munteanu spune că a declarat în
procesul intentat în săptămâna patimilor: „pentru vina de a fi crezut în Dumnezeu si a -mi fi
iubit neamul, primesc cu seninătate osânda care mi -o veți da și sonsimt, fără nici un regret, să
merg alături de 500 de studenți în închisoarea de la Pitești157.
Majoritatea celor condamnați de tribunalul militar Iași, aflați în incinta pușcăriei
Suceava, cu mici excepții, nu aveau să -și reproșeze vreo încăl care a eticii și concepției în care
credeau. „Calmul lor și împăcarea majorității deținuților, în acele momente când se pregătea
pecetluirea vieții lor în temniță pentru mulți ani, era uluitoare…Un număr relativ de mare de
tineri ce mergeau la condamnare cu zâmbetul pe buze s -au putut convinge că toți trăiau într -o
lume intimă aparte, desprinsă de vicisitudinile realității. Privind atent pe acești tineri se putea
remarca acceptarea totală, cu seninătate, a sacrificiului vieții. Nu se punea problema unei

152 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată , ed. Babel, București, 2012, p. 320
153Grigore Caraza, Aiud însângerat , ed. Tipo Moldova, Iași, 2013, p. 10
154Aspazia Oțel, Strigat -am către Tine, Doamne , Ed. Axa, Botoșani, 2004, p. 86
155 Ibidem, p. 131.
156 Ibidem, p. 131
157157 Ioan Muntean, La pas prin „Reeducările” de la Pitești, Gherla și Aiud, Editura Majadahonda , București,
1997, p. 44

53
imposturi sau a unor acte teatrale, la bază fiind resemnarea și acceptul deplin al jertfei”158.
Majoritatea celor condamnați și -au acceptat suferința, considerând -o ispășitoare pentru
propriile păcate.

IV.3 Teroarea fricii
Mitologia uzurpatoare a Partidului unic, ivit într -un moment istoric pentru a salva ceea
ce mai era de salvat, a dat naștere unei frici iraționale, aparent paradoxală, în condițiile în care
paternitatea ocrotitoare se exhiba prin lozinci și discursuri menite să stingă orice îngrijoarare a
cetățenilor din republica populară. Limbajul dublu funcționa la cote maxime. Pe de o parte se
decreta libertatea cetățenilor, pe de altă parte noaptea se făceau arestări în masă. Se lucra
intens la imaginea bunei colaborări dintre stat și Biserică, dar pe rsecuția se întețea pe măsura
conolidării puterii regimului represiv. Era afirmat respectul pentru proprietatea privată, dar
expropierile se făceau concomitent.
Pe acest fundament al duplicității și al dublului limbaj s -a creat un climat al confuziei
axiologice. Valorile erau compromise, modelele suprimate, oamenii competenți erau înlocuiți
cu tot felul de inși dubioși, submediocrii159. Partidul avea nevoie de subordonați leali, de
oameni controlabili în funcții -cheie. Sub tirul amenințărilor, dar și cu pro priul concurs
substanțial (naivitate, încuviințare, interes), societatea a alunecat în zona mâloasă a
dezbinărilor, trădărilor, mizeriilor de tot felul, a minciunilor și a neîncrederii în celălalt.
Demoralizată, societatea românească a putut fi controlată prin frica inoculată, acea frică
irațională ale cărei celule se multiplicau exagerat invadând patologic țesuturile sănătoase și
determinând astfel gesturi, reacții, discursuri și comportamente atipice, schizoide, slugarnice,
josnice, maladive. Din acest hă u al umilirii au ieșit la suprafață tot soiul de racile de care, din
nefericire, suntem dominați și astăzi în devenirea noastră personală și istorică. Una dintre ele
este ilustrată de tipologia adaptabilului sau a subalternului.
În temnițele comuniste a f ost osândită întreaga cremă a intelectualității, cei închiși au
fost uciși, schingiuți și maltratați după metode diabolice. Toți cei care au fost incomozi
regimului au fost întemnițați, dezumanizați, exterminați, deposedați de bunuri, schingiuiți,
deportaț i și folosiți ca sclavi. Biserica Ortodoxă a fost umilită și fărâmițată din exterior, dar ea

158 Dan Lucinescu, Jertfa, ed. , p. 84 -85
159 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (Proza) , Editura Fundației PRO, București, 2003, p. 11 -15

54
s-a mărit și a crescut în glorie prin numărul mare de mucenici pe care l -a dat. Prin aceste
sacrificii Biserica a dat dovadă că rămâne pe veci neclintită.
Ameninț area securității personale și a familiei deveniseră atât de acute încât, mai mult
chiar decât existența zilnică, faptul de a te reîntoarce seara acasă să dormi pe perna ta peste
noapte constituia o fericire nebănuită de cei care nu au trecut prin clipele g roazei. Se inventau
diverse motive pentru a -i închide. Nicodim Motora, a fost arestat pentru că a dat mâncare unui
om necunoscut care i -a bătut la ușă160.
„Patologia fricii a creat în România tipul adaptabilului sau al subalternului.
Subalternul poate fi de finit astfel: spirit docil, organizat sau dezordonat, nereflexiv, necreativ,
perseverent sau delăsător, meticulos sau superficial, preocupat de buna funcționare a
instituției, cuminte, ascultător, autoculpabilizându -se permanent pentru neregulile
administr ativ-gospodărești. Neavând educația libertății, nu știe să se revolte decât pentru
lucruri mărunte, în scopuri meschine. Subalternul este întotdeauna complexat. Comentează,
gesticulează, dar execută cu pasiune ordinele. Universul său e îngust și tocmai de aceea,
interpretează totul într -o cheie politică, rezistând realității printr -o autentică atitudine
procustiană. Mimează curajul, dar se sperie la ideea de -a gândi mai mult decât i se spune,
fiind obișnuit să urmeze tot timpul „indicații”, să -i fie trasate „sarcini”. Mai mult decât atât, îl
sperie și curajul celor din jur, lucru care -l determine să se erijeze în anchetator, interogându -i,
apostrofându -i, certându -i, pedepsindu -i, demonizându -i. Tema libertății este pentru subaltern
o temă primejdioasă, tulb urătoare. Dacă sistemul îl remunerează generos și îi oferă confortul
cotidian, atunci subalternul se simte obligat să lupte contra detractorilor acestuia, uitând de
propria -i libertate și, în general, de cea a semenilor săi… Frica de -a fi considerat nelo ial
sistemului îl determină să -și îndeplinească zelos sarcinile. Etichetează ca abominabil orice
gest de libertate, orice argument care incriminează sistemul”161.

IV.4 Lipsirea de libertate
În România nici una dintre stăpânirile tiranice și păgâne nu a at ins nici pe departe
amploarea și durata regimului comunist. Creștinismul, în toată expresivitatea sa, nu poate fi
conceput în afara istoriei. Cât timp Biserica Ortodoxă a fost sub stăpânirea turcilor, ea a fost

160 Ion Cârja, Canalul morții , ed. Cartea Românească, București, 1993, p. 93
161 Sergiu Ciocârlan, „Numai așa ne vom putea păstra credința în aceste vremuri”: Părintele Radu Stanciu în
dosarele Securității , ed. Egumenița, București, 2019, p. 56 -57

55
prigonită și chiar folosită în scopuri politi ce. Dar cea mai gravă intenție a lor, un a mers mai
departe de a -i face pe creștini robi și uneori să -i convertească cu forța la islam. Creștinul putea
să fie rob sau mucenic, dar în plan spiritual el rămânea liber, jugul turcesc fiind exterior.
Scopul com unismului cu care s -a confruntat creștinismul în secolul XX este mult mai adânc.
Comunismul este un sistem ideologic religios al cărui scop a fost răsturnarea și înlăturarea
prin fotță a tuturur celorlalte siteme și a avut ca prim obiectiv eliminarea creșt inismului. Prin
această ideologie se urmărea progresul necredinței în sufletele oamenilor, căderea din Adevăr
și lepădarea de credință pentru ca omul să poată fi mult mai ușor de manipiulat. Omul care nu
are un sistem de valori care să -l călăuzească este foarte ușor de îndocrinat. Mintea umană este
flexibilă și poate fi făcută să creadă orice lucru care să influențeze deciziile de zi cu zi. Astfel
oamenii pot deveni instrumente oarbe ce pot fi folosite în orice scop.
Civilizația secolului XX a produs oame ni psihici și nu spiritualizați, ei fiind preocupați
mai mult de aspectul exterior mai mult decât de cel interior. Omul contemporan se
concentrează asupra propriului eu, neagă comuniunea cu Dumnezeu și neglijează până la a
respinge ideea de iubire față de aproapele. Astfel, omul devenit egoist devine o fiară capabilă
de orice mârșăvii pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Creștinismul vede problema vieții sociale în profuncimea ei; lucrul cel mai important
este acela ca omul să devină conștient că el aparține nu numai unui plan social, ci și al unui
plan spiritual, plan în care își găsește libertatea de a se mântui sau nu. Libertatea umană nu
poate fi dăruită de societate, Mântuitorul ne spune: „și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă
va face liber i…deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într -adevăr”162. Regimul comunist,
deși a adus impresia aducerii de comuniune sau comunitarism, a cătutat de fapt să anuleze
orice fărâmă de libertate.
În această perioadă grea, lupta a fost îndreptată î mpotriva tuturor instituțiilor țării. Ea
s-a manifestat împotriva cuvântului scris, a autorilor români clasici și contemporani, ale căror
scrieri au fost considerate piedici în calea comunismului. În Monitorul Oficial din 25 martie
1947 sunt publicate list ele 25, 26 și 27 cu cărți interzise de comisia de pe lângă Ministerul
Informației163. Maiorul Magistrat le spunea proaspeților încarcerați în temnițele Aiudului:

162 Ioan 8, 32 -36
163 Ioana Iancovescu, Preot Constantin Voicescu, un mare mărturisitor cr eștin , Ed. Bonifaciu, 2000, p. 66

56
„toate cărțile vor trece prin cenzură…aveți voie să primiți o singură scrisoare pe lună și să
trimiteți tot câte una, trecând prin cenzură”164.
S-au efectuat așa numitele epurări ale aparatului de stat, armatei, justiției și
învățământului. Au fost eliminate cadrele universitare vechi și au fost înlocuite cu elemente
compromise, carea au acceptat co munismul ateu. Supravegherea polițienească a crescut
considerabil. Zilnic se pregăteau noi lagăre de concentrarea pentru noii arestați. Iuliu Maniu,
care a fost și el arestat și condamnat la vârsta de 75 de ani, trimite Ministerului Afacerilor
Interne un m emoriu, în care menționează că sute de cetățeni pașnici au fost ridicați fără
arătarea vreunui motiv plauzibil și aruncați în închisori, mii de oameni fiind nevoiți să -și
părăsească caselele lor. Numeroși cetățeni au fost puși în afara legii, scoși din câm pul muncii
prin metode de persecuție și teroare. Nicolae Valery -Grossu povestește că: „au nevoie de
victime și îi bagă în închisori pe cei pe care îi socotesc primejdioși pentru ei”.
În revoluția ateistă a materialismului distingem două etape: de distruge re a tot ce a fost
vechi și de preluare integrală a puterii și a tuturor pârghiilor vieții omenești de către
comuniști; alta de guvernare absolută în care ateismul se impune cu presiunea puterii
nelimitate.
Regimul comunist a pricinuit multe greutăți pri n avalanșa de ură dezlănțuită împotriva
neamului românesc. Temnițele, lagărele, torturile, persecuțiile, înscenările cele mai infame,
arestările, asasinatele, atacurile brutale, toate acestea au fost perfecționate și aplicate cu o
cruzime de neegalat. Cei internați în lagăre și închisori erau supuși la torturi de neimaginat.
Urgia fără de margini a fiarei roșii nu a cruțat nici vârsta, nici sexul, nici lăcașurile
sfinte, nici pe mireni, nici slujitorii altarului, nici istoria, nici limba care după cum gân deau ei,
trebuiau pervertite. Trebuie amintit de miile de anonimi din popor care au rezistat puterii
atesiste, atât în temnițe cât și în afară. Românii nu au luat atitudini răsunătoare ca alte
neamuri, dar au rezistat tacit, strecurând în atmosfera materia listă duhul ortodox. De
asemenea trebuiesc amintite femeile care au însuflețit mult rezistența și eroismul. Suferințele
și jertfele lor au fost generale, alături de bărbați și adesea înaintea acestora. Asupra lor s -au
făzut presiuni specifice și suplimenta re pentru a le compromite și demoraliza. Tineretul și -a
dovedit și el elanul, curăția, curajul, puterea de sacrificiu, căci temnițele au fost pline de tineri
și nimeni nu a suferit mai mult și mai frumos decât ei.

164 Ioan Ianolide, op. cit. p. 32

57
Nici copiii nu au fost cruțați de teroare a ateistă: „la arestarea lui X, soția lui însărcinată
a fost brutalizată, încât a născut o fetiță care, din cauza unei leziuni pe creier, a rămas
mignonă și a orbit, fără să i se explice vreodată de ce este infirmă. La arestarea lui Y, băiatul
lui de 15 an i a fost pus să asiste nemișcat la percheziția brutală a tatălui său și mai târziu,
crescut în frică de mama lui rămasă singură, ajunge schizofrenic. Într -o altă familie, o fată a
fost arestată și batjocorită pentru a -l obliga pe tatăl ei să devină delator .
Mii de copii au fost scoși din școli și universități, supuși la umilințe publice, batjocoriți
de profesori și colegi din pricină că aveau credință în Dumnezeu sau pentru că erau fii unor
deținuți „politici”. Căci oficial nu au existat în România deținu ți „religioși”, ci toți au fost
taxați ca „politici”165.
Odată cu instaurarea regimului comunist, situația în țară s -a înrăutățit; libertatea a fost
sugrumată. De -alungul istoriei noastre, pădurile și munții, care i -au adăpostit secole la rând pe
bieții rom âni din calea barbarilor, și de această dat i -au salvat, luându -i pe luptătorii români la
sânul lor ca pe niște victime. Astfel mii de creștini au luat drumul munților și au luptat ani la
rând și au scăpat pentru un timp de calvarul de care ar fi suferit î n temnițe sau lagăre.
Un astfel de om a fost Garvrilă Ogoranu, care a fost un adevărat simbol al jertfei și
rezistenței neamului românesc. Rezistența din munți a apărut în diverse zone ale țării.
Rezistența împotriva regimului comunist din Rpmânia a fos t generală și a început după așa –
zisa eliberare. Ea a însemnat reacția de apărare a demnității naționale împotriva arestărilor și a
crimelor produse de comuniști. Timp de 12 ani luptătorii anticomuniști, retrași și susținuți de
populația satelor din împrej urimi și de mănăstirile aflate în zonele de retragere ale luptătorilor,
au rezistat eroic atacurilor ateiste. Majoritatea au căzut în luptă sau au fost condamnați la
moarte și executați. Mulți dintre locuitorii satelor de la poalele munților, care îi ajuta u cu
provizii, au umplut închisorile și lagărele de exterminare, aceste fărădelegi au durat timp de
mai bine de 40 de ani.
Securiștii au știut că zonele montane vor fi folosite drept refugiu și pentru aceasta au
împânzit drumurile dintre zona subcarpatică și cea de mare altitudine, cu veritabile cordoane
de pază și defilaj. Grupurile care au rezistat în munți au fost compuse din adevărați eroi și
profesioniști în luptele militare.

165 Ioan Ianolide, op. cit. , p. 334

58
Rezistența împotriva regimului comunist ateu a fost generală. Ea a însemnat reacția de
apărare a credinței neamului românesc. Poporul român nu a acceptat niciodată să colaboreze
cu dictatura, cu to ate că s -au găsit și trădători, așa cum au fost în tot locul. Mulți dintre cei
care s -au retras în munți și au luptat pentru credință, au făcut parte dintr -o generație a cărei
tinerețe și -au petrecut -o în luptele de rezistență anticomunistă. Mișcări de rez istență au fost
prin: munții Banatului, munții Olteniei, în codrii Mehedințului, munții Arnota, munții
Făgărașului, în Obcinile Bucovinei, în Vrancea.

IV.5 Pitești – o persecuție în detaliu
„Înainte de a începe arestările plănuite de comuniști, adică din martie 1948, tot ceea ce
s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava și demascările de la Pitești și Gherla a
fost impus, dirijat, controlat de oculta de la Moscova și de cea internațională, necruțându -se
nimic. Celor ce au aderat la Organizaț ia Deținuților cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.),
pentru a avea condiții preferențiale, li s -a promis că vor fi scoși din închisoare și că partidul va
face din ei activiști de frunte”.
Planul conceput de Moscova și de oculta internațională privind tiner ii din închisorile
din România s -a gândit, s -a definitivat și s -a dus la îndeplinire până în cele mai mici amănunte
de agenții ruși în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și cu șeful
securității, generalul Nicolski, ajutat de colonelul Zeller… Unii dintre noi erau convinși că
Nicolski, agentul Rusiei, a lucrar în mod secret numai cu agenți ruși. Posibil, deoarece în
comunism totul era planificat, bine gândit și pus la punct de către cei care avreau răspunderea
îndeplinirii scopului re spectiv. Devizia comuniștilor era de altfel: „plan să avem, că executori
găsim destui; oameni să avem, că de condamnarea lor suntem siguri, decât să scape un
vinovat, mai bine arestăm o mie de nevinovați”.
Iată aici închisorile care au primit aceste categ orii de deținuți: la Aiud, închisoarea cea
mai mare din țară, au fost repartizați intelectualii; la Gherla, închisoare de categoria I au fost
repartizați muncitorii și țărtanii; la Pitești, închisoare de categoria a II a au fost repartizați
studenții; la T ârgșor, o localitate la vest de Ploiești, au fost repartizați elevii de școli
secundare; la Mislea, localitate lângă Ploiești, au fost repartizate femeile; Jilava, închisoare de
tranzit a fost rezervate unor scopuri speciale și secrete; Suceava, Galați, Râ mnicu Sărat, Dej,
Sighet, etc., cu scopuri bine precizate, la dispoziția securității. O închisoare aparte a fost

59
cazarma din orașul Făgăraș, transformată în închisoare pentru foștii polițiști și jandarmi.
Această repartizare a dăinuit până în 1955, când în chisorile au început să trieze deținuții după
aparteneță politică166.
La Pitești, sunt închiși mai cu seamă tineri studenți, liceeni, arestați pe diverse motive,
dar bănuiți cu toții de gândire neloială . Închisoarea va deveni locul reeducării lor politice și
morale. Vor fi bătuți, umiliți, torturați, până ce vor declara ei înșiși că se căiesc și că s -au
schimbat, devenind oameni noi .
Ideea reeducării prin închisoare nu este specifică regimurilor comuniste; înainte de a fi
un element al panop liei revoluționare, ea a făcut parte din morala socială burgheză, aplicată
cu scopul reînscrierii delicventului în rândul „oamenilor cinstiți”. Ea n -a obținut niciodată
rezultate spectaculoase, dar nici n -a avut , în acel cadru ambiții universale.
Experi ența, de o violență absolută îndreptată împotriva trupului și sufletului, avusese
deja loc în U.R.SS., cel puțin în ceea ce privește tortura și obsesia mărturisirii ce
caracterizează interogatoriile și procesele anilor 1930. Ideea de reeducare este prezent ă, mai
mult sau mai puțin în imensa teroare stalinistă. Ea va ocupa însă un loc de frunte în China lui
Mao Tzedun, așa cum ne este ea descrisă de Jean Pasqualini167. Mărturisirea publică făcută de
deținut și nesfârșita verificare a sincerității căinței sale joacă un rol foarte important în
procesul de reeducare.
„Fenomenul Pitești” aparține aceluiași repertoriu, la care se adaugă însă, o trăsătură
specifică: utilizarea sistematică a torturării deținuților de către alți deținuți. Ideea îi aparține
pedagogulu i sovietic Makarenko (1888 -1939), specialist în delicvența juvenilă și partizan al
reeducării deținuților tineri cu ajutorul deținuților mai vechi, aflați pe „calea cea bună”, dar
făcând parte din aceeași clasă de vârstă. Autoritățile se slujesc în aplicar ea „teoriei” de unul
dintre acești pocăiți, Eugen Țurcanu, tânăr fascist devenit comunist în 1944, arestat în 1948 și
închis la Pitești unde dă viață unei organizații a deținuților cu convingeri comuniste. După
aprobarea de către conducerea partidului comu nist a proiectului generalului Nicolski, șeful
securității, Țurcanu are mână liberă ca, în numele reeducării să dezlănțuie în interiorul
închisorii, o teroare absolută. Planul cu metodele lui Makarenko a fost încredințat lui Țurcanu
pentru că numai el s -a angajat la îndeplinirea și execuția lui până în cele mai mai mici
amănunte. Cei care, la rândul lor, îl primiseră de la consilierii ruși (cu asentimentul

166 Dumitru Bordeianu, op. cit. , p. 89 -92
167 Pentru o lectură mai amplă a se citi: Jean Paqualini, Prisonnier de Mao , Gallimard, 1975.

60
conducătorilor comuniști români) și l -au dus la îndeplinire au fost generalul Nicolski,
colonelul Zell er și Țurcanu. Oficial însă, comuniștii au acționat o singură dată: pe 10
decembrie 1949. După aceea, unealta oarbă, care le -a aplicat metodele și le -a dus la
îndeplinire planul, a fost Țurcanu.
Virgil Ierunca povestește în cartea sa, Fenomenul Pitești una dintre cele mai cumplite
experiențe de dezumanizare pe care le -a cunoscut epoca noastră. Deținuți torturați cu un
sadism de -a dreptul extravagant -dacă sadismul poate fi astfel – au fost forțați de torționarii lor
să tortureze la rândul lor, ca să li se co nteste însăși calitatea de victime. În ultima fază a
ciclului, nefericiții sunt constrânși să -și tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii
lor lăuntrice. Exceptând micul grup originar strâns de Țurcanu, care a cosntituit doar cercul
călăilor , toată lumea de la Pitești a fost în același timp victimă și călău. Cei morți acolo și cei
care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire.
Între închisorile din România comunistă, Piteștiul ocupă un loc aparte. A rămas
celebru pr in cumplitele atrocități ce au avut loc cu ocazia desfășurării satanicului experiment
numit reeducare. O încercare de reeducare s -a încercat și la Târgu -Ocna, însă a fost
zădărnicită de împrejurări în care un rol important îl va avea atitudinea deținuților aflați sub
influența lui Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”.
În prima parte a anului 1948, în urma unui ordin venit de la București, deținuții au fost
grupați după statutul pe care l -au avut în momentul arestării. Toți studenții au fost aduși la
Pitești, unde în primă fază, regimul a fost mai lejer. Apoi, dintr -o dată, lucrurile se schimbă,
gardienii sunt schimbați cu alții noi, iar regimul alimentar se înrăutățește. Bătăile, frigul și
foamea slăbesc foarte mult rezistența fizică și moral ă. Toate aceste măsuri făceau parte din
faza pregătitoare, astfel încât la declanșarea reeducării, deținuții, epuizați, să fie cât mai ușor
de doborât. Despre primul Paște petrecut în închisoare (1949), Dumitru Bordeianu
menționează că a fost martorul unui eveniment care i -a marcat pe toți cei încarcerați, fapt care
a arătat dragostea și unitatea unitatea de nezdruncinat a tinerilor prigoniți. Unul dintre ei, al
cărui nume, autorul nu îl destăinuie, a primit pe căi lăturalnice (deoarece nu aveau voie să
primească pachete de Paște) un pachet cu alimente care nu depășea în greutate 10 kg. Tânărul
a împărțit pachetul tuturor astfel încât nu a rămas nici unul dintre cei închiși la muncă silnică
sau temniță grea care să nu primească ceva. „Cantitatea a fost simbo lică, dar efectul moral al
acestui gest ne -a impresionat în așa măsură pe toți încât ne -a susținut în drama ce a urmat.
Pentru ca cititorul să aibă o imagine clară despre modul cum s -a împărțit acest pachet, voi

61
spune că un ou roșu s -a împărțit în 24 de pă rți, și în plus cu o bucățică de coajă roșie, ca
simbol al marii sărbători. Trăirea acestui gest de neuitat marca pentru moment dragostea,
unirea și frăția celor închiși atunci la Pitești”168. În acea lună, aprilie, autorul celor menționate
anterior a primit primul și ultimul pachet de la familie în 15 ani de închisoare, legăturile cu
familia fiind interzise de conducerea închisorii.
Ulterior a fost adus un grup de studenți de la Suceava, în frunte cu Eugen Țurceanu.
Acesta este descris ca fiind: „un bărbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trăsături
fine, fruntea lată, buzele senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip claic,
grecesc. Ochii,mari, exagert de mari, albaștri, foarte expresivi. Când se încrunta, te
înspăimânta. Bărbia, specifică tipului voluntar. Râdea rareori și râsul lui era plăcut, atrăgător.
Corpul, bine proporționat, părea al unui atlet de performanță. Când âți dădea un pumn sau o
palmă, te dobora la pământ. Când se enerva, era atât de crud, că distrugea totul în ca le lui ca
un ucigaș feroce. Mai apoi era și de o inteligență ieșită din comun și cu o memorie
formidabilă. Își aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la București și la
Gherla. Era atât de satanizat, încât nu mai știai ce să crezi despre el …pe unde trecea el,
Țurcanu răspândea în jurul lui o groază și o frică încât tot ce era viu înmărmurea. Inteligența
lui era oribită de beția puterii, de dorința de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce
mijloace. Și din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoștea comunismul în esența
lui, Țurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniștii. Iar răsplata a fost o
rafală de gloanțe care i -au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i -a ucis a cerut o
judecată de care să nu poate scăpa. După executarea lui, soția acestuia a primit un act de deces
provenit de la Oradea. S -a zvonit că înainte de a fi împușcat, Țurcanu ar fi strigat: „m -au
înșelat bolșevicii și eu i -am crezut, și de tot ceea ce s -a întâmplat la Pitești și Gh erla numai eu
sunt vinovat!” 169.
La început Țurcanu și cei veniți împreună cu el au fost răspândiți prin celule,
amestecându -se printre ceilalți, cărora au reușit să le câștige încrederea prin atitudinea foarte
binevoitoare pe care au arătat -o. După un timp , la începutul lunii decembrie 1949, cei de la
Suceava, împreună cu deținuții care fuseseră selecționați, au fost reținuți în aceeași cameră.
Într-o zi, Țurcanu și cei din grupul său îi anunță pe ceilalți că și -au schimbat ideile, au
renunțat la legionaris m și s -au reeducat, însușindu -și ideologia comunistă. Recomandându -le
și celorlalți să facă același lucru, aceștia au protestat, luându -i în râs.

168 Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 98
169 Dumitru Bordeianu, op. cit. , 133 -134

62
Țurcanu și ai săi, înarmați cu cozi de mătură și bâte de lemn, ascunse din timp sub
saltele, au tăbărât asup ra lor. La un moment dat, unul dintre atacatori dă conducerii închisorii
semnalul stabilit, spărgând un geam. Directorul, gardienii și ofițerii pătrund în celulă și îi
zdrobesc în bătaie pe ceilalți. Acest moment a marcat începutul reeducării prin bătaie ș i
tortură continuă. Deținuții, îndeaproape supravegheați de cei din grupul lui Țurcanu, care între
timp a preluat conducerea închisorii, erau supuși unui regim de teroare neîncetată, fără
posibilitatea de a se sustrage sau de a se sinucide.
Torturile era u bine dozate și încetau în momentul în care deținutul era pe punctul de a
muri. Acestea erau variate: bătaie, înfometare, obligația de a sta într -o poziție fixă 17 ore pe
zi170. Studenții teologi și cei evlavioși numiți bandiții mistici , erau forțați să apo stazieze, să se
lepede de Dumnezeu, hulind tot ceea ce ține de credința creștină. De Crăciun sau de Paști, pe
melodiile colindelor sau a Prohodului, erau obligați să cânte texte cu obscenități și insulte de
nedescris la adresa Mântuitorului și a Maicii Sal e. Totodată erau siliți să facă procesiuni
blasfemiatoare, să săvârșească liturghii cu mizeriile din tina de necesități și apoi să se
împărtășească cu ele. Unii erau botezați prin afundarea în hârdăul cu fecale.

170 „Înainte de a pleca din cameră, Țurcanu ne -a fixat poziția de stat pe prici, adică: în poziție șezând cu
picioarele întinse și palmele pe genunchi, cu ochii privind vârful degetelor de la picioare. Era pentru prima dată
când făceam cunoștință cu această nouă metodă de tortură, care a fost una din cele mai groaznice ce ni s -a
putut aplica în timpul demascărilor. Nu aveai voie să te miști nici în stânga, nici în dreapta sau să iei mâinile de
pe genunchi. Din această poziție nu te mișcai decât pentru necesități fiziologice sau când se servea masa. Dar
au fost unii care nu aveau voie să se miște nici pentru a se alimenta, fiind serviți în această poziție de alți
deținuți. Această poziție trebuia să fie respe ctată de la ora 6 dimineața până la 10 seara. În timpul nopții nu
aveam voie să ne dezbrăcăm de haine și eram obligați să dormim cu fața în sus, cu picioarele întinse, fără să
mișcăm, iar cu pătura să ne învelim numai până în dreptul inimii. Mâinile trebui au apoi să stea încrucișate pe
piept, în afara păturii, exact în poziția morților creștini: o bătaie de joc, de fapt, căci noi eram considerați de
către regim deja morți. Dacă cineva se mișca în timpul somnului de la ora 10 seara până la 6 dimineața erai
crunt bătut cu ciomagul.
În primele trei luni, numai cei din comitetul de tortură făceau de planton -câte 3 ore cu schimbul – ca să
ne supravegheze pe noi în timp ce dormeam, dacă nu cumva ar încerca cineva să se sinucidă sau să -și schimbe
poziția de dormit . Contraveniții erau pedepsiți pe loc cu lovituri de ciomag. În timpul zilei, cei din așa zisul
comitet observau cu strictețe consemnul, ca nimeni să nu -și schimbe poziția sau să se miște. Dacă am putut
îndura toate metodele de tortură – chiar și atunci cân d am fost zdrobiți cu ciomegele, care ne pricinuiau atâtea
dureri și suferințe – această poziție erau foarte greu de suportat. Avea un efect nervos care influența centrul
echilibrului din cerebel și conexiunile lui cu emisferele cerebrale, dându -ți o senzaț ie apropiată de nebunie.
Majoritatea dintre noi preferam bătaia în locul acestei poziții. Din cauza bătăilor la fese și pentru că erai obligat
să stai pe ele, acestea erau aproape cianozate.
Poziția aceasta a fost suportată timp de 10 luni de majoritatea deținuțiulor. Nu îți schimbai poziția
decât atunci când făceai declarații în fața comitetului de tortură sau când erai dus la camera 4 spital în fața lui
Țurcanu și a ajutoarelor lui. Mai scăp ai de această poziție pentru necesități și când erai torturat conform
dispozițiilor date de Țurcanu sau de călăul Zaharia. Această metodă a avut urmări dezzastruase asupra
sistemului nervos influențând puterea de judecată și abolind total voința. De aceea, mulți dintre noi au ajuns la
o așa de mare slăbiciune intelectuală și prostrație, încât au înnebunit. Unii și -au mai revenit după încetarea
demascărilor, dar alții au fost iremediabil pierduți. Tot din cauza acestei metode de tortură, majoritatea dintre
noi au declarat verzi și uscate, câte -n lună și în stele, numai ca să aibă ceva de scris”. –în Mărturisiri din
mlaștina disperării , Dumitru Bordeianu, op. cit. , p. 165 -167

63
După ce deținutul își făcea demascarea, c a să dovedească că s -a reeducat, trebuia la
rândul său să devină torționar și să convingă pe altul să se lepede de tot putregaiul burghez și
să adopte ideologia comunistă. Se ajungea, astfel, sub teroare, la o adevărată spălare a
creierului. Cei torturați, nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea
sinuciderii, fiind supravegheați îndeaproape, cedau și se transformau în niște roboți cu inima
împietrită, devenind din vitime, călăi. Nici după ce ajungeau reeducați nu scăpau de teroare,
căci la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiți, treceau din nou prin moara torturilor.
Astfel trăind într -o teroare permanentă, suspectându -se unii pe alții, se prăbușeau continuu
fără posibilitatea de revenire.
Primul contact brutal pe care Dumitru Bordeianu l -a avut cu torționarii din închisoarea
Pitești a fost la îmceputul procedeelor numite demascări . „De când intrasem în cameră și până
când cei trei s -au apropiat de patul nostru, Oprișan cu firea lui meditativă și întotdeauna
reținut, nu a scos nici un cuvânt… după aceea Prisăcaru a dat semnalul celor pregătiți de el
pentru atac -erau în număr de vr eo 30 – și le-a strigat: „pe ei!”. Din clipa aceea și până spre
ziuă, mi -am pierdut cunoștința. Cei 30 ne -au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu
pumnii, încât dimineața în colțul nostru erau numai bălți de sânge pe ciment. Niociodată până
atunci nu -mi pierdusem cunoștința atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la
morișcă și pat din timpul anchetei. Nici atunci și nici acum nu știu cât ne -au lovit cei 30 de
bătăuși. Mi -amintesc doar că mi -a venit să urinez, dar nu am putut să m ă ridic în picioare, ci
m-am târât pe brânci până la tinertă, și atunci mi -am dat seama că nu mă mai puteam mișca.
Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture și să nu mă doară . M-am târât înapoi,
lalocul meu și, pentru că nu vedeam bine, fața fiindu -mi umflată, nu mi -am putut da seama ce
se întâmplase cu ceilalți.
Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă și că lumia soarelui pătrundea în cameră. Am
deschis ochii și, când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m -am îngrozit. Nu mai arăta
niciunul dintre ei a om . Doar capete umflate, fețe negre și ochi ce abia se mai vedeau în
orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea și hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi
provoca usturimi de -mi venea să urlu era faptul că izmenele și cămașa, din cauza rănilor, se
lipiseră de corp.
Am încercat să -mi adun gândurile, să fac un efort de voință și să judec cele întâmplate,
dar mi -a fost imposibil. Îmi amintesc numai că, atunci când s -a împărțit masa, nici unul dintre
noi nu s -a putut ridica. Chiar dacă ne -am fi ridica t, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în
cruzimea lui, a ordonat celui ce împărțea masa: „astăzi bandiții ăștia nu primesc nimic!”.

64
După ce toți ceilalți au luat masa, iar noi zăceam întinși pe ciment ca niște cadavre, l –
am auzit ca prin vis pe Prisăcaru dân d semnalul: „pe ei!”. Și iarăși cei 30 s -au năpustit asupra
noastră și eu am leșinat… nu -mi amintesc dacă în după -amiaza acelei zile bătaia s -a repetat.
Înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s -au temut să nu moară vreunul dintre
noi”171. Ulterior, Țurcanu a arătat de fapt fața adevărată a diavolului care îi stăpânea, când pe
cei 30 i -a pus să se bată între ei.
Dumitru Bordeianu spunea la un moment dat în cartea sa că între torționar și cel
torturat se crea o comuniune demonică . Spre exe mplu, dacă Țurcanu îl întreba ce gândește,
nu putea să -l mintă, fiindcă l -ar fi simțit imediat. De aici, frica de a gândi ceva considerat rău
de Țurcanu, căci nu puteai ascunde dacă te lua la întrebări, iar spunând adevărul erai pedepsit.
Un alt aspect s atanic era că tot ceea ce ai ascuns, și reprezenta un punct de sprijin pe
calea prăbușirii interioare, te chinuia așa de tare, încât cereai singur să te demaști, simțind prin
aceasta o ușurare, ca după o spovedanie, deși aceste mărturisiri erau folosite îm potriva ta.
Avea loc un proces foarte ciudat producându -se mutații în personalitatea celui torturat care
ajungea să nege concepțiile de dinainte și să adopte ceea ce îi impunea Țurcanu, cu
convingerea că acesta îi face un bine. În acest proces de spălare a creierului i se lumina
mintea , trăia ceva ca o ușurare, înțelegea tot ceea ce respinsese înainte și pornea cu toată
convingrea să -i aducă în același stadiu de iluminare și pe ceilalți.
De la Pitești, sistemul s -a extins la Gherla și la Canal, dar datori tă deconspirării
secretului și protestelor internaționale, reeducarea a fost oprită. Dacă secretul s -ar fi păstrat, ar
fi fost aplicată în toate închisorile din țară.
Privind reeducarea din perspectivă duhovnicească, atât cei care au dirijat din umbră
acest experiment, cât și cei ce l -au aplicat nu au fost decât uneltele diavolului în lupta pentru
distrugerea sufletelor. Părintele Gheorghe Calciu, trecut și el prin Pitești, spune: „ca să
înțelegem ce a fost Piteștiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptel or și să ajungem la
rădăcinile răului, la mecanismele interioare ale perversiunii și la dimensiunea ei metafizică.
Eu cred că Piteștiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine și rău, în
care călăii și vitimele nu au fost decât sim ple instrumente. Este un experiment diabolic, care a
avut loc în țara noastră mai mult decât în orice parte a lumii”172.

171Dumitru Bordeaianu, op. cit. , 125 -126
172 În periodicul „Puncte Cardinale”, nr. 9/165, septembrie 2004, p. 5

65
Satanismul reeducării se vede și din cuvintele lui Țurcanu, păstrate în memoria unui
fost deținut politic: „dacă Hristos ar fi trecut pr in mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe
cruce și n -ar fi înviat! N -ar fi fost creștinism, această mare minciună, și toată lumea ar fi trăit
în liniște! Eu sunt Țurcanu! Primul și ultimul! Nu s -a născut un altul care să -mi ia locul! Pe
mine nu mă poat e minți nimeni, așa cum vă mint pe proștii ca voi. Eu sunt adevărata
evanghelie! Eu o scriu acum pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevărat, nu basme de
adormit copiii!”173.
Deși diavolul și -a închipuit că a biruit prin teroare, pe cei care au făcu t compromisuri
mai mici sau mai mari, a avut puține victorii decisive. După încetarea torturilor, treptat,
majoritatea celor căzuți s -au întors la Dumnezeu. Luând în considerație evoluția ulterioară a
majorității celor trecuți prin reeducare, vedem că diav olul a câștigat la Pitești, o bătălie în
lupta pentru sufletul lor, dar nu războiul, cei mai mulți revenind la Hristos, chiar mai buni
decât au fost înainte de această probă a focului.

173 Gheorghe Andreica, Mărturii…Mărturii… , Ed. 2000, București, 2000, p. 70 -71

66
Cuprins

67
Concluzii

Sfintele Evanghelii conțin și teologia Mântuitorului despre mucenicie. Învățătura
Domnului de la începu până la sfârșit răsună ca o invitație la o viață purtătoare de cruce. Viața
lui Hristos în mijlocul unui neam desfrânat și păcătos , presupune ca creștin ul să -l
mărturisească pe Domnul prin cuvânt și prin viața sa, cu bucurie, pășind pe calea cea îngustă a
muceniciei.
Hristos a pășit pe calea udată cu sânge a Golgotei, iar sub stindardul Crucii Lui luptă
cei puțini aleși , care rămân credincioși lui până la moarte. Viața creștinului purtător de cruce
este o mare și continuă jertfă.
Creștinii care merg pe calea Evangheliei sunt prigoniți și urâți. pentru că par a fi niște
străini față de această lume: „ dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; d ar pentru că
nu sunteți din lume, ci Eu v -am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște ”174. Ura lumii,
preambul al oricărei prigoniri, se îndreaptă împotriva puținilor aleși care se comportă și
trăiesc în Hristos și ies în acest mod din mersul lumii.
În prigoană nu există elementul surpriză. Creștinul, în fața oricărei prigoane, nu este
luat prin surprindere. Acesta este pregătit în orice clipă pentru arena mucenicească; consideră
că jignirea, nedreptatea evidentă, calomnierea, întemnițarea, exilarea, confiscarea averii,
chinurile muceniciei și paharul morții dureroase sunt elemente ale vieții lui în Hristos! În
adâncul sufletului creștinului purtător de cruce răsună cuvântul Domnului: „dacă pe Mine m –
au prigonit și pe voi vă vor prigoni”175. Nu se poate încheia o pace între oi și lupi. În viața
aceasta prezentă, creștinii duc lupta cea bună, ca niște oi în mijlocul lupilor .
Creștinii sunt prigoniți adesea și în cadrul mediului lor familial. și casnicii lui se pot
dovedi a fi vrăjmași ai celui credincios . Teologia evanghelică se referă și la prigoana din
partea celor apropiați: „și va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii
împotriva părinților și îi vor ucide”176. Războiul dintre popoare nu anulează înrudirea dintre
membrii lor, î nsă prigoana împotriva creștinilor ignoră și legile civile și cele dumnezeiești.
Sfânta muceniță Varvara a fost ucisă de către prigonitorul ei tată. S -a ridicat tatăl asupra fiicei,

174 Ioan 15, 19
175 Ioan 15, 20
176 Matei 10,21

68
s-a umplut de multă mânie și de râvnă drăcească și a devenit ucigaș al pro priei fiice și
criminal plin de sânge .
Creștinii care îl mărturisesc pe Iisus Hristos Cel răstignit și înviat din morți provoacă
furia vrăjmașilor crucii, sunt predați sinedriilor și sinagogilor, sunt aduși înaintea
conducătorilor și împăraților și îndur ă chinurile morții mucenicești.
Evanghelia lui Hristos este școala veșnică a muceniciei. Potrivit teologiei creștine,
prigonitorii ucid trupul, însă nu ating sufletul, pentru care a murit Hristos pe Cruce: „nu vă
temeți de cei ce ucid trupul, ci mai degr abă temeți -vă de Acela care poate și trupul și sufletul
să le piardă în gheena”177. În cuvântul Domnului este cuprinsă taina nepătimirii și a liniștii
mai presus de lume, cu care creștii înaintează pe calea plină de dureri a arenei muceniciei.
Mucenicii om orâți de călăi, cad ca semințele de grâu sădite în pământ și care dau rod
mult. Moartea bunilor biruitori mucenici ai Ortodoxiei dă rod însutit. Morții muceniciei celei
pline de roade se potrivesc cuvintele Mântuitorului Hristos: „adevărat, adevărat zic vo uă: dacă
grăuntele de grâu când cade în pământ nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri aduce
multă roadă”178. Ucenicul adevărat al Evangheliei este pregătit să bea paharul muceniciei, să
fie măcinat ca grâu al lui Dumnezeu și să devină prescură lui Hrist os.
Cei care se rușinează a -L mărturisi pe Domnul înaintea prigonitorilor sunt luați prin
surprindere, își pierd curajul și cad. Cei care trăiesc mereu în Hristos merg și în temniță și la
moarte dând mărturia cea bună. Categoria de oameni care caută să fi e pe placul celorlalți, al
celor care se rușinează de Evanghelia lui Hristos, niciodată nu a dat mucenici Bisericii. Bunii
biruitori mucenici, care au rămas credincioși în ceasul marii ispite, cei aduși ca oile spre
junghiere provin din rândurile numeroase ale măerturisitorilor curajoși si ai numelui
Domnului.
Cuptorul muceniciei dovedește care dintre creștini sunt numai chemați și care sunt și
chemați și aleși. Calitatea vieții creștine, a fiecărui ales în parte, este verificată prin focul
muceniciei: „l ucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se
descoperă și focul însuși va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia”179.

177 Matei 10, 28
178 Ioan 12, 24
179 I Corinteni 3, 13 -14

69
Evanghelia lui Hristos nu promovează unirea mincinoasă și coexistența elementelor
diverse ale lumii. Su b acoperișul dumnezeiesc al Bisericii preasfinte a Ortodoxiei nu locuiesc
în pace adevărații închinători ai Cuvântului și cei care se închină la idolii acestei lumi și la
dumnezei străini . Hristos nu S -a răstignit pentru a crea un panteon, chiar și unul di ferit de cel
roman, în care să poată să adăpostească și să conviețuiască toate teoriile despre viață, toate
ereziile, toate religiile demonilor.
Creștinismul, unica revelație din lume a adevărului și a harului, se evidențiază ca
tezaur aflat în opoziție în mod absolut și ireconciliabil, cu sincretismul dogmatic și cu
panreligia ecumenismului eretic pe care nu poate să -l accepte sub streașina dumnezeiască a
Bisericii celei Una, adică Ortodoxia.
Lucrarea lui Hristos, lucrarea păcii și a unității în mijloc ul unui neam necredincios și
desfrânat apare ca o lucrare de separare. Într -adevăr, predica Evangheliei îi desparte pe
oameni și separarea duce la persecuția creștinilor de către necredincioși.
Creștinii nu folosesc strategii în fața lumii, nu se feresc de izolare și de prigoană,
trăiesc în Hristos, Îl mărturisesc pe Hristos, sunt prigoniți pentru El și merg spre mucenicie,
aducându -și aminte de cuvintele dreptului Judecător: „să nu socotiți că am venit să aduc pace
pe pământ; n -am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să -l despart pe fiu de tatăl său, pe
fiică de mama sa, pe noră de soacra ei. și dușmanii omului vor fi casnicii lui. Cel ce iubește pe
tetăl său, ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”180.
În arena muceniciei se ciocnește vechea învățătură a păgânilor, învățătura rătăcirii, cu
noua învățătură a Evangheliei. Discordia la ceas de prigoană se datorează necredincioșilor,
celor care nu acceptă Evanghelia lui Hristos. Mântuitorul a venit ca să -i unească pe toți în
adev ăr și iubire, însă este luat drept separator de către dușmanii Evangheliei. Sfântul Ioan
Gură de Aur, interpretând cuvântul despre discordie al Domnului, învață: „nu întotdeauna
înțelegerea este un lucru bun, pentru că și hoții se înțeleg între ei. Războiu l însă, nu este o
urmare a voinței lui Hristos, ci a voinței oamenilor. Hristos voiește ca toți oamenii să se
unească în credință; dar pentru că se despart unii de alții, ia naștere războiul. și totuși Domnul
nu a grăit așa! Dar ce a spus? N -am venit să ad uc pace. Prin aceste cuvinte, Domnul îi
mângâie pe ucenicii Săi spunându -le: să nu socotiți că voi sunteți pricina dezbinării dintre
oameni; Eu sunt Cel ce fac aceasta, pentru că sufletul oamenilor este așa! Nu vă tulburați, dar

180 Matei 10, 3 4-47

70
că lucrurilr se întâmplă îm potriva așteptărilor voastre. Pentru aceasta am venit ca să aduc
război. Aceasta este voința Mea. Nu vă tulburați, deci, dacă pământul este plin de războaie și
de intrigi. Când va fi dat la o parte ceea ce e mai rău, atunci cerul se va uni cu ceea ce e mai
bun”181.
Credincioșii sunt prigoniți pentru Cel desăvârșit și aleargă bucurându -se spre
mucenicie. Atunci cerul se unește cu este mai bun, atunci Biserica celor întâi născuți primește
pe mucenicii cei din toată lumea, atunci cetele îngerilor împreună dănțu iesc.
Prigonitorii lui Hristos care luptă împotriva cuvântului lui Dumnezeu, se îndreaptă mai
întâi împotriva predicatorilor Evangheliei. Sunt prigoniți profeții și apostolii, cei care fac
cunoscut poporului poruncile Domnului. Mucenicia este alegerea ce rească a marilor
predicatori ai Legii dumnezeiești: „voi trimite la ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide și
vor prigoni”182.
În Vechiul Testament, profeții falși nu erau prigoniți. în Noul Testament, apostolii
mincinoși, lucrătorii vicleni care îș i iau chip de apostoli ai lui Hristos , rămân în afara arenei
muceniciei, precum și frații mincinoși, provocând multe necazuri lucrătorilor Evangheliei.
Falșii creștini sunt certați de sfântul apostol Pavel ca fiind circumciși numai ca să nu fie ei
prigoniț i pentru crucea lu Hristos.
Unii dintre prigonitorii mucenicilor, fiind întunecați la minte, consideră actele
criminale prin care îi chinuie pe mucenici ca pe un cult adus lui Dumnezeu. La întunecarea
minții prigonitorilor care nu mai fac distinție între crimă și cult se referă cuvântul Domnului:
„pe acestea vi le -am grăit ca să nu vă poticniți. vă vor scoate din sinagogi, ba chiar vine ceasul
când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu. Și pe acestea le vor
face, pentru că nu L -au cunoscut pe Tatăl Meu și nici pe Mine”183.
În fiecare epocă există prooroci, apostoli și frați falși, împreună luptători cu cei ai
lumii fiind dezgustați de discordia evanghelică cea mântuitoare, dezvoltând o literatură
pacifistă pe baza unei iubiri fals e, bucurându -se deslava din partea oamenilor ca niște „valuri
sălbatice ale mării care își spumegă propria lor rușine”184.

181 Părinți și scriitori bisericești, vol. 23, ed. IBMBOR, București, 1994, p. 431
182 Luca 11, 49
183 Ioan 16, 1 -3
184 Iuda 1,13

71
Până la sfărșitul veacurilor vor fi prigoniți numai adevărații predicatori și creștini care
propovăduiesc și trăăiesc în mod autentic Evanghelia, cei care drept învață cuvântul
adevărului, care se luptă pentru Împărăția lui Dumnezeu, care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos
ca venit în trup.

72
Bibliografie

1) Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană , ed. Fotini,
Galați, 2007
2) Aspazia Oțel, Strigat -am către Tine, Doamne , Ed. Axa, Botoșani, 2004
3) Asterie al Amasiei, „Omilii și predici” , trad. Fecioru D., EIBMBOR, București, 1946
4) Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării , ed. Scara, București, 2001
5) Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (Proza) , Editura Fundației PRO,
București, 2003
6) Flavius Josephus (trad. Acsan I.), „Antichități iudaice” , Editura Hasefer, București,
2001
7) Gheorghe Andreica, Mărturii…Mărturii… , Ed. 2000, București, 2000
8) Grigore Caraza, Aiud însângerat , ed. Tipo Moldova, Iași, 2013
9) Învățătura de credință creștină or todoxă , ed. IBMBOR, București, 1992
10) Ioan I. Ică Jr., Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident, în Europa de azi ,
ed. Deisis, Sibiu, 2002
11) Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ed. Christiana, București, 2006
12) Ioan Muntean, La pas prin „Reeducări le” de la Pitești, Gherla și Aiud, Editura
Majadahonda , București, 1997
13) Ioana Iancovescu, Preot Constantin Voicescu, un mare mărturisitor creștin , Ed.
Bonifaciu, 2000
14) Ion Cârja, Canalul morții , ed. Cartea Românească, București, 1993
15) Isidore Singer, „The Je wish Encyclopedia – Volume I” , Funk and Wagnalls Company,
New York, 1901
16) Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească , Eusebiu Popovici , trad. de
Atanasie Mironescu, cartea întâi, ediția a doua, ed. Tipografia Cărților Bisericești,
București , 1925
17) Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească , Eusebiu Popovici, trad. de
Atanasie Mironescu, cartea a doua, ediția a Iia, ed. Tipografiei cărților Bisericești,
București, 1927
18) Istoria Bisericii Universale , Vol I, ed. Basilica, Bucureșt i, 2019
19) Istoria Creștină Generală , Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, ed. IBMBOR, București,
2008
20) Istoria creștină generală , vol I, ed. IBMBOR, București, 2008

73
21) John Godfrey, 1204 The unholy cruisade , ed. Oxford University Press, Oxford, 1980
22) Ludwing Hertling S. J. Istoria Bisericii , ed. Morus -Verlag, Berlin, 1967, ediție
îngrijită și traducere de Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, ed. Arslonga, 1998
23) Luigi Sturzo, L’Eglise et l’Etat, traduit de l’italien inédit par Juliette BERTRAND,
Paris, 1937
24) Martirii -biruitori ai suferinței prin credință , ed. Basilica, București, 2011
25) N. Mărgineanu, Amfiteatre și închisori , ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1991
26) Nichita de Bizanț, Răspuns și respingere a agarenilor în Bizanțul între Occidentul
creștin și Orientul Islamic , op. cit., p. 33. –––– p.41 ????
27) Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi” , Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992
28) Nicolae Valery -Grossu, Binecuvântată fii închisoare , ed. Duh și adevăr, 1998
29) Nikolai Berdiaev, Adevăr și revelaț ie, traducere Ilie Gyurcsik, Editura de Vest,
Timișoara, 1993
30) Nikolai Berdiaev, Împărăția spiritului și Împărăția cezarului , Editura de Vest,
Timișoara, 1993
31) Nikolai Berdiaev, Sensul creației , ed. Humanitas, București, 1992
32) Oameni și demoni , ed. Cartea Ortodoxă
33) Părinți și scriitori bisericești vol. 23, EIBMBOR, București, 1994
34) Părinți și scriitori bisericești, vol 3, Apologeți de limbă latină , ed. IBMBOR,
București, 1981
35) Părinți și scriitori bisericești, vol 34, Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovni cești,
ed. IBMBOR, București, 1992
36) Părinți și scriitori bisericești, vol. 13, EIBMBOR, București, 1987
37) Părinți și scriitori bisericești, vol. 17, Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări , ed.
Basilica, București 2017
38) Părinți și scriitori bisericești, v ol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1980
39) Picioruș D.O., Picioruș G.M.C , Teologie pentru azi , București, 2011
40) Pidalion (cârma Bisericii Ortodoxe) , ed. Credința strămoșească, 2007
41) Pr. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul Islamic , ed.
Sophia, București, 2005
42) Preot Liviu Brânzaș, Raza din catacombă , ed. Scara, București, 2001

74
43) Preot Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, ed. Biserica Ortodoxă și Buna
Vestire, Galați, 2003
44) Preot Serafim Rose, Nihilismul – o filosofie luciferică , ed. Egumeniț a, Galați, 2004
45) Puncte Cardinale nr. 9/165, septembrie 2004
46) Radu Preda, Comunismul , o modernitate eșuată , ed. Eikon, Cluj -Napoca, 2009
47) Roland MINNERATH, Les chrétiens et le monde (I et II siècles), Paris, 1973
48) Sergiu Ciocârlan, „Numai așa ne vom putea păs tra credința în aceste vremuri”:
Părintele Radu Stanciu în dosarele Securității , ed. Egumenița, București, 2019
49) Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice , ed. Sophia, București, 2008
50) Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul , ed. M ănăstirea Sfinții
Arhangheli -Petru Vodă, 2002
51) Sfântul Nicolae Velimirovici, „Proloagele de la Ohrida” , trad. Stănciulescu A.,
Editura Egumenița, Galați, 2010
52) Sfântul Teofilact al Bulgariei, „Tâlcuire la Faptele Sfinților Apostoli” , Editura
Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2007
53) Stâlpii Ortodoxiei , ed. Egumenița, Alexandria, 2008
54) Van der Horst P., “The Birkat Ha -minim in Recent Research” , The Expository Times,
September, 1994
55) Viața mea, mărturia mea , Părintele Adrian Făgețeanu, ed. Areopag, Bucureș ti, 2011
56) Viețile Sfinților pe luna aprilie (VS04 ), ediția a II -a, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2005
57) Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată , ed. Babel, București, 2012
58) VS 03 –martie… p.26