Limb a română contemporană. Sintaxa 3 [628036]

Limb a română contemporană. Sintaxa 3

Universitatea “Dunărea de Jos”
din Gala ți
Facultatea de Litere

Specializările:
Limba și literatura română – Limba și literatura
engleză
Limba și literatura română

Limba română
contemporană.
Sintaxa

Lect.dr. Gina Necula

Anul I II, Semestrul I

D.I.D.F.R.

Limb a română contemporană. Sintaxa 4 Universitatea “Dun ărea de Jos”
Facultatea de Litere

LIMBA ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ. SINTAXA
Unități, relații, structuri sintactice
(repere teoretice și exerciții)

Anul al III-lea

Lect. dr. Gina Necula
Lect. dr. Ionel Apostolatu

Gala ți
2010

Limb a română contemporană. Sintaxa 5

Cuprins

Introducere – Sintaxa 5

Capitolul 1 – Unități sintactice 7
1.1. Partea de propoziție 8
1.2. Îmbinarea de cuvinte 10
1.3. Propoziția 11
1.4. Fraza 17
1.5. Enunțul 19

Capitolul 2 – Relații sint actice 25
2.1. Relația de dependență 25
2.2. Relația de nondependență 29
2.3. Relația de echivalență 34
2.4. Relația de incidență 39

Capitolul 3 – Structuri sintactice deviante 42
3.1. Structurile incidente 42
3.2. Anacolutul 43
3.3. Elipsa 44
3.4. Izolarea 45
3.5. Repetiția 45
3.6. Imbricarea 47

Aplicații 48
Bibliografie 54

Introducere
Limba română contemporană. Sintaxa 5
Introducere – Sintaxa

În evoluția lingvisticii ca disciplină științifică, secolul al XX -lea a
reprezentat o etapă de spectaculoasă dezvoltare, determinată de
diversificarea perspectivelor de abordare a faptelor, dar și ca urmare a
deplasării atenției dinspre sistemul limbii „în sine și pentru sine” (Saussure)
către procesul comunicativ: dacă în prima parte a secolului interesul
lingvisticii teoretice și aplicative s -a concentrat, preponderent, asupra
organizării interne a limbii, asupra limbii ca sistem, cercetările ultimei etape
privilegiază aspectul funcțional, al limbii considerate din perspectiva utilizării
ei, ca instrument al comunicării (capitol din volumul: Acad. Graur, S. Stati,
Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală , 1972, p. 221 –233).
Teoretic, integrarea acestor numeroase informații într -o viziune unitară
s-a realizat prin asocierea asp ectului descriptiv cu perspectiva funcțională
asupra limbii, în termenii gramaticii funcționale, a cărei caracteristică
principală o reprezintă implicarea procesului de comunicare în descrierea
sistemului: fenomenul gramatical este studiat și descris ca pa rte componentă
a sistemului, dar și sub aspectul utilizării în activitatea comunicativă, ceea ce
impune numeroase reinterpretări și completări.
Considerarea din această dublă perspectivă – a sistemului și a utilizării
lui (a mecanismului și a funcționării) – impune ca unități (lingvistice)
fundamentale : cuvântul și enunțul:
Cuvântul reprezintă o unitate care aparține sistemului (este integrată
în sistem și individualizată ca entitate prin multiplele tipuri de relații – lexicale,
sintactice, flexionare – la care participă), dar și actului discursiv, în măsura în
care reprezintă materialul comunicării lingvistice.
Enunțul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului.
Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunțul face
posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informații exterioare
sistemului lingvistic, informații referitoare la ,realitate" în ipostaza ei obiectivă,
dar și subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunț se realizează
schimbul de infor mații, îmbogățirea, completarea, corectarea informației,
orice proces discursiv – dialog sau monolog – se întemeiază pe această
unitate lingvistică, care presupune existența sistemului (enunțul se constituie
din fapte de limbă), dar nu aparține sistemului, nu face parte din sistem,
decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre ,schemele"
compatibile cu posibilitățile de care dispune sistemul.
Această distincție fundamentală explică organizarea de ansamblu a
noii Gramatici a limbii române , realizată de Academia Română,
repartizarea faptelor în cele două volume: – primul volum, Cuvântul, grupează
fenomenele aparținând gramaticii cuvântului: privite în calitatea lor de
componente ale sistemului, unitățile lexicale sunt descrise sub aspectul
particularităților flexionare, combinatorii și semantice, care reprezintă
modalități de implicare în discurs; – volumul al II -lea, Enunțul, prezintă
problematica gramaticii enunțului, descriind, sub aspect structural și
funcțional, ansamblurile sintactice – din perspectiva organizării ierarhice a
enunțului și ca organizare pragmatico -discursivă.
Abordarea sub aspect funcțional a fenomenelor gramaticale are
avantajul de a pune în evidență dependența comunicării (a enunțului) nu
numai de sistem, ca ansamblu st ructural organizat reprezentând o limbă
dată, ci și față de exigențele selective ale informației comunicate și ale

Introducere
Limba română contemporană. Sintaxa 6 contextului situațional – cadrul spațio -temporal, în care poziția centrală revine
locutorului și alocutorului. Reconsiderarea din această per spectivă a
fenomenului gramatical a pus în evidență profunda implicare a
componentelor contextului situațional și în organizarea sistemului. Astfel,
raportarea la locutor, de pildă, separă tranșant – semantic și gramatical –
pronumele personale de celelalt e categorii de pronume, iar corelarea cu
momentul realizării actului discursiv /comunicativ se impune ca reper necesar
al categoriei gramaticale a timpului (care situează cronologic evenimentul),
pentru a limita exemplificarea la situațiile cele mai izbito are.

Sintaxa și morfologia

Asupra diviziunii propuse s -au emis diverse păreri de -a lungul
timpului, unii lingviști considerând -o oportună, iar alții contestând -o
vehement. Oricare ar fi optica asupra acestei distincții, se poate afirma cu
siguranță fapt ul că între cele două nu se poate face o distincție clară și
definitivă.
L. Helmslev este unul dintre lingviștii care arată că materia repartizată
de lingvistica tradițională în morfologie și sintaxă este clasificată de teoria
modernă în conformitate cu î mpărțirea limbii în două planuri (conținutul,
expresia) și două axe (paradigmatică și sintagmatică). Fenomenele denumite
de tradiție „morfologice” intră în studiul dependențelor paradigmatice , iar cele
denumite „sintactice” intră în studiul dependențelor s intagmatice. Relațiile
paradigmatice (asociative sau “in absentia”) se stabilesc între termeni care
se substituie în același punct al lanțului lingvistic. Relațiile sintagmatice (“in
praesentia”) se stabilesc între termeni care se succedă în lanțul lingvi stic.
Aceeași unitate se angajează simultan în relațiile de succesiune și de
înlocuire, intrând într -o rețea al cărei specific (ca tip de raport sau ca formă
de manifestare) poate constitui un criteriu formal, obiectiv de definire și de
diferențiere a fi ecărei unități.
Opoziția morfologie -sintaxă este o realizare a opoziției paradigmatic –
sintagmatic:
– sintaxa se ocupă de relațiile dintre cuvinte ca membre ale unei
structuri;
– morfologia se ocupă de relațiile dintre cuvinte ca membre ale
unei clase definit e prin funcția sintactică primară a membrilor săi.
Există și lingviști care consideră că faptele sintactice țin de planul vorbirii, în
vreme ce faptele morfologice țin de planul limbii.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 7
Capitolul 1 – Unități sintactice

Compartimentarea studiului lim bii în fonetică, gramatică, lexic duce la
evidențierea mai multor tipuri de unități lingvistice, fiecare cu specificul ei
calitativ. În funcție de numărul nivelelor identificate și de anumite detalii de
concepție, studiile actuale propun diferite ierarhii de unități; cităm aici numai
câteva:
– fonem/morfem/cuvânt/parte de propoziție/propoziție/frază;
– fonem/morfem/cuvânt/îm binare de cuvinte (sau sintagmă )/propoziție/
enunț;
– fonem/monem/sintagmă/enunț;
– sunet/formă/sens ;
– fonem/morfem/glosem/enunț;
– fonem/cuvânt/frază/enunț.
În genere, structuraliștii (ca și tradiționaliștii) recunosc existența mai
multor tipuri de unități în cadrul aceluiași nivel, dar există diferențe în ceea ce
privește unitatea fundamentală a fiecărui nivel:
– în fonologie: fonemul sau trăsătura distinctivă;
– în morfologie: cuvântul sau morfemul;
– în sintaxă: cuvântul, sintagma, propoziția sau enunțul.
Sintaxa se ocupă cu studiul unităților sintactice, al relațiilor care se
stabilesc între ele și al funcțiilor pe care se actualize ază, cele trei elemente –
unități, relații, funcții – constituind coordonatele majore ale demersului analitic
la nivelul structurii sintactice. Cu alte cuvinte, sintaxa are ca obiect unitățile
sintactice privite dintr -o dublă perspectivă: relațională și funcțională ;
perspectiva relațională pune în evidență trăsăturile trăsăturile de expresie, iar
cea funcțională, trăsăturile de conținut. Astfel, studiul relațiilor evidențiază
tipologia unităților sintactice, iar studiul funcțiilor conduce la determinarea și
interpretarea unităților de conținut.
O ierarhie a unităților sintactice utilizată relativ frecvent conține
următoarele entități: parte de propoziție, sintagmă, propoziție, enunț, frază.
Există și lucrări care abordează discuția unităților sintactice ca v ariante și
invariante.
Conceptul de parte de propoziție a găsit interpretări variate, care se
grupează în două tendințe principale, după cum urmează:
– Termenii propoziției sunt (a) cuvinte, sau (b) grupuri de cuvinte,
în structura cărora intră uneori și pro poziții subordonate. O propoziție
oricât de lungă se reduce astfel la un tipar care conține două, trei,
patru, cel mult cinci părți de propoziție, fiecare fiind realizată prin unul
sau mai multe cuvinte.
– Enunțul se împarte mai întâi în propoziții, în așa fel încât fiecare
verb la mod personal să formeze centrul unei propoziții. În interiorul
unei propoziții, părțile ei se suprapun peste părțile de vorbire „cu sens
lexical deplin” și peste grupurile prepoziție + nume, verb copulativ +
nume predicativ. De ac eea numărul părților de propoziție dintr -un text
nu e cu mult inferior numărului părților de vorbire. Predicatul e unic,
subiectul e fie unic, fie multiplu (format prin coordonare), dar celelalte
părți de propoziție pot apărea în număr nelimitat.
– Numeroși structuraliști renunță la terminologia tradițională a
părților de propoziție (subiect, complement etc.), din cauza conținutului

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 8 lor vag, foarte greu – dacă nu imposibil – de definit în termeni pur
lingvistici.
– Gramatica tradițională și unele studii structu raliste încearcă să
îmbine o analiză formală a propoziției, care ține seama de calitățile
morfologice ale cuvintelor și de marcarea prin flexiune a relațiilor
sintagmatice dintre ele, cu o analiză semantică (cf. unor concepte ca
autor al acțiunii”, rezulta t al acțiunii” etc.).
– Oricâte divergențe ar exista în problema sintagmei, concepția
care se conturează cel mai clar și pare să întrunească cele mai multe
adeziuni consideră sintagma o structură binară, formată dintr -un
termen regent și unul subordonat (te rmenii sunt cuvinte – după unii –,
părți de propoziție – după alții).
– Discuția atât de îndelungată purtată în jurul conceptului de
propoziție nu mai suscită un interes major în literatura de după al
doilea război mondial. Eșecul a fost pus pe seama logici smului vechii
gramatici, mai precis a încercării de a stabili un paralelism logico –
gramatical judecată -propoziție, de unde și ideea necesității structurii
subiect -predicat în orice propoziție.
– Propoziției i -a luat locul enunțul (engl. utterance, sentence, fr.
phrase, enoncé), definit drept comunicare de sine stătătoare”, care
conține un singur cuvânt sau oricât de multe cuvinte legate direct sau
indirect de un nucleu numit în genere predicat. În planul expresiei,
enunțul apare ca un corp fonetic precedat și urmat de pauze care se
pot prelungi, teoretic, la infinit. Majoritatea specialiștilor văd în enunț o
unitate a vorbirii, o unitate concretă, ireductibilă la o invariantă. Totuși
unii preconizează reducerea enunțurilor sonore concrete la „tipuri
propozițio nale de bază”, la scheme structurale în raport de opoziție;
acestea ar fi deci variantele corespunzătoare enunțurilor.
Fiecare unitate lingvistică este definită prin raporturile pe care le are
cu celelalte unități dintr -un sistem dat sau prin locul sau po ziția în acest
sistem, unele unități se integrează altele sunt integratoare. Raportate la
propoziție, partea de propoziție și îmbinarea de cuvinte apar ca unități
inferioare, fraza ca unitate superioară, iar enunțul ca unitate care le poate
substitu i pe celelalte.

1.1. Partea de propoziție
În terminologia modernă, îi corespund conceptele de poziție
sintactică și funcție sintactică. În ierarhia unităților sintactice, partea de
propoziție este unitatea minimală, în sensul că este purtătoare a unei fu ncții
sintactice.
1.1.1. Criterii de clasificare :
1.1.1.1. după alcătuire (structură) :
a. simplă = exprimată printr -un singur cuvânt plin semantic (cu sens
denotativ).
O parte de vorbire sau, în prezența instrumentelor gramaticale, din
două părți de vorbi re (și cele exprimate prin forme verbale compuse sau
prin construcții cu verb copulativ)
A fi student este o onoare .
b. dezvoltată (sau complexă) = exprimată prin:
– cuvinte compuse
– locuțiuni cu valoarea unor părți de vorbire cu conținut lexical d e sine
stătător
– îmbinări de tipul: acum doi ani, de azi înainte, prima oară etc.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 9 Se includ aici și câteva tipuri considerate ca punând și probleme specifice:
– construcțiile absolute (= construcții circumstanțiale, participiale,
gerunziale și infinitiva le)
– sunt izolate,
– au o structură complexă, cu un subiect al lor, diferit de
subiectul propoziției:
Acestea zise , noi ne -am conformat.
– construcțiile infinitivale relative (infinitiv + pronume relativ sau adverb relativ,
cu diverse funcții pe lângă infin itiv: subiect, complement direct, circumstanțial
etc.)
Nu-i cine înțelege . cine = subiect
N-are cine mă aproba . cine = subiect
N-are ce se întâmpla .
Nu-i ce vinde . ce = complement direct
Era de unde umple golurile .
N-ai ce mânca .
N-am cu cine -mi petre ce.
Construcțiile sunt echivalente directe ale unor subiective sau
complemente directe cu verbul la conjunctiv – pe lângă a fi – rol de subiect ;
pe lângă a avea “a exista, a se găsi” – rol de subiect ; pe lângă a avea –
sensul curent – rol de complement d irect; construcții alcătuite dintr -un cuvânt
repetat: braț la / de bra ț, umăr la / lângă umăr , picior peste picior etc. și
construcțiile cu pronume nehotărât unul și altul: unul altuia , unul pe/ spre /
după altul etc.
– construcții comparative marcate p rin ca (și) , cât (și), decât
funcții de complement circumstantial de mod (comparativ), atribut, nume
predicativ.
– construcții cu semiadverbe de restricție, de intensificare, de
aproximare, explicative etc.
c. multiplă = reali zată prin mai multe cuvinte pl ine legate printr -o relație de
coordonare (orice parte, cu excepția predicatului, dar nu și a numelui
predicativ).
Părțile multiple pun probleme specifice:
– acord, la subiectul multiplu
– repetarea sau nerepetarea unor cuvinte ajutătoare (prepoziții,
artico le, adverbe de comparație) la nume predicative, atribute și
complemente.
d. dublate (reluate sau anticipate): subiect anticipat și reluat / complement
direct anticipat și reluat / complement indirect anticipat:
Vine ea o vreme mai bună.
Vremea ne influen țează ea pe noi.
L-am văzut pe cole gul tău ieri.
I-am scris Mariei aseară.

1.1.1. 2. după importanța lor exclusiv gramaticală (poziția ocupată în relațiile
sintactice dÎn interiorul propoziției) :
a.. principale
– subiectul
– predicatul
cele socotite ca reprezentând minimul necesar pentru existența unei
propoziții și nucleul ei de organizare.
Formează propoziții singure sau pot strânge în jurul lor alte părți de
propoziție organizate ca GN sau GV.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 10 Se definesc una prin alta sau altfel spus se raportează una la alta în așa –
numita relație de interdependență sau inerență
O ierarhie funcțională situează predicatul pe primul plan = este
indispensabilă în organizarea propozițiilor.
Argumente în favoarea predicatului:
– prin el se realizează în mod obi șnuit predicația care este esența propoziției.
Un termen cu valoare de nume, capabil de a avea funcție de subiect, nu -și
poate dobândi această calitate decât dacă e însoțit de un cuvânt care să
comunice ceva despre el, adică de un predicat verbal sau no minal.
Verbul – predicativ sau copulativ – are capacitatea de a situa în timp
– nu poate fi multiplu
– întrebarea referitoare la el se răsfrânge asupra întregii
propoziții, dându -i acesteia caracter de interogativă totală
– doar negarea lui dă caracter negati v propoziției de întregime.

b. secundare
Se subordonează unor părți principale, altor părți secundare sau chiar
unor cuvinte izolate (v.atributul pe lângă vocativ).
Se definesc în raport cu termenul determinat (regent), care este
calificat de obicei d in punct de vedere morfologic.
regentul: substantiv sau substitut ← atribut
regentul: verb, adverb, adjectiv, interjecție ← complement
În cazul e.p.s. –ului, unul dintre regenți se caracterizează și sintactic.
= „partea secundară de propoziție care îns oțește un verb, exprimând o
caracteristică sau o acțiune simultană cu acțiunea verbului și referitoare la
nume (sau construcții echivalente) cu diferite funcțiuni pe lângă acel verb”
(GA,II,21 ).
GALR renunță la distincția principale/secundare atunci când discută
funcțiile sintactice (eliminând din discuție conceptul parte de propoziție și
folosind doar termenul enunț).

1.2. Îmbinarea de cuvinte

Îmbinările denumesc obiecte, acțiuni, însușiri, exprind sensuri unice,
dar analizabile, alcătuite din cel puțin două cuvinte cu sens lexical deplin.
Accepții:
a) grup de cuvinte alcătuind într -un enunț dat o unitate de sens.
Stati (Teorie , 86) găsește utilitatea acestor unități semantico -intonaționale
doar în arta oratoriei, a declamației și a lecturii expre sive.
b) îmbinare de două părți de propoziție (inclusiv sau exclusiv
grupul subiect+predicat).
c) grup sintactic binar, format dintr -un determinat și un
determinant, indiferent de gradul de complexitate a termenilor.
Stati (T eorie, 86) consideră că “enunțul est e o sintagmă formată dÎn
termeni care sunt și ei sintagme, ai căror termeni sunt tot sintagme și așa
mai departe până ajungem la termeni ale căror părți nu mai au caracter de
unități sintactice.
Accepția după care un enunț se prezintă ca o ierarhie de sintagme
este dezvoltată din ideile lui Ferdinand de Saussure, fiind proprie lingvisticii
structurale.
Dat fiind că prin accepțiile sale acoperă realități diverse, termenul
sintagmă este, de regulă, evitat în sintaxa tradițională.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 11 Unii autori consider ă că poate fi menținut ca termen neutral pentru
segmentul de vorbire în legătură cu care apare intuiția că nu poate fi analizat
la prima vedere:
În fața anumitor oameni îmi scot pălăria.
grupul = permite două interpretări: fie o perifrază verbală predicati vă cu
semnificația “mă plec” (mă închin) fie un verb predicativ + un complement și
un pronume atribut.
Sintagma este alcătuită dintr -un centru și determinanții acestuia.
În funcție de centru, se disting: sintagmă nominală (centru = subst,
pron., num. ), sintagmă verbală (centru = verb la mod. predicativ; verb la
modul nepredicativ ), sintagmă adjectivală (centru = adjectiv ), sintagmă
adverbială (centru = adverb ), sintagmă interjecțională ( centru = interjecție )
În prezent, autorii de sintaxe nu mai rețin u nitatea îmbinare de
cuvinte.

1.3. Propoziția

Conceptul de propoziție transpune în plan lingvistic conceptul de
judecată din plan logic, de unde preia atât dihotomia subiect -predicat , cât și
sfera lor de extensiune.
Definiție: „Propoziția este cea mai m ică unitate a sintaxei care poate apărea
de sine stătătoare și care comunica prÎn cuvinte cu indici de predicație o
judecată logică sau o idee cu caracter afectiv ori volițional” (GA,II,1963, p.
17).

1.3.1. Trăsături fundamentale ale propoziției:

Propoziția se definește prin următoarele trăsături fundamentale:
predicația, modalitatea, calitatea (conformitatea), structura (Diaconescu,
Unități…, p. 100) .
1. Predicația este actul prin care un lanț sintagmatic este ridicat la
rangul de propoziție. Predica ția se manifestă prin indici de predicație:
Indici de predicație:
– verb predicativ / locuțiune verbală la un mod predicativ (personal), orice
timp, orice diateză.
– adverb / loc țiune adverbială predicativă
– interjecțiile predicative
– verb copulativ (purtător al mărcilor gramaticale: mod, timp, persoană,
număr + nume predicativ (purtător de informație semantică)
2. Modalitatea este actul prin care se indică atitudinea vorbitorilor
față de obiectul comunicării. Modalitatea, ca proprietate fundamentală
a propoziției, exprimă opoziția dintre diversele forme de comunicare și
obiectul comunicării propriu -zise în raport cu atitudinea subiectului
vorbitor, cu scopul pe care îl urmărește prin actul de comunicare.
După modalitatea sau scopul comunicării, propozițiile se clasi fică în:
enunțiative și interogative.
3. Calitatea este proprietatea inerentă de a confirma sau de a
infirma ceea ce se instituie în act de comunicare. Propozițiile se împart
în afirmative și negative după calitatea comunicării.
4. Structura reprezintă organizar ea propoziției. În componența sa,
o propoziție prezintă o structură de bază/primară și o structură
derivată/secundară. Structura de bază a propoziției se organizează în
jurul unui nucleu predicativ explicit sau implicit și include în

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 12 componența sa toate un itățile sintagmatice dominate direct de baza
predicativă, iar structura derivată rezultă din expansiunea structurii de
bază, față de care îndeplinește o funcție de determinare, constituind
totodată un mod de amplificare structurală a propoziției, în plan
ierarhic.
Narcisa Forăscu ( Dificultăți , p. 79) discută statutul propoziției pornind
de la un exemplu: Am să -ți telefonez când mă întorc din vacanță . este o
frază compusă din două părți, reunite în jurul câte unui verb predicat: Am să –
ți telefonez și când mă întorc din vacanță . Aceste grupuri de cuvinte care
împreună formează o frază sunt numite «propoziții». Fraza de mai sus este
deci compusă din două propoziții legate între ele printr -un raport de
subordonare (vezi acest cuvânt): Am să -ți telefonez este p ropoziția
principală, cea care are independență, iar când mă întorc din vacanță . este
subordonată principalei, adică depinde de aceasta din punct de vedere
gramatical.
O frază poate fi formată din două sau mai multe propoziții, dintre care
cel puțin una e ste principală. Dar într -o frază pot fi mai multe principale.
Fraza: Am telefonat de mai multe ori, dar nu a răspuns nimeni . este, de
asemenea, formată din două propoziții, ambele principale, deci se află pe
același plan sintactic și sunt legate între ele printr -un raport de coordonare
(vezi acest cuvânt).

1.3.2. Clasificarea propozițiilor

1. Clasificarea propozițiilor după scopul comunicării, conținutul
exprimat și expresivitate are la bază faptul că în procesul vorbirii
comunicarea (locutorul) urmăreș te fie să -l informeze pe interlocutor
(alocutor) fie să ceară de la aceasta informații asupra unui lucru necunoscut.
Conținutul e determinat de intenția de comunicare, iar espresivitatea, de
atitudinea locutorului față de comunicare și față de destinatar.
Clasificare:
1.1. enunțiative / delarative/asertive
1.2. interogative
1.3. imperative
1.4. exclamative

1.1. În cazul propozițiilor enun țiative, locutorul oferă alocutorului informații,
îi comunică un eveniment din realitate, distincția exclamativ/neexclamativ
realizându -se prin intonație, în aspectul vorbit, sau prin punctuație specifică,
în aspectul scris.
Oamenii sunt răi./Oamenii sunt răi!
1.2. În cazul propozițiilor interogative, locutorul solicită informații de la
alocutor, deci alocutorului i se cere un răspuns verbal.
Clasifi care:
1.2.1. propriu -zise – cele care solicit ă o informație de la alocutor.
1.2.2. retorice – fac o aserțiune sub forma unei întrebări.
1.2.3. false interogative – se situează între enunțiative și interogative, ca o
categorie de mijloc fiind interogative prin f ormă și intonație, dar enunțative
prin conținut.
Ei, apoi! minte ai, omule ? (Creangă)
De asta ne arde nouă acum?
Acest tip de interogative au scop persuasiv, de implicare a alocutorului în
răspuns, de inducere a răspunsului de către locutor.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 13 1.2.4. totale, atunci când întrebarea vizează predicatul, fiind chestionată
întreaga propoziție prin nucleul ei verbal, iar răspunsul care se așteaptă
este o afirmare sau o negare: da, nu, ba, firește .
1.2.5 . disjunctive – întrebarea vizează predicatul și presupune se lecția uneia
dintre alternativele propuse: V ii sau nu vii?
1.2.6. parțiale – întrebarea vizează un constituent (altul decât predicatul) și
așteaptă ca răspuns specificarea variabilei din întrebarea: Cine ești?, Când
vii?
1.2.7. directe – când sunt principale, de ci când întrebarea se adresează
direct, independent de un regent oarecare.
1.2.8. indirecte – când sunt subordonate, deci când întrebarea este
reprodusă în dependență de un regent: A întrebat dacă vii. sau, neliterar , A
întrebat că dacă vii.
Există și o c ategorie intermediară între interogativele directe și cele
indirecte: interogativele directe legate – M-a întrebat că “unde plecați ?”
GA, II, 1963, p.21 include interogativele indirecte într -o categorie
intermediară, mixtă (alături de retorice): “propozi țiile interogative indirecte și
cele retorice sunt propoziții enunțiative deoarece nu cer informații, ci
informează”.
În func ție de conținutul modal (conținut modal = felul cum consideră
locutorul acțiunea) și de realizarea acestuia prin forma verbului, propozițiile
enunțiative și cele interogative sunt subclasificate în:
a. reale (sau propriu -zise) – exprimă un fapt prezentat de locutor
ca real și se construiesc întotdeauna cu indicativul;
b. optative – exprimă dorința de a se realiza sau de a se realiza o
acțiunea sau o stare și se construiesc cu condiționalul;
c. potențiale – exprimă acțiuni sau stări posibile, fără precizări
privitoare la realizarea acțiunii (exprimă posibilitatea în viitor sau
irealitatea în trecut) și se construiesc cu condiționalul sau indicativul
imperfect;
d. dubitative – exprimă o acțiune nesigură, nehotărâtă, îndoielnică
sau bănuită sau incertitudinea în legătură cu cele enunțate ori
întrebate și se construiesc cu prezumtivul.
Clasificarea se bazează în mare măsură pe un element morfologic, și
anume pe modul verbului din cadrul predicatului.
1.3. imperativele sunt propoziții adresate, orientate spre alocutor.
Ele transmit un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte, o recomandare
și cer alocutorului un răspuns în act (alocutorului i se cere să facă
ceva).
În sintaxa românească, tipul imperativ este subordonat celui enunțiativ, ca
subtip în clasificarea după conținutul modal și realizarea acestuia prin forma
verbului.
Dacă se stabilește că scopul unei comunicări este ori de a infor ma,
ori de a cere informații, rezultă clar că propoziția imperativă nu intră în nici
unul din aceste două tipuri, întrucât scopul ei nu este de a informa (adică
nu informează pur și simplu pe interlocutor asupra voinței vorbitorului), ci de
a provoca un răspuns în acțiune: Du-te!, Vino!, Adu -mi cartea !”
Dacă se acceptă că “ și ea comunică ceva, un ordin și că are numai
caracter enunțiativ […] atunci s -ar putea spune că și interogativa
informează asupra dorinței de a afla ceva” (Gabrea, Observații , 50)
Teodorescu, Curs și Dimitriu, Gramatica socotesc întemeiată
distinția: “enunțiativă, termen de referire, nu cere nimic de la convorbitor,
interogativa și imperativa opunându -se enunțiativei, întrucât fiecare pretinde

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 14 ceva de la convorbitor, și anume : propoziția interogativă cere un răspuns
verbal, iar propoziția imperativă cere un răspuns în act (prin acțiune)
(Gabrea, Observații , 50).

Mărci:
– modul verbului:
– imperativ sau alte forme verbale cu valoare de imperativ cum ar fi:
– indicativ prezent: Scrii acum!
– Conjunctiv prezent: Să înveți bine!
– infinitiv: A se verifica zilnic!
– supin: De verificat zilnic!
În cazul modurilor:
– se observă diferențe pragmatice în funcție de contextul de utilizare
imperativ – nemarca / conjunctiv – voință puternică dÎ n partea vorbitorului /
indicativ prezent – rapiditate / infinitiv și supÎn – specializate stilistic:
impersonalizare a ordinului prÎn trecerea emițătorului în plan secundar;
– imperativele – întotdeauna principale conferă caracter imperativ
întregii fraze.
False imperative = imperativă ca formă și enunțiativă ca fond.
Este acesta cazul propoziției enunțiative reliefat, cu un imperativ
dramatic de tipul Cartea se deschide la foaia 80, și eu trage -i tare și deslușit .
– interjecții, vocative mă(i), bă(i), fă, bre etc.
Ioane, domnule /stimate domnule profesor
– interjec ții de adresare = care însoțesc sau substituie un vocativ.
– asocierea cu interjecții de îndemn: Hai, învață!

1.4. Exclamativele exprimă spontan o emoție puternică sau o apreciere
afect ivă a locutorului în legătură cu un fapt care l -a surprins, l -a emoționat,
etc.
Mărci:
– conturul intonațional descendent, exclamativ;
Facultativ, dar frecvent pot apărea și alte mărci:
1.4.1. cuvinte exclamative pronume, adjectiv, adverb,
conjuncții, interjec ția – plasate la început
Ce n -aș da să…! (pronume)
Ce viață! (adjectiv)
Ce-a oftat! Ce frumos! (adverb)
Că bine mai zici! ( complement)
Dacă (de) ar zice mai iute iarna! (conjuncții)

cât (de) Cât știi!
cum (de) Cât de inteligent ești!
cum (de) Cum vor bește de frumos!
Cum de te pricepi!
Cuvintele exclamative, atunci când există, reprezintă vârful conturului
intonațional
1.4.2. fără cuvinte exclamative speciale:
Deștept ești!
Ambele tipuri au în comun:
– inversiunea: Harnică fată!
– elipsa – se reduce la grupul sintactic cu încărcătura afectivă cea mai
puternică, adesea un grup nominal:
Ce carte interesantă !

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 15 Ce bune e că ai reușit!
Ce bine că ai reușit
Bine că ai reușit!
Ai reușit!
– prezența unor tipare sintactice de gradare și de intensitate a adjectivelo r
sau adverbelor: Ce de oameni au venit azi! Cât de frumoasă se făcu!
– se construiesc cu:
indicativ – Ce bine e aici!
condițional – optativ: – Ce-aș bea o cafea!
Nuanțele exclamative – variante; se dezambiguizează contextual:
Ai reușit!
Ah!
Intens itatea aspectului exprimat este marcată suplimentar prin elemente
nonverbale (mimică, gesturi).

2. Clasificarea propozițiilor după structură:
Acesta este criteriul care a stârnit cele mai multe polemici pentru că
gramatica tradițională propune, la acest c apitol, o împărțire a tipurilor de
propoziții în: analizabile – cele a căror structură poate fi identificată și
neanalizabile – cele care nu evidențiază o structură. În categoria
neanalizabilelor sunt incluse adverbele de afirmație sau negație ( Da., Nu.
Ba. Firește.) și interjecțiile ( Ei!, Au!, Vai! ). Problema care rămâne nerezolvată
prin această clasificare este aceea a terminologiei – sunt numite propoziții
enunțuri care nu prezintă toate elementele specifice propoziției: predicația și
structura. Pentru a rezolva această situație, Corneliu Dimitriu (Tratat, pp.
223-225) propune folosirea conceptului de substitut de propoziție sau de
frază pentru denumirea secvențelor amintite, considerând că rolul lor este
acela de a substitui o întreagă propoziție sau fr ază pe care locutorul o are în
minte, dar pe care nu o mai rostește, alocutorul fiind însă capabil să o
reconstituie/subînțeleagă. Alte gramatici, printre care și GALR, preferă să
renunțe cu totul la unitatea sintactică propoziție, pentru a evita confuziil e pe
care le -ar crea eventualele clasificări tradiționale.

3. Clasificarea propozițiilor după aspect
Aspectul afirmativ sau negativ al propoziției este dat de forma verbului.
Astfel, o propoziție ca:
Să nu -ți pară rău pentru o zi pierdută.

este o propoziție negativă, deoarece negația se referă la verb, în timp ce:

Nu pentru o zi pierdută să-ți pară rău.

este o propoziție afirmativă.
Cuvintele de negație
Pentru a exprima negația se folosesc cuvinte specifice, care însoțesc părțile
de propoz iție pe care vrem să le negăm: adverbele nu, ba (popular) și
adverbul și conjuncția nici, adverbe și locuțiuni adverbiale: deloc , defel ,
niciodată , nicăieri , pronume: nimeni , nimic , nici unul (vezi aceste cuvinte).
Forma negativă a verbului la modul gerunz iu, participiu și supin se
construiește cu prefixul ne-: neștiind , necunoscut , de neconceput .
Negația poate fi:
3.1. Negație totală – aceea care se referă la predicatul propoziției și,
prin aceasta, la întreaga propoziție. Astfel:

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 16 Nu a venit autob uzul și deci nu am prins trenul.

este forma negativă a enunțului: A venit autobuzul și deci am prins trenul .

Într-un limbaj prețios apar uneori exprimări de tipul a fi + infinitiv :
Mă tem de a nu fi ratat ocazia (= mă tem că am ratat ocazia).
Se temea de a nu-l fi supărat (= se temea că l -a supărat).

Mai frecventă este însă aici utilizarea conjunctivului:

Se temea să nu -l fi supărat .
Se temea să nu fi ratat ocazia .
3.2. Negație parțială
Privește negarea unei alte părți a propoziției, dar propoziția nu devine
negativă:

Nu pentru asta m-am supărat pe tine.
Vine nu mâine , ci poimâine.
Am aflat de la Radu, dar nu astăzi , ci ieri.
3.3. Negație dublă sau multiplă
Construcția obișnuită a propozițiilor negative se face prin dublarea sau chiar
triplarea negației. Aceasta se realizează prin utilizarea lui nu pentru a nega
verbul și a unuia dintre celelalte mijloace pentru a -l dubla:

Nu vine nimeni în vizită astăzi?
Nu mi-a spus niciodată ce s-a întâmplat.
Nimeni nu l-a văzut niciodat ă.
Totuși, uneori, verbul negat poate fi însoțit de pronume sau adjective
pronominale pozitive. Acest lucru este posibil însă numai în propoziții
interogative negative:

Nu m-a căutat cineva ? (= nu m -a căutat nimeni?)
Nu ai vreo cunoștință la minister? (= nu cunoști pe nimeni la
minister?)

Înlocuirea pronumelor negative cu pronume pozitive nu este însă admisă
când propozițiile sunt enunțiative. Nu vom spune deci niciodată:

*Nu am ceva de citit. (corect: Nu am nimic de citit).
*Nu cunosc vreun doctor (corect: Nu cunosc nici un doctor).

Negarea unei propoziții afirmative se poate realiza și prin alte mijloace decât
nu, ca de exemplu prin fără sau fără să :

L-am jignit fără intenție (= nu am avut intenția să -l jignesc).
Am auzit discuția fără să vreau (= nu am vrut să aud discuția).

dar folosirea lor nu este legată de propozițiile negative.

Narcisa Forăscu (Dificultăți, p. 134) vorbește despre un tip aparte de negație
care se întâlnește în stilul publicistic: procedeul negării unui antonim p entru a
afirma contrariul:

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 17 Rezolvarea nu este deloc simplă (= este grea).

De asemenea, se mai pot utiliza cuvinte formate cu prefixe negative sau
privative: in-, ne-, non-:

El este foarte neatent (= nu este deloc atent).

În limbajul familiar, a fectiv negația se mai poate exprima prin interjecții ca ași,
nț sau expresii ca da de unde , aiurea , nici poveste , nici în ruptul capului ,
Doamne ferește , pe dracul , mai mult de -o grămadă , mai mult de -o groază ,
care apar mai ales în dialog, ca răspuns la o întrebare:

– A recunoscut că el este vinovatul?
– Ei, pe dracul ! (= bineînțeles, n -a recunoscut).

Aceste exprimări nu sunt admise de limba literară și trebuie evitate.

Dubla sau tripla negație este o construcție obișnuită în limba română. To tuși,
ea trebuie deosebită cu atenție de construcțiile în care două negații se
anulează una pe alta, rezultând o afirmație:
El nu era nevinovat (= el era vinovat).
Nu putea să nu răspundă la scrisoare (= a răspuns la
scrisoare).
Nu e lipsit de interes să i ei legătura cu el (= este interesant să
iei legătura cu el).

Utilizarea fără grijă a dublei negații poate duce la confuzii, obținându -se
astfel contrariul efectului dorit.

1.4. Fraza

Fraza este unitatea sintactică cu relevanță la nivel frastic, rez ultând
din relaționarea a cel puțin două unități de nivel inferior de tip propozițional.
În ierarhia sintactică, fraza reprezintă unitatea maximală. Realizarea unei
raze ca unitate sintactică maximală este condiționată, pe de o parte, de
existența a cel pu țin doi constituenți cu calitatea de propoziții, pe de altă
parte, de capacitatea integratoare a propozițiilor pe baza unei relații
sintactice, într -o unitate de nivel superior.
Diaconescu (Unități, p. 157) consideră că fraza se definește, din
perspectiva trăsăturilor de ordin structural, ca „o unitate sintactică superioară
propoziției, rezultată din integrarea unităților de nivel inferior, pe baza
principiului stratificării; între frază și constituenții săi (propozițiile) este un
raport de integrare, fiec are distribuindu -se la niveluri sintactice diferite. […] În
baza corespondenței structurale a unităților sintactice, o propoziție poate fi
transformată, prin expansiune, într -o frază: Hainele împrumutate nu țin de
cald >Hainele care sunt împrumutate nu ț in de cald; după cum prin
contragere, o frază poate fi transformată într -o propoziție: A întârziat pentru
că a plouat > A întârziat din cauza ploii ”.
Ca obiect al analizei, fraza se descompune în constituenți de tip
propozițional, marcați prin indici rel aționali și funcționali specifici, fără a avea
ea însăși capacitatea de a actualiza o funcție sintactică. Din acest motiv,
fraza este considerată unitate a discursului.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 18 Fiind o unitate sintactică relațională, putem distinge mai multe tipuri de unități
frastice. Diaconescu (Unități, p. 158) identifică trei tipuri de fraze:
1. fraza subordonativă – alcătuită din propoziții legate prin
relația de subordonare;
2. fraza adordonativă/coordonativă – alcătuită din propoziții
care se dispun pe același plan, fiind legate p rin raport de
coordonare;
3. fraza supraordonativă – alcătuită din propoziții dispuse în
planuri diferite ale comunicării (în cazul structurilor incidente).

1.4.1. Fraze cu structuri particulare :
1.4.1.1. Frazele intercalate sunt grupuri de propoziții subor donate,
așezate între componentele altor propoziții: – Dă-i / cui îl cunoști / și / cui
merită / tot sprijinul tău. Astfel de propoziții apar fie izolate prin pauze
marcate cu ajutorul virgulelor, fie neizolate, dar rostite cu o intonație mai
coborâtă.
1.4.1.2. Frazele incidente sunt grupuri de mai multe propoziții, așezate
în interiorul unor fraze de bază, care aduc informații suplimentare sub forma
unor explicații, apreieri, completări. Frazele incidente nu au legătură
sintactică necesară cu fraza de bază : Am căutat peste tot și eu, și soția, / dar
/ – prinde orbul, / scoate -i ochii / – n-am găsit nimic.
1.4.1.3. Frazele izolate au la bază un procedeu sintactic prin care
vorbitorul evidențiază legătura mai slabă dintre propoziții sau adaugă un spor
de afe ctivitate enunțului : Știa de mult că nu e bine ce face. Și știa și el că ar
trebui să o ajute să se schimbe.

1.4.2. Corespondența unităților sintactice

După Diaconescu (Sintaxa, p. 210) „una dintre trăsăturile de bază a
unităților sintactice o constitui e raportul de corespondență care se stabilește
între ele, ca manifestare a unităților structurale”.
Corespondența unităților sintactice se realizează în cadrul unui sistem
determinat, pe baza paralelismului relațional și funcțional care se stabilește
între două niveluri aparținând aceleiași ierarhii. În cadrul raportului de
corespondență, partea de propoziție se corelează funcțional cu propoziția, iar
sintagma se corelează relațional cu fraza. Părțile de propoziție și propozițiile
sunt unități funcționale, purtătoare de funcții (atribut – atributivă), în timp ce
sintagma și fraza sunt unități relaționale și reprezintă sfera de manifestare a
relațiilor sintactice.
Expansiunea se realizează în cazul transformării unei părți de
propoziție în propoziție prin in troducerea unui indice de predicație și a unui
relator frastic, iar contragerea se realizează în cazul transformării inverse,
prin renunțarea la cele două elemente menționate mai sus.
Diaconescu (loc. cit) afirmă că raportul discutat se manifestă între
părțile de propoziție și propozițiile subordonate corespunzătoare, ca unități
funcționale, iar între sintagmă și frază, ca unități relaționale. Numai părțile de
propoziție dependente și propozițiile subordonate se pot corela în planuri
paralele, ca expresie a relațiilor de determinare sau de subordonare. Relațiile
de coordonare nu au calitatea de a participa la organizarea ierarhică a
unităților sintactice și de aceea unitățile coordonate nu pot fi corespondente
din punct de vedere structural.
 Observații:

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 19 În acest punct constatăm faptul că raportul de corespondență asociază unei
părți de propoziție principale, o propoziție subordonată și, deci, secundară,
așa cum se întâmplă în cazul raportului subiect – subiectivă.
Nu se angajează într -un raport de coresponde nță nici predicatul, întrucât
acesta nu implică prezența unui antecedent (a unui regent), fiind în incidență
zero; ceea ce apare la nivelul frazei ca propoziție subordonată predicativă
este corespondentul numelui predicativ, care este o parte de propoziție
dependentă.

Aspecte de corespondență
– atât partea de propoziție, cât și propoziția subordonată se realizează
ca determinanți ai aceluiași termen regent, având bază de expansiune
comună ( Om curajos >Om care este curajos) ;
– partea de propoziție și propoziția subordonată corespunzătoare se
realizează ca expresie sintactică a aceleiași relații de dependență atât la
nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic ( Dorința de a învăța > Dorința să
învețe);
– atât partea de propoziție, cât și propoziția subordonată
cores punzătoare îndeplinesc aceeași funcție sintactică față de termenul
regent; unitatea funcțională fiind asigurată de referința la același regent și
de prezența aceleiași relații de determinare în care sunt angrenate cele
două unități corespondente;
– paralelis mul dintre cele două unități este relevat și de prezența unor
elemente comune în componența relatorilor sintagmatici ( din cauză de >
din cauză că);
– blocarea relației de corespondență este împiedicată prin menținerea
aceleiași cantități informative
Vin cu p rietenul meu. > !Vin cu cine pot.! ( nu se mai poate discuta
despre corespondență în astfel de cazuri ).

1.5. Enunțul
Gramaticile moderne propun termenul de enunț, fie ca o altă unitate
sintactică, pe lângă parte de propoziție, propoziție, frază, fie ca uni că unitate
a sintaxei, așa după cum propune GALR. Acceptând enunțul ca unică unitate
a sintaxei se elimină discuțiile controversate pe care le ridică corespondența
unităților gen: propoziție și frază.
Enunțul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului.
Suport lingvistic (constituit din mijloacele oferite de limbă), enunțul face
posibil transferul de la un vorbitor la altul a unor informații exterioare
sistemului lingvistic, informații referitoare la ,realitate" în ipostaza ei obiectivă,
dar și subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunț se realizează
schimbul de informații, îmbogățirea, completarea, corectarea informației,
orice proces discursiv – dialog sau monolog – se întemeiază pe această
unitate lingvistică, care presupune ex istența sistemului (enunțul se constituie
din fapte de limbă), dar nu aparține sistemului, nu face parte din sistem,
decât ca virtualitate, ca actualizare eventuală a uneia dintre ,schemele"
compatibile cu posibilitățile de care dispune sistemul.
Unitate d e bază a comunicării reprezentată printr -o secvență
fonică asociată cu o semnificație în vederea transferului de informație.
Ca unitate comunicativă, enunțul se caracterizează prin
referențialitate și prin corelare pragmatică a unei secvențe fonice cu o
informație.

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 20 Ca realizare lingvistică, enunțul reprezintă asocierea secvenței fonice,
delimitată prin pauze, cu un anumit contur intonațional.

1.5.1. Clasificare
1.5.1.1. Enunțuri nestructurate
Enunțurile nestructurate = sunt secvențe fonice care se identifică cu
unitatea lexicală (cuv. Sau locuțiune) și sunt neanalizabile: – interjecții, subst.
(Atenție! Liniște!) , adv. ( Jos!) + INTONAȚIE care îi conferă referențialitate
(spre deosebire de unitatea lexicală respectivă).
= comunică o informație privind reacția vorbi torului față de un fapt
extralingvistic.
1.5.1.2. Enunțuri structurate = sunt grupări de 2/3 unități lexicale asociate
semantic și sintactic și referențializate prin INTONAȚIE;
= se organizează în jurul unei forme verbale la mod personal care ancorează
referențial structura lingvistică și determină configurația lingvistică de
ansamblu a comunicării (verbul are poziție privilegiată datorită informației
gramaticale specifice asociate flexionar, care îi conferă statutul de marcă
principală a referențializării).

1.5.2. Struct ura semnificativă a enunțului
Ca unitate a comunicării, enunțul este dependent de „referința” a cărei
expresie o reprezintă și de posibilitățile lingvistice combinatorii oferite de
sistem. În organizarea oricărui enunț interferează 2 planuri: informațional și
sintactic.
1.5.3. Organizarea sintactică a enunțului
Componentele lexicale ale enunțului structurat se asociază prin
afinități semantico -referențiale și sintactice, constituind ansambluri coerente
informațional, unități sintactic organizate, cu grade dif. de autonomie.
Organizarea componentelor enunțului se realizează prin relațiile
sintactice.

1.5.4. Tipuri de enunțuri în funcție de scopul comunicării
În procesul comunicării, vorbitorii produc diverse acte de vorbire.
Scopul comunicativ al acestor acte de vo rbire este semnalizat prin structuri
sintactice specializate (propoziții și fraze) și prin intonație.

Structurile sintactice pot fi:
– enunțiative/asertive: Copiii sunt cuminți.
– interogative: Sunt copiii cuminți?
– imperative: Copii, fiți cuminți!
– exclamati ve: Ce copii cuminți!
Selecția structurilor sintactice prin care un vorbitor realizează un act de
vorbire depinde de mai mulți factori:
1. contextul ( participanții la actul de comunicare, relațiile dintre aceștia, locul
unde are loc schimbul verbal, momen tul, etc.);
2. strategia discursivă adoptată de interlocutori;
3. forța persuasivă a enunțului.

1.5.4.1. Enunțuri asertive
– sunt enunțuri prin care locutorul comunică alocutorului o informație din
realitatea extralingvistică. Acest tip de enunțuri reprezintă enun țurile
fundamentale ale oricărei limbi naturale:
 au scopul de a informa;

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 21  au caracter structurat.
Structura enunțurilor asertive – se pot delimita în funcție de diverși factori:
– implicarea/nonimplicarea afectivă a locutorului împarte
enunțurile asertive în obiective/neutre (intonație de închidere, de
continuitate, enumerativă, parantetică și de suspensie) și
subiective/exclamative ;
Funcțiile enunțurilor asertive: exprimă adevărul.
Enunțurile asertive pot fi exprimte uneori prin construcții interogative
retorice: I-am spus să nu spună nimic nimănui. Crezi că m -a ascultat?
Tot asertive sunt și enunțurile prin care se realizează acte de solicitare de
informații introduse prin vb. ca a întreba, a se interesa – Ea a întrebat
dacă mai vine cineva.
Enunțuri asertive care funcționează în cadrul actelor directive: Ei, poate
răspunzi la întrebare!
Din punct de vedere pragmatico -discursiv, enunțurile asertive pot
exprima o opțiune, o mărturisire, o constatare sau o descriere a unui fapt,
un avertisment, o predicție, dir ijare dinspre locutor spre alocutor.

1.5.4.2. Enunțuri imperative
– exprimă un ordin, o comandă, un îndemn, o interdicție, intenția
comunicativă a locutorului fiind de a -l determina pe alocutor să acționeze
într-un anume fel (nu poartă obligatoriu valoare d e adevăr ca cele
asertive).
– pot avea caracter structurat: Du-te mai repede la școală! sau
nestructurat: Hai!
2.1.Structura enunțurilor imperative:
Enunțurile imperative se pot structura direct sau indirect (cu sau fără
medierea altor acte – enunțurile impe rative indirecte sunt formulate în cadrul
unor acte mediate/asertive: Vrei să taci? ).
Modurile verbale predicative din structura enunțurilor imperative: 1.
structuri realizate prin forme verbale la moduri personale: imperativ ( Pleacă!) ,
indicativ ( Vii re pede!) , conjunctiv ( Să vii repede!) ; 2. structuri realizate prin
forme verbale nepersonale: infinitiv ( A se agita înainte de utilizere!) , supin
(De învățat!) . În imprecații se folosește foarte frecvent condiționalul: Luate –
ar…! Duce -te-ai…!
o specifice e nunțurilor imperative sunt formulele de
adresare reprezentate de de nominale le V. sau de interjecții
(Doamnă P, …, Măi,…).
o prin trecerea la vorbirea indirectă se pierde caracterul
imperativ.
2.2. Funțiile enunțurilor imperative: acte directive, prin care locutorul
urmărește să îl determine pe alocutor să acționeze într -un anumit mod.

1.5.4.3. Enunțuri exclamative
Construcții de tip afectiv ce exprimă o stare afectivă a locutorului – simultan
cu reacția afectivă, locutorul transmite sau solicită alocutorului o anumită
informație.
3.1.Structura enunțurilor exclamative:
– se structurează în funcție de factori diverși: contur intonațional, organizarea
sintactică marcată prin elemente adjectivale sau adverbiale asociate cu
tipare sintactice de gradare și intensita te + interjecții și elemente exclamative
+ modificări de topică.
Frumoasă femeie (elipsă)!

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 22 Uite vezi ! ăsta e cusurul tău. – independente
Și numai așa se putea liniști biata mama de răul nostru, biată să fie
de păcate! – incidentă
Arză-l-ar focul! – modificări de topică
Cât de frumoasă s -a făcut!, Că proastă mai ești!, Unde nu începe să
plouă! – elemente exclamative
Cum de și -a permis? – întrebări
Of! Ce m -ai obosit! – interjecții
– prin trecerea din vorbirea directă în vorbire indirectă enunțurile e xclamative
își pierd caracterul exclamativ.
3.2. Funțiile enunțurilor exclamative:
– exprimă reacții, atitudini.

1.5.4.4. Enunțuri interogative
– structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări;
– prezintă particularități structurale și intonaționale specifice (sintaxă
interogativă)
– comportament specific în comunicare (structuri sintactice prin care se
performează acte de vorbire);
– vorbitorii pot formula o întrebare cu scopul de a face o aserțiune nu de a
pune o întrebare: Cine a mai pomenit așa c eva?
4.1. Pentru a obține o construcție interogativă, limba română utilizează trei
procedee.
4.1. 1. Interogația fără element interogativ.
În acest caz, tonul este mai ridicat la sfârșitul propoziției, indiferent de
ordinea cuvintelor:
Tata știe? = Știe tata?
Este absolut obișnuită marcarea interogației prin simpla ridicare a
tonului. Este vorba de interogația „totală”, adică cea la care se răspunde prin
da sau nu. Chiar dacă fraza este mai lungă, dacă există o singură interogație
„totală”, ton ul este mai ridicat la sfârșitul întregii fraze:

Nu e destul că m -ai mințit de atâtea ori până acum?
Diferența dintre fraza enunțiativă și cea interogativă fără element
interogativ este dată exclusiv de intonația ascendentă.
Plasarea subiectului înainte sau după verb, depinde de cuvântul pe
care vrem să -l punem în evidență. Deși româna are o topică destul de liberă,
în principiu, cuvântul care ocupă primul loc în frază este reliefat. De exemplu,
diferența dintre:
Răsare luna? și Luna răsare?
este subtilă. În primul caz, sensul este „răsare sau nu luna?”, iar în al doilea
caz este „luna sau soarele răsare?” Uneori, între cele două propoziții cu
ordinea inversată nu este nici o diferență:
Când pleacă trenul? = Trenul când pleacă?
E gata masa? = Masa e gata?
Inversiunea subiectului este posibilă și în alte enunțuri, când vorbitorul
vrea să pună în evidență primul cuvânt al frazei:
Știi tu cât efort am depus pentru asta?
Pentru a insista asupra întrebării, se utilizează frecvent adverbul oare.
Inversiunea subiectului, dublată de adverbul oare sau vreodată se întâlnește
și în cazul interogativelor cu sens dubitativ, în care vorbitorul se întreabă, se
îndoiește de ce spune:
Știe el oare care este situația?

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 23 S-a gândit ea vreodată la consecințe?
Exprimarea subiectului prin pronume personal nu este obligatorie, mai ales
atunci când acesta este cunoscut interlocutorilor.
4.1.2. Interogația cu element interogativ.
Se mai numește și interogație „parțială”. În limba literară, elementul
interoga tiv (care, cine, ce, unde , când , cum, cât) este plasat la începutul
propoziției, care de obicei, este scurtă:
Cine a venit? Ce faci acolo?
În acest caz, intonația nu urcă spre sfârșitul propoziției ci este
descendentă. Cuvântul interogativ se află în vârful curbei melodice și el este
suficient pentru a da frazei un caracter interogativ.
Plasarea elementului interogativ la sfârșitul frazei nu este imposibilă.
Ea poate apărea în limbajul familiar colocativ:
Și asta se va întâmpla când ?
Ședința are loc unde ?
Această exprimare nu este recomandabilă.
4.1.3. Interogația cu element disjunctiv (sau, ori)
Elementul disjunctiv se află întotdeauna în vârful curbei melodice:
Tu vorbești serios sau glumești?
Interogația este uneori utilizată pentru a exprima o îndoială cu valoare
negativă:
Cine ar fi crezut asta despre el? (= nimeni n -ar fi crezut ).
Cine ar fi afirmat altceva? (= nimeni n -ar fi afirmat altceva).
Combinația dintre o interogație și o negație în aceeași propoziție
(interogativ -negativă) echivalează adesea cu o afirmație întărită:
Nu ți-am spus eu? (= ți-am spus, nu -i așa?)
Cine nu știe că totul e o minciună? (= oricine, toată lumea
știe…)
4.2.Structura enunțurilor interogative:
– există 3 tipuri structurale de enunțuri interogative: – totale, parțiale ,
alternative

Tipul
structurii Comportamentul
in cadrul
perechii de
adiacenta Organizarea
sintactica Conturul
intonational Trecerea din
vorbirea directa
în vorbirea
indirecta
A.
Interogative
totale Se solicită un
răspuns de tipul
da/nu Comun ă cu a
enunturilor asertive;
inversiunea subiect
-predicat Ascendent;
un cuvant
din cadrul
enuntului
poarta
,,emfaza
interogativa" Subordonarea față
de regent prin
conjuncția non –
circumstanțială
dacă
B.
Interogative
partiale Se solicită un
răspuns prin ca re
alocutorului i se
cere sa dea o
valoare variabilei
din întrebare Prezența unui
cuvânt
interogativ(pronume
/ adverb
interogativ);
inversiunea subiect
– predicat Descendent Subordonarea față
de regent prin
pronume /
adverbe relativ –
interogative

C.
Inter ogative
alternative Se solicită un
răspuns prin care
alocutorului i se
cere să facă o
selecție între
doua / mai mulle
elemente Coordonarea
adversativa intre
doua propoziții sau
între doua parti de
propozitie Compus
ascend ent –
descendent
Subordonarea fata
de regent prin
conjunctia
noncircumstanțială
dacă

Capitolul 1 – Unități sintactice
Limba ro mână contemporană. Sintaxa 24 prezentate de
locutor în
întrebare

– Ți-e frig? / – Da./Nu. – intonație ascendentă, marcată grafic prin
semnul întrebării
– unul dintre cuvinte poartă „emfază interogativă”
– dacă emfaza vizează predicatu l propoziției principale, răspunsul exprimă
dezacordul sau acordul cu răspunsul în ansamblu;
– dacă emfaza vizează predicatul propoziției subordonate, răspunsul exprimă
dezacordul sau acordul cu un fragment din enunț.
Ce faci mâine?
Vii luni sau marți?Plec i sau mai stai? – sunt structuri bazate pe coordonarea
disjunctivă

4.3. Mecanisme sintactico -semantice:
Elipsa: Cum [se explică] de ai întârziat?, Cine [zici că minte], eu?
Tematizarea: Cu pixul vrei să scrii? – deplasarea unui conctituent din po ziția
standard la începutul enunțului.
Dislocarea: De citit, cine a citit ?- mutarea unui constituent și separarea lui
de restul enunțului.
Scindarea : Cine [a fost cel care] a zis asta? – ruperea unei propoziții în
două, prin introducerea verbului „a fi”.
Izolarea : Te duci la el? Sau îi dai telefon?, Ai văzut? Că n -a venit nimeni.
Modalizarea : Oare a venit?, Poți să vii?, Cine să fi fost la ușă?, Pleci? –
marcarea atitudinii vorbitorilor prin adverbe, verbe de modalitate , intonație.
Negația: N-a venit?
4.4. Funcțiile enunțurilor interogative:
– funcționează ca acte de vorbire de tipul „întrebare”
– structuri constrânse pragmatic.

4.4.1. Enunțuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul
„nonîntrebare”:
– interogative retorice: Când nu te -am ajutat eu pe tine?
– interogative ofertă/sugestie: Să răspund eu? Să te ajut?
– interogative de reproș: Nu trebuia să vii la 7?
– interogative de respingere/rejective: Ce curs? Care curs?
– interogative de amenințare: Mai pupi tu invitație la film?
– interogative e cou: Am cumpărat…. – Ce ai cumpărat?
4.4.2. Acte de întrebare cu sintaxă noninterogativă:
– structuri declarative: Ți-ai luat pantofi noi… [când, de unde, cât]
– structuri imperative: Zi dacă ți -e frig! (Ți -e frig?)
– structuri exclamative: Nu-i frumoa să! – Da, e frumoasă.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 25
Capitolul 2 – Relații sintactice

Relația lingvistică exprimă raporturile, legăturile care se stabilesc
între unitățile lingvistice, indiferent că este vorba de unități nedotate cu
semnificație (între foneme) sau de unități care au calitatea de semn lingvistic
(între morfeme/moneme, sintagme, propoziții) (DȘL).
La nivelul metalimbajului lingvistic, termenii raport și relație sunt
întrebuințați ca aflați în sinonimie totală, cu o frecvență de utilizare
comparabilă (Secrieru, p. 5 1). Opțiunea pentru unul sau altul dintre acești
termeni pare să se coreleze cu distinția sintaxă tradițională / sintaxă
modernă -structuralistă și generativ – trasformațională (Iordan, Lrc, 1956;
GA II, 1963; Avram, Gramatica …etc folosesc termenul de raport, iar Guțu
Romalo, Sintaxa…; Pană Dindelegan , Sintaxa … etc. pe cel de relație ).
Relația, ca pivot și liant al organizării comunicării prin limbaj, este unitatea a
două laturi: una care “conjugă comunicarea, enunțul ca fapt al vorbirii și
faptul comunic at, realitatea pe care o are în vedere, la care se referă” și alta
care “leagă unul de celălalt componentele enunțului” (Guțu Romalo,
Sintaxa …, p.35).
Prima latură, numită și relația referențială îndeplinește o funcție
logică, asigurând coerența faptelor enunțate, fără de care un enunț nu există
în calitate de comunicare.
Se poate spune deci că, din perspectivă logico -semantică, relațiile
sintactice reprezintă “interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin care
se reflectă în planul gândirii con exiuni extralingvistice, extrinseci (între
“obiecte”) și intrinseci (interioare “obiectelor”, de tipul parte întreg, conținut –
formă, substanță – calități, statice sau dinamice etc.) (Irimia, Gramatica, p.
330).
Cea de a doua latură, numită și relație in ternă sau relație
structurală , e cea care organizează enunțul, plasându -i componentele și
conferindu -i, ca urmare, caracterul de structură purtătoare de informație.
Relația internă sau structurală, întâlnită în enunțuri analizabile sau
decompozabile (form ate din doi sau mai mulți termeni) reprezintă ceea ce în
mod curent se numește raport sau relație sintactică .
Relațiile sintactice constituie modalitatea prin care nivelul lexical se
integrează în nivelul sintactic.
Având în vedere diversitatea terminolog iei întâlnite în abordarea relațiilor, cât
și numărul diferit de relații discutate în funcție de fiecare autor, trebuie să
facem mențiunea că nu ne propunem aici să prezentăm toate discutate în
gramatici ci doar unele, care apar la mai mulți autori.

2.1. Relația de dependență

2.1.1. Relația de dependență/subordonare este relația fundamentală în
funcție de care se organizează informația care se comunică. După felul în
care intră în relație elementele participante la respectivul tip de raport
sintactic, se p oate vorbi despre dependență bilaterală și dependență
unilaterală.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 26 2.1.1.1. Relația de dependență bilaterală/interdependență este o formă
specială de dependență între doi termeni care se presupun reciproc (Sb.+ P.)
și formează nucleul unui enunț structurat . Fiecare dintre termeni impune
celuilalt anumite restricții referitoare la categoriile gramaticale implicate în
realizarea funcției respective. Interdependența sau dependeța bilaterală
(între subiect și predicat: ambii răspunzând negativ testului omisiun ii,
subiectul este întotdeauna presupus) reprezintă “forma de dependență
maximă”.
2.1.1.2. Relația de dependență unilaterală: în structuri binare și ternare
– asociază 2 termeni: regentul (care nu poate fi omis) și
adjunctul ( care este omisibil fără să dezo rganizeze
comunicarea).
– se poate manifesta și în structuri cu 2 regenți: NP ( Casa
este mare.), complement secundar ( Îl învață poezia.),
predicativ suplimentar ( El vine preot la noi în sat.) ,
circumstanțial opozițional ( În loc de el a venit soră -sa.),
cumu lativ ( Pe lângă el a venit și soră -sa.), sociativ ( Plec
împreună cu ceilalți .), de excepție ( În afară de el n-a mai
venit nimeni.) .
G.A. L.R. discută poziția sintactică de atribut circumstanțial ca pe o
relație de dependență complexă: Băiatul, speriat, a l uat-o la goană. – adj.
este subordonat sintactico -semantic subst., dar depinde semantic și de verb.
Spunem că un cuvânt este subordonat altuia (regent) sau o propoziție se
subordonează alteia (regentă), când acestea depind gramatical de cuvântul
sau de p ropoziția respectivă.
2.1.1.3. Modalități specifice de realizare a relației de dependență:
După nivelul lingvistic la care acționează, mijloacele care participă la
exprimarea relațiilor de dependență pot fi fonetice, morfologice și sintactice.
1.3.1. Mij loacele fonetice care participă la exprimarea relațiilor de
dependență, atât la nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic, sunt accentul,
intonația și pauza (mijloace proyodemice), componente inerente comunicării
orale, precum și semnele ortografice și de punctuație, ocurente în
comunicarea scrisă.
1.3.1.1. Accentul pune în evidență o anumită silabă, prin
durată, înălțime și intensitate. De exemplu, în enunțul: Iar cérul este tatăl
meu, Și mumă -mea e márea. – funcția de subiect este deosebită de cea de
nume predicativ prin accentul care evidențiază cuvântele cerul, respectiv
marea. Tot prin accent se diferențiază subiectul de vocativ: Ileana citește vs.
Ileana, citește!
1.3.1.2. Intonația, ca variație melodică a timbrului vocal, este
prezentă în orice ac t de comunicare orală și participă nemijlocit la
semnificației. La nivel sintactic, intonația constituie unicul mijloc de
diferențiere a enunțurilor asertive de cele interogative: Ai ajuns acasă. vs. Ai
ajuns acasă?, a enunțurilor interogative de cele excl amative: Cine a mai
văzut așa ceva? vs. Cine a mai văzut așa ceva!
1.3.1.3. Pauza, ca marcă a limitei unei articulații a discursului,
se manifestă în zonele de incidență ale unităților sintactice, asigurând
împreună cu accentul și intonația decupajul și receptarea analitică a
enunțului. Astfel, în cazul frazei: Când a plecat el avea zece ani. – decupajul
se poate face în mai multe feluri rezultând semnificații diferite: Când a
plecat el / avea zece ani. sau Când a plecat / el avea zece ani. Pauza poa te
funcționa și ca indice extern de predicație: Vorba lungă, boală curată.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 27 1.3.1.4. Ortografia și punctuația operează ca un sistem de semne,
stabilite prin convenție și care au rolul de „auxiliar grafic al sintaxei” (GA 63,
II, p. 483). Semnele de punctu ație marchează situațiile gramaticale care intră
sub incidența intonației și a pauzei, în aspectul vorbit, iar cele ortografice,
cum e cazul cratimei, ajută la deosebirea unităților omofone. Atât semnele de
punctuație, cât și cele de ortografie reprezintă indicatori operaționali în
procesul de analiză în procesul de segmentare și în cel de interpretare a
funcțiilor sintactice, cu condiția ca acestea să fie corect folosite în textul scris.
Punctul marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze prin
coborârea intonației și instituirea unei pauze:
Aci Moromete se opri. Acest om avea într -adevăr un glas care se
auzea de la un kilometru chiar și când șoptea.
Solidară cu punctul este, în această situație, și majuscula, ca semn al
începutului unei fraze s au a unei propoziții independente.
Virgula, ca marcă a unei pauze scurte, servește ca mijloc de
delimitare a două propoziții, a unor construcții incidente sau care conțin
vocative precum și a două unități cu aceeași funcție sintactică.
Alina a venit se ara.
Alina, a venit seara!
Două puncte și linia de dialog indică vorbirea directă în opoziție cu cea
indirectă cu relevență în procesul de receptare sau în cel de analiză
sintactică.
Adu-ți aminte: – Unde l -ai întâlnit?
Adu-ți aminte unde l -ai întâl nit.
Cratima, ca semn ortografic, ajută în operația de interpretare a unor
unități omofone:
Scrieți numele!
Scrie -ți numele!
1.3.2. Mijloacele morfologice au ca formă de menifestare variația de
expresie a cuvintelor, adică flexiunea. Modalitățile p rin care mijloacele
morfologice se implică în exprimarea relațiilor sintactice de dependență, atât
la nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic, sunt recțiunea și acordul.

1.3.2.1 La nivelul propoziției : prin acord, recțiune, joncțiune (prepoziții)
și topică.
a. Flexiunea – (schimbarea formei cuvântului), de exemplu, cazurile
oblice la substantive sau pronume marchează dependența unui cuvânt de
altul ( culoarea cerului , povestesc copilului , citesc cartea , meseria lui).
b. Acordul – adică potrivirea d e formă (gen, număr, caz, persoană)
între cuvântul subordonat și regentul său ( casă albă, copii sănătoși ). Un tip
special de acord (reciproc) se realizează între subiect și predicat. Acesta din
urmă impune subiectului cazul nominativ, iar predicatul se aco rdă în număr și
persoană cu subiectul ( el scrie , ei scriu ).
Raportul sintactic dintre subiect și predicat are unele particularități,
motiv pentru care este considerat un raport de interdependență: predicatul
stă la persoana și numărul pe care îl impune subiectul ( Noi mergem la
școală , Tu ești inteligent ); când numele predicativ este un adjectiv, acesta se
acordă cu subiectul în gen și număr ( Rezolvarea este dificilă , Copiii sunt
cuminți ). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe care î l
impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părți principale de
propoziție impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se vorbească
de un raport de interdependență. Acest acord strict gramatical este singurul
care corespunde defin iției acordului formulate mai sus.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 28 Acordul după înțeles.
Uneori, când subiectul propoziției este un substantiv colectiv, urmat de un
determinant la plural indicând membrii acestei colectivități se dă prioritate
înțelesului și verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune
ideea de pluralitate:
Mulțimea beneficiarilor au reclamat că lucrările nu s -au
terminat la timp.
Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen.
Când subiectul este pronumele fiecare , însoțit sau nu de o
determinare la plural, el poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în
propoziție există un complement distributiv:
Au sădit fiecare câte un pom în grădina școlii.
Când subiectul este nici unul (echivalent cu toți) verbul poate sta
la plural:
Nici unul nu știam poezia pe dinafară.
Acordul prin atracție.
Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un alt
cuvânt mai apropiat ca poziție de predicat și care se impune atenției. Este
vorba, în acest caz, de acor d prin atracție:
De exemplu, există tendința de a acorda verbul nu cu subiectul său,
ci cu numele predicativ:
*Subiectul piesei erau trandafirii (și nu era trandafirii – cum ar fi
corect).
*Două milioane de lei este o sumă mare (și nu sunt o sumă
mare – cum ar fi corect).
Aceste construcții sunt greșite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce în
ce mai frecvente astăzi:
*În ce privesc declarațiile martorilor, acestea coincid.
*Ce-s cu banii aștia pe masă?
Acordul după înțeles și mai ales cel pr in atracție sunt abateri de la
normele limbii literare, deși există unele situații când acestea sunt tolerate:
A fost odată un moș și o babă…
c. Recțiune – adică subordonatul stă la forma flexionară pe care
o impune regentul său ( telefonez colegilor (dativ), redactez o scrisoare
(acuzativ)). În recțiune termenul regent impune termenului dependent
anumite restricții gramaticale (cazuale și de selectare a prepozițiilor). Relația
de interdependență presupune și recțiune (vb. impune nominalului cazul N);
o serie de verbe au regim special prin care impun anumite cazuri: a conta pe,
a depinde de; subordonarea față de un adj/adv uneori impune cazul D: drag
cuiva, util cuiva. G A L R menționează și unele adverbe care cer atât D cât și
Ac: El se purta aidoma t atălui său/El se purta aidoma cu tatăl său.
1.3.3. Mijloace sintactice
1.3.3.1. juxtapunere – sau simpla alăturare a celor două cuvinte, fără
element de legătură ( Radu, fratele meu… , plecăm mâine ). Spunem că doi
termeni sunt juxtapuși atunci când sunt plasați unul lângă altul, fără ca între
ei să existe un element de coordonare sau de subordonare. Acești termeni
pot fi cuvinte, grupuri de cuvinte sau propoziții:
De pe faleză admiram cerul, marea, apusul de soare .
El intră ca o furtună, se repede la telefon, formează un
număr.
El a ajuns foarte târziu: avusese o pană de cauciuc .

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 29 1.3.3.2. joncțiunea – legătura se realizează prin prepoziții care preced
cuvântul subordonat ( floare de cireș , vine spre casă , apare la geam ,
vorbește despre tine).
1.3.3 .3. aderența – mijlocul prin care o unitate sintactică dependentă
intră în relație cu un regent, prin simpla laăturare, fără a implica prezența
unor mărci gramaticale sintetice sau analitice. Se manifestă numai la nivel
sintagmatic și angajează, în general, părți de propziție exprimate prin părți de
vorbire neflexibile. Prin aderență se exprimă, spre exemplu, dependența unui
adverb față de un regent verbal, nominal sau adjectival:
Toamna se numără bobocii.
Vorbește repede.
Mersul cu fața înapoi îl amețește.
Era condus de sentimen te profund umane.
1.3.3.4. topica – sau ordinea cuvintelor poate marca funcția
sintactică a acestora, de exemplu, în: Lupul vede oaia . – lupul este subiectul
(în nominativ), iar oaia este complement direct (în acuzativ). În: Oaia vede
lupul , raporturi le sunt inversate.
1.3.2. La nivelul frazei :
Ca elemente de relație specifice frazei, pronumele și adverbele rel au
statut de conectori și se clasifică în relativizatori (determină „încastrarea”
propozițiilor relative în structura sintactică a propoziți ilor regente) și relatori
(realizează legarea unor propoziții relative periferice de regente).
Absența conectorilor este suplinită prin marcarea subordonării prin intonație
și pauză ( Vrei să te ajut, ajută -mă!, Fie pâinea cât de rea, tot mai bine -n țara
mea.)
La nivelul frazei, propozițiile sunt legate de regentă prin:
a. conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare:
Vrem să plecăm în excursie la munte.
Mi-a spus că a reușit la examen.
N-a venit astăzi, din cauză că este bolnav.
b. pronum e și adjective relative sau nehotărâte compuse cu
cele relative:
Nu se știe cine a spart geamul clasei noastre.
Arată -mi care este camera de oaspeți.
Adu-mi orice cărți crezi tu că m -ar interesa.
c. adverbe relative sau nehotărâte compuse cu cele relati ve:
Nu mi -a spus unde a plecat.
Vin să te văd când ieși din spital.
Telefonează -mi oricând ai nevoie de mine.
d. rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin
juxtapunere, deci fără element de legătură:
Bate-mă, tot nu -ți spun secret ul (= chiar dacă mă bați, tot nu -ți
spun secretul).
Dai banii, iei marfa (= dacă dai banii, iei marfa).
În aceste cazuri, raportul de subordonare este marcat și de o intonație
specială.

2.2. Relația de nondependență
Relația de nondependență/coordonare se stabilește între minimum
2 unități situate la nivelul aceleiași structuri sintactice.
Propozițiile și elementele dintr -o propoziție sunt în coordonare când se
află din punct de vedere sintactic pe același plan (deci nu depind gramatical

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 30 unul de altul ) și sunt legate între ele printr -o conjuncție coordonatoare: și,
sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, așadar , deci, fie etc.
Atât la nivelul propoziției, cât și la nivelul frazei, coordonarea se realizează
prin aceleași mijloace:
– conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare:
I-am telefonat de multe ori, dar nu l-am găsit .
Solicitările de adeverințe, precum și reclamațiile, se depun la
primul ghișeu .
– juxtapunere, adică alăturarea elementelor coordonate:
Din piață am cumpărat fructe, zarzavaturi și ce mai era necesar.
L-am căutat peste tot, nu dau de el, nu știu unde ar putea fi .
Elementele coordonate sunt, în principiu, din aceeași clasă
gramaticală (de ex., substantiv + substantiv, adjectiv + adjectiv, adverb +
adverb, propoziție + propoziție) și au aceeași funcție sintactică:
Sora și fratele meu sunt studenți .
Cred că el este bolnav sau foarte obosit .
Am căutat , dar nu am găsit nimic .
Se întâmplă însă ca o propoziție să fie coordonată cu un cuvânt din
regentă, c are are aceeași funcție sintactică cu aceasta: Iată un eveniment
neprevăzut și care poate răsturna situația .
Coordonarea între un complement direct și o subordonată introdusă
prin să este, de asemenea posibilă, dar nu este foarte frecventă: Îți cer
liniște și să mă lași un timp să mă gândesc .
Deși literară, această exprimare este de obicei evitată, iar vorbitorii
preferă să spună: Îți cer liniște și timp să mă gândesc.
De obicei, propozițiile aflate în coordonare cu și sunt de același tip: fie
enunțiative, fie interogative, fie exclamative: Ți-am spus cum s -a întâmplat
și trebuie să mă crezi (și nu * Ți-am spus cum s -a întâmplat și crede -mă!)
sau Am auzit ce -ai spus și mă întreb cum vei proceda (și nu *Am auzit ce -ai
spus și cum vei proceda?) .
Uneori, conjuncțiile se repetă, fiind în corelație, pentru a sublinia ideea
de coordonare : și…și , ba…ba , nici…nici , fie…fie , sau…sau : Am cumpărat
și mere și struguri . Îl găsești fie la facultate, fie acasă .
Uneori, mai ales în limbajul științif ic sau didactic, conjuncțiile și /sau
apar împreună, pentru a exprima coordonarea sau o altă eventualitate: Dacă
cineva are o casă și/sau mai multe terenuri de construcție, legea spune
că….
Prezența lui dar, în calitate de element coordonator adversativ p oate
induce modificări sintactice și/sau semantice secvențelor care îl precedă,
cum ar fi:
– tautologia:
De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit niciodată.
– repetiția:
Omul, prost, prost, dar își cunoștea interesul.
– inversiu nea subiectului cu predicatul:
Zice el, dar nu are dreptate.

Există situații în care dar exprimă un raport conclusiv, nemaiputând fi
substituit cu însă și având sensul „deci”: Să plecăm dar (= deci să plecăm ).
„Trăsături universal valabile – spune Sta ti (Teorie…,p.166) – n-au fost
încă descoperite (topica părților de propoziție, posibilitatea inversării ordinii
propoziților ș.a. pot fi considerate indici formali în anumite limbi), iar criteriul
formal folosit în mod curent este diferența dintre mij loacele introductive”.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 31 În cazul lipsei elementului introductiv, gramaticile tradiționale disting
coordonarea de subordonare numai sau aproape numai după înțeles.
GA (II, 1963, p .233) dă următoarea indicație: „ De câte ori e posibilă
interpretarea unor propoziții juxtapuse drept coordonate, această interpretare
trebuie preferată, întrucât pe de o parte se bazează pe existența unor
situații sigure de folosire a juxtapunerii în coordonare, iar pe de alta este mai
ușor de demostrat, operația de “subînț elegere” a unei conjuncții fiind aici mult
mai simplă”.
În distingerea coordonării de subordonare trebuie avut în vedere “felul
cum este formulată comunicarea, construcția ei gramaticală”, deoarece,
“altminteri, în ce privește înțelesul se pot găsi (Avram , Gramatica…, p. 239)
asemănări între unele unități concrete coordonate și altele subordonate (de
exemplu, nuanțe cauzale, finale, temporale sau condiționale la unitățile
coordonate copulativ), sau chiar între unele raporturi – ori specii de unități –
,în ansamblul, din cele două categorii opuse în principiu (raportul de
coordonare copulativ și cel de subordonare cumulativ; raportul de
coordonare adversativ și cel de subordonare concesiv sau opozițional;
raportul de coordonare conclusiv și cel de subor donare consecutiv)”.
“Atingerile semantice” dintre unele coordonate și unele subordonate (între
adversative și concesive) și între concluzive și consecutive au fost
semnalate, cu mult înainte, de către Al.Graur, care vedea în acest fapt
dovada că nu există limite tranșante între coordonare și subordonare.
Relația de coordonare se întâlnește deopotrivă între unitățile
propoziției, ale frazei sau chiar între fraze.
Specificul acestei relații rezidă în aceea că “unitățile aflate în
conexiune sunt situate p e aceeași treaptă, cu alte cuvinte nu sunt ierarhizate
sintactic, și asta pentru că, în acest caz, nu există dependență gramaticală”
(Teodorescu, Curs…, p.81).
Aserțiunea că relațiile de coordonare se pot stabili între oricât de mulți
termeni, fiind, aș adar, seriale, vizează, în fapt, coordonarea copulativă și,
parțial, disjunctivă, nu însă și coordonarea adversativă și cea concluzivă,
care sunt binare.
Coordonarea se realizează între unități (părți de propoziție / propoziții)
de același fel (omogene) – frecvent sau feluri diferite (eterogene) – mai rar (și
dacă se referă la același cuvânt / regentă).
În cazul unităților de feluri diferite, variată și firească este numai
coordonarea copulativă, celelalte raporturi fiind slab reprezentate.
La nivelu l frazei, coordonarea se poate realiza și între o propoziție
secundară și o parte de propoziție a regentei.
Mijloacele de expresie ale relației de coordonare sunt joncțiunea
(conjuncții coordonatoare și, rar, elemente prepoziționale sau adverbiale),
juxtapunerea și, ca mijloc însoțitor, intonația.
După natura logică a relației dintre unitățile care se leagă, lucrările de
sintaxă împart coordonarea în subtipurile:

2.2.1. Coordonarea copulativă
Coordonarea copulativă se realizează între unități car e se asociază
simultan sau succesiv.
Mijloacele de realizare sunt:
a) joncțiunea, materializată prin: conjuncțiile și, nici (folosite și corelative,
respectiv adverbial), locuțiunile conjuncționale atât… cât și, ca și, dar și, nu
numai…, ci(și), precum ș i, prepoziția cu, locuțiunile prepoziționale și cu ,
împreună cu adverbele darămite, necum, plus ;

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 32 b) juxtapunerea
c) combinarea joncțiunii cu parataxa.
În cazul propozițiilor, cele cu acțiuni simultane au, în general, topică
liberă (exceptând pe cele în care apar corelativele atât… cât și, nu numai…
ci și sau reliefarea unor gradații), iar cele cu acțiuni succesive au topică
fixă, impusă de logică:
Zâmbi către cei din jur și muri liniștit.
*Muri liniștit și zâmbi către cei din jur.
Faptul că între propozițiile copulative – mai ales când exprimă acțiuni
succesive – pot exista nuanțe de sens caracteristice subordonării (Du-te și
te culcă -finală / Mă supăr și plec – condițională, Dați-mi un exemplu
concret și vă aprob – condițională și finală) , “n u schimbă calitatea formală
de coordonate copulative a propozițiilor respective” (Avram, Gramatica…,
329).
Exemplele citate se înscriu între situațiile care evidențiază dificultatea
interpretării categorice a unor propoziții juxtapuse.
Putem întâlni c azuri în care conjuncția și să preceadă o incidentă
ducând astfel în eroare: Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmărești în presă
și în discursuri (și eu nu le urmăream)plutesc în aer, ți se insinuează fără să
vrei… ( M. Preda , Viața ca o pradă).
2.2.2. Coordonarea disjunctivă
Coordonarea disjunctivă se realizează între unități ale căror
conținuturi se exclud reciproc, fiind, altfel zis, supuși unei opțiuni.
Când sunt mai multe unități (de regulă sunt două), tot una singură
indică valabilul momentulu i dat.
Mijloacele de realizare sunt:
a.conjuncțiile sau, ori, fie și locuțiunea conjuncțională fie că, folosite între
termeni sau corelate
b. juxtapunerea combinată cu joncțiunea, când termenii sunt mai mult de
doi: Greșeala poate să fie a mea, a d-tale ori a d -sale.
Topica unităților disjunctive este liberă, dar, când una e pozitivă, iar cealaltă
negativă, apare preferința pentru ordinea pozitiv -negativ:
Citești sau nu citești ?
De observat că – așa cum se precizea ză și în GA (II,1963, p.246) –
„cu cât numărul unităților sintactice coordonate disjunctiv este mai mare, cu
atât opoziția, raportul de excludere reciprocă slăbește, ajungând să se
confunde cu raportul copulativ”, cum demonstrează exemple de felul
următor:
Când uităm un obiect, o întâmplare, e din cauză că am avut interes s –
o uităm, sau pentru că ne -a fost dezagreabilă întâmplarea, sau am fi
vrut să ascundem obiectul.
O apropiere de raportul copulativ avem – se spune în același loc al
lucrării citate mai înainte – “și atunci c ând unitățile coordonate sunt numai
două, dacă nu există obligația de a alege o singură situație”, ca în exemplul:
Doriți să vă hodiniți, ori doriți să gustați ceva , vă rog să porunciți.
(Sadoveanu) la care răspunsul ar putea fi doresc și una și alta sau nici una,
nici alta.
Rezultă că, în exemple cum sunt cele de mai înainte, opțiunea pentru
raportul disjunctiv se justifică prin faptul că unitățile respective sunt simplu
construite.
2.2.3.Coordonarea alternativă
Coordonarea alternativă apare la Ir imia ( Gramatica …, p. 499 -500).

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 33 Deși o tratează ca tip distinct, Avram ( Gramatica …, p.320 și 331), nu uită
să-i precizeze poziția intermediară între raportul copulativ și cel disjunctiv, în
sensul că după înțeles se leagă de cel copulativ, iar după constr ucție de cel
disjunctiv (vezi p.239): Spunea ba una, ba alta.
2.2.4. Coordonarea adversativă
Coordonarea adversativă se manifestă între unități prezentate ca
aflându -se în opoziție, fără excludere.
Opoziția se realizează doar între doi termeni, funcțiile sintactice fiind,
de obicei, aceleași sau, rar, diferite (Învață noaptea, dar bine ).
Mijloacele de realizare sunt:
a. joncțiunea, respectiv prin conjuncțiile dar, iar, însă, și : “Era pe când
nu s-a zărit, / Azi o vedem și nu e” (Eminescu), cărora li s e adaugă locuțiunile
conjuncționale numai că, în schimb (Irimia, Gramatica …, p.501 -502),
adverbul cât, corelat sau nu cu atât: Nu mi -e ciudă de pagubă, cât de
prostia mea; Nu atât greșeala, cât nepăsarea ta mă supără (Avram,
Gramatica …,p. 320).
b. juxtap unerea – rar, când unul dintre termeni este negativ: Nu carte, bani îi
trebuie; N -a telefonat, a scris (Avram, Gramatica… p.320 și 331)
În Gramatica pentru toți (p.332), Mioara Avram face următoarea precizare
privitoare la elementele de legătură:
“Adverbe ca dimpotrivă, totuși și locuțiunile adverbiale cu toate
acestea, în schimb pot apărea ca mijloace de întărire a opoziției atât la
coordonarea adversativă realizată prin juxtapunere (N-am neglijat, dimpotrivă
m-am interesat zilnic) – situație în care sunt confundate uneori cu elemente
joncționale – , cât și la cea realizată prin conjuncții, alături de care sunt mai
mult sau mai puțin redundante (ci dimpotrivă, dar/însă în schimb, dar/însă/și
totuși/ cu toate acestea).”
De menționat că dar însă nu este o co njuncție compusă, ci o
construcție pleonastică.
Topica unităților adversative este fixă, respectiv cea precedată de
elementul relațional ocupă locul al doilea.
Dintre conjuncții, spun aproape toate lucrările de sintaxă, cea mai
folosită în raportul adve rsativ este ci.
2.2.5.Coordonarea opozitivă
E menționată de Irimia ( Gramatica…, p.502 -506), care o conideră ca
având drept marcă proprie conjuncția ci, căreia i se adaugă și, iar (numai
când al doilea termen are formă negativă) și nu atât… cât :
Nu e,l ci fratele lui e cel care trebuie să răspundă.
Nu atât filmul, cât cartea m -a impresionat.
2.2.6. Coordonare concluzivă
În cadrul acestei relații, cea de a doua unitate exprimă concluzia
rezultată din conținutul celei dintâi.
Se stabilește doar între doi ter meni, exprimându -se prin:
a. joncțiune, cu așadar, (și)deci, (și)prin urmare, în concluzie, ca atare,
(care)va să zică etc.; elemente având un statut controversat (conjuncții,
locuțiuni conjuncționale sau adverbe),
b. juxtapunere – numai între propoziți i (Ești major, descurcă -te singur );
c. pauza.
Unitatea care exprimă concluzia are topică fixă: nu poate sta decât pe locul
al doilea.
După Șerban ( Teoria… ,p.105 -107), nu poate exista un astfel de
raport între termenii propoziției, deoarece construcții le cu deci, adică, așadar
etc. sunt apoziționale sau referențiale , în terminologia adoptată de autor.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 34 De menționat că și GA (II, 1963, p.225) și Avram ( Gramatica… ,
p.321) recunosc faptul că, de cele mai multe ori, partea de propoziție
concluzivă are și s ens explicativ față de coordonata ei.

Aspecte comune mai multor tipuri de coordonate

În utilizare, mijloacele jonc ționale enumerate se diferențiază, fiind, în
anumite cazuri, preferate, limitate sau chiar restricționate.
În plus, mai pot fi observate și situații ca următoarele:
nerepetarea unor componente comune (părți de propoziție:
Cumpăr și vând marfă bună ,
constituenți identici din structuri asemănătoare:
Am ascultat și înțeles întreaga poveste
sau a elementului introductiv subordonator ( Înțeleg că știi, dar
nu vrei să știi / dar nu vrei să spui );
realizarea coordonării doar între elementele relaționale în cazul
subordonatelor diferite care au același predicat:
A sosit1 / când2 / și unde nu credeam3
Este iubit1 / deși2 / sau pentru că e ste sever3.

2.1. Modalități specifice de realizare a relației de coordonare:
joncțiune, joncțiune (parataxă).
2.1.1. Joncțiunea: copulativă (indică o asociere: și- în enunțuri de
factură orală este asociată frecvent relației semantice de scop/consecutiv:
Du-te și cumpără pâine./Și atunci ea i -a tras una și s -a înroșit pe loc -, cât și,
precum și, cum și; uneori se pot asocia propoziții circumstanțiale de tip diferit:
Din moment ce ne -am terminat treaba și dacă toți suntem de acord, putem
lua o scurtă pauză. ), disjunctivă (alegere, selectare: sau, ori, fie, au ),
adversativă (opoziție: iar, dar, însă, ci, or, ba, numai cât ), concluzivă (urmare,
consecință: așadar, deci, carevasăzică/vasăzică, ca atare, de aceea, în
concluzie, în consecință, prin urmare; pot fi uneori precedate de conjuncția
copulativă și: A greșit și deci trebuie ajutat să se îndrepte. ). Se pot discuta și
tipuri aparte de coordonare: coordonarea alternativă ( Ba râde, ba plânge.),
coordonarea opozitivă – subtip al celei adversative ( Îi spunea to ate acestea
nu pentru a -l speria, ci pentru a -l convinge.) .
Conjuncțiile corelative includ, uneori, adverbe: atât…cât și, nu
numai…ci și, aci…aci, acum…acum, când…când, ba…ba, nici…nici.
2.1.2. Juxtapunerea: în absența conectorilor, coordona rea este redată
de pauză marcată grafic prin virgulă
2.2. Relația dintre coordonare și subordonare
Nu se pot stabili limite tranșante din punct de vedere al informației pe care o
transmit: A plecat la timp, dar tot a pierdut trenul. – Deși a plecat la timp , tot a
pierdut trenul.

2.3. Relația de echivalență /apozitivă

Relația de echivalență/apozitivă se stabilește între cel puțin 2 termeni
cu identitate referențială, oricare dintre ei fiind omisibil.
Alăturarea a 2 unități coreferențiale poate corespunde unei relații de
echivalență: Capitala, București, …, sau de dependență : Orașul București…
În construcții de tipul Cartea Mariei, prietena mea, … , deși relația este
de echivalență în plan semantico -referențial, nu poate fi omis decât termenul
nemarcat sintactic.

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 35 Apoziția este un cuvânt sau o construcție mai largă, care reia și
explică, detaliază un alt cuvânt:
Câinele lui, un lup , îl însoțea pretutindeni .
Am plecat cu Alexandru, vărul meu dinspre mamă .
Gramaticile tradiționale tratează apoziția în ca pitolul Atribut, numind -o
atribut apozițional. Deși în cele mai multe cazuri cuvântul reluat și explicat
este un substantiv, apoziția depășește sfera atributului, adică termenul
explicat poate fi un adverb, un verb, un adjectiv etc:
L-am auzit lamentâdu -se, adică plângându -se de felul cum
era tratat .
L-au găsit a doua zi tot acolo, adică în șanț .
Și deodată a apărut el: nenorocitul, hoțul, condamnatul, cel
disprețuit de toți .
Gustul fructului era ciudat, adică dulce -amărui .
Cât privește cazul, de regul ă, apoziția care explică un substantiv sau
un pronume este în cazul nominativ. Mai rar, ea poate repeta cazul
cuvântului explicat, dar această exprimare este învechită, populară sau
apare în limbajul poetic:
I-a lăsat o casă moștenire lui Radu, lui fecioru-meu.
Uneori apoziția este anunțată de un adverb explicativ: adică , anume ,
bunăoară , ca:
Am doi frați, anume Radu și Mircea .
Ai putea să -mi dai un ajutor, bunăoară la spălat vasele .
Astfel de situații se întâlnesc în limba familiară, vorbită.
Expli cația sau detalierea unui cuvânt poate fi uneori extinsă la nivelul
unor propoziții, juxtapusă sau legată de principală fie prin conjuncții ( ca, să,
ca…să ), pronume relative (mai ales ceea ce ) sau adverbe relative:
Mi-a venit o idee: împachetăm și plecăm imediat .
A venit cu o propunere: să renunțăm la cumpărarea casei și
să luăm o mașină .
M-a mințit cu nerușinare, ceea ce m -a înfuriat .
Ca și în cazul apoziției, propoziția cu această valoare poate fi anunțată
sau nu de un adverb explicativ:
A început să se poarte ciudat, adică încearcă să mă evite .
S-a pregătit temeinic pentru concert, adică a exersat și a
compus piese noi .
Referindu -ne la locul apoziției, trebuie menționat faptul că atât apoziția
cât și propoziția cu această valoare se plasează întotdeauna după cuvântul
pe care îl explică.
Apoziția a generat, de -a lungul anilor, în literatura de specialitate o
serie de controverse. Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai multe
abordări, după cum relația dintre termenul de bază și termenul a pozat a fost
interpretată ca fiind de natură sintactică, semantică sau pragmatică.

2.2. Pespective de abordare a apoziției
2.2.1 . Pespectiva sintactică
În majoritatea abordărilor tradiționale, apoziția a fost considerată o
unitate sintactică și, potrivit celor două raporturi sintactice dintr -un enunț, a
fost apropiată de subordonare, respectiv de coordonare.
2.2.1.1. Subordonarea
Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consideră că există o
relație de dependență unilaterală; termenul în apoziție in tră în relație cu
enunțul numai prin intermediul bazei, de care depinde. Apoziția este, așadar,

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 36 atribut substantival în cazul Nominativ, indiferent de cazul termenului
determinat sau acordat în caz cu acesta. (GA, II, 1963:128).
2.2.1.2. Coordonarea
Identitatea sintactică a termenilor, distribuția identică, posibilitatea
intervertirii lor sau posibilitatea inserării unei conjuncții coordonatoare sunt
argumente care apropie construcțiile apozitive de cele coordonate. (Coteanu
– subordonatele explicative)
2.2.2. Perspectiva semantică
Admițând natura non -sintactică a raportului dintre termenii unei
sintagme apozitive, susținătorii perspectivei semantice teoretizează
independența constituenților. Aceștia apar într -un raport negramatical, non –
sintactic, argume ntat printre altele, la nivelul expresiei, de poziția parantetică
în care apare apoziția. Apoziția nu este actant, nu este funcție (subordonată),
ci duplicatul, termenului prim și a funcției acestuia.
2.2.2.1. Nondependența (apoziția în ipostaza de comenta riu al
unui referent fixat)
Termenii relației apozitive desemnează același referent realizând o
echivalență referențial -sintactică (Guțu Romalo, Sintaxa, 162).
P. Diaconescu (p. 97) definește apoziția ca un tip de reluare: fiind o
reluare a bazei, apoziți a nu intră în raporturi sintactice propriu -zise de
subordonare sau coordonare cu aceasta.
2.2.2.2. Adordonarea (apoziția ca tip de expansiune
semantică)
Orice enunț presupune un proces de ordonare a cuvintelor relizat prin
două relații:
– adordonarea (unitățile se distribuie în structuri lineare) și –
subordonarea (unitățile se integrează în structuri ierarhice) – I
Diaconescu (Relații, 127 -205).
Termenul de adordonare își găsește un corespondent în conceptul de
non-dependență, teoretizată de Guțu -Romalo (1973: 41 -45) reunind
coordonarea și apoziționarea. Deși forme ale acelorași legături
asintagmatice, afuncționale, aceste două relații sunt foarte diferite:
apoziționarea reunește unități identice, din punct de vedere referențial, în
timp ce coordonarea reunește unită ți diferite. În funcție de conținutul său și
de mijloacele de expresie, apoziționarea poate fi realizată prin apoziție,
reluare sau repetiție.
2.2.3. Perspectiva pragmatică
Perspectiva interpretativă revine, însă, din ce în ce mai frecvent, în
câmpul cerce tărilor privind apoziția. Apoziția este considerată un tip de relație
contextuală, care implică planul extralingvistic, termenii sintagmei întâlnindu –
se prin comunitatea referentului (Irimia, Gramatica, p. 510) .
În cercetările recente, apoziția începe, aș adar, să fie considerată ca
un fapt eminamente discursiv . Pentru a -i determina rolul, este imposibil de
conceput exclusivitatea perspectivei frastice; utilizarea ei variază considerabil
de la un tip de discurs la altul, în funcție de locutor.
2.2.4. Persp ective noi de abordare a apoziției
2.2.4.1. În cercetările actuale, sunt reconsiderate criteriile
tradiționale și se restrânge câmpul sintagmelor apozitive la cele
adnominale (cu incidență nominală). Noua perspectivă presupune
și o definiție distinctă, du pă cum urmează:
Apoziția ca predicație
a) predicație externă (un argument poate primi calitate predicativă
și în exteriorul

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 37 sintagmelor nominale);
b) predicație secundă (apoziția este element subordonat predicației
primare);
c) predicație non -focalizantă (s tructuri neemfatizate, neintegrate
sintactic);
Apoziția ca relativă redusă
– apoziția este un tip de predicație atributive (se redă printr -o parafrază
cu „a fi”);
Apoziția ca act discursiv
– apoziția codifică atitudinea locutorului față de propriul mesa j;
– apoziția este un act de limbaj, o strategie discursivă care comandă selecția
lexico -semantică;
2.2.4.2. Trăsături sintactico -semantice
Apoziția este o expresie denominativă disjunctă, formată dintr -un suport
autonom sintactic și semantic și un aport, termen descriptiv, detașat.
Aportul, termenul apozat, prezintă următoarele caracteristici: funcționează
într-un grup endocentric, este un determinant suprimabil, nonrestrictiv
(complinire exterioară bazei), un termen descriptiv detașat, reprezintă o
predi cație cu incidență nominală și provine dintr -o relativă prin reducerea
copulei și a relatorului pronominal.
2.2.5. “False apoziții”: elevul X
În cercetările mai recente din lingvistica franceză sunt delimitate apozițiile
neizolate, „închise”; ele presupu n un prim termen generic, cu sferă noțională
largă și un al doilea care restrânge această sferă.
Diferențele dintre cele două elemente ale sintagmelor apozitive sunt
multiple și pot fi dispuse corespunzător.
a) Suportul
este autonom, din punct de vedere sintactic;
ocupă o poziție referențială în enunț;
în planul informațional admite o expansiune de natură semantică
nonrestrictivă
(care să nu restrângă validitatea predicației primare);
la nivel pragmatic presupune, din partea receptorului mesajului,
intuiția unui
scenariu interpretativ, contextual.
b) Aportul
este un termen descriptiv detașat;
constituie o “celulă referențială” alături de suport având o referință
virtuală);
nu poate modifica vericondiționalitatea predicației primare (ocupă o
poziție
periferică în structura argumentală a enunțului);
este modalizabil;
Părinții, aproape/probabil/întrucâtva unicul său sprijin, îl așteptau.
poate fi antepus sau postpus:
– apoziții la dreapta
L-a revăzut pe Alex, prietenul meu.
– apoziții la stânga (fron tale): au doar subiectul ca argument și rol sintactic și
discursiv special: de deschidere frastică;
Prieten de nădejde, Radu m -a ajutat.
are funcția generală de a predica proprietățile controlorului său
(indice iconic al

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 38 domeniului controlorului său);
poate fi însoțit de mărci grafematice (virgula (,), două puncte (:),
semnele
citării (“ ”), parantezele rotunde ( ), liniuțe de pauză ( – …-), punctele
de suspensie (…) semnul egal (=), prozodemice (pauza, accentul) sau
de „apozeme” (selectate în funcție de s emnificațiile modale ale
apoziției în raport cu baza).:
Tot satul: oameni, copii, câini se strânsese. (Caragiale)
Toată suflarea omenească – de la copii până la bătrâni – a fost
prezentă.
Tipuri de apozeme:
– argumentative: bunăoară, ca de exemplu, precu m;
Păsările răpitoare, bunăoară uliul, vulturul , au văzul foarte
dezvoltat.
– metalingvistice: cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai
exact, pe românește;
Neparticiparea ta, mai bine zis absența nemotivată , l-a
supărat.
– de specificare: de ob icei, de regulă, în general, în particular, în
realitate, de fapt, în speță, în fond, mai ales, mai cu seamă, mai exact,
mai precis, îndeosebi, în special;
Elevii, mai ales cei mici , au fost entuziasmați.
– explicative : respectiv, anume, adică, sau;
Acidul acetic sau oțetul intra în compusul chimic.
Sau își pierde calitatea de conjuncție coordonatoare disjunctivă
și devine adverb într -o structură apozitivă, marcând identitatea
semantică dintre apoziție și bază.
– modalizatoare: poate, probabil, cu sig uranță, în mod sigur,
desigur, probabil;
Un coleg, probabil un student mai bun , l-a depășit.
Vorbitorul transpune baza care aparține unui alt registru stilistic,
în propriul său registru, printr -un verb de tip “dicendi” – a zice, a spune:
aș zice, cum se zice, s -ar putea spune:
Sentimentul de disponibilitate și chinuitoare hotărâre, s -ar
putea spune de nedeterminare , rămase același. (Ivasiuc)
Fuga de la fața locului, s -ar fi cuvenit să zic lașitatea , nu
este de iertat.
A redactat o lucrare slabă, o cap odoperă că să zic așa.
Unitatea sintactică Dunărea , din sintagma fluviul Dunărea stă întotdeauna în
cazul Nominativ, mai precis într -un fals Nominativ, ceea ce explică și
denumirea de falsă apoziție. Invariabilitatea atestă că termenul respectiv nu
stă sub semnul regimului cazual, impus de termenul prim. Pușcariu
consideră că aceste construcții cad sub incidența unui „casus generalis”,
„non- casus”(Hodiș, 1990:16).
Acest tip de apoziție are la bază, prin urmare, o relație restrictivă, de
incluziune: luna ma i, vocala a, cifra trei. Baza este gen, iar unitatea apoziție –
specie. Din punct de vedere semantic, construcție îndeplinește o funcție
denominativă. Astfel, în calitatea de bază apare, prin urmare, orice substantiv
(apelativ) individual:
– nume de f iliație sau de rudenie naturală:
bunicul Manole, unchiul Vasile, mătușa Mărioara;
– nume de adresare oficială sau familiară:
domnul Popescu, tanti Maria, conu’ Iancu;

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 39 – nume profesiuni:
doctorul Popescu, inspectorul Neamțu, poetul Coșbuc;
– nume de locuri:
conti nentul Europa, județul Vîlcea, lacul Amara;
– nume de instituții sau asociații sociale, politice sau culturale:
Editura Univers, Universitatea Craiova;
– nume de opere:
poemul Luceafărul, romanul Răscoala;
– nume care desemnează diviziuni temporale:
secolul două zeci, anul 1821;
– sintagme aparținând stilului științific:
modul indicativ, punctul P.

2.4. Relația de incidență

Multe gramatici tratează incidența ca pe o relație sintactică aparte,
motiv pentru care deschidem aici această problematică deși incidența v a mai
fi menționată și în celelalte capitole, în conformitate cu gramaticile mai noi (G
A L R), care discută problema ca pe un tip aparte de structură sintactică.
Inserțiile incidente au intrat relativ târziu în atenția specială a
sintacticienilor noștri .
GA, II, 1963 este prima lucrare care tratează cuvintele și construcțiile
incidente într -un capitol aparte.
Dicționarele lingvistice străine și românești precizează că e vorba de
elemente parantetice, fără cuvânt de subordonare sau, altfel spus, nelega te
sintactic, incluse în componența altei structuri pe care o întrerup.
Ceea ce numim elemente parantetice se prezintă sub formă de cuvânt,
îmbinare de cuvinte, propoziție (principală sau secundară) și chiar frază.
De o relație sintactică aparte, numită relație sintactică zero sau raport de
incidență, s-a început a se vorbi odată cu lucrările: Trandafir, Probleme …
și Dimitriu, Gramatica…
Iordan – Robu , LRC , vorbesc de o relație de interdependență bilaterală
mediată iar Diaconescu, Sintaxa …de o relație d e adordonare.
Referirile la elemente incidente, făcute de GA,II, 1963 și Avram
(Gramatica …, p.326 -327) rețin cam aceleași aspecte:
– perturbă caracterul unitar al unei propoziție sau fraze;
– nu se leagă sintactic de propoziția sau fraza în care apar;
– reprez intă o comunicare marginală , de sine stătătoare, aflată pe alt
plan față de comunicarea de bază, în sensul că vorbitorii sunt diferiți
(povestitorul și un personaj) sau că vorbitorul unic introduce în comunicarea
sa elemente de adresare, de atitudine, de explicație.
Pentru cei mai mulți autori, elemenle incidente nu pot fi concepute în mod
logic ca unități sintactice “de sine stătătoare” și nici nu pot fi detașate de
context, cum spune GA, II (p.422).
Argumentul este următorul: în comunicarea de sine stăt ătoare,
aprecierea, gradul de convingere, explicația (adică tocmai ceea ce justifică
incidențele) nu mai pot fi acceptate ca atare, întrucât sunt concepte care
presupun o relație; se fac în legătură cu ceva, în cazul nostru cu conținutul
unei părți sau al întregului din comunicarea de bază.
Scoasă din context, adică în absența enunțului primar, incidenta
devine “un segment de vorbire fără stabilitate” (Diaconescu) sau rămâne
suspendată “ca expresie a unui enunț destructurat”: [“Aveam cinsprezece
ani, dar îmi simțeam gândirea milenară ] (sentiment miraculos care se

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 40 micșorează pe măsură ce începem să trăim) [ și îmi dădeam seama că la
capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu” ] (Preda).
Articulați în limitele unității enunțării, ter menii implicați în relația de incidență
sunt (Irimia, Gramatica …, p.520) “enunțuri cu grade diferite de autonomie”.
După Irimia (loc. cit.), situația se prezintă în felul următor:
– termenul primar, baza enunțării, este indispensabil autonomiei
și integrării enunțului complex;
– termenul secund poate lipsi, fără consecințe asupra enunțului
primar; absența lui reduce enunțul complex la enunțul primar
(simplu):
“Cine sunt eu?” [ fu cea dintâi cugetare ce -i veni în minte. ]
– absența termenului primar duce la una d in următoarele două
situații:
a. nu are consecințe asupra autonomiei termenului secund
ca în exemplul:
[“Mi-am spus că poate el e refugiat ardelean ]
(de fapt nu știam de unde e, crezusem că e bucureștean)
[și n-am vrut să -l jignesc, m -am așezat și eu în faț a lui”]
b. subminează autonomia termenului secund, ca în exemplul:
[ “Cine sînt eu ? “ ] fu cea dintâi cugetare ce -i veni în minte .
Se poate spune deci că nu întotdeauna incidenta reprezintă o
comunicare de sine stătătoare.
În ce privește expresia, relația de incidență se manifestă prin mijloace
prozodemice: pauza – mijlocul principal și intonația .
După unii autori, legătura sau articularea enunțurilor implicate într -o
relație de incidență se poate face și prin elemente joncționale, unele proprii
coordonării, altele proprii subordonării (Irimia, Gramatica…, p.522):
„Aici vrând -nevrând trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi
pedeapsa – într-o lungă controversă ”.
„Numai în grădina ursului – dacă -i fi auzit de dînsa – se află salăți de
aceste ”.
Fiind vorba de planuri diferite, se înțelege că elementele de relație nu
mai pot avea relevanța întâlnită la coordonare și subordonare (Diaconescu,
Sintaxa…, p.390).
De fapt, nu e greu de observat că, în enunțurile în care termenul
incident e precedat d e conjuncție, pauza anulează caracterul coordonator
sau subordonator al acesteia (Irimia, Gramatica…, p.523).
Elementele joncționale aflate la începutul incidentei sunt, într -un fel,
suspendate, deoarece trebuiau să realizeze legătura de coordonare sau
subordonare cu o unitate tot incidentă, pe care vorbitorul n -a mai exprimat -o.
O situație aparte ar putea s -o reprezinte așa -numita “incidentă legată”
la dreapta (Irimia, Gramatica…, p.523).
Ne pregăteam să trecem dunărea cu bacul ( căci de curând îl
puse seră iar în funcțiune).
Destul de des, în articularea enunțurilor e preferat un procedeu
semantic, respectiv utilizarea unui pronume sau adverb prin care se reia
termenul implicat în comentariu:
“Acesta se întreabă sincer cum un om așa de mediocru ca arh itectul – asta
era spaima lui – poate fi profesor – în învățământul superior” (Călinescu)
“Bisisica – așa o botezase Achim când o învățase să împungă ca
berbecii – ieșise din cârd și ridicase fruntea spre popă ” (Preda).

Capitolul 2 – Relații sintactice
Limba română contemporană. Sintaxa 41 Formula reluării termenului implicat în comentariu prin pronume sau adverb
caracterizează îndeosebi sintaxa limbii vorbite (Diaconescu, Sintaxa …,
p.390).
Într-o propoziție sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte
sau o propoziție care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunțului,
reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan sintactic
față de restul frazei:
Nu știam, mi-a răspuns el , că a fost arestat.
Nu cred, zău, că el este de vină.
Vorbitorul introduce în frază cuvinte sau propoziții de ex plicare sau de
atitudine. Acestea se numesc construcții incidente.
O propoziție incidentă ca zise el , cred eu , mă gândesc se reduce
adesea la un verb și la subiectul acestuia, care este frecvent plasat după
verb, este inversat:
Tu ai dreptate, zise el , nu e om cinstit.
N-o să regreți, cred eu , că am dreptate.
Verbul unei propoziții incidente este foarte frecvent un verb de
declarație de tipul a spune , a zice , a răspunde , a declara sau de opinie, de
tipul a crede , a gândi , a presupune .
În uzajul liter ar sensul „a spune” este uneori implicit în sensul verbului
folosit:
Ia te uită, se miră el , mai ești încă aici? (= spuse el cu mirare ).
Ce-ai pățit, se neliniști el , nu te simți bine? (= spuse el cu
neliniște).
În limba vorbită apar frecvent cuvin te sau propoziții incidente care nu
comunică nimic, sunt golite de sens, ca:
– Domnule!
– Soro!
– Mă rog.
– Nu-i așa?
– Ce mai?
Se recomandă evitarea acestora, întrucât este neelegantă și încarcă
inutil comunicarea. În textul scris, inserțiunea incide ntă este marcată prin
semne grafematice: virgula, punctul și virgula, linia de pauză, parantezele
rotunde sau drepte.

Structur i sintactice deviante
Limba română contemporană. Sintaxa 42
Capitolul 3 – Structuri sintactice deviante

3.1. Structurile incidente reprerintă inserția unei structuri
sintactice parantetice (nelegate sintactic) într -un enunț pe care îl întrerupe și
îl suspendă.
3.1.1. Aspecte sintactice: discontinuitate sintactică, mesaj
subsidiar. Componența celor 2 structuri sintactice care se întâlnesc este
foarte diferită din punct de vedere al numărului de consti tuenți, al relațiilor
sintactice angajate, al tipologiei enunțului.
Uneori, construcția incidentă poate fi inclusă într -o altă structură
incidentă: Savantul naturalist presimți gradul aproape incalculabil al
voracității rațelor, […], luă fără întârziere treizeci de rațe bine crescute (adică
nu bine educate – sunt ființe incapabile de o bună educație! – ci bine
dezvoltate la corp) și le închise într -un țarc pe toate la un loc. (I.L. Caragiale).
Structurile incidente pot fi: a. – simple (formule incidente vocative:
Cartea mea, fiule, e -o treaptă .) sau dezvoltate.
b. – independente sau legate ( În sfârșit, ca să nu -mi uit vorba – toată noaptea
cea de dinainte de plecare…)
Incidentele legate pot fi realizate prin:
– coordonare: Mă tot întreb – și cu asta î nchei – dacă…
– subordonare : Astfel, după cât spunea gazda noastră, din ce
apucase și el și după cât știa și din spusele bătrânilor, viața se
scurgea liniștită în acest colț împădurit. ( Sadoveanu )
c. – imbricate (împletite cu enunțul primar) – Dar ea [pupă za], sărmana, se
vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii pe undeva.
3.1.2. Aspecte semantico -funcționale:
Tipologia semantică identifică mai multe tipuri de structuri incidente,
dintre care amintim:
a. vocative ale substantivelor proprii sa u ale substantivelor comune
(domn, doamnă, mamă, tată); adjective substantivizate ( drag, scump,
frumos );
b. interjecții: măi, bre;
c. verbe: a zice, a grăi;
d. modalizatori adverbiali: desigur, neapărat, obligatoriu, etc.
3.1.3. Aspecte stilistice
Structurile incidente su nt specifice, în mod deosebit, vorbirii familiare,
populare, aspectului neîngrijit al limbii, dar și stilului beletristic și retoric,
purtând valoare emfatică, în acest caz.
Structura incidentă reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care
se află pe al t plan sintactic față de restul frazei . Într -o propoziție sau frază
poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziție care nu au nici o
legătură sintactică cu restul enunțului: Nu înțelegeam, zise ea vădit afectată ,
de ce nu m -ai căutat. Aceste situații sunt motivate de nevoia vorbitorului de a
introduce în enunț cuvinte sau propoziții de explicare sau de atitudine.
Cele mai frecvente construcții incidente sunt alcătuite dintr -un verb și
subiectul acestuia, plasat după verb ( zise el , cred eu , mă gândesc). Verbul
unei propoziții incidente este foarte frecvent un verb de declarație de tipul a
spune , a zice , a răspunde , a declara sau de opinie, de tipul a crede , a gândi ,
a presupune .

Structur i sintactice deviante
Limba română contemporană. Sintaxa 43 În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziții incidente care nu
comunică nimic, fiind golite de sens ( – Domnule!, – Mă rog) , motiv pentru care
se recomandă evitarea lor.

3.2. Anacolutul
Anacolutul este o construcție greșită, care constă în ruperea logicii
sintactice a frazei. Vorbitorul începe fraza într -un fel, se întrerupe pentru a
spune altceva, apoi continuă fără o legătură sintactică cu prima parte a
frazei:
*Mama , când am plecat, i-a părut foarte rău .
*Cine mă caută, nu sunt acasă .
*Copilul , când l -a văzut așa furios, a început să -i bată inima
repede .
Exemplele de mai sus sunt construcții greșite. Corect este:
Mamei, când am plecat, i -a părut foarte rău .
Pentru cine mă caută nu sunt acasă .
Copilului, când l -a văzut așa furios, a început să -i bată inima
repede .
Această greșeală de construcție apare cu precădere în limba vorbită,
familiară și este evitată în scris. Când apar totuși astfel de construcții în scris,
autorul urmărește un efect stilistic, reproduce vorbirea cuiva.
Anacolutul este o construcție greșită, care constă în ruperea logicii
sintactic e a frazei. Vorbitorul începe fraza într -un fel, se întrerupe pentru a
spune altceva, apoi continuă fără o legătură sintactică cu prima parte a
frazei.
Ca fenomen sintactic de discontinuitate, deviere de la normele sintaxei
literare, anacolutul „reprezintă o „fractură” la nivelul organizării și al coerenței
unui enunț, constând în întreruperea, reluarea, de obicei la distanță, și
modificarea construcțiilor sintactice după alt tip structural. Anacolutul
presupune izolarea fonetică și sintactică a unei părți a enunțului, cu unele
consecințe pragmatice și stilistice legate de tematizarea și focalizarea
elementului izolat” (GALR, p. 421).
Exemplele de genul: Eu, care v -am ajutat atât de mult, să -mi
mulțumiți. sau Băiatul, când a înțeles ce urma să se întâmple, au început să –
i clănțăne dinții . sunt construcții greșite în care subiectul avut în vedere inițial
de către vorbitor este abandonat, iar predicatul intră în interdependență cu un
alt subiect.
Această greșeală de construcție apare cu precădere în limba vor bită,
familiară și este evitată în scris. Când apar totuși astfel de construcții în scris,
autorul urmărește un efect stilistic, reproduce vorbirea cuiva.
3.2.1. Aspecte sintactice
Întreruperea construcției sintactice se produce prin intercalarea unuia
sau mai multor elemente:
El, iar privind de săptămâni
Îi cade dragă fata. (Eminescu)
Împăratul a dat de știre prin crainicii săi în toată lumea că oricine s-a
afla să -i facă, de la casa aceluia și până la curțile împărătești, un pod de aur
pardosit cu pietre scumpe și fel de fel de copaci, pe de o parte și pe de alta,
și în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta,
aceluia îi dă fata.
În sintaxa orală, întreruperea este involuntară, condiționată afectiv și
emotiv de circu mstanțele actului de comunicare precum și de lipsa planificării
prealabile a enunțului.

Structur i sintactice deviante
Limba română contemporană. Sintaxa 44 Există și situații în care anacolutul se manifestă de mai multe ori în
cuprinsul aceluiași enunț:
Omul, după ce văzuse toate astea, nu -i mai păsa, încât vecinul său
tot nu -i venea să creadă.
3.2.2. Aspecte morfosintactice
În funcție de modificările morfosintactice, putem discuta despre
următoarele tipuri de anacolut:
a. Anacolutul cazului (antipalagă) se manifestă prin nerespectarea
restricțiilor de caz
Dar tu Ilie al lui Cocoșilă, ce -ți dădu nea Gheorghe când te însurași?
b. Anacolutul persoanei privește relația dintre subiect și predicat
Eu, dom’ judecător, dumeneaei zice, pardon, iar ai venit , mă porcule?
c. Anacolutul numărului indică discontinuitatea
Când ma întorc aud florăreasa zicându -mi:
– Da’ ce doriți, fata?
d. Anacolutul elementelor relaționale este creat prin neglijarea
conectorilor, rezultând astfel amestecul construcțiilor subordonate
cu cele coordonate
Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz că se petrece, c ă nu
sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema
asta, care, cum te gândești, te -apucă groaza, monșer, groaza!
(Caragiale)

3.3. Elipsa apare într -o propoziție când unul sau mai multe cuvinte
sunt omise, dar prezența lor nu este absolut necesară pentru înțelegerea
sensului enunțului, deoarece ele se deduc din context sau receptorul se află
în posesia acelorași informații ca și emițătorul și, astfel, fraza poate fi ușor
reconstituită:
– Ai vorbit ieri cu Maria? – Vorbit. (Am vor bit ieri cu Maria).
– Dacă vouă vă convine, atunci și mie (= și mie îmi convine).
Se poate vorbi și de existența frazelor eliptice care se utilizează mai
ales în vorbirea curentă, unde situația concretă de comunicare ne permite să
înțelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori prea lungi și
cu prea multe explicații sau precizări. De cele mai multe ori, elipsele se
produc din nevoia de concizie și pot fi exploatate de către scriitori, pentru
obținerea unor efecte stilistice: Scris în car tea vieții este și de veacuri și de
stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu [să fii] stăpân al vieții mele. (M. Eminescu)
Multe exemple de elipsă se găsesc în proverbe: Așa cap, așa căciulă
sau Vorbă multă, sărăcia omului ; dar tot despre elipsă este vorba și în stilul
telegrafic (eliptic prin definiție, din nevoia de economie): Ajuns cu bine.
Sosesc luni seară tren precum și în anunțurile de la mica publicitate: Licențiat
Științe juridice, experiență 5 ani, doresc angajare.
Există elipsă într -o propoziție când unul sau mai multe cuvinte sunt
omise, dar prezența lor nu este absolut necesară pentru înțelegerea sensului
enunțului, deoarece ele se deduc din context, iar fraza poate fi ușor
reconstituită:
– Ai fost aseară la teatru ? – Am fost .
Până astă primăvară mi-a scris săptămânal, dar acum, nimic
(= nu scrie, nu primesc nimic ).
Dacă dumneavoastră sunteți mulțumit, atunci și eu (= și eu
sunt mulțumit).
O frază care conține o elipsă este o frază eliptică. Se utilizează
frecvent fraze eliptice, mai ales în vor birea curentă, unde situația concretă de

Structur i sintactice deviante
Limba română contemporană. Sintaxa 45 comunicare ne permite să înțelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse,
frazele ar fi uneori greoaie. Pe de altă parte, elipsele se produc din nevoia de
concizie și pot fi exploatate de către scriitori, pentru obțin erea anumitor
efecte stilistice:
Iarna la munte și vara, la mare (= iarna mergem la munte și
vara mergem la mare).
El a rupt -o la fugă și ursul, după el (= el a rupt -o la fugă și ursul
s-a luat după el).
Stilul telegrafic este eliptic prin definiție, din nevoia de economie.
Afacere încheiată . Urmează scrisoare .
De asemenea, în enunțurile de la mica publicitate frecvența elipselor
este foarte mare, tot din nevoia de economie:
Școală de șoferi cu începere imediată .
Tânără, studii superioare, 3LS, PC, exper iență comercială,
doresc angajare serioasă contabilitate, management .
Înființări, deschideri societăți, acte adiționale, modificări actele
firmei, inclusiv partea financiar -contabilă .
Ca fenomen sintactic specific oralității, omisiunea, voluntară sau
involuntară, din structura unei construcții exprimate, a unuia sau mai multor
componente recuperabile semantic (subînțelese), reprezintă realizarea
trunchiată a unui enunț. Recuperarea semantică și sintactică se realizează în
cadrul contextului verbal și nonver bal.
Cauzele cele mai frecvente care argumentează apariția elipsei sunt
tendința spre economie în vorbire și afectivitatea sporită.
Fenomenele specifice prin care se manifestă elipsa sunt:
a. Brahi logia – subînțelegerea unor componente ale
enunțului deja expr imate în context:
Atunci iepurele sare, dracu [sare], după el.
La soare te poți uita, dar la dânsa ba.
b. Elipsa propriu -zisă – enunțul nu mai poate fi reîntregit
decât parțial:
[Unii] Dintre aceștia vin la petrecere.
Vede [multe/unele] de aceste în călătorii le sale.
În aspectul vorbit se remarcă tendința de lexicalizare a construcțiilor
eliptice:
de calitate [superioară]
are temperatură [mare]
[alegeri] locale
Dă [examen] la facultate.
E într -a doua. (clasa)

3.4. Izolarea este un procedeu sintactic prin c are vorbitorul
evidențiază legătura slabă dintre apoziție și propoziția în care se află
elementul explicat, dintre propozițiile subordonate și regentele lor sau,
dimpotrivă, importanța acordată subordonatei:
Pașii lui erau egali, nu trădau nimic din emoți a care îl stăpânea. Dar
pe fața lui puteai citi o mâhnire profundă.

3.5. Repetiția este procedeul sintactic care constă în folosirea unui
cuvânt sau a unui grup de cuvinte de două sau mai multe ori la rând cu
scopul de a se exprima durata, intensitatea, cantitatea, calitatea,
succesiunea, distribuția, repartiția, progresia, alternanța, periodicitatea,
exclusivitatea, reciprocitatea sau aproximația.

Structur i sintactice deviante
Limba română contemporană. Sintaxa 46  Toată săptămâna, frig și frig.
 Vecinul lor era un om înalt-înalt.
 Nu se mai văzuseră de ani și ani.
 Amintiri le îl copleșeau rând pe rând.
 Au împărțit bunurile jumătate -jumătate.
 L-a tăiat bucăți -bucățele.
3.5.1. Criterii de clasificare
3.5.1.1. după realizarea lingvistică se identifică:
– repetiții identice
Era gata -gata să plece.
– repetiții modificate
gol-goluț
3.5.1.2. după distanța dintre termeni se identifică:
– repetiții imediate
– repetiții la distanță
Vine când vine.
3.5.1.3. după fixitatea structurii repetitive se identifică:
– repetiții libere (create ad -hoc)
– repetiții fixate
3.5.1.4. după intenționalitate se identifică:
– repetiții neintenționate
– involuntare (ezitările)
– inconștiente (ticurile)
– repetiții intenționate (au valoare de subliniere)
3.5.1.6. după calitatea de locutor sau interlocutor a vorbitorului se
identifică:
– autorepetiții
– heterorepetiții (reluarea de către alocutor a unui element din
mesajul anterior al locutorului).
3.5.2. Structuri sintactico -semantice repetitive
Repetițiile prezintă un anumit grad de gramaticalizare prin folosirea
unui tipar structural.
3.5.2.1. Structuri repetitive unitare
an de an
cât de cât
umăr la umăr
Unele structuri repetitive fixe sunt rezultatul elipsei:
Vai de mine și [vai de] mine.
Dac-o fi și [dacă] o fi.
3.5.2.2. Structuri repetitive neunitare :
Termenii repetiției constituie fiecare unități distincte (tautologii) prin
care se repetă aceleași elemente, dar cu funcție sintactică diferită.
Tautologia este o repetiție de tip special ce constă în repetarea unei părți
de propoziție sau a unei propoz iții prin aceleași cuvinte și cu același înțeles,
dar cu funcție sintactică diferită.
 (1)Frate,(2) frate , dar brânza -i pe bani. – (1) – subiect, (2) – nume
predicativ;
 Eu îs bun(1)/, cât îs bun(2). – (1) – principală, (2) – temporală.
3.5.3. Funcțiile repet iției:
a. asigurarea coeziunii textuale;
b. intensificarea semantică
A cumpărat tot, tot, tot.
c. repetiția în dialog are rolul de a – răspunde la întrebare:

Structur i sintactice deviante
Limba română contemporană. Sintaxa 47 – Vrei?
– Vreau.
– prefațează răspunsul:
– Când ai venit?
– Când am venit .. .
– creează contexte argumentative

– Care amic?
– Care amic, care amic… Știi tu!

3.6. Imbricarea
Imbricarea reprezintă împletirea propoziției subordonate cu propoziția
regentă. GALR (Enunțul, p. 733) definește fenomenul ca fiind „suprapune rea
parțială a două unități sintactice ale frazei aflate în relație de dependență,
prin integrarea unui component sau a unui grup de componente în ambele
structuri propoziționale. Componenta sau grupul de componente, inclus(e)
atât în regentă, cât și în su bordonată, amalgamează cele două construcții
sintactice ale căror limite nu pot fi stabilite decât convențional”.
Aceasta / este bine / să o înțelegem.
De dușmani / ar trebui / să te temi.

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 48

Aplicații

1. Precizați care dintre enunțurile următo are conțin construcții pasive:
a. Mă doare capul.
b. Mă roade pantoful.
c. Alimentele au fost alterate de căldură.
d. Mă supără minciuna.
e. Nu se vrea descoperirea adevărului.
f. Situația s -a vrut a fi în favoarea gazdelor.
g. Este interzis de folosit de către copii asemenea substanțe.
h. Astăzi s -a citit raportul comisiei de disciplină.
i. Documentația se află depusă la primărie.

2. Relația de determinare este marcată în enunțul: Bravo studenților! prin:
A. joncțiune ;
B. recțiune ;
C. aderență ;
D. acord ;
E. nu există relație de determinare .

3. Relația de determinare este marcată în enunțul: A plouat mult. prin:
A. joncțiune ;
B. recțiune ;
C. aderență ;
D. acord ;
E. nu există relație de determinare.

4. Identificați fenomenul sintactic: Satul Broștenii fiind împrăștiat mai ca toate
satele de la munte, n u se rușina lupul și ursul a se arăta ziua mare prin el.
(Creangă)
A. tautologie ;
B. anacolut ;
C. elipsă.

5. Numiți fenomenul sintactic care afectează primul cuvânt din următorul
enunț: Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă .
A) anacolut;
B) pleonasm;
C) tautologie;
D) elipsă;
E) contragere.

6. În enunțuri de tipul: Se pleacă cu autobuzul. Se călătorește cu avionul. Se
vine cu trenul, subiectele sunt:
A. incluse;
B. subînțelese;
C. nu există;
D. pronumele se, ca excepție în ce privește cazul subiectului;
E. cu auto buzul, cu avionul, cu trenul, ca excepție în ce privește cazul
subiectului.

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 49
7. Precizați funcția sintactică a cuvintelor subliniate în enunțul următor:
Subsemnatul, Popescu Marin , vă rog să binevoiți a -mi aproba cererea de
eliberare a pașaportului.
A. subiec t multiplu;
B. subiect + atribut substantival apozițional;
C. apoziții;
D. substantive în vocativ, fără funcție sintactică;
E. substantiv în vocativ, fără funcție sintactică + apoziție.

8. Precizați felul propozițiilor din fraza: Dacă vede lupul și vede că nu mai
găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți la
ferești, de ți se păreau că râd; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă
și mai mult în ciuda caprei, ș -apoi iesă și -și caută de drum.
A. circumstanțială de timp, circumstan țială de timp, directă, principală,
apozitivă, consecutivă, subiectivă, apozitivă, circumstanțială de scop,
apozitivă, apozitivă;
B. circumstanțială de timp, circumstanțială de timp, directă, principală,
atributivă, consecutivă, subiectivă, principală, circu mstanțială de scop,
principală, principală;
C. circumstanțială de timp, principală, directă, principală, apozitivă,
consecutivă, directă, apozitivă, circumstanțială de scop, apozitivă, apozitivă;
D. condițională, principală, directă, principală, apozitivă, conse cutivă,
directă, apozitivă, circumstanțială de scop, apozitivă, apozitivă;
E. condițională, condițională, directă, principală, apozitivă, consecutivă,
subiectivă, apozitivă, circumstanțială de cauză, apozitivă, apozitivă.

9. Transformați (prin pasivizare) ur mătoarele enunțuri, astfel încât subiectele
să devină complemente de agent, apoi, acolo unde este posibil, transformați
(prin expansiune) complementul de agent într -o subordonată
corespunzătoare :
Maria nu mă luă în seamă .
Grozav m -a mai supărat vestea pri mită.
Muzicienii inspirați provoacă armonii divine .
Ținea copilul cartea cu palme tremurânde .
Cine a deschis ușa ?
Toți mi -au citit poezia .
Nimeni nu l -a remarcat ..
Cineva i -a prezis viitorul .
Specialiștii i -au lăudat mult lucrarea .
Nefumătorii au propus o lege de interzicere a fumatului în
public .

10. Identificați tipul de structură sintactică deviantă din enunțurile următoare: „Dă –
mi bani pe cal! Că sunt sărac!" (G. Coșbuc)
a) Înainte de pornire trebuie să meargă calul tău și cu turturica mea,
să-mi aducă tr ei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de
unde se bat munții în capete. Și de -a veni turturica mea înainte cu
smicelele și apa, ie -ți nădejdea despre mine, căci nu merg. Iar de -ai
avea noroc ș -a veni calul tău mai întâi și mi -a aduce cele poronci te, să
știi că merg cu tine oriunde mi -i duce.
b) De vândut pământul, vi l -am vândut, de învățat să fumați, v -am
învățat, de băutură mai învățați și singuri .

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 50 c) Nu prea înțelegea, era adevărat, de ce Paraschiv în loc să se
bucure că grâul ieșise cum nu -și aduc eau ei aminte să se fi făcut
vreodată, arăta mereu posomorât și secera ca și când ar fi tras la
jug.
d) Zăpadă, nezăpadă, oricum plecăm la munte .
e) – Da’ ce-ai uitat, dragul tatei?
– De uitat, n -am uitat nimica, tată, dar, ia, prin dreptul unui pod,
mi-a ieșit un urs groaznic, care m -a vârât în toți păreții.
f) Vara ca vara, dar iarna -i cel mai greu!
g) Dascălul nu ne mai primea în școală, Irinuca nu ne putea
vindeca, pe bunicul n -ave cine -l înștiința, merindele erau pe
sfârșite, rău de noi.
h) Spânul neputându -le str ica hatârul, cheamă ăe Harap Alb de
față cu dânsele și -i învoi aceasta însă cu tocmală, ca în tot timpul
ospățului sp steie numai la spatele stăpânu -său și nici măcar să -și
ridice ochii la ceilalți meseni, că de l -oiu vede obrăznicindu -se
cumva, acolo pe l oc îi și taie capul.
i) Și potecile, ca orice lzcru în lumea asta, trebuiau să aibă la
urmă un capăt și un sfârșit.

11. Indică propoziția principală regentă din fraza:
„Fata care cânta la pian, cu însușirea pe care o au femeile de a vedea fără
să priveasc ă, observase pe tânărul cu ochelari, care sta în pervazul ușii de
alături și singur asculta cu sfințenie ce cânta ea." (I. Al. Brătescu -Voinești).
a) Fata care cânta la pian, cu însușirea…
b) Fata…observase pe tânărul cu ochelari…
c) Fata…cu însuși rea…de a vedea…observase pe tânărul cu ochelari…
d) Fata…observase pe tânărul cu ochelari…și singur…

12. Se dau enunțurile: 1. Așa era pe vremea aceea. 2. Auzi, măi leneșule? 3.
Dar tot de noroc să se plângă cineva … 4. Ba, răspunse leneșul. 5. Ce -a zis?
întrebă cucoana. 6. Dar muieți -s posmagii? Există cel puțin o propoziție
simplă în toate enunțurile indicate în seria:
a) 2, 4, 5, 6;
b) 1, 2, 3, 4;
c) 4, 5, 6;
d) 2, 4, 6.

13. Între propozițiile din fraza: Muntele, că -i munte, și tot are do ruri multe. se
stabilește un raport de:
a) coordonare copulativă ;
b) coordonare adversativă ;
c) coordonare prin juxtapunere;
d) subordonare.

14. Identifică propoziția principală regentă din fraza: În sat la noi,/ Biserica,
de veche ce era,/ În anul când a fost cutremur de pământ/ S -a prăbușit cu
turlele -n șosea… (I. Minulescu).
a) În sat la noi/ Biserica de veche ce era…
b) Biserica…/ S -a prăbușit cu turlele -n șosea…
c) În sat la noi,/ Biserica, de veche…/ În anul…/ S -a prăbușit cu turlele -n
șosea…
d) În sat la noi,/… când a fost cutremur de pământ…

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 51
15. În enunțul Vrei, vii; nu, nu., există:
a) 1 propoziție;
b) 2 propoziții;
c) 3 propoziții.

16. Prin contragerea ultimei propoziții subordonate din fraza: Și ori oi putea
izbuti, ori nu, dar îți f ăgăduiesc că, odată pornit de la casa dumitale, înapoi
nu m -oi mai întoarce, să știu bine că m -oi întâlni și cu moartea în cale . (Ion
Creangă ), se obține un:
a) atribut;
b) complement direct;
c) nume predicativ;
d) subiect.

17. Texte de analizat sintacti c (felul propozițiilor și relațiile dintre ele):
a) Alt chip nu este să mă convingi că n -ai mințit, decât să -mi aduci pe fată și
ea să jure că toate au fost precum le spui.
b) Îl așteptase cu sufletul la gură să se întoarcă și să -i povestească tot, iar
el, în af ară că a rupt pantofii de atâta mers, nu a făcut nimic altceva.
c) Toată ziua nu lucrează altceva decât mănâncă și bea.
d) În afară de ce au gândit, mulțimile au acționat așteptând altceva decât
ceea ce au înțeles diplomații că trebuie să facă, să strângă averi.
e) O tulburare izbucni fără ca administrația să o poată înăbuși, adică să
stăpânească oamenii în afară că ei porniseră la răscoală.
f) În afară că nu venise la timp, nu greșise cu nimic, dar plăcerea ei era să -i
amintească de fiecare dată că undeva îi scăpase c eva.
g) Eteriștii nu făcură altă vitejie decât să prindă pe Tudor și să -l omoare la
miezul nopții.
h) O fi puțină , o fi amară – e pâine.

18. În enunțul: Împăratul se cruci văzându -l că se întoarce viu și nevătămat ,
cuvintele subliniate îndeplinesc funcția sint actică de:
A. complemente circumstanțiale de mod;
B. nume predicative;
C. elemente predicative suplimentare;
D. atribute adjectivale.

19. În enunțul: Al alteia, bietul, e gata de drum , subiectul este:
A. al alteia – excepție propriu -zisă de la cazul subiectului;
B. excepți e aparentă de la cazul subiectului;
C. bietul ;
D. inclus;
E. subînțeles.

20. Identificați construcțiile sintactice ocurente în enunțurile următoare:
a) Ipate se trezește într -o zi cu socru -său că vine și -l cheamă la
nunta unui frate al femeii sale .
b) Auzisem eu din oa meni că dacă vrei să nu te muște câinii și să
te lese în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și
să-i lași să te latre cât le place, fără să te urnești din loc, căci ei bat cât
bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc.

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 52 c) E neînd oielnic că oricare i -ar fi condiția și oricare situația
cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul,
sătul de propriile sale fapte, n -ar dori să i se pună în față o oglindă și
să-și vadă în ea chipul. Nu întotdeauna e plăcut să te vezi așa cum
ești.
d) Se uită la mine cu coada ochiului când mă vede că nu mai pot
să mai rabd și mă apuc eu să fac ordine.
e) Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simți această putere.
f) Și dacă e nevinovat, și eu te cred că dumneata crezi, dar totuși
trebuie văzute motivele lor, atunci îți promit eu că n -o să pățească
nimic…

21. În fraza: Tovarășul ista al meu, pe care îl vezi că șade cu nasul în jos, e
rușinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să -l
vezi la masă, cum întoar ce capul când înghite și cum se șterge la gură când
bea, ca să nu se cunoască c -a băut , propozițiile subliniate sunt:
A. ambele circumstanțiale de mod;
B. ambele completive directe;
C. ambele predicative suplimentare;
D. prima completivă directă și a doua circumstanți ală de mod;
E. prima circumstanțială de mod și a doua completivă directă.

22. În fraza: Mama a trăit până acum cinci ani și a murit cu durerea în suflet
de a mă vedea rămânând om de rând (Zamfirescu), cuvintele subliniate sunt,
în ordine:
A. complement circumst anțial de mod, nume predicativ, atribut adjectival;
B. complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de
mod, atribut adjectival;
C. element predicativ suplimentar, nume predicativ, atribut adjectival;
D. complement circumstanțial de mod, nume predicat iv, complement
circumstanțial de mod;
E. element predicativ suplimentar, complement circumstanțial de mod,
atribut adjectival.

23. Identificați tipul de propoziții:
a) „Se spărseseră sticlele și acum se scurgea rămășița vinului. Ce
să facă? La mușteriu cu ciobu ri de sticlă nu putea merge. Să fugă?
Unde să se ducă? Să se -ntoarcă la prăvălie!… N -are să -l omoare
doar…” (Caragiale).
b) „- Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de înțeles,
firește; așa de greu că d. Stavrache, mai întâi n -a voit să crează .
Cum s -a putut?… Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi
și cuprins, mai bogat decât lumea din prejur – frate-său preotul – să
fi fost capul bandei de tâlhari!…” (Caragiale).
c) „Așa că vezi, relua Moromete în glas cu o admirație de sine
neaco perită față de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăiești …
Dar rău fac, că tu vii pe urmă și -mi spui mie că nu mai am nici un
rost pe lumea asta … Și ce -o să mănânci, mă, Bâznae? Ce -o să
mănânci mă tâmpitule?” (Marin Preda).
d) „Când îl văzu cu sap a în mână ud de sus până jos începu să
strige la el să se întoarcă numaidecât în casă, nu -și dădea seama că
putea să răcească și să moară?” (Marin Preda).

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 53 24. Identificați cuvintele și construcțile incidente:
a) „Dacă ar fi așa, că din cauza păcatelor nu poț i dormi – continuă
el cercetând ușor vechimea ulucii – ar însemna că Paraschiv al meu,
care, când se apucă să doarmă, doarme până iese apa de sub el, ar
însemna … că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ” ( Marin
Preda).
b) „Iaca de ce nu: drăgăliță Do amne, ermn și eu acum holtei, din
păcate! […] și mai bine să rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea
cea proastă, decât să te plângi nemângâiat și să te usuci, de dorul cui
știu eu, văzând cu ochii!” (Ion Creangă).

25. Identificați tipul de deviere sintactică:
a) „Eu nu ți -aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști
b) Nici ca Dunărea să -nece spumegând a tale oști” (Mihai
Eminescu).
c) „Și eu, fuga, și ea, fuga, până ce dăm cânepa palancă la
pamânt” ( Ion Creangă).
d) „Învață, că de nu…”
e) „- Mă supăr dacă nu imi spui!
f) Ei și?”
g) „Eu nu mă tem că nu mai găsesc cartea, eu … mi -e de bani,
înțelegi!”
h) „Să vă fie casa casă
i) Să vă fie masa…”
j) „Joacă -te! Joacă -te! Că altceva mai bun nu ai de făcut!”
k) „Moșia moșie, foncția foncție, coana Zoițica coana Zoițica …”
(I.L. Ca ragiale).
l) „Feciorul Tarsiții Popescu văduva lui Popa Sava de la Caimata
care a răsturnat -o răposatu Pache când a făcut bulevardul ăla nou”
(I.L. Caragiale).
m) „Oșlobanu prost, prost, dar să nu -l atingă cineva cu cât e negru
sub unghie, că -și azvârle țărâna după cap ca buhaiul” ( Ion Creangă).
n) „Căutând vreun locșor unde să se adăpostească […] feciorul,
mai îndrăzneț, se apropie de ușa sălii de așteptare și puse încetinel
mâna pe clanță. Era încuiată. Zări în stânga ușii o bancă, o ială și în
sfârșit se lasă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului.
Bătrânul își lasă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior”.
o) Acum, de -o fi vreunul din dumneavoastră de n -a ascultat ce -am
spus, eu n -am ce -i face, că a doua oară nu mai spun, să mă taie.
p) Mă invit ați sau nu, eu vin oricum și poate că nici nu singur
q) Fiind convins că n -are ce vedea acolo, mai ales că totul era în
ruină, a renunțat să -și mai ia două zile de concediu. Desigur că mă
interesa nu numai prețul, ci și ce credea el despre această afacere,
mai ales că circulau tot felul de zvonuri.
r) I-am auzit certându -se, dar n -am putut interveni de teamă să n –
o văd iar venind, tristă și abătută, spre mine ca spre unica ei salvare.
s) Când soarele răsfrânt în furnir mă orbea, făcându -mă să văd
pete mov, mă -ntorce am cu fața la perete.

Aplicații
Limba română contemporană. Sintaxa 54
BIBLIOGRAFIE

Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu , Editura Echinox, Cluj -Napoca, 1995.
Ioan S. Cârâc, Introducere în semantica propoziției , Ed. Științifică, București, 1991.
Gh.Constantinescu -Dobridor, Sintaxa lim bii române , Editura Științifică, București, 1994.
Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București, 1982.
Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române , Editura Enciclopedică, București, 1995.
Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbi i române actuale. Construcție și analiză, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române . Sintaxa , Editura Institutul European, Iași,
2003.
D.D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii român e, Cluj -Napoca, Clusium, 1997.
Gramatica limbii române , vol. I -II, Editura Academiei Române, 1963.
Gramatica actuală a limbii române , Enunțul, Editura Academiei Române, 2005.
Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală , 1972.
G. Gruiță, Acordul în limba română , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
G. Gruiță, Gramatica normativă , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1994.
Valeria Guțu -Romalo, Sintaxa limbii române , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1973.
Valeria Guțu Ro malo, Corectitudine și greșeală (Limba română azi) Editura Științifică, 1972.
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , Iași, Polirom, 1997.
A. Merlan, Sintaxa limbii române , Editura UAIC, Iași, 2001.
G.G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale, E xcelsior, Cluj, 1999.
Gabriela Pană -Dindelegan.
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române , Editura Axa, Botoșani, 1998.
Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă , București, 1967.
V. Șerban, Sintaxa limbii române. Curs practic , București, Editura Dida ctică și Pedagogică
Gh. D. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale , Scrisul
Românesc, Craiova, 1982.
Valentin Țurlan, Limba română contemporană. Sintaxa (note de curs).