Proiect Psihologia Educației Salim Onur Info2 [627992]

Universitatea Ovidius din Constanta
Facultatea de Matematică -Informatică
Departamentu l Informatică
Specializarea Informatică

PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI
(PROIECT)

Coordonator,
Lect. univ. dr. Mihaela Băiceanu ( Vărășteanu )

Student: [anonimizat] 2

Constanța
2019

2
Universitatea Ovidius din Constanta
Facultatea de Matematică -Informatică
Departamentu l Informatică
Specializarea Informatică

PROBLEME PSIHOLOGICE
TIPICE ALE VÂRSTEI
PREADOLESCENȚEI ȘI
ADOLESCENȚEI

Coordonator,
Lect. univ. dr. Mihaela Băiceanu ( Vărășteanu )

Student: [anonimizat] 2

Constanța
2019

3
Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………….. ………….. 4
Partea I – Fundamente teoretice /
Caracterizarea vârstelor preadolescenței și adolescenței ……………………………………… 6
1. Preadolescența
1.1.. Preadolescența – etapă tranzitorie spre un nou ciclu școlar ………………………….. 6
1.2.. Modificări somatice și fiziologice ale preadolescentului …………….. ………………. 6
1.3.. Dezvoltarea proceselor psihice ale preadolescentului ………………………………….. 7
1.4.. Restructurarea proceselor cognitive complexe ale preadolescenților ……………… 7
1.4.1. Gândirea …………… ………………………………………………………………………… …..7
1.4.2. Memoria ………………………………………………………………………………………… ..7
1.4.3. Imaginația ………….. …………………………………………………………………………. …7
1.4.4. Limbajul ………………………………………………………………………………………… ..7
1.5.. Dezvoltarea proceselor stimulati ve și reglatoare …………………………………………. .8
2. Adolescența
2.1. Adolescența – caracteristici generale ………………………………………………………… ..8
2.2. Modificări somatice la vârsta adolescențe i ………………………………………………… ..9
2.3. Restructurarea și amplificarea proceselor cognitive ……………………………………. .10
2.3.1. Imaginația ………………………………………………………. …………………………. …..11
2.3.2. Memoria …………………………………………………………………………………….. …..11
2.4. Dezvoltarea sferei afective ……………………………………………….. ………………………12
Partea II.1. – Particularități ale dezvoltării a preadolescentului
în plan ontogenetic …………………………………………………… ……………………………………… ..13
1.1. Dezvoltarea proceselor senzoriale …………………………………………………………….. 13
1.1.1. Percepțiile ……………………………………………………………………………… …..13
1.1.2. Reprezentările ………………………………………………………………………. …….14
1.2. Particularitățile personalității preadolescenților ………………………………………… ..14
1.3. Criza pubertară ………………………………………………………………………………… …….16
Partea II. 2. – Particularități ale dezvoltării a adolescentului
în plan ontogene tic ……………………………………………………………………………………………. .17
2.1. Dezvoltarea proceselor senzoriale ………………………………………………………. ……..17
2.2. Personalitatea adolescenților ș i particularitățile specifice ei ……………………….. …18
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………….. .21
Bibliografia ……………………………………………………………………………………………….. ………23

4
Introducere

În acest referat, voi aduce la un loc informații culese din diverse cărți de psih ologie cu
privire la problemele psihologice tipice ale vârstei preadolescenței și adolescenței. Așadar, cele
două părți ale referatului vor fi și ele structurate pentru aceste două perioade ale pubertății.
Pubertatea este percepută ca sfârșitul copilăriei , remarcându -se prin procesul de creștere
accentuată, maturizare intensă (mai ales sexuală) și printr -o structurare complexă a personalității.
Primele semne ale pubertății sunt aproape invizibile, cu timpul transformările pe care le
suportă copilul deveni nd ușor observabile. Aspectul fizic general, comportamentul puberului
devin din ce în ce mai evidente. Aceste primele semne ale pubertății sunt legate de concentrația
din sânge a hormonilor masculini (testosteronul) și feminini (estrogenul). Aceștia sunt
responsabili în mare parte de transformările pe plan biologic.
Dacă în perioada școlară mică, tutela familială și cea școlară sunt accentuate, în timpul
pubertății acestea iși pierd din influență , modificându -se treptat, ca urmare a unei mai mari
autonomii și a unei responsabilități crescute, a copilului.
Numeroși autori numesc această perioadă „vârsta ingrată”. Este vârsta la care se produc
transformări spectaculoase în organismul și în viața ps ihică a copiilor. Rousseau considera
pubertatea ca fiind perioada de răscruce în evoluția psihică a omului. Unii autori, între care
Gesell (1943) și Zazzo (1960), pun creșterea și evoluția puberului pe seama condițiilor genetice.
Chiar și succesiunea trans formărilor respective s -ar datora tot programului ereditar.
Alți autori afirmă că dezvoltarea puberului se datorează factorilor externi, îndeosebi de
natură socială și culturală. Mead (1928) este de părere că în societățile mai puțin evoluate
economic și c ultural, trăsăturile specifice pubertății par simple, și nu cunosc manifestările
amplificate care se constată la copiii din societățile dezvoltate.
În pubertate se modifică, mai întâi, locul pe care îl ocupă copilul în familie, autoritatea
acesteia fiind supusă unui proces de relativă erodare. Datorită intercunoașterii din cadrul
grupului de elevi, copiii descoperă și alte familii mai tolerante, mai „moderne”. Propria familie
poate fi astfel, supusă unei critici aspre și permanente, puberii dorind astfel, să-și afirme
independența.
Dominante în această perioadă, sunt maturizarea biologică și intensa dezvoltare a
personalității. Structurarea personalității în perioadele pubertății nu este lin iară, ea se
dimensionează relativ ”seismic” și dramatic datorită co ntradicțiilor dintre comportamentele
impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici în

5
fața unor situații mai deosebite, atitudini și conduite achiziționate sub impulsul cerințelor interne
de autonomie sau impuse de societate. Independența și autonomia se cuceresc treptat ceea ce îl
face pe J.J. Rousseau să afirme că acest proces echivalează cu ” o a doua naștere ” (Șchiopu,
1997, p.206).
Sunt cercetători precum Paul Osterrieth, care nu consideră preadolescenț a un stadiu
propriu -zis, distinct de altele, și astfel, intervalul dintre 10 și 14 ani, este divizat între copilărie,
considerată până la 12 ani, și adolescență, începând cu 12 ani. Reperul utilizat în această
stadialitate este apariția, în jurul vârstei d e 12 ani, a gândirii formale, care este, cu deosebire,
caracteristică adolescenței. Preadolescența este văzută ca un substantiv al adolescenței în care se
pregătesc schimbările ce vor caracteriza adolescența propriu -zisă (Zisulescu, 1968, Lehalle,
1988, ap ud Crețu, 2009, p.240). Avantajul acestui punct de vedere constă în relevarea mai
pregnantă a relațiilor dintre aceste 2 intervale de viață.
Ursula Șchiopu (1997, p.206) vorbește despre 3 stadii ale dezvoltării copilului, după
vârsta de 10 ani. Aceste stad ii sunt:
1. stadiul pubertății (10-14 ani), dominat de o intensă creștere, de accentuarea
dismorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanțe în dezvoltarea psihică, și de dezvoltarea
mare a sociabilității (mai ales în plan orizontal, cu covârstnicii);
2. stadiul adolescenței (14-18/20 ani), dominat de adaptarea la starea adultă, de procesul
de câștigare a identității, de intelectualizarea pregnantă a conduitei;
3. stadiul adolescenței prelungite (18/20 -24/25 ani), dominat de integrarea psihologică
primară la cerințele unei profesii, la condiția de independență și opțiune maritală.
Preadolescența poate fi considerată un stadiu de sine stătător, ținând seama de activitatea
fundamentală a acestei perioade, î nvățarea cu un grad sporit de complexitate, de nivelul relațiilor
cu ceilalți, care este crescut față de stadiul anterior și de începutul raportării la sine.

6
Partea I
Fundamente teoretice / Caracterizarea vârstelor preadolescen ței si
adolescen ței

După informațiile generale din introducere, acum voi elabora detaliat caracteristicile
preadolescenței și adolescenței.
1.1. Preadolescența – etapă tranzitorie spre un nou ciclu școlar
Preadolescența reprezintă o continuitate în creșterea și dezvoltarea ființei umane, care
debutează pe la vârsta de 9 -10 ani. În prezent, psihologii susțin existența unor diferențe privitor
la această etapă de viață. Argumentele înaintate de ei sunt fondate pe orientări teoretice diferite,
dar elocvente în psihologia dezvoltării. Unii autori numesc etapa preadolescenței ca fiind o
continuitate naturală a școlarului mic, alții în general nu delimitează această etapă ca fiind aparte,
astfel considerând -o a fi o subetapă din adolescență. De pildă, autorii români U. Șchiopu și E.
Verza descriu preadolescența ca fiind etapă debutată la 10 ani și finalizată la 14 -15 ani. În
dependență de activitatea dominantă și de clase în care învață elevul, există totuși diferențe, de
exemplu : între elevii de 10 ani și cei de 13 ani diferența va fi sub toate aspectele, începând cu
condiția somatică și finalizând cu gândirea și modul de procesare a informației.
1.2. Modificări somatice și fiziologice ale preadolescentului
După cum toată lumea știe , orice modificare somatică determină schimbări și în psihic,
precum și viceversa. Restructurările fiziologice și morfologice care sunt prezente în
preadolescență constituie un eveniment de anvergură pentru această perioadă. Creșterea în
înălțime este cel mai vizibil aspect legat transformările biologice. Anume în această etapă se
observă o accelerare de creștere datorită funcționării intense a glandelor cu secreție internă.
Constituția corpului se schimbă continuu, iar pe la vârsta de 14 ani băieții cresc în înălțime chiar
peste 10 cm. Pentru fete această creștere are loc un pic mai devreme; pe la 12 ani ele cresc cu 5 –
10 cm, iar pe parcursul anilor cu câte 6 cm. De asemenea, creșterea în greutate este
semnificativă: la băieți către sfârșitul stadiului se a tinge în medie greutatea de 50 kg, iar la fete
începe o monitorizare a greutății prin apelarea la diete alimentare. Totodată, apare acneea;
aceasta deranjează foarte mult preadolescentul care suportă diferite disproporții între părțile
corpului, de unde și denumirea metaforică a preadolescentului ca fiind în „vârsta păianjenului”.
Dacă fenomenele pubertare apar mai devreme la unii preadolescenți (atât la fete, cât și la
băieți), ele sunt însoțite de stări accentuate de fobii și lipsa de siguranță, de tend ințe de izolare și
întreruperea relațiilor de comunicare cu ceilalți. Dacă pubertatea întârzie, acest fapt îi neliniștește

7
mai ales pe băieți, îi face să creadă că ceva nu -i normal în ființa lor etc. În prezent, există
perspective largi de a -i informa pe p readolescenți despre ceea ce li se va întâmpla. Și totuși,
declanșarea pubertății îi tulbură și -i face să -și pună multe întrebări, să aibă nevoie de ajutorul
părinților sau al unor specialiști.
1.3. Dezvoltarea proceselor psihice ale preadolescentului
Cele mai spectaculoase schimbări în funcționarea sensibilității și percepțiilor specifice
sunt: percepția vizuală (crește câmpul vizual, crește de 2 -3 ori capacitatea de diferențiere vizuală,
crește analitismul în realizarea percepțiilor, așa că preadolescenții su nt în stare să sesizeze
aspecte de finețe și detalii semnificative proprii obiectelor sau comportamentelor oamenilor),
percepția auditivă atinge un vârf al auzului muzical la 10 -13 ani, percepția chinestezică și tactilă
este destul de fină și se perfecțio nează în activități artizanale pe care preadolescenții le
desfășoară cu plăcere, crește observarea datorită disciplinelor școlare în care preadolescenții au
lucrări în laboratoare, se atinge un nivel nou al observației.
1.4. Restructurarea proceselor cognitive complexe ale preadolescenților
1.4.1. Gândirea
Caracteristicile de bază ale gândirii la preadolescenți sunt: desprinderea de concret
datorită creșterii capacităților de abstractizare și generalizare, logica gândirii este bine
dezvoltată, preadolescentului poate să gândească chiar și atunci când informa ția este
prezentată sub formă verbală, însușirea algoritmilor generali, dar și a celor specifici
pentru fiecare disciplină școlară (de ex: ecuațiile cu două, trei necunoscute), tipul de
raționament specific este cel deductiv, iar cel inductiv se perfecțion ează foarte mult.
1.4.2. Memoria
Memoria atinge un vârf înalt de dezvoltare. Preadolescenții au o tendință mai activă de
păstrare a informațiilor și conștientizează valoarea repetărilor, ei au inițiative personale în
realizarea lor. Reproducerea întrece recunoa șterea, dar ea nu se depărtează prea mult de
organizarea inițială a materialului din momentul în care a fost întipărit.
1.4.3. Imaginația
Imaginația este apreciată ca manifestându -se amplu în contextul dezvoltării cognitive
care caracterizează bogăția imaginati vă a preadolescentului.
1.4.4. Limbajul
Limbajul este foarte bine dezvoltat și are interconexiuni cu procesele cognitive, se
remarcă o creșterea a vocabularului pasiv, până la 14.000 de cuvinte la 14 ani, ceea ce
înseamnă o amplificare sensibilă a competenței l ingvistice, mijloacele neverbale de
comunicare sunt folosite în mod adecvat.

8
1.5. Dezvoltarea proceselor stimulative și reglatoare
Trăirile emoționale ale preadolescenților sunt mult mai bogate și mai nuanțate datorită
varietății activităților și relațiilor interpersonale pe care leu au. În pubertate se constată o
iritabilitate, instabilitate, explozivitate, toate fiind caracteristice manifestării emoțiilor și care se
pot afla la baza unor conflicte cu părinții. Bucuriile și tristețile sunt legate de diferite competiții,
dar și de calitatea relațiilor cu profesorii ori colegii. Preadolescenții experimentează anumite
investiții semnificative din punct de vedere afectiv, deseori extrafamiliale în relațiile de prietenie
și pot trăi concomitent un fel de complex d e vinovăție față de părinți.
Preadolescenții sunt mai conștienți de emoțiile și sentimentele lor și fac mai frecvent
legătura cu indicatorii morali, se confruntă cu modelele și normele morale asimilate în primul
rând de la părinți. Structurile motivaționa le care se manifestă în preadolescență sunt mai ales:
motivația extrinsecă foarte valoroasă pentru învățare, se intensifică motivația intrinsecă a
învățării, iar interesele cognitive devin mai intense și mai selective, încep să fie implicate în
învățare și în alte activități trebuințele de autoevaluare și autorealizare, interesele culturale se
amplifică și preadolescenții devin fanii ai vedetelor din muzică și sport, atracția față de grupurile
de egali este maximă, începe să manifeste tot mai mult interesul pentru viața interioară
personală.
Componența cea mai importantă a mecanismelor reglatoare este voința. În ceea ce
privește voința preadolescenților, aspectele cele mai importante sunt următoarele: dacă este
prezent scopul, elevii sunt mai capabili să -l urmărească și să reziste tentațiilor deranjante, sunt
mai antrenați în a îndeplini scopurile până la capăt, este mai bine dezvoltată funcția de control al
voinței, voința începe să fie învestită în activități autoformative și autoeducative.

2. Adolescența

2.1. Caracteristici generale
Adolescența este o etapă a vieții care se situează între copilărie și vârsta adultă (de la 12 –
13 la 18 -20 de ani). Aceasta se detașează de preadolescență (12 -15 ani) și postadolescență (18 -22
ani) și se caracterizează printr -o importantă creștere și transformare corp orală și psihică, asociată
cu pubertatea. Ca fenomen biopsihic integral, adolescența este dependentă, în apariția și
desfășurarea ei, de factori genetici, geografici, sociali, culturali și educaționali. Este de aceea
contraindicată tratarea unilaterală a a dolescenței în sens numai biologic sau numai social.
Sub raport psihologic, adolescența se caracterizează prin hipersensibilitate, trecerea în
stadiul superior al dezvoltării intelectuale, cel al operațiilor formale, care permite o

9
combinatorică abstractă și lărgește posibilitățile, gândirii teoretice și reflexive, prin expansiunea
fanteziei și a sentimentelor odată cu apariția unor conflicte motivaționale și afective.
Adolescentul redescoperă lumea datorită posibilităților sale de interpretare, și este in tens
preocupat de propriul său destin. Este etape în care intervin îndelungate și intense meditații
asupra valorilor. Se elaborează un sens de viață și dobândește concepția despre lume și viață.
Conștiința de sine se adâncește mult, sporesc eforturile de a utocunoaștere și autoproiectare.
Adeziunea sinceră și necondiționată la idealuri poate să fie asociată cu manifestări de
realism brutal și extravagant. Adolescentul este, frecvent, pus într -o situație echivocă întrucât el
a depășit copilăria de care se de sparte demonstrativ, dispune de capacități similare cu cele ale
adulților dar încă nu este acceptat ca un egal în cercul acestora. În aceste condiții, el se integrează
în grupele celor de aceeași vârstă cu care are mari afinități. Grupele de adolescenți su nt foarte
coezive, cultivă toleranța reciprocă și exercită o puternică influență asupra personalității tinerilor.
Făcându -și apariția ca persoane deplin responsabile în mediul social, adolescenții sunt intens
preocupați de nota de originalitate pe care o p rezintă individualizarea lor și prin care pot spori
valoarea integrării lor sociale.
Celebrul autor H. Wallon vorbește chiar de o criză a originalității juvenile constând din
insatisfacția față de statutul comun și din dispoziția către adoptarea unor pseu dovalori ce
generează comportamente numai formal originale, uneori chiar negative, dar în orice caz
frapante. Preocupările de originalitate ale tinerilor trebuie susținute prin valori autentice și
încurajate în sensul integrării celor mai înalte și noi for me de cultură. Integrarea personalității se
realizează și se desăvârșește prin integrarea socială care, la rândul ei, este mijlocită prin
adaptarea socială și calificarea profesională.
Adolescentul se schimbă, sub raport fizic, prin maturizarea diferi – telor segmente, aparate,
organe ale corpului. Schimbările, sub aspect psihic, se exprimă prin intrarea în funcție a unor noi
capacități inte – lectuale, afective, volitive, de motivație, aptitudine. În plan social, transformările
se caracterizează prin sporir ea gradului de implicare și realizare socială.
Adolescența nu este o perioadă de ,,criză”, o vârstă ingrată sau contestată, dar unele
carențe educative pot determina apariția unor conduite deviante. Mediul în care crește și se
dezvoltă adolescentul, contex tul extrașcolar în care se află în afara școlii, dar și alți factori
condiționează orientarea prosocială ori antisocială a adolescentului.
2.2. Modificări somatice la vârtsta adolescenței.
Transformările biologice continuă în perioada adolescenței, iar la sfârșitul etapei se
ajunge la o înălțime medie pentru băieți de 170 – 177 cm, iar la fete la înălțimea de 163–167
cm. Greutatea corporală ajunge la băieți, la sfârșitul stadiului, la cca 60–65 kg, iar la fete
continuă să fie influențată de modele culturale și este cu 15–20 kg mai mică. La nivel facial

10
se realizează armonizarea trăsăturilor, adolescenții devin mai ,,împăcați cu felul cum arată”.
Glandele endocrine se echilibrează și apare funcția de procreare. La nivel cerebral, continuă
perfecționările din etapa preadolescentă cu referire la viteza accelerată de formare a
conexiunilor nervoase și la reorganizarea lor.
2.3. Restructurarea și amplificarea proceselor cognitive
Schimbările în structura intelectului la copii și adolescenți au fost studiate de J.Piaget
(1972). În urma cercetărilor efectuate de el s-a ajuns la concluzia că pentru adolescenți sunt
caracteristice următoarele legități în dezvoltarea intelectului:
a) Formarea gândirii ipotetico -deductive:
– adolescentul are capacitatea de abstractizare, de separare a noțiunii de obiect sau
o realitate concretă, de analiză a propriilor gânduri. La vârsta adolescenței persoana este deja
capabilă să separe operațiile logice de obiectele asupra cărora se efectuează aceste operații;
– el poate să clasifice gândurile și noțiunile independent de conținutul lor;
– el poate să înțeleagă și să deducă legăturile dintre cauză și efect, singular –
particular -general;
b) Abilitatea de aplicare în practică are un caracter individual:
– dezvoltarea intelectuală la această vârstă este strâns legată de dezvoltarea
creativității;
– se manifestă prin tendința și capacitatea nu doar de a însuși noi cunoștințe, dar
și de a le folosi pentru crearea a ceva nou;
– spiritul creativ la adolescenți se extinde în cele mai diverse domenii – artă,
literatură, tehnică (originalitatea gândirii adolescentine).
În jurul la 17-18 ani se atinge nivelul cel mai înalt al funcționării structurilor operatorii
mentale și al manifestării inteligenței umane. Acest nou nivel se caracterizează prin aceea că
operațiile gândirii sunt pe deplin eliberate de conținuturile informaționale cărora li s-au aplicat
inițial, se generalizează, se transferă și devin formale. J.Piaget susține că adolescenții pot să
combine aceste operații în moduri foarte variate și să ajungă la un fel de combinatorică
mentală, prin care să verifice toate însușirile obiectelor și fenomenelor, precum și relațiile
dintre ele, respectând totodată algoritmii logici. Astfel, este întărit în mod considerabil
parcursul deductiv al gândirii: operațiile de gradul II (sinteze ale sintezelor, generalizări ale
generalizărilor, abstractizări ale abstractizărilor etc.):
• sunt bine consolidate și pe deplin reve rsibile în timpul însu – șirii cunoștințelor
la diferite discipline, se formează scheme de gândire riguroase care pot fi aplicate cu ușurință
în diferite situații și astfel gândirea se poate desfășura cu mare viteză;
• perfecționarea și extinderea aplicării schemelor de gândire (cum ar fi a

11
echilibrării balanței, a compunerii forțelor, a com- pensării etc.), permite rezolvarea unui
număr mare și variat de probleme;
• gândirea prelucrează un mare volum de informații și folosește variate sis teme de
simboluri (din matematică, fizică, chimie etc.);
• noțiunile cu care operează gândirea formală au un grad mare de abstractizare și
generalizare și formează sisteme riguroase, în cadrul fiecărei discipline;
• adolescenții ajung la o gândire cauzală complexă;
• sunt înclinați spre generalizări și spre construcții de teorii (mai ales în
postadolescență).
Caracteristicile prezentate mai sus, dar și altele care au fost relevate ulterior, exprimă
nivelul deosebit la care poate ajunge gândirea adolescenților și a postadolescenților.
Cercetările mai noi au constatat însă că sunt diferențe între adolescenți în ce privește nivelul
pe care îl poate atinge gândirea lor, datorită multitudinii de factori interni, subiectivi și
externi care pot acționa pe parcursul întregii vieți.
2.3.1. Imaginația
În acest stadiu imaginația ajunge la nivelurile înalte ale celorlalte procese cognitive, iar
adolescenții o percep ca pe o nouă zonă de autodefinire și exprimare originală.
Imaginația reproductivă se desfășoară din ce în ce mai ușor și mai bine și este investită
în învățare, în activitățile curente, în realizarea lecturilor de diverse feluri.
Imaginația creatoare este cea care se manifestă la cote foarte înalte. Este favorizată de
legăt uri strânse cu gândirea care susțin, mai ales, originalitatea ei în sarcinile științifice și
tehnice. Imaginația creatoare implicată în activități artistice este propulsată de afectivitatea
ce poartă amprenta acestei vârste, adică este tumultuoasă, intensă, profundă, nuanțată.
2.3.2. Memoria
Memoria adolescentului este rezultatul maturizării mecanismelor cerebrale și al
progreselor constante înregistrate în stadiile anterioare.
Caracteristicile cele mai importante ale memoriei sunt:
1) atingerea volumului celui mai înalt care asigură însușirea cunoștințelor din
variate domenii și construirea bazelor culturii generale și ale celei profesionale;
2) dominarea memoriei logice fără de care nu s-ar putea face față solicitărilor
școlare și extrașcolare așa de variate și numeroa – se;
3) creșterea capacității de a memora laturile abstracte și generale ale cunoștințelor
care permit formarea unor structuri cognitive ce integrează ușor noi informații și le asigură
păstrarea îndelungată;
4) formarea unor noi procedee mnezice care susțin creșterea și mai mare a

12
caracterului activ al memoriei: identificarea idei- lor centrale, ierarhizarea lor, selectarea
argumentelor, eliminarea detaliilor nesemnificative etc.;
5) dezvoltarea mai largă a metamemoriei care permite gestionarea mai bună a
capacităților mnezice. Între gândirea și memo ria adolescentului sunt puternice relații de
susținere reciprocă și astfel crește productivitatea și eficiența metamemoriei generale
specifică acestui stadiu;
6) reproducerea activă a cunoștințelor, adică selecționarea corespunzătoare a
materialului ce trebuie actualizat, și reorganiza – rea în altă formă, adaptată sarcinilor de
rezolvat.
2.4. Dezvoltarea sferei afective
Vulnerabilitatea afectivă este caracteristică pentru personalitatea adolescentului.
Nevoia de a avea prieteni, de a fi apreciat, de a dezvolta un atașame nt emoțional reprezintă
tendințe firești adolescentine. Fetele și băieții își caută prieteni după principiul asemănării,
înlocuind numărul prin calitatea unor raporturi apropiate cu semenii care au aceleași opinii,
susțin și promovează aceleași valori. Dacă în preadolescență era mai puțină apropi ere
sufletească, acum acesta devine elementul principal al prieteniei cu semenii de același sex ori
cu cei de sex opus.
La adolescent se devoltă aptitudinea de a întemeia relații de prietenie profunde și de
lungă durată. Tot mai frecvente sunt afirmațiile de tipul: ,,Am multe secrete pe care le spun
prietenului meu cel mai apropiat” ori „Eu înțeleg și știu motivul tăcerii prietenului meu” etc.
Adolescența este marcată de alegerea atentă a prietenului cu care se poate înfiripa ,,prima
dragoste”.
Pe măsură ce prietenia devine mai profundă, adolescenții tot mai frecvent apelează
după sfat la prietenii apropiați și nu la părinți. Prietenul devine un alter ego , căruia
adolescentul îi încredințează cele mai intime retrăiri și gânduri. Adolescentul atribuie
prietenului calitățile pe care ar dori să le posede el însuși. Dezamăgirea în dragoste poate
marca profund personalitatea adolescentului, care în urma acestei provocări restructurează
întregul sistem de valori al acestuia. Psihologul francez R.Zazzo (1962, 1968) afirma că vârsta
adolescenței este, în același timp, cea mai sinceră și cea mai nesinceră. Prietenii își destăinuie
unul altuia cele mai mari secrete, dar deoarece fiecare se înțelege pe sine încă destul de confuz,
aceste mărturisiri de cele mai multe ori au un caracter ireal. În afara de aceasta, adolescenții sunt
foarte egocentrici. Pentru ei este mult mai important de a-și destăinui propriile retrăiri și emoții
decât de a -și asculta prietenul.

13
Partea a II -a
II.1. Particularități ale dezvoltării a preadolescentului în plan ontogenetic
Preadolescentul este nevoit să se confrunte cu situații diversificate și stresante care se
manifestă prin schimbări ale comportamentului, cu tensiuni și frustrări, dar care, menționez, sunt
considerate ca fiind adecvate, specifice pentru această vârstă. Cu m spune și D. Stănculeanu
„Totul ce nu este depășit conform unei etape de vârstă se transformă în dificutate pentru
următoarea etapă de viață.” .
Se produc restructurări majore și în câmpul relațiilor pe care le au preadolescenții în
familie, la școală și în afara acesta. În cadrul familiei deja nu mai sunt percepuți ca fiind copii,
dar părinții au încă atitudini ambigue: uneori îi consideră mari și le transferă unele
responsabilități, alteori îi consideră a fi în continuare copii și le interzic unele acti vități. De pildă,
cum îmi amintesc eu, când aveam 12 ani am vrut pentru prima dată să merg în excursie doar cu
prietenii, fără niciun însoțitor, părinții mei, evident, nu mi -au dat voie, spunând că este periculos
să mă deplasez fără un adult la acea vârstă , dar când trebuia să -mi fac patul după ce mă trezesc
sau când trebuia să -mi fac temele, să am grijă de frățiorul meu mai mic și să -mi aranjez lucrurile
în cameră, îmi accentuau faptul că am crescut și că trebuie să -mi iau responsabilități. În mediul
școla r, profesorii îi percep ca fiind mai mari și le asigură condiții de manifestare a autonomiei și
independenței, mai ales în activitățile extrașcolare.
Preadolescenții manifestă o atracție deosebită față de aceste grupuri extrașcolare pe care
le caută zilni c și a căror influență crește întrecând -o uneori pe cea a familiei. Grupurile formale și
informale de egali contribuie la continuarea socializării, la creșterea experienței sociale
personale, la autocunoaștere, la clarificarea imaginii de sine etc. .
1.1. Dezvoltarea proceselor senzoriale
1.1.1 Percepțiile și spiritul de observație ale preadolescentului și adolescentului devin
foarte vii, capătă o mare adâncime. Pe adolescent îl atrag unele aspecte specifice ale
fenomenelor -ceea ce este original și tipic. La preadolescent vor interveni treptat elemente
importante de ordine, o evidentă modificare a tonalității afective. Preadolescența și adolescența
sunt perioade ale observației analitice.
La preadolescenți și adolescenți percepțiile sunt incluse într -o problem atică mai largă,
sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescenții și adolescenții observă pentru a verifica, pentru a
înțelege, pentru a surprinde ceea ce -i interesează . Capacitățile de observare înregistrează noi
dimensiuni, atingând un nou nivel privind organizarea și reglarea lor așa că preadolescenții le
manifestă frecvent în laboratoarele școlare. Elevii de la gimnaziu pot desfășura independent
observațiile cu condiția însă ca profesorul să le comunice indicatorii perceptivi după care să se
conducă. La 12-14 ani tinerii pot enumera numeroase mărci de autoturisme, eventual însoțite de

14
detalii, același fenomen în legătură cu diferite colecții (timbre, hărți, postere, actori etc.). În
ordonarea experienței perceptive se înregistrează 2 direcții:
1. prima s e concretizează într -o tendință de apropiere de natură, care furnizează o mare
diversitate de date perceptive;
2. a doua, de încărcarea a experienței senzorial -perceptive cu experiența socială acțională,
preferința pentru grup furnizând o mulțime de reacți i, impresii.
1.1.2. Reprezentările
Datorită faptului că întregul plan de cunoaștere este încă legat de palpabil, concret,
controlabil, .preadolescentul simte nevoia de schime, planuri, proiecte. În perioada 10/11 – 14/15
are loc aproape o convertire explozivă a cunoașterii în scheme, simboluri și reprezentări.
Reprezentările ating un nivel mai înalt de generalizare în comparație cu stadiul anterior. Se
dezvoltă categorii noi de reprezentări pentru discipline precum geometria, geografia, domeniile
tehnice etc. În geometrie gradul de generalizare a reprezentărilor poate fi foarte aproape de cel al
noțiunilor. Reprezentările de orice fel se pot organiza cu u șurință in jurul unor idei centrale, a
unor noțiuni de bază și pot fiapoi cu ușurință actualizate și transformate în funcție de sarcinile ce
trebuie rezolvate.
1.2. Particularitățile personalității preadolescenților
Pe lângă factorii fundamentali ai dezvoltăr ii psihice (ereditatea, mediul, educația),
personalitatea preadolescentului este puternic influențată și de intensificarea conștiinței de sine și
a capacității de autodeterminare și autoformare. Aspectele cele mai importante ale dezvoltării
personalității în preadolescență sunt:
• particularitățile temperamentale care se manifestă într -o relație mai strânsă cu cele
caracteriale. În majoritatea situațiilor temperamentul este subordonat caracterului, dar numai
situațiile extreme pot atesta această legătură reversibilă;
• aptitudinile sunt mai bine dezvoltate și se exprimă în rezultate remarcate prin succese
școlare. Preadolescenții sunt interesați să-și cunoască aptitudinile și de aceea se consideră că în
acest stadiu est e deja începutul identificării vocaționale;
• caracterul continuă să se dezvolte, dar se accentuează tendințele spre o autonomie și o
independență. De aici reiese posibilitatea declanșării unor conflicte cu părinții și criza
preadolescenței;

15
• conștiința morală a preadolescentului se află în faza de început a autonomiei morale,
adică atitudinile și comportamentele sunt orientate de convingerile morale care se află în curs de
formare;
• conștiința de sine se intensifică datorită mai ales următori lor factori:
a) transformările biologice intense;
b) schimbarea atitudinilor celorlalți față de preadolescenți;
c) capacitățile cognitive crescute care le permit să înțeleagă mai profund ceea ce se referă
la propria ființă. Una dintre ,,consecințele” inten sificării conștiinței de sine constă în modificările
manifestate la nivelul imaginii de sine.
Eul fizic este puternic conturat în structura imaginii de sine. Adică, preadolescentul tinde
să-și cunoască atât calitățile, cât și defectele, fiind atât încânta t, cât și dezamăgit de sine, dar
încearcă permanent să optimizeze această latură a ființei sale.
Eul social este într -un proces intens de schimbare datorită creșterii atracției față de grup și
rolului acestuia pentru dezvoltarea psihică generală a preadol escentului. Acesta ajunge treptat să –
și cunoască locul în grup și autoritatea de care se bucură și, totodată, este îngrijorat din cauza că
grupul l -ar putea respinge, izola sau ignora.
Eul spiritual este în evoluție continuă. Preadolescentul nu mai interi orizează
necondiționat opiniile părinților, dar caută să se autocunoască în mod autonom, prin activități
autoformative își propune să optimizeze eul spiritual.
În această etapă a preadolescenței se creionează orientarea spre viitor și proiectarea
propriil or scenarii. Aceste scenarii se referă deseori la viitoarea profesie, anumite vise, persoane
semnificative pentru el. Deseori, începe să se cristalizeze pentru prima dată un ideal, care are
însă următoarele particularități:
a) este, mai degrabă, o preluare de modele de la alții, acestea fiind expresii concrete și
accesibile a ceea ce își dorește, dar nu sunt potrivite total propriei ființe;
b) idealul rămâne relativ instabil, preadolescentul încercând noi variante;
c) este adesea departe de posibilitățile sale și, deci, fantezist;
d) idealul este elaborat unilateral, adică se referă doar la viitorul școlar și profesional. Cu
toate imperfecțiunile sale, idealul îndeplinește un rol important în descoperirea propriilor
posibilități și în orientarea propriilor energii și capacități. De aceea, formarea idealului de viață
trebuie să fie un obiectiv al programelor instructiv -educative desfășurate cu preadolescenții.
În ceea ce privește personalitatea în ansamblu, preadolesce nții încep să fie interesați de
unicitatea și originalitatea acesteia. În aceste condiții se accentuează aspectele diferențiale în
dezvoltarea și manifestarea personalității. Ele trebuie luate în considerare în vederea tratării

16
diferențiate și individualiz ate a elevilor și pentru stimularea continuă a preocupărilor lor pentru
autoeducație.

1.3. Criza pubertară
În plus de cele spuse mai sus, mai vreau să aduc la discuție și această perioadă numită
„criză pubertară” ce apare la vârsta de 13 ani. Sub aspectul vizibil, exterior, această criză se
manifestă sub forma unor conduite demonstrative, brutale, prin tendința permanentă de a acționa
contrar dorințelor și solicitărilor din partea adulților, prin ignorare și ripostare față de observațiile
lor. L.Bojovici consideră că această caracteristică este provocată de existența tempoului rapid al
dezvoltării fizice și inte lectuale a preadolescentului, ceea ce duce la apariția unor astfel de
trebuințe, dar care nu pot fi satisfăcute în virtutea maturizării sociale insuficiente a elevilor.
În opinia lui L.Bojovici, cauzele apariției crizei pubertare sunt:
– apariția unui nou nivel de conștiiță de sine, care se caracterizează prin necesitatea și
capacitatea preadolescentului de a se cunoaște singur pe sine ca o personalitate integră ce se
deosebește mult de ceilalți. Această constatare explică tendința spre autoafirmare, autore alizare
și autoeducație. Anume aceste trebuințe constituie baza vârstei preadolescenței;
– atitudinea personală a preadolescentului, ,,poziția lui interioară” față de situația
obiectivă ocupată în viață. Anume poziția interioară determină atitudinea preado lescentului față
de alți oameni și față de propria persoană;
– simțul maturității, care ocupă locul dominant în poziția interioară a preadolescentului.
Aceasta se explică prin trebuința acută de a fi matur, de a fi inclus într -o activitate specifică
adulți lor, de a fi recunoscut de către toți ca personalitate matură, dar să realizeze această
trebuință într -o activitate serioasă preadolescentul, de regulă, încă nu poate. De aici apare
tendința spre așa – numita „maturitate exterioară” – tendința de a -și schi mba exteriorul în
conformitate cu moda, un interes demonstrativ față de problemele sexului, consumul de băuturi
alcoolice, droguri, fumatul. Acestea creează conflicte serioase între preadolescent și adulți;
– bariera de semnificații ce apare între preadoles cenți și restul persoanelor. La
exterior această barieră se manifestă sub forma capacității preadolescentului de a asculta, dar a
nu auz i ceea ce spune adultul sau, mai precis, a nu accepta sensul cuvintelor adresate lui.

17
II.2. Particularități ale dezvoltării a adolescentului în plan ontogenetic
Adolescența este perioada în care, pe de o parte, se încheie formarea schemelor
operatorii stabile și interiorizate ale celor două componente ale subsistemului conștient, iar, pe de
altă parte, se încheagă și formula personală de interacțiune reglatorie a lor. Adolesc entul intră în
dialog critic evaluativ atât cu sine însuși („ce sunt?”, ”cine sunt?”, ”ce vreau?”, ”ce doresc?” sau
”ce trebuie să devin?”), cât și cu lumea din jur („de ce stau lucrurile așa?”, ”ce guvernează
universul?”, ”ce e binele și ce e răul?”, ”ce este adevăr și ce este minciună?”, ”în ce merită și în
ce nu merită să crezi?” etc.), definitivându -și opțiunile și fixându -și criteriile și etaloanele de
autoapreciere și, corespunzător, de apreciere a ceea ce se află în afara sa. Conștiința de sine se va
așeza astfel pe o autoevaluare realistă, pe o supraestimare sau pe o subestimare. În funcție de
aceasta, individul va aborda lumea externă în trei maniere diferite:
a) În mod realist și adecvat, acordând, pe de o parte, importanța cuvenită „glasului”
conști inței lumii obiective, iar pe de altă parte, echilibrând dorințele cu posibilitățile, aspirațiile
cu capacitățile;
b) În mod subestimativ, minimalizând sau ignorând „glasului” conștiinței lumii
obiective, cerând mai mult decât i se cuvine sau decât merită și propunându -și obiective și
scopuri pentru a căror realizare nu dispune de capacitățile și mijloacele necesare;
c) În mod supraestimativ, exagerând și absolutizând rolul conținutului actual al
conștiinței lumii obiective și minimalizând forța propriului Eu, a potențialului atitudinal –
aptitudinal (comportament defensiv, panicard, de renunțare, de retragere în sine etc.)
Se poate, deci, afirma că optimă este acea formulă de organizare a conștientului, care
asigură o interacțiune de adaptare și corectare recipro că a conștiinței de sine și conștiinței lumii
obiective.
II.2.1. Dezvoltarea proceselor senzoriale
În legătură cu dezvoltarea percepțiilor J. Piaget sublinia: „condițiile organice ale
percepției nu sunt deplin realizate decât în faza adolescenței”. Prin u rmare, în adolescență se
constată scădere a pragurilor senzoriale, creșterea rapidității explorărilor perceptive, realizarea
unor estimări relati v corecte ale lungimilor, volumului, vitezei etc. Sunt verbalizate cu ușurință
toate însușirile percepute dar la acestea se asociază semnificații personale legate de eu și de
unicitatea personalității fiecăruia.
Adolescenții își pot organiza și dirija propriile observații fără a mai avea nevoie de vreun
ajutor iar postadolescenții le investesc în veritabile activită ți de cercetare. Procesul de

18
reconstitutivitate reprezentativă se realizează cu ușurință la adolescenți. Ei pot avea atât
reprezentări foarte bogate în detalii cât și altele ce au un grad foarte înalt de generalitate. Aceasta
este o condiție necesară pentr u bogăția planului mental al adolescentului. Se accentuează
organizarea reprezentărilor în jurul ideilor sau conceptelor centrale dintr -un câmp cognitiv.
Adolescenții își reprezintă cu ușurință relații structurale și funcționale între diverse tipuri
de elemente. Ei ating ușor nivelul înalt al generalizărilor în reprezentare, cel propriu conceptelor
figurale. Cei interesați de tehnică și care se vor specializa în postadolescență în acest domeniu,
vor dobândi abilități și mai mari de reprezentare. La fel pot să reprezinte, în detaliu, aspecte
semnificative din fel de fel de structuri și să surprindă noi însușiri și funcționalități. Aceste
capacități de reprezentare sunt demonstrate atât în rezolvarea unor sarcini practice cât și în
momentele de reverie ce apa r relativ frecvent la această vârstă.
Adolescenții sunt capabili să -și organizeze și autocontroleze propriile observații fără
a mai avea nevoie de vreun ajutor, iar postadolescenții le investesc în activități de
minicercetare.
2.2. Personalitatea adolescenților și particularitățile specifice ei
Dezvoltarea personalității în etapa adolescenței se referă la mai multe aspecte. În această
etapă încep să acționeze factori noi, cum ar fi:
a) extinderea relațiilor interpersonale și a experienței personale;
b) dezvoltarea cogniției sociale;
c) autoimplicarea în propriul proces de formare;
d) intrarea în viața comunității.
În comparație cu etapa anterioară, adolescența înregistrează performanță în creativitate și
prin creșterea originalității. Totodată, se formează însușiri importante ale personalității creative,
cum ar fi: spirit de obiectivitate, nonconformism epistemic și pragmatic, asumarea riscului,
încredere în forțele proprii, autocontrol etc.
Adolescența este și etapa în care are loc:
• structurarea sistemului propriu de valori care are ca sursă de formare capacitățile
cognitive crescute ce permit adolescenților m înțelegerea profundă a valorilor;
• creșterea experienței personale de viață și observarea vieții altora, influ ențele sociale
care restructurează valorile;
• cristalizarea unei concepții personale asupra vieții proprii și a vieții în general, care dă
sens și semnificație activităților în care adolescenții se implică și, totodată, le canalizează
energiile și capacit ățile;

19
• conștientizarea, deocamdată slabă, a apartenenței la generație bazată pe competența
cognitivă a adolescenților, ceea ce le permite să -și dea seama că toți cei care se află în acest
interval al vieții simt, gândesc și acționează la fel și tind să s e compare permanent cu celelalte
generații. Adolescenții cred că sunt foarte aproape de calitățile adulților și că uneori îi întrec, așa
că nu vor să mai fie tutelați și, astfel, între ei și adulți se pot amplifica semnificativ conflictele
interpersonale.
Principalele modalități de autocunoaștere folosite de adolescenți sunt: autoobservația,
reflecția și meditația asupra experiențelor proprii din relațiile interpersonale anterioare, din
aprecierea și comparația cu alții, implicarea în diferite activități, a tenta recepționare a atitudinilor
celor din jur față de ei. Adolescenții caută răspunsurile vizavi de identitatea de sine prin
răspunsuri la următoarele întrebări: a) ce sunt?; b) ce pot?; c) ce voi fi? Reușesc astfel sa -și
clarifice aspecte noi ale identității de sine, ceea ce -i ajută să se implice în activități și relații și să
se manifeste în mod activ și responsabil. E.Erikson a constatat că adolescenții pot fi grupați în
patru categorii după felul în care își pot răspunde la cele trei întrebări prezentate mai sus:
a) cei care găsesc o identitate adecvată după căutări intense și responsabile. Știu ce vor
face și cum anume și astfel se integrează în activitățile corespunzătoare și se adaptează bine la
toate felurile de solicitări;
b) cei care găsesc relativ rapid răspunsul la aceste întrebări prin identificarea cu părinții,
prin alegerea de a deveni ca ei. Aceștia se vor adapta bine în prezent, dar ar putea fi dezamăgiți
mai târziu că nu și -au valorificat adevăratele lor capacități;
c) cei care au deocamdată, pe o perioadă chiar lungă, o identitate confuză care generează
oscilații și schimbări surprinzătoare și-i face s ă nu se angajeze cu responsabilitate în activit ăți și
relații;
d) cei care ajung la o identitate negativ ă sub influen ța unor grupuri cu orient ări
deviante
Imaginea de Sine are următoarele aspecte semnificative:
• Eul fizic rămâne în centrul imaginii de sine și este valorificat în relațiile dintre sexe.
Adolescența are o atitudine activă de optimizare față de Eul fizic și caută diferite posibilități de
a-l îmbunătăți.
• Eul spiritual este în centrul autocunoașterii. Adolescenții sunt preocupați de a -și
cunoaște nivelul inteligenței și gradul de cultură, dar și însușirile caracteriale și temperamentale
care sunt importante în relațiile cu alții.
• Eul social, care a traversat în stadiul anterior o perioadă complexă datorită integrării în
grupuri, este mai clar în adolescență (știu ce loc ocupă în grup și de ce popularitate se bucură) și
se află într -un mai bu n echilibru cu cerințele grupurilor.

20
Printre cele mai importante achiziții ale vârstei adolescentine evidențiem următoarele
neoformațiuni:
1. Autodeterminarea personală socială și profesională care reprezintă atât o detașare, cât
și o apropiere de lumea a dulților prin alegerea propriului loc și rol în viață. Acest proces
stimulează dezvoltarea unor noi interese.
2. Formarea concepției despre lume. Necesitatea de a înțelege sensul vieții devine
primordială pentru dezvoltarea și stabilizarea altor structuri de personalitate.
3. Constituirea planurilor pentru viitor. Adolescența este perioada de vârstă, când are loc
generalizarea scopurilor, tendințelor, viselor și sistematizarea lor. Aceas ta duce la schițarea
planului, proiectarea perspectivei vieții, care ocupă un loc aparte în sistemul de valori ale
adolescentului.
4. Constituirea conștiinței de sine și a imaginii stabile a Eu -lui.
În adolescență se constituie toate dimensiunile conștiinț ei de sine:
– dimensiunea cognitivă: include cunoștințele adolescentului din diferite domenii, despre
sine, despre propriile calități și trăsături;
– dimensiunea afectivă: conține aprecierea acestor calități, precum emoțiile și
sentimentele personale, simț ul demnității personale;
– dimensiunea comportamentală: presupune manifestarea în practică, în conduită,
activitate, relații a acestor achiziții, a atitudinii față de sine. Relațiile și comunicarea cu semenii
ocupă un rol important în viața adolescenților. Adolescentul manifestă interes față de grupurile
neformale, grupurile extrașcolare și față de prietenii de vârstă mai mare.
Un rol pozitiv în socializarea adolescenților au grupurile și companiile neformale cu
caracter prosocial, și anume: centrele de in terese – de limbi străine, muzică, dans, pictură,
modelaj, croitorie, design etc.
Devine mare riscul de aderare a unor adolescenți la grupurile neformale,cu caracter
antisocial. În aceste grupuri tendințele firești ale adolescenților spre dialog și comunit ate
degradează, transformându -se în egoism de grup, prin ignorarea normelor de comportare în
societate și a valorilor morale. Pentru aceste grupuri sunt caracteristice infracțiunile, consumul
de substanțe (alcool, droguri), huliganismul. Activitatea adoles cenților capătă un caracter
deviant, instabil, imprevizibil.
În adolescență se desfășoară un proces intens de schimbare, dezvoltare și restructurare a
personalității care este fundamental pentru următorul ciclu al vieții – cel de maturizare. Pe fondul
acestor caracteristici generale, la care ne -am referit, personalitatea adolescentului poate prezenta
foarte multe particularități individuale. În general, în adolescență se accentuează caracterul
particularizat și individualizat al dezvoltării psihice.

21
Concluzii

Cele mai spectaculoase schimbări în stadiul adolescenței se produc în sfera caracterului –
componenta relațională a personalității care este puternic influențată de relațiile cu societatea și
schimbările caracteristice ei și de experiența cu ceilalți oameni. Printre însușirile caracteriale care
s-au format anterior și care tind să se amplifice în acest stadiu se numără autonomia și
independența, care nu numai că s e dezvoltă, dar tind să se manifeste în condițiile schimbate de
relaționările sociale din tranziție și totodată încep să devină trăsături cardinale în sistemul
caracterial. Lor li se alătură responsabilitatea, conformismul sau nonconformismul, disciplina s au
indisciplina, îndrăzneala justificată sau exagerată, tendința către criticism, agresivitate,
teribilism, nesocotirea normelor și modelelor morale, bravarea ca modalitate de a protesta față de
constrângeri.
La un mare număr de adolescenți se formează și se manifestă trăsături pozitive ca:
încrederea în sine, demnitatea personală, respectul față de sine și față de altul, responsabilitatea
față de alegerile și deciziile proprii.
Multe dintre aceste trăsături încep să se cristalizeze în contextul desfășurăr ii crizei de
originalitate, cum a numit -o M. Debesse în 1936. Același autor spune că „Eul care se afirmă intră
frecvent în conflict cu ambianța, atrăgând și o dezadaptare trecătoare”.
Modul în care se desfășoară în realitate criza prezintă multe aspecte pa rticulare, iar
cercetătorii au avut în vedere mai ales următoarele criterii:
a) intensitatea manifestării crizei;
b) momentul începerii crizei încă din preadolescență;
c) durata crizei, care poate fi de un an și jumătate sau de 4 -5 ani în cazuri mai
speciale;
d) apartenența la sex, criza fiind mai intensă la băieți;
e) apartenența la un anume tip temperamental, colericii făcând o criză puternică,
explozivă, exteriorizată, iar melancolicii manifestându -se puțin în exter ior;
f) apartenența la mediul urban sau rural, primii făcând -o mai puternic;
g) prefacerile de ordin psihic pe care le produce.
Criza de originalitate fiind un fenomen al dezvoltării psihice, are o latură pozitivă și o
latură negativă. Cea negativă se referă la dislocarea și înlăturarea atitudinilor și
comportamentelor care au fost specifice copilăriei și nu se mai potrivesc adolescentului. Latura
pozitivă se referă la condițiile speciale pe care le creează criza pentru creșterea rolului eului și

22
pentru manifesta rea conștiinței de sine și apoi la cristalizarea ca atare a noi atitudini și
comportamente.
M. Debesse a deosebit două faze ale crizei:
a) între 14 -16 ani este faza de afirmare exterioară prin comportamente neașteptate și
uneori paradoxale;
b) între 16 -17 ani es te faza de interiorizări, în care afirmarea eului nu mai este
ostentativă, ci intimă și calmă, asigurând descoperirea bogăției psihice interioare și proiectarea
valorificării lor.
Alt autor, J. Rousselet, distinge trei faze:
a) prima fază este cea a revoltei, când adolescentul se opune subordonării față de
adult, exprimând -o mai întâi prin protest ascuns, apoi deschis, adeseori scandalos;
b) faza a doua este cea a închiderii în sine, dominată deexamenul de conștiință;
c) a treia fază este cea a exaltării și afirmări i, de fapt a manifestării depline a laturii
pozitive a crizei.
În fața acestui fenomen, părinții pot adopta una din următoarele atitudini:
a) sunt nemulțumiți față de copilul care este altul în comparație cu cel care a fost și
cred că acest fapt se datorează slăbiciunilor educației și se hotărăsc să impună ordine;
b) se simt jigniți și se retrag răniți moral;
c) sunt indiferenți și lasă lucrurile să se desfășoare de la sine;
d) nu știu cum să procedeze, pentru că nu au comortamente potrivite pentru
adolescenți;
e) o parte reușesc să depășească dificultățile păstrând legătura cu școala și
specialiștii.
Prin urmare, părinții înșiși trebuie instruiți cu privire la îndeplinirea optimă a rolurilor lor
în vederea asigurării unei comunicări active și eficiente cu adolescentul și astfel aplanarea
conflictului între generații, precizându -se că „a indeplini, în bune condiții, rolurile parentale este
una dintre cele mai dificile, mai importante și mai nobile indeletniciri umane”.
Personalitatea complexă a adolesce ntului poate prezenta însă foarte multe
particularități individuale pe fondul caracteristicilor generale. De aceea, cel ce vrea să vină în
sprijinul dezvoltării psihice de la această vârstă trebuie să aprofundeze acest ultim aspect ca să
poată descoperi cu adevărat răspunsul la toate întrebările care îi frământă pe adolescenți și
soluțiile la toate problemele cu care ei se confruntă: așa cum ar fi atenția către relațiile sexuale
periculoase, către consumul de alcool și droguri, dificultățile găsirii unui lo c de muncă, etc.

23

Bibliografia

1. Paul Popescu -Neveanu. 1978. „Dicționar de psihologie”, Ed. Albatros, București
2. Mihai Golu. 2007. „Fundamentele Psihologiei”, Editura Fundația România de Mâine,
Bucureșt i
3. Anca Dragu, Sorin Cristea. 2003. „Psihologie și pedagogice școlară”, ediția a II -a,
Editura Ovidius University Press, Constanța
4. Aliona Paladi. 2018. „Psiholo gia Adolescentului și adultului”, CEP Universitatea de Stat
din Moldova, Chișinău.