Talk show-ul de televiziune [627991]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Litere
Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării
Talk show-ul de televiziune
Sclavul audienței
– Lucrare de diplomă –
Conducător științific,
Profesor Vanda Condurache
Candidat: [anonimizat] : Sclavul audienței
Iași
2007
CUPRINS
CAPITOLUL I
I. Televiziunea…………………………………………………………………………………………………………..
I.1.Comunicarea televizuală…………………………………………………………………………………
I.2. Mesajul televizual…………………………………………………………………………………………..
I.2.1. Cantitatea mesajului………………………………………………………………………………
I.2.2. Capacitatea de cuprindere a mesajului televizat………………………………………
I.2.3. Viteza de transmitere a mesajului…………………………………………………………..
I.2.4. Forța de impact a mesajului audiovizual…………………………………………………
CAPITOLUL II
II. Dezbaterea și talk-show-ul……………………………………………………………………………………..
II. 1. Dezbaterea………………………………………………………………………………………………………….
II.1.1. Actorii mediatici………………………………………………………………………………………..
II.1.2. Identitatea actorilor mediatici………………………………………………………………….
II.1.3. Rolurile de comunicare……………………………………………………………………………..
II.1.4. Secvențele de platou…………………………………………………………………………………..
II.1.5. Punerea în scenă vizuală a participanților………………………………………………….
II. 2. Talk show-ul……………………………………………………………………………………………………….
II.2.1. Clasificare………………………………………………………………………………………………….
II.2.2. Așezarea în grila de programe……………………………………………………………..
II.2.3. Contextul de mediatizare……………………………………………………………………………
II. 3. Moderatorul de talk show……………………………………………………………………………………
II.3.1. Imaginea moderatorului…………………………………………………………………………….
II.3.2. Reguli pentru realizarea emisiunii………………………………………………………………
II.3.3. Alegerea temei……………………………………………………………………………………………
II.3.4. Documentarea, pregătirea și alegerea invitaților………………………………………….
II.3.5. Opinii ale moderatorilor……………………………………………………………………………..
2

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
CAPITOLUL III
III. Manipularea opiniei publice prin televiziune…………………………………………………………..
III.1. Manipularea prin invitați…………………………………………………………………………….
III.2. Manipularea prin jurnaliști…………………………………………………………………………
III.3. Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare………………………………..
CAPITOLUL IV
IV. Discursul în talk show……………………………………………………………………………………….
IV.1. Cooperare și conflict……………………………………………………………………………………
IV.2. Metacomunicarea………………………………………………………………………………………..
CAPITOLUL V – Studiu de caz
V.1. Talk show-urile din România – o abordare sociologică…………………………………..
V.2. Larry King vs . Marius Tucă…………………………………………………………………………
V.3. Antena 3 vs. Realitatea TV…………………………………………………………………………….
V.4. Radu Moraru, Dan Diaconescu și Mădălin Ionescu………………………………………..
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………..
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………….
3

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
CAPITOLUL I
I. Televiziunea

Trăim într-o lume în care volumul, diversitatea, viteza și libertatea de circulație a
informației reprezintă indicatori de bază ai stadiului dezvoltării unei societăți. Acești factori
au ajuns să exprime, într-o relație de directă proporționalitate, performanțele economice ale
statelor, precum și gradul lor real de democrație.
Deloc întâmplător, sociologii denumesc astăzi "societatea informatizată" ceea ce nu cu
mulți ani în urmă numeau "societatea post-industrială". În locul termenului vag, sugerând
doar depășirea unui stadiu, noua sintagmă definește exact atât o stare de fapt, cât mai ales un
"mâine" spre care ne îndreptăm rapid. Într-adevăr, toate zonele importante ale vieții sociale –
politicul, economicul, serviciile, știința, cultura, educația, învățământul etc. – sunt puternic
marcate și condiționate de ofensiva informației. Un singur exemplu: fără "transparență" (altfel
spus – liberalizarea circulației informațiilor) ar fi fost greu de imaginat procesul destrămării
totalitarismului de tip comunist, finalizat prin dispariția lui ca sistem politic în țările est-
europene, proces trăit și de noi, românii.
Mai mult chiar: analizând cele trei forme fundamentale ale puterii – puterea militar-
represivă, puterea economico-financiară și puterea dată de informație, Alvin Toffler
consideră1 că astăzi, și mai ales în viitor, informația este net prevalentă, chiar dacă de-a lungul
istoriei forța represivă și banul au avut întâietate.
Argumentele și datele cunoscutului autor american sunt atât de pertinente, încât este
greu să nu-i dai dreptate. De altfel, ideea exprimă un întreg curent din sociologia actuală, care
vede în informație placa turnantă și acceleratorul schimbărilor în societate.
Din perspectiva deschisă de Toffler, poate că expresia " presa, a patra putere în stat"
este depășită și ar avea nevoie de corective, în sensul reevaluării locului presei în sistemul
factorilor de putere. Este însă misiunea altor discipline (istoria presei, teoria presei, sociologia
comunicării de masă etc.) să stabilească ce anume a reprezentat de-a lungul timpului și ce
reprezintă acum mass-media în societate.
Apariția și dezvoltarea televiziunii au grăbit lucrurile, transformând circulația
informației într-un fenomen exploziv, cu nuanțe de agresare a individului și a societății.
1 Alvin Toffler, Powershifi. Puterea în mișcare. București, Editura ANTET, 1995.
4

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Semnificativ, sociologia comunicării de masă a asimilat expresii desprinse parcă dintr-un
comunicat de front, precum "explozia informațională", "bombardament informațional",
"ofensiva audiovizualului" etc, terminologie deloc improprie și, prin aceasta, cu atât mai
revelatoare pentru natura unui proces ieșit de mult din făgașul simplei dezvoltări cantitative.
Și mai interesant este faptul că televiziunea, acest "copil teribil" al comunicării de
masă, după ce s-a instalat temeinic în fruntea ierarhiei mediilor de comunicare, nu a
încremenit în formula cristalizată și nici măcar nu s-a rezumat la retușuri, la schimbări
neesențiale, așa cum a făcut presa scrisă de-a lungul unei evoluții de secole. De-abia
victorioasă, televiziunea s-a grăbit să-și asocieze telefonia și computerul pentru a prefigura o
nouă revoluție provocată de audiovizual: "sistemul multimedia", mod de comunicare
complex, ce face deja să se vorbească despre micul ecran de astăzi (chiar și din țările cele mai
dezvoltate) ca despre o "paleo-televiziune".
I.1. Comunicarea televizuală
Comunicarea televizuală , ca oricare alt tip de comunicare, se supune unor constrângeri
care provin, pe de o parte, din condițiile concrete de comunicare și, pe de altă parte, din
constrângerile „genului".
Genul televizual poate fi definit ca o promisiune ce mobilizează cunoștințe, credințe,
emoții în funcție de lumea reprezentată, de modalitatea discursivă adoptată și de instanța care
o construiește și o difu zează.
Un program de televiziune reprezintă prin sine însuși promisiunea unei relații cu o lume
al cărei mod de existență condiționează adeziunea sau participa rea telespectatorului.
Din punct de vedere al organizării, o emisiune de televiziune se compune din secvențe
înlănțuite în funcție de perspectiva acțiunii comunicaționale domi nante.
Secvența televizuală poate fi definită ca tratament audiovizual al unui număr limitat de
acte de discurs – acte de vorbire și acte de configurare audiovizuală în regim de prezentare,
reprezentare și virtualizare.
La baza oricărui program de televiziune stă secvența televizuală, iar un număr restrâns
de secvențe poate genera, prin ierahizare, repetiție sau transformare un mare număr de
emisiuni.
5

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Aceste secvențe prototipice sunt:
a. Secvența narativă , organizată după schema situație inițială, transformare prin
complicare, acțiune și soluționare, deznodământ însoțit uneori de morală (ex.: povestiri
factuale-reportaje, povestiri ficționale). Secvența narativă poate insera alte tipuri de secvențe
păstrându-și însă caracterul dominant.
b. Secvența descriptivă actualizează operații de ancojare, punere în relație (ex.:
portretul, descrierea unor acțiuni, transmiterea în direct a unor mari eveni mente).
c. Secvența argumentativă vizează acțiunea asu pra opiniilor, atitudinilor,
comportamentelor.
În secvența argumentativă se împletesc prezenta rea enunțiativă și reprezentarea
audiovizuală; ea se desfășoară după o schemă de bază care pune în relație explicită sau
implicită datele și se determină cu o concluzie (ex.: alocuțiunile televizate, toate formele
dialogale ale comunicării politice, emisiunile de știința sau cu scop didactic).
d. Secvența explicativă este asimilată unui dis curs informativ-expositiv care face lumină
într-o problemă și în care expositivul semnifică, în același timp, descriptivul și explicativul
(ex.: răspunsul la o întreba re în emisiunile medicale și științifice, emisiunile infor mative în
care se produce mărturia martorilor sau trans misia trimișilor speciali de la fața locului).
e. Secvența dialogală : monologul (alocuțiune, conferință) sau polilogul (conversație,
dezbatere, talk-show).
f. Secvența prescriptivă : jocurile.
g. Secvența poetică: regăsită în arta video care are la bază imagini de sinteză.
O emisiune de televiziune se poate constitui dintr-un singur tip de secvență, prin
repetarea unei aceleiași secvențe (magazinul) sau prin combinarea mai multor tipuri de
secvențe.
Televiziunea nu face altceva decât să exploateze codurile pe care le are la îndemână,
manevrând cu abilitate dispozitivul pe care-l posedă.
Interpretarea programelor de televiziune se face și în funcție de modalitățile enunțiative:
•modul informativ adoptă regulile aserțiunii; autorul unei aserțiuni răspunde de
adevărul afirmațiilor sale și trebuie să fie în măsură să furnizeze dovezi în sprijinul
celor afirmate;
•modul fictiv răspunde regulii coerenței univer sului creat;
•modul ludic unde regulile jocului , dar și respectarea regulilor sociale sau ale riturilor
prescriu derularea timpului și unde efectele perlocutorii (vizând schimbarea de
comportament) ghidează emisiunea.
6

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Un gen televizual este un tip specific de text și, ca orice text, se înscrie într-o situație de
comunicare determinată, printre altele, de obiectivul unei finalități care determină, la rândul
său, tipul de influență pe care instanța enunțiatoare dorește să o aibă asupra instanței
receptoare.
Prototipurile textuale în care se înscriu diversele forme televizuale pot fi definite în
funcție de intenția comunicativă. Putem vorbi de un tip textual de informare, unul de
persuadare și unul de seducție.
Acestea au următoarele caracteristici:
Tipul textual informativ :
-mesaj referențial, acces direct la real;
-combină modul de organizare descriptiv (identi ficare, calificare, localizare,
temporalizare a actanților și a acțiunilor) și modul narativ (articulare a secvențelor
acțiunii), ex.: știrea, reportajul anchetă, analiza, comen tariul.
Tipul textual persuasiv:
– mod de organizare argumentativ-demonstrativ având la bază principiul raționalității;
– postura polemică a autorului; ex.: presa de opi nie.
Tipul textual seducător:
– fundamentat pe principiul plăcerii;
– se adresează mai mult emoționalității decât raționalității; ex.: divertisment, ficțiune.
Față de lumea reală, instanța mediatică adoptă o anumită modalitate discursivă , un
procedeu de construire a evenimentului mediatic care decurge din pro cesul de tratare a
informației: „a raporta" evenimentul, „a comenta" evenimentul și „a provoca" evenimentul.
1.Evenimentul raportat cuprinde fapte și declarații. Ex.: reportajul.
2.Evenimentul comentat propune o viziune de ordin explicativ despre lume; el
problematizează eve nimentele, propune ipoteze, dezvoltă teze, aduce do vezi, impune
concluzii. Telespectatorul este chemat, în acest caz, nu să se proiecteze într-o lume
„povestită", ci să evalueze, să judece comentariul pentru a decide în cunoștință de
cauză dacă îl respinge sau aderă la el. Ex.: edito rialul, comentariul, ancheta.
3. Evenimentul provocat : acesta nu raportează discursurile care circulă în spațiul public,
ci contribuie la realizarea dezbaterii sociale printr-o punere în scenă exhibată ca la
teatru, la producerea căreia intră în joc dispozitive specifice (vezi dispozitivul
televtzual). Confruntarea este prin sine însăși un eveniment.
7

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Dacă luăm în considerare nivelul de informaționalitate, modalitățile discursive, formele
de adresare, prezența sau absența reprezentanților televiziunii în imagine (prezentator,
animator, reporter) putem distin ge două domenii comunicaționale televizuale
ficționalul/nonficționalul.
În cazul emisiunilor de ficțiune raportul text-telespectator este marcat de principiul
plăcerii și al imaginației (de ex.: soap opera), în cel al emisiunilor non-ficționale raportul text-
telespectator se leagă de anumite tipuri de cunoaștere, reglementate și încadrate într-un tip de
discurs cu adresare directă. Textele factuale incită telespectatorul să reacționeze, ceea ce
implică „a crede" sau „a nu crede", deci acord sau dezacord față de mesaj. Distincția între
realitate și ficțiune nu provine din utilizarea imaginii, ci reiese din cunoașterea subiectului
enunțării. Cuvintele structurează, de fapt, imaginea.
Un alt mod de vizualizare pe micul ecran este virtualul; virtualul nu se opune nici
realului, nici ficționalului, el reprezintă un alt pol al posibilului, prin simulare (de ex.: în
filmul „Forrest gump" asistăm la un moment de simulare ficțională virtualizată, la o recon-
stituire în care, grație unui trucaj, un actor de ficțiune dă mâna cu președintele Kennedy).
Aceste trei modalități de vizualizare pot coexista în diferite combinații proprii diverselor
genuri televizuale.
Formele televizuale nu sunt altceva decât rezul tatele combinării
caracteristicilor celor trei elemente: dispozitivul televizual, imaginea, tipul de
enunț.
I.2. Mesajul televizat
I.2.1. Cantitatea mesajului
Cantitatea mesajului este primul aspect ce trebuie luat în considerare. Comparând
oferta televiziunii cu aceea a presei scrise și simplificând oarecum lucrurile pentru mai buna
lor înțelegere, să ne imaginăm, pe de o parte, un total al numărului de publicații și al
numărului de pagini oferit zilnic de presa scrisă (având drept echivalent un număr total de
cuadrați sau o cantitate totală de "biți" – unitatea de calcul a informației); pe de altă parte, să
ne imaginăm pentru aceeași zi totalul ofertei canalelor TV propusă aceluiași public potențial,
ofertă materializată în totalul numărului de posturi și de ore-program. Calculele făcute în toate
8

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
țările europene dezvoltate indică un net avantaj cantitativ de partea televiziunii, chiar dacă în
acele țări se tipărește o presă diversificată, dezvoltată și cu un număr de pagini per publicație
impresionant.
Până în 1989, acest adevăr a fost perceput mai greu în România; el era ilustrat de
realitățile altor țări. Noi nu am avut niciodată o ofertă abundentă de audiovizual, iar în
deceniul 9, programul s-a redus drastic, ajungând la un singur canal cu circa 25-28 ore
săptămânal. Situația în lume a fost și este însă fundamental diferită. Pe continentul nord-
american s-a generalizat o ofertă de circa 32-34 canale alternative, care emit, continuu, 24 de
ore din 24. Țările europene cunosc și ele (mai ales din deceniul al 8-lea) înmulțirea numărului
de posturi; aproape pretutindeni, lângă televiziunea publică (reprezentată, de regulă, de două
canale), au apărut numeroase societăți private, cu răspândire națională, regională sau locală.
În plus, internaționalizarea mesajului înmulțește exponențial oferta de program, iar
televiziunile prin cablu amplifică fenomenul, diversificând considerabil posibilitățile de
opțiune. Apar posturi TV profilate pe ofertă internațională (TV5 International, Euronews,
Eurosport, Superchannel, CNN etc), care-și numără receptorii potențiali cu sutele de milioane.
Această nouă stare permite să lanseze un nou termen, extrem de sugestiv pentru
mediul informațional în care trăiește omul contemporan: imageria2, "baia" de imagine care-1
înconjoară și i se oferă aproape continuu.
Consemnam revenirea TVR la două programe, reapariția studiourilor teritoriale (la
început TVR Cluj, TVR lași și, după aceea, TVR Timișoara – posturi cu programe proprii,
difuzate pe plan regional și cu inserții din ce în ce mai consistente în programul național) și
depășirea netă a numărului de ore atins vreodată de televiziunea publică la noi, prin realizarea
unui program de aproape 300 ore săptămânal.
Prevedeam însă, tot atunci, că acesta este doar începutul. Alternativa actuală la oferta
TVR este reprezentată de câteva posturi private bine constituite (Pro TV, Antena 1, Antena 2,
Antena 3, Prima TV, Realitatea TV, etc.), cunoscute în toată țara, și de numeroase televiziuni
locale sau societăți profilate pe cablu.
I.2.2. Capacitatea de cuprindere a mesajului televizat
Ce "tiraje" asigură canalul audiovizual pentru mesajul său? Iată situația din Franța
anului 19883, unde erau înregistrate 28 020 000 televizoare; numai vânzarea în magazine a
2 Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mișcare. București, Editura Antet, 19953 Les Chiffres – Clés de la television française (1988-1989), Paris, Editată de Consiliul Superior al
Audiovizualului din Franța, 1990.
9

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
televizoarelor noi se cifra la 3 150 000 aparate. În SUA, 95% din locuințe sunt echipate cu un
receptor TV., procente asemănătoare prezentând Canada și unele țări europene (Anglia, țările
scandinave, Olanda).
Dacă suntem de acord ca afirmația unor sociologi potrivit căreia Pământul cunoaște
azi – pe lângă mediile tradiționale: litosfera, hidrosfera, atmosfera etc. – un nou "strat", anume
infosfera, va trebui să acceptăm că afirmația se susține mai ales datorită acoperirii globului
pământesc cu mesaj audiovizual – acea "imagerie" de care vorbea Toffler.
Și din acest punct de vedere experiența românească a fost mult timp nesemnificativă.
La o populație de 22-23 de milioane locuitori, înainte de 1989 nu s-a depășit (conform
statisticilor oficiale) cifra de aproximativ 3 500 000 televizoare. După 1989, tot înregistrările
oficiale indică o creștere modestă (circa 4 100 000), dar ele trebuie privite cu multă
circumspecție datorită procentului foarte mare de "evazioniști", care nu-și declară aparatul,
pentru a se sustrage de la plata abonamentului. De fapt, cifrele de vânzare a televizoarelor în
magazine sugerează un număr mult mai mare de aparate în funcțiune. Oricum, raportul
audiovizual-presă tipărită se confirmă și în condițiile realităților românești, chiar dacă
proporția este ușor schimbată. Avem, astfel, încă una din explicațiile puterii mesajului
televizat.
Capacitatea de acoperire este însoțită însă de forța de pătrundere a mesajului. Unul
din inconvenientele inițiale – dependența de un aparat stabil, în locuință – începe să fie
surmontat de apariția micului ecran în localuri publice, camere și recepții de hotel, mijloace
de transport în comun la distanță, marile magazine – interior și vitrine -, cluburi, birouri etc, ca
și de receptorul portabil. Aceste noutăți în modul de receptare fac din mesajul televizat (în
ciuda faptului că el este dependent de un aparat și de o antenă) un tip de mesaj agresiv, care se
insinuează în timpul mai mult sau mai puțin liber al omului, în preocupările și chiar în
intimitatea sa. El "vine peste telespectator", creându-i obișnuințe până aproape de dependență.
a. Mesajul televizat nu depinde de o rețea de difuzare, ceea ce îl face "transportabil" în
cele mai îndepărtate și izolate locuri. Dacă, așa cum arătam, semnalul radiofonic făcea prima
breșă majoră în monopolul puterii totalitare asupra informației, într-un spațiu geografic dat,
tehnicile difuzării imaginii și sunetului prin satelit au internaționalizat semnalul TV.,
spulberând orice monopol de tipul celui numit mai sus. El sparge barierele naționale,
continentale și chiar planetare, făcându-ne martorii unor evenimente petrecute în cosmos.
10

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
b. Mesajul audiovizual poate fi receptat și de către neștiutorii de carte sau de către
persoanele pentru care lectura presupune un efort deosebit (copii preșcolari, persoane în
vârstă, handicapați etc).
c. Datorită mai ales componentei sunetului, mesajul audiovizual poate fi receptat (într-
o anumită măsură) concomitent cu desfășurarea altor: activități (muncă fizică, gospodărească
etc.).
d. Mesajul televizat creează receptorului senzația participării la întâmplări șl
evenimente, implicându-l, spre deosebire de mesajul "galaxiei Gutenberg" – condamnat,
fatalmente, la relatare anticipativă sau post-factum.
Iată cum factorii cantitativi încep să se împletească strâns cu cei ce țin de parametrii
calitativi ai canalului, oferindu-ne încă un element de înțelegere a cauzelor puterii sale.
I.2.3.Viteza de transmitere a mesajului
Aparent este vorba de o trăsătură ce și-ar fi putut găsi locul la punctul anterior, întrucât
ea ține, într-un fel, de puterea de pătrundere a mesajului audiovizual. În realitate, conceptul
exprimă una din noutățile de esență aduse în câmpul comunicării de masă.
Încă de la apariția mesajului radiofonic, principalul său atu a constat în faptul că
semnalul radio putea circula liber prin eter, sfidând dependența de difuzorul ziarului,
încercările de a fi oprit și, mai ales, concurența cu alte tipuri de mesaj; el ajungea întotdeauna
primul. Datorită modului asemănător de propagare, mesajul televizat a preluat ambele
caracteristici, făcând din viteza de circulație una din principalele explicații ale puterii sale.
Procesul de înnoire tehnică și tehnologică din presa scrisă a putut să reducă timpul
necesar ciclului redactare-procesare-tipărire-difuzare, dar nu să-l suprime, fapt care nu se va
putea înfăptui, practic, niciodată. Fatalmente, un eveniment petrecut în cursul dimineții va
trebui să aștepte – în cel mai fericit caz – ediția de prânz a cotidianului care vrea să-1 reflecte,
de cele mai multe ori acel eveniment găsindu-și însă loc în numărul de a doua zi al
cotidianului respectiv. La televiziune, unde emisia "curge" continuu de la prima oră a
dimineții până după miezul nopții sau chiar non-stop, 24 de ore din 24, reflectarea publicistică
a unui eveniment are trei șanse (posibilități), toate – superioare ca promptitudine "galaxiei
Gutenberg":
♦ să-și găsească loc într-una din cele 4-6 emisiuni informative ale zilei, dispuse în
grila de program la o distanță de cel mult 3-4 ore una de alta;
11

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
♦ mesajul să fie difuzat imediat ce a ajuns în redacție, prin întreruperea programului
ce se transmite în acel moment (a intrat în practica posturilor de televiziune să întrerupă filme,
seriale sau show-uri pentru a face loc unor mesaje de mare interes);
♦ în sfârșit, reflectarea publicistică a evenimentului să se realizeze simultan cu
desfășurarea evenimentului respectiv.
Transmisia directă – modalitate specifică televiziunii de a suprima timpul și distanțele
ce se interpun, de regulă, între evenimente și receptorii de mesaj publicistic tradițional – iată
marea noutate care face din canalul audiovizual un factor imposibil de concurat pe terenul
vitezei de circulație a mesajului. Faptul va avea consecințe deosebit de importante nu numai
asupra comunicării de masă ca sistem, ci și asupra vieții sociale în genere.
Transmisia directă, acest adevărat record al operativității publicistice, a deschis
posibilități nebănuite noului canal. Televiziunea a ambiționat să se transforme tot mai
pronunțat într-un factor de conectare la trăirea "pe viu" a unor fapte și evenimente de cele mai
diverse facturi de către mase mari de oameni. Astfel, veleitățile micului ecran depășesc curând
funcția de a transmite informație propriu-zisă, sub forma mesajului de tip publicistic.
Televiziunea pătrunde pe terenul specific al instituțiilor de spectacol (teatral, cinematografic,
muzical-coregrafic, sportiv etc), preluându-le manifestările.
I.2.4. Forța de impact a mesajului audiovizual
Cu acest concept atingem punctul care focalizează toate elementele definitorii și
reprezintă cheia înțelegerii unei puteri fără precedent în istoria comunicării de masă.
Mesajul audiovizual, devine un spectacol care – ca orice tip de spectacol – acționează
nu numai asupra capacității noastre de a afla și de a înțelege rațional, ci și asupra fondului
afectiv, înduioșând, emoționând, stârnind aprobare, indignare, compasiune, repulsie etc. Un
simplu anunț de crainic sau o simplă informație de câteva secunde prezentată "în video" – deci
fără alt suport de imagine decât chipul crainicului – unește valențele textului cu expresivitatea
mimicii, cu modulațiile vocii, cu trăirea afectivă a celui ce citește, "încălzind", astfel sau,
dimpotrivă, "răcind" telerecepția. Nu este greu de înțeles că acel anunț sau acea informație
capătă altă putere de influențare în raport cu textul similar citit de receptor într-o pagină de
ziar.
12

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Ce se întâmplă însă când toate elementele specifice mesajului televizat vin în sprijinul
cuvântului? Atunci se petrece "miracolul", care a făcut din acest, tip de mesaj "copilul teribil"
al comunicării de masă. Prin sinteza dintre logică, retorică, publicistică, arta actorului, arta
imaginii în mișcare (filmul – cu toate părțile componente), sunet, muzică, mesajul audiovizual
devine spectacol. Astfel, informația propriu-zisă este dublată de caracteristica oricărui
spectacol: forța de persuasiune prin impact emoțional direct.
Programul televiziunii este – în esență – un spectacol permanent; de aici – înlocuirea
mitologiei marelui ecran cu mitologia micului ecran; de aici – apariția unei noi galerii de
vedete, mai populare decât cele vechi, pentru că devin prezențe permanente în toate casele și
se imixtează în universul existențial al tuturor.
În anumite împrejurări, anumite persoane devin, peste noapte, personaje de legendă,
prin puterea micului ecran de a conecta o mare masă de oameni (națiune sau chiar națiuni),
simultan, la unul și același eveniment, al cărui personaj central devine, automat, erou sau intră
în conștiința publică. Oricât de mare campioană ar fi fost, de pildă, Nadia Comăneci, ce
proporții ar fi avut popularitatea gimnastei noastre – în țară și în lume – fără acea transmisie
directă a evoluției ei în seara de neuitat a finalei Olimpice de la Montreal?
Transmis în direct unei imense mase de oameni, evenimentul se dilată; opinia publică –
națională sau internațională – devine o "cutie de rezonanță", în care ecourile evenimentului –
prelungite și reverberate prin comunicare interumană – îi asigură acestuia remanență și chiar
amplificare. Simultaneitatea trăirii acelorași stări și emoții, concomitent, de către o mare parte
a societății prin intermediul televiziunii, are o importanță cu totul deosebită. Iată un lung citat
dintr-o lucrare a lui Dominique Volton4, care exprimă complet și plastic adevărul afirmat mai
sus:
"Rolul principal al televiziunii ține, poate, mai puțin de domeniul comunicării, cât de o
altă funcție de bază: asigurarea legăturii sociale în societatea noastră individualistă de masă.
Televiziunea este factorul de legătura între singurătățile organizate și comunitățile disciplinate
– dar indiferente unele față de altele – ale unei societăți care reduce individul la un obiect.
Conectându-se când vrea și cum vrea, de-acasă, spectatorul participă liber, din locul cel mai
intim, la o activitate care rămâne fundamental colectivă.
El știe că alții – necunoscuți, dar nenumărați – fără să se cunoască vreodată, sunt
susceptibili de a privi același program și că în această activitate împărtășită rezidă una din
formele comunicării sociale. Amestecul consum individual-activitate colectivă creează forța
4 Dominique Volton, Elogiu marelui public – o teorie critică a televiziunii. Paris, Editura Flammarion,
1990. (Autorul este director pentru cercetare la CNRS Paris).
13

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
televiziunii. Prin amestecarea și legarea publicului de diferite condiții, televiziunea obliga la
recunoașterea locului celorlalți. Nu e important că fiecare urmărește numai o parte dintre
emisiuni iar celelalte îi displac; simpla existență a acestor imagini într-un program, al cărui
obiectiv superb și imposibil de atins este satisfacerea tuturor, constituie o invitație la toleranță
și la recunoașterea celuilalt".
Așadar, veritabilă explozie cantitativă de mesaj, capacitate fără precedent de acoperire
a populației cu mesaj și de pătrundere a mesajului la fiecare receptor, vehiculare atât de rapidă
a mesajului încât procesul atinge simultaneitatea receptării cu derularea faptului sau
evenimentului reflectat și, în sfârșit, totul amplificat prin factorul spectacol, care pune în
mișcare resorturile afective ale receptorului și declanșează, uneori, fenomene studiate de
psihologia mulțimilor, fenomene cu consecințe greu de calculat: iată elementele aduse de
mesajul audiovizual în câmpul comunicării de masă. Ele au făcut din mass-media electronice
zona cea mai fierbinte și cea mai dinamică, extinzând consecințele noutății dincolo de aria
simplei comunicări.
Trăim în țara care a oferit lumii nu numai premiera mondială a unei revoluții transmise
"în direct", ci și modelul unui proces de schimbare politico-socială, în care, pe parcursul a
câtorva zile, până la apariția și stabilizarea relativă a noilor structuri politice, televiziunea și
radioul au funcționat, literalmente, ca factor de putere (cu toate consecințele pozitive și
negative ale unei asemenea situații și cu tot caracterul controversat al evenimentelor din
decembrie 1989 și al zilelor fierbinți care le-au urmat).
În condițiile de confuzie și de vid politic temporar, televizorul a fost element
coordonator, chiar dacă el a indus, voit sau nu, și panică sau confuzie. Potențialul mass-media
electronice ca factor direct de putere este ilustrat de un alt fapt, cules tot din realitatea
fierbinte a României anului 1990.
Revendicările mișcării din Piața Universității (aprilie-iunie) au avut, în prima fază, ca
punct principal, retragerea președintelui Ion Iliescu de la putere; după 20 mai, când electoratul
s-a pronunțat masiv în favoarea lui Ion Iliescu, demonstranții și-au schimbat programul,
cerând prioritar un post propriu de televiziune. Iată, așadar, ordinea de importanță a
posibilității de contact cu opinia publică prin intermediul televiziunii. Dar pentru ca exemplele
să nu pară culese intenționat din același segment de realitate românească (considerată de unii
"atipică") și, astfel, să nu fie considerate nerelevante, amintim cazul ascensiunii politice
uimitor de rapide a lui Silvio Berlusconi, patronul celui mai puternic imperiu privat de
televiziune din Europa. Desigur, și acolo, în Italia, a trebuit să existe un context special, în
speță, compromiterea spectaculoasă a partidelor politice tradiționale, ca urmare a implicării
14

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
liderilor lor în răsunătoare procese de corupție. Pe fondul de semivid politic, de prăbușire a
valorilor și reperelor moral-politice tradiționale (proces la care audiovizualul a dat o foarte
eficientă mână de ajutor), televiziunea lui Berlusconi avea să propulseze în câteva luni un nou
partid pe firmamentul politic al țării, iar pe magnatul-patron avea să-l facă lider politic și
prim-ministru al țării, în cel mai democratic mod cu putință: prin opțiunea electoratului,
exprimată liber.
Este o lecție de reținut, cu atât mai mult cu cât la ea se adaugă multe altele, venind de
pe continentul nord-american, unde, spre exemplu, un candidat la Casa Albă își inventariază
șansele de reușită începând prin a-și evalua charisma și fondurile necesare unei campanii
electorale în primul rând pe canalele de televiziune. Așadar, ceea ce știu bine directorii de
campanii electorale și publicitare sau autorii (constructorii) de imagine, este timpul să fie
conștientizat de către toți cei ce lucrează în interiorul canalului audiovizual, de către factorii
de decizie și chiar de către cele mai largi pături ale opiniei publice, beneficiarul (dar uneori și
victima) noului canal.
Trebuie arătat că, în cadrul actualului statu-quo al împărțirii zonelor de influență și al
definirii procedeelor specifice fiecărui canal, factorul care se dezvoltă cel mai rapid este tot
audiovizualul. Aceasta, în primul rând, datorită interesului superior pe care-l prezintă
domeniul pentru piața publicității, investitoare de uriașe capitaluri, ca și pentru firmele de
utilaj și echipament tehnic TV, teren ce reprezintă actualmente una dintre cele mai importante
afaceri din lume.
15

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
CAPITOLUL II
II. Dezbaterea și talk show-ul
“Adevărata intrare în scenă a dezbaterii, convingătoare și eclatantă pentru public, s-a
produs, în Europa, în jurul anului 1960, c ând intenția de a instaura la televiziune acest gen a
fost insoțită de rigoarea unei teme, de o problematică de discutat, de recursul la statistici și la
actualitatea sa lentă. ”5
Numit cu expresia metaforică “mas ă rotundă”, după terminologia franceză a școlii de
presă, apoi dezbatere televizată, talk show-ul a devenit, recent, conceptul generalizat pentru a
marca, la televiziune, interacțiunea filmată, în platou, între un moderator și unul sau mai mulți
invitați.
Tranzacția de la o accepțiune la alta a termenului reflectă nu numai vârstele
televiziunii, în succesiunea lor cronologică și tehnologică, ci și o evoluție graduală a viziunii
editoriale și a structurii.
Astăzi, într-o definiție la îndemână, talk show-ul este emisiunea de televiziune care
constă în punerea în scenă a unui spațiu deliberativ, în care un jurnalist-moderator și un număr
variabil de invitați (pe care îi vom numi aici, cu o sintagmă a lui Charaudeau, “ actori
mediatici”) abordează, în registrul conversațional și convivial, o temă de interes public.
În plus, ceea ce acest format de televiziune a câștigat în trecerea de la noțiunea
de “dezbatere televizată ” la aceea contradictorie de “ talk show” (în engleză, “a vorbi” plus
“spectacol”) este chiar apelul constant la dramatizare și la senzațional, la mobilizarea emoției,
într-un cuvânt, la descentralizarea unei structuri care amenința să devină rigidă dintr-un exces
de formalitate, dacă ar fi rămas la nivelul la care o propunea publicului televiziunea anilor
’50-’60: “Televiziunea anilor ’50 se dorea culturală și se slujea, întru-câtva, de monopolul
deținut pentru a le impune tuturor produse cu pretenții culturale (documentare, adaptări după
opere clasice, dezbateri) și pentru a forma gustul marelui public.
5 H. Brusini, F. James, Voir la vérité. Le journalisme de la télévision, edi ția a II a, Paris, PUF, 1998, p.
22.
16

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Televiziunea anilor ’90 caută, dimpotrivă, să exploreze și să flateze aceste gusturi
pentru a cuceri o audiență cât mai largă, oferindu-le telespectatorilor produse brute, a căror
paradigmă o constituie talk show-ul: felii de viață, exhibare fără perdea a unor experiențe
trăite, de multe ori extreme, apte să satisfacă o anumită formă de voyeurism și de
exhibiționism”6.
Încercând să alieze, în aceeași definiție, tradiția genului și actualizările sale recente,
Noël Nel oferă cea mai nuanțată și mai cuprinzătoare caracterizare a talk show-ului:
“Apoteoză a media, transpunere electronică a tragediei grecești, prin progresia dramatică pe
care o conține și prin catharsis colectiv, complement indispensabil al democrației, talk show-
ul reprezintă, finalmente, o structură în care intră în rezonanță și se contaminează două forme
de reprezentare socială: statul-spectacol, cu eroii săi politici, și televiziunea-stat, cu
socializarea instantanee pe care o propune în cadrul marilor dezbateri ideologice“.7
Același teoretician francez a întreprins, la mijlocul anilor ’90, o analiză exhaustivă a
dezbaterii televizate, avertizând totodată că, orice studiu pertinent asupra acesteia va fi obligat
să ia în considerare comportamentul de comunicare al oricărui participant la confruntarea
televizată, dinamica interacțională, abordarea scenografică a spațiului spectacular și tehnicile
de filmare alese de realizator, fără a neglija, în același timp, situarea emisiunii în relație cu
contextul său organizațional și evenimențial.
Întrebarea care se pune frecvent și în mod îndreptățit este aceea dacă dezbaterea
televizată a dispărut și a fost înlocuită de talk show, odată cu “americanizarea modelelor de
comunicare televizuală ”8 doar la nivelul nomenclatorului genurilor audiovizuale, sau cele
două structuri coexistă, acoperind însă zone distincte de interes și de popularitate.
Majoritatea teoreticienilor mass-media admit existența ambelor “ structuri
dramaturgice și deliberative ”9, diferențiindu-le însă la nivelul dispozitivului de mediatizare.
În aria evaluărilor critice asupra televiziunii, noțiunea de “dispozitiv de mediatizare” a
fost introdusă de Nel (1990), care a dezvoltat un cadru de interpretare valabil, la acest nivel, în
egală măsură pentru dezbaterea televizată și pentru talk show.
Considerând că dimensiunea spectaculară a comunicării audiovizuale actuale este
generată prin dispozitivul de mediatizare adoptat de televiziuni, analistul definește
dispozitivul pornind de la următoarele coordonate specifice:
6 Pierre Bourdieu, Sur la télévision ; suivi de l’emprise du journalisme, Paris, Liber – Raisons D’agir
Eds., 1996, pp. 54-55.7 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 9.
8 Roderick Hart, Seducing America. How Television Charms the Modern Voter, Londra, ediție
revăzută, Sage Publications, 1999, p. 24.9 Robert Vion, La communication verbale – analyse des interactions, Paris, Hachette, 1992, p. 114.
17

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
•Eterogenitatea. Comunicarea televizată, atât la nivelul dezbaterii, cât și la cel al talk
show-ului, implică utilizarea unor resurse tehnologice și a unor resurse simbolice
(scenografie, actori mediatici, cadre de interacțiune, comportamente de enunțare).
•Rețea. Dispozitivul de mediatizare este o rețea de parametric instituționali, în sensul
că producerea unei emisiuni televizate este strict condiționată de instituirea unor
conjuncturi normative, tipice: moderatorul apare în studioul de televiziune (spațiu
anume echipat pentru transmisie), este coordonat prin sistemul de intercomunicație de
producător și de regizorul de emisie, în timp ce acesta din urmă este direct implicat în
relaționarea optimă a camerelor de luat vederi, creând astfel un regim de vizibilitate și
de spectacularitate specific.
•Strategia. Dispozitivul de mediatizare include o rețea de elemente eterogene, care
îndeplinesc o funcție strategică și constă în transpunerea în fluxul televizual a unui
proiect de comunicare, propriu nu doar emisiunii în sine și echipei de realizatori care o
susține, ci și viziunii globale a respectivului canal mediatic.
Astfel, în calitatea sa de sistem de reprezentare, care participă la elaborarea unor
funcții cognitive, televiziunea postmodernă comportă două niveluri de analiză: unul figurativ,
care cuprinde configurațiile produse în timpul filmării și al transmisiei, altul operativ, care se
aplică transformărilor produse la nivelul practicilor semnificante și al fondului epistemologic
și instrumental.
De aceea, o interpretare critică adecvată atât a dezbaterii televizate, cât și a talk show-
ului trebuie să acorde atenție dinamicii proprii fiecăreia dintre cele două emisiuni, apelând la
cele mai noi concepte ale teoriei reprezentării, dar și la noțiuni de epistemologie a
comunicării, la semiologie și la analiza efectelor discursului.
Elementele de teorie a reprezentării, care ghidează demersul lui Noël Nel se sprijină
pe studiul următorilor operatori fundamentali:
•A vedea și a înțelege, pentru nivelul percepției;
•A gândi, pentru dimensiunea cognitivă;
18

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
•A crede (dar și a credita și a acredita), pentru nivelul afectiv și al credibilității.

În funcție de traseul acestor operatori fundamentali, atât în dezbaterea televizată, cât și
în talk show se pot delimita două niveluri de transportare a mesajului audiovizual:
-nivelul figurării (ca produs al unor coduri specifice, care induc un efect de realitate și
construiesc un spațiu-timp drept, copie fidelă a realului);
-nivelul reprezentării (construirea unui univers televizual prin intermediul unor coduri
și funcții care “deschid figurarea către ficțiunea posibilă ”10).
Cu alte cuvinte, având la îndemâna o diversitate de mijloace tehnice și conceptuale,
televiziunea actuală îi propune telespectatorului, prin dispozitivul de mediatizare al dezbaterii
și, mai ales, al talk show-ului, un model perceptiv specific (care combină trei operatori: “a
vedea”, “a înțelege” și “a participa”). În pofida dinamicii continue și ireversibile a fluxului
televizual, telespectatorul își rezervă câteva puncte de recunoastere și de reper (așadar,
elemente de minimă stabilitate), care structurează “punerea în ordine simbolică a realului”11:
principii de repetitivitate, care produc efecte de serie, modalități particulare de operativitate,
care instituie o dimensiune temporală proprie, și o punere în scenă a realității, specifică
fiecărei emisiuni.
Potrivit lui Lochard12, dispozitivul de mediatizare îi permite observatorului avizat să
sesizeze principii de organizare internă, corespunzătoare nu doar dezbaterii televizate și talk
show-ului, ci și comunicării televizuale în ansamblu:
Orice emisiune televizată este rezultatul unei “logici instituționale”, transpuse într-
un “proiect de comunicare ”. În acest mod, o emisiune televizată este, într-un grad variabil,
“predeterminată” de poziționarea pe piața media, de identitatea și de resursele canalului
mediatic care o produce și o difuzează.
10 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 13 .11 Idem 1012 Guy Lochard, Espace(s) public(s) éuropeen(s) et disspositifs télévisuel, Paris, CNRS, 2000, pp. 116-
118
19

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
O emisiune televizată include un procent semnificativ de imprevizibil, o marjă de risc,
care nu poate fi estimată în dispozitivul de mediatizare (în special în situația transmisiunilor
directe), fapt ce conduce la concluzia preliminară că, în general, emisiunea televizată
reprezintă un cadru deschis de interacțiune. În interiorul acestui cadru de interacțiune, actori
mediatici utilizează dispozitivul de mediatizare conform propriilor viziuni și interese de
reprezentare, însă fără a putea să modifice caracterul “parțial determinant, parțial emergent”13
al interacțiunii filmate.
Din punctul de vedere al practicilor de mediatizare, dezbaterea televizată și talk show-
ul inițiază și dezvoltă proiecte specifice de comunicare. Deși sunt distincte, de la o emisiune la
cealaltă, aceste proiecte de comunicare implică, la un anumit nivel, al invariantelor, trei
dimensiuni unitare:
1.Finalitatea. Ambele formate instaurează o rețea dinamică de relații între actorii
mediatici participanți, aceștia fiind învestiți cu statute și roluri de comunicare
funcționale doar pe parcursul respectivei interacțiuni filmate.
2.Perspective de evaluare . Dezbaterea televizată și talk show-ul instituie, fiecare
în parte, o perspectivă diferită asupra contextului social, economic, politic sau
cultural în care se desfășoară, precum și un mod specific de reportare la actualitatea
imediată.
3.Un cadru de interacțiune . Fiecare dintre cele două formate proiectează diferit
interacțiunea dintre actorii mediatici, moderator și public.
Astfel, urmărind “asamblarea” distinctă a componentelor scenice și simbolice din
fiecare format, proiectele de comunicare și elementele de bază ale dispozitivului de
mediatizare, se face vizibilă distanța dintre dezbaterea televizată și talk show în televiziunea
postmodernă.
13 Guy Lochard, Espace(s) public(s) éuropeen(s) et disspositifs télévisuel, Paris, CNRS, 2000, p. 46.
20

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
II.1. Dezbaterea
Situată, în registrul genurilor audiovizualului, în rivalitate evidentă cu talk show-ul,
dezbaterea menține, la nivel formal, acea aparență de “duel reglementat”, vizibilă în aproape
toate campaniile electorale sau ori de câte ori reportarea la actualitatea imediată reclamă
aducerea în fața opiniei publice a unei probleme stringente sau de larg interes.
Finalitatea acestui gen de emisiune rezidă în instituirea unui spațiu deliberativ în care
cel puțin trei actori mediatici, “orchestrați” de unul sau mai mulți moderatori, descriu, explică
ori evaluează, de pe poziții de confruntare, un subiect de maximă actualitate.
Între elementele definitorii ale dispozitivului de mediatizare din cadrul dezbaterii,
Charaudeau14 și Lochard15 insistă asupra a trei coordonate pe care le vom analiza în
continuare.
II.1.1. Actorii mediatici
Spre deosebire de talk show, dezbaterea impune o limitare cantitativă a participanților:
minimum trei (doi interlocutori și un moderator), maximum șase. Derogările de la aceste
limite anulează finalitatea proiectului de comunicare fie prin imposibilitatea instituirii
pozițiilor antinomice, de pe care să se lanseze polemica, fie din cauza degenerării în efectul de
tip „forum”.
II.1.2. Identitatea actorilor mediatici
La o dezbatere televizată pot participa actori politici, comentatori, persoane publice
reprezentante ale unor instituții, grupuri sociale sau de apartenență, profesiuni și afilieri. În
general, în cadrul dispozitivului, identitatea socio-instituțională este actualizată sub forma
unui statut mediatic asumat de către participant: candidat, martor, expert. Un element esențial,
14 Patrick Charaudeau, Discours médiatique de l’information, Paris , INA, 1998.
15 Guy Lochard, Espace(s) public(s) éuropeen(s) et disspositifs télévisuel, Paris, CNRS, 2000.
21

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
care departajează dezbaterea de talk show, este prezența fizică a publicului în spațiul televizat,
agreată de dezbatere ca o instanță de interacțiune simulată (publicul se exprimă foarte rar, de
regulă este o prezență controlată, care, cel mult, aplaudă, fără să îi fie admise alte intervenții),
în timp ce, în talk show, publicul se constituie ca o instanță enunțiativă semnalată (emite
mesaje pe banda forum, afișată permanent pe parcursul emisiunii), dublând astfel dispozitivul
conversațional instaurat și vizualizat în studioul de televiziune.
De remarcat că dezbaterile televizate de ultimă generație încearcă și ele impunerea
interactivității cu publicul în calitate de instanță enunțiativă, prin inițierea unor televoting-uri
la care telespectatorii participă sau prin includerea în construcția emisiunii a unor vox-uri
(materiale înregistrate, prin care se manifestă pozițiile pro sau contra ale publicului față de o
problemă pusă în discuție). Mai mult, voci din rândul teoreticienilor atrag atenția însă asupra
caracterului parțial și aleatoriu al televoting-ului, al vox-ului și al mesajelor de pe banda
forum, incluzând toate cele trei practici mediatice în seria interacțiunilor simulate ale actorilor
expuși dispozitivului televizual, cu publicul telespectator.
II.1.3. Rolurile de comunicare
Spre deosebire de talk show, dezbaterea televizată distribuie roluri de comunicare între
unul sau mai mulți moderatori, participanții la dialog și publicul prezent în platou.
Dacă rolurile de comunicare ale invitaților sunt prioritar explicative sau evaluative,
rolul jurnalistului-moderator variază în funcție de gradul de implicare al acestuia în contextul
mediatic. Nu trebuie neglijat faptul că procentul de spontaneitate și emergență al unui talk
show este considerabil mai mare față de cel al unei dezbateri. Aceasta înseamnă că, spre
deosebire de talk show, care este conversațional, imprevizibil și nu este în mod obligatoriu
structurat în funcție de o urgență tematică, dezbaterea e comandată de rigorile imperative ale
unui subiect din actualitate, care trebuie prezentat, explicat sau elucidat, în aspectele sale
controversate, pentru publicul telespectator.
Ar fi eronat să presupunem că dezbaterea televizată nu implică, în dispozitivul său de
vizibilitate și o importantă miză spectaculară, însă în talk show textul spectacular și calitatea
de actori sociali a invitaților și, implicit, a moderatorului sunt net superioare, comparative cu
dezbaterea. De altfel, o distincție esențială între dispozitivul mediatic al talk show-ului și acela
al dezbaterii e operată prin rolul moderatorului. În dezbatere, aceasta din urmă poate să
dețină:
22

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
•un simplu rol constitutiv și reglator – deschide și închide dialogul filmat prin formule
stereotipe, prezintă interlocutorii, distrubuie luările de cuvânt, dar își păstrează statutul
unui arbitru echidistant la nivelul negocierilor, alternanțelor și schimburilor care se
produc “în structurile conversaționale ale contractului de comunicare dintre
participanți”16;
•un rol evaluator – atunci când intervenția moderatorului depășește limita unui
monolog minimal, cu funcție coercitivă privind accesul la cuvânt sau durata aserțiunii
fiecărui participant la dezbatere, depășind așadar postura de “gardian al firului
discursiv”17, pentru a se implica în dezvoltarea ierarhiei conversaționale prin inițiative
de tipul infirmării, confirmării sau acceptării, al investigării, al ofertei ori al cererii de
informație. Toate acestea sunt intervenții reactive care, însumate, îi conferă
moderatorului un rol de comunicare valorizator;
•un rol de (auto)reprezentare – acesta se află în strânsă legătură cu identitatea
mediatică a jurnalistului, care poate fi o “figură” consacrată a canalului de televiziune,
încadrat în ierarhia internă a unei redacții a postului respectiv sau poate fi un
comentator notoriu din presa scrisă, care își afirmă temporar calitatea de moderator
într-o emisiune televizată. În această din urmă situație, în politica editorială a postului
de televiziune e marcată întreruperea unei rutine mediatice, iar apariția inedită a
moderatorului “extern”capătă caracter de excepție: capitalul de imagine al jurnalistului
invitat ca moderator modifică orizontul de așteptare al publicului telespectator, în
general în sensul amplificării exigențelor acestuia. Însă indiferent că este vorba de un
jurnalist din structura proprie a canalului mediatic sau de un invitat, statutul de
moderator îi atribuie celui care îl deține, pe de o parte, rolul de reprezentant legitimat
al publicului, pe de altă parte, pe acela de delegat al instituției mediatice. Nu în ultimul
rând, moderatorul în cauză inițiază, odată cu fiecare apariție televizată a sa, o exersare
a propriei reprezentări, aceasta însemnând expunerea repetată a unei imagini, a unei
competențe profesionale și de persuasiune.
16 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, pp. 78-80.
17 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 86.
23

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
II.1.4. Secvențele de platou
Destul de frecvent, dispozitivul mediatic al dezbaterii televizate poate să includă, de
asemenea, materiale înregistrate (reportaje, anchete, sondaje de opinie) și difuzate în cadrul
transmisiunii directe, cu scopul evident de explicitare sau de intensificare a argumentării
dezvoltate, în platou, în intervențiile participanților.
II.1.5. Punerea în scenă vizuală a participanților
Tipologia cadrelor de filmare, stabilită după criteriul apropierii și al depărtării, ca și
modul de dispunere a participanților în platou sunt elemente importante în orice analiză
pertinentă a dezbaterii televizate.
Spațiul studioului de televiziune devine, ca spațiu de desfășurare al dezbaterii
televizate, un loc scenic, riguros structurat. Atât dispozitivul scenografic, cât și punerea în
cadru vor ține seama, invariabil, de o gramatică a modurilor de dispunere teritorială și vizuală,
limitate ca număr și capabile să decupeze o “interioritate” și o “exterioritate” a spațiului,
precum și câteva trasee fizice și vizuale.
Astfel, studioul de televiziune devine un “topos valorizat”18 care evidențiază,
deopotrivă, comportamentele, relațiile și dispunerile spațiale care au loc în interiorul său. Așa,
de pildă, dispunerile spațiale cele mai frecvente și semnificative în cadrul unei dezbateri
televizate sunt: plasarea diametrală, concentrică și triadică – structuri cărora le-am adăugat
inclusiv exemplificări grafice.
În dispunerea diametrală, o axă centrală divide în două zone egale spațiul scenic.
Acest model diametral de dispunere determină o închidere spațială, în intervalul căreia, din
punct de vedere vizual, se va delimita o zonă a spațiului înglobat, care are un punct de fugă
spre cealaltă suprafață, a exteriorității înglobate. Uneori, când în această dispunere sunt plasați
mai mulți locutori – poziția sugerează confruntare și conflict, situație de comunicare în care
gros-planul (dacă acceptăm planul ca unitate minimă semnificantă a vizualității) va fi o
imagine a raportului de forță.
18 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 101.
24

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
În aceeași ipostază însă cu dispunerea a doar doi locutori, gros-planul poate fi o
imagine afectivă, dacă situația de comunicare este nonconflictuală, așa cum se întâmplă, de
multe ori, în talk show.
În structura concentrică , personajele sunt dispuse după un model spațial care se “auto-
înrămează”. În această formulă de plasare a locutorilor în spațiul scenic intervine o disjuncție
evidentă între interioritatea centrală și exterioritatea periferică, aceasta din urmă putând fi
reîncadrată, la rândul ei, într-o altă structură. Formula concentrică de dispunere spațială este
una foarte dinamică, deoarece conferă cadrului o sugestie de arenă sau de spațiu deliberativ
activat. Totodată, această configurație scenică delimitează cu fermitate o zonă a actanților
participanți la dezbatere și o alta a spectatorilor (valabilă în situația în care există public în
platou). Această distribuire a zonelor în scenă cu reprezentație și lojă cu spectatori
accentuează sugestia de spectacol. Dinamismul organizatoric al modelului este sesizabil și la
nivel vizual, deoarece permite succesiuni alerte de planuri: plan ansamblu (de descriere), plan
general de audiență, planuri medii și prim-planuri.
Structura triadică îmbină caracteristicile modelului diametral cu ale celui concentric,
precum și raportul dimensional între orizontalitate și verticalitate. Această situare pe înălțime
a unghiului de vedere permite alternarea, la nivelul registrului vizual, a planurilor medii și a
planurilor generale, cu imaginile plonjate, acestea din urmă oferind o sugestie de introspecție
a contextului scenic.
În orice caz, atât modelele complexe de dispunere spațială sau de punere în scenă
vizuală, cât și sistemul multidimensional de interacțiuni pe care le inițiază dezbaterea
televizuală, așa cum o propune noua vârstă, postmodernă, a ecranului, îndreptățesc concluzia
că orice demers critic următor asupra acestui gen audiovizual va trebui să părăsească modelul
linear sau informațional de comunicare în favoarea unei abordări integrate.
Abia analiza comunicării televizuale din cadrul dezbaterii, ca un tip de comunicare
elaborat și rezonant la mai multe niveluri, va conduce în mod firesc interpretarea spre modele
constructiviste și discursive.
Actualmente, acestea par singurele capabile să reveleze multitudinea de relaționări
specifice care se produc, de pildă, într-o dezbatere politică sau într-una culturală, ca și în orice
format actual, difuzat de televiziune: “Fiecare “ podus final” difuzat de media de informare (pe
care receptorii le consumă, iar noi, cercetătorii, le analizăm) este o configurație discursivă
profund eterogenă, rezultat al unor negocieri multiple: produsul este traversat de strategiile
25

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
diferiților actori care intervin în producerea sa. Altfel spus, este vorba de o suprafață
discursivă care devine locul de întâlnire al unor operatori strategici de mare diversitate”19.

II.2. Talk show-ul
O persoană (căreia nu îi spunem, deocamdată, aici, decât “persoană”) este invitată de
către cineva din echipa de producție la un talk show în direct. Îi sunt comunicate, bineînțeles,
data, ora, locația (platou de televiziune ori alt amplasament), canalul de televiziune,
moderatorul și formatul emisiunii, fără a uita, desigur, tema de discuție. Însă în privința
acesteia din urmă, vocea de la telefon ori mesajul de pe e-mail sunt destul de prudente, fiindcă
e un lucru știut chiar de către cel mai puțin inițiat participant la o asemenea conversație
filmată că, odată cu acceptarea “intrării în direct”, la un talk show, se declanșează o întreagă
aventură mediatică, împărtășită între moderator și interlocutorul (interlocutorii) săi.
De îndată ce a răspuns “ da” convocării la un talk show, într-un studio de televiziune,
conștient sau nu, interlocutorul devine un candidat la celebritate, supus intempestiv tuturor
urgențelor acesteia.
Dacă, prin implicarea în dispozitivul unei dezbateri televizate, participantului i se
pretindea să fie credibil, competent, combativ și convingător, talk show-ul îl determină, pentru
scurt timp, să rămână parțial captiv în rețea, aceasta fiind, după o inspirată expresie a lui
Lucien Sfez, “o tehnologie a spiritului ”, un fel de metaconcept, capabil să substituie, în
postmodernitate, fostele sintagme-fetiș ale teoreticienilor: “sistem” și “structură”.
Ca “figură esențială a imaginarului contemporan”20, termenul “rețea” va combina, în
cazul talk show-ului – în regim de simultaneitate – discursivitatea și strategia, dominația și
schimbul, interioritatea și exhibarea, într-un cuvânt: medierea, la vedere, a socialului
condensat și pus în reprezentare.
Fără nici o intenție de a fi metaforici, distanța de la dezbatere la talk show sau, în altă
ordine, de la interviul televizat la talk show este aceea de la “credibil” la “seducător”, de la
“competent” la “carismatic”, de la “polemic și combativ” la “sociabil și disponibil”, talk
show-ul încercând să acrediteze ca valabile și funcționale atuuri pe care celelalte genuri ale
audiovizualului le clasifică în registrul secund, al spectacolului.
19 Eliseo Veron, “Médiatisation du politique: Stratégie, acteurs et construction des collectifs ”, in
Communication et politique, Hermes 17-18, Paris, CNRS, 1995, p. 204.20 Lucien Sfez, Art et technologie: affrontement ou collaboration?, Festival électronique de Rennes,
1998, p. 16.
26

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
În mai mare masură decât alte genuri audiovizuale, talk show-ul supune întreaga
situație de comunicare pe care o inițiază unei reguli globale a telegeniei, participanții
(moderator și invitați) interacționând mai ales pentru a fi “văzuți”, iar calificativul “a da bine
la televizor” într-un talk show echivalează cu o legitimare absolută în fața publicului.
Legitimat, așadar, prin expunere și prin capacitatea personală de a performa în fața
camerei de luat vederi, participantul la talk show își arogă rapid inclusiv dreptul la o anumită
complicitate cu auditorul său, (tele)spectatorul din fața ecranului, în raport cu care devine un
fel de “enunțiator autorizat”21 al normei, al conversației firești, oferite temporar și pe cauțiune
unui medium.
Când vorbește despre o “dimensiune spectaculară și simultan speculativă” în talk
show, Landowski22 are în vedere inclusiv această manieră insidioasă a genului de a-l angrena
pe telespectator, nu în calitate de martor, ci în postura activă, de coautor, într-un demers
comun.
Dacă la un spectacol de teatru, de pildă, distanța socială și spațială între scenă și
fotoliul spectatorului se menține aproape constant, în talk show, grație dispozitivului
televizual, chipul actorului mediatic e izolat în prim-plan și detașat de contextul său inițial,
pentru a fi instalat într-o nouă relație de proximitate: cu alți participanți din platou și față în
față cu privitorul, în propria lui sufragerie.
Deși recunoaște că talk show-ul apelează, ca și dezbaterea televizată, la mecanismele
de amplificare simbolic ă ale unei întregi infrastructuri dramaturgice, Noël Nel pare oricând
predispus să admită superioritatea acesteia din urmă, în timp ce talk show-ul i se înfățișează ca
o concesie à l’américaine făcută “supremației audienței și indicelui de satisfacție prin
televiziune”, o simplă discuție “amabilă, de salon, fără asperități și fără profunzime,
îndepărtată de euristică, cea care convoacă scenele imaginare ale stadionului sau ale arenei”23.
În timp ce dezbaterea televizată, ca “rețea plurală de coduri”, reprezintă, în opinia
teoreticianului francez, dezvoltarea, într-un spațiu scenic, “a unui program narativ și
argumentativ al actanților”24 expuși dispozitivului televizual, întrebarea care se pune este dacă
talk show-ul (ca versiune filmată a conversației relaxate) își păstrează funcția de a (re)produce
un model de a fi și de a manifesta puterea, influența, dominația sau persuasiunea.
21 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 41.
22 E. Landowski, “Voir et etre vu: un certain régime de visibilité ”, in Espaces et Société, 1991, p.11.
23 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 23.
24 Noël Nel, Le débat télévisé, Paris, Armand Collin, 1990, p. 101.
27

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Practica jurnalistică a talk show-ului, ca și analizele sistematice ale audiențelor acestui
gen au demonstrat că doar la o privire superficială el ar putea fi considerat drept o degenerare
sau o variantă facilă a unei sume de norme situaționale, conversaționale și discursive ale
dezbaterii, când, în fapt, talk show-ul inițiază o versiune nouă, aparte, de performare arbitrată
a actorilor mediatici și, totodată, o instrumentare a emoției, inedită, capabilă să modifice
repertoriul personal și cognitiv al celui care se află în fața televizorului.
În altă ordine de idei, tocmai aceste mutații incomode pe care talk show-ul le provoacă
în armonia aparent stabilită a genurilor audiovizualului fac din el un campion al audimatului,
contestat și iubit în aceeași măsură. Când Pierre Bourdieu invocă “dezbaterile cu adevărat
false sau fals adevărate” ale televiziunii actuale25, propune talk show-ul ca model de
constrângere pentru participantul care nu este “un profesionist al platoului” și nu cunoaște
regulile jocului: “Există un univers al clienților buni, care se simt ca peștele în apă și există,
apoi, ceilalți, peștii afară din apă, când nu ești cât de cât pregătit, ajungi să răspunzi la niște
chestiuni care nu se pun”26.
Între argumentele care fac din talk show o emisiune televizată indezirabilă pentru elite,
sociologul enumeră, la o primă impresie, formulată “la nivel fenomenal”: falsa egalitate
formală impusă între invitații prezenți în platou, derutantul model a catch-ului, pe care îl
propagă logica specifică a jocurilor de limbaj, așa-zisa preeminență a dispozitivului (discuțiile
pregătitoare, cu invitații, înaintea transmisiei, iau, după părerea analistului, forma unei
cvasirepetiții), neacordarea de asistență discursului (aici teoreticianul reclamă o adevărată
“misiune socratică” a moderatorului, care trebuie să îi ajute pe cei “defavorizați” să își susțină
opiniile la televizor).
Dincolo de idiosincrazia unui timid incurabil în fața camerei de luat vederi, depistăm
totuși între comentariile lui Bourdieu recunoașterea valorii de paradigmă a talk show-ului
între genurile audiovizualului contemporan, așa încât recurgem la o succintă trecere în revistă
a principalelor elemente distincte ale dispozitivului de mediatizare al acestuia.
25 Pierre Bourdieu, Sur la télévision ; suivi de l’emprise du journalisme, Paris, Liber – Raisons D’agir
Eds., 1996, p. 32.
26 Ibidem, p. 39.
28

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
II.2.1. Clasificare
•Talk-show controversă
Tema propusă nu are un răspuns definitiv. Moderatorul alege doi invitați, pro și
contra, și arbitrează duelul ideilor. La începutul emisiunii se face o scurtă prezentare a
subiectului. Această prezentare (cu voci incluse) sub forma unui pachet (package) poate fi
citită de altcineva decât moderatorul. Al treilea invitat (specialistul) poate fi prezent în studio,
dacă tema este foarte controversată, sau se poate renunța la el. Moderatorul va avea grijă ca
invitații să vorbească un timp egal. Pericolul cel mare este ca discuția să se aprindă și să
alunece spre injurii. Moderatorul trebuie să stopeze această tendință, fie verbal, fie
întrerupând discuția prin difuzarea unui moment publicitar. La alegerea invitaților,
realizatorul trebuie să invite doi vorbitori care au o anume susținere logică a ideilor. Motivația
pentru care sunt invitați este de a prezenta un punct de vedere despre tema în discuție, și nu de
a face un discurs partinic, alcătuit numai din lozinci.
Intervențiile ascultătorilor trebuie să fie scurte și în ton cu subiectul emisiunii. Cu cât
vor fi găzduite mai multe telefoane în emisiune, cu atât mai dinamică va fi emisiunea.
Telespectatorii vor fi rugați, încă de la prima intervenție, să fie conciși. Emisiunea nu va avea
concluzie. În final se poate relua întrebarea de la început sau se răspunde la întrebarea
ultimului telespectator. Printr-un asemenea tip de talk-show se urmăresc două scopuri:
lămurirea telespectatorilor și oferirea unei imagini cât mai veridice despre participant.
Moderatorul nu trebuie să-și propună „desființarea” invitaților, ci doar să acționeze în
funcție de așteptările publicului, fără a fi brutal cu un invitat și mărinimos cu celălalt. Dacă
moderatorul nu-și poate stăpâni simpatia/antipatia, acest fapt se va întoarce împotriva sa, prin
telefoanele de la telespectatori. Acestea se vor referi mai mult la comportarea moderatorului și
mai puțin la subiectul emisiunii.
29

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
•Talk-show-ul de personalitate
În acest program este un singur invitat. Ideea emisiunii este de a contura o
personalitate și pentru acest motiv moderatorul își poartă invitatul prin mai multe zone,
contrazicându-l deseori, cu scopul de a asigura reușita emisiunii. Un invitat vine la emisiune
încercând să creeze o anume imagine. Acea imagine e parțială și neautentică.
Talk-show-ul este un efort de sinceritate. Moderatorul ajunge să fie câteodată
manipulat de invitat, prin insistența sau refuzul unor răspunsuri. Doar cel care conduce
emisiunea decide care sunt întrebările pe care trebuie insistat. O anume personalitate poate fi
pusă mai bine în evidență și prin unele intervenții telefonice în direct, de la persoane care îl
cunosc și care îi pot adresa o întrebare pertinentă.
Talk-show-ul de personalitate se constitute și într-un bilanț al activității publice de
până acum a invitatului. Biografia invitatului, declarațiile sale anterioare, gesturile de frondă
trebuie cunoscute de realizator, care oricând poate face apel la memorie întrebând „De ce v-ați
comportat așa în modul respectiv, în acea situație?”. Acest gen de talk-show se aseamănă cu
un interviu mai extins. Deosebirea este că interviul dezvăluie, pune în valoare un om, iar prin
întrebările din talk-show se scormonește adânc, are loc o disecție publică pe masa de operație
a postului de televiziune.
Talk-show-ul de personalitate pune în evidență inteligența, spiritul de finețe,
spontaneitatea, ordinea ideilor unei persoane și sinceritatea sa. Interviul este mai restrictiv,
mai explicativ, mai dispus să accepte punerea în valoare a erudiției. La talk-show aproape
totul este permis, cu excepția calomniilor și defăimărilor. În rest, e o confruntare, moderatorul
vrea să-și aducă invitatul în dificultate, oaspetele din emisiune vrea să-și conserve sau să-și
amplifice o imagine. Și acest gen de program se încheie nedecis, concluzia aparținând
telespectatorilor.
30

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
•Talk-show în exclusivitate cu telespectatorii
Dacă există o temă propusă de moderator, atunci acest tip de talk-show poate fi asemuit
cu un exercițiu civic. Telespectatorului i se cere părerea într-o problemă, este consultat dacă o
decizie e bună sau greșită. Dacă discuția este liberă, ea poate lua forme diverse: telespectatori
disperați implorând ajutor, telespectatori puși pe șotii care văd în moderator un , „baiat de
gașcă”, telespectatori dispuși să-și prezinte obsesiile în direct. Moderatorul trebuie să se plieze
pe telespectator, să-l înțeleagă, să-l asculte. Spiritul de contrazicere trebuie să fie și aici
prezent. În fața unei povești lacrimogene, moderatorul poate face o glumă sau chiar se poate
minuna de întâmplare. În fața accesului de brutalitate verbală, gluma salvează iarăși
tensiunile. Se poate întâmpla, dacă talk-show-ul continuă și după miezul nopții, să se audă
înjurături pe post. O replică salvatoare este „Domnul meu, cu această înjurătură ați ocupat
locul întâi la concursul de imbecilitate”.
Asemenea tip de talk-show poate fi folosit și ca o cale prin care să se discute programele
proprii ale postului de televiziune, așteptându-se sugestii și păreri pertinente de la
telespectatori. Condiția este ca moderatorul să-și dorească critica, să nu fie deranjat dacă se
primesc observații mai dure. Dacă iși va păstra calmul, el va fi apreciat de telespectatori, care
vor descoperi un om ce-și recunoaște greșelile și limitele.
II.2.2. Așezarea în grila de programe
În fixarea zilei și a orei de difuzare a unui talk-show, trebuie să luăm în seamă
disponibilitatea telespectatorului de a urmări un program mai lung, care îi solicită atenția.
Dimineața și la orele amiezii nu se programează astfel de emisiuni, deoarece, în
primul caz, telespectatorul are nevoie de știri scurte și amestecate cu bună-voie, în al doilea
caz, întârzierile întoarcerii de la serviciu îi vor face pe telespectatori să ajungă la mijlocul sau
la sfârșitul emisiunii.
De obicei în week-end se evită a se programa talk-show-uri, cu excepția celor sportive.
Ora de la care se poate programa un talk-show este 18.00. Daca ne propunem să realizăm un
talk-show politic, e bine ca acesta să înceapă până la ora 21.00. Un talk-show cu o tematică
mai lejeră poate fi programat și după ora 22.00. Se pot face talk-show-uri în fiecare zi, în
31

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
funcție de tematica lor, cu moderatori diferiți. Poate exista un talk-show zilnic, cu un singur
moderator, care să aibă aceeași oră de începere. Un talk-show nu se introduce de ,,umplutură"
în grila de programe. Contează, în primul rând, cine realizează acea emisiune, cât de dispus la
efort este (zilnic sau săptămânal), de ce echipă dispune pentru pregătirea programului și care
este motivația care îl face să se încumete la un asemenea demers jurnalistic.
II.2.3. Contextul de mediatizare
Cu foarte rare excepții, talk show-ul este o emisiune de prime-time. Comerciale sau
publice, generaliste ori tematice, televiziunile care difuzează talk show-uri localizează acest
format în intervalul orar 19.00-22.00 din grila de programe.
Fiind un gen reactiv și de atitudine, sub aparența dezinhibată și informală a unei
conversații în platou, strategiile clasice de programare îl recomandă ca emisiune cu caracter
serial, derulată de obicei în afara zilelor de week-end sau ca emisiune cu frecvență
săptămânală (fiind preferată, de asemenea, o zi lucrătoare a săptămânii).
Dacă un canal de televiziune își definește în mare măsură identitatea prin profilul
principalului jurnal de știri, difuzat în prime-time, barometrul “temperamentului” său mediatic
este talk show-ul pe care îl programează, de obicei, pe același tronson orar, de luni până joi.
II.3. Moderatorul de talk show
II.3.1. Imaginea moderatorului
Dispuși de obicei față în față și stabilind o relație de nonconfruntare, moderatorul talk
show-ului și invitatul său par să împartă poziții egale, fără intenția declarată de a polemiza.
Ceea ce nu pare însă obligatoriu polemic este, sau cel puțin ar trebui să devină, gradual, prin
mobilizarea progresivă nu doar a strategiilor discursive, ci și a modalităților paralingvistice,
kinestezice și proxenice, o tranzacționare de influență27.
27 Alex Muchielli, Nouvelles méthodes d’étude des communications, Paris, Armand Collin, 1998, p.
109.
32

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Astfel, în spațiul determinat al studioului de televiziune, devenit nu doar spațiu scenic,
ci și cadru de negociere, moderatorul și invitatul său își vor institui o “lume comună”,
generată exclusiv pe durata interacțiunii lor.
În registrul conceptelor de bază ale modelului constructivist al comunicării,
moderatorul și interlocutorul său inițiază un contract de comunicare, urmat – în momentul
plasării în fața camerelor de luat vederi – de un proiect de comunicare, ale căror intenții și
miză devin reperabile doar în flux, dată fiind elaborarea în linearitate a mesajului verbal, dar
și a celorlalte mesaje paralingvistice (mimică, gesturi, direcționări ale privirii), acestea din
urmă devenind veritabili indici ai (auto)reprezentării, atât pentru moderator, cât și pentru
invitat.
Nu ar trebui să ne lăsăm induși în eroare de falsa intimitate creată între protagoniști
prin elemente scenografice ale studioului de televiziune sau datorită efortului regizoral de
punere în reprezentare.
Caracterul public și “televizat” al talk show-ului constituie un insurmontabil element
de intruziune în afișata familiaritate a actorilor mediatici. Întocmai ca niște interpreți, ei își
“joacă” dezinvoltura și par să uite de existența dispozitivului mediatic, când, în fapt, se
situează într-un permanent schimb de atribuiri, în prezența acestuia.
Spre deosebire de jurnalistul care realizează un interviu sau cel care conduce o
dezbatere, moderatorul unui talk show își asumă integral un rol și nu doar un comportament
de enunțare. Moderatorul devine personaj într-o iluzie scenică, într-un univers spectacular
coerent, în care, de pildă, Marius Tucă, insul civil, seamănă leit, dar nu e nici o clipă același
cu personajul titular din Marius Tucă Show.
Tucă – jurnalistul în blue jeans – face declarații publice în ton emfatic: “Cu regret vă
anunț încetarea din viață a talk show-ului în care participanți erau o masă, un moderator și doi
invitați. S-a născut și-și trăiește existența talk show-ul la masa căruia stau idei, principii,
oameni, nu figuri, talk show-ul care nu trăiește de pe urma senzaționalului” (Panache, 2005),
în timp ce Marius Tucă din show-ul televizat poartă, invariabil, cămașă, traversată uneori de
bretele frapante, și pare că se lasă protejat de simbolul ofensiv al unui microfon din anii ’50.
Tucă din show nu privește în obiectiv, dar a știut să „răstoarne” acest handicap al lipsei de
contact vizual cu telespectatorul într-o marcă inconfundabilă.
Tucă din show e paradoxal și imprevizibil (de la mormăiala ironică și interpelarea
agresivă, pâna la candoarea stângace cu care i-a oferit, în direct, un buchet de trandafiri albi
Adrianei Iliescu – cea care a devenit mamă la 67 de ani).
33

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
În urmă cu mai mult de un deceniu, Patrick Charaudeau28 atrăgea atenția asupra
faptului că talk show-ul acordă prioritate în special argumentelor și conduitelor de comunicare
bazate pe “experiența cotidiană” a invitatului și a moderatorului, în timp ce originea acestui
gen al audiovizualului ar trebui căutată în “dezbaterea unor fapte de societate”.
Astăzi, caracterul monden și diurn al acestui gen este integral convertit în ceea ce
teoreticienii numesc “textul spectacular” al talk show-ului. Este vorba de o “partitură” foarte
elaborată, care transpune lumea naturală în versiunea ei simulată (dacă ne-am îngădui să
folosim conceptele lui Baudillard), care jonglează, pentru a seduce, cu manevrări echivoceale
veridicității: fenta, iluzia împărtășită, ambiguitatea căutată.
Raționamentul principal în virtutea căruia susținem că talk show-ul este nu doar o
comunicare sincretică, așa cum afirmă Noël Nel când vorbește despre dezbatere, ci o situație
totală de comunicare, este acela că finalitatea proiectului său constă în a-l “capta” pe
interlocutor, în timp ce pare că îl informează, că îl flatează chiar și că îl amuză.
Moderatorul joacă mai multe roluri:
1. Coordonează pregătirea emisiunii.
2. Conduce discuția.
3. Comunică permanent cu regia de emisie.
4. Este mereu cu ochii pe ceas pentru a face loc reclamelor și pentru a nu depăși spațiul
de emisie.
5. Întocmește un desfășurător al momentelor emisiunii.
Improvizația, în televiziune, este întotdeauna bine pregătită. În spatele spontaneității
stau ore întregi de trudă. Întrebările „deștepte” sunt gândite în echipă, iar ritmul alert al
emisiunii este dat de câteva reguli (condiții) care trebuie respectate în primul rând de
moderator. El îndeplinește câteva condiții necesare pentru ca emisiunea sa să aibă succes
(audiență):
•să stăpânească foarte bine limba română, să cunoască ințelesul cuvintelor pe care le
folosește ;
•să fie fluent în vorbire, să nu facă pauze, să nu repete, să nu ezite, să fie clar în
întrebări;
•să fi făcut zeci (poate chiar sute) de interviuri înainte de a ajunge în postura de
moderator;
28 Patrick Charaudeau, Discours médiatique de l’information, Paris, INA, 1998.
34

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
•să fie curios, să aibă chiar o curiozitate bolnavicioasă, să nu lase un subiect neepuizat,
să-și „stoarcă” invitatul (invitații) până când obține un răspuns limpede;
•să știe să asculte, dar, în același timp, să nu-și lase invitații să vorbească mai mult de
două minute;
•să cunoască tactica intervenției prompte, care nu înseamnă întrerupere, ci se folosește
în momentul în care invitatul are o mică ezitare sau, pur și simplu, „își trage sufletul”;
•să cunoască bine subiectul pus în discuție;
•să-și stăpânească reacțiile, să nu se enerveze, să nu aibă opinii, ci doar nedumeriri;
•să nu fie o persoană deprimantă;
•să acorde respect invitaților (dar să nu fie copleșit de aceștia și nici să nu-i laude) și să
aibă o anumită curtenie cu telespectatorii;
•să țină cont de faptul că audiența unei emisiuni se caștigă dacă despre ea se povestește
„din om în om”, această situație însemnând că în emisiune e nevoie să existe lucruri
care pot fi povestite.
Moderatorii pot fi deja ziariști lansați în presa scrisă, cu faimă, cunoscuți pentru
radicalismul lor sau verbul vivace de care se folosesc. Pentru a fi la fel si în fața camerelor, ei
au nevoie de un producator, care să-i invețe culisele emisiunii.
Moderatorul de talk-show are și un statul social în comunitatea unde emite postul de
televiziune. El este un prieten al familiei, e „un om de-al casei”, scorțoșenia, aroganța și
lăudăroșenia trebuind să-i fie străine. Realizatorul de talk-show nu se confundă cu vreo
autoritate, care rezolvă litigii funciare sau împarte locuințe. El este un om ca toți ceilalți, ceva
mai interesat de mersul lucrurilor: nu dă verdicte, ci întreabă, nu judecă, ci are nedumeriri, nu
dă lecții de moralitate, ci cultivă implicit o moralitate a bunului-simț, prin pluralitatea de
opinii, prin refuzul vulgarităților și a injuriilor, prin acceptarea diferențelor de mentalitate,
pregatire școlară și opțiune politică.
II.3.2. Reguli pentru realizarea emisiunii
•E mai util să-ți cumperi o pungă mare de popcorn și să rămâi în fața ecranului ca să te
uiți la talk show-ul făcut de altcineva decât să-l faci tu însuți, fără o documentare
minuțioasă și adecvată. Fiindcă uitându-te la un talk show sau la o dezbatere bine
realizată de un alt jurnalist, înveți câte ceva din “tacticile adversarilor”, în timp ce
35

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
angajându-te într-o asemenea tentativă, fără siguranța pe care ți-o dau informarea
deplină și reflectarea atentă asupra subiectului, e ca și cum ai conduce ultimul model
de limuzină, fără să știi care e frâna și care e accelerația.
•Într-un talk show, pare ca trebuie să știi totul și să poți vorbi despre orice, dar nu-ți
alege informații din zece surse, lăsând detaliile și datele contradictorii să te sufoce.
Lucrează eficient, ca un om de afaceri: compară ofertele; selectează-ți doar furnizorii
credibili, pentru chestiuni esențiale și verifică-i; cumpără un singur produs și nu
economisi când e vorba de calitate – moda se schimbă repede și, ca să fii competitiv,
mâine ai să vrei din nou, ce e mai bun.
•Nu îți subestima asistența. Între cei care te vad și te aud sunt și câțiva la fel de buni ca
tine, așa încât: fii autoritar, fără să te încrunți, fără să te alarmezi și fără să ridici
vocea; îmbracă-te îngrijit, fără să pară însă că, în fiecare seară, se transmite la televizor
propria ta nuntă; din când în când, e bine să zâmbești, chiar dacă ești pe scaunul
moderatorului.
•Convoacă-ți oaspeții puțin mai devreme față de ora obișnuită de începere a
“spectacolului” și, chiar dacă în fața camerelor de luat vederi din platoul de televiziune
urmează să aibă loc o adevărată reprezentație, lasă-le impresia că se află într-un loc
familiar, unde sunt bine veniți. Protejează-i pe cei timorați și oferă-le siguranța tuturor,
anticipând, într-o oarecare măsură momente din desfășurarea acțiunii: tema,
întrebările, concluziile, camera de prim-plan repartizată fiecăruia.
•Machiajul, probele de sunet, repartizarea în studio sunt elemente artificiale, în măsură
să îi crispeze pe neavizați. Ca moderator, fii persoana care dă exemplul de naturalețe,
așa că: nu-ți consulta notițele până în ultima clipă, în prezența invitaților tăi; când deja
au sosit, fii machiat, surâzător și atent, astfel încât să poți observa reacții și amănunte
care îți vor fi de folos în momentul transmisiunii directe – cum își folosesc
argumentele, care e ritmul de vorbire al fiecăruia, dacă îi pot asculta, cu atenție și
calm, pe ceilalți.
•Adresează-te politicos și prin comenzi clare echipei din platou cu care lucrezi și
asigură-te că echipa îți răspunde conform așteptărilor tale. O colaborare perfectă
inspiră încredere participanților la emisiune și impune respect.
•În ultimă instanță, pentru un scurt interval de timp, relația dintre moderator și invitații
săi din platou este aceea dintre medic și pacienți – or, nimeni nu are încredere într-un
chirurg căruia îi tremură bisturiul în mână.
36

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
II.3.3. Alegerea temei
Cu o zi-două înainte, moderatorul trebuie să știe ce temă va avea emisiunea. Deși este
doar realizator de talk-show, este absolut necesar să parcurgă presa cotidiană. De asemenea,
trebuie să urmarească programele radio-TV de știri. Alegerea unui subiect de actualitate în
talk-show presupune cunoașterea în amănunt a subiectului.
În general, prin talk-show se va cauta obținerea de informații și lămuriri noi. Se poate
întâmpla ca subiectul care se propune spre dezbatere să continue și la ora derulării talk-show-
ului. Un reporter va interveni la începutul emisiunii, în direct de la fața locului, pentru a
prezenta ultimele informații. Daca vor interveni elemente noi, reporterul va solicita legătura și
va fi introdus imediat în emisiune. Informațiile vor fi preluate de moderator, care le va
transforma în întrebări pentru invitați.
Daca talk-show-ul nu-și propune să abordeze un subiect de actualitate, ci să prezinte o
personalitate, se va opta pentru această variantă numai după ce subiectul cel mai important al
săptămânii a fost prezentat în detaliu la emisiunile informative. În general, în orice talk-show,
moderatorul trebuie să știe, de la început, ce iși propune prin acea emisiune și prin tema
aleasă. Va fi un talk-show nereușit cel prin care se va căuta epuizarea unei multitudini de
subiecte, se vor încăleca întrebările și se va cere părerea invitatului în aproape toate domeniile
posibile.
II.3.4. Documentarea, pregătirea și alegerea invitaților
După ce a fost aleasă tema, urmează documentarea. Toate articolele care au legatură
cu subiectul trebuie fotocopiate. După ce se consideră ca s-a adunat suficient material,
urmează selectarea informațiilor mai importante. Frazele-cheie se vor sublinia. În momentul
în care se stăpânește subiectul, se va trece la redactarea întrebărilor. Trebuie să se aibă mereu
în minte că emisiunea se adresează unor telespectatori care știu foarte puțin despre subiect.
În deschiderea emisiunii, se va face o scurtă introducere prin care se vor prezenta
tema, evenimentele și declarațiile din presă, precum și invitații. Se va motiva de ce s-au ales
37

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
tocmai acești invitați și nu alții. Invitații nu trebuie să cunoască întrebările dinainte; se va
discuta cu ei doar despre motivele solicitării lor în emisiune, tema și subiectele adiacente,
precum și rolul lor în emisiune. Li se vor preciza durata emisiunii și ora la care trebuie să
ajungă la postul de televiziune. Cea mai bună motivație pentru alegerea invitaților este funcția
deținută de aceștia.
Se începe cu întrebarea cea mai apropiată de titlul emisiunii. În acest mod, se vor
identifica opțiunile față de subiect. În timpul talk-show-ului, moderatorul va trebui să repete
numele invitatilor pentru ca telespectatorii să-i identifice mai ușor. Din toate întrebările unei
știri, în talk-show cea mai importantă este „de ce?”. Pe parcursul emisiunii, pot apărea nuanțe
noi. Cunoscând foarte bine subiectul în dezbatere, moderatorul va putea pune noi întrebări. E
important de reținut că moderatorul nu lecturează întrebări. El e foarte atent la orice frază
pentru a cere completări, pentru a interveni cu o întrebare și chiar pentru a-l ruga pe celălalt
invitat să-și spună părerea. Invitații trebuie intervievați cu fermitate și rigurozitate. Cei care
pregatesc și realizează talk-show-uri trebuie să cunoască diversele direcții contestatare ale
unei idei sau politici. Aceste direcții contestatare e necesar să fie formulate cu claritate în
emisiune. Este util pentru opinia publică faptul că un politician sau un personaj de notorietate
într-un oraș ajunge să fie confruntat cu toate punctele de vedere.
Exemplu:
Moderator: Domnule primar, spuneți că sunteți un primar al tuturor locuitorilor acestui
municipiu. De ce la investitura dumneavoastră ați invitat numai anumiți politicieni? Nu
înseamnă oare că vreți să cultivați relații privilegiate doar cu anumiți deputați și senatori?
Atunci când un invitat încearcă să vorbească mult fără să spună nimic, rolul
moderatorului este de a-i repeta întrebările și chiar de a-i atrage atenția că nu se află la obiect.
Chiar cu un invitat politicos se poate ajunge la spectacol, dacă moderatorul adoptă poziția
neinițiatului și pune întrebări elementare. Aprobarea tacită a afirmațiilor invitatului creează în
emisiune momente de plictiseală. Răspunsurile trebuie să fie la obiect, iar întrebările
iscoditoare.
Exemplu:
Moderator: Vă rog, domnule director al Regionalei CFR, să răspundeți la întrebarea pe care
v-am adresat-o. De ce au fost atât de mari întârzierile la sosirea trenurilor? Pe telespectator
38

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
nu-1 interesează când au fost construite locomotivele. Acum vrem să știm de ce au întârziat
trenurile de dimineață o sută de minute ?
Uneori, pentru a asigura coerența discuției e bine să fie invitat un specialist, fie în studio,
fie prin telefon, care să explice evenimentul respectiv și să facă și o prognoză. Specialistul
(economist, sociolog, jurist etc.) trebuie să vorbească pe înțelesul tuturor și chiar să corecteze
unele afirmații ale invitaților. El trebuie să aibă șarm, să nu folosească un discurs academic și
emfatic.
Deși talk-show-ul pare o improvizație perpetuă, el are un desfașurător care anticipează,
la minut, desfășurarea emisiunii.
II.3.5. Opinii ale moderatorilor de talk show
Despre talk show

Jurnalistul care atenteaz ă la ideea de a realiza un talk show trebuie să aibă tot timpul în
minte faptul că un talk show se pregătește ca un meci de fotbal: trebuie să știi să alcătuiești o
echipă foarte bună (și aici mă refer atât la echipa de documentariști, cât și la întrebările cu
care vei intra pe “terenul” emisiunii ); trebuie să-ți cunoști foarte bine adversarul și este extrem
de important să pui la punct o eficientă tactică de joc. Trebuie să știi când să ataci, când să
joci la ofsaid sau să te retragi în apărare. Trebuie să te gândești în permanență la faptul că, în
talk show-ul respectiv, nu joci doar pentru tine și pentru victoriile tale ca jurnalist, ci, mai
ales, pentru cei care se află în “tribune” și care, într-un astfel de caz, sunt telespectatorii, aflați
în casă, în fața televizorului.
Robert Turcescu (realizator
al talk show-lui 100%, Realitatea TV)
Rețete…

Ce simplu ar fi dacă, în materie de jurnalism, ar funcționa principiul rețetei! Rețete de
jurnalism ar deveni atunci o carte de referință, la concurență, de pildă, cu faimoasa carte de
bucate Sanda Marin. Dacă ar exista așa ceva, atunci orice făptură superbă, plictisită să tot
39

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
prezinte Meteo, ar putea sări, peste noapte la talk show, și toată lumea ar fi fericită! Îmi
amintesc că am asistat odată, involuntar, într-o cabină de machiaj, la chinul îngrozitor prin
care trecea o asemenea persoană dragălașă, care tocmai se pregătea să intre într-un studio,
unde urma să facă un “interviu” cu cineva, iar întrebările îi erau pre(scrise), bucată cu bucată,
pe niște cartoane uriașe, care defilau prin spatele camerei! Ei bine, așa nu se poate. Dar cum
se poate?
Cred că e important, pentru un tânăr “aspirant la talk show” să-și stabilească foarte
clar, de la bun început, genul. Trecând peste lucrul extrem de adevărat ca “toate genurile sunt
bune, în afară de genul plicticos”, una e să faci o discuție în direct, și alta, o discuție
înregistrată, una e să abordezi teme politice sau de actualitate, și alta e să discuți “despre
altceva”. În ceea ce mă privește, m-am specializat în “înregistrare, despre altceva”. O singură
dată am facut o discuție în direct, la începutul carierei mele televizistice, dacă se poate spune
așa, iar rezultatul a fost, din punctul meu de vedere, atât de frustrant, încât mi-am jurat că n-o
să mai repet experiența. Aveam invitat un artist “furios”, care trecea, în acel moment, prin
mari probleme și scandaluri administrative-politice în munca lui, și pe care-l chemasem ca să
discutăm despre toate astea; din păcate, pe drumul de la poarta televiziunii până în studio,
omul s-a razgândit, și m-am trezit, “în direct”, față în față cu un personaj impenetrabil, care nu
mai voia să spună absolut nimic, repetându-mi că totul e bine, bine, e foarte bine! Pe fața mea
se citea o perplexitate totală, nu-mi venea să cred că sunt obligată să trăiesc un asemenea
coșmar, și încă în văzul unei lumi întregi! Concluzia: “directul” e un sport cu totul special,
pentru care îți trebuie calități speciale: nervi de oțel, spontaneitate fără sincope, plăcerea
riscului, dar și un simț al penibilului ușor atrofiat și o anumită doză de “nesimțire” sau de
stoicism în fața ideii că “ceilalți” – fie invitatul, fie operatorul, fie regizorul de emisie – îți pot
transforma, pe loc emisiunea într-un rasol , că tot am pomenit-o pe Sanda Marin (sau l-am
pomenit, pentru că cineva îmi spunea că ar fi vorba de un barbat).
Dacă ești, prin firea ta, un perfecționist, dacă ești genul care pune la suflet și dacă mai
ai și l’esprit de l’escalier (adică îți vin în cap tot felul de replici grozave doar după ce ai plecat
de la fața locului, cînd ai ajuns pe scară), atunci nu e cazul să te aventurezi să faci emisiuni în
direct, chiar dacă unii o să insiste și o să-ți spună că ai fi foarte bun! Diferența dintre “direct”
și înregistrare seamană cu diferența dintre gazetărie și eseistică. Sau dintre medicina de
urgență și neurochirurgie. Este, poate, diferența dintre un articol exploziv, pe care azi toată
lumea îl citește, dar mine nu-l mai recitește nimeni, și un eseu – mai puțin acaparant azi, dar la
fel de valabil și mine.
40

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
La o convorbire înregistrată nu mai ai nici o scuză pentru eventualul “rasol”, pentru c ă
în ultimă instanță, ești autor unic. Ești scenaristul, regizorul și monteurul unei discuții care,
vrând, nevrând, te reprezintă. Ești scenarist și regizor, în măsura în care tu ești cel care alege
cărările discuției și tonul care face muzica. Niciodată nu am văzut, în invitatul meu, un
“adversar”, ci un coechipier, alături de care evoluezi într-un spectacol. Nu ai cum să fii bun
într-un spectacol prost. Când vei primi complimente de genul: “Tu ai fost foarte bine, păcat că
invitatul n-a fost la înălțime”, atunci poți să fii sigur că ai ratat!
Deci: îți alegi “personajul”, te documentezi cât mai atent pe marginea lui, îți stabilești
propriile puncte de interes, concretizate în cât de multe întrebări, grupate pe capitole tematice,
și intri în studio. Filmarea nu e un process mecanic, nici un dans cu figure impuse, ci un
proces viu, în care te poți trezi că zecile de întrebări pe care ți le-ai pregătit nu-ți mai sunt de
prea mare folos. Aici intervine personalitatea moderatorului, stilul personal de a stabili o
comunicare, de a crea o atmosferă, dar, mai ales, tenacitatea de a încerca să obțină ceea ce și-a
propus, prin orice mijloace (adică nu neapărat vorbind și insistând, ci, eventual, tăcând și
așteptând). La rigoare, îmi pot imagina un talk show palpitant, în care invitatul e atât de
inspirat și de strălucitor, încât moderatorul nu mai trebuie să scoată nici o vorbă…
După studio, urmează montajul, care e o etapă hotărâtoare. Nu trebuie să te lași
contaminat de spiritul “vitezistic”, superficial, al montajului încropit “ la plezneală”, pe
principiul nemuritor: “Merge și-așa!”. Când intri la montaj trebuie să cunoști perfect
materialul filmat (în ceea ce mă privește, îmi e de folos să mi-l transcriu minut cu minut, intr-
un caiet) și să-i dai forma finală, urmărind nu efecte gratuite, ci șirul unor idei și plasticitatea
unui anumit ritm vizual, în concordanță cu conținutul discuției. Un montaj prost poate
distruge un studio bun, după cum un montaj bun poate salva un studio mediocru.
Eugenia Vodă (realizator al talk show-ului Profesioniștii, difuzat de TVR)
“Nu cred în oamenii – spectacol, care nu au nici o legătură cu presa…”
Secretul succesului lui Marius Tucă Show ? Răspunsul cred că ar nemulțumi pe toată
lumea și ar dezarma prin simplitate: este, în primul rând, munca. Nu cred în talk show-urile
făcute de oameni – spectacol sau de oameni care nu au nici o legătură cu presa scrisă.
41

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Moderatorul trebuie să fie gazetar. Este foarte important ca prezentatorul talk show-
ului să semneze și ca realizator, adică el să fie cel care hotărăște cine sunt invitații, care sunt
temele și tot ceea ce ține de talk show.
Nu cred în prezentatorul care are în spate un realizator, iar acesta îi spune ce să facă, îi
șoptește în cască ce să întrebe și ce să nu întrebe. Este prima greșeală pe care o fac toți cei
care se ocupă cu talk show-ul.
În momentul în care vrei să faci o astfel de emisiune, nu trebuie să îți propui să aduci
niște invitați, ci să te gândești, în primul rând, la tema emisiunii. Tema este cea care îți acordă
mult mai multe posibilități: după ce ți-ai găsit o temă de interes național, poți să îți pui
problema cum o abordezi.

Marius Tucă (realizator și moderator, Antena 1 – Interviu realizat la redacția
Jurnalului Național .)
42

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
CAPITOLUL III
III. Manipularea opiniei publice prin televiziune
III.1. Manipularea prin invitați
Talk show-urile și dezbaterele televizate au ajuns nelipsite din programul oricărui post
de televiziune. Indiferent dacă acești lideri de opinie se numesc Jay Leno, Oprah Winfrey,
Jerry Springer, Bill Crosby sau Marius Tucă, ei urmează liniile aceleiași scheme. Dilema dacă
dezbaterea este manipulată sau nu (dacă problema pusă în discuție este adevărată, reală sau
falsă) este greu de rezolvat pentru un ochi neinițiat. În multe cazuri, există indivizi care merg
la aceste dezbateri împreună, formând cupluri nedespărțite. Universul invitaților permanenți
este o lume închisă a inter-cunoașterii și a relațiilor complicitare care funcționează conform
unei logici a auto-consolidării permanente și a punerii reciproce în evidență.
Acest tip de manipulare poate fi indus și de calitatea și profesionalismul îndoielnice,
nedovedite ale invitaților din emisiunile și jurnalele de știri televizate. Studiile sociologice
Berkeley, au arătat că o mare parte din vorbitorii “abonați” la diferitele posturi de televiziune
nu participă la emisiuni doar pentru a spune efectiv ceva sau a spune ceva cu adevărat
important ci, în primul rând, pentru “a se arăta” și a fi vazuți. G. Deleuze îi încadrează pe
aceștia în categoria pseudo-specialiștilor care, neputându-se bizui pe propria lor operă pentru
a deveni renumiți, aleg varianta aparițiilor cât mai dese pe micul ecran, apariții care atrag și
asigură ca într-un cerc vicios și alte invitații televizate. Din acest punct de vedere, sociologul
francez compară micul ecran cu o oglindă a lui Narcis, care se constituie într-un spațiul al
“exhibiționismului intelectual”.
Dominația câmpului jurnalistic asupra câmpurilor de producție culturale se exercită în
primul rând prin intervenția oamenilor care participă sau produc emisiuni de televiziune care
sunt situați într-un spațiu incert, aflat între câmpul jurnalistic propriu-zis și câmpul specializat
respectiv. Acești “intelectuali-jurnaliști” (așa cum îi definește Pierre Bourdieu pe pseudo-
intelectuali), profit de dubla lor apartenență pentru a ocoli exigențele din ambele universuri și
pentru a-și întări poziția.
43

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Sociologul francez consideră că în acest fel ei pot exercita două efecte majore: să
introducă forme noi de producție culturală și să impună prin intermediul propriilor lor judecăți
critice niște principii de evaluare a producțiilor culturale al căror success să depindă de
audiență (consecința este orientarea opțiunilor editorilor și producătorilor spre produse mai
puțin exigent și mai vandabile). În acest fel, valoarea artei, a descoperirilor importante sunt
amenințate de schimbarea grilei de apreciere din cauza ponderii tot mai mari a verdictului
sufragiului universal.
Arbitrajul mediatic începe să devină cu atât mai important cu cât obținerea de credite
poate să depindă de o notorietate despre care nu se mai poate ști cu precizie cât anume
datorează consacrării mediatice și cât reputației deținute în rândul egalilor.
Puterea de influență a televiziunii face ca specialiști din diverse domenii (literar, artistic,
științe exacte etc.) să ia cu asalt cel mai răspândit mediu de informare pentru a se face
cunoscuți, considerând că recunoașterea din interiorul câmpului lor nu este de ajuns.
Neajunsul acestei situații este că dominația televiziunii determină mulți pseudo-
specialiști, pe indivizii slab pregătiți din interiorul diferitelor domenii de cercetare, a căror
valoare nu este recunoscută de cei de aceeași profesie, să caute în afară recunoașterea, adică
pe cale mediatică.
În fața acestei amenințări, specialițtii au la dispoziție două strategii (în funcție de
domeniul de cercetare din care fac parte și de gardul lui de autonomie): să marcheze cu
fermitate limitele domeniului și să îi întărească granițele amenințate cu modul de gândire și
acțiune specific jurnalismului sau, dimpotrivă, să iasă din tunul de fildeș pentru a promova
adevăratele valori și cuceriri făcute posibile de autonomie. Pentru realizarea acestui deziderat,
specialiștii ar trebui să-și asume în mod colectiv această problemă și să negocieze cu
jurnaliștii, fără a-i jigni, condamna sau combate pe aceștia, să-i facă să înțeleagă pericolul
constrângerilor temporale și să găsească împreună un mod de a depăși pericolele de
instrumentalizare.
Refuzul pur și simplu de a participa la dezbaterile televizate este un alt caz de poziție
extremă și nerecomandabilă de a fi adoptată de către specialiști. În unele cazuri există chiar
datoria de a o face (în condiții rezonabile). Există însă câteva întrebări care sunt legitime și se
impun a fi puse înainte de participarea la o emisiune (referitoare la importanța unui
eveniment, modul în care poate fi afectată populația și ce beneficii ar avea mediatizarea
cunoștințelor și a datelor posedate).
44

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Scenariul
Scenariul, pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea/emisiunea și arbitrează
părțile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuției poate fi afectată,
încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opțiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în
cazul în care moderatorul își trasează scenariul în linii mari în urma discuțiilor pregătitoare cu
participanții prezumtivi, prin care lasă loc și improvizației sau exprimării libere în timpul
emisiunii, discuția poate să devieze într-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitată una din
regulile tacite ale jocului și anume menținerea limbajului în limitele politeții.
III.2. Manipularea prin jurnaliști
Jurnaliștii sunt în multe cazuri cei mai importanți actori ai manipulării. Există două
forme prin care aceștia produc și propagă un mesaj manipulator: când o fac cu intenții
manipulatoare și când sunt inconștient manipulați de către alții.
•Jurnaliștii ca autori ai manipulării

În multitudinea de factori care pot interveni în procesul de manipulare nu trebuie
neglijat rolul jurnaliștilor. O mare parte dintre ei, bazându-se pe faptul că presa este a patra
putere în stat, au tendința de a considera că acțiunea de enunțare a unor evenimente este de
fapt una de denunțare a unora din persoanele sau părțile din spatele acestora (și în consecință
caută cu disperare vinovați, care sunt uneori doar țapi ispășitori).
• Jurnaliștii ca marionete ale manipulării
Puterea conferită de mass-media le unge orgoliul jurnaliștilor. Deținând puterea în
ceea ce privește mijloacele de exprimare publică, de acces la notorietatea publică (care
constituie miza capitală pentru majoritatea oamenilor politici și pentru unii intelectuali),
jurnaliștii se bucură de multe ori de o considerație disproporționată în raport cu meritele lor
45

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
intelectuale. Faptul că au un orgoliu mare îi face vulnerabili în fața persoanelor și grupurilor
politice care vor să-și ascundă deficiențele sau care vor să-și îmbunătățească imaginea public.

Acest tip de manipulare se bazează în unele cazuri pe faptul că jurnaliștii îi
promovează pe specialiștii, politicienii, sociologii, analiștii ale căror afirmații se apropie cel
mai mult de ceea ce ei înșiși gândesc. Nu trebuie ignorant de asemenea nici modul în care
acești specialiști își mențin relațiile cu jurnaliștii, le unge orgoliul pentru a-și menține un grad
ridicat de popularitate.
Un alt exemplu ar fi cel al jurnaliștilor care se laudă că, prin reportaje părtinitoare,
laudative la adresa unor înalți funcționari din administrația publică, au primit cheia de la un
apartament sau li s-a instalat un post telefonic pentru care, în mod obișnuit, ar fi trebuit să se
înscrie pe lista de așteptare și să le vină rândul după zece ani.
De cele mai multe ori, însă, jurnaliștii nu-și dau seama că sunt manipulați în aceeași
măsură cu care ei manipulează. Deseori, aceștia manipulează cu atât mai eficace cu cât sunt la
rândul lor manipulați și cu cât sunt mai puțini conștienți de asta.
În cazul în care jurnaliștii se lasă conduși de interese sau dominați de subiectivismul
indus de categoriile lor de percepție, reportajele lor pot să producă efecte exagerate și chiar
dăunătoare. Este cazul grevei studenților francezi din 1968. Din dorința de a nu rata un
eveniment posibil și aparent important, așa cum se mai întâmplase, jurnaliștii francezi au
exagerat gravitatea grevei, transformând-o într-un nefondat cap de știre.
Un alt exemplu îl constituie scandalurile care denunță faptele unor politicieni sau
persoane publice, corupția lor care maschează corupția structurală, ce se exercită asupra
ansamblului prin intermediul unor mecanisme de genul concurenței, pentru cucerirea unei
porțiuni cât mai mari din piață sau pentru audiență.
•Jurnalismul și politica
Jurnalistica TV traduce și impune o viziune cu totul particulară asupra câmpului
politic, viziune determinată de structura câmpului jurnalistic și de interesele specifice ale
jurnaliștilor. De multe ori, jurnaliștii invocă așteptările publicului atunci când simplifică sau
cenzurează informațiile. De teama de a nu-și plictisi publicul, jurnaliștii, proiectându-și
propriile viziuni și înclinții asupra telespectatorilor, cad în greșeala de a acorda întâietate
46

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
luptei în detrimentul dezbaterii, polemicii în detrimentul dialecticii, înfruntării dintre invitați
în defavoarea confruntării dintre argumentele acestora.
În acest sens, competența lor apare ca o cunoaștere a lumii politice bazată pe
intimitatea contractelor și a confidențelor, incluzând bârfele și zvonurile, iar nu fondată pe
obiectivitatea observației și anchetei ori pe esența dezbaterilor.
Jurnaliștii pun mai mult accent pe efectul politic al discursurilor decât pe conținutul lor.
Pierre Bourdieu definește drept ambiguă poziția jurnaliștilor în lumea politică (aceștia fiind
niște actori influenți fără a fi însă membri cu drepturi depline în ea), care cultivă și
promovează o filosofie a suspiciunii. Această viziune cinică a jurnaliștilor este alimentată și
încurajată și de consilierii, consultanții politici, intermediarii ce-i asistă pe politicieni în
marketingul politic.
Căutarea cu orice preț a divertismentului face ca producțiile de televiziune să ia forma
unui spectacol sau a unui scandal. Astfel, problemele importante din viața politică sunt
cernute printr-o sită prin care trec doar aspectele incitante, fațeta incompletă și de multe ori
nereprezentativă a chestiunilor în cauză. Supunerea evenimentelor care se desfășoară sau se
produc doar la o analiză a momentului, fără o înlănțuire logică cu fapte trecute, conduce la o
reprezentare instantanee și discontinuă asupra lumii.
Aceste concluzii rapide, cu efecte de anunț, fiind la îndemână, sunt însă preferate
cercetărilor mai ample care nu au efecte imediat vizibile. În cazul evenimentelor și
incidentelor politice, acest tip de tratament “dezistoricizat”, “dezlogicizat” și “atomicizat”
conduce la asemănarea unui jurnal de știri cu o suită de evenimente apărute fară explicație și
sortite să dispară fără soluție, din care nu se înțelege nimic și nimeni nu are vreo putere.
Urmarea este că, în loc să mobilizeze în scop benefic, munca jurnaliștilor contribuie la
amplificarea spaimelor xenofobe, a violenței și a criminalității. Un curent sociologic susține
ideea că la originea limitărilor jurnaliștilor, ahtiați și mobilizați mai mult de câștigarea
audienței și a statutului de vedetă de televiziune decât de etica deontologică și de valorile
supreme ale jurnalismului, se află chiar cinismul, dezinteresul și nepăsarea telespectatorilor
care găsesc în zapping cea mai la îndemână metodă de a reacționa.
III.3. Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare
47

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
O dată cu apropierea de un nou secol, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de
comunicare în masă, a posibilităților tehnice și tehnologice, a pus un alt accent și a permis
modificarea relaționării interumane. Din ce în ce mai mulți indivizi studiază comportamentul
semenilor lor, înainte de a intra în contact direct cu ei, pentru a afla cât mai multe date, pentru
a le cunoaște modul de acțiune și pentru a-și îmbunătăți relațiile.
Importanța gesturilor și a mimicii a fost remarcată încă din vremuri îndepărtate; ca
dovadă sunt multitudinea de restricții și de îndrumări care formează codul bunelor maniere,
reguli fără de care nu era permis accesul în elita societății și care condiționa calitatea de
membru a acesteia (atât în vremuri antice, cât și în cele medievale și moderne). Comunicarea
non-verbală este un proces complex care include omul, mesajul, starea sa sufletească,
mișcările trupului și cei cu care se relaționează.
Principalele instrumente ale manipulării în dialoguri și negocieri sunt vocea, privirea,
gesturile, poziția corpului (postura), distanța și buzele.
Deși pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicării non-verbale
deoarece poate fi modulată pe o scară foarte largă. Vocea se compune din trei elemente
esențiale, care pot căpăta un nivel de variație diferit în funcție de modul în care le folosim:
ritmul, volumul și tonul.
La ora actuală, cercetătorii au înregistrat și observant aproape un milion de semne și
semnale non-verbale. Potrivit unor specialiști, din totalul mesajelor, aproximativ 7% sunt
verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale) și
55% sunt mesaje non-verbale. După altă clasificare, se estimează că, în conversațiile dintre
doi oameni, componentul verbal este sub 35% în vreme ce comunicările non-verbale depășesc
65%. Astfel, în alți termini, o persoană vorbește efectiv într-o zi în medie timp de 10-11
minute, acordând un timp aproape dublu mesajelor non-verbale. Cercetătorii consideră că
pentru transmiterea informațiilor este utilizată cu precădere comunicarea verbală, în timp ce
canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale și, uneori, pentru a
înlocui mesajele verbale.
Cercetările din domeniu au arătat că impactul pe care elementele comunicării îl au în
cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este următorul:
 Cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, însă au impact mai scăzut față de
celelalte elemente;
48

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
 Tonul vocii are un impact mai mare în cadrul procesului de comunicare, iar
posibilitatea de control este medie;
 Simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare în desfășurarea comunicării
interpersonale dar și posibilitățile cele mai reduse de control.
Un om bine antrenat poate preciza ce mișcare face o anumită persoană prin simpla
ascultare a vocii acesteia, deoarece, indiferent de nivelul cultural, cuvintele și mișcările se
leagă cu foarte mare previzibilitate. În mod similar, se poate stabili care este limba maternă a
unei personae observând doar gesturile sale.
Potrivit cercetătorului lingvist A. Pease, între 60-80% din comunicarea directă se
realizează prin canale non-verbale și numai restul prin cele vocale și verbale. Atât limbajul
trupului cât și metalimbajul (cuvintele și expresiile care pot releva adevăratele atitudini și
gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctual, intuiția, “al 7-lea simț”, presimțirea că
vorbitorul nu spune ceea ce gândește. Metalimbajul permite indivizilor să îi manipuleze pe
alții fără ca aceștia să își dea seama.
49

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
CAPITOLUL IV
IV. Discursul în talk show
IV.1. Cooperare și conflict

Talk show-ul este un gen caracterizat prin lipsă de omogenitate sub toate aspectele:
al conținutului și finalității, al formelor discursive și al limbajului. Acest fapt este pus în
evidență chiar de eticheta sa metalingvistică (implicând combinația, în proporții diverse,
de interacțiune verbală – talk – și de spectacol mediatic – show), dar și de circulația unor
formule de definire de tipul gen de infotainment (contaminare între information și
entertainment) sau discurs semi-instituțional29(combinând reguli și constrângeri specifice
discursului instituțional – temă fixă, o anumită distribuție a rolurilor de emițător, loc de
desfășurare, durată etc. – cu spontaneitatea tipică pentru conversația curentă).
Deși se poate identifica un nucleu de norme de gen universal valabile, există
diferențe interculturale notabile în ceea ce privește modalitățile concrete de realizare a
talk show-urilor și preferințele publicului, determinate, în mare măsură, de tradițiile care
au prezidat la constituirea formelor publice ale interacțiunii comunicative orale (saloanele
în Franța, cluburile și tradițiile vieții parlamentare în Anglia, egalitarismul democrației
americane, prea puțin sensibilă la ierarhiile sociale, balcanismul combinat cu tradiția
creată de „revoluția la televizor”, la noi).
Talk show-ul este unul dintre genurile cele mai dinamice, chiar într-o cultură
mediatică modernă dezvoltată relativ recent, ca aceea din România. O dovedesc talk
29 Cornelia Ilie, Semi-institutional discourse: The case of talk shows , „Journal of
Pragmatics”, Vol. 33, 2001, p. 209-254.
50

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
show-urile, care au evoluat, îndeosebi în ultimul an, spre o formulă mai sobră și, adesea,
mai anostă.
Analiza naturii și a poziției participanților (invitații, moderatorul și publicul), în
concordanță cu cadrul mediatic și cu normele de gen, ne permite să înțelegem specificul
dezbaterii televizate ca formă de talk show și, mai ales, ca formă discursivă.
Intervențiile invitaților urmăresc obiective perlocuționare opuse: pe de o parte,
anihilarea interlocutorilor, pe de alta, câștigarea acordului și a aprobării publicului. Al
doilea obiectiv este, în realitate, cel mai important, dar atingerea lui depinde, în mare
măsură, de eficiența realizării celui dintâi. Efectele perlocuționare funcționează, în cazul
considerat, într-un mod care ne amintește de jocul de biliard: ținta directă este adversarul,
dar ținta vizată de fapt este una mai îndepărtată, dar mai importantă. Exprimarea
dezacordului față de punctul de vedere al cuiva reprezintă o posibilitate esențială de a
câștiga acordul celorlalți.
Confruntarea de idei, opinii și atitudini este totdeauna dublată de o confruntare a
imaginii participanților. Imaginea oferită publicului cântărește, de obicei, mai mult, în
procesul de influențare a opiniei unor grupuri largi, decât alegerea sau modul de
prezentare a argumentelor (discursurile individuale ar trebui să fie, în esență, discursuri
argumentative).
Luând în considerație aceste aspecte, putem admite că dezbaterile televizate aparțin
unei categorii speciale de forme discursive, în care dezacordul este programatic și
reprezintă tipul structural preferat, nemarcat, pe când acordul este tipul marcat. Aceasta
este o regulă constitutivă, privită ca atare de participanți.
Participanții nu urmăresc să ajungă la o înțelegere, să negocieze o soluție mutual
acceptată a problemelor, ci să sublinieze și, uneori, chiar să potențeze la maximum
diferențele de vederi. Spre deosebire de formele discursive „normale”, care au o orientare
centripetă, disputa TV are o orientare centrifugă.
Cooperare și conflict sunt concepte care implică o reprezentare graduală. Pe de o
parte, ele constituie extremitățile unei scale care include o mare diversitate de forme de
tranziție, bazate pe un amestec, în proporții diferite, de tipare structurale, strategii și forme
de expresie caracteristice ambelor tipuri de comunicare. Pe de altă parte, există o ierarhie
a procedeelor macro și microstructurale care definesc forme mai puternice sau mai slabe
de comunicare cooperativă sau conflictuală, aceste forme putând alterna în același discurs.
În privința invitaților, există diferențe determinate de statutul și poziția lor în
societate, ca și de caracteristicile lor temperamentale. Discursul agresiv poate lua forme
51

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
mai rudimentare (inclusiv prin apelul la cuvinte „tari”, vulgare, insultătoare) sau poate
îmbrăca forme mai rafinate (din care termenii „tari” nu lipsesc, dar au un alt impact, fiind
incluși în structuri retorice care implică adesea manipularea presupozițiilor).
Numărul participanților influențează structurarea unei dezbateri. Ceea ce am
remarcat în dezbaterea cu mai mulți participanți asupra manualelor, în care distribuția
polară a acestora este evidentă de la început, este faptul că participanții situați în aceeași
tabără nu se sprijină reciproc: fiecare își urmează propria linie de argumentație, fără a se
raporta în vreun fel la argumentele invocate de cei care împărtășesc același tip de opinii.
Nu se creează lanțuri de argumentare între membrii unui grup. Aceasta pentru că
fiecare participant este mai interesat de imaginea pe care o oferă publicului decât de ideea
de a-i convinge pe colocutori de validitatea unui punct de vedere. A oferi imaginea unei
persoane inteligente, reacționând prompt la atacuri, devine modul principal de a „marca
puncte” în dispută.
Dezbaterea televizată implică prin definiție competiția; cooperarea „blândă” ar fi
plictisitoare pentru public. Putem include această categorie de emisiuni printre cazurile de
planned miscommunication .
Cooperarea presupune, în această situație, numai realizarea unui tip particular de
coerență locală, bazat îndeosebi pe succesiunea întrebare-răspuns, al cărei rezultat la nivel
macrostructural este o coerență bazată pe alternanța relativ sistematică a punctelor de
vedere opuse. Respingerea discursului celuilalt, care conduce la o delimitare fermă a
pozițiilor participanților, trăsătură constitutivă a emisiunilor în discuție, lasă deschise
pentru auditori posibilitățile de evaluare a celor mai variate aspecte, în raport cu propriile
lor criterii. Iar televiziunea, ca mijloc de comunicare cu resurse specifice, stimulează
creativitatea participanților – inclusiv a moderatorului – în această acțiune generală de
contrazicere a interlocutorului.

IV.2. Metacomunicarea
Talk show-ul – o provocare la adresa interlocutorului
Participanții sunt aleși după criteriul competenței lor de a interveni în calitate de experți
(ca oameni politici, magistrați, lideri sindicali, delegați ai unui corp socio-profesional, oameni
de știință) sau după cel al statutului lor în raport cu tema. Rolurile instituționale ale
52

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
participanților, rolurile interacționale pe care ei înșiși și le asumă în relația cu ceilalți,
importanța temei pentru fiecare participant în parte, rolul moderatorului reprezintă factori
importanți de care trebuie ținut cont în urmărirea secvențelor metacomunicative în cadrul talk
show-ului.
Alcătuirea întrebărilor este esențială pentru structura talk show-ului și este eficientă în
sondarea vieții profesionale și/sau particulare a invitaților, fiind în același timp relevantă
pentru personalitatea moderatorului30. Deși este, în mod clar, guvernată de reguli și centrată
asupra unei teme, interacțiunea în talk show indică trăsături distinctive ale discursului
conversațional: schimbarea spontană a rolurilor de emițător și de receptor, perechi de
adiacență inițiate de participanți.
Sistemul luărilor de cuvânt în talk show nu urmărește în mod constant ordinea
prestabilită remarcată, de exemplu, în interviuri, unde întrebările intervievatorului alternează
mereu cu răspunsurile intervievatului. Distribuția, ocurența secvențială și aspectele
metacomunicării reflectă natura duală a acestui tip special de discurs, deopotrivă instituțional
și conversațional.
Discursul prezent în cadrul talk show-ului românesc este perceput ca un construct
conversațional și ca o activitate instituțională31, fiind modelat de factori sociali și culturali.
Faptul că talk show-ul nu reprezintă un tip de discurs omogen este, de asemenea, reflectat în
așteptările, reacțiile și interpretările diferite și contradictorii atât ale publicului, cât și ale
analiștilor.
În funcție de statutul social, politic și/sau cultural al invitaților, cât și de starea de spirit a
moderatorului32, discursul de tipul infotainment reprezintă un continuum, incluzând aspecte
diverse, mai mult sau mai puțin constituite ca norme de gen.
Acest amalgam de discurs vorbit, discurs instituțional și influențe ale discursului scris
(întâlnit cu precădere în limbajul participanților cu o educație și o cultură superioare) este
marcat de un fenomen omniprezent în scris și în vorbire: enunțul metalingvistic .
Fiind un fenomen care implică atât nivelul acțional (reflecții ale vorbitorilor asupra
30 Moderatorul îndeplinește rolul de „provocator”; se ocupă cu prezentarea invitaților, repartizând
timpul și anunțând dreptul la replică a participanților după propria sa voință, provocând pe unii și pe alții,
temperând conflictele, păstrând tema inițială, permițându-și să prezinte propria sa opinie, chiar să-i acuze pe unul
sau pe altul dintre invitații săi. Ne situăm aici într-un univers al criticii și al polemicii.
31 Este imposibil să se separe aspectul conversațional de cel instituțional specific talk show-ului:
vorbirea uzuală dobândește adesea trăsături instituționale, iar discursul instituțional prezintă un puternic caracter
conversațional.
32 Pe lângă rolul de moderator (sub aspect instituțional), gazda trebuie să joace rolul de persoană
amuzantă, de moralist, de îndrumător, de terapeut, de arbitru și de interlocutor, prin aceasta dezvăluindu-și,
deliberat sau nu, anumite fațete ale personalității (preferințe, antipatii, simpatii etc.).
53

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
codului pe care îl utilizează), cât și nivelul interacțional (comunicare verbală ce vizează
înțelegerea și reușita schimbului verbal), metacomunicarea reprezintă rezultatul unui proces
continuu de negociere între interlocutori, care pot urmări obiective diferite și pot avea adesea
interese divergente.
Numite discurs de etichetare, enunțurile metacomunicative sunt utilizate pentru a glosa,
a controla sau a organiza, în cazul nostru, discursul vorbit, dar și discursul scris. Ele pun în
evidență fazele negocierii, momentele de contestare, divergențele de apreciere fie atunci când
se rediscută rolurile participanților, fie atunci când se repun în joc ipotezele și achizițiile
discursului. Această practică metalingvistică se observă la interlocutorii prezenți în cadrul talk
show-ului. Studiul conversațiilor și dialogurilor înregistrate și transcrise indică prezența
enunțurilor metacomunicative care, sub aspectul locuționar, sunt reprezentate de:
1– grupuri nominale : de exemplu, după părerea mea, după opinia mea, cu alte cuvinte, în
sensul, de fapt, problemă, vorbe, în același punct, lucruri, subiectul, în concluzie,
răspuns, întrebare, provocare, chestie, discuție etc. care organizează discursul vorbit și îi
asigură coeziunea semantică;
2– grupuri verbale: ar trebui să spun în primul rând, am vrut însă să subliniez, dar unii
spun că, vreau mai târziu să spun două vorbe, înainte de asta aș vrea să mă refer la criza
asta, am vrut să continui și să precizez că …, pot să vă întreb, cred eu, vă înțeleg foarte
bine când spuneți că …, ce-i reproșați, îmi permiteți o replică, pot să vă și demonstrez
asta, cert este însă că …, eu vreau să vă declar cinstit, înseamnă că…, am explicat foarte
bine la început, hai să lăsăm glumele, hai să lămurim treaba, vedeți, merge, hai să… nu o
scurtez, nu o țin prea mult, hai să rezumăm, vă repet în continuare, hai să vorbim, eu
vreau să vă răspund, dar nu vorbeam de ce s-a încercat, hai să spunem lucrurilor pe
…, v-am spus, nu spun că, vom discuta despre bărbați și despre femei, vorbim de, se
spune, d-asta v-am invitat aici, ca fiecare să-și spună punctul de vedere, dar ce înseamnă
capul familiei, vreau să-i bârfiți cât de tare puteți, vrei să continuăm, ceea ce spun eu nu
este literă de Evanghelie, fiecare spune ceea ce gândește, mi-e greu să spun cine e capul
familiei, eu zic să…, hai să vedem, dar discutăm etc. formate din verbe dicendi care
introduc situația de comunicare fără a o evalua în mod explicit. Utilizând aceste verbe cu
funcție de glosare, locutorul transmite sensul literal al actului de vorbire, marcând
atitudinea sa față de ceea ce se performează;
3– conectori pragmatici metacomunicativi din clasa adverbului, a căror funcție este să
asigure legătura formală și semantică dintre segmentele discursului, constituind unul din
54

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
mijloacele importante de realizare a coeziunii textuale ( anume, adică, apropo etc.). aceste
etichete discursive numesc interacțiunea, clarifică și explicitează situația la care se referă.

Enunțul metacomunicativ constituie un instrument util pentru descrierea și înțelegerea
procesului comunicativ. El permite observarea modului în care locutorii conferă transparență
fluxului conversațional, la construirea căruia participă deopotrivă (maxima cantității și
maxima relevanței guvernează comunicarea cooperantă), face trimitere la un moment din
trecut sau din viitorul interacțional și oferă posibilitatea realizării unui discurs coerent.
Situațiile verbale de acord sau dezacord sunt puse în evidență de prezența enunțurilor
metacomunicative, frecvent întâlnite în talk show. Aceste enunțuri îndeplinesc diferite
funcții:
1– de glosare, incluzând cazul particular al corectării intervenției interlocutorului;
2– de control al înțelegerii;
3– de organizare.
Enunțurile metacomunicative care îndeplinesc funcții de glosare, apar atunci când
locutorul urmărește să atragă atenția receptorului asupra propriei sale păreri ( după părerea /
opinia mea ), comentând sau explicând anumiți termeni cheie (ca, de exemlpu, criză), ceea ce
echivalează, din punct de vedere funcțional, cu tematizarea.
Nu întotdeauna este vorba de glosă veritabilă. În anumite cazuri, glosarea este vidă,
enunțul metacomunicativ vreau să spun, devenind un parazit verbal.
Funcția de control a enunțurilor metacomunicative, care intervine în discurs pentru a-i
asigura viabilitatea, se realizează atunci când aceste enunțuri nu se aplică la mesaj, nici la
universul referențial la care acestea se raportează, ci la condițiile interacțiunii verbale, la
inteligibilitatea sa, la buna funcționare a acesteia. Ele permit colocutorilor să se asigure că
mesajul este bine primit, înțeles sau să semnaleze dacă nu este așa.
Enunțurile metacomunicative organizează fluxul conversației, asigurând adecvarea la
partener a comportamentului comunicativ și mizând pe înțelegerea reciprocă succesivă.
Etichete discursive, enunțurile metacomunicative nu sunt deloc obligatorii, dar
explicitarea pe care o aduc este resimțită ca un ajutor eficace pentru evoluția controlată a
discursului: pe de o parte, sub aspectul elaborării, iar, pe de altă parte, sub aspectul înțelegerii.

55

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței

CAPITOLUL V
Studiu de caz
1. Talk show-urile din România – o abordare sociologică
După 1990 peisajul audiovizual românesc a cunoscut un amplu proces de diversificare
accentuat ulterior anului 1994 prin dezvoltarea primelor stații TV comerciale. Supuse legilor
pieței, acestea s-au angajat într-o formă “ laicizată” de programare axată pe interacțiunea
orizontală și concentrică cu publicul lor. Noua politică editorială a adoptat principiul
hibridizării genurilor publicistice, fapt ce a impus redefinirea conținuturilor media
tradiționale. În acest context, producțiile tip talk show au devenit un fenomen de referință
pentru majoritatea televiziunilor românești contemporane.
În prezent se poate vorbi de o adevărată instituționalizare a genului, fiecare canal de
televiziune, public sau privat, difuzând astfel de emisiuni zilnic, adesea în prim time.
Promovate în formate diferite – ca dezbateri social – politice , chat show-uri sau
daytime show-uri – acestea tratează subiecte ce variază de la aspecte instituționale ale vieții
publice la realitățile experienței cotidiene ale individului și activează patern-uri lingvistice și
interacționale specific.
Perioada actuală este marcată de ascensiunea și multiplicarea talk show-urilor înscrise
în registrul divertismentului, în particular a reality show-urilor – emisiuni melodramatic, cu
tematică intimistă, domestică (exemple: “Surpri ze, Surprize”, “Din Dragoste”, “Iartă-mă”,
etc.).
Analiza sociologică își propune să răspundă la întrebarea: “De ce urmăresc oamenii
talk show-urile, ce utilizări dau acestor vizionări, care sunt preferințele lor?” . Aplicație a
modelului utilizărilor și gratificațiilor, studiul a căutat în consecință să identifice rolul pe care
audiența îl atribuie acestor emisiuni în satisfacerea anumitor nevoi individuale. Demersul este
cu atât mai justificat cu cât majoritatea contribuțiilor teoretice subsumate perspectivei
56

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
sociologice pot fi considerate mai degrabă reflectări ale controverselor etico – politice sau
estetice generate de acest fenomen și nu atât analize obiective. Având o puternică dominantă
evaluativă acestea privesc talk show-urile mai ales sub aspectul implicațiilor culturale pozitive
sau negative.
Obiectivul central al studiului l-a constituit identificarea, din perspectiva “utilizărilor și
gratificațiilor”, a motivației vizionării talk show-urile, în particular a talk show-urile politice.
Modelul teoretic mai sus amintit stipulează că indivizii se expun voluntar diverselor
conținuturi media pentru a-și satisface anumite cerințe sau pentru a obține gratificații.
Utilizările media sunt așadar rezultatul definirii unor obiective, al proiectării unor intenții,
așteptări, motive ( Drăgan, 1996, p.176). Studiul s-a centrat pe următoarele dimensiuni:
1) Investigarea principalelor tipuri de motive asociate consumului talk show-urilor.
2) Stabilirea unui set de gratificații și satisfacții dobândite în urma acestui consum
media.
Gratificațiile au fost derivate dintr-o listă inițială de propoziții descriptive cu care
subiecții intervievați puteau fi sau nu de acord. Studiul a avut un caracter explorator, în
consecință tipologia satisfacțiile așteptate /dobândite a fost una ipotetică, care va necesita
eventuale revizuiri și extinderi conceptuale.
Analiza s-a bazat pe rezultatele unui sondaj de opinie realizat în perioada 15-22
noiembrie 2006 pe un eșantion de 313 subiecți, reprezentativi pentru populația adultă a
Bucureștiului (eșantionul proiectat a fost de 380 subiecți). Eșantionarea a fost de tip
probabilist aleator, stratificat proporțional după mărimea populației sectoarelor din București.
Structura eșantionului după sex și vârstă are următoarea configurație:

Tabel 1: Structura pe sexe a eșantionului
Masculin Feminin Total
156 157 313
Tabel 2: Strucura pe categorii de vârstă a eșantionului
18 – 34 ani 35 – 54 ani Peste 55 ani Total
103 112 98 313
57

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Datele empirice au fost culese prin intermediul chestionarului standardizat aplicat cu
sprijinul operatorilor de teren în întâlniri operator-intervievat.
Interpretarea datelor s-a făcut în baza analizei distribuțiilor de frecvență și a
coeficientului de corelație a rangurilor.
Rezultatele cercetării
Motivația vizionării talk show-urilor este de natură cognitiv-instrumentală, fiind
asociată informării (35,7%), interesului pentru temele dezbătute (17,2%), curiozității (5,1%)
(vezi Tabelul 3).
Tabel 3: Motivația vizionării talk show-ului
Frecvența Procent valid
Informare 111 35,7
Interes pentru temele dezbătute 54 17,2
Plăcere 24 7,6
Distracție 20 6,4
Petrecerea timpului liber 18 5,7
Curiozitate 16 5,1
Persoanele invitate 8 2,5
Disputa 8 2,5
Altele 26 8,4
Nu răspund 28 8,9
Total 313 100
Datele au arătat că talk show-urile sunt utilizate într-o măsură mai mică pentru
distracție (6,4%) și pentru petrecerea timpului liber (5,7%). Accesarea talk show-ului pentru
informare reflectă nevoia de securitate a indivizilor într-o perioadă fluidă, dominată de
incertitudini, neliniști, dezorientare cum este cea postdecembristă. Talk show-urile, asemenea
programelor de știri, răspund condiției constante de ambiguitate specifică societăților aflate în
schimbare, furnizând indivizilor criteriile necesare înțelegerii faptelor și evenimentelor
cotidiene.
În consecință, principala categorie de gratificații dobândite în urma expunerii
indivizilor la aceste producții mediatice a constituit-o informarea (vezi Tabelul 1 din Anexă).
Este vorba atât de obținerea informațiilor despre personalitățile publice, 55% dintre subiecți
susținând că aceste emisiuni le satisfac curiozitatea în legătură cu diversele personalități ale
58

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
vieții politice, culturale, sportive sau ale mediului de afaceri. Faptul este explicabil prin
tendința talk show-urilor de a se centra asupra individualităților chestionându-le experiențele,
performanțele, competențele și chiar viața privată. Un procent important dintre respondenți,
54%, au declarat că urmăresc talk show-urile pentru a fi la curent cu evenimentele social-
politice din țară. În acest caz nu este vorba atât de explorarea realității, cât de cunoașterea
opiniilor, interpretărilor, atitudinilor și soluțiilor care circulă în spațiul public la un moment
dat.
O a doua clasă de gratificații generate de consumul acestor conținuturi media a
reprezentat-o divertismentul – plăcerea vizionării talk show-urile pentru spectacolul oferit de
participanți în cadrul scenelor intersubiective polemice.
Altă utilizare indicată de subiecți este cea a relaționării sociale. Astfel, 41% dintre
respondenți au considerat talk show-urile drept o sursă a interacțiunii sociale, menționând că
acestea furnizează materialul necesar conversației, contactului cu familia, rudele sau prietenii.
Relativ surprinzătoare, dacă avem în vedere specificul producției talk show-urilor
(conceperea lor ca emisiuni interactive), sunt procentele înregistrate de categoria satisfacțiilor
asociate implicării și participării publicului: doar o pătrime dintre subiecți au afirmat că sunt
atrași de aceste conținuturi media pentru că le oferă posibilitatea de a interveni în dezbatere.
Rezultatul este consistent cu percepția negativă pe care indivizii o au asupra participării
oamenilor de rând la aceste emisiuni: 45% au evaluat-o ca fiind formal. Aspectul poate fi
relaționat cu alte trei rezultate ale anchetei:
1) Talk show-urile nu au fost percepute ca rețele de transmisie a fluxului informațional
din direcția societății civile în zona politicului, doar 25% apreciind că prin intermediul
acestora politicienii află ce gândesc oamenii obișnuiți;
2) Talk show-urile au fost văzute drept un instrument de control social asupra
autorităților de către numai 11% dintre respondenți, opinia dominantă înregistrând un scor
negativ;
3) Procentul mic, 22% al celor care au considerat talk show-urile o instanță de critică a
politicienilor și a situației din țară.
59

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Gratificațiile conceptualizate în categoria “învățării sociale” au surprins potențialul
instructiv-formativ al emisiunilor: 36% dintre respondenți au fost deacord că talk show-urile
educă oamenii în spiritul democratic “de a asculta și opinii contrare opiniilor lor”, iar 33% au
considerat că acestea contribuie la formarea sau validarea propriilor opțiuni politice. Se poate
argumenta că talk show-urile punând în circulație diverse ideologii, convingeri, argumente,
puncte de vedere, facilitează înțelegerea realității înconjurătoare (cunoașterea și interpretarea
faptelor sociale), dar și înțelegerea de sine. Doar 14% dintre cei intervievați au fost deacord că
talk show-urile oferă modele comporamentale, opinia dominantă fiind în ansamblu una
negativă. Faptul poate fi explicat prin tendința acestor producții de a acorda un loc central
scandalurilor, majoritatea invitaților fiind personalități politice aflate în centrul unor
controverse publice.
Sondajul a evidențiat semnificațiile pe care telespectatorii le atribuie consumului talk
show-urilor din România, în particular celor politice. Rezultatele au adus argumente în
favoarea ideii conform căreia acestor producții li se asociază în principal o utilizare, accentul
fiind pus pe nevoile de informare, educare și relaționare socială.
Pe de altă parte, talk show-urile sunt considerate a fi tributare unui model paternalist
de programare bazat pe menținerea unei anumite distanțe sociale față de audiență. Dacă acest
fapt de datorează slabei instituționalizări a formelor de acces și a modurilor de participare la
emisiuni sau mentalităților, prejudecăților publicului, pasivității, apatiei lui politice, rămâne o
problemă deschisă dezbaterii. În concluzie, se poate afirma că perspectiva “teledemocrației” și
a dialogului “generalizat”, rolul social al talk show-urilor în articularea spațiului public au fost
infirmate de rezultatele acestei anchete.
Pentru a putea avea însă o imagine de ansamblu asupra funcțiilor sociale ale talk
show-urilor, setul de gratificații testat trebuie reluat, actualizat și extins la nivelul tuturor
formatelor existente la ora actuală pe piața audiovizuală românească. O atenție deosebită
trebuie acordată reality-show-urilor, emisiuni etalon, pentru un nou model de televiziune –
televiziunea actor care însoțește acțiunea colectivă și contribuie la gestionarea crizelor
modernității (apud Miege, 2000, p.191).
60

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Tabel 1: Frecvențele corespunzătoare gratificațiilor asociate consumului de talk show-uri
Acord Mai c urând de
acordNici
acord,
nici
dezacordMai
curând
dezacordDezacord
Satisfac curiozitatea și interesul
publicului în legătură cu anumite
personalități politice, culturale,
sportive, oameni de afaceri.55% 29% 11% 2% 2%
Oferă numeroase informații despre
cum merg lucrurile în România.54% 27% 10% 7% 2%
Dau sentimentul unui spectacol în care
personalități cu poziții și păreri
diferitese derulează în public.48% 25% 19% 2% 6%
Participarea oamenilor de rând la
aceste emisiuni este mai mult formală.45% 17% 17% 9% 12%
Oferă subiecte de discuție cu prietenii,
rudele, vecinii.41% 28% 16% 8% 8%
Prezintă opinii interesante despre
anumite probleme dezbătute.36% 38% 15% 5% 5%
Educă oamenii în spirit democratic de
a asculta și opinii care contrazic
opiniile lor.36% 23% 21% 10% 10%
Îi ajută pe oameni să își formeze sau
clarifice opțiunile de vot și simpatiile
politice.33% 30% 14% 10% 12%
Oamenii sunt atrași de aceste emisiuni
pentru că le oferă posibilitatea de a
interveni în dezbatere.25% 18% 27% 16% 14%
Prin intermediul lor politicienii pot
afla ce gândesc oamenii obișnuiți.25% 20% 20% 18% 17%
Nu fac altceva decât să critice anumiți
politicieni și situația din țara noastră.22% 22% 29% 16% 10%
Urmărirea acestor emisiuni este o
formă de petrecere a timpului liber.22% 24% 22% 15% 17%
Îi ajută pe oamenii obișnuiți să își facă
o imagine corectă despre ei înșiși și
lumea în care trăiesc.20% 24% 26% 12% 17%
Prezintă ideei și comportamente
demne de urmat în viață.14% 16% 25% 18% 27%
Oamenii au sentimentul că se văd pe ei
înșiși, se regăsesc într-unul dintre
participanții la emisiune.13% 14% 24% 26% 23%
Aceste emisiuni permit întărirea
controlului cetățenilor asupra aleșilor
și autoritătilor.11% 15% 20% 19% 35%
61

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
2. Larry King vs. Marius Tucă
Celebra emisiune de talk show americană este transmisă de peste 10 ani la CNN, cel
mai cunoscut canal American de știri, infor mații, dezbateri, publicitate.
Moderatorul Larry King s-a impus prin stilul sobru, obiectiv al conceperii și transmiterii
mesajelor prin prestanța invitațiilor: politicieni, artiști, oameni de afaceri cu care acesta
dezbate subiecte de actualiate. Celebrele bretele ale lui Larry King, designul vestimentar ușor
cochet, într-un plăcut contrast cu sobrietatea și chiar eleganța moderării, au adus un plus de
farmec celebrului jurnalist.
Cunoscuta emisiune ce îi poartă numele “Larry King” beneficiază și de tehnică de
televiziune modernă, invitați din diferite state americane pot să intre în contact, în direct,
prezentați pe monitoarele televizoarelor, în condiții tehnice excelente.
Se poate spune despre Larry King, că și cele mai ilustre “Very Important Person”
consideră o onoare să participle la emisiune – acest lucru este sesizabil receptorului, prin
expresia de respect cu care se adresează și de seriozitate cu care răspund la întrebările
acestuia. Apelativul de Larry, cu care aceștia i se adresează nu înseamnă nicidecum o
familiaritate deplasată, ci un semn de încredere și respect.
Marius Tucă, una dintre cele mai populare figuri de jurnaliști, s-a lansat după 1992 cu o
emisiune de noapte “Milionarii de la miezul nopții” la postul de televiziune Antena1, post
care în ultimii ani s-a dezvoltat în rețea națională.
Este printre primii moderatori de televiziune care a promovat tipul de talk show cu
telefoane în direct pentru a permite un feed-back nemijlocit unor telespectatori.
Chiar dacă intenția conceperii acestei modalități de transmitere – prelucrare și
retransmiterea mesajului pe filiera – emițător – canal – receptor – feed – back este onorabilă,
din punctul de vedere al creației imagologice nu cred că este un câștig.
Televiziunea se adresează văzului, cu toate procesele mentale implicate în receptare, iar
centrarea numai pe sunetele mesajelor pentru ascultătorii neimplicați direct, este oarecum
obositoare, iar la prim-planul cu figura moderatorului sau a câte unui invitat, ascultătorul este
martor, neofertant. Telespectatorul dorește să îl vadă pe cel care emite opinii mai mult sau mai
puțin importante, pe cel sau cei din cauza cărora de multe ori moderatorul Tucă îi întrerupe pe
invitați, care uneori emite opinii interesante , în orice caz de actualitate.
Moderatorul Marius Tucă dorește să transmită și reușește deseori, un mesaj credibil
telespectatorilor. Pentru aceasta și-a conceput un stil direct, ofensiv, fără menajamente în
62

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
adresarea către invitați. În crearea mesajului imagologic Marius Tucă își definește
personalitatea ca tipul de ziarist greu de intimidat sau de pus la colț, chiar de invitați
redutabili, un ziarist care nu se lasă păcălit cu răspunsuri superficiale și dorește să obțină,
răspunsul cât mai la obiect și cât mai credibil.
În ultimii ani, de când “Milionarii de la miezul nopții” s-a schimbat în “Marius Tucă
Show”, de când decorul a devenit mai elegant, cum după cum elegante sunt cămășile și
bretelele moderatorului, acesta apare mai obosit, mai puțin scormonitor în întrebări, mai
conciliant cu invitații – răspunsuri de genul indezirabil: “am înțeles” pot fi auzite mai des.
Este fie manierismul care pândește pe un creator care și-a epuizat resursele, fie rezultatul
presiunilor politice, sociale ale invitaților luați la rost în emisiuni, fie unele ingerințe sau
exigențele conducerii postului Antena1, după cum s-a vehiculat în presă.
Notabilă este racordarea dezbaterilor lui Marius Tucă spre subiectele de actualitate, de
interes pentru publicul larg, subiecte politice, sociale, economice.
Curajul moderatorului conferă un plus de credibilitate mesajelor sale. În februarie 1999,
în mineriada amenințătoare, Marius Tucă și echipa sa au realizat o emisiune în duplex cu
Bucureștiul chiar de la fața locului, de la Petroșani, dorind să abordeze cu cei implicați
problemele presante, explozive.
Meritul lui Marius Tucă, în pofida unui orizont intelectual mai puțin imaginativ și
speculativ, este dorința de stopare a manipulării mesajului către receptor, fiind direcționat
pentru înțelegerea cât mai corectă a realității, nu pentru inocularea celei convenabile
interlocutorilor, așa cum se întâmplă multe emisiuni televiziuni, chiar contra bunelor intenții
ale moderatorilor.
63

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
3.Antena 3 vs. Realitatea TV
Talk-show-ul a căpătat noi atribute în România. Este o producție extrem de ieftină,
care poate aduce audiență prin spectacol verbal. Nu atât prin scenarii comice bine gândite, cât
prin comic involuntar și urlete tribale de diverse intensități. Ce rost are să cheltuiești sume
importante pe decor sau pe montaje alambicate ori deplăsari pe teren? Când e mai ușor să
aduci un invitat, în studio, care spune în fiecare seara cam aceleași lucruri, cu aceiași parteneri
de dialog. Am descris Antena 3 acum, care difuzează producții externe foarte bune, dar le
echilibrează cu gazi, cristoi și alți mari jurnaliști. Asta nu înseamnă că plăcerea vorbei fără
sens nu a cuprins ca o plagă, posturi de toate felurile.
O televiziune de referință ar trebui să aibă maximum două talk-show-uri. Și Realitatea
TV suferă grav de inflație de opinie.
Epoca de glorie a talk-show-urilor nu mai pare de actualitate. Probabil ca după ce ani
la rând oameni ca Florin Călinescu și Marius Tucă au promovat formate "inspirate" de la Jay
Leno, respectiv Larry King, românii preferă acum să urmarească originalele, direct de la sursă
ori retransmise de televiziunile de la noi.
Deși audiența talk-show-urilor noastre nu mai e "ca pe vremuri", posturile românești
continuă să promoveze acest gen de program. Explicația nu are nimic misterios. Nu este un
semn că "grupurile de interese" dictează politicile editoriale ale televiziunilor. Nu scopuri
oculte dau naștere la noi și noi emisiuni de dezbatere. Pur și simplu talk-show-urile sunt
producțiile cel mai ieftin de realizat. Chiar dacă nu dispunem de banii care circulă în
industriile tv de afară, creațiile anagajaților din televiziuni interesează publicul nostru în
aceeași măsură ca și în alte țări. Mai cu seamă operele echipelor de la posturile comerciale,
urmărite de 50% dintre europeni și 61% dintre români. Una peste alta, rezultatele sondajului
paneuropean sunt de natură să ne linistească: măcar din punctul de vedere al consumului de
producții tv, integrarea în UE s-a produs deja.
În plin sezon de televiziune, în așa-numitele zile lucrătoare, Antena 3 și Realitatea TV
îi oferă telespectatorului șapte talk-show-uri care să-i deslușească înțelesurile evenimentelor.
Chiar și în prima lună de vară, când, în general, producțiile de televiziune intră în vacanță,
„Realitatea zilei“, „100%“, „Zece fix“, „Oamenii Realității“, „“, „Știrea zilei“ și „Sinteza
zilei“ s-au bătut să atragă privitorii.
România este însă o țară de dimensiuni mici, în care actorii sunt puțini, iar subiectele
nu reușesc să asigure prea multe exclusivități.
64

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Bătaia pe invitați
O analiză realizată de Monitoring Media arată că la dezbaterile organizate de
principalele posturi de știri, Antena 3 și Realitatea TV, s-au perindat cam aceiași oameni și s-
au discutat aceleași subiecte. Diferă doar frecvența cu care invitații sunt prezenți într-o parte
sau alta și importanța acordată temelor.
Dacă la Realitatea TV, fiecare dintre cele 98 de emisiuni monitorizate a
avut parte, în medie, de 1,2 invitați, la Antena 3, cei 67 de invitați au
participat, în medie, la câte 1,1 emisiuni. Diferența provine, în cea mai
mare parte, din prezentarea lui Ion Cristoiu drept invitat în cadrul
emisiunii „Sinteza zilei“. Statutul de invitat permanent îi asigură lui Ion
Cristoiu cea mai mare frecvență a participărilor în lunile mai și iunie,
având 32 de prezențe, toate pe Antena 3. Următorul în top este Cristian
Pîrvulescu, cu 28 de emisiuni bifate la Realitatea TV.
Dintre politicieni, Crin Antonescu (PNL) a fost cel mai prolific, cu șase
apariții la Realitatea TV și patru la Antena 3, urmat de Cristian
Diaconescu (PSD), care s-a împărțit în mod egal între cele două posturi
de știri, cu câte patru apariții la fiecare. În perioada menționată, cel mai
„talk-show-ist“ ministru a fost Monica Macovei.
Dacă numele invitaților preferați au fost diferite, nu același lucru și l-au
putut permite Realitatea TV și Antena 3 atunci când a venit vorba despre
temele de discuție. Subiectul privind colaboratorii fostei Securități, deși
apărut spre finalul perioadei monitorizate, a fost cel mai des pomenit.
Realitatea TV l-a dezbătut de 23 de ori, față de cele 12 menționări
programate de moderatorii postului Antena 3.
Un subiect aproape la fel de des dezbătut este cel al tensiunilor care apar în mod regulat în
cadrul Coaliției aflate la guvernare. Cele două posturi au alocat temei un număr aproximativ
egal de șanse de a fi clarificată: 16 – Realitatea TV, 15 – Antena 3. Într-un interval de doar
câteva zile, schimbarea șefilor de servicii secrete și fuga lui Omar Hayssam au fost
menționate de 26 de ori, cel mai mult spațiu fiind alocat la Antena 3 – 15 emisiuni.
Zilele în care Armata nu mai știa de cine să asculte au fost pline de dezbateri alocate
subiectului retragerii sau menținerii trupelor în Irak. După 14 emisiuni ale Antenei 3 și 11 ale
65

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Realității TV, subiectul s-a stins abia atunci când ziariștii-securiști au devenit problemă
națională.
4. Foamea de spectacol propulsează talk show-ul „tabloid“
Oana Zăvoranu, Gigi Becali, Crima din Primăverii, OZN-urile la români.
Bahmuțeanu-Prigoană. Sexul la români. Asemenea subiecte marcate deja de patina timpului
încep să devină nemuritoare, mulțumită unui public fidel și în continuă expansiune, după cum
arată audiențele talk show-urilor de televiziune.
Telespectatorii români se orientează în număr tot mai mare spre emisiunile de
dezbatere axate pe spectaculos, propuse de obicei de televiziuni mici, ale caror audiențe se
apropie vertiginos de cele ale emisiunilor de divertisment pe care le propun marile televiziuni.
Conform datelor TNS-AGB International, trei tipuri de talk show atrag cele mai mari
audiențe pe segmentul dezbaterilor de televiziune. Exceptând emisiunile-eveniment, pe primul
loc se detașează cele sportive. Acestea sunt urmate de cele de factură „tabloidă“, cele politico-
sociale ocupând abia a treia poziție.
În top se află „Dan Diaconescu Direct“, emisiune-maraton devenită reper pe piața de
profil, unde Gigi Becali, Vadim Tudor, Oana Zăvoranu și cuplul Bahmuțeanu-Prigoană
înregistrează ratinguri considerabil mai mari decât ale talk show-urilor legate de actualitatea
socio-politică.
Astfel, potrivit datelor din ultima lună și jumatate, la edițiile emisiunii principale a
OTV-ului se uita în medie, la un moment dat sau altul, circa 150.000 de români din zona
urbană, numărul telespectatorilor depășind adesea 300.000 la nivel urban și peste 450.000 la
nivel național, în prima parte a emisiunii. Media de audiență pentru întregul show „Dan
Diaconescu Direct“ este diminuată de faptul că emisiunea se prelungește adesea până după
ora 2.00 noaptea, când numărul telespectatorilor scade spre zero. În ultima luna, cel mai mare
rating all urban mediu pe emisiune, în cazul lui Dan Diaconescu, a fost de 3,2 puncte, ceea ce
înseamnă că, la un moment dat, circa 355.000 de telespectatori au urmărit respectivul show.
66

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
Copiile nu reusesc să bată originalul
Alți doi actori consacrați ai „pieței“ de talk show tabloid sunt Radu Moraru și Mădălin
Ionescu. Fiecare, vârf de audiențe pentru posturile unde lucrează, B1 TV (emisiunea „Nașul“),
respectiv Național TV („Miezul problemei“).
În ultima lună, aproximativ 120.000 de români se uitau, la un moment dat sau altul, în
intervalul orar 22.00-0.30, la emisiunea „Nașul“, existând însă și momente când numărul
telespectatorilor care urmăreau această emisiune a depășit 200.000 la nivel național. După o
lungă perioadă în care era mai degrabă asociat cu vrăjitoarele invitate în mod curent la
emisiune, „Nașul“ păstrează, în prezent, un element substanțial de „circ“ monden, pe care îl
completează însă cu diverse campanii ce exploatează caracterul spectaculos al unor scandaluri
politico-economice.
La rândul său, Mădălin Ionescu a renunțat, în ultimul an, la dezbaterea pe teme de
interes politic și social, orientându-se spre invitați specialiști în psihotronica și în efectul de
piramidă. Cu ajutorul acestora, el ține în medie, pe un anumit interval al emisiunii, circa
60.000-80.000 de orășeni cu televizoarele deschise pe Național TV, cea mai bună audiență
medie pe emisiune pe care a înregistrat-o în perioada dată, la nivel urban, ridicându-se la
110.000 de telespectatori (rating mediu 1,0%). În aceeași perioadă, numărul maxim de
telespectatori care au urmărit o emisie a sa la nivel național s-a ridicat la 170.000. Mădălin
Ionescu are însă dezavantajul că intră ultimul în emisiune, pe intervalul orar 22.00-23.00, la
jumatate de oră după „Nașul“ sau Dan Diaconescu.
Alt public, altă psihologie
Mădălin Ionescu, odinioară realizator de talk show „serios“, spune că felul cum
evoluează piața forțează trecerea acestui format spre „tabloid“, în ultima vreme simțindu-se o
schimbare în psihologia publicului, mai ales pentru cei care apreciază o dezbatere televizată
seara târziu. „Este vorba despre psihologia unui alt public, care nu mai consumă informație de
substanță“, declară acesta, gândind că „e posibil ca publicul dinamic să fie tot mai obosit,
după 22.00 rămânând insomniacii“.
Diferențierea se face la nivelul orizontului cultural al publicului. ipsa bunăstării
economice se grefează foarte ușor pe un spirit frustrat. Omul care se uită la poveștile Oanei
Zăvoranu și cel care se uită la Știrile de la ora 5 au același profil mental. Nu au nici o bucurie,
67

Talk show-ul de televiziune : Sclavul audienței
sunt rutinați, amatori de senzație în loc de raționament, de unde vine și nevoia inconștientă de
a se identifica cu elemente din violența unui criminal sau cu apetitul spre scandal al unei
personalități“. Fapt care se suprapune cu o viață interumană sărăcăcioasă, ceea ce îl face să se
implice în scandalul de la televizor, cu atât mai mult când acesta are loc într-un format mai
interactiv, cum este talk show-ul.
În cifre, profilul audienței talk show-urilor „tabloide“ este dat de indicele numeric
Target Affinity care, cu cât este mai mare de 100, cu atât reprezintă un public cu afinitate mai
mare. Potrivit acestui indice, în cazul lui Dan Diaconescu, femeile cu vârste de peste 35 de ani
și în special cele de peste 55 de ani, cu studii medii și venituri mici-medii îi sunt cele mai
loiale telespectatoare. Lucrurile stau diferit însă în privința emisiunilor „Nașul“ și „Miezul
problemei“. Acestea atrag îndeosebi bărbați, cei mai mulți cu vârste de peste 55 de ani, cu
venituri medii.
68