Înainte de a începe prezentarea succintă a celor mai însemnate evenimente (alături de analiza lor), [627970]

Înainte de a începe prezentarea succintă a celor mai însemnate evenimente (alături de analiza lor),
ne simțim datori să aducem câteva lămuriri teoretice. Am menționat în partea introductivă despre
imposibilitatea obiectivității în istorie și despre eurocen trismul din științele sociale.
Conștientizarea și asumarea primei chestiuni poate duce, în mod paradoxal, la rezultate pozitive.
Atunci când avem în față un act de cercetare autentic, omul de știință nu analizează fenomenul ca
scop în sine. De fapt, prin e xplicarea fenomenului studiat, acesta caută să afle răspunsuri (de cele
mai multe ori la nivel inconștinent) care să -i confere sens propriei existențe. Obiectivitatea
absolută nu este numai inumană, dar și în cazurile când ea ar fi posibilă, eliminarea pas iunii nu ar
conduce decât la o lipsă de profunzime necesară pentru a face pași importanți înainte. Acesta a
fost raționamentul care l -a determinat pe Dilthey, în cartea „Construcția lumii istorice în științele
spiritului”, să facă separația între științel e spiritului (științele sociale) și științele naturii. Nu ne
putem pronunța asupra unei afirmații atât de vehemente, deoarece nu știm mai nimic despre
domeniul științelor naturale, dar cert este că, pentru noi, idealul prezentat de științele spiritului est e
drumul la care suntem cel mai bine adaptați pentru a -l duce până la capăt.
Cât despre eurocentrism, nu dorim să cădem în extrema celor care blamează occidentul sau a
victimizării continue care spune că toate relele se trag din colonialism.1 Sunt o sumed enie de
temeiuri cât se poate juste pentru care celelalte civilizații au fost parțial ignorate sau subestimate
în istoria unviersală. Până la a doua jumătate a secolului al XIX -lea, europenii nu aveau cunoștințe
despre geografia interioară a Africii Subsah ariene. Faptul că cei mai mulți savanți sunt europeni și
americani este dat de condițiile materiale ce le -au permis să învețe în liniște. De altfel, meritul
civilizației occidentale constă în capacitatea (cel mai probabil, unică) de a fi extraordinar de cr itică
cu propriile fundamente (paradigma mitică, religioasă și raționalistă).
Filosoful sloven Slavoj Zizek făcea o afirmație controversată (doar una din sumedenia de declarații
excentrice) legată de mediul academic. Universitățile nu ar trebui să pregătea scă studenții pentru
piața muncii, ci ar trebui să susțină paraziți care nu fac nimic productiv. Știința se impune făcută
numai de dragul cunoașterii, iar grupul parazitar universitar ar trebui să joace un rol fundamental,
acela de oferire a unui echilibru social prin intermediul stabilirii unor valori, care la rândul lor să

1 Doar un exemplu de exagerare absurdă: Camilla Turner , University students demand philosophers such as Plato
and Kant are removed from syllabus because they are white , 2017,
http://www.telegraph.co.uk/education/2017/01/08/university -students -demand -philosophers -including -plato –
kant/ , accesat la 3 aprilie 2017

fie mereu contestate în acest mediu. Majoritatea națiunilor nu au avut acest lux. Lucrurile au
început să se schimbe în ultimul secol, aparația internetului stimulând circulația informa ției iar
progresul economic global a permis formarea de gânditori proveninți din medii culturale foarte
diverse. De altfel, conform studiului lui Thomas Piketty, inegalitățile dintre Nord și Sud tind să se
estompeze. Ceea noi încercăm să facem nu este delo c nou, ci este un proces în plină desfășurare.
Întrucât fiecare individ are un univers interior, atunci culturile naționale sunt un fel de universuri
mai mari fiindcă reprezintă un mod unic de a trăi. Golul lăsat de angoasa specifică
postmodernismului poat e fi umplut cu ajutorul conceptelor existene, aplicate unor povești ce sunt
încă puțin cunoscute. Cu timpul, s -ar putea crea o dialetică înfloritoare a valorilor occidentale în
raport cu celelalte moduri de viață existente. Nu credem că acest lucru duce la uniformizare, ci din
contră, la îmbogățirea și revitalizarea perspectivelor fiecărei culturi. Trebuie să spunem din capul
locului că interesul pentru Japonia și Orientul Extrem (care este oricum, insuficient cultivat) e doar
un fir de nisip din complexul de direcții posibile.
Precursor emblematic al ideii de eurocentrism a fost Oswald Spengler, un personaj foarte disputat
(Thomas Mann îl compara cu Schopenhauer, în timp ce Max Weber îl numea un diletant foarte
școlit și ingenios, iar Karl Popper considera că teză lui e inutilă). Suntem de acord că opera sa nu
are valoare științifică intrinsecă. Declinul Occidentului trebuie citit ca pe un amplu poem filosofic
în proză. Autorul ne atenționează încă de la început. „Trebuie să subliniez o dată în plus, fără
echivoc, limita ce mi -am impus -o în această carte. Să nu căutați în ea chiar totul! (…) Ea este
intuitivă parte cu parte, fiind scrisă într -un limbaj ce se străduiește să redea sensibil obiectele și
relațiile, în loc să le substituie prin serii de concepte ; cartea nu se adresează, totodată, decât
cititorilor care știu să retrăiască vibrația cuvintelor și imaginilor.”2 Afirmațiile lui Spengler sunt,
de multe ori, pure exagerări. Ceea ce este interesant la el este faptul că trage un semnal de alarmă,
sugerân d că ceva nu este în regulă cu științele sociale. Una din remarcibile sale utile pentru lucrarea
noastră este ideea că schema Antichitate – Evul Mediu – Epoca Modernă – Epoca Contemporană,
este depășită și irelevantă pentru majoritatea culturilor din afara Europei. Stabilirea granițelor
dintre cele patru este problematică și pentru istoria occidentului, cu atât mai lipsit de sens este să
gândit trecutul Africii, Asiei sau Americii Latine în acest cadrul. Și dacă schema ar putea fi luată
în considerare, ar tr ebui să ne orientăm după alți ani. Antichitatea japoneză s -a încheiat fie în

2 Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiță de morfologie a istoriei. Formă și Realitate. Beladi, Craiova, 1996,
p. 9

secolul al VIII -lea (perioada heian, atunci când influența chineză a început să fie asimilată și
transformată într -o cultură diferită și unică) sau tocmai la sfârșitul secolului a l XII -lea (când
Minomoto no Yoritomo a fondat casta samurailor și a impus un sistem feudal). Insistența cu care
ne-am străduit să exlicăm procesul istoric este dat de nevoia de a repara o nedreptate sesizată foarte
bine de filosoful german. Culturile răsar din neliniștea metafizică provocată de iminența morții, iar
simbolurile apărute din această meditație sunt adevărate numai în universul interior al culturii care
le-a dat naștere. Distanța geografică și aroganța iluminismului ne -au făcut să trecem peste
suferințele, împlinirile, nereușitele și meritele celorlalți. „Lui îi datorăm enorma iluzie optică,
ajunsă demult în domeniul obișnuitului, care ne face să credem că departe; în China și în Egipt,
istoria mai multor milenii se condensează în câteva episoade , în timp ce, prin apropierea noastră,
în această regiune, de la Luther și mai ales de la Napoleon, deceniile se gonflează ca fantomele.
(…) Ar trebui atunci să admitem ca istoricii chinezi să schițeze un plan al istoriei universale în
care Cruciadele și R enașterea, Cezar și Frederic cel Mare să fie trecuți sub tăcere ca niște
evenimente și personalități fără răsunet.”3
Ipoteza Sapir -Whorf susține că limba este cea care ne gândeste, adică există un oarecare grad de
determinism cultural dat de structura limb ii. Limba maternă îi face pe oameni să perceapă realitatea
și să o interpreteze într -un mod particular. Acest lucru nu putea fi mai adevărat pentru limba
japoneză. Dacă întrebăm un nativ ce vârsta are, ne va răspunde politicos, că are un anumit număr
de an i de la încoronarea împăratului Akihito. Dintotdeauna, japonezii, chiar și cei analfabeți,
învățau succesiunea dinastiiilor, iar acest lucru este studiat din clasele primare în prezent. Natura
umană este aceeași peste tot, reperele sunt altele. Acestea au fost motivele pentru care am decis să
împărțim subcapitolele în perioade ce se racordează mai bine la universul nipon.
Dovezile arheologice ne indică faptul că mitologia japoneză a existat încă din preistorie, putând
vorbi despre diverse religii precursoar e ale șintoismului, cu o multitudine de zeități locale și surse
de inpirație de pe continent. Ea s -a transmis pe cale orală, textele „Kojiki” (712) și „Nihon Shoki”
(720) fiind primele care au notat legendele și le -au pus într -o ordine logică. Acestea au f ost scrise
la ordinele împăratului, din dorința de a crea o „ideologie oficială” care să -i consolideze puterea.
Poveștile ce nu sunt scrise au tendința de a crea numeroase versiuni. Asta s -a întâmplat și în acest
caz, religia șintoistă fiind caracterizată de multe momente de incoerență în ceea ce privește firul

3 Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiță de morfologie a istoriei. Formă și Realitate. Beladi, Craiova, 1996,
pp. 31 -32

narativ, ea fiind completată de inveții ale funcționarilor loiali statului. Apogeul a fost atins pe
vremea militarismului, atunci când miturile fondatoare erau predate ca adevăruri istorice. Ele au
ajutat, într -o oarecare măsură, la justificarea imperialismului și a stimulat capacitatea soldaților de
a comite crime abominabile. Având impresia că celălalt îți este inferior din start, o subspecie, îți
este mai ușor să -l ucizi. Ecourile propagandei au în grijorat statele din Asia, apărând și reacții
nefondate. Un întreg scandal diplomatic a apărut în urma declarației primului ministru Mori
Yoshido, în anul 2000. Când a vorbit despre Japonia, a folosit terminologia nefericită „țara zeilor”.
Dacă dorim să av em o poziție echilibrată, cât mai apropiată de adevăr, trebuie să înțelegem care
sunt fundamentele șintoismului.
Vom încerca să punem ordine în lucruri. Ca multe alte religii arhaice, șintoismul (în traducere
liberă însemnând „calea zeilor”) este de tip an imist, zeitățile reprezentând fenomenele naturii.
Conform recensămintelor făcute de către stat între 2006 și 2008, 51% dintre japonezi se declară
atei, non -religioși, sau adepți ai moștenirii șintoiste, 7% nu au dorit să răspundă, 35% sunt budiști,
4% sunt membri ai sectelor șintoiste, iar 2,3% creștini. În ciuda acestui fapt, superstițiile au încă o
mare influență asupra lor, inclusiv asupra tinerilor. Cei mai mulți sunt botezați dupa tradiția budistă,
dar casătoria împrumută foarte multe elemente creștine . Indiferența religioasă nu îi împiedică să
viziteze cu regularitate templele șintoiste, pentru a se ruga și a -și pune dorințe pe care zeii să le
îndeplinească.
Geneza începe cu o stare de haos. Totuși, spre deosebire de multe alte credințe, haosul nu prov ine
din nimic, el fiind un tot ce cuprinde toate lucrurile posibile, numai că acestea nu pot fi diferențiate
la momentul inițial. Entropia debutează cu despărțirea dintre cer (aici, cu sensul de elemente non –
materiale) și pământ (elementele materiale), înf ățisată prin zeitățile Izanagi (bărbatul) și Izanami
(femeia). Pornind de la această stare, cei doi zei ai creației înfing o suliță în mare (în variante mai
târzii, sulița este înlocuită de o sabie). Picăturile scurse formează arhipelagul japonez, inclusiv
tărâmul mitic Onogoro. Acolo se naște tot ce există în natură, inclusiv zeitățile principale. Este
vorba de Amaterasu (zeița soarelui), Tsukuyomi (zeul lunii) și Susanoo (zeul mării). Izanami
moare la zămislirea zeului focului Kagutsuchi. Izanagi îi promi te soției sale că o va salva din lumea
de dincolo și că nu se va uita la ea, dar, cuprins de furie, Izanagi îl decapitează pe Kagutsuchi și îi
împarte corpul acestuia în opt direcții, unde se vor ridica opt vulcane. Pierzând timpul cu
executarea propriului fiu, Izanagi ajunge prea târziu în lumea de dincolo și aprinde un foc pentru

a vedea starea înfricosătoare în care a ajuns Izanami, care nu mai putea fi salvată. Ea se răzbună,
trimițând mai multe zeități să -l vâneze pe Izanagi, care reușeste să scape. Ac esta este momentul
ce anunță sfârșitul creației universului, o formă de decădere dintr -o stare paradisiacă, apărând
pentru prima dată condiția moarții ca proces ireversibil (moartea zeului creației insuflă conceptul
de existență ancorată în anotimpuri). În același timp, elementul spiritual este condamnat să trăiască
pentru eternitate. Fiind bântuit de remușcări, Izanagi se spală pentru a se curăța de păcate. Acesta
lăcrimează, din ochiul stâng apărând Amaterasu, iar din ochiul drept Tsukuyomi (ochii sunt
simboluri pentru cunoaștere și putere în mitologia japoneză). Cei doi s -au ridicat pe cer, dar au
devenit repede geloși pe frumusețea celuilalt. Din această cauză, Amaterasu apare ziua, în timp ce
Tsukuyomi noaptea. Susanoo se naște din nasul lui Izanagi, fi ind disprețuit de către tatăl acestuia.
Orientaliștii speculează că, la origine, șintoismul era conceput în jurul venerării Soarelui și al ideii
de ciclicitate, fiind remarcate multe similitudini între Amaterasu și Hae -nim, zeița soarelui din
Coreea. În co ntrast cu alte viziuni religioase din Vest, zeul soarelui era de sex feminin, în timp ce
luna era de sex masculin. Acest lucru se datorează parțial și faptului că societatea era predominant
matriarhală, la conducere aflându -se și câteva împărătese. Cel mai faimos caz a fost împărăteasa
Jingu, care a fost la cârma Japoniei între anii 201 și 269. Soțul acesteia, împăratul Chuai, murise
în luptă. Ea a preluat personal conducerea armatei, întorcându -se cu succes în urma unei campanii
militare din Coreea, care a acceptat să plătească tribut. Trebuie menționat că istoria de până în
secolul al VII -lea este una controversată, neexistând dovezi scrise. Ea se bazează pe probe
arheologice cu ajutorul cărora se interpretează pergamentul Nihon Shoki. Până în secolul al X II-
lea, femeile din casta războinică (numite Onna -bugeisha) luptau alături de bărbați (fiind utilizate
în unitățile de arcași călare, dar fiind antrenate să folosească sabia (katana), lancea (yari) și
halebarda (naginata). Patriarhatul a început să capete importanță în urma influenței chineze
(secolul al VI -lea), dar s -a impus abia odată cu constituirea feudalismului. Totuși, chiar dacă
bărbatul avea clar o poziție dominantă, fiind capul familiei, având drept de viață și de moarte
asupra soției și copiilor, lucrurile nu a stat atât de simplu precum în lumea creștină. A fost mai
mult o împărțite pe roluri a responsabilităților în cadrul castei samurailor. Vom reveni cu amănunte
la momentul potrivit.
Remarcabil este și mitul salvării lumii de la distrugerea to tală, legendă ce inspiră învățăminte
asemănătoare cu mitul peșterii lui Platon. Panteonul japonez este compus din zeități ce îndeplinesc

mai multe funcții. Așa se întâmplă și cu Susanoo, care este considerat zeul furtunii, haosului și al
morții, în timp ce Amaterasu este zeița universului, frumuseții și a agriculturii. Fiind considerat
mult prea impulsiv, Susanoo este pedepsit de către Izanagi, așa că este trimis să locuiască în lumea
de dincolo. Înainte de a pleca, el cere o întrevedere cu Amaterasu pentru a-și lua rămas bun de la
sora sa. În semn de bună credință, Susanoo a întreprins un gest simbolic, făcând din colierul ei
cinci zeități războinice foarte puternice. Drept mulțumire, Amaterasu a rupt sabia zeului haosului,
fabricând din ea trei zeițe nease muit de frumoase. Fiind fericit, Susanoo a clamat că este egalul lui
Amaterasu. Plină de aroganță, zeița i -a atras atenția că el a creat cei cinci războinici din bijuteriile
ei. Poziția de superioritate l -a înfuriat pe Susanoo, care a dezlănțuit infernul a supra Pământului.
Slujitoarea cea mai apropiată de Amaterasu a fost ucisă, recoltele au fost distruse, în timp lumea a
fost zguduită de dezastre naturale. Cuprinsă de o adâncă mâhnire, Amaterasu a refuzat să se lupte
cu fratele ei, așa că s -a refugiat într -o peșteră, blocând intrarea cu o piatră sacră. Întreaga suflare
s-a scufundat în întuneric și ignoranță, războaiele au izbucnit de peste tot, iar disperarea a cuprins
omenirea. Toate zeitățile s -au strâns în jurul peșterii, încercând fără succes să o conv ingă să se
întoarcă pe cer. Când totul părea pierdut, zeii au organizat un dans ridicol, care i -au făcut pe toți
să râdă. Mânată de curiozitate și mirare, Amaterasu a ieșit din peșteră, luminând din nou lumea.
Bucuria celorlați a determinat -o să treacă pes te suferință, iar lucrurile au revenit la normal.
Povestea are ample semnificații. Îngânfarea și sentimentul de măreție au fost cele ce au dus
umanitatea în pragul dispariției. În fața violenței lipsite de rațiune, frumosul nu a putut decât să se
retragă î n izolare. Scânteia ce a generat salvarea a fost tocmai ceea ce Platon și Aristotel considerau
ca fiind fundamentul filosofiei, adică curiozitatea și mirarea. Pe de altă parte, aici nu avem o
narațiune tragică despre un geniu neînțeles care trebuie să se s acrifice pentru binele general. Nici
măcar Soarele nu a reușit să se opună haosului. Scăparea din peșteră și iluminarea nu au ținut de
meritul unui individ, ci a fost rezultatul efortului colectiv al tuturor zeităților. Alăturarea dintre
viață și frumusețe ca roluri ale lui Amaterasu ne sugerează că rațiunea a fost mai puțin însemnată,
lucrurile cu adevărat esențiale fiind armonia și înțelepciunea.
Susanoo s -a împăcat cu Amaterasu, oferindu -i cadou sabia Kusanaghi. Pacea este adusă de Ninigi –
no-Mikoto, nep otul lui Amaterasu, care prezintă omenirii cele trei daruri celeste: oglinda Yata no
kagami, bijuteria Yasakani no magatama și sabia Kusanaghi. Obiectele au devenit simbolul
suverantiății japoneze. Se consideră că primul împărat legendar al Japoniei este s trănepotul lui

Ninigi -no-Mikoto. De aici și pretenția tuturor împăraților japonezi de a fi descendenți direcți ai
zeiței Amaterasu. Conform textului Nihon Shoki, Jimmu a fost primul suveran, domnind undeva
în jurul anilor 660 -585 î. Hr. Nu există date care să susțină cronicele (conform lor, Jimuu ar fi trăit
126 de ani), el fiind mai mult ca sigur, un personaj fictiv. Datarea atât de îndepărtată a tradiției
statale este dată de încercarea învățaților din secolul al VIII -lea de a forma o cultură autentic
japoneză, care să concureze în vechime cu cea chineză. Existența primilor 9 împărați ai Japoniei
este contestată de către istorici. Primul suveran care este recunoscut de către specialiști este Sujin,
care a domint între anii 98 î. Hr și 30 d. Hr. Mai mult, p rimul împărat a cărui domnie (539 -571) a
fost trecută în scris de către un document contemporan cu acesta este Kinmei. Aspectele ce țin de
adevărul istoric sunt mai puțin importante. Mult mai însemnat ni se pare mesajul pe care îl trimite
mitul fondator. Î ncă din timpuri imemoriabile, societatea a trebuit să treacă împreună peste
dificultăți.
O ultimă chestiune specifică șintoismului ce merită analizată, este maniera în care este definită
natura umană, ce a avut ample consecințe asupra felului în care a fost concepută politica internă și
externă. Nu există o luptă maniheistă între bine și rău . Zeii au calități și defecte, pot face lucruri
abominabile, dar se pot și căi. Spiritele, fantomele și monștrii (numiți Yokai), alături de diavoli
(Oni), nu sunt răi sau buni în sens absolut. Dacă Yokai sunt respectați și lumea trăiește în pace,
ființele ezoterice sunt calme și senine, putând aduce noroc și bunăstare. În situația în care echilibrul
este perturbat, ele se înfurie, provocând necazuri, epidemii și catastrofe naturale. Oni au datoria de
a pedepsi oamenii care greșesc și să le testeze caracteru l prin diferite forme de manipulare, dar nu
sunt malefici. În unele legende, eroii se lasă posedați de demoni pentru a primi puteri supranaturale
care îi ajută să comită acte nobile. Era vorba despre un sacrificiu asumat, deoarece cei care se lăsau
control ați riscau să devină la rândul lor demoni. Nu există iad sau rai, ci doar tărâm al morților
(Yomi). Infernul (Jigoku) și raiul (Tengoku) sunt concepte introduse mult mai târziu de către
budismul chinez (care a fost influențat de busdismul indian și de Taoi sm). Interesant e că și aici s –
a ajuns la un compromis. Fiind creaturi complexe, oamenii nu ajungeau direct în iad sau rai. Este
nevoie de o lume de tranziție (Meido), unde spiritele celor decedați sunt supuse judecații a șase
zeități. În timpul călătoriei , virtutea morților este pusă la încercare prin aspre torturi fizice și psihice.
Șintoismul i -a făcut pe japonezi să vadă condiția umană într -un șablon propriu. Omul nu este rău
de la natură. La naștere, acesta este bun (în sensul de pur). Ca în gândirea l ui Rousseau, societatea
este cea care îi „strică” pe oameni. Personajele care ajung demonice, au un trecut tragic în spate.

Aceasta temă este repetată în aproape toate textele străvechi, în literatura japoneză clasică și
contemporană, dar și în filmele și animeuri actuale. Un alt motiv este cel al eroului naiv și idealist,
care încearcă să schimbe lumea, dar este strivit de realitate, devenind caracterul negativ în urma
deziluziei. Relațiile din cadrul sistemului sunt cele duc în mod inevitabil la conflict, care produce
un nesfârșit cerc al răzbunării.
Consecințele despre care vorbeam sunt următoarele. Componetele șintoismului l -au făcut
compatibil cu budismul și confucianismul de mai târziu, formând religia oficală a statului, șinto –
budismul. Etica socio -economică ivită de aici poate fi comparată oricând cu etica protestantă lui
Weber, miracolul economic japonez fiind realizat parțial și datorită ei. Orice scenariu care vede un
viitor luminos pentru Japonia secolului al XXI -lea trebuie să plece de aici. Con statarea că mediul
social este cel care face diferența, a făcut ca educația să joace o partitură indispensabilă în societate.
Politica și răzbunarea din motive personale erau aspru blamate fiindcă o incriminare deplină a
inamicului nu era justificată (asta nu înseamnă că fenomenul a fost automat eradicat). Răzbunarea
trebuia să fie dusă la capăt numai din rațiuni de stabilitate socială și de loialitate față de ierarhie.
Familia celui înfrânt trebuia ucisă tocmai pentru a evita viitoare masacre, nu pentru că ei aveau o
vină anume. Conducătorii niponi timpurii au caracterizat politica în cel mai pur sens realist, adică
un domeniu în care interesele trebuie să primeze, dincolo de orice morală de la nivel individual.
Viața unui om nu are valoare în sine (spre de osebire de creștinism) în comparație cu binele general
al comunității. Autoritatea superioriului era absolută. Amoralitatea și cântărirea avantajelor și
dezavantajelor a fost procedeul standard al clanurilor de a face politică, iar tratatea străinilor (fie
că vorbim de chinezi și coreeni, fie de occidentali), a ținut aproape mereu seama de acest principiu
machiavelic. După cum vom vedea ulterior, militarismul interbelic a însemnat o deraiere de la
pilonii tradiției, nu o continuare modernă a ei.
Să trecem l a partea istoriei materiale. Arhipelagul japonez este format din 7000 de insule micuțe,
dintre care doar patru au contat cu adevărat: Honshu, Kyushu, Shikoku și Hokkaido (numită Ezo
până în 1869). Ezo, aflată în nord, a avut parte de o climă siberiană. Din aceste motive, insula a
fost în mare parte nelocuită până în secolul al XVI -lea. Cea mai mare concentrație de populație se
află în sud, unde clima pleca de la temperat oceanică și ajungea la un mediu subtropical în insulele
Ryukyu, apropiate din punct de vedere geografic de Taiwanul de azi. Vegatația este foarte
diversificată, biologii identificând că ea susține 90.000 de specii de animale. Relieful este muntos

în proporție de 70%, majoritatea vârfurilor fiind având peste 2000 de metri înălțime (faimosul
Munte Fuji are o altitudine de 3800 de metri). Japonia este poziționată la intersecția dintre placa
tectonică Filipine (sau, în sens mai larg, a Pacificului), placa Eurasiatică, Nord Americană și Indo –
Australă la sud. Zona în care se află este una de subduc ție, cutremurile și taifunurile (provocate și
de vânturile musonice) fiind la ordinea de zi. Atitudinea față de moarte poate fi explicată și prin
acest lucru.
Mediul natural a fost completat de o moștenire genetică bogată. Contrar percețiilor moderne,
japonezii, la origine, nu au fost un popor omogen. Arheologii se contrazic cu privire la momentul
în care au apărut primii oameni pe acele meleaguri, estimările varind între acum 600.000 și 200.000
de ani. Cert este că până în 18.000 Î.Hr., glaciațiunea a făcu t ca insulele Japoniei să fie conectate
de restul Asiei, ca mai apoi încălzirea treptată să rupă legăturile cu continentul. Prima cultură
neolitică din arhipelag se ridică în 14.000 Î.Hr. Ea este numită Jomon (însemnând ceramică), fiind
printre primele cul turi ce folosea ceramica (cam în același timp cu Mesopotamia și India). Aceștia
erau predominant vânători -culegători veniți din întreaga Asie de Sud -Est (inclusiv Indochina),
Coreea, China și Siberia. Amestecul de populații a creat ceea ce specialiștii num esc „Jomon”, care
s-au delimitat repede de triburile Ainu, ce proveneau din Manciuria, Mongolia și Siberia. Deși erau
veniți mai devreme (fiind considerați singurii băștinați veritabili), Ainu au fost împiși treptat către
nordul țării.4 Agricultura rudimen tară a fost practicată în paralel, dar într -o măsură mai mică.
Uneltele erau făcute din piatră și oase. Comunitățile erau mici, formate din 500 -1000 de oameni,
apărând și primele grânare care înmagazinau hrana. Conform descoperilor mai recente, populația
a început să devină sedentară în jurul anului 1000 Î. Hr.5 Clima se răcise în mod considerabil,
estimările arătând că populația Japoniei scăzuse de la 200.000 la 20.000 de oameni. Principalele
baze erau formate în câmpiile Kanto, Nobi și Kasai, triburile co ncurând pentru dominație.
Pâmântul arabil reprezenta mai puțin de 10% din suprafața terestră a insulelor. S -au stabilit
primele contacte diplomatice cu lumea exterioară, Coreea fiind prima sursă a împrumutului
cultural (noi metode de a face agricultură, p rimele unelte din bronz și fier, producerea de sticlă,
arcuri mai performante și o nouă arhitecutură a locuințelor). Acum apare și legenda despre

4 De altfel, până la era Meiji, Ainu erau numiți Ezo, similiar cu numele insulei din nord. Este posibil ca aceștia să fi
trăit și în insulele Sakha lin și Kurile, dar ele nu au fost explorate temeinic până la sfârșitul secolului al XVIII -lea, așa
că dovezile sunt puține. Detaliul este important în disputa asupra teritoriilor respective dintre Japonia și Federația
Rusă, care încă nu au semnat un tratat de pace.
5 Junko Habu, Ancient Jomon of Japan , Cambridge University Press, Cambridge, 2004

întemeierea primului regat de către împăratul Jimmu (numele acestuia înseamnă zeul războinic),
care ar fi plec at din insula Kyushu și a cucerit un teritoriu important (Yamato) în zona centrală a
Honsu, suprapus oarecum cu prefectura Nara de azi. Începând cu 1873, ziua națională a Japoniei
(sărbătoare suspedată între anii 1948 -1966) este 11 Februarie, data la care se presupune că Jimuu
a fost încoronat.
Yayoi este o cultură echivalentă cu ele din epoca bronzului și epoca fierului din alte regiuni ale
lumii. Ea era complet sedentară, trăind din agricultură pescuit și creșterea animalelor (porci și
păsări). Așa cum am menționat mai devreme, tranziția către noile moduri de manufacturare s -a
făcut într -un timp îndelungat, încă din ultima parte a erei Jomon. Pe bună dreptate, Yayoi este
considerat un interval de tranziție către Antichitatea japoneză. Ei au migrat din Chin a și Coreea în
Kyushu în jurul anului 300 î. Hr., izbutind să -i asimileze cu forța (în cursul a două secole) pe cei
din Jomon. Un grup foarte mic a supraviețuit, ei fiind redenumiți Emishi, adică barbari. Ainu au
rezistat ca societate independentă, în timp ce Yayoi au înaintat în Honshu. Ei împrumutaseră
tehnologia chineză de irigare a pământurilor, alături de primele monede, oglinzi și clopote din
bronz. Au apărut primele înlănțuiri de sate, construcțiile fiind făcute din piatră și lemn. Cultivarea
orezulu i a dus la o creștere constantă a populației, Japonia ajungând la o populație între 2 și 4
milioane de locuitori.
Japonezii sunt menționați pentru prima dată de către chinezi în anul 57 d. Hr., când au fost trimise
mai multe misiuni diplomatice și au fost stabilite legături comerciale. S -a descoperit un sigiliu prin
care împăratul Guangwu al dinastiei Han recunoștea statul Na (Nakoku în japoneză) din Kyushu,
care în schimb era de acord să plătească un tribut simbolic. Contactele dintre cele două țări au
stârnit interesul învățaților chinezi, Chen Shou scriind cartea „Istoria Wei”6, de unde avem cele
mai multe informații scrise despre Yayoi. Nu exista o autoritate centrală, sute de clanuri luptând
pentru supremație. În jur de 30 dintre acestea aveau relații directe cu China. Progresul în
agricultură a fost rezultatul unei combinații de guvernare descentralizată ce a stimulat inovația și
abudența de apă (spre deosebire de China, care nu avea multe râuri și izvoare). Locuitorii s -au
folosit de relieful muntos pentru a crea plantații de orez suprapuse, făcând irigația mult mai ușoară.
Pe de altă parte, loialitatea țăranilor față de stăpânii locali era mai dezvoltată decât în China, tocmai

6 Wa era prima denumire pentru japonezi dată de către chinezi, în timp ce aceștia se defineau ca fiind Yamatai.
Textul face parte dintr -o lucrare mai amplă, „San Guo Zhi”, adică Cartea Celor Trei Regate, ce spune povestea
decăderii dinastiei Han și oribilul războiul civil ce a urmat.

fiindcă aceștia erau forțați să trăiască împreună ca să supraviețuiască. E xista un sistem de colectare
a taxelor, piețe, târguri și manifestări religiose proto -șintoiste. Se relatează și despre mai multe
clase (prima împărțire între elită și mase), diferențierile fiind observate prin intermediul hainelor,
bijuteriiilor și tatuaj elor. Este vorba despre conducătorii religioși și militari, țărani, manufacturieri
și sclavi. S -au descoperit mormite de dimensiuni impunătoare, în care arisocrația era îngropată cu
multe bogății, fapt ce accentuează interpretarea unei culturi ierarhice. V iața din timpul Yayoi era
foarte violentă, triburile fiind acaparate de o stare permanentă de război, ce nu putea fi depășită.
Așezămintele urbane erau construite pe vârful dealurilor, fiind înconjurate de șanțuri, ziduri și
turnuri rudimentare de apărare. Comerțul cu sclavi era înfloritor, care erau folosiți ca forță de
muncă și erau oferiți cadou chinezilor. Echilibrul de forțe era păstrat printr -un complex sistem
ierarhic, în care triburile mai mici plăteau tribut celor mai mari, fiind remarcat un fel de raport de
vasalitate. Prezența feminină este și ea notată, împărăteasa șaman Himiko reușind la vârsta de 14
ani să câștige un sângeros război civil ce durat 70 -80 de ani, în urma a restaurat statul Yamataikoku
(189-248). Se spune că ea erau o vrăjitoare f oarte puternică, reușind să -i manipuleze pe ceilalți
regi locali. Dualitatea în conducere, o tradiție continuă, era impusă de atunci.7 Himiko era liderul
spiritual, care conducea împreună cu fratele ei mai mic, ce îndeplinea funcția de conducător militar.
Istorisirile continuă cu moartea lui Himiko (și condoleanțele oferite de către chinezi), în urma
căruia un bărbat a ajuns la putere dar nu a reușit să mențină controlul. Un nou război civil a izbucnit,
împărăteasa Iyo, care avea 13 ani, reușind să restabil ească ordinea.
Două lucruri trebuie reținute din acest interval de timp.

7 Continuată prin dualitatea shogun -împărat și prim ministru -împărat. Perioada Yayoi stă la baza formării clanurilor
de samurai și a sistemului feudal de mai târziu.