Tema nr.3 : Tipologia conflictelor politico -militare, evoluție și perspective [627969]

1
Tema nr.3 : Tipologia conflictelor politico -militare, evoluție și perspective
1. Aspecte doctrinare
2. Principalele tendințe în mediul de securitate actual
2.1 Pe plan internațional și regional
2.2 Pe plan național
3. Globalizarea crizelor politico -militare
4. Implicațiile perioadei postconflict asupra securității internaționale,
regionale și naționale
5. Tipologia conflictelor politico -militare la nivel regional și
internațional
5.1.Aspecte specifice privind conflictele politico -militare la
nivel regional și internațional
5.2. Clasificarea crizelor politico -militare
6. Luarea deciziilor în cazul conflictelor politico -militare

2

1. Aspecte doctrinare

Termenul „conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ĕre – „a se
lupta”, „a se bate între ei”, cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile
de ciocnire, șoc, dar și de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicționare definesc
conflictul prin termeni similari violenței, ca disensiune, fricțiune, dispută, ceartă,
scandal, luptă, război.
Într-o accepțiune foarte largă, prin „criză” se poate înțelege o situație
națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa
valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate, prin urmare o
stare de anormalitate .
Fiecare criză are particularitățile ei, etapele, stările, proprii parametri,
dezvoltarea și perioada de post criză până la revenirea la starea de normalitate de la
care a plecat, sau la care se dorește să se ajungă.
Totuși, pentru ca gravitatea unei crize să fie percepută de un anumit grup
(parte), amenințarea la adresa valorilor sau obiectivelor sale trebuie să fie credibilă
și inacceptabil de gravă. În același timp, trebuie să fie imediată. Dacă amenințarea
este extrem de gravă, dar îndepărtată în timp, va rezulta o criză de nivel redus,
dator ită existenței unei perioade de timp suficient de mare pentru a se decide
maniera de abordare a problemei.
Potrivit teoreticianului chinez Sun Tzu “războiul este afacerea cea mai
importantă a statului, fundamentul vieții și al morții, calea spre supravieț uire sau
dispariție”. Conflictul este inevitabil, iar victoria trebuie obținută înainte de
începerea luptei. Dacă inamicul este angajat în luptă orice acțiune trebuie să fie
îndreptată spre a obține victoria. Maxima lui Sun Tzu se fundamentează pe idea că
“subjugând armata inamicului fără a lupta reprezintă culmea excelenței” .
Deși capodopera lui Sun Tzu este tipărită de peste două milenii, ea continuă
să ofere specialiștilor moderni în strategii militare inspirații nu doar în ceea ce
privește cele mai ef iciente modalități de a obține victoria, dar și capacitățile
strategice ale dușmanului.
Conflictul constă într -o opoziție deschisă, o luptă între indivizi, grupuri,
clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase,
etnice și rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra
interacțiunii sociale.
În fine, criza, din punct de vedere sociologic, se poate defini ca fiind o
perioadă în dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a dificultăților și
izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcționarea normală a acestuia,
declanșându -se puternice presiuni spre schimbare.

3
“Criza reprezintă manifestarea unor dificultăți temporare sau cronice ale
modului de organizare a unui sistem, exprimând inc apacitatea sa de a funcționa în
modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a
sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale” 1.
Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă și consecințe
importante, care amenință o organizație în scopurile ei cele mai profunde. Există
un echilibru firav între acțiune și inacțiune: acțiunea poate avea consecințe
periculoase, însă produce cunoaștere, în timp ce inacțiunea este o cale sigură, dar
generează confuzie. Crizele/conflictele politico -militare diferă prin cauzele și
durata lor, ele antrenează acțiunea umană ceea ce poate transforma micile deviații
în crize majore extrem de limitate și oscila ții puternice ale st ării de tensiune.
Analizând aceste definiții (și nu numai), se poate aprecia faptul că există
caracteristici comune tuturor crizelor:
• părțile implicate percep crizele ca pe un ansamblu de amenințări, pericole, riscu ri;
• ruptura echilibrului interior specific mediului organizațional;
• existența posibilității de confruntare, inclusiv de ordin militar;
• caracterul relativ și exclusiv absolut al crizei;
• necesitatea luării unor decizii importante;
• limitarea accesului la informații;
• prezența unei atmosfere marcată de îngrijorare.
Confruntarea armată va purta mereu amprenta unei decizii politice și va fi
așa cum va fi și societatea.
Este posibil ca, cel puțin pe termen mediu, să se mențină uriașe decalaje
economice și tehnologice între continente, state și alte tipuri de entități care să
genereze mari conflicte și interese în dezvoltarea în continuare a armamentelor și
tehnicii de luptă care vor influența în mod hotărâtor tehnologia războiului, strategia
și tactica.
Războiul va continua să fie, așa cum afirma Clausevitz, un mijloc al politicii,
o exprimare a politicii prin forță și prin mijloace violente dar, în același timp, el va
fi și din ce în ce mai mult o urmare a politicii adică, din anumite puncte de vedere
un sfârșit al ei. În prezent, definiția războiului se sprijină pe opțiuni și interpretări
situate între două repere fundamentale: continuarea politicii și sfârșitul politicii, în
care sfârșitul politicii este înțeles ca sfârșit al dialogului, diplo mației și altor
instrumente ale politicii situate în sfera războiului.
Pe de altă parte, Raymond Aron, analizează criza drept “perioada unui
conflict între două sau mai multe state, care intervine atunci când una dintre părți a
pus cealaltă parte în defens ivă asupra unui punct precis sau care poate fi precizat și
este nevoie de luarea unei decizii asupra răspunsului care trebuie dat acestei

1 Cătălin Zamfir, Criză , În “Dicționar de Sociologie”, Coordonator Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Editura
Babel, București, 1998

4
provocări”. Despre crizele războiului rece același autor arăta faptul că “atunci când
posibilitatea războiului nu poat e fi luată în calcul … criza este acea formă de
violență reținută, de confruntare nedusă până la capăt, menită să exercite o
presiune asupra celuilalt pentru a -l constrânge să renunțe la interesele sale legitime
și pentru a obține de la acesta concesii car e nu depășesc pragul mizei și riscului
războiului total”.
Din aceste definiții și altele prezentate se pot desprinde următoarele:
▪ criza marchează ruptura unui status quo și contestarea unei stări de echilibru;
▪ criza are un caracter relativ da torită modului diferit în care actorii o percep;
▪ existența, în orice criză, a posibilității de escaladare a acesteia, de confruntări
militare;
▪ dinamica procesului de luare a deciziilor este accelerată datorită necesității de a
lua decizii importante în condițiile în care nu există acces imediat la informațiile
indispensabile pentru adoptarea unei decizii corecte, într -o atmosferă marcată de
neliniște, tensionată, într -un interval de timp limitat.
Cele mai cunoscute forme de manifestare a crizelo r politico -militare sunt:
violența, conflictul de joasă intensitate, terorismul, războiul civil și revoluția,
războiul internațional, precum și formele de conflict specifice ultimelor decenii
(războiul nuclear, războiul frontalier, războiul civil, războiul terorist, războiul
antiterorist, acțiuni sub mandat ONU) 2.

2 Violența este forma de criză cu o prezență cvasi -permanentă în societate, la toate palierele ei. Nici o societate
umană nu a cunoscut dezvoltări lineare.
Conflictul de joasă intensitate. Crizele pot escalada în conflicte de joasă intensitate sau se pot transforma direct în
război. Conflictul de joasă intensitate are caracter limitat ca frecvență și nivel al violenței. Larga răspândire a
armamentului modern asigură potențialul ca acest tip de conflict să devină ex trem de distrugător. Datorită existenței
interdependențelor globale și regionale, efectele unei întreruperi temporare a stării de pace într -o anumită zonă a
lumii se resimt și în alte spații geografice.Conflictul de joasă intensitate poate fi folosit ca un instrument politic de
către un stat ori un actor nonstatal.
Terorismul – reprezintă o formă distinctă de violență desfășurată la scară planetară.
Războiul civil și revoluția sunt conflicte care au loc în interiorul unui stat, între două sau mai multe grupu ri/grupări
care se luptă din cauza dezacordurilor existente între ele în privința problemelor legate de viitorul țării. Cel puțin
unul din grupurile implicate în război trebuie să fie un actor nonstatal. Celălalt grup sau celelalte grupuri pot fi fie
guver nul statului respectiv, fie alți actori nonstatali.
Războiul internațional este conflictul desfășurat între state, exercitat prin intermediul propriilor forțe armate. Este o
formă aparte de desfășurare a relațiilor dintre state și a fost catalogat în drep tul internațional ca un element inevitabil
dacă nu de interacțiune statală. Se deosebește de conflictul de joasă intensitate prin amploare și nivel de violență. O
declarație de război poate duce la încălcarea și ruperea de tratate, poate fi ilegală din pun ct de vedere constitutional
sau poate constitui o măsură nepopulară în rândul populației proprii, poate reduce sau elimina elementul de surpriză
militară sau poate chiar extinde un conflict (mai degrabă decât să -l stabilizeze).
Războaiele specifice ultimel or decenii Războiul nuclear , Războiul frontalier ( unul dintre cele mai răspândite
forme de război, se manifestă cu precădere în Africa, Asia și America Latină. Cauza producerii acestuia trebuie
căutată în trasarea arbitrară a frontierelor statelor de că tre fostele puteri coloniale, insuficienta consolidare a
autorităților statului de drept, precum și în frământările și modul de viață al unor etnii).

5
„Până în prezent scopul principal al aparatului nostru militar a fost câștigarea
războaielor, în viitor el trebuie să fie prevenirea lor ” 3
Realitatea că puterile nucleare au interes să evite dis trugerea a dat naștere
teoriei controlului armamentelor ( arms control ) care se poate traduce prin
stăpânirea sau regularizarea armamentelor. Manifestarea cea mai spectaculoasă a
controlului armamentelor o constituie dialogul direct între puterile antagoniste, ce
a debutat printr -o serie de negocieri deschise de tratatul de interzicere parțială a
experiențelor din 1963, a continuat cu tratatul de neproliferare din 1968, care făcea
posibil dialogul dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică prin negoc ierile SALT
între anii 1969 și 1979, apoi START, finalizate cu ratificarea negocierilor START
II de către Rusia, în 2000. Obiectivul este cel al stabilității echilibrului strategic,
limitarea armamentelor devenind o componentă fundamentală a strategiei
mijloacelor.
Acordurile au ca scop remodelarea și limitarea arsenalelor, dar și o
dimensiune operațională întrucât dialogul are ca obiect ajungerea la definirea unui
mod comun de conduită.
Cert este faptul că lupta armată modernă a cunoscut, în ultimii ani,
modificări majore, într -o evoluție ascendentă, de la prima mare confruntare din
Golf până la războiul din fosta Iugoslavie (1999) și, de aici, la cel din Afghanistan
(2001 – 2002) și, apoi, cel din Irak (2003).
Teoreticienii conflictelor actuale evidențiaz ă faptul că, din punct de vedere
al strategiei operaționale, arta războiului constă în perturbarea cu precizie a
clarității actelor inamicului, „destabilizându -l și determinându -l să comită erori
printr -o greșită apreciere a situației întâlnite”.
America a devenit puterea militară dominantă în lume începând cu anul
1991 odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Rădăcinile poziției dominante a
Statelor Unite ale Americii se află în eforturile depuse de către liderii americani în
perioada anilor 1960 până la în ceputul anilor 1980 în vederea transformării armatei
cu scopul de a face față mai bine oricăror provocări venite din partea Uniunii
Sovietice.
,,Operațiile multinaționale de menținerea sau impunere a păcii ” 4 sunt, și vor
rămâne și în viitor, o modalitate eficientă, voluntar acceptată de comunitatea

3 Bernard Brodie, The Absolute Weapon , citat în Lucien Poirier, Des Stratégies nucléaris, apud Hervé Couteau –
Bégarie, Tratat de strategie , vol. I, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006
4 Operațiile multinaționale sunt de mai multe tipuri și anume:
• războiul – reprezintă situația extremă pentru desfășurarea operațiilor multinaționale ale alianței sau coaliției într -o
astfel de situație, scopul urmărit fiind acela de realizare a obiectivelor stabilite, printr -o victorie cât mai rapid și cu
pierderi umane și mater iale cât mai mici;
• operațiile militare altele decât războiul (MOOTW – Military Operations Other Than War) cuprind o gamă largă
de acțiuni care urmăresc îndeplinirea unor scopuri variate, incluzând realizarea intereselor și aobiectivelor naționale,
descur ajarea și prevenirea războiului, promovarea sau după caz reinstaurarea păcii, reducerea tensiunii dintre state
sub nivelul conflictului armat și rezolvarea crizelor internaționale, precum și sprijinirea autorităților civile în

6
internațională, pentru gestionarea crizelor lumii în care trăim fiind, în același timp,
o formă a activităților militare, o funcție de bază și o misiune importantă a forțelor
armate ale fiecărui stat, în special a celor care aparțin unei alianțe politico –
militare.
Doar în cazul în care Consiliul de Securitate socotește că măsurile de
prevenire nu ar fi adecvate, ori că s -au dovedit a nu fi adecvate, poate întreprinde,
cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară
pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune
poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe
aeriene, maritime sau terestre ale Membr ilor Națiunilor Unite.
Pe de altă parte, statele membre se obligă să pună la dispoziția Consiliului de
Securitate, la cererea sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forțele
armate, asistența și înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru
menținerea păcii și securității internaționale .
Așa cum rezultă din art. 5 din tratat: „Părțile convin că un atac armat
împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va
fi considerat un atac împotriva tuturor părților și, în consecință, sunt de acord
că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului
la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta
Organizației Națiunilor Unite, va sprijini partea s au părțile atacate, prin realizarea
imediată, individual și împreună cu celelalte părți, a oricărei acțiuni pe care o
consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în vederea restabilirii și
menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord.
Pericolul războiului a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc a căror
importanță variază de la o situație la alta, de la o regiune la alta. Instabilitatea s -a
extins în Europa, nu numai în zonele tradiționale cunoscute din Orientul Mijlociu
și Apropiat, Asia și Africa. Așadar, conflictele au devenit explozive și duc la o
gamă întreagă de crize interne și internaționale care au rădăcini sociale, etnice,
religioase sau economice.
Evenimentele de la sfârșitul anului 1989 cu numeroasele mut ații ale situației
politico – strategice în centrul și în estul Europei, au generat un amplu proces de
redefinire a raporturilor internaționale cu implicații profunde asupra situației
statale. Astăzi, termenii de securitate, criză și risc își fac tot mai adesea resimțită
prezența în discursul politico -diplomatic al țărilor europene și nu numai.
Criza este, prin urmare, un fenomen acut și nu cronic și în consecință,
dinamicile procesului de luare a deciziilor este anormal și extraordinar. Aplicat
sistemulu i internațional, conflictul politico -militar poate fi, într -un mod mai mult

rezolvarea situațiilor de cri ză internă. Operațiile de menținere a păcii sunt, în general, întreprinse în baza cap VI al
Cartei ONU, care se referă la soluționarea pașnică a disputelor. Potrivit acestui capitol, sunt utilizate negocierile,
medierea, arbitrajul între părțile aflate în conflict și mijloacele juridice ale dreptului internațional.

7
sau mai puțin previzibil, rezultatul unei situații de tensiune, sau al unei intenții
ofensive a unuia dintre actorii implicați, în toate cazurile, conflictul necesită luarea
imedia tă a unor decizii corespunzătoare și punerea în aplicare a unor mijloace
adecvate pentru rezolvarea sa.

2. Principalele tendințe în mediul de securitate actual
2.1. Pe plan internațional și regional

Realitățile contextului politic, economic și militar -strategic atestă că, în
lumea acestui început de secol și mileniu, este în desfășurare un proces de
redefinire a raporturilor internaționale, la nivel global, continental și regional, cu
implicații directe asupra securității în Europa, dar și în în treaga lume.
Într-o ordine posterioară războiului rece, statele nu mai dețin nici monopolul
violenței armate, nici pe cel al puterii economice și chiar militare. Statele nu mai
sunt actorii privilegiați ai jocului internațional. Mai mult decât atât, uneori preferă
să încredințeze sarcina de a rezolva propriile probleme organizațiilor
internaționale, devenite actori cu un statut deplin al crizelor internaționale și al
procesului de reglementare a acestora.
În acest context riscurile la adresa sec urității statelor în general, și la adresa
securității naționale în special, cunosc o proliferare și modalități de manifestare
până de curând necunoscute. Aceste riscuri, identificate tot mai mult drept
consecințe ale dificultăților și rivalităților în pla n economic, social, politic, militar,
religios sau de alta natură, având în vedere evoluțiile și efectele globale, regionale
si naționale, țin mai mult de manifestarea unor „convulsii” în plan intern sau
internațional decât de posibilitatea apariției unor agresiuni clasice.
Crizele sunt definite în funcție de caracteristicile acestora și de domeniul de
manifestare. Astfel o criză politică nu seamănă cu una militară și nici o criză
economică nu seamănă cu una socială, deși ele au multe legături, i nterconexiuni,
stări și momente simetrice, asemănătoare sau chiar identice.
Factorul politic este însă prezent în toate tipurile de criză, într -o măsură mai
mică sau mai mare.
Dintre toate tipurile de criză, cele politico -militare sunt de cea mai mare
complexitate și prezintă cel mai grav pericol pentru pace și stabilitate.
Nu există un „ ciclu de evoluție a crizei ” prestabilit în baza căruia să se
realizeze un cadru fix, standard de criză. Fiecare criză are particularitățile ei,
etapele și s tările proprii. Sistemul social trebuie să aibă capacitatea de a preveni și
în cazul în care acest lucru nu este posibil, de a asigura gestionarea crizei. În scopul

8
asigurării gestionării eficiente a crizelor, statele trebuie să își creeze sisteme
național e de gestionare a crizelor.
Principalele efecte sunt reducerea probabi lității unei confruntări militare
majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat. Această evoluție
oferă premisele modelării unei noi arhitecturi de securitate pentru Euro pa secolului
al XXI -lea, edificată pe valorile democrației, libertății, drepturilor omului, statului
de drept și economiei de piață.
Toate marile puteri relevă o stare de teamă persistentă, determinată de
pericolul potențialului militar agresiv al rivalilor posibili. De asemenea, marile
puteri manifestă reticențe față de toa te statele cu indici demografici și economici
aflați în ascensiune, chiar dacă nu și -a convertit bogăția în putere militară.
Securitatea internațională abordează o problematică derivată din raportul
firesc dintre securitate și independența actorilor internaționali.
Statele, ca și indivizii, sunt într -o nesiguranță direct proporțională cu propria lor
libertate.
Cooperarea între state se desfășoară pe un fundal competitiv, fiecare caută să
obțină avantaje mai multe decât partenerii. Totuși, cooperarea interstatală și nu
conflictul a fost fundamentul pe termen lung al supraviețuirii și securității statului
și al bunăstării națiunilor.
Astfel, asistăm la trecerea de la lumea bipolară din timpul războiului rece, la
multiplicarea centrelor de putere și o manifestare asimetrică a subiecților în ecuația
de putere.
Globalizarea, integrarea europeană și euroatlantică, preocupările Federației
Ruse de a dobândi un rol de decizie în probleme le internaționale, afirmarea tot mai
puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, preocupările privind
stabilizarea Afganistanului, adoptarea în unanimitate a unei rezoluții a Consiliului
de Securitate al ONU privind Irakul și interesul exprima t de guvernul interimar
irakian pentru continuarea sprijinului internațional referitor la asigurarea stabilității
țării, la care se adaugă faptul că în zona balcanică se mențin încă multe probleme
divergente, dovedesc o stare geopolitic ă marcată de o diver sitate de dispute de
natură politică, economică, etnică și religioasă, amenințări și conflicte, deschise și
potențiale.
Pe de altă parte, efectele fenomenelor naturale (încălzirea climei, lipsa apei
potabile, inundațiile, cutremurele, epuizarea r esurselor, evoluția demografică etc.),
amplificarea amenințărilor și riscurilor asimetrice (expansiunea rețelelor și
activităților teroriste, a criminalității organizate transnaționale, criminalitatea
economico -financiară, traficul transfrontalier ilegal d e persoane, de droguri, de
materiale radioactive și strategice, de armament și muniții, proliferarea armelor de
distrugere în masă etc.). și sărăcia continuă să influențeze tot mai mult stabilitatea
și securitatea mondială.

9
Evoluțiile post – 11 sept embrie 2001 au accentuat faptul că abordarea
securității prin prisma strictă a factorului militar nu mai este suficientă. Totodată,
au scos în evidență că neo -terorismul și crima organizată au atins un nivel de
periculozitate extrem, pe fondul creșterii vu lnerabilităților față de noile amenințări
și riscuri.
Prevenirea și combaterea lor impun noi modalități de evaluare, precum și
capacități și metode de acțiune adecvate, astfel state aflate până mai ieri pe poziții
divergente, considerate chiar irecon ciliabile, se găsesc acum pe același front al
luptei împotriva terorismului.
La nivel global, se remarcă eforturile principalelor puteri de a concura SUA
dar, în același timp, se caută și modalități de cooperare și acțiune în comun, în
funcție de interese.
În al doilea rând, nici SUA nu acționează pentru a se crea percepția unei
amenințări directe asupra celorlalte puteri care ar putea să accelereze coagularea
unei alianțe a puterilor cu efect de contrabalansare.
Aceste dimensiuni au provocat m odificarea fundamentală a politicilor
tradiționale ale unor state, prin participarea la acțiuni conduse de S.U.A.
În condițiile în care statul național, ca actor pe scena internațională, pierde din
relevanță, se constată, totuși, o continuare a acț iunilor pentru afirmarea autonomiei
naționale și recunoașterea statală a unor actori nonstatali (Kosovo, Abhazia, Osetia
de Sud, Adjaria, Transnistria etc.) care se situează în afara globalizării.
Pe de altă parte, fenomenul globalizării este carac terizat de incapacitatea
eliminării inegalităților sociale și de dezvoltare economică, iar proiectele de
asistență internațională în zonele aflate în dificultate vor fi extinse.
Deși, la o primă examinare a lucrurilor, se pare că trăim într -un sistem
internațional multipolar (existând șase puteri majore, Statele Unite ale Americii,
China, Japonia, India, Federația Rusă și Uniunea Europeană), lumea de astăzi este
diferită de cea a unei multipolarități clasice, deoarece există mai multe centre de
putere, mult e dintre acestea fiind reprezentate de actori nonstatali.
Una dintre principalele caracteristici ale sistemului global contemporan
constă în faptul că statele -națiune nu mai dețin monopolul de putere și capacitatea
de a influența dinamicile la nivel inter național, acestea fiind obligate să facă față
provocărilor venite fie din partea structurilor regionale și mondiale, fie din partea
unor corporații și organizații nonguvernamentale.
Pe lângă cele șase puteri majore enunțate mai sus, există și o serie de puteri
regionale din America Latină (Brazilia, Argentina, Chile, Mexic și Venezuela), din
Africa (Nigeria și Africa de Sud), din Orientul Mijlociu (Egipt, Iran, Israel și
Arabia Saudit ă), din sudul Asiei (Pakistan) și din estul Asiei și Oceania (Australia,
Indonezia și Coreea de Sud). De asemenea, pe lista centrelor de putere pot fi
incluse și o serie de organizații globale precum Fondul Monetar Internațional

10
(FMI), Organizația Națiunil or Unite (ONU), Banca Mondială, regionale, cum ar fi
Uniunea Africană, Liga Arabă, Uniunea Europeană, Organizația Statelor
Americane, Asociația Statelor Sud -Est Asiatice, Asociația Sud -Asiatică pentru
Cooperare Regională și funcționale printre care se enum eră Agenția Internațională
pentru Energie, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizația
Cooperării de la Shanghai, Organizația Mondială a Sănătății. Nu trebuie trecute cu
vederea nici companiile multinaționale, inclusiv cele care dețin su premația în
domeniul energetic, financiar și cel al producției de bunuri.
Din aceeași categorie fac parte marile trusturi media (CNN, Al Jazeera,
BBC), milițiile (Hamas, Hezbollah, Armata Mahdi, Talibanii), partidele politice,
instituțiile și mișcările re ligioase, organizațiile teroriste (Al Qaeda), cartelul
drogurilor și organizațiile nonguvernamentale (Fundația Bill și Melinda Gates,
Fundația Medici fără Frontieră, Fundația Greenpeace).
Lumea de astăzi este caracterizată mai degrabă prin distribuția put erii decât
prin concentrarea acesteia.
Globalizarea a sporit în mod considerabil abilitatea actorilor statali și non-
statali, teroriști, organizații criminale, în proiectarea puterii la nivel internațional și
a contribuit în mod direct la producerea unor p agube masive asupra a ceea ce a fost
numit „ultima superputere a lumii”, evenimentele de la 11 septembrie 2001 au
reprezentat efectul culminant al acestei tendințe .
La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Cauzele
conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de
distribuție a acestora și la piețe de desfacere, cât și în cel al diferențelor de
identitate de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică.
Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce
conflictele regionale și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor – direct sau
cumulat – tinde să devină tot mai greu de controlat.
Pentru a putea analiza principalele tendințe ale mediulu i de securitate trebuie
să avem în vedere și o estimare a evoluției în perioada imediat următoare a
principalilor indicatori la nivel global:
• populația globului va crește cu 1,2 miliarde de locuitori între 2009 și 2025. Mai
puțin de 3% din creștere va fi în Vest, peste 20% în India și aproape 30% în Africa;
• nevoile de hrană la nivel mondial vor crește cu 50% până în 2030;
• numărul țărilor afectate de insuficiența resurselor de apă sau reducerea
suprafețelor cultivate se preconizează a crește de la 21 l a 36;
• lipsa unei locuințe va afecta 1,4 miliarde de oameni până în 2025;
• două treimi din exporturile de petrol provenind din Orientul Mijlociu merg către
Asia;
• trei țări – Rusia, Iran și Qatar dețin 57% din rezervele de gaze naturale mondiale.
Șase ț ări – Arabia Saudită, Iran, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Irak (potențial) și

11
Rusia – se estimează să dețină aproximativ 40% din producția mondială de petrol
în 2025;
• 80% din exporturile rusești și aproximativ o treime din redevențe provin din
producția de energie și materii prime.
Cu toate acestea, creșterea puterii unor state precum China, India și probabil
Rusia nu se reflectă în mod necesar și în dorința acestora de a prelua mai multe
responsabilități în problematica combaterii terorismului și prolif erării armelor de
distrugere în masă China și India se concentrează pe dezvoltare și reducerea
sărăciei, iar dependența Rusiei de exportul de petrol și gaze naturale pot diminua
angajamentul acestor țări c ruciale în efortul internațional comun de a face față la
schimbările climatice.
În viziunea americană, se apreciază că mediul de securitate va fi influențat
de interacțiunea dintre tendințele strategice puternice. Aceste tendințe sugerează un
viitor plauzibil extins, care include provocările șiriscurile majore al adresa
securității.
În următorii 20 de ani, presiunea fizică exercitată de problematica populației,
energiei, a resurselor, a schimbărilorclimatice și a mediului înconjurător, pe fondul
unei schimbări rapide în domeniulsocial, cultural, tehnolog ic sau geopolitic, se pot
combina rapid generând o mareincertitudine. Aceasta va fi exacerbată atât de
viteza și dimensiunea schimbărilor, cât și de interacțiunea imprevizibilă și
complexă dintre tendințe.
Cât timp echilibrul relativ dintre puterea economi că și militară dintre state se
schimbă, în sensul că unele state vor evolua mai mult datorită dezvoltări economiei
și bogăției resurselor, iar altele vor rămâne în urmă din cauza constrângerilor
economice s au politice, vor apărea noi temeri de insecuritate și noi riscuri la adresa
comunității internaționale.
De asemenea, se pot lua în calcul o serie de nai factori care în viitor pot
genera conflicte politico -militare:
state nesigure : state care au sau caută să obțină atât arme de distrugere în
masă, cât și mijloacele de lansare a acestora, iar comportarea lor este în afara
normelor internaționale în domeniu;
extremiști violenți și actori nonstatali : organizațiile nonstatale sunt mot ivate
de țeluri și valori diferite de ale noastre, folosesc mijloace violente de îndeplinire a
acestora și urmăresc dobândirea de arme de distrugere în masă, cât și mijloacele de
întrebuințare al acestora;
majoritatea statelor nucleare sunt în afara NATO : China și Rusia fiecare își
modernizează capabilitățile nucleare, iar direcțiile lor politice rămân incerte.
În concepția NATO “mediul de securitate este subiectul unei varietăți
extinse de riscuri și amenințări de natură militară și nonmilitară, în care es te dificil

12
de prevăzut cu certitudine viitorul.” 5 Sunt, așadar, evidențiați la nivel strategic
următorii factori ce determină schimbarea: globalizarea societății, geometria
politică, schimbările de mediu și demografice, impactul tehnologic.
Cu toate acest ea, modul de exercitare a suveranității se va modifica având în
vedere următoarele aspect:
• interdependența dintre state va crește și se va schimba și va fi un transfer de
putere de la state către structure transnaționale, de exemplu Uniunea Europeană,
corporații multinaționale sau organizații extremiste;
• tendința membrilor Alianței Nord Atlantice este de a fi tot mai deschiși și, astfel,
vor depinde în mai mare măsură de o stabilitate extinsă, oriunde în lume și, în mod
particular, cu partenerii strateg ici din Europa, America de Nord și, din ce în ce
mai mult, din Asia.
„Statele decăzute” vor deveni o amenințare de un caracter tot mai persistent
și cuprinzător la adresa securității globale în care actorii nonstatali vor căuta să
exploateze această stare de deteriorare și, în schimb, să intensifice proliferarea
armamentelor. În acest sens, NATO poate să fie chemată să intervină tot mai
frecvent pentru a stabiliza situația într -un spațiu neguvernat. Conflictele
nerezolvate din diverse zone de pe glob pot genera suport pentru grupurile
extremiste, iar complexitatea acestor conflicte poate necesita implicarea NATO cu
mijloace politice sau militare.
La nivel global cererea de energie va crește semnificativ, iar competiția
pentru resurse are tendința de a continua.
Distribuția inechitabilă și penuria resurselor încurajează injustiția, oferă
oportunitatea crimei organizate să amenințe securitatea și să crească tensiunile în
mediul de securitate.
Tehnologia va crea atâ t noi oportunități și va fi mai ușor accesul la noile
tehnologii pentru o serie de state și actori nonstatali, ceea ce le va permite
utilizarea forței letale pentru efecte disproporționate, inclusiv armele chimice,
bacteriologice, radiologice sau nucleare.
Activitățile în coaliție, în mod normal, vor fi tipic reactive decât defensive,
expediționare, și pot apare în zone geografice mai mari decât Europa și vecinătățile
acesteia.
Confruntându -se cu puterea militară convențională a NATO, actorii statali și
nonstatali se pot contrapune într -un mod netradițional, căutând să elimine avantajul
militar al NATO, prin valorificarea punctelor slabe. Conflictul dintre state tinde să
se reducă din următoarele trei considerente:
• în viitorul apropiat este puțin probabil să reînceapă o competitive bipolară
sau un pseudorăzboi generat de superputeri, ca în timpul războiului rece;

5AJP-01(C) ALLIED JOINT DOCTRINE -March 2007

13
• superioritatea militară convențională a NATO descurajează un atac clasic
îndreptat împotriva sa sau a intereselor strategice;
• deoarece, globalizarea amplifică creșterea conflictelor culturale, este
posibil să asistăm la înmulțirea conflictelor între state;
• forțele militare pot să se confrunte cu o serie de alți actori nonstatali,
în particular, acei implicați în crima organizată, care au devenit mai sofisticați
în acțiune, mod de operare și folosesc tehnici și capabilități paramilitare.
• prezența statelor slabe și a statelor eșuate crește gradul de instabilitate
pentru statele vecine, starea conflictuală internă fiind exportată în zonă, devenind o
criză la nivel regional, ceea ce conduce la proliferarea conflictelor regionale, chiar
determinând o globalizare a acestora;
• SUA și UE sunt tot mai vulnerabile, deoarece într -o lume în care distanța
față de iverse zone de instabilitate nu mai constituie un scut, geografia spațiului se
comprimă devenind o variabilă neglijabilă;
• riscurile pentru protagoniști vor crește datorită costurilor și a efectelor
letale ale sistemelor de armament, a perturbării stabilității regionale și globale, a
opini ei internaționale puternice împotriva războiului și a sancțiunilor aferente
acelora care le -au declanșat.
Potrivit International Futures Model 32, previziunile referitoare la ierarhia de
putere ca procentaj din puterea globală în funcție de PIB, cheltuieli pentru apărare,
populație și nivel de dezvoltare tehnologică confirmă creșterea ponderii puterilor
emergente din Asia în următorii 10 -15 ani.
Evoluția ponderii statelor ca procentaj din puterea globală se prezintă astfel:
2010 2025
SUA 22% 18%
China 12% 16%
UE 17% 14%
India 8% 10%
Japonia 4,5% 3,5%
Rusia 3% 2,5%
Brazili a 2% 2,5%
(International Futures Model, 2010).

Din această perspectivă, relațiile dintre state, dintre state și organizații sau
actori non -statali vor fi definite în perioada următoare prin cooperare și competiție,
fiecare actor acționând, cu preponderență, în mod selectiv.
Totuși, structura de putere a viitorului sistem internațional va depinde de
tipul relațiilor care se vor sta bili între actorul predominant al actualului sistem,
respective SUA, și puterile în curs de afirmare, în special cele din spațiul
Asia-Pacific. Chiar și în cazul în care noul sistem va fi unul multipolar, SUA va

14
rămâne, probabil, în următoarele de cenii, cel mai important actor al politicii
internaționale, în ciuda declinului său relativ de putere

2.2. Pe plan național

Un alt aspect, relevant în evoluția relațiilor interestatale, este dat de
dimensiunea internă a politicilor externe.
Acest aspect este mai nuanțat de la o țară la alta. În rândul opiniei publice și,
mai ales, în unele state europene, s -a format percepția că superputerea americană a
căpătat caracteristicile modelului imperial. Percepțiile opiniei publice, în specia l
din statele democratice, față de evoluțiile din sistemul internațional sunt deosebit
de importante și vor influența substanțial politica externă a acestor state, inclusiv
pe cea a României.
În același timp, percepțiile față de poziționarea unor state în relațiile cu
SUA sunt decisive în cadrul politicii interne.
Procesul de globalizare, care poate fi definit, ca integrare transnațională, este
în continuă dezvoltare, aspect demonstrat de cele două procese istorice de
extindere petrecute în anul 2004, a celor două organizații de securitate, NATO și
UE, precum și de perspectiva evoluției raporturilor dintre acestea.
În cadrul acestora se manifestă o serie de tendințe de “globalizare a securității” prin
mecanismele de implicare militară ale SUA, co alițiilor, precum și a NATO în
diferite regiuni ale lumii.
Aceste evoluții ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni
principale, respectiv, una “reactivă” (prin declanșarea și angajarea în intervenții
militare împotriva unor state generato are de riscuri) și o alta, relativ nouă,
“anticipativă și preventivă”, legată de abordarea într -o manieră extinsă a surselor
de risc, prin lansarea unor formule de parteneriat, evoluții la care România este
parte integrantă.
În aceste condiții, este eviden t că și pentru România, sistemul politic al
relațiilor internaționale trebuie să suporte câteva modificări, respectiv:
•reformarea instituțiilor politice și adaptarea lor la noile perspective geopolitice;
•relansarea credibilității și autorității instituți ilor politice;
• transparența și eficiența decizională în instituțiile de securitate națională;
•redefinirea noilor valori și ținte ale politicii de securitate națională în condițiile
noilor provocări geostrategice pe care le aduce globalizarea neolibera lă;
•reafirmarea unei noi filozofii a politicii de securitate fundamentată pe principiul
multipolarismului acceptat;
•o vo ință politică hotărâtă a guvernu lui de a respinge și contracara orice fel de
relații cu regimuri politice dictatoriale sau mișcări p olitice cu potențial terorist.

15
3.Globalizarea crizelor politico -militare

Globalizarea, manifestata prin accentuarea interdependentelor multiple
dintre state, precum si prin liberalizarea fluxurilor mondiale de marfuri, servicii,
capital si informatii a facut ca riscurile interne si externe sa se poata genera si
potenta in mod reciproc.
Pe fondul unei cresteri a gradului de complexitate si de impredictibilitate al
amenintarilor internationale, imbunatatirea mediului de securitate international
impune ca masurile interne de management al crizelor sa fie mai bine coordonate,
iar schimbul de informatii strategice intre statele implicate sa se produca in timp
real.
Factorii de decizie atat civili, cat si militari din sectorul de securita te sunt
chemati sa dea raspuns prompt , cooperarea interagentii apar e astfel nu numai ca
insuficiente, dar uneori inadecvate fata de riscurile vechi si noi la adresa
securitatii nationale si internationale. Se inregistreaza probleme de degradare
ireversibil a a mediului, de crestere a frecventei dezastrelor naturale, de noi
tensiuni legate de subdezvoltare pe relatia nord -sud s.a.
Sfârșitul Războiului Rece a făcut posibil ca tot mai multe state care
aparțineau „blocului estic“ să se deschidă în direcția pieț ei mondiale, să creadă în
democrație și economie de piață, ca principii de organizare fundamentale.
Contextul geopolitic și geostrategic actual este dominat de curentul puternic
al procesului de globalizare pe fondul recrudescenței terorismului și a degradării
mediului internațional.
Globalizarea impune un nou raport între economie și politică.
Internaț ionalizarea multiplică legăturile dintre state, globalizarea tinde să
înlocuiască puterea statului cu puterea pieței. Fragmentarea politicului întărește
puterea economică, fenomen ce diminuează puterea politică a statelor.
Evoluția societății a condus la c reșterea complexității sistemului de relații
dintre entitățile sociale și la globalizarea riscurilor și amenințărilor la adresa
stabilității regionale și a celei globale. De aceea, complexitatea problematicii
securității a condus la crearea unor structuri internaționale de securitate în cadrul
cărora să se elaboreze norme de respectare a unor programe/principii sau chiar
obiective de care depinde pacea mondială.
Globalizarea este legată de rețelele de putere politico -militară, puterea fiind
un atribut esenț ial al globalizării. Relațiile de putere sunt astfel, adânc întipărite în
procesele de globalizare, implicând structurarea și restructurarea relațiilor de putere
la distanță.

16
Astfel globalizarea nu este numai un drum direct și ușor către pace și
stabilitat e, fenomenul poate crea și multe momente care să amenințe securitatea
existentă la anumite nivele și perioade de timp. Instituțiile regionale și
internaționale, guvernele locale și actorii nonstatali, în special marile corporații
transnaționale și unele organizații nonguvernamentale, vor face uz de
instrumentele globalizării pentru a lupta împotriva monopolului statelor națiune
asupra puterii.
O parte din putere se transferă către organismele internaționale specializate
(ex. lupta împotriva terorismului ș i crimei organizate ).
O analiz ă retrospectiv ă asupra secolului XXI, din perspectiva
globaliz ării politico -militare, pune în eviden ță forme clare de manifestare,
precum: rivalitatea geopolitic ă și imperialismul marilor puteri, evolu ția
sistemelor de alian țe interna ționale și evolu ția sistemelor de securitate
(structurilor de securitate), evolu ția pie ței mondiale de armament și tehnic ă
militar ă, evolu ția cadrului juridic privind problemele militare, evolu ția
regimului international al neprolifer ării armamentu lui nuclear.
Analiștii aduc în discuție două concepte: globalizarea militară și militarizarea
globală. Majoritatea opiniilor converg către ideea că primul concept se referă
exclusiv la procese de conectare în domeniul militar, cu caracteristici spațio –
temp orale și organizaționale specifice, în timp ce al doilea concept se referă la
procesul generalizat de constituire a bazei militare pe plan mondial (al
armamentelor sau al forțelor militare). Raportându -ne la teoria globalizării militare,
pot fi evidențiate ceea ce analiștii numesc forțe ale globalizării militare, respectiv:
 extensiunea globală a fenomenului război;
 dinamica globală a sistemelor de armament;
 expansiunea geoguvernării și probleme militare și de securitate.
Putem afirma că ne aflăm în perioada în care se afirmă diplomația militară, iar
relațiile militare dobândesc importanță politică.
La începutul secolului XXI, intensitatea competiției militare la nivel global și
extinderea rețelelor europene de putere militară au generat spatiul geopolitic unic.
Pacea globală depinde acum de relațiile de putere globală. Aceasta a făcut ca
fiecare regiune să fie antrenată într -un sistem global de relații militare și de
securitate, iar alianțele internaționale să aibă un rol esențial în acest sens, atâta timp
cât nici un stat nu dispune singur de puterea militară necesară să -și asigure victoria
militară sau evitarea înfrângerii.
“Asistăm la refacerea, pe noi coordonate, a rivalității interstatale regionale și
chiar locale, la o tendință de descentral izare a sistemului de securitate
internațională, la fragmentarea lumii în complexe regionale de securitate” 6.

6Concept ce aparține Școlii de la Haga

17
Putem evidenția câteva dintre efectele contradictorii ale globalizării:
• crearea și dezvoltarea unui adevărat club al statelor democratice în ve derea
izolării regimurilor totalitare sau incapabile să gestioneze națiuni, aspect care
poate declanșa o reacție de rezistență, inclusiv armată, suprastatală ori
supranațională față de integrare și globalizare;
• dezvoltarea legăturilor între state, națiu ni, comunități și civilizații este pe cât de
benefică, pe atât de discutabilă și circumspectă, pentru factorul politic național, din
motive ce țin de poziția tot mai scăzută a statului -națiune, ca actor în relațiile
internaționale actuale;
• disparitățile realizării dezvoltării locale și durabile creează ori fac să persiste
fenomene sociale profund negative, precum lipsa acută de alimente, migrația
haotică;
• formalizarea și transpunerea în practică a modelelor viabile de securitate nu
diminuează corespunză tor provocările și pericolele atipice și asimetrice, între care
se numără terorismul, crima organizată internațională, migrația, proliferarea
tehnologiilor și materialelor interzise;
• aspectele și problemele mai greu de înțeles ca perspectivă a globaliză rii, care
generează mișcări antiglobalizare;
Pe de altă parte, caracteristicile confruntărilor armate scot în evidență, în
primul rând, trăsăturile „distinctive care le diferențiază în sfera confruntărilor
impuse de război”. Din totalitatea caracteristicilor acestora, care scot în evidență în
primul rând tendința de evoluție și adaptarea la cerințele războiului mo dern.
În timp de pace, în special în perioada de tensiune pentru atingerea scopurilor
politice sau economice se folosesc o serie de acțiuni militare care au caracteristici
bine definite, astfel:
 angajarea adversarului potențial într -o cursă a înarmării căreia nu -i poate
face față;
 încheierea unor alianțe militare care modifică echilibrele existente la un
moment dat;
 utilizarea „diplom ației violenței“;
 recurgerea la spectrul forței militare în politică și în unele dispute politice,
chiar, dacă un război sau altul include într -un grad mai înalt sau mai redus
confruntarea armată, aceasta își are propriile legități și coordonate ale
evolu ției, determinate de influența dimensiunilor obiective și subiective ale
luptei armate.
Mutațiile produse în societate impun o adevărată revoluție și în arta militară, o
revoluție care să reflecte noile funcții economice și tehnologice.
Știința și comunicarea vor fi motoarele secolului al XXI -lea. Uneltele inteligente
produc arme inteligente. Nimic nu o demonstrează mai bine dec ât modul în care

18
s-au desfășurat conflictele din Golful Persic și din Iugoslavia, care pot fi
caracterizate ca un război al spiritului contra materiei.
Noul tip de război reprezintă o trecere spectaculoasă de la suprafață la punct,
de la masivitate la supl ețe. Spațiul strategic devine fluid, iar operațiile și acțiunile
militare capătă un caracter integrat, rapid și punctifor m. Experimentările făcute, pe
timpul ultimelor confruntări armate de amploare (războiul din Golf, spațiul ex –
iugoslav, Afganistan și Ir ak), au scos în evidență esența conceptului de „Război
Informațional” ca reprezentând acele acțiuni ce permit atacarea „p unctelor
decisive" și a „centrelor de gravitate" simultan și eficient, la toate cele trei niveluri
(tactic, operativ și strategic).
Globalizarea produce efecte ambivalente, pozitive și negative, pe care nu le
putem ignora. Creează premisele unei noi ordini mondiale politice, economice și
militare. Afectează domeniile politicului, politica națională și internațională a
actorilor statali și nonstatali, erodează rolul statului și al partidelor, accentuează
criza puterii, a democrației și a elitelor.
Distrugere a pieței naționale conduce la dispariția unui pilon important al
statului -națiune. Se tinde spre o erodare a suveranității și dispariția treptată a
statului, înlocuirea guvernării naționale cu una regională sau mondială (guvernanță
mondială).
Globalizarea politică modifică vechea ordine mondi ală centrat ă pe formele
tradiționale de stat suveran impunând o reordonare a relațiilor politice
internaționale într -o altă structură ordonatoare complexă, contestată și
interconectată, în care sistemul interstatal este tot mai mult înrădăcinat în rețelele
politice regionale și globale în perspectiva configurării unui stat cu vocație
regională sau universală (după model conferativ).
În principal, efectele procesului de globalizare sunt cele care au condus la
aducerea în atenția opiniei publice mondiale a conflictelor înghețate7, care altfel ar
fi rămas în continuare evenimente regionale sau lo cale.
În primul rând trebuie remarcat că, cel puțin pentru zona Mării Negre, în
ultimii ani, strategiile SUA ca actor global, a le NATO și UE, au fost considerate
consistente, bazându -se pe elemente comune în privința politicilor adoptate.
Acestea au fost edificarea de democrații funcționale în statele regiunii,
întărirea securității și consolidarea relațiilor economice.
La baz a strategiilor promovate a stat și rămâne interesul primordial de a
securiza regiunea care mărginește Alianța Nord -Atlantică și Uniunea Europeană,

7 Conflictele înghețate sunt elemente de confruntare între două sau mai multe state, având ca temei anumite aspecte
de ordin politic, teritorial, economic sau etnic, prin intermediul cărora se manifestă anumite neînțelegeri punctuale.
Un conflict înghețat nu poate avea loc în lipsa statelor suverane, ele fiind în permanență implicate nu doar în
apariția, cât mai ales în prorogarea acestora o perioadă de timp nelimitată. Conflictele înghețate sunt acele dispute cu
caracter militar între state și care pentru motive de ordin diplomatic nu sunt duse până la capăt – per a contrario ,
încetând motivele, va reîncepe conf runtarea militară.

19
materializat în susținerea tuturor inițiativelor multilaterale de natură să rezolve
anumite probleme cu care se confruntă se confruntă statele din regiune, ca și în
găsirea de formule diferențiate de parteneriat și cooperare individu alizate oferite
fiecărui din statele situate în regiune de cele două organizații.
Cât de departe se găsește comunitatea internațională de dezideratele
construirii unei securități regionale durabile și cât de mult ar trebui lucrat în planul
eliminării defic itelor existente din acest punct de vedere este greu de estimat.
Criza intervenită între Rusia și Georgia este elocventă din acest punct de
vedere din cel puțin două perspective.
În primul rând, este pusă în cauză soliditatea statului georgian și capacitat ea
acestuia de a -și gestiona problemele de bază, făcând de fapt dovada inabilității de
a-și exercita corespunzător suver anitatea.
În al doilea rând, recentul conflict se constituie într -un factor dilemmatic în
privința criteriilor după care se va realiza c ontinuarea procesului de extindere a
NATO și UE.
Se impun reconsiderări strategice mai ample din partea comunității
euroatlantice, care să clarifice viitorul strategic pe termen scurt și mediu în zona
Mării Negre, iar pe termen lung sunt necesare redefinir i ale politicilor globale în
sensul regândirii formatelor instituționale și a mecanismelor de gestionare a
securității i nternaționale în condițiile globalizării.
În mod inevitabil, astfel de reconsiderări nu pot avea un caracter limitativ și
trebuie să privească direct Federația Rusă, ca actor de primă mărime în raport cu
conflictele înghețate .

4. Implicațiile perioadei postconflict asupra securității
internaționale, regionale și naționale

Întreaga desfășurare a unui conflict trebuie privită ca un proces complex, cu
cel puțin trei componente principale: perioada pre -conflict, conflictul propriu -zis și
perioada postconfli ct.
De-escaladarea conflictului și rezolvarea conflictului sunt două etape
convergente, ambele au ca scop obținerea unei situații de calm și cooperare
intermediate de soluțiile raționale imaginate.
Una dintre concluziile cele mai importante ale ultimelor c onfruntări, este
prelungirea, uneori exagerată, a duratei perioadei post -conflict.
Expresivă în acest sens este situația din Irak, unde după puținele luni de
război, au urmat ani de confruntare iar desfășurarea lor este în curs. Deci
neconsumarea resursel or de toate categoriile (umane, materiale, propagandistice
etc.) este unul dintre motivele prelungirii excesive a perioadei post -conflict, care la

20
rândul ei solicită în mod obiectiv intervenția organismelor internaționale prin
misiuni multinaționale în spa tiile respective.
Un alt aspect semnificativ al conflictelor contemporane, este schimbarea
raportului spațiu – timp în sensul că spațiul din care vin forțele s -a mărit enorm
(fiind intercontinental) iar cel în care se desfășoară acțiunile militare s -a micșorat
vizibil (Kosovo, Irak, Afganistan) concomitent cu scurtarea perioadei războiului
propriu -zis însoțită de prelungirea celei post -conflict.
Semnificativ este faptul că asimetria acțiunilor militare manifestată pe
multiple planuri, cu consecințe dir ecte asupra modului de reacție a comuni tății
internaționale, inclusiv prin operații multinaționale, pentru că asimetria se
manifestă pe scară largă în perioada postconflict, conducând în mod automat la
prelungirea acesteia.
Una dintre consecințele nemijloc ite ale prelungirii excesive a perioadei
postconflict este intervenția promptă și oportună a comunității internaționale.
Principalele organizații (ONU, OSCE, UE) au reacționat prin intermediul
NATO sau a unor coaliții declanșându -se acțiuni care prin m odul de concepere,
constituire a grupărilor de forțe, ducerea nemijlocita a războiului, durata perioadei
post-conflict erau fără precedent și care au condus la necesitatea operațiilor
multinaționale de pace cu toate variantele lor (impunere, menținere, con strucția
păcii etc.).
Perioada post -conflict s -a modificat esențial atât în conținut dar și ca durată,
în urma declanșării și amplificării războiului antiterorist, consecință directă a
schimbării de profunzime a modului de ducere a acțiunilor.
Toate măsur ile luate pentru revenirea la o situație normală sunt incluse în
reconstrucția post -conflict care, în opinia aproape identică a multor specialiști
cuprinde cinci domenii esențiale:
1. asigurarea securității (inclusiv în privința funcțiilor militare și de p oliție);
2. furnizarea serviciilor esențiale (de exemplu, apă, electricitate și asistență
medicală);
3. crearea structurilor politice ( elaborarea unei constituții și sistemul
electoral);
4. crearea unei infrastructuri economice;
5. facilitarea reconcilierii între grupurile care s -au aflat anterior în conflict.
Soluționarea legală și durabilă a complexelor probleme din perioada
post-conflict este una dintre cele mai ample acțiuni din toată desfășurarea
conflictului, la înfăptuirea ei s unt chemate să participe toate organismele
internaționale, iar pentru a asigura coerență și eficiență, responsabilitatea principală
ar trebui să fie a NATO.

21
5. Tipologia conflictelor politico -militare
la nivel regional și internațional

5.1.Aspecte specifice privind conflictele politico -militare la nivel regional și
internațional

Conceptul de securitate a suferit de -a lungul timpului schimbări esențiale, ca
și atitudinea statelor față de modalitatea de asigurare a securității.
ONU a mil itat pentru înlăturarea forței din viața internațională, pentru
implementarea unor relații noi între state, bazate pe respectarea principiilor și
a normelor dreptului internațional, iar rezolvarea diferendelor și litigiilor dintre
acestea să se realizeze p e cale pașnică.
Se mențin focare de tensiune tradiționale, dar modul lor de dezvoltare a
securității este influențat puternic de apariția unor riscuri și amenințări
neconvenționale și transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată și
proliferarea ar melor de distrugere în masă.
Toate acestea impun necesitatea unor noi tipuri de solidaritate internațională,
în condițiile transformărilor profunde ale începutului de secol, care sunt
determinate de creșterea rolului comunității internaționale în prevenire a
conflictelor, managementul și soluționarea crizelor, precum și de extinderea
procesului de democratizare.
În zilele noastre, dimensiunea morală a actului militar s -a transformat foarte
mult, astfel încât “astăzi, este moral să participi la efortul militar și
civil-militar colectiv de control al conflictualității, de gestionare a crizelor ș i
conflictelor armate, nu să nu participi.
A nu participa nu înseamnă a nu te amesteca în treburile interne ale unui stat
– așa cum o cere dreptul internațional –, ci a nu -l ajuta pe acel stat, care se află în
criză sau în pericol, să înlăture acest peric ol, să iasă adică din anormalitate și să -și
continue viața și punerea în aplicare a proiectelor de dezvoltare economică și
socială. Imoral este să stai de o parte, pe motiv că pe tine nu te amenință nimeni la
frontiere, și să aștepți ca alții să rezolve c rizele și conflictele care se petrec departe
de arealul tău, de casa și de masa ta.
Provocările, sfidările, pericolele și amenințările sunt departe de tine și, într -o
viziune simplistă, ele nu te angajează, nu constituie pentru tine nici un motiv
pentru a -ți asuma vreun risc și cu atât mai puțin pentru a fi obligat să consideri că
ai putea să -ți asumi un risc extrem,riscul acelei țări care se află într -o criză politico –
militară profundă.
Altădată, intervenția militară era considerată nu ca un ajutor necesa r, ci ca o
agresiune asupra statului respectiv, chiar dacă ea se efectua la solicitarea

22
structurilor legitime de putere ale acelei țări. Însăși această solicitare era pusă sub
semnul întrebării, în ceea ce privește legalitatea și legitimitatea ei.
Desigur , în unele cazuri, acest semn de întrebare era justificat, în altele nu.
Cert este că, la ora actuală, în condițiile globalizării și intercondiționării
provocărilor, pericolelor și amenințărilor, se globalizează și se intercondiționează
și vulnerabilități le, și, de aici, și riscurile” 8.
La aceasta se adaugă și celelalte legi organice care reglementează strict
situațiile în care forțele armate pot recurge la forță pentru realizarea intereselor
publice sau naționale. Pentru acțiunile militare cu caracter in ternațional în care se
folosește forța, legalitatea este asigurată de prevederile Cartei O.N.U. care
autorizează folosirea forței, iar legitimitatea este asigurată de hotărârile unicului for
competent în materie, Consiliul de Securitate al O.N.U sau de rec urgerea la forță în
legitimă apărare în conformitate cu art. 51 din Carta O.N.U.
În deceniul întâi al secolului al XXI -lea, cele mai periculoase conflicte de
natură politico -militară vor fi, în continuare, terorismul internațional, acțiunile
separatiste , acțiunile terorist -diversioniste, sabotajele, blocările unor obiective
civile sau militare, ale căilor de transport terestru, naval, feroviar și comunicații de
importanță strategică, ale siste mului energetic național, acțiunile de destabilizare a
ordinii de drept.
Strategia de Securitate Națională a României are drept obiectiv fundamental
protecția cetățenilor, garantarea drepturilor fundamentale și a libertăților
individuale ale acestora, protejarea și promovarea intereselor naționale.
Aceasta se reali zează prin resurse și mijloace politice, diplomatice,
economice, sociale și militare proprii și prin cooperare cu statele și organismele de
securitate din spațiul european, euro -atlantic și internațional.
România acționează cu prioritate pentru prevenirea și rezolvarea pe cale
pașnică a crizelor și conflictelor, consolidându -și statutul de generator de stabilitate
și securitate regională și europeană.
Amenințările nonmilitare și riscurile de altă natură ce se pot manifesta în
paralel cu atacul armat consti tuie una din caracteristicile principale ale acestei
perioade ce presupune trecerea de la o atitudine mentală reactivă (orientată spre
înfrângerea ulterioară a unui inamic evident și cunoscut în toate componentele
sale), la o atitudine preventivă (care pre supune anticiparea posibilelor amenințări și
a situațiilor de risc, respective stingerea din fașă a unor focare de conflict a căror
extindere, scăpată de sub control, ar putea atinge interesele naționale ale
României).
Alvin Toffler sublinia că, dacă până la criza din Golful Persic, războiul
cunoscuse în evoluția sa trei trepte (corespunzătoare sistemelor economice

8 Văduva, Gheorghe, Consonanțe și rezonanțe strategice în condiții de normalitate, de criză și de risc militar extrem,
studiu publicat pe adresa de web www.iss.ucdc.ro/studii -pdf

23
fundamentale pe care le -au parcurs statele lumii – agricol, industrial și
informațional – ultimul tranzitat doar de unele state astăzi), lumea s e va îndrepta
către un nou tip de război, cel al viitorului previzibil.
O succintă analiză a conflictului din Kosovo, din această perspectivă, ne
poate conduce la concluzia că războiul contemporan, cu atât mai mult războiul în
viitor, nu mai seamănă de mul t cu războiul, în sens clasic, și că, o abordare mai
serioasă a acestui concept prefigurează metamorfozarea războiului în criză, sau, o
identificare a crizei, cu războiul de a III -a generație. Coaliția americano -engleză
din Irak a scos în evidență noile co ndiții de manifestare ale unei crize
internaționale. Efectele ei se văd și în prezent atât în plan politic, cât și economic,
social, interetnic. La nivel mondial, în plan diplomatic, economic și militar se
reflectă o serie de factori activi ai crizei iraki ene. Cel mai semnificativ este modul,
deosebit de greu, în care forțele coaliției desfășoară activitățile de menținere a păcii
în Irak.
Participarea națiunilor la operațiunile multinaționale de gestionare a
conflictelor/crizelor politico -militare este și va rămâne și în viitor o modalitate
eficientă de soluționare a acestora. Acest fapt ne îndreptățește să credem că
operațiunile de gestionare a crizelor vor deveni o formă de activitate politică,
diplomatică, umanitară și militară, o misiune de importanță m ajoră a organizațiilor
internaționale, guvernelor și forțelor armate din toate statele. În acest context, lipsa
unor fundamente (teoretice și practice) clar definite, coroborate cu efectele unei
gestionări politice ineficiente, în plan social – care pot co nduce către o societate
anomică, fără reguli, generatoare de stări de insecuritate, confuzie, conflict – poate
fi luată în seamă și ca un „avertisment” pentru societatea civilă.
Tendința firească, generală, trebuie să fie călăuzită de conștientizarea
conse cințelor rezultate dintr -un astfel de comportament, consecințe probabile care
trebuie să inducă nevoia de adaptare „reală” a strategiilor generale și a celor
sectoriale, cu efecte directe asupra capacității de planificare a acțiunilor de
prevenire/avertiza re (în plan acțional), nevoia de înlocuire a structurilor deficiente
sau beligene (în plan organizațional), precum și nevoia de reconsiderare a
sistemelor existente într -o viziune globalistă. 9
De la sfârși tul celui de -al doilea război, e chilibrul sau deze chilibrul de putere
sunt cele care dau, în ultimă instanță, starea sistemului relațiilor internaționale, la
un moment dat. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace și securitate. Dezechilibrul,
anarhia, anomia socială duc la conflict și insecuritate.
Intensi tatea și gradul de dezechilibru ce intervin, la un moment dat, în
ecuația de putere, conduc întotdeauna la stări de criză – cu manifestări incipiente în

9 Ion Mușat . Centrul Operațional pentru Situații de Criză al Ministerului Apărării Naționale. În „Observatorul
militar ”, nr. 45

24
mediul diplomatic, economic, ideologic, social etc. – și care degenerează printr -o
ineficientă gestiona re în conflicte de diferite intensități, până la război – ca ultimă
modalitate (din nefericire, cea mai violentă) de gestionare a crizei.
Lumea bipolară existentă pe timpul războiului rece a dispărut, dar nu prin
forma clasică a războiului sau a revoluției , ci „prin uzura și implozia unui sistem
hipercentralizat și de factură colectivistă",schimbările ulterioare, însă, au condus la
o multiplicare a centrilor de putere care, paradoxal, diminuează șansa de a înfiripa
o nouă arhitectură de securitate, unanim a cceptată și sporesc gradul de insecuritate
tocmai prin multiplicarea „agenților” care pot provoca mari crize în plan economic,
politic.
Referindu -se la războiul din Golf (1991), Șeful Centrului pentru Operații și
Studii Strategice al Statului Major Genera l al Federației Ruse, generalul
S. Bogdanov, afirma: „Irakul a pierdut războiul înainte ca el să înceapă. Acesta a
fost un război al informației și contrainformației, un război electron ic, de comandă
și control. Trupele irakiene au fost orbite și înfrânte… Războiul modern poate fi
câștigat de informație, iar acest lucru este vital acum”. Putem afirma că, în prezent,
războiul în ansamblul său se confundă cu războiul electronic, fiecare acțiune
militară beneficiind de informații sau de m ăsuri de protecție electronică.
Conflictul dintre NATO și guvernarea Miloșevici („Lovitura aeriană asupra
Iugoslaviei” – 1999) a fost caracterizat de accentul pe latura mediatică. Expresiile
„război informațional”, „duel propagandistic”, „contraofensivă mediatică” ș.a.m.d.
au fost extrem de utilizate în buletinele de știri despre criza din Iugoslavia.
Dimensiunea informațională (din care face parte războiul de imagine) nu a
fost mai pregnantă decât cea anterioară în conflictul din Golf.
În cadrul conflictelor din Afganistan și Irak – rezultate în urma loviturii
teroriste din 11 septembrie 2001 asupra simbolurilor SUA – s-au pus bazele,
experimentat și perfecționat metode de desfășurare a noului concep t numit
„Războiul bazat pe rețea”.
Discontinuita tea spațiului de luptă este posibilă atât ca urmare a preciziei și
bătăii deosebite a mijloacelor de lovire, cât mai ales ca rezultat al dezvoltării,
diversificării și eficienței mijloacelor de comunicații și a celor de culegere , stocare
și prelucrare a d atelor, de analiză și transformarea lor în informații și cunoștințe.
Valorificarea potențialului oferit de dezvoltarea tehnologiei informației și
comunicațiilor depinde de gradul de implementare a tehnologie i în rețele concrete
de comunicații și informati ce, dar mai ales de nivelul de integrare a acestor rețele,
adică de capacitatea de a realiza o rețea unică de rețele, care să permită exploatarea
în comun, de către toți utilizatorii, a resurselor fiecărei rețele constituite și chiar ale
fiecărui nod în pa rte.
Astfel, concepțiile de acțiune erau elaborate în centre de comandă
nedislocate în teatrele de acțiune, forțele de lovire fiind conduse pe suportul

25
rețelelor de comunicații de la distanțe extrem de mari (de exemplu Pentagon –
Afganistan).
Ca o caracter istică generală a acestui nou tip de abordare a unui conflict este
faptul că se pot desfășura simultan mai multe operații în spații diferite și complexe
toate aflate sub o comandă unică.
În viitor, conflictele politico -militare vor presupune o înfruntare complexă
(informațională, politică, economică, culturală, militară) între grupări flexibile
(statale, nonstatale, alianțe, coaliții etc.), în funcție de interese și grupări de forțe.
Aceste conflicte vor avea o arie foarte extinsă, depășind cu mult sfera
confruntării armate violente din teatrul de operații, unde se va urmări, pe de o
parte, prezervarea propriului interes și teritoriu prin descurajarea agresiunii și, pe
de altă parte, păstrarea stabilității regionale. Sintagma războiul viitorului nu trimite
la prezența sau absența lui în perioada ce va urma, ci face referire la forțele și
mijloacele care vor pune în opera conceptul de conflict politico -militar sau de
război.
Crizele se înscriu totdeauna pe o treaptă superioară de intensitate și pot duce
la conflicte violente și chiar la războaie.
Trecerea de la normalitate la anormalitate nu este totdeauna sesizabilă la
timp, întrucât variațiile în evoluția fenomenelor și proceselor politice, economice,
sociale, informaționale și militare se încadrează în lim ite destul de mari, ele însele
variabile de la o societate la alta, de la o țară la alta, de la o etapă la alta.
În general etapa de precriză se caracterizează prin creșterea mișcărilor
haotice din interiorul sistemului, prin degradarea indicatorilor de s tare și dinamică,
etapa preconflictuală cuprinde, în general, două faze: deosebirea și opoziția.
Criza și războiul reprezintă două subcategorii ale unui fenomen mai larg,
diferendul internațional. În cadrul diferendului, relațiile dintre state îmbracă for me
diverse:
a) Diferendele internaționale fără criză sau război sunt situații de tensiune
permanentă, de lungă durată, instabile prin natură și susceptibile de a exploda.
Statele se amenință unele pe altele într -un mod mai mult sau mai puțin deschis. Ele
pot utiliza diverse mijloace pentru a -și atinge obiectivele. Dacă amenințarea sau
recursul la forța armată rămâne o eventualitate, relațiile dintre statele despărțite
printr -un diferend se înscriu într -o normalitate fragilă.
b) Crizele care nu se transfo rmă în război pot avea drept cauză directă decizii,
circumstanțe, accidente sau alte evenimente deosebite. Ele pot apărea între două
sau mai multe state care se confruntă brusc cu o situație în aparență dificil de
acceptat în relațiile dintre ele și care c omportă riscuri și pericole. Deciziile trebuie
luate fără întârziere și sunt susceptibile să antreneze la rândul lor, reacțiile brutale
și violente ale celeilalte părți.

26
c) Crizele care precedă războiul și războaiele propriu – zise sunt relativ puțin
nume roase. Războiul sau conflictul armat este adesea rezultatul unei crize
politico -militare gestionate defectuos.
Războiul poate constitui adesea o criză pentru un stat terț, care nu este
implicat în mod direct sau imediat dar care s -ar putea implica ulter ior în conflict
din diverse rațiuni. De exemplu, războaiele din Liban, Cambogia, Somalia, cele din
fosta Iugoslavie au constituit crize pentru actorii internaționali cu interese din cele
mai diverse în zona afectată.
5.2. Clasificarea crizelor politico -militare

În clasificarea crizelor politico -militare internaționale trebuie să se țină
cont de următoarele elemente:
1. criteriul cronologic și geografic;
2. intensitate sau rezultat ( pașnice sau beligerante);
3. numărul de părți implicate ( mondiale, regionale, bilaterale);
4. originile și cauzele declanșatoare ale crizelor (subite sau progresive, fortuite
sau voluntare);
5. influența crizelor asupra evoluțiilor geopolitice (crize induse, crize angrenaj,
crize calculate, crize accidentale).
Pe de altă parte, vorbim de o c lasificare a crizelor în funcție de originile și
cauzele acestora:
• crizele progresive sunt cele care se derulează în stare latentă, evoluând
gradual. Ea se declanșează în punctul culminant al unui proces lent de acumulare și
de escaladare a tensiunii între doi adversari. Printre potențialele crize de acest tip
sunt cele care privesc Iranul sau Coreea de Nord. Consolidarea puterii nucleare a
acestora constituie un motiv de preocupare pentru comunitatea int ernațională. De
asemenea migrația evreilor în Palestina în prima jumătate a secolului XX a stat,
într-o măsură mai mare sau mai mică, la originea diverselor crize ale Orientului
Mijlociu după 1947, ilustrând rolul pe care migrațiile internaționale îl pot avea în
declanșarea crizelor. La fel, dezastrele naturale precum seceta extremă care a
produs în Somalia foametea și războiul civil a fost la originea unei crize evolutive
și graduale.
• crizele subite sunt declanșate de evenimente dificil de prevă zut, punctuale și
de foarte scurtă durată. Se poate imagina debutul unei crize subite prin apariția
unui moment dramatic în relațiile dintre două state atunci când un eveniment
neprevăzut rupe echilibrul și stabilitatea existentă în raporturile bilaterale dintre

27
cele două părți. Războiul dintre Somalia și Etiopia din 1977, luarea de ostatici
americani la Teheran în 1979, atentatul de la Berlin din 1986, masacrele interetnice
din Rwanda din 1990 au fost evenimente bruște și generatoare de crize.
Clasific area crizelor în funcție de rolul acestora:
• criza indusă este o criză voită și, în general, o criză subită. Este declanșată de
un stat care urmărește provocarea unui conflict armat. Statul agresor caută un
pretext, procură un casus belli pentru a de clanșa un război care îi este necesar la
acel moment. Statul acționează în așa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă
de declanșarea crizei și, deci, a războiului. Acesta folosește toate mijloacele
diplomatice și politice pentru a -și izola adversaru l, asigurându -și sprijinul opiniei
publice și solidaritatea, cât mai mult posibil, a comunității internaționale.
Pretextul declanșării crizei este construit. În crizele obișnuite decizia de a recurge
la forță este luată în timpul crizei în timp ce în cazul crizelor induse ea este luată cu
mult înaintea declanșării acestora. Astfel, la invadarea Kuweit -ului la 1 august
1990, Saddam Hussein și -a asumat riscul și chiar a vrut declanșarea unui conflict.
• criza angrenaj își are originea în voința unui stat de a schimba status quo –
ul internațional. Este cazul unui conflict între două state care se extinde la alte state
fără ca acestea din urmă să fi dorit aceasta ci pentru că ele au perceput în mod
progresiv o amenințare la adresa lor sau s -au considera t implicate. Aceste crize
secundare, derivate din confruntări în derulare, pot conduce la rândul lor la
diferende intense. Criza angrenaj conduce adesea la război. Evenimentele care au
condus la primul război mondial oferă mai multe exemple în acest sens ( de
exemplu implicarea Belgiei neutre în conflagrație datorită vecinătății geografice cu
Franța și Germania; implicarea în război a SUA datorită torpilării de către
submarinele germane a vaselor britanice, implicarea Finlandei în cel de -al doilea
război mon dial, datorită vecinătății sale cu URSS, etc.
• criza calculată este o criză voluntară dintre cele mai frecvente, declașată
din dorința de a modifica raporturile de forțe și echilibrul internațional. Criza este
provocată pentru a transforma un st atus quo nesatisfăcător. Ea poate servi la
introducerea unor date noi în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile
aflate în impas. Criza calculată poate fi utilizată pentru a surmonta dificultățile
aduse de propriul sistem politic intern . Criz a calculată este utilizată și pentru a
profita de vulnerabilitatea conducătorilor părții adverse. Ea permite agresorului să
transforme brusc sistemul internațional și se urmărește obținerea de la alt stat de
avantaje importante cum ar fi teritoriu, resurse le strategice, avantajele economice
dar și influență politică sau recunoaștere internațională. Statul agresor lansează
deliberat o provocare statului advers prin diverse presiuni pornind de la simple
agresiuni declarative până la amenințarea cu războiul. Specificitatea acestui tip
de criză constă în aceea că se urmărește convingerea statului adversar să renunțe la
atitudinea sa într -o anumită problemă fără a fi nevoie de un război. Succesul crizei

28
calculate depinde de măsura în care obiectivul urmărit poate fi atins fără a declanșa
războiul. El depinde atât de credibilitatea amenințărilor proferate cât și de
receptivitatea adversarului la argumentele prezentate. Exemple de crize calculate
care declanșează războaie sunt criza din Cuba din 1892, criza balcani că din 1914,
criza Berlinului declanșată de URSS căreia i -au ripostat aliații în 1948, criza din
Orientul Mijlociu din 1967, inițiată de colonelul Nasser, care a declanșat “războiul
de 6 zile” și înfrângerea umilitoare a Egiptului și a cauzei arabe. Exempl e de crize
mai bine calculate sunt criza bosniacă din 1908, remilitarizarea Renaniei, criza din
Munchen din 1938 și lansarea de către președintele Sadat a trupelor egiptene
pentru luarea cu asalt a canalului de Suez ( 6 octombrie 1973).
• criza accidentală este o criză subită și nedeliberată care se produce rar.
Factorii de decizie ai statelor implicate au impresia că declanșarea crizei nu a fost
dorită și nici sancționată de vreunul dintre actorii internaționali. Criza izbucne ște
aproape spontan și fără provocare de orice natură. Ea este declanșată de acte,
decizii sau incidente de rutină, aparent inofensive. Din cauza unor circumstanțe
nefericite, a unor neînțelegeri sau a unor erori de apreciere, unul sau mai multe
state se g ăsesc aruncate în mijlocul unei crize. În cazul unei crize fortuite nu există
stat agresor sau victimă. Printre crizele accidentale sunt și cele cauzate de
nepriceperea sau lipsa de informare a executanților, de intențiile subversive ale
unor grupuri mici de rebeli sau de indivizi care acționează în nume personal.
Declanșată în acest mod, criza este accidentală chiar dacă a fost premeditată
de persoane particulare deoarece nu a fost dorită, nici creată și nici susținută de
responsabilii politici. Astfel, atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este realizat
de un naționalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut, dirijat sau
încurajat atentatul. În ciuda consecințelor sale covârșitoare, acțiunea teroristă a
criminalului apărea inițial ca u n eveniment semifortuit. Această crimă este
condamnabilă însă este actul unui individ în principiu fără semnificație politică.
Guvernul sârb a fost implicat într -o criză de care nu a fost responsabil. Cu
toate acestea, criza accidentală creează învingător i și învinși. Aceste diferende sunt
purtătoare de schimbări potențiale față de care factorii de decizie ce trebuie să își
contureze o poziție, pro sau contra. Criza accidentală presupune o reflecție și
acțiune rapide.

29
6. Luarea deciziilor în cazul conflictelor politico -militare
Criza este declanșată de o serie de circumstanțe de diverse tipuri, printre care
menționăm:
• declarații politice care se pot manifesta ca amenințări, acuzații, formulare de
pretenții, proteste.
• demonstrațiile militare ca re pot consta în mișcări de trupe fără folosirea forței sau
acte direct ostile – out of war operations, cum ar fi intrarea, la 7 martie 1936, a
batalioanelor germane în zona renană, demilitarizată prin Tratatul de la Versailles
din 1919. În configurația re lațiilor dintre state în epoca posterioară războiului rece,
exista o probabilitate mai mare ca demonstrațiile militare venite peste o situație de
criză preexistentă să escaladeze într -un conflict;
• acțiuni violente indirecte cum ar fi rebeliunile dintr -o țară terță, actele de violență
împotriva unui aliat, a unui stat prieten sau a unui vecin, foarte caracteristice
circumstanțelor declanșării celui de -al doilea război mondial;
• actele de natură politică precum sancțiuni diplomatice, încheierea de alianț e,
încălcarea unor tratate sau angajamente internaționale, etc. Spre exemplu, luarea ca
ostatici a diplomaților americani la Teheran în 1979;
• o acțiune de folosire a forței de către un stat față de un alt stat ( atac armat,
bombardamente, confruntare na vală, violarea spațiului terestru sau aerian);
Exemplu : invadarea, la 1 august 1990, a Kuweitului de către Irak. Criza astfel
provocată depășește rapid cadrul restrâns al raporturilor între Irak și Kuweit, se
întinde la statele din Orientul Mijlociu si ap oi la un număr mai mare de state
occidentale, preocupate de interesele lor economice, politice și strategice;
• mutațiile survenite în mediul politico -strategic al statelor cum ar fi introducerea
unor noi tehnologii militare, acumularea de capabilități of ensive, rezoluții ale unor
organizații internaționale. Spre exemplu, Rezoluția ONU din noiembrie 1947, prin
care Palestina este divizată între arabi și evrei marchează, în mod formal,
declanșarea unei crize deosebit de complexe.
• tulburări interne care pun în discuție stabilitatea sau existența unui regim și care
constrânge alte state să intervină ( lovituri de stat, insurecții, atentate, acțiuni
teroriste, sabotaje, etc);
• măsuri de ordin economic (embargo -uri, “război economic”, manevre financiare);
Spre exemplu, decretul generalul egiptean Nasser din 26 iulie 1956 de
naționalizare a Companiei Canalului Suez, provoacă o criză intensă la Paris și la
Londra în care sunt antrenați foarte curând, din diverse motive, Washingtonul și
Moscova, cât eva state scandinave și ONU.
O criză se caracterizează atât prin modul în care este declanșată de un stat,
precum cât și prin modul în care celălalt stat sau celelalte state implicate
reacționează și ia decizii.

30
În cazul unei crize grave, care poate declanșa un război, un grup redus de
persoane, de nivel ierarhic ridicat are sarcina de a monitoriza situația și de a
propune măsurile care trebuie luate pentru depășirea crizei.
În cazul unei crize prelungite, de mai mică intensitate, care lasă mai mult
timp de reacție, procesul de luare a deciziilor și punerea lor în aplicare are un
caracter administrativ mai pronunțat. Sunt implicate mai multe persoane, sunt
prelucrate mai multe informații, consensul este obținut mai dificil.
În anul 1962 se înființează pentru prima oară în statele occidentale, anumite
mecanisme de instituționalizare a procesului de luare a deciziilor – așa numitele
„celule de criză” – cu scopul de a minimiza efectele imprevizibile impuse de
necesitatea luării unor decizii în intervale scurte de timp, uzura fizică și
intelectuală.
Desfășurarea crizei, modul de gestionare a acesteia, rezultatul său final
depind în mare măsură de alegerea efectuată de persoanele care gestionează criza și
care optează între diferitele tactici și alternative.
Statul care a jucat un rol pasiv în declanșarea crizei trebuie să hotărască dacă
acceptă modificarea stării de fapt care se prefigurează.
Acceptarea modificării status quo -ului este singurul care îndepărtează
perico lul confruntării și dezamorsează criza.
În afara cazului în care modificările de echilibru sunt acceptate ca atare, statul
afectat are, în principiu, trei opțiuni: acceptarea ca atare a modificărilor de
echilibru, întoarcerea la status quo ante rior sau încercarea de a profita de
schimbarea inerentă crizei. După stabilirea opțiunii, trebuie alese mijloacele de
reacție: militare, politico – diplomatice sau economice, acestea pot fi demersuri
diplomatice, proteste, embargouri, boicoturi, înghețarea c onturilor, demonstrații
militare, folosirea forței etc.
Există diverse tipuri de rezultate care pot fi obținute în urma unei crize și ele
se află în relație directă cu maniera de abordare a crizei folosită de state.
Compromisul este u n mod mai nuanțat de soluționare a unor crize. In acest
caz, protagoniștii nu au reușit să atingă toate obiectivele pe care și le -au fixat dar
au încheiat un acord. Constrânși fiind de diferite motive, actorii consimt la diverse
schimbări ale sistemului in ternațional pe care ar fi preferat să le evite. Factori care
favorizează compromisul pot fi: interesul național, epuizarea actorilor, teama de
escaladare a crizei, lipsa resurselor, absența sau pierderea sprijinului politic
manifestat de opinia publică naț ională sau internațională, presiunile exercitate de
state terțe sau organizații internaționale etc.
Impasul presupune că scopurile fixate de părțile în conflict nu sunt atinse,
tensiunile și sursele de conflict nu sunt eliminate. Exemplu criz a iugoslavă,
amorsată în iunie 1991 și care și -a urmat logica timp de mai mulți ani.
Există, de asemenea, dinamici care separă părțile din conflict în tabere opuse

31
(polarizare), sau care creează un pol de lideri care preiau comanda (centralizare),
ori care generează instituții cu responsabilități distincte și netransparente
(confidențialitate și protecție).
Punctul culminant al crizelor se caracteriza prin “tentative de soluționare”, care
conțineau propuneri concrete, oferte de consultare, cereri de întâlniri sau întâlniri
efective.
Abordarea dinamică a situațiilor conflictuale subliniază importanța vitală a
stabilirii unui dialog între părți de deblocare a situației, fapt ce impune importanța
măsurilor de construire a încrederii, nu n umai în domeniul militar, ci și în sferele
sociale, culturale sau economice. Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru
modificarea dinamicii conflictelor.
Atunci când criza nu poate fi evitată sau gestionată eficient, apare inevitabil
conflictul.
În dezvoltările teoretice actuale, în cazul confrunt ării cu violen ță armată , trebuie urm ărite dou ă
obiective principale: în primul rând, stabilirea unui acord politico -m ilitar, în timp ce sunt analizate cauzele
crizei, și, în al doilea rând, sc ăderea efectelor crizei și ajutorarea victimelor.
Însă, în prezent, O.N.U. a institu ționalizat o serie de
proceduri preventive și de asisten ță a statelor implicate în conflicte
(prevenirea crizelor, opera țiile de menț inere a p ăcii ș i opera țiile de
consolidare a păcii), N.A.T.O. dispune de cea mai coerent ă strategie a
gestion ării crizelor .
Astfel, în procesul de gestionare a crizelor, N.A.T.O. a identificat cinci faze:
 observarea indicatorilor și avertizarea asupra unei crize a poten țiale sau actuale;
 evaluarea situa ției de criz ă în dezvoltarea și poten țialul s ău și stabilirea implica țiilor
pentru securitatea Alian ței;
 dezvoltarea op țiunilor de r ăspuns recomandate pentru a ghida procesul decizional de
către Consiliul Nord -Atlantic (N.A.C.) și Com itetul pentru Planificarea Ap ărării (D.P.C.);
 planificarea și execu ția deciziilor și directivelor N.A.C./D.P.C.;
 revenirea la stabilitate.
De asemenea, Alian ța a stabilit contribuția la reducerea tensiunilor și prevenirea
transformăriilor în crize:

Mai mult, există și o serie de principii pentru gestionare a crizelor, ce sunt aplicate
și în procesul decizional din alte domenii de activitate ale Alianței Nord -tlantice:
1. Consiliul Nord -Atlantic (N.A.C.) și, în unele cazuri, Comitetul pentru
Planificarea Apărării (D.P.C.), în care Franța nu este prezentă , la orice nivel la
care se reunesc (șefi de stat și de guvern,miniștri, ambasadori și reprezentanții
acestora), sunt cele mai înalte autorități ale Alianței și pot lua decizii pentru
acțiuni co mune.

32
2. Toate deciziile luate în cadrul N.A.C. sau D.P.C., precum și al altor organe ale
N.A.T.O., reprezintă expresia suveranității naționale și sunt luate prin consens.
3. Națiunile deleagă reprezentanților lor din N.A.C. sau din D.P.C., după caz,
respo nsabilitatea reprezentării tuturor elementelor componente ale guvernării,
inclusiv economice, politice, de apărare, planificarea urgențelor civile etc.
4. La fiecare pas al procesului se manifestă controlul eficient al sferei politice
asupra celei militare : nici o decizie referitoare la planificarea formală , desfășurarea
sau folosirea forțelor nu va putea fi luată fără autorizarea politică necesară a
membrilor N.A.C. sau D.P.C.
În ceea ce privește U.E., se încearcă delimitarea a două strategii ce compun
răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor. Referitor la
gestionarea crizelor, Uniunea Europeană definește acest concept astfel:
 acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea
violențelor) și pe or izontală (extinderea teritorială) a conflictelor
violente existente.
Rezolvarea conflictelor are în vedere acțiunile întreprinse, pe termen scurt,
pentru a stopa un conflict violent. Modelul european de răspuns la criză include
patru faze ce formează un ciclu continuu:
1.Construcția păcii preconflict și postconflict. Aceasta accentuează prevenirea
conflictelor prin măsuri structurale pe termen lung(regim internațional de
construcție a păcii, construcția păcii în interiorul țării).
2.Impunerea păcii, în sensul gestionării conflictului prin măsuri coercitive, de tipul
răspunsului la agresiunile din afara granițelor,menținerea păcii sau intervenția de
protecție.
3. Menț inerea păcii – prevenirea conflictului prin scurtarea perioadei m ăsurilor op ționale: diploma
ție preventiv ă , desf ășurare preventiv ă.
4.Restabilirea păcii – gestionarea conflictului prin măsuri non -coercitive, cum ar
fi: restabilirea păcii pe căi diplomatice, menținerea tradițională a păcii.
Noile tipuri de crize au scos, astfel, în evidentă un alt gen de slăbiciune a
sistemului O.N.U. , dificultatea de a gestiona în mod eficace conflictele interne
și războaiele civile. Practicile diplomatice tradiționale fuseseră exersate în
gestionarea relațiilor dintre state diferite. Prevenirea, gestionarea și soluționarea
conflictelor interne sau a „afacerilor interne” ale unui stat nu făcuseră obiectul
preocupărilor sau responsabilității unui alt stat.
Experie ța subliniaz ă nevoia de legitimitatedin partea for țelor interne
pentru succesul unei o pera țiuni interna ționale de reconstruc ție
postconflict (Exemplu acțiunea din Somalia 1993 -1995).
Secretarul General al O.N.U., Boutros Boutros Ghali,cerea respectarea
principiilor democratice „în comunități, în cadrul statelor și în comunitatea de
state”, „Democra ția în cadrul statelor” se referea în mod clar la aranjamentele

33
constituționale prin care oamenii își aleg liber propriul guvern și au posibilitatea
regulată de a -l înlocui.
În februarie 2001, Consiliul Nord -Atlantic a adoptat un număr de
recoman dări referitoare la dezvoltarea unui sistem integrat al măsurilor de
management al crizei. În august 2001, Consiliul a aprobat Directivele Politice
pentru dezvoltarea Sistemului N.A.T.O. de Răspuns la Criză (N.C.R.S.), care a
intrat în vigoare în 2006.
Potrivit planificatorilor militari, Forța de Răspuns a N.A.T.O. va fi o forță
care să poată fi dislocată rapid pentru a îndeplini întreaga gamă de misiuni militare,
capabilă să susțină acțiuni de luptă timp de 30 de zile, să îndeplinească 200 de
misiuni de luptă aeriene zilnic, acțiuni terestre și navale, utilizând aproximativ
21000 de militari. Forța de Reacție Rapidă este operaționalizată parțial din 2004
și complet începând cu 2006.
Crearea unei capacități de apărare sub auspiciile Uniunii Europene s -a impus
ca necesitate, mai ales în urma crizei Kosovo, din1999.

Conducerea pol itică a operațiilor multinaționale

Forțele în sprijinul păcii se află sub autoritatea generală a Consiliului de Securitate,
care și -o exercită concret prin intermediul comandamentului O.N.U. stabilit de
Secretarul General. Consiliul de Securitate este au toritatea politică superioară
care poate decide declanșarea și încheierea unei operații, mandatul și obiectivele de
îndeplinit pe timpul acesteia, atribuții pe care le are și Adunarea Generală.
Secretariatul General al O.N.U. își îndeplinește atribuțiile d e conducere a
operațiilor prin intermediul elementelor structurale ale Secretariatului, între care
cele mai importante din punct de vedere al conducerii sunt:
• Departamentul Operațiunilor de Menținere a Păcii (D.P.K.O.), care are
competențe în domeniul p lanificării, organizării, funcționării și urmăririi
desfășurării misiunilor de menținere a păcii;
• Departamentul de Administrație și Management (D.A.M.) cu sectoarele
(oficiile) sale subordonate: Oficiul Programe, Planificare,Buget și Finanțe; Oficiul
Serviciilor Generale; Servicii Comerciale deAchiziții și Transport; Sector de
Menținere a Păcii.
Strategia militară a României definește cele cinci principii care stau la baza
perfecționării sistemului militar, a pregătirii și angajării armatei în perioada
următoare:
(1) neagresiunea și caracterul preponderent defensiv -activ al strategiei militare,
direcționat în concordanță cu obiectivele politicii externe a statului român;
(2) controlul democratic civil asupra forțelor armate de către Autoritatea Națională
de Comandă;

34
(3) capacitatea defensivă credibilă, asigurată preponderent prin efort național;
(4) participarea activă la structurile internaționale de securitate;
(5) desfășurarea acțiunilor militare într -o concepție întrunită la nivel strategic
și operativ.

În România:
 Parlamentul României;
 Președintele României;
 C.S.A.T.;
 Guvernul României;
 M.A.I.;
 M.Ap.N.;
 M.A.E.;
 Min.Tp.;
 S.R.I.;
 S.I.E.;
 S.P.P.;
 S.T.S.;
 Min.Sănătății;
 Min.Econ.

35
Principalele crize și conflicte politico -militaredin perioada post „războiul
rece” -cronologie –

•18 ianuarie 1990 – Azerbaidjanul declară război Armeniei
• 1990 – tulburări în Gabon și intervenția franceză
• 2 august 1990 – Irakul invadează Kuweitul
•1990-1991 – „Războiul din octombrie” din Rwanda și interven ția francez ă
•16 ianuarie 1991 – Războiul din Golful Persic împotriva Irakului(„Furtună
în deșert”)
•1991 – tulburări în Zair și intervenția militară franco -belgiană
31 martie 1991 – desființarea Tratatului de la Varșovia
•25 iunie 1991 – izbucnește criza iugoslavă; începutul dezmembrării Iugoslaviei
•25 decembrie 1991 – dizolvarea U.R.S.S.
•1992 – criza din Somalia: anarhie, foamete și intervenție internațională
•31 decembrie 1992 – destrămarea Cehoslovaciei
•19 septembrie 1994 – S.U.A. ocupă Republica Haiti
•Martie 1996 – criza China -Taiwan
•1997 -1998 – criza S.U.A. -Irak
•Ianuarie -martie 1999 – criza din Kosovo și atacul N.A.T.O. asupra Iugoslaviei
11 septembrie 2001 – atentatele teroriste de la World Trade Center (NewYork)
și Pentagon (Washington)
•Octombrie 2001 – războiul împotriva Afganistanului
•Martie 2003 – războiul împotriva Irakului („Șoc și groază”)

BIBLIOGRAFIE
Legi, doctrine, regulamente, instrucțiuni și documente oficiale românești
*** Constituția României , București, 2003.
*** Strategia de securitate națională a României , București, 2007.
*** Strategia de transformare a Armatei României , București, 2007.
*** Strategia națională de apărare a țării , aprobată cu Hotărârea Parlamentului
Rom âniei, nr. 30, din 4 noiembrie, 2008.
*** Doctrina Armatei României , București, 2007.
Regulamente și publicații militare străine
*** AJP -01(C) ALLIED JOINT DOCTRINE
Lucrări de autori români
 Alexandrescu Grigore, Cristian Băhnăreanu, Operații militare
exped iționare ,Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București,
2007.

36
 Sarcinschi Alexandra, Securitatea spațiului de interes: actori, instrumente și
tendințe , Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007
 Bădălan E., Frunzeti T., Forțe și tendințe în mediul de securitate european,
Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2007
 Baltă C., Gh. Marin, Marea Neagră, între necesitate și realitate, Editura CTEA,
2005
 Chiciudean I., Imaginea de țară și securit atea națională , Editura Înalte Studii
Militare, București, 2007
 Oprea G., Onisor C., Timofte R., România – integrare și securitate, Editura
Balcanii și Europa, București, 2005.
 Socol Vladimir, Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region , Black
Sea University Foundation, 2003
 Popa Vasile, Tehnologie și inteligență în conflictele militare , în Constantin
Moștoflei, Nicolae Dolghin, Studii de Securitate , Editura Universității
Naționale de Apărare, București, 2005
 Primmerman Charles A., Thoughts on the Meaning of "AsymmetricThreats" ,
Lincoln Laboratory Massachusetts Institute of Technology, Lexington,
Massachusetts, 8 martie 2006
 Sawyer Ralph D., Sun Tzu, Alive and Well in Contemporary China , Military
History, Vol. 24 Issue, 4 June 2008
 Stăncilă Lucian, Grecu Ioan, Lupta armată modernă , Editura AÎSM, București,
2002
 Tofler Alvin și Heidi , Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului
XXI, Editura Antet, București, 1995.
 Topor S., Studiu privind războiului informațional și operațiile informaționale ,
Editura Universității Naționale deApărare „Carol I”, București, 2007.

 Văduva Gheorghe, Războiul asimetric și noua fizionomie a conflictualității
armate , Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007

Buzan, B., Popoarele, statele și teama , Editura Cartier, Chișinău,
2000.Calvocoressi, Peter,
Politica mondial
ă
dup
ă
1945
, Edi

37
ț
ia a VII -a,Editura Alfa, Bucure
ș
ti, 2000.Chaigneau, Pascal,
Europe: la nouvelle donne strategique,
Berger -Levraut International, Paris, 1993.Chelaru, Mircea,
Paradigmele crizelor
, Editura Academiei de ÎnalteStudii Militare, Bucure
ș
ti, 1995.Chifu, Iulian,
Analiz
ă
de conflict
, Editura Politeia, SNSPA, Bucure
ș
ti,2004.Claudian, Al.,
Reflexii asupra r
ă
zboiului actual
, Editura Tinerimea,Bucure
ș
ti, 1952.Clausewitz, Carl,
Despre r
ă
zboi,
Editura Militar
ă
, Bucure
ș
ti, 1982.Diaconu, Ion,
Drept interna
ț
ional public
, Edi
ț
ia a II -a, Casa de Editur
ă

ș
i Pres

38
ă

Ș
ansa, Bucure
ș
ti, 1995.Dobrescu, Paul,
Geopolitica
, Editura Comunicare, Bucure
ș
ti, 2003.