1 Tema nr.1 : Analiza conflictelor/ crizelor politico -militare în contextul geopolitic actual Introducere 1. Delimitări și abordări conceptuale 2…. [627968]

Licență

1 Tema nr.1 : Analiza conflictelor/ crizelor politico -militare în contextul geopolitic actual Introducere 1. Delimitări și abordări conceptuale 2…. [627968]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1 Tema nr.1 : Analiza conflictelor/ crizelor politico -militare în contextul geopolitic
actual

Introducere
1. Delimitări și abordări conceptuale
2. Tipologia și caracteristicile crizelor
3. Factori genera tori de crize politico -militare
4. Managementul situați ilor de criză – Sisteme integrate de gesti onare a crizelor
5. Rolul instituțiilor internaționale în gestionarea crizelor politico -militare la început
de secol XXI
6. Participarea României la gestionarea crizelor politico -militare
Bibliografie
Anexa nr 1 – instituții naționale cu atribuții în gestionarea situațiilor de criză

2

INTRODUCERE

La sfârșitul „războiului rece“, de pildă, omenirea a constatat, surprinsă și
neliniștită, că se află departe de momentul instaurării păcii. Apariț ia unor noi riscuri, crize
și conflicte a făcut ca instabilitatea să câștige teren, iar posibilitatea de a recurge la
mijloace militare să se accentueze.
Amenințările globale nu s -au micșorat, ci s -au transformat, s -au modificat succesiv.
Pericolul unui ră zboi de amploare în Europa se pare că afost înlocuit cu o multitudine de
factori de risc, a căror importanță variază de la o regiune la alta, locul acestui pericol fiind
luat de posibile conflicte locale, zonale, continentale, de intensitate gravă sau medi e.
Totodată, conflictele au devenit explozive, fiind declanșate de o gamă întreagă de
crize interne cu caracter social, etnic, religios, economic, ecologic, diplomatic, politic,
militar și chiar rivalități sau războaie locale interstatale.
În sfera situați ilor de criză cu amenințare directă asupra securității naționale și
internaționale, precum și a apărării naționale, se includ și riscurile cu character general,
enumerând dintre acestea numai câteva : proliferarea armelor de nimicire în masă,
actele de ter orism, traficul de droguri, întreruperea aprovizionării cu resurse vitale,
manipularea minorităților, crima organizată etc. Tot mai des, în cadrul acestora sunt
inventariate rivalitățile etnice și/sau teritoriale, perpetuarea unor situații conflictuale sau
potential conflictuale, atât din spațiul european, cât și de pe alte continente.
În general, intensificarea interacțiunilor dintre state conduce în mod inevitabil la
sporirea diferendelor internaționale. Acolo unde relațiile sunt mai intense și mai
comple xe, posibilitatea ivirii diferendelor este mai mare. 1
Comunitatea umană, instituțiile internaționale, organismele și organizațiile, statele și
guvernele, au înțeles necesitatea coordonării și unirii eforturilor în scopul găsirii, în
funcție de situația co ncretă, a modalităților, împrejurărilor, căilor, prevederilor și
metodelor, precum și a instituțiilor, forțelor, mijloacelor și resurselor cele mai eficiente
pentru gestionarea crizelor contemporane.
Cauzele obiective sau subiective care generează situații le de criză,dacă nu sunt
cunoscute, proliferează și agravează conflictul care nu se poate rezolva de la sine.
Toate crizele care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaționale și
militare sunt, în esența lor, de sorginte politică. Ele pro vin din apariția și dezvoltarea unor
disfuncționalități grave în primul rând în cadrul fluxurilor pe care se definesc relațiile

1Traian Chebeleu , Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale , Editura Politică,București, 1984

3 dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor.
Crizele nu se declanșează chiar pe neașteptate. Totdeauna există o fază de trecere
de la normalitate la anormalitate și de la anormalitate la precriză, care pot fi identificate
după modificările survenite la nivelul indicatorilor de stare și de proces. Aceste
modificări semnalează anormalitatea, precriza și criza.

1. Delimitări și abordări conceptuale

Crizele diferă în funcție de propriile caracteristici cât și de domeniul de manifestare
sau acțiune .
Politologia interpretează criza ca o schimbare bruscă, urmare a unei puternice
dereglări în viața socială, caracterizată prin ascu țirea deosebită a contradicțiilor existente
și prin ciocnirea forțelor antagoniste2. Criza este un moment de ruptură, de
disfuncționalitate, în interiorul unui sistem organizat , ea este purtătoare de riscuri atât
pentru securitatea națională, cât și pentr u securitatea internațională.
Etimologic, termenul “ criză ” provine din limba greacă – krisis – “judecată” sau
“decizie” .
În dicționarul explicativ al limbii române noțiunea de criză este definită ca o
„manifestare ascuțită a unor neconcordanțe sau contradi cții ( economice, politice, sociale
etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se
manifestă acut neconcordanța sau contradicțiile”3. Tot în dicționarul explicativ al limbii
române conflictul reprezintă „o neînțelegere, o ciocnire de interese, un dezacord”.
În altă ordine de idei, conflictul este „ un diferend în care cel puțin una din cele două
părți apelează la mijloacele de putere pentru a -și apăra interesele în mod coercitiv. Dacă
una din cele două părți își foloseșt e mijloacele militare de putere, fie pentru a le angaja,
fie pentru a – l amenința pe oponent, vorbim de un conflict armat ” 4.
Din punct de vedere politico -militar, criza reprezintă un fenomen de schimbare a
raportului de forțe, un moment tensionat care ap are în evoluția geopolitică, la un moment
dat, în raporturile dintre state, sau la nivelul unor uniuni sau alianțe strategice.
Potrivit unor specialiști în domeniu ( Michael Brecher și Jonathan Wilkenfeld , în
"Crisis in World Politics,", 1982 ) criza se ref eră la acele situații în care actorii
internaționali au percepția unei amenințări ce se poate concretiza în evenimente
neprevăzute în care există o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente, precum
și un timp scurt de reacție politică.

2 Dicționar politic , Editura Politic ă, Bucureș ti, 1975
3 Dicționarul explicativ al limbii române, Editura univers enciclopedic, București, 1998
4 Mircea Mândru, Managementul crizelor politico -militare, Editura A.I.S.M., Bucureș ti, 1999

4 În ace st sens, atunci când există un anumit dezacord, o incompatibilitate între
interesele sau obiectivele între doi sau mai mulți actori internaționali avem de -a face cu
o situație conflictuală, cu un conflict. Altfel spus , atunci când apar disfuncționalități în
comunicarea dintre diferiți subiecți avem de -a face cu „ un diferend, deci cu o situație în
care apărarea intereselor unei părți pune obstacole celorlalte părți ” 5.
În concepția nouă conflictele sunt socotite ca fiind procese naturale specifice
evoluț iei societății.
Criza prezintă o serie de caracteristici cu caracter general, cum ar fi :
– caracter relativ neașteptat;
– derulare rapidă a evenimentelor;
– implică informații puține;
– creează stare de incertitudine și nesiguranță;
– poate beneficia mediatizare i ntensă și agresivă prin care sunt exagerate de cele
mai multe ori efectele create ;
– are o durată de desfășurare nedeterminată și produce consecințe pe mai multe
planuri;
– gestionarea acestora implică de cele mai multe ori un ansamblu de măsuri ce
privesc în mod primordial factorul decident;
– are ca surse fie cauze de natură umană , fie cauze de natură non umană;
– presupune un timp de reacție scurt și determinat în mod direct de luare a unor
decizii, de cele mai multe ori de natură politico -militară .
Criza poate f i înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau
internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor,
intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate6.
Criza este declanșată de apariția unor situ ații critice, iar rolul principal în
gestionarea crizei în domeniului securității revine decidenților politici. Prin criză poate fi
definită o situație națională , internațională în contextul căreia se creează o amenințare la
adresa valorilor, a intereselo r sau la adresa valorilor prioritare ale părților implicate, prin
urmare o stare de anormalitate, de excepție. Viața unei societăți cunoaște și situații de
criză și conflicte .
Criza este definită ca o „perioadă extrem de tensionată, în care dificultățile
economice, politice, sociale și ideologice ating cote paroxistice și, de aceea, necesită
soluții imediate, ferme și, în general, decisive în evoluția unei societăți, unei instituții“7.
Crizele sunt conflictuale , cu intensități și desfășurări diferite cauzat e de
incompatibilități ale unor procese și fenomene, a le unor situații sau stări.

5 Werner Beauwens , Arta prevenirii conflictelor , Editur a Antet Luc Ecychler, București, 1996.
6George C. Marshall European Center for Security Studies, Conflict Prevention and management of Crisis and Conflict ,
http://www.marshallcenter.org
7 Dictionnaire de la langue française . Encyclopédie, noms communs, nom e propre, 1999.

5 Securitatea și siguranța națională se definesc, în esența lor, pe gestionarea
situațiilor de criză. Noul mediu internațional de securitate cunoaște în profunzime
dinamica c onflictelor, manifestându -se astfel, tot mai pregnant tendința de a mondializa
astfel de situații .
Situația de criză se caracterizează prin tensiuni interne, stări excepționale,
revoluții, insurecții, determinate de acumularea accentuată a dificultăților în modul de
organizare a unui sistem și în capacitatea acestuia de a funcționa. Criza are la bază cauze
economice, politice, sociale, religioase, etnice etc., care nu au fost rezolvate în timp util și
în mod pașnic. Ea cuprinde două stări: starea de urgenț ă și starea de asediu.
Starea de urgență este acumularea lentă, locală, a nemulțumirilor,dificultăților,
disfuncționalităților și reprezintă germenii declanșării crizei. Ea se manifestă prin
creșterea infracționalității cu acțiuni violente și cu grad spor it de pericol, desfășurate de
grupuri mari de persoane, izbucnire de tulburări, manifestații în masă, tendința unor
grupuri sociale de a procura armament, intensificarea trecerilor legale sau ilegale a
frontierei în ambele sensuri, manifestări spontane de violență între grupuri mai mult sau
mai puțin organizate.
Starea de asediu reprezintă izbucnirea conflictuală a tensiunilor, iarmanifestările
devin violente și degenerează în acte de încălcare a ordinii de drept, punând în pericol
ordinea constituțională.
Situațiile de criză se caracterizează prin manifestări ale elementelor turbulente
care pun în pericol grav ordinea de drept și amenință integritatea statală prin acțiuni, cum
sunt: conflicte zonale interetnice cu scopul de a revendica anumite părți din ter itoriu;
conflicte armate între diferite grupuri de persoane, organizate, care sub conducerea unui
grup de persoane, urmăresc diverse scopuri; tensiunile interne grave care au la bază
diferite cauze și pot genera ciocniri, manifestări spontane de violență î ntre grupuri sau
între grupuri
și autorități; organizarea și desfășurarea unor activități de instruire și folosire a armelor,
exerciții cu caracter militar fără asistență legală, portul uniformelor de tip militar pe
timpul marșurilor, paradelor, mitinguril or etc.; demonstrații sau orice procesiuni
organizate ilegal sau legal care au degenerat în acțiuni violente; acțiuni de defăimare a
țării, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială sau religioasă, la
separatism teritorial; declanșarea uno r agresiuni din interior de către grupuri pregătite din
timp, în clandestinitate, îndreptate împotriva statului român.
O criză, în contextul relațiilor internaționale, este un fenomen care nu se poate
produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui con flict între două sau mai multe părți,
care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident (ex. Serbia -Kosovo, Irak,
1992, 2003 etc.), să fie grupări, popoare sau chiar organisme internaționale (NATO,
ONU, UE etc.).

6 Situațiile de criză8 constitui e o vulnerabilitate pentru securitatea națională. Lărgirea
NATO și cea a UE, deși au creat premise pentru mai bun ă gestionare a crizelor și
conflictelor specifice.
Pentru fiecare tip de criză, se cer strategii, mecanisme și proceduri adecvate.
Criza se poa te defini ca o situație de anormalitate în care sunt amenințate sau
perturbate semnificativ valorile fundamentale, echilibrul și stabilitatea politică,
economică și socială a țării, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, valorile
materiale și culturale, mediul înconjurător, interesele și obiectivele statului român,
precum și îndeplinirea obligațiilor internaționale ale acestuia9.
Într-o accepțiune foarte largă, criza reprezintă acea situație națională sau
internațională prin care se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau
obiectivelor fundamentale ale structurilor implicate, în consecință o stare de
anormalitate.
Prin efectele pe care le creează criza, acestea pot consta în:
– reducerea ritmului de dezvoltare a unui sistem în fața amenințărilor;
– afectează autoritatea și credibilitatea sistemului decizional;
– perturbă desfășurarea normală a activităților în principalele do menii ale statului;
– afectează interesele fundamentale ale indivizilor, comunităților sau ale statelor;
– aduc prejudicii la toate nivelele economic, social, politic, militar, cultural, etc.;
– produc pierderi de vieți omenești sau distrugerea unor obiective, bunuri, valori.
Forțele NATO acționează în sprijinul procesului de pace într -o zonă de conflict
prin d esfășurarea de operații de menținere și impunere a păcii, prevenirea conflictelor,
construirea păcii și umanitare.
Calitatea României de membru al organizațiilor euroatlantice și europene
„contribuie direct și semnificativ la consolidarea și asigurarea se curității naționale,
dezvoltării economice și prosperității României”.
Ca țară membră a NATO și a UE, România este obligată să -și creeze propriul
Sistem Național de Management Integrat al Crizelor – SNMIC , compatibil și
interoperabil cu cele existente la n ivelul celor două organizații.
În acest sens, România a întreprins unele măsuri care au vizat înființarea unor
structuri destinate planificării și coordonării acțiunilor de intervenție în situații deosebite
și realizarea unei relaționări corecte între prin cipalel e instituții ale statului cu
responsabilități de securitate.

8 Cele mai grave crize politico -militare de la începutul acestui secol sunt cele generate de atacurile teroriste de la 11
septembrie 2001 asupra Statelor Unite și de declanșarea războiului împotriva terorismului, cât și intervenția din Afg hanistan,
războiul din Irak și consecințele acestuia pe termen lung. Criza din Orientul Apropiat (conflictul dintre Israel și palestini eni)
și din Balcanii de Vest – criza din Kosovo (1999) , cea din Transnistria, din Cecenia, din Asia Centrală și din Asia de Sud -est.
9 Constantin Moștoflei, Criza și urgența. Delimitări conceptuale și corelații, în volumul „ Stabilitate și securitate regională”,
Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, 09 -10 aprilie 2009, București, Editura UNAp, 20 09, vol.3.

7 În domeniul terorismului , ca factor important generator de situații de criză, atât la
nivel internațional, cât și național, Serviciul Român de Informații – SRI reprezintă
instituția care c oordonează acțiunile specifice în domeniu.
În domeniul ordine publică , situațiile de criză sunt coordonate de către MAI prin
Centrul Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică.
În legătură cu managementul crizelor externe de securitate, ce pot afecta interesele
naționale, ale NATO, ale UE sau ale altor organizații internaționale la care România este
parte, Ministerul Apărării Naționale trebuie să fie în măsură să pregătească, să disloce și
să susțină, în diferite teatre de operații, contingente militare de mărimi și structuri variate,
în funcție de tipul operațiilor multinaționale planificate a fi executate în zonele respective.
Forțele armate participă la operații multinaționale în cadrul Alianței sau al unor
coaliții, cu aprobarea Parlamentulu i, în baza unei solicitări oficiale adresate României de
către NATO, UE, ONU sau OSCE și în funcție de resursele financiare puse la dispoziție
de Guvern.
Coordonarea integrată a măsurilor de prevenire, de înlăturare sau limitare a
efectelor crizelor, ca pa rte a domeniului securității naționale, se realizează de către
autoritățile abilitate ale statului: Parlament, Președintele României, CSAT, Guvern.
Acestea stabilesc structura direct responsabilă de conducerea procesului de management
al crizelor, în funcț ie de natura, complexitatea, amploarea și intensitatea acestora. În
raport de nivelul intensității, crizele pot evolua spre conflicte violente și pot genera
războaie.

8

2. Tipologia și caracteristicile crizelor

Conflictele actuale se d esfășoară cu alte forme decât cele convenționale și una
dintre forme este cea a războiului informațional, forma supremă și superioară de
desfășurare a unei bătălii, care nu va fi transparentă în știrile zilnice decât pentru cei ce
știu să aprecieze valoare a informațiilor, pentru cei ce știu și doresc să vadă faptele din
ambele ipostaze, de victimă și de agresor.
Superioritatea de informații sau cunoștințe poate câștiga războaie. Criza sau
conflictul armat pot determina activarea cenzurii militare sau a emba rgoului
informațional în ceea ce privește comunicarea. Gestionarea și depășirea crizei înseamnă
gestionarea comunicării (interne și externe), criza fiind un element de ruptură care
impune intensificarea și eficientizarea comunicării.
Odată generată, indife rent dacă din cauze interne sau externe, criza se manifestă
rapid, efectele și consecințele putând fi percepute imediat
În general, o criză prezintă o serie de caracteristici cum ar fi:
 în orice criză poate exista o situație de surpriză (surprindere) atât pentru una sau
 pentru toate părțile implicate în conflict, cât și pentru comunitatea internațională;
evenimentele se desfășoară pe timpul crizei cu o rapiditate mult mai mare decât
reacția organismelor implicate în gestionarea ei, ceea ce generează o presi une
temporală asupra acestora;
 progresivitatea evenimentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual
anumite etape, pe o scară proprie de escaladare;
 existenț a unor interese distincte , care pot fi de natură economică, diplomatică,
politică, militară, socială, religioasă, etnică etc.;
 instituțiile implicate în gestionarea crizelor își concentrează atenția, de regulă, spre
planificarea acțiunilor pe termen scurt;
 intervenția mass -media este concentrată pe aspecte de interes propriu.

În contex tul relațiilor internaționale, criza este un fenomen care nu se poate produce
decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict între două sau mai multe părți, care vor
fi cel mai adesea state, dar care pot fi, în mod evident, și grupări, popoare sau ch iar
organisme.
Criza de natură politică este o situație nou creată, națională / internațională,
caracterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor politice

9 și a valorilor prioritare ale partidelor politice/statelor implic ate. Ea este pusă în evidență
de apariția unor elemente, indici sau factori, care se referă la:
 implicarea partidelor politice în dispute prelungite, care pot duce la apariția unor
reacții externe față de politica internă a statului;
 manifestarea publică a lipsei de înțelegere și de consens politic în rezolvarea
problemelor fundamentale ale statului;
 manifestările destabilizatoare desfășurate de unele grupări etnice;
 creșterea în amploare și virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice
aflate în opoziție, în vederea obținerii puterii;
 implicarea partidelor politice în problemele sindicale, în vederea obținerii de
avantaje sau de capital politic.

Criza diplomatică este caracterizată prin acea situație care poate apărea în relațiile
intern aționale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel național sau internațional ce
afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare ori de altă
natură, iar valorile prioritare ale diplomației unui stat sunt puse în pericol d e către una
dintre părțile sistemului diplomatic.
O criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent
mărește posibilitatea recurgerii la mijloace violente și a renunțării la calea tratativelor.
Criza economică „reprezintă o situație negativă din viața unei societăți,
determinată de manifestări, măsuri sau reforme care afectează valorile fundamentale ale
dezvoltării economice. Criza economică este o stare complex apărută, de cele mai multe
ori, ca rezultat al unor combinați i de crize de nature diferite – politice, diplomatice,
militare, sociale”. Factori, precum declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor
de viață pentru majoritatea populației, devalo rizarea monedei naționale, creșterea
necontrolată a inflației, pierderea controlului statul ui asupra resurselor strategice, declinul
producției,
dezechilibrul balanței comerciale, deficitul bugetar etc., definesc elementele principale
ale crizei economice.
Criza socială poate avea loc ca urmare a unei situații apărut e ca urmare a unor
manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor sociale ale unui stat, care
afectează valorile fundamentale ale acestuia sau unele valori prioritare de natură socială.
De regulă, o criză socială este combinată c u alte crize – de natură politică,
economică, sindicală etc.
Principalii indici ai unei crize sociale sunt date de: creșterea nemulțumirilor în
rândul populației, neînțelegerile și tensiuni le dintre patronat și sindicate, apariția unor
manifestări soc iale de amploare – marșuri, mitinguri, adunări publice, creșterea
fenomenului infracțional și a insecurității cetățeanului, tendința de impunere prin forță a
intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri sociale și profesionale,
manifestă rile ostile ale populației autohtone față de emigranți.

10

Criza militară poate fi definită ca fiind o situație creată prin trecerea de la starea de
pace la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit
violența pentru imp unerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de
a-și apăra valorile fundamentale. Indicii care pot fi luați în considerare sunt:
 concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale;
 realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat;
 reorganizarea sistemelor militare ale unor țări vecine;
 redislocările de comandamente ale marilor unități în apropierea frontierelor;
 pregătirile intense ale marilor unități de aviație;
 concentrările în baze militare, exercițiile, simulările și antrenamentele mascate sub
diferite acțiuni;
 penetrarea rețelelor de comunicații militare în scopul procurării de informații și
date despre starea unităților militare dintr -o anumită zonă;
 apariția și proliferarea grupurilor organizate ilega l care desfășoară acțiuni de tip
terorist.
Analizând fenomenul de criză, exprimăm opinia că orice criză, de orice natură este ea,
se caracterizează prin elemente caracteristice, precum:
• Amenințarea : existența unei amenințări este factorul de declanșare a unei crize. Trebuie
specificat faptul că amenințarea trebuie să fie credibilă.
• Urgența: amenințarea trebuie să fie suficient de mare pentru a crea o situație de urgență
părții (părților) amenințate.
• Surpriza : existența amenințării trebuie să constitui e o surpriză. În general, doar
amenințările neanticipate se transformă într -o criză.
• Presiunea timpului : dacă amenințarea nu este anticipată, nu există un plan privitor la
modul de răspuns la criză, acesta trebuind să fie dat într -o perioadă de timp rela tiv scurtă.
•Incertitudinea : având în vedere dependența unei crize de interacțiunile complexe dintre
antagoniști, ale căror motive și atitudini sunt dificil de descifrat, dezvoltarea acesteia este
incertă.
Practica internațională în domeniu semnalează două tipuri de manifestări posibile:
atitudine reactivă și atitudine proactivă.
Probabil un mix al celor două tipuri de atitudini ar fi de preferat: comportamentul
proactiv ar trebui să însemne acceptarea ideii că organizația se află în situație de criză, ia r
odată cu aceasta punerea în aplicare a unui plan
de acțiuni dinainte pregătit, în vederea minimalizării efectelor și consecințelor, depășirii
fazei critice și apoi, în final, evaluării eventualelor

11 pierderi suportate și revenirii la situația de normalita te. În cadrul managementului de
criză, există două etape fundamentale: prevenția și corecția. Prevenția este caracteristică
crizelor care au la origine, de regulă, cauze interne. Corecția intervine îndeosebi atunci
când criza este generată de cauze externe .
Riscurile la adresa securității statelor europene în general și la adresa securității
naționale în special, cunosc o proliferare și modalități de
manifestare până de curând necunoscute. Aceste riscuri , identificate tot mai mult drept
consecințe ale difi cultăților și rivalităților în plan economic, social, politic, militar,
religios sau de altă natură, țin mai mult de manifestarea unor convulsii în plan intern sau
internațional, decât de posibilitatea apariției unor agresiuni clasice.
Avertizarea timpurie asupra crizei este vitală. Pentru a ști când trebuie să te implici
în rezolvarea unei crize, este necesară obținerea de informații care să asigure o imagine
cât se poate de clară și adoptarea unui curs al acțiunii care să permită obținerea celui mai
bun r ezultat.
Managementul crizelor a fost considerat pentru mult timp o problemă internă a
statelor, iar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica Externă și de
Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene.
Acest concept presupune interv enția pentru soluționarea unui conflict armat,
pentru protejarea populației civile . Inițial aceste intervenții au avut un caracter militar dar
în prezent acțiunile militare sunt coroborate cu cele de natură civilă .
Conflictologia analizeaz ă stările de con flict ca st ări de criz ă. Astfel, criza este
privit ă nu numai ca disfunc ție ci și ca oportunitate , conflictul fiind privit ca fenomen
firesc al interac țiunilor sociale. În acest sens conflictologia pune în evidență etapele ce le
parcurge conflictul în evol uția sa:
 dezacordul;
 confruntarea
 escaladarea;
 descaladarea;
 rezolvarea.
Dezacordul debuteaz ă cu simple neînțelegeri, scoțând î n eviden ță diferen țierea
indivizilor sau gru purilor prin modul lor de a fi și a gâ ndi.
Confruntarea adâncește diferenț ele dintre indivizi și grupuri prin faptul c ă fiecare
parte îș i susține poziț ia, accentuâ nd pe erorile de g ândire și comportamentul celorlal ți.
Escaladarea se caracterizeaz ă prin faptul c ă tensiunile și ostilit ățile din grup sunt
scăpate de sub control, reacț iile de autoap ărare ale fiec ărei p ărți determinând agresiune
maxim ă.
De-escaladarea marcheaz ă etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge
la un acord î n ceea ce prive ște rezultatele discuț iilor.

12 Rezolvarea vine atunci câ nd starea conflictual ă dispare datorit ă unor intervenții
legale de tip instituț ional, demar ării unor negocieri și realiz ării unor compromis uri și
deschiderii posibilit ăților de comunicare î ntre părți.
Orice criză ajunge să parcurgă gradual etapele sale pe o scară proprie de
escaladare, dar se constată disfuncționalități frecvente în procesul normal de luare a
deciziilor.
Capacitatea de reacție în contextul fiecărei crize, revine în primă fază părților
implicate în fenomenul de criză și reprezintă principalele măsuri, decizii ș i activități pe
care le iau acestea folosindu -se de mijloacele pe care le au la dispoziție.
Diminuarea din intensitate a cauzelor care produc fenomenul de criză, gestionarea
în mod eficient a crizelor politico -militare indiferent de intensitatea și sfera de extindere a
acestora, se realizează prin intervenția structurilor specializate ale statului, a factorului
decizional și prin demersul și acțiunea nemijlocită a instituțiilor politice, juridice,
economice, diplomatice, militare, etc.
Un element extrem d e important care trebuie avut în vedere pe timpul crizei constă
în elaborarea scenariilor și a variantele de acțiune pentru gestionarea acesteia, în
concordanță cu evaluarea costurilor și a necesarului de resurse umane, tehnologice,
financiare și informaț ionale , fiind cunoscut faptul că fiecare tip de criză are
caracteristicile ei distincte și trebuie tratată în mod corespunzător, neexistând de dinainte
soluții fundamental valabile.
Se poate aprecia faptul că, în funcție de domeniul în care se manifestă c rizele, la fel
ca și conflictele, acestea pot fi:
 politice10;
 economice;
 financiare;
 tehnologice;
 sociale;
 informaționale;
 culturale;
 etnice;
 religioase;
 militare11;
 politico -militare , etc.
În ceea ce privește criteriile stabilite pentru clasificarea c rizelor acestea pot fi:
criteriul geografic și cronologic, numărul de părți implicate (mondiale, bilaterale), în

10 Criza politică reprezintă o situație nouă, creată în mediul național sau internațional, caracterizată prin existența unei
amenințări la adresa obiectiv elor sau a intereselor politice
11 Criza militară este o situație nou creată generată de tre cerea de la starea de pace la starea conflictuală (de cele mai multe
ori este vorba de conflict armat), în cadrul căreia una sau toate părțile implicate folosesc structurile armate pentru impunerea
prin forță a obiectivel or sau a unor interese proprii.

13 funcție de cauzele declanșatoare ale crizelor (fortuite sau voluntare), în funcție de
influența crizelor asupra evoluțiilor geopolitice (crize induse, crize calculate, crize
accidentale).
Conflictologia analizează stările de conflict ca stări de criză. Astfel, criza este
privită nu numai ca disfuncție ci și ca oportunitate, conflictul fiind privit ca fenomen
firesc al interacțiunilor sociale. În acest sens conflictologia pune în evidență etapele ce le
parcurge conflictul în evoluția sa:
 dezacordul;
 confruntarea
 escaladarea;
 descaladarea;
 rezolvarea.
Dezacordul debuteaz ă cu simple neînțelegeri, scoțând în evidență diferențierea
indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi și a gândi.
Confruntarea adânce ște diferențele dintre indivizi și grupuri prin faptul că fiecare
parte își susține poziția, accentuând pe erorile de gândire și comportamentul celorlalți.
Escaladarea se caracterizează prin faptul că tensiunile și ostilitățile din grup sunt
scăpate de sub control, reacțiile de autoapărare ale fiecărei părți determinând agresiune
maximă.
De-escaladarea marchează etapa în care grupul face eforturi reale pentru a ajunge
la un acord în cee a ce prive ște rezultatele discuțiilor.
Rezolvarea vine atunci când starea conflictuală dispare datorită unor intervenții
legale de tip instituțional, demarării unor negocieri și realizării unor compromisuri și
deschiderii posibilităților de comunicare în tre părți.
În funcție de zona (aria) de manifestare, de implicaț iile politice și de entitățile
angajate, crizele și conflictele pot fi:
 naționale (în interiorul granițelor unui stat);
 de frontieră (atunci când sunt implicate două state care au granița c omună) ;
 regionale (câ nd se manifestă într -om anumită regiune geografică) ;
 globale (depășesc aria unei regiuni geografice) ;
În funcție de intensitatea cu care se produc, crizele și conflictele pot fi:
 de joasă intensitate;
 de intensitate medie;
 de mare int ensitate.
Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate , pre-criză , criză și
conflict (război) , în timp ce conflictele trec prin următoarele etape: pre-conflict; conflict;
post-conflict.
Criza politică se caracterizează prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor
sau a intereselor politice ale unui stat sau grupuri de state, și poate lua forme latente sau

14 manifeste. Practic, toate operațiile militare care au urmat după 199112 au accelerat
perfecționarea noilor oportunități pentru c rearea de conflicte și în consecință, de
gestionarea a acestora în special prin dezvoltarea tehnologiilor.
Globalizarea a scos în evidență, faptul că fiecare stat aparținând unei coaliții
strategice , prezintă valoare pentru ceilalți în marile jocuri politi ce ale lumii
contemporane. În actualul context geopolitic , adversarii căută să folosească toate
avantajele oferite de complexitatea, omogenitatea, disimetria și asimetria mediului de
securitate.
Perfecționarea procesului de culegere a informațiilor și de analiză a lor constituie
una din prioritățile tuturor strategiilor de gestionare a potențialelor crize în planul
securității. Supremația informațională, ca rezultat al aplicării înaltelor tehnolo gii în
gestionarea conflictelor , va permite rezolvarea acest ora dincolo de aspectele concrete ale
violențelor armate.
Criza este un fenomen multidimensional, dar în majoritatea cazurilor este analizată
prin interdependențele dintre efectele violente pe care le produce și celelalte dimensiuni
ale sale. Aceste conex iuni sunt definitorii azi în modelarea strategiei de gestionare a
crizelor, și se exprimă prin elaborări politice concrete care urmăresc, în esență, impunerea
unei anumite conduite.

3. Factori genera tori de crize politico -militare

Legătura strânsă dintre resursele energetice și conflict derivă din două caracteristici
esențiale ale acestora, și anume importanța vitală pentru puterea economică și militară a
națiunilor și distribuția geografică inegală a acestora.
Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul și exploatarea resurselor energetice
se va menține, în continuare, destul de ridicat.
Există cel puțin două tipuri esențiale de pericole și amenințări: cele generate de om
și cele care nu depind de om sau depind în foarte mică măsură de acesta .
Din prima categorie fac parte acele pericole și amenințări create de modul în care
oamenii își duc viața, de conflictualitatea intereselor, de realitatea de fiecare zi. Aproape
orice acțiune umană conține, într -o formă sau alta, provocări, pericole și chi ar amenințări.
Din spectrul extrem de larg al acestora, nu pot lipsi cele conținute în următoarele
domenii:
• politic;
• economic;
• financiar;

12 Principalele crize post -război rece, cu efect în planul mediului internațional de securitate au fost: criza hidrocarburilor –
războiul din Golf, criza etnică și secesionistă din Balcani, care a reliefat o recrudescență fără precedent a terorismului mi litar
(UCK și Armata de Eliberare din Macedonia, ETA în Spania); criza separatistă din Cecenia , criza din Orientul Apropiat
(războiul dintre armata israeliană și palestinieni), etc.

15 • social;
• informational, etc.
Aceste pericole și amenințări pot fi de sistem și de proces, simple, directe sau
indirecte, dinamice sau dinamice complexe.
Pericolele și amenințările care nu depind de om le vom împărți în câteva categorii:
 de natură cosmică (spațială) ;
 de natură climatică ;
 de natură geofizică ;
 care rezultă din intervenția sau din acțiunea omului asupra mediului .
Un astfel de conflict poate lua diverse forme, de la un război clasic ce implică
forțele militare ale marilor puteri (precum în războiul din Golful Persic), până la lupte
interne pentru putere între diferite facțiuni politice, etnice sau t ribale.
În unele cazuri, conflictele în desfășurare sunt intensificate de descoperirea unor
rezerve energetice, iar în alte cazuri acestea au fost declanșate de problematica resurselor
energetice din zonă.
Sfârșitul Războiului Rece a lăsat lumii o singură „putere globală”, SUA posesoare
ale unor capacități militare, economice, tehnologice și instituționale necesare îndeplinirii
funcției de regulator al echilibrelor internaționale.
Fragmentarea rapidă a U.R.S.S. a transformat această artificială uniune ter itorială
din „factor de ordine” în factor de dezordine, creându -se goluri de putere atât în Vest, de
la Statele Baltice până în Moldova, cât și în Sud, în Caucazul Asiei Centrale,
deschizându -se calea creării zonelor de influență din partea statelor vecine .
Războiul Rece și colapsul U.R.S.S. are ca șiimpact geopolitic pe creșterea
importanței politico -militare a Chinei, această extindere, fiind considerată mai puțin
destabilizantă decât cea pakistaneză, turcă sau iraniană, ținând cont de sporul din ultimii
ani al populației musulmane și de stagnarea populației slave.
După terminarea Războiului Rece, principala sursă de instabilitate a fost
reprezentată de conflictele interetnice, religioase, naționaliste generate de fragmentările
intrastatale care au avut l oc imediat după prăbușirea comunismului în Europa Centrală și
de Est, spațiul fostei Iugoslavii reprezentând un focar de risc deosebit de ridicat.
Conform celor mai recente studii strategice și de securitate ,,vulnerabilitățile,
amenințările și riscurile s e analizează îndeobște în raport cu tendințele economice,
politice, militare, științifice și culturale etc. în scheme ce includ raporturi/balanțe de
putere, interese, scopuri etc” 13
Există, în acest sens, o potențială contradicție între două sisteme: cel g lobal, de tip
O.N.U și U.E. sau al statelor națiune, pe de o parte și cel al panregiunilor14 și

13 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2009 , Enciclopedie Politică și mili tară, Studii strategice și de securitate, Editura
Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București, 2009
14 Nu sunt concepute prea multe panregiuni. Am putea enumera Europa Unită; N.A.F.T.A. (North America Free Trade
Association), între S.U.A., Canada și Me xic și ceva mai recent Chile; Zona Pacificului, a cărei natură

16 macroregiunilor pe de altă parte. Primul sistem este solidar și stabil. Celălalt este mai
conflictual cu transformarea panregiunilor în blocuri aflate în competi ție economică,
politică și strategică, în interiorul lor, cu transformarea unei ierarhii de macroregiuni, în
care cele mai puternice vor determina marginalizarea celor mai slabe.
Un stat nu se va putea sustrage de sub efectele globalizării piețelor printr -o politică
autarhică, pentru că și -ar semna decadența economică. Rămâne așadar, ca și problemă
fundamentală pentru stat căutarea unui echilibru între competitivitatea internațională și
prezervarea coeziunii naționale, între exigențele geoeconomice și cele ale geopoliticii și
geostrategiei tradiționale.
Statul trebuie devine mediator între presiunile determinate de competiție, care sunt
tot mai internaționalizate”, și cele sociale, rămase în interior.
Este posibil să se ajungă la o regionalizare a ordini i internaționale, în sensul că
marii actori geopolitici SUA, UE, Rusia își vor reorienta doctrinele, fiind probabil ca în
această etapă tranzitorie să apară noi lideri cum ar fi Japonia și China. În acest context,
Africa va deveni obiectul acțiunilor tutur or marilor puteri, menținându -se totodată zonele
de foc ale Asiei de Sud – Est, Orientului Mijlociu și Peninsulei Coreene. Acestei
configurații tranzitorii i se vor asocia acțiunile actorilor geopolitici secundari.
Instabilitatea regională, o importantă ca racteristică a sistemului internațional, este
bine ilustrată și de situația din Europa; potențialul conflictual este ridicat în zona central
și est -europeană, lanțul de focare conflictuale întinzându -se de la Adriatica până la
Caucaz, întrerupt doar de spa țiul stabil reprezentat de România.
Instabilitatea regională se suprapune peste trecerea de la bipolarism la un sistem
internațional multipolar, context care favorizează extinderea în spațiu și persistența în
timp a conflictelor și zonelor instabile.
Conte xtul geostrategic nou, cadrul economic și ideologic al securității central și
est-europene în perioada ulterioară „războiului rece” a condus la situația confruntării cu
surse de risc, precum cele de natură religioasă și etnică, ce au generat conflicte dint re
care, unele cu caracter militar deschis (Kosovo), riscuri precum terorismul internațional,
traficul de droguri, riscurile specific asociate tranziției, dar și conștientizarea factorilor de
risc care acționau de multă vreme, dar erau complet ignorați, pr ecum dezastrele
ecologice, catastrofele naturale și tehnologice.

trebuie definită în continuare. Panregiunile nu trebuie confundate cu macroregiunile. Primele rezultă din fuziunea diferitelo r
unități statale. Celelalte au rezultat din dezintegrarea transfron talieră a statelor existente în prezent.
Conceptul de panregiune servește doar pentru a justifica, raționaliza și legitima în termeni geopolitici, tendința asociativă a
statelor naționale prin care să atingă „economia de scală”, competitivă în actualul sta diu de dezvoltare tehnologică. De
asemenea, conceptul de panregiune servește pentru realizarea proiectelor privind constituirea macroregiunilor, care obțin o
autonomie administrativă tot mai mare în contextul statelor naționale, mai ales în cazul
regiunilo r transfrontaliere.( Adrian POPA – TRANSFORMĂRI GEOPOLITICE. ROLUL NATO ȘI POLITICA
EUROPEANĂ DE SECURITATE)

17 În acest context se constată diminuarea rolului Statelor Unite ale Americii,
concomitent cu creșterea importanței unor noi actori, relativ noi pe scena politică:
Uniunea Europeană și Organiza ția pentru Cooperare din Shanghai.
Analizând următoarele evenimente putem argumenta cele afirmate mai înainte:
• refuzul accesului SUA în Organizația pentru Cooperare din Shanghai (2005);
• evacuarea bazei K2, Karshi Khanabad din Uzbekistan, ce a fost pusă la dispoziția
US Airforce (2005);
• decizia Parlamentului din Kîrghîstan (februarie 2009) de a închide Baza aeriană
Manas, folosită în principal de către Forțele Aeriene ale SUA în cadrul operațiunilor din
Afganistan și ulterior menținerea acesteia sub fo rma unui Centru logistic de tranzit
(august 2009);
• declarația recentă (februarie 2009) a autorităților americane privitoare la
reevaluarea oportunităților amplasării scutului antirachetă în Cehia și Polonia.
În perioada următoare, Europa se va confrunta cu probleme arzătoare privind
amploarea integrării, dacă o putere va fi împinsă să dețină un rol conducător și dacă
experimentul european, în ceea ce privește procesul de integrare, va începe să se
fragmenteze. Tendința actuală din Europa constă în continu area procesului de integrare,
prin întărirea instituțiilor sale și extinderea acestui proces către țările din estul
continentului.
N.A.T.O. s -a extins fără să acorde o atenție deosebită considerațiilor de ordin
militar. Aceasta, întrucât ea este în primul rând un sistem politic pentru a menține
consensul european și a permite Statelor Unite să aibă un instrument în vederea
influențării și controlării afacerilor europene.
În concluzie, există două forțe majore în acțiune în Europa, care sunt potențial
destab ilizatoare și ar putea crea factori de risc: creșterea unei amenințări ruse împotriva
Poloniei, la un nivel mai mic decât megaamenințarea războiului rece; eșecul instituțiilor
europene în a controla forțele centrifuge ale Europei.
Există, totuși, unele pro bleme serioase care trebuie abordate, astfel se poate avea în
vedere faptul că dacă Uniunea Europeană va continua să sprijine în mod egal toate
regiunile europene, există posibilitatea ca unele țări,precum și Germania, să considere că
este în interesul lo r să părăsească U.E.
Astăzi, lumea se confruntă cu o multitudine de provocări, pericole și amenințări care
pot fi generatoare de crize și conflicte armate:
 măsurile restrictive luate de către unele state în privința accesului la resurse
naturale, cum ar f i apa potabilă și hidrocarburile, de exemplu, a altor state din zonă;
 blocade economice instituite de unele state împotriva altora din motive diverse;
 dezvoltarea criminalității transfrontaliere (trafic de droguri, de armament, de ființe
umane, spălare d e bani);
 intensificarea migrației ilegale;

18  deplasări masive de populație dintr -o țară în alta, din cauza unor calamități
naturale, conflicte interetnice și religioase sau a unor războaie civile;
 declarații ostile ale oficialilor unui stat împotriva alto r state;
 demonstrații de forță și amenințarea cu forța armată;
 aplicații cu trupe în zona de frontieră fără notificarea prealabilă a acestora;
susținerea morală și materială a unor mișcări ce se împotrivesc guvernelor legitime
ale unor state.

Adepții ide ologiei globaliste militează pentru o nouă ordine mondială globalistă,
condusă de un „guvern mondial” care să gestioneze, în cadrul unei „piețe mondiale”
interdependențele între economii, populații, surse de energie, mediul înconjurător etc. –
context în c are interdependența și suveranitatea națională devin „fenomene anacronice".
Cele mai încărcate de violență, însă, par să fie crizele provocate de conflictele
etnice, de naționalismul extremist și disputele politice interstatale, care au generat și în
trecut și generează, iată, și astăzi (exemplele devin aproape cotidiene) crize politico –
militare majore, ce afectează securitatea și stabilitatea în Europa.

a. Factori externi generatori de conflicte politico –militare

Riscuri externe de natură politică : existe nța și menținerea unor focare de
instabilitate și conflict în zonă. Această stare de acumulare a unor potențiale conflicte
trebuie avută în vedere, mai ales în condițiile în care nu se exclude sprijinul exterior
„dezinteresat” al unor terți și tratamentul discriminatoriu neobiectiv din partea unor
organisme de securitate. Se manifestă de asemenea, tendințade a folosi problematica
minorităților naționale ca un substitut pentru promovarea de revendicări teritoriale, alături
de scoaterea problematicii minorită ților naționale din domeniul drepturilor omului și
transferarea ei ca problemă de sine stătătoare în domeniul politic și al securității, creând
permanent posibilitatea de intervenție din afară, prin mecanisme de observare și control,
care să lase cât mai m ult loc pentru arbitrariu.
Exercitarea de presiuni externe asupra unui stat pentru acceptarea unor înțelegeri,
acorduri, în contradicție cu obiectivele securității sale naționale, cât și tergiversarea sau
blocarea acordurilor international coroborată cu r enunțarea la regula consensului în
organismele international e.
În fine, se poate invoca aici și inadecvarea rolului organismelor multilaterale la
noul context politic regional și mondial și lipsa de corelare a funcțiilor diferitelor
organisme multilaterale cu atribuții în materie de securitate.
Riscuri externe de natură economică : instabilitatea economică temporară ce
caracterizează tinerele democrații din Europa Centrală și de Sud -Est (poate constitui și
trebuie analizată ca atare), o sursă de riscuri/amen ințări extrem de periculoasă, ea putând
degenera în confruntări extrem de dure și foarte greu gestionabile.

19 Tot aici, se înscriu și evoluțiile demografice negative, pe fondul unei situații
economico -sociale precare, generate de disfuncționalități în sistem ele vitale de
conducere la nivel national, fapt care conduce la degradarea lentă a nivelului de viață, la
nivel national.
Interzicerea accesului la surse de materii prime și piețe de desfacere, în condițiile unor
piețe tradiționale care reprezentau pent ru România și surse de materii prime strategice,
întreruperea aprovizionării unor țări sau unui grup de țări cu resurse vitale datorită
situației interne din statele care s -au angajat să le livreze sau să le transporte.
Se potobserva de asemenea amplific area unor dificultăți în obținerea unor credite
Externe și condiționarea sprijinului financiar și a integrării în structurile
economico -financiare de aplicarea unor standarde situate deasupra normelor
europene, înainte să reglementeze problematica minorită ților naționale.
Destabilizarea, din exterior, a economiei, prin devalorizarea monedei naționale și
presiunea creată de contrabanda, traficul ilegal de mărfuri, „ piața neagră ", transformarea
economiilor în tranziții în medii pentru spălarea banilor murdari , și lipsa controlului
asupra masei monetare.
Riscuri externe de natură socială și culturală : agresiuni interetnice de învrăjbire
a naționalităților, agresiuni culturale (exemplu: negarea valorilor culturale ale unui popor,
denaturarea adevărului istoric) precum și disfuncționalități sociale generate de preluarea
unor modele socio -culturale
incompatibile cu fondul autohton care să ducă în cele din urmă la posibilitatea pierderii
identității culturale.
Agresiuni religioase în care se exploatează anumite co ncepții religioase și
crearea artificială de frontiere confesionale și stimularea diferendelor de
această natură între țări vecine determinînd migrații ilegale de amploare și crearea
destabilizărilor demografice, concomit ent cu adoptarea de măsuri restric tive de către
unele state europene, în scopul interzicerii teritoriului lor de către emigranți din zona
estică a Europei, nordul Asiei și Africa.
Riscuri externe de natură informațională, comunicațională bazate pe accesul
discrețional la mijloacele de inf ormație international e, manipularea informațională prin
acapararea structurilor informaționale ale unui stat.
Agresiuni informaționale, constând în crearea și întreținerea în interiorul sau exteriorul
unei țări a unei imagini deformate vizând, de pildă, si tuația minorităților, situația
economico -socială, competența puterii, perspectivele de dezvoltare și evoluție ale
societății vizate.
Riscuri externe de natură psihologică : presiuni psihologice prin crearea
premeditată, în opinia publică, a unor trebuințe f alse sau exagerate, pe care statul agresat
nu le poate satisface, sau prin prezentarea ostentativă a unor stări ireale, cu scopul
alimentării nemulțumirilor intern e, radicalizării unor grupuri s ocio-profesionale și
incitării lor de a nu se supune autorită ților statale,

20 administrative, politice și militare.
Acțiuni desfășurate de forțe specializate în războiul psihologic axate pe dezvoltarea unor
agresiuni psihologice reprezentate de dezvăluiri senzaționale, răstălmăciri, difuzarea unor
informații complet f alse pentru a se recurge la mituirea organelor de presă, folosirea de
intermediari care să acționeze în cunoștință de cauză sau nu, cu scopul vădit de a
dezinforma,dezorienta, descuraja populația, forțele de ordine publică și ale armatei, de a
le reduce ca pacitatea de rezistență psihologică, de acțiune, de a dezorganiza activitatea
unor instituții și structuri statale, de a instaura starea de nesiguranță și confuzie în
societate, de a submina autoritatea instituțiilor statului sau de a manipula, prin mass –
media, opinia publică internațională.
Riscuri externe de natură ecologică și tehnologică, dezastre, calamități
naturale : poluarea industrială sau ca urmare a unor accidente tehnologice, inclusiv în
domeniul nuclear, a unor teritorii ce aparțin statelor vecine. poluarea marilor cursuri de
apă, lacuri și a apelor teritoriale maritime, importul de deșeuri toxice, radioactive sau de
altă natură și provocarea unor sabotaje sau acte teroriste care urmăresc degradarea
mediului, distrugerea de baraje, infestarea un or cursuri de apă ale cărei consecințe pot
afecta statele vecine.
Riscuri externe de natură militară : existența unor conflicte militare în derulare
sau a unor surse potențiale de conflict între statele vecine și reizbucnirea unor conflicte ca
urmare a neso luționării lor definitive. Menținerea și accentuarea discrepanțelor în ceea ce
privește gradul de protecție militară a statelor precum și discriminarea, directă sau
indirectă, în privința accesului la tehnologie și echipament militar de vârf, a unor state din
zonă.

b. Factori interni generatori de conflicte politico –militare

1. Riscuri interne de natură politică : instabilitate politică, criza de autoritate a
instituțiilor puterii politice, economice, militare și sociale pot conduce la schimbarea
cursului e voluției democratice prin acțiuni agresive interne, lovituri
de stat sau accederea la putere a unor forțe extremiste, ultra naționaliste.
Aplicarea in eficientă a cadrului legislativ și lipsa de claritate în definirea interesului
national conduc la neînțel egerea caracterului particular al politicii naționale de securitate,
în raport cu dinamica specifică societăților democratice.
2. Riscuri interne de natură economică : erodarea bazei economice
a securității naționale și a economiei în general, prin declin ul producției,
dezechilibrul balanței financiare, devalorizarea monedei naționale, deficitul

21 bugetar, rata înaltă a inflației crează în mod evident accentuarea disparităților structurale
din economia națională, încetinirea sau eșecul reformei economice, ec hivalând cu
pierderea șansei istorice de racordare la procesele economice și sociale.
3. Riscuri interne de natură socială și culturală : costurile sociale generate de
tranziția spre economia de piață (șomaj, insuficiență și ineficiență a protecției sociale ,
scăderea nivelului de trai a unei mari părți a populației) care induc oamenilor sentimente
de nesiguranță, frustrare, apatie, favorizează amplificarea unor fapte antisociale ce se
influențează reciproc, precum infracționalitatea, crima organizată, trafic ul de droguri,
economia subterană etc.
Criza moral -spirituală a societății poate slăbi capacitatea poporului nostru de a -și
promova și apăra interesele.
Corupția, una din cele mai mari amenințări interne la adresa securității produce efecte din
cele mai g rave în plan social, politic, economic, moral -psihologic.
4. Riscuri interne de natură informațională și comunicațională : lipsa de
informații primite în timp util, din cauza precarității mijloacelor de informare,
neracordării la sistemele informaționale mo derne, proastei funcționări a sistemelor de
comunicații au drept consecință lipsa existenței unui management al comunicării în
condiții de criză.
5. Riscuri interne de natură psihologică : indiferența și defetismul,
din cauza promovării unor strategii eco nomice inadecvate, a costurilor sociale
prea ridicate și a prelungirii tranziției, dar, mai ales, a generalizării corupției –
poate induce sentimente de frustrare periculoase, care oricum nu pot fi contracarate prin
acțiunea individuală sau conjugată a c etățenilor.
6. Riscuri interne de natură militară : acțiuni separatist, acțiuni
terorist -diversioniste, lipsa unui control al societății civile riguros asupra
forțelor armate și a capacităților acestora. Experiența arată că riscurile e xterne și interne
pot apărea în cumul de factori interni, externi sau combinați.
Comunitatea regională din care România face parte se confruntă, cu o serie de
probleme grave, destabilizatoare, care, devin tot mai acute, cum ar fi:
 existența unor puternic e rețele ale crimei organizate transnaționale în anumite
părți ale unor state regionale (Transnistria, Republica Moldova , etc. );
 amestecul unor state din afara regiunii, în crizele și tensiunile ce apar la un
moment dat;
 efortul unor state din regiune de a deveni lideri regionali;
 tulburări interne din anumite state ale regiunii datorate degradării situației
economice și politice ;
 tensiunile etnice, traficul de armament, muniții, droguri, substanțe radioactive și
ființe umane, proliferarea și dezvoltarea r ețelelor teroriste;
 incitarea extremism, separatism și xenofobie;

22  creșterea intoleranței sociale care conduce la discriminări pol itice, economice,
religioase, e tnice;
 accesul discriminatoriu la educație și la asigurarea sănătății, la resursele
esențial e de trai, la informație și cunoaștere ( pot genera crize sociale grave);
 dezvoltarea cu întârziere a instrumentelor democratice necesare bunei
funcționalități a statului de drept;
 birocrația și corupția generalizate ;
 declinul demografic datorat condițiilo r economice precare.
De asemenea, ca și în cazul majorității crizelor și conflictelor înghețate din regiunea
Mării Negre, din proximitatea României , sunt determinate de o serie de factori:
1. factori interni : evoluțiile apărute în cadrul guvernării statelor , rest rângerea unor
drepturi și libertăți, dezvoltarea corupției, sărăcia sau inegalitățile socio -economice;
distribuția teritorială a populației active, politici discriminatorii socio -economice,
instabilitatea politică, guvernarea nelegitimă și lipsa par ticipării în viața politică,
absența oportunităților economice și sociale egale, proasta guvernare.
2. factori externi : alianțele strategice regionale de securitate, creșterea rolului
mascat al asistenței militare externe, intervențiile economice și politi ce externe,
condițiile impuse de către instituțiile financiare internaționale părților aflate în
situații critice, inechitatea accesului la resursele naturale , fragmentarea unor state15
etc.
Pe lângă procesul de purificarea etnică a 90 % din populația sârbă care trăia în
enclavele Caglavica, Lipljan, Gracanica, Kosovo Polje, Obilic, Prizren, Pristina, Gnjilane
și Pec, din partea centrală și sudică a Kosovo, ca și factori de instabilitate și generatori de
crize politico -militare pentru spațiul nostru regional pot fi considerate însă și zonele
transnistreană, a Mării Negre, Caucazului și Asiei Centrale, unde forțe separatiste întrețin
stări de conflict.
O altă categorie de factori de instabilitate este determinată de participarea militară a
unor state ale regi unii (inclusiv a României) la conflictele din Afghanistan și Irak, ca
membre ale coaliției antiteroriste, factor ce poate motiva inițierea pe teritoriul Europei
Centrale și de Sud-est, inclusiv pe teritoriul României, a unor de acțiuni ostile de
coerciție .
O sursă permanentă de instabilitate pentru Europa Centrală și de Sud-est o constituie
dezvoltarea cu întârziere, în perimetrul regional, a instrumentelor democratice necesare
bunei funcționalități a statului de drept, marginalizarea pe criterii etnice, r eligioase,
sociale, de sex sau orientare politică, birocrația și corupția
generalizate, nerespectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului etc.
Intoleranța socială, de exemplu, conduce la discriminări politice, economice,
religioase, etnice, de gen, rasiale, de vârstă etc.

15 Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice (1990) , patru entități geopolitice (mini -state) au apărut în regiunea extinsă a Mării
Negre : Abhazia, Ose tia de Sud, Nagorno -Karabah și Transnistria

23 ,,Studii europene recente în domeniu arată că, în unele state din Centrul și Sud-estul
continentului, intoleranța maximă la grupurile minoritare și de imigranți înregistrează
valori foarte ridicate”16.

4. Managementul sit uațiilor de criză – Sisteme integrate de gestionare a
crizelor

Gestionarea crizei presupune identificarea riscurilor, a surselor potențiale de criză,
monitorizarea situației, elaborarea variantelor de acțiune, implementarea acestora și
restabilirea situaț iei de normalitate. Orice organizație se poate confrunta cu o situație de
criză, în măsură să pună în pericol funcționarea ei normală.
Pe plan național, managementul situațiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri
și acțiuni stabilite de decidentul poli tic, ministere, prefecturi, primării și alte instituții ale
statului , în vederea garantării securității naționale și a stării de normalitate socială,
politică, militară, economică, religioasă, ecologică etc.
În esența sa, managementul situațiilor de criză presupune capacitatea de a acționa în
același spațiu, împreună cu alți participanți, chiar dacă aceștia sunt considerabil diferiți
din punct de vedere al capacităților.
Înțelesul conceptului de conflict este redus, în general, la conflictul armat – luptă
armată sau ciocnire între grupări organizate în cadrul unei națiuni sau între națiuni în
scopul atingerii unor obiective politice sau militare limitate17.
În speță, crizele și conflictele sunt mecanisme evidente care există datorită
interacțiunilor sistemel or de -a lungul evolu ției societății pot avea a amploare mai mare
sau mai mică cu impact major asupra populației. Aceste realități au făcut ca problematica
gestionării crizelor să constituie o preocupare permanentă pentru factorii cu
responsabilități în do meniul securității. Această preocupare este cu atât mai importantă cu
cât complexitatea și amploarea amenințărilor la adresa securității cresc de la o etapă
istorică la alta, constatându -se apariția unor noi tipuri de amenințări care se
intercondiționează reciproc, a căror intensitate se amplifică și al căror caracter se
internaționalizează. Aceste aspecte determină crearea unor sisteme operative de acțiune
bazate pe cooperare internațională. Crizele și conflictele actuale au în majoritatea
cazurilor un car acter regional, dar cu implicații asupra securității internaționale.
Conform opiniilor specialiștilor în domeniu, „operațiile de management al crizelor
cuprind, în esență, următoarele faze: prevenția –încercarea de a preveni declanșarea
conflictelor int erne și colapsul autorităților centrale; intervenția – cu scopul de a încheia
conflictul odată ce acesta s -a declanșat; stabilizarea – fază care urmează intervenției;

16 Dumitru SANDU, Diferențieri europene ale toleranței sociale , Revista „Socio logie Românească” nr. 1 -2/ 2002.
17 US Department of Defense, JP 1-02. DOD Dictionary of Military and Associated Terms , 12 aprilie 200 1

24 reconstrucția instituțională și materială a cărei scop constă în restabilirea autorității
legitime și efective a statului”18.
Gestionarea (managementul) crizelor constă în descoperirea și utilizarea
instrumentelor de acțiune și a metodelor de prevenire, amorsare sau transformare a
situațiilor de criză în situații mai puțin distructive pentru s ubiecții afectați sau părțile
implicate. Prin gestionarea conflictelor care afectează securitatea , se urmărește:
1. cunoașterea factorilor și a mecanismelor de declanșare a conflictelor;
2. identificarea caracteristicilor specifice ale actorilor potențiali impli cați în
conflicte;
3. stabilizarea conflictelor prin încheierea unor acorduri între părțile aflate în
conflict, în scopul încetării violențelor și a ostilităților de orice natură;
4. elaborarea de strategii care să elimine elementele de violență directă din conf licte;
5. transformarea fundamentală a relațiilor dintre actorii implicați în conflict, astfel
încât să conducă la o soluție pozitivă a acestora;
6. elaborarea de strategii prin care să se consolideze pacea regională sau globală;
Modificările apărute în planul g estionării crizelor au condiționat și percepția acestora
de către comunitatea internațională.
Rolul principal în gestionarea crizelor de securitate, revine factorului de decizie.
Conflictul poate apare în orice moment și, în general, sunt inevitabile într -o societate.
Gestionarea crizelor se poate face prin măsuri non coercitive sau măsuri coercitive,
prin care se urmărește încheierea unui acord prin care să se oprească violențele,
soluționarea definitivă a diferendelor dintre actorii implicați cât și trans formarea relațiilor
conflictuale dintre actorii implicați.
Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare a oricăror diferende o
constituie dialogul, mai exact, dialogul politic .
În relațiile dintre state și în interiorul acestora, dialogu l se consideră a fi mijlocul cel
mai util și eficient pentru soluționarea oricăror probleme conflictuale.
Sistemul ONU de gestionare al conflictelor presupune desfășurarea următoarelor
strategii:
1. prevenirea conflictelor – evitarea escaladării conflictul ui (gestionarea pașnică a
conflictelor , înainte de o posibilă escaladare violentă );
2. menținerea păcii – prin misiuni de monitorizare, interpunerea și menținerea activă
a unei terțe părți (forțe militare sau de poliție) în zona de conflict (stoparea
declanșă rii de noi violențe și crearea pârghiilor de dialog între actorii implicați în
conflict pentru a cunoaște sursele conflictului );

18 Perret, Quentin, European Issues no 22 – The European Union and Crisis Management , Fondation Robert Schuman, March
2006

25 3. reconciliere – facilitarea, medierea unui dialog între actorii implicați între care
există o incompatibilitate de interese și se adresează în speță structurilor politico –
diplomatice ;
4. consolidarea procesului de pace – prin derularea unor programe de sprijin
financiar, social, politic, militar și de creare de noi instituții pentru eliminarea
cauzelor care generează conflicte.
Carta Națiunilor Unite, document fundamental pentru dreptul internațional public,
formulează o serie de principii pentru evitarea elementelor de violență din disputele
potențiale sau existente între statele membre. Astfel în art. 2 se prevede că „toți memb rii
organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel
încât pace a și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie. Toți
membrii organizației se vor abține, în relațiile lor internațional e, de a recurge la
amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori
independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Națiunilor Unite ”.
ONU a intervenit în peste 50% din situațiile d e criză din timpul războiului rece
majoritatea acestora fiind politice, căutându -se soluționarea pașnică a conflictelor
conform și prevederilor Cartei Națiunilor Unite. După încheierea Războiului Rece apar
noi tendințe în gestionare crizelor marcate de:
1. extinderea procesului de globalizare;
2. crearea de blocuri economice regionale;
3. transformarea conflictelor din conflicte interstatale în conflicte intrastatale;
4. persoanele civile devin ținta agresiunilor și violențelor;
5. declanșarea acțiunilor de purificare etn ică, religioasă și culturală;
6. apariția diplomației coercitive pentru a stopa sau limita efectele produse de
crizele umanitare.
Misiunile ONU19 capătă un caracter multinațional, multicultural fiind numite
„operațiuni multidimensionale„ bazate în special pe apărarea drepturilor omului și a
democrației inclusiv și în afara teritoriului statelor membre.
În Europa , organizația implicată activ în plan preventiv este OSCE20 care dispune de
un Centru pentru Prevenirea Conflictelor cu misiuni de monitorizare și inte rvenție
structurală în unele zone de tensiuni. Prin Carta de la Paris , semnată la nivel înalt în
noiembrie 1990 , s-a stabilit obiectivul edificării unei Europe a democrației, păcii și

19 În anul 1999 Consiliul de Securitate ONU declanșează misiuni de menținere a păcii în Timorul de est, R.D.Congo, Sierra
Leone și Kosovo
20Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a apărut în anii ’70, inițial sub numele de Conferința pentru Securitate
și Cooperare în Europa (CSCE ), adoptarea denumirii de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a hotărât în
cadrul Conferinței de la Budapesta (1994). În prezent, OSCE cuprinde 56 de state , din Europa, Asia Centrală și America de
Nord, fiind cea mai mare organizație regională de securitate din lume. Caracteristicile principale ale OSCE constau în
adoptarea de me canisme specifice pentru prevenirea și gestionarea conflictelor și proces decizional bazat pe consens, proces
care se realizează în urma unor consultări intense prin dialog politic, pe norme și valori asumate de state.

26 unității, constând în asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între toate
statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului .
În prezent OSCE acționează pentru:
1.Consolidarea valorilor comune și al asistării statelor membre în edificarea unor
societăți democratice ba zate pe statul de drept;
2.Prevenirea conflictelor locale, al restaurării păcii în zonele de tensiune;
3.Eliminarea unor deficite reale și perceptibile de securitate;
4.Evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, prin
promovar ea unui sistem de securitate prin cooperare.
La momentul actual, în planul gestionării conflictelor în domeniul securității s -a
dezvoltat conceptul de „consolidare a păcii – peacebuilding” , care implică atât acțiuni de
prevenire cât și acțiun i de soluțion are a conflictelor, unde se regăsesc acțiuni ale forțelor
armate combinate cu componente civile21.
Managementul situațiilor de criză a fost considerat multă vreme ca fiind o problemă
internă a statelor, dar începând cu anii 1990 acest concept a fost inclus în Politica
Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, unde Uniunea Europeană,
prin Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) încearcă să -și asigure acele
instrumente și mijloace necesare pentru a interveni în scopul soluționării unui conflict
armat, și pentru implement area păcii în zonelor afectate prin combinarea acțiunilor
militare cu cele nonmilitare.
Acest aspect a făcut ca începând cu anul 1992, la nivelul Uniunii Europene să se
constituie capabilități pentru managementu l crizelor , astfel încât Statele Membre UE să
fie capabile să desfășoare misiuni de asistență umanitară și salvare -evacuare, misiuni de
menținere a păcii, cât și acțiuni pentru construirea păcii22.
S-a constatat astfel, la nivelul UE , că securitatea europ eană nu poate fi separată de
strategia statelor de a -și menține ordinea și securitatea în propriile teritorii, fapt pentru
care UE a extins misiunile Petersberg și a constituit 9 Grupuri Tactice de Luptă23.
Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi statel or membre atât sprijin politic cât și

21 Spre exemplu operațiunea KFOR în Kosovo ( prezența militară românească în KFOR a început din martie 2000, când
militarii români specialiști în operațiuni psihologice au încadrat funcții din cadrul PSYOPS Branch – Elementul de Sprijin
Operații Psihologice din comandamentul principal KFOR, s ituat în Priștina, capitala provinciei Kosovo ), din luna decembrie
2008 misiunea de politie si justiț ie din Kosovo (EULEX), intra in faza operaționala si este desfăș urată pe to t teritoriul
kosovar, inclusiv î n nordul dominat de s ârbi;
Stabilisation Force (SFOR) î n Bosnia și Herzegovina (Jan. 1996 – Dec. 2005).
22 Aceste misiuni, numite misiuni Petersberg au fost încorporate, în anul 1997, în Tratatul de la Amsterdam.
În anul 2002 în cadrul PESA a fost stabilită o nouă misiune de gestionare a crizelor, ș i anume lupta împotriva terorismului,
prin stabilirea unor modalități eficiente de cooperare între PESA și structurile NATO.
23 Grupul Tactic de Luptă al UE reprezintă o structură militară de aproximativ 1.500 militari, rapid dislocabilă, constituită
astfel încât să fie în măsură să desfășoare operații independent sau în faza inițială a unei operații de mare amploare. Putând f i
dislocată în teatrul de operații în 10 zile. Prin Acordul „Berlin plus”, încheiat în decembrie 2002, capabilită țile de planificar e
ale NATO au fost disponibilizate pentru misiunile PESA, iar structura de comandă a NATO a fost pusă la dispoziția UE
pentru conducerea operațiilor de management al crizelor.

27 financiar pentru toate fazele și formele unei situații de criză, atât în plan militar cât și
nemilitar24.
Între Grupurile Tactice de Luptă ale UE și Forța de Răspuns NATO (NRF) există o
serie de diferențe, astfel Forț a de Răspuns NATO este o forță întrunită (are în compunere
structuri de forțe terestre, aeriene și maritime) pe când Grupul Tactic de Luptă al UE este
o structură de forțe terestre sprijinită de la nivel strategic de elemente de forțe aeriene și
forțe mari time. Ambele însă, sunt în măsură să fie dislocate în teatrul de operații în
termen de 5 zile de la luarea deciziei politico -militare și au asigurat sprijinul logistic
necesar pentru 30 de zile de misiune.
În România, abordarea crizelor naționale are la ba ză o serie de principii:
 prioritatea prevenirii (este îndeobște recunoscut, în plan internațional, că
prevenirea este de cel puțin opt ori mai puțin costisitoare decât reacția la
evenimentele produse);
 prioritatea protecției și salvării vieții oamenilor;
 cooperarea la nivel național, regional și internațional cu organisme și
organizații similare;
 continuitatea și gradualitatea activităților de gestionare a situațiilor de
urgență25, de la nivelul autorităților administrației publice locale până la
nivelul adm inistrației publice centrale, în funcție de amploarea și de
intensitatea acestora.
Ca și în celelalte state membre UE, în România, se dezvoltă și se perfecționează un
sistem de management26 al situațiilor de criză unde se regăsesc , de regulă, următoarele
etape:
 prevederea sau previziunea, cu rolul de a anticipa riscurile și amenințările
generatoare de criză și de a elabora un plan de acțiune în acest sens;
 organizarea – care constă în acel proces de repartizarea și stabilirea
obiectivelor și resurselor în v ederea gestionării crizei ;

24 La 2 decembrie 2004, a fost lansată operația „Althea“, în cadrul căreia Uniun ea Europeană a preluat de la NATO misiunea
de gestionare a situației din Bosnia -Herțegovina, denumită până la această dată SFOR. În teatrul de operații fiind mobilizați
7000 de militari europeni, dintre are 1000 sunt britanici, 820 italieni, 800 germani, 550 spanioli, 450 francezi.
25 O.U.nr.21/2004 definește, "situația de urgență" ca fiind un eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin
amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și cu lturale importante,
iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse
suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate.
26 Managementul reprezintă acel domeniu care studiază, fundamentează și formulează principiile, regulile și normele,
relațiile, structurile, metodele și procedeele de conducere, în vederea perfecționării și creșterii eficienței activităților
desfășurate. Managementul, ca activitate umană complex ă, este o specie a practicii, care include și o intensă activitate
intelectuală ( Emil Mihuleac , Managerul profesionist . Editura Tempus București 1996, pag. 7)
Esența managementului în situațiile de criză o constituie reacția promptă și adecvată a Guvernulu i la evenimentele care
amenință sau afectează direct și concret securitatea națională ori, în cazul dezastrelor, starea de normalitate ( G. Herkeming.
Managementul situațiilor de criză din Olanda . 1996)

28  comanda (conducerea) este o activitate prin care este delegată autoritatea de
decizie în gestionarea fenomenului respectiv cât și asumarea în consecință a
responsabilităților;
 decizia este strâns legată de actul de comandă și co nstă în adoptarea,
transmiterea , aplicarea și asumarea responsabilității planului de ac țiune;
 coordonarea este activitatea de a armoniza și de a asigura desfășurarea tuturor
activităților conform planului de acțiune implementat, de a face corecții sau
de a interveni cu remedieri;
 controlul reprezintă pe de o parte activitate a operativă de verificare și
îndrumare în scopul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în planul de acțiune ,
iar pe de altă parte o activitate finală post operativă, de evaluare a eficien ței
activităților desfășurate. Controlul pe timpul activității de gestionare a
situațiilor de criză este de regulă, un control previzional, operativ și foarte rar,
post operativ.
În concluzie, referitor la tipologia măsurilor de gestionare a crizelor, se i mpune a lua
în considerație măsurile de prevenire a acestora, pe domeniile lor de manifestare și de a
se adopta un proces decizional de tip pro -activ.
Riscuri le și amenințările la adresa securității naționale sunt deosebit de complexe, se
întrepătrund l egăturile din diferitele domenii și între actori ai sistemului internațional .
Atunci când starea de criză se amplifică, se instituie starea de asediu27, și starea de
urgență28,,acestea sunt măsuri excepționale, care se instituie în cazuri determinate de
apariția unor pericole grave la adresa apărării țării, siguranței naționale, a democrației
constituționale ori pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea unor dezastre. Starea de
asediu sau starea de urgență se instituie de Pr eședintele României prin decret
contrasemnat de primul -ministru și publicat în Monitorul Oficial al României.
Coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decretul de instituire a stării de asediu
revine, în principal, Ministerului Apărării Naționale, iar în cazul stării de urgență,
coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine, în principal, Ministerului
Administrației și Internelor.
Caracterul interconex și transfrontalier al acestor a impun armonizarea strategiilor de
securitate cu al celorlalte state membre în alianțele strategice și dezvoltarea cooperării în
gestionarea crizelor.

27 Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu c aracter politic, militar, economic și social care se instituie în anumite
zone sau pe întreg teritoriul țării, în scopul creșterii capacității de apărare a țării, în situația iminenței unei acțiuni s au inacțiuni
îndreptate împotriva suveranității, independ enței, unității statului sau integrității teritoriale. Starea de asediu se instituie pe o
perioadă de cel mult 60 de zile.
28 Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social și de ordine publică, instituit în
întreaga țară sau în anumite zone ori în unele unități administrativ -teritoriale, în următoarele situații:
a) existența unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale, ceea ce face necesară apărarea
instituțiilor statului de drept și menținerea sau restabilirea stării de legalitate;
b) iminența producerii ori producerea de dezastre, ceea ce face necesară prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acest ora.
Starea de urgență se instituie pe o perioadă de cel mult 30 de zile.

29 Principalele activități pentru gestionarea crizelor politico -militare sunt:
 identificarea elementelor generatoare de criză, precum și a tendințelor
acestora (activitate ce se desfășoară pe ti mpul stărilor de pace și de diferend);
 aplicarea deciziilor luate (implică stabilirea explicită a obiectivelor
naționale/instituționale);
 elaborarea și adoptarea strategiilor sau opțiunilor alternative de acțiune;
 stabilirea variantei optime;
 evaluarea rez ultatelor și revizuirea scopurilor fixate anterior;
 dezangajarea (presupune elaborarea unui program pentru aplicarea unor
măsuri specifice de detensionare a situației);
 evaluarea riscurilor și elaborarea unor planuri de acțiune de rezervă;
 restabilirea pă cii;
 organizarea acțiunilor destinate să asigure menținerea stabilității post criză;
 monitorizarea situației prin culegerea de informații și procesarea acestora.

5. Rolul instituțiilor internaționale în gestionarea crizelor politico -militare la începu t
de secol XXI

Datorită globalizării, dimensiunile nonmilitare ale securității privesc, din ce în ce
mai mult, întreaga comunitate internațională, efectele acestor amenințări extinzându -se în
zone tot mai îndepărtate și nelimitându -se strict la un stat sa u altul dintre cele direct
vizate.
Cea mai mare parte a conflictelor secolului XXI continuă să fie conflicte le
intrastatale, care au izbucnit în regiuni unde neputința guvernelor statelor s-a accentuat ,
determinate de un cadru de securitate nou, unde granițele dintre acțiunile guvernelor,
popoarelor, forțelor militare și populației civile, sectorului public și celui privat au
devenit mult mai neclare. Transparența frontierelor va complica procesul de gestionare a
securității naționale și int ernaționale, permițând acestora să se propage și să se dezvolte
cu ușurință dintr -o țară în alta.
Soluțiile nonmilitare în gestionarea crizelor și soluționarea conflictelor constituie
instrumente politico -diplomatice de impor tanță capitală pentr u securitatea regională și
globală.
În Documentul final adoptat la Summit -ul ONU – septembrie 2005 , statele membre
ONU au convenit înființarea unui organism care să gestioneze consolidarea păcii în
fostele zone de conflict. În acest sens pentru prima dată în istoria ONU, a fost creat un
organism interguvernamental (compus din 31 de membri) care își va focaliza atenția
asupra situației din teren a țărilor care necesită sprijin în revenirea după conflict. NATO și
UE identifică managementul crizel or ca misiune fundamentală.

30 Cea mai semnificativă evoluție în domeniul operațiunilor ONU de menținere a
păcii o constituie stabilirea a două misiuni, în Timorul de Est (UNTAET) și Kosovo
(UNMIK) și în revizuirea misiunilor de observare stabilite anter ior în spațiul african:
Republica Democratica Congo (MONUC) și Sierra Leone (UNOMSIL/UNAMSIL), unde
ponderea forțelor au constituit -o componentele civile.
Aceasta a determinat o reevaluare a caracterului crizelor intrastatale cu care se
confr untă co munitatea internațională.
Componenta militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de observare, de
legătură cu forțele organizațiilor de securitate din spațiul geografic respectiv, de protecție,
de monitorizare a aplicării acordurilor de în cetare a focului și a măsurilor de dezarmare,
demobilizare și de reîncadrare a foștilor combatanți.
La data de 21 august 2000, Secretarul general ONU, Kofi Annan, a lansat un
program de reform ă a sistemului operațiunilor de menținere a păcii . Program ul are la baza
raportul întocmit de un grup de experți condus de fostul ministru de externe algerian,
Lakhdar Brahimi.
În raport se stipulează transformarea operațiunilor de menținere a păcii dintr -o
activitate cu caracter provizoriu, desfășura tă la limita minimă a resurselor și cu o
organizare precară, î ntr-o funcție principal ă a ONU, îndeplinit ă în condiții de coerență
organizatoric ă și eficiență , care să cuprindă :
a) prevenirea crizelor;
b) opera țiunile de menț inere a p ăcii;
c) operaț iunile de consolidare a p ăcii.
Conform raportului s unt proiectate mecanisme pentru desf ășurarea rapid ă a forțelor
de pace (î n termen de 30 de zile, re spectiv 90 de zile pentru operațiuni mai complexe),
astfel î ncât să se intervin ă oportun și să se previn ă reizbuc nirea conflictului armat.
Aplicarea programului este dependent ă de dou ă elemente principale : voinț a politic ă
a statelor membre ONU de a promova schimbarea și disponibilitatea lor de a aloca
resursele necesare pentru transformarea sistemului opera țiunilor d e men ținere a pă cii.
În Europa, cele mai importante organizații internaționale care activează sau au
activat în trecutul apropiat sunt: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Organiz ația pentru
Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est
și fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU).
Aceste organizații de securitate acționează în strânsă cooperare cu cele implicate în
teatrul de operații, făr ă a altera voința politică specifică și fără a eluda normele
internaționale.
În condițiile actuale ale mediului securitate, NATO29 îndeplinește rolul de
organizație politico -militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și

29 Alianța are următoarele misiuni :

31 stabilita tea spațiului euro -atlantic și a celui global, prin acțiuni militare și alte acțiuni de
management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte
organisme internaționale de securitate. NATO și ONU au devenit parteneri în inițiat iva de
construire a securității la nivel global.
NATO a demonstrat că poate fi flexibilă și adaptabilă, iar cu o ghidare politică
clară, partea militară poate realiza cu succes sarcinile ce i se dau de către autoritatea
politică.
Cazul Kosovo, spre exempl u a scos în evidență capabilitățile și tehnologiile de care
dispun Statele Unite ale Americii în comparație cu celelalte state membre NATO.
Cadrul în care UE abordează relațiile cu Europa de Sud-est este reprezentat de
Procesul de Stabilizare și Asocier e, destinat încurajării și sprijinului procesului de
reforme interne din statele regiunii și a cărui finalitate este oferirea posibilității integrării
depline în Uniune. Tratatul de la Maastricht (1992) a pus bazele Politicii Externe si de
Securitate Comun a (PESC) 30.
În urma Tratatului de la Maastricht , în februarie 1992, prin care se conferea
Uniunii Europene cadrul legal pentru politica de securitate comună, incluzând formularea
ca „politic ă de apărare comună”, compatibilă cu politica promovată de NATO, Uniunea
Europeană vizează să edifice o societat e echitabilă, în interiorul său și să joace un rol
activ și responsabil pe scena mondială.
Prin Tratatul de la Amsterdam , din 1 mai 1999, s-a stabilit crearea unei unități de
planificare politică și de alert ă rapidă în cazul crizelor noi ce pot apărea în Europa.
Conform Strategiei de Securitate Europeană, Politica Europeană de Securitate și
Apărare (PESA), componenta militară a PESC, are drept obiectiv să permită Uniunii
Europene dezvoltarea capacităților sal e civile și militare de gestionare a crizelor și
prevenirea conflictelor la nivel internațional.
Se poate observa că Rolul Alianței Nord -Atlantice în materie de securitate
continentală este definit de conceptul strategic al NATO prin care se reafirmă obiec tivul

• de securitate – participarea la întregul spectru de operații NATO , art.5 și cu NRF, infrastructură și sprijinul națiunii gazdă
(HNS;
• participarea la operații de sprijin al păcii, umanitare și operații postconflict;
• de c onsultare – asupra tuturor problemelor ce afectează interesele vitale ale statelor membre, în cazul evenimentelor ce
reprezintă un risc la adresa securității proprii, și coordonarea eforturilor în domeniile de interes comun;
• de descurajare și apărare – contra oricărui pericol de agresiune vizând un stat membru;
• de întărire a securității și stabilității regiunii euro -atlantice – prin gestionarea crizelor și activități privind parteneriatul pentru
pace;
• de încurajare a dezvoltării relațiilor internațion ale pașnice și susținere a instituțiilor democratice.
30 Cinci obiective fundamentale au stat la baza Politicii Externe și de Securitate Comune :
– apărarea intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
– întărirea securității Uniunii;
– menținere a păcii și întărirea securității internaționale;
– promovarea cooperării internaționale;
– consolidarea democrației, a statului de drept și respectarea drepturilor omului.

32 esențial al acesteia care constă în apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi
prin mijloace politice și militare.
Amenințările reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă,
diferitele tipuri de trafic, conflicte le înghețate , impun NATO și PESA să dea răspunsuri
comune viabile , capabile să gestioneze în condiții optime orice tip de criză.
Principala organizație care are în responsabilitate și este mandatată de comunitatea
internațională să se ocupe de conflictele înghețate din regiunea Mării Negre este
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) , datorită capacității sale în
domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor,
consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului de drept .
Consiliul de Securitate funcționează permanent, fiecare stat membru având un
reprezentant permanent la sediul O.N.U., funcțiile și competen ța Consiliului de Securitate
în ceea ce privește gestionarea crizelor politico -militare fiind următoarele :
 reglementarea pașnică a diferendelor;
 în caz de amenințare a păcii, încălcarea păcii sau agresiune, poate s ă adopte
următoarele măsuri:
1. măsuri provizorii ( hotărâri de încetare a focului);
2. măsuri de constrângere , fără folosirea forței armate – întreruperea total ă sau
parțial ă a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime,
aeriene;
3. ruperea relațiilor diplomatice;
4. măsuri de constrâ ngere cu folosirea forței armate constând în operațiuni
executate cu forțele aeriene , maritime sau terestre ale membrilor
Organizației .
Pentru re alizarea m ăsurilor de constr ângere, membrii O.N.U. s -au obligat s ă pună
la dispoziț ia Consiliului de Securitate, la cererea sa și pe baza de acorduri speciale, for țele
armate necesare.
Declarați a comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franța) afirma că:
Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acționa autonom, susținută de o credibilă forță
militară, mijloacele de decizie în privința acestora și pregătirea să o facă pentru a fi gata
să răspundă crizelor internaționale.
În ceea ce privește rolul celor două organizații în gestionarea crizelor
politico -militare, la summit -ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE
poate folosi mijloace NATO, având acces la informaț ii și coordonarea planificării
operațiilor din partea NATO.
În teatru l de operații , cele două organizații co opereaz ă încă din anul 2001, în
efortul de a pune capăt conflictului din FYROM , iar din 31 martie 2003, misiunea
NATO din această țară a fost încre dințată UE.

33 În perspectivă și NATO și UE vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai
sistematică, care va face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor și priorităților de
securitate ale celor două organizații.
Încă din 1996, NATO și OSCE s-au angajat într -o acțiune comună de monitorizare
și implementare a sancțiunilor și de verificare a controlului armelor în Balcani.
UE a dezvoltat Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) într -o manieră
consolidată, permițând crearea cadrului i nstituțional necesar generării de capacități
militare și civile (Comitetul Politico -Militar, Comitetul Militar și Statul Major) capabile
de angajare în operațiuni de sprijin al păcii.
Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un plan de acțiune în domeni ul
managementului crizelor civile care vizează constituirea unor echipe multifuncționale
rapid dislocabile, îmbunătățirea interoperabilității, a procedurilor privind susținerea
tehnică a unei operații ( financiar, juridic), precum și dezvoltarea unui nou o biectiv global
în domeniul civil (Obiectivul Global Civil 2008).
Astfel, extinderea conceptului misiunilor de tip „Petersberg”31, prin abordarea
aspectelor referitoare la resurselor militare pe care fiecare țară le poate pune la dispoziție
în scopul apărări i europene – prevenirea conflictelor, operațiuni comune de dezarmare,
asistența militară, stabilizare post -conflict, sprijinul acordat autorităților țărilor terțe, la
cererea acestora, combaterea terorismului – determină o mai bună interoperabilitate și o
cooperare mai strânsă în domeniul asigurării securității regionale .
În acest sens PESA va permite utilizarea mai eficientă a tuturor capacităților de
care dispune UE, inclusiv a mijloacelor militare și non militare, a structurilor destinate
misiunilor de tip „Petersberg ”, cooperarea polițienească și judiciară, protecția civilă etc.,
pentru gestionarea eficientă a crizelor care afectează securitatea și stabilitatea la nivelul
comunității europene.

6. Participarea României la gestionarea crizelor politico -militare

România , ca membră NATO și UE, trebuie să respecte prevederile în privința
securității internaționale , la fel ca toate țările membre ale acestora.
„La începutul mileniului trei, România se dezvoltă într -un mediu de securitate
internațional marc at de mutații fără precedent, caracterizat de apariția unor crize cu noi
amenințări, precum și de interacțiunea diferitelor sisteme de securitate naționale și
internaționale. Expansiunea terorismului internațional și a crimei organizate, creșterea
diversit ății de manifestare și a violenței acestora, caracterul lor transfrontalier, precum și

31Misiunile tip Petersberg (misiuni umanitare, de salvare și de menținere a păcii) au fost încorporate în Tratatul de la
Amsterdam. În Declarația de la Koln (iunie 1999) se prevede că UE „ trebuie sa deț ină capacitatea necesara pentru acțiuni
autonome, susținute de forte armate credibile (misiuni umanitare, de salvare și de menținere a pă cii) pentru a face față crizelor
internaționale fără a aduce prejudicii acț iunilor NATO ".

34 pericolele generate de proliferarea armelor de distrugere în masă necesită noi moduri de
abordare a riscurilor securității. Este tot mai dificil de făcut o diferențiere între
amenințările din interiorul și cele din exteriorul statelor, ceea ce impune reconsiderarea
rolului instituțiilor naționale și internaționale de securitate în acțiunea comună de
prevenire și combatere a acestora, în care lupta împotriva terorismului a devenit
prioritară. În același timp, se deschid noi oportunități de cooperare, colaborare și
parteneriat.”3
S-au elaborat concepte privind securitatea indivizilor și statelor care oferă soluțiile
realiste, fiabile în dezamorsarea situațiilor de criză și de conflict în eventualitatea în care
acestea ar putea să apară, căci situațiile de criză sau de conflict sunt stări de abatere de la
normalitatea desfășurării diferitelor puteri în stat până la cea militară, în cazul apariției
unei crize contemporane.
Ca e fect al situației politice, economice, etnice etc., și urmare a schimbărilor
geopolitice și geostrategice contemporane, puterea militară s -a adaptat și continuă să -și
adapteze structurile, misiunile și scopurile în stat sau în cadrul coalițiilor.
Pe plan european, țările UE, evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare,
al că rui element defi nitoriu este integrarea politică și economică și promovarea valorile
democratice. Riscurile și fenomenele de instabilitate la adresa securității la nivel region al
sunt determinate de tendințele de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state.
Ținând cont de aceste realități , România , la fel ca și celelalte state membre UE , și-a
dezvoltat mecanisme de as igurare a securită ții continentale și globale, baza te pe
prevenirea conflictelor, creșterea rolului acți unilor diplomatice și a capacită ților civile de
management al crizelor.
Politica de bună vecinătate în regiune și de respectare a intereselor celorlalte state
promovată de România , multiplică avantajele geopolitice rezultate din dispunerea sa
geografică.
Așezarea geografică a României la intersecția unor deschideri majore către
Orientul Apropiat, Asia Centrală și teritoriul Rusiei oferă Alianței Nord Atlantice
capacitatea de a dezvolta colaborarea și pa rteneriatele cu statele din aceste zone pentru
gestionarea comună a crizelor și a conflictelor la adresa securității regionale sau globale.
România este implicat ă în managementul situațiilor de criză, preocupându -se
permanent atât de siguranța națională, cât si de participarea la stingerea conflictelor
internaționale pentru me nținerea securității ș i a păcii la nivel zonal, continental. Acest
lucru rezultă din statutul României de stat membru NATO și UE
și se materializează în participarea la operațiuni multinaționale pentru pace și de
gestionare a crizelor la nivel regional si internațional.
România sprijină deciziile Consiliului European de la Helsinki care au stabilit
elementele esențiale pentru înfăptuirea Politicii Europene de Securitate si Apărare32.

32 România și-a propus să eficientizeze contribuția sa cu forte și mijloace la Forța de Reacție Rapidă a UE. Aceasta presupune
un pachet de forte îmbunătățit puse la d ispoziția UE pentru crearea Forței de Reacție Rapidă (FRR), contribuția tării noastre

35 România participă activ la soluționarea crizelor majore specifice începutului de
mileniu, cât și la operațiuni în sprijinul păcii33.
România acționează ca un actor statal important, fiind în acest sens un factor activ
al cooperării regionale , prin part iciparea la o serie de organizații sau grupări regionale,
precum Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), Inițiativa
Central Europeană (ICE), Zona Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA), Procesul
de Cooperare al Statelor din Sud-estul Europei (SEECP), procesul Rayanmont, Inițiativa
de Cooperare Sud-est Europeană (SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud -est.
România participă la soluționarea crizelor majore specifice începutului de mileniu,
inclusiv la campania antiteroristă, angajându -se în coaliția antiteroristă cu efective și
mijloace importante.
Politica de cooperare și bună vecinătate reprezintă un obiectiv prioritar al politicii
externe a României, fiind concepută ca o dimensiune complementară demersurilor
diplomatice p entru aderarea la NATO și UE.
La început de secol XXI, odată cu extinderea globalizării , conflictele generatoare
de crize încep să aibă însă puternice consecințe geopolitice determinate de implicarea
pluridimensională a autorităților statale, restricționăr i ale unor drepturi și libertăți, în
detrimentul gestionării eficiente a unei situații de criză.
Odată cu integrarea în structurile NATO și UE , România i a parte activ la
soluționarea marilor probleme ce preocupă azi UE și NATO , cum ar fi :
 disparitățile ec onomice și sociale;
 conflictele etnice ș i religioase ;
 terorismul și armele de distrugere în masă ;
 crima organizată, traficul de arme, droguri și ființ e umane;
 corupția și drepturile omului.
Convergența intereselor de securitate ale României cu cele ale înt regii comunități
europene și euro -atlantice determină statul nostru să adopte o nouă arhitectură globală de
securitate prin cooperare, luând parte activă la prevenirea și soluționarea crizelor și
conflictelor regionale, sub egida ONU, NATO, UE și OSCE, pe teatre de operații de pe
continent și din afara acestuia.
La nivel regional România participă în cadrul următoarelor inițiative de cooperare:
 Forța Multinațională de Pace din Sud-estul Europei (MPFSEE ) 34 (Sofia,
1997);

în cadrul FRR urmând să fie în concordanță cu oferta de forț e puse la dispoziție pentru operațiuni în sprijinul păcii conduse de
NATO. Contribuția României presupune apro ximativ un număr de 3500 militari, din cadrul tuturor categoriilor de forte
armate, precum și o serie de capabilități militare care să contribuie la constituirea capacit ăților strategice ale FRR.
33 Începând din anul 1991, România a participat la mai multe operațiuni de acest tip, respectiv IFOR/KFOR conduse de
NATO în Bosnia și Herțegovina (203 militari), ALBA și MAPE în Albania (un polițist), UNMIK în Kosovo (46 de polițiști,
de experți civili, un ofițer de legătură). Totodată, România a participat la misi unile de poliție ale Uniunii Europene (EUPM) și
ulterior, la misiunea ALTHEA din Bosnia și Herțegovina și la operațiunea militară CONCORDIA a Uniunii Europene din
Macedonia

36  Brigada multinațională în așteptare, cu capacitate de luptă ridicată, pentru
operațiuni ONU (SHIRBRIG ) 35 (România a aderat la SHIRBRIG în 1999) ;
 Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR) ;
 Cooperarea națiunilor central -europene în sprijinul păcii (CENCOOP) – la
inițiativă Româ nia a aderat în 199836;
 Parteneriatul strategic cu Ungaria si Parteneriatul strategic cu Polonia
contribuie la cre șterea stabilității și securității regionale și la dezvoltarea
cooper ării cu aceste state atât în plan regional, cât și global;
 România este pa rte a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est și, în
spiritul prevederilor acestui pact, faciliteaz ă aplicarea unui nou model de
cooperare cu vecinii s ăi. România sprijin ă și particip ă activ, în cadrul Pactului
de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, la proiectele dezvoltate în cadrul
Inițiativei Anticorupție (SPAI), pentru promovarea unei bune guvernări și a
programelor din cadrul Inițiativei împotriva Crimei Organizate (SPOC).
România contribuie semnificativ la securitatea Zonei Mării Negre , car e este
considerată granița de nord a NATO și spațiul care se situează în proximitatea unor zone
„fierbinți” a le Orientului Apropiat și Mijlociu, traseul de transport al hidrocarburilor din
regiunile Mării Caspice și Asiei Centrale spre Europa Occidentală, și oferă totodată vaste
posibilități de cooperare economică și turistică.
În cadrul inițiativei regionale BLACKSEAFOR37, țara noastră are un aport
important la întărirea încrederii și bunei înțelegeri între statele riverane, în dezvoltarea
cooperării și in teropera bilității între forțele navale și este pregătită să desfășoare
operațiuni asistență umanitară și operații în sprijinul păcii.
Printre cerințele militare (military tasks) ce revin României, pe plan regional, se
numără și contribuția acesteia la secu ritatea regională , România fiind astfel, garantul
stabilității politice și securității energetice a Occidentului .
România , ca stat , contribuie activ la securitatea și stabilitatea Balcanilor și zonei
Caucazului, Asiei Centrale și Mării Negre, dezvoltarea relațiilor cu Federația Rusă,

34 MPFSEE are două componente: Brigada din Sud -estul Europei (SEEBRIG) – componentă operațională, multinațională, cu
valoare de brigadă și Grupul de forțe de geniu pentru intervenție la crize umanitare și asistență civilă în caz de dezastre
35 Scopul acestei inițiative este acela de a contribui la îmbunătățirea capacității de desfășurare rapidă a forțelor ONU în
misiuni de menținere a păcii, inclusiv umanitare, conform prevederilor Capitolului VI al Cartei ONU – Rezolvarea pașnică a
diferendelor.
36 Scopul acesteia este de a contribui la întărirea capacității națiunilor membre de a partic ipa la operațiunile de gestionare a
crizelor, în consonanță cu prevederile Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) a UE. Statele membre sunt Austria,
Croația, Elveția, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria iar Cehia și Ucraina dețin statutul de partener de informare. În
cadrul CENCOOP Domeniile de cooperare sunt axate pe: schimbul de informații, activități în sprijinul desfășurării forțelor
țărilor membre CENCOOP în operații în sprijinul păcii.
37 Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLAC KSEAFOR), este o inițiativă regională, înscrisă în eforturile țărilor
riverane Mării Negre de a întări încrederea și buna înțelegere între statele semnatare, precum și de a dezvolta cooperarea și
interoperabilitatea între forțele navale din bazinul Mării N egre. La inițiativă participă: Bulgaria, Federația Rusă, Georgia,
România, Turcia și Ucraina. Misiunile forței: căutare – salvare, asistență umanitară, deminare, protecția mediului, vizite
reciproce în porturi, forța este activată de cel puțin doua ori pe an, fiind formată din minimum 4 -6 nave. Poate participa și la
misiuni sub egida ONU sau cu acordul statelor participante.

37 ducerea de operații în afara spațiului euro -atlantic, combaterea terorismului etc. România
participă la misiuni de menținere a păcii în spațiul european și euro -atlantic, dar și la
operații de sprijin al păcii, umanitare și p ost-conflict la diplomația apărării (prevenirea
conflictelor, controlul armamentelor, asistență și sprijin în domeniul militar etc.) cât și la
operații de tip coaliție.
Parteneriatul pentru Pace sub egida NATO a avut un impact profund în întreaga
regiune, declanșând un proces de reforme a forțelor armate și a agențiilor de siguranță
internă, fenomen resimțit și în România. Ca și consecință a acestui fapt în România s -a
realizat consolidarea controlului politic civil, reformularea doctrinelor de apărare și
însușirea unor noi deprinderi de conlucrare internațională.
În cele ce urmează prezentăm o serie de acțiuni și participări ale României la
gestionarea unor crize politico – militare după cum urmează:
 România a început să participe la operațiuni ONU de menț inere a păcii în
aprilie 1991, la Misiunea de Observare din Irak -Kuweit (UNIKOM). În
perioada iunie 1993 -octombrie 1994, România a participat la Misiunea de
Observare ONU din Somalia (UNOSOM -II) cu un spital militar de campanie
(50 paturi, 236 personal).
 De la 26 mai 1995, până în iunie 1997, militarii români au participat la
Misiunea Națiunilor Unite de Verificare în Angola – UNAVEM III , acțiune
care s -a încheiat la 26 august 1999.
 În iunie 1998, România participă la operațiuni de menținere a păcii, în Bosnia
– Herțegovina (UNMIBH) .
 În iunie 1999, militari români fac parte din Forța de Poliție aprobată de
Consiliul de Securitate pentru Misiunea de Administrație Interimară a ONU în
Kosovo (UN PK/UNMIK) .
 În octombrie -noiembrie 1999, România a început partic iparea la Misiunea
Națiunilor Unite de Observare în R. D. Congo (MONUC).
 La 23 septembrie 1998, România a devenit al 18 -lea stat membru ONU
(dintre cele 80 care au aderat la Sistemul Aranjamentelor de Forte de
Menținere a Păcii în Așteptare/UN Stand -by Ar rangements)) prin semnarea
Memorandumului de Înțelegere cu Națiunile Unite în acest domeniu.
 La 3 octombrie 1999, România a devenit membru deplin al SHIRBRIG
(Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forțelor ONU în
Așteptare).
Din aprili e 1991 și până în prezent, România a participat la mai multe misiuni
ONU de menținere a păcii, cu peste 7000 militari și polițiști civili (observatori militari,
ofițeri de stat major, ofițeri de legătură, poliție militară, trupe de infanterie, spitale de
campanie).
În același timp în cadrul alianțelor strategice pentru gestionarea unor crize politico –

38 militare, România a participat cu observatori militari, polițiști și jandarmi la următoarele
misiuni :
 Misiunea ONU de Observare din RD Congo (MONU C) – 22 observatori militari si
14 polițiști ;
 Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 2 observatori
militari;
 Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI) – 7 observatori militari;
 Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH) – 22 polițiști;
 Misiunea ONU din Afganistan (UNAMA) – 1 ofițer de legătură;
 Misiunea ONU din Liberia (UNMIL) – 2 observatori militari;
 Misiunea ONU din Georgia (UNOMIG) – 2 observatori militari;
 Misiunea ONU din Sudan (UNMIS) – 11 observatori militari;
 Misiunea ONU din T imorul de Est (UNMIT) – 9 polițiști;
 Misiunea ONU din Nepal (UNMIN) – 5 observatori militari.
Începând din aprilie 1991 și până în prezent, România a participat la 6 misiuni
ONU de menținere a păcii . Misiunile de menținere a păcii și umanitare la care Rom ânia a
participat au scos în evidență credibilitatea forței de acțiune a structurilor românești și au
confirmat faptul că România este un participant activ la procesul de menținere a păcii și a
securității pe plan mondial și în același timp constituie un g enerator de securitate la nivel
regional și subregional.
Semnificativ din acest punct de vedere este faptul c ă Rom ânia a fost at ât primul
stat semnatar, la 26 ianuarie 1994, al Programului Parteneriatului pentru Pace, c ât și
prima ț ară parteneră care a încheiat î ntr-un singur an (sep tembrie 1995 – octombrie 1996)
întreg ciclul de aplica ții NATO/PfP, î n care Armata Rom ână a întrebuinț at toate cele trei
categorii de forț e armate: trupe de uscat, avia ție și marin ă. România și-a propus să
eficientize ze contribuția sa cu forțe și mijloace la Forța de Reacție Rapidă europeană a
UE.
Această contribuție presupune un numă r de 3500 militari, din cadrul tuturor
categoriilor de for țe armate, precum și o serie de capabilităț i mil itare (nave și aeronave)
care să contribuie la constituirea capacităț ilor strategice ale FRR.
La nivelul inițiativei regionale BLACKSEAFOR, țara noastră are un aport
remarcabil la întărirea încrederii și bunei înțelegeri între statele riverane, dezvoltarea
cooperării și interoperabilit ății între forțele navale, este pregătită să desfășoare operațiuni
de căutare și salvare, asistență umanitară, deminări, protecția mediului, operații în
sprijinul păcii.
La nivelul Uniunii Europene s -au înființat un număr de structuri responsabile pentru
dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare la nivelul UE, astfel România a pus la
dispoziția Forței de reacție rapidă a UE același pachet general de forțe care se regăsește și
în oferta pentru NATO. România se pronunță pentru intensificarea complemen tarității și

39 asigurarea sprijinului reciproc între abordările NATO și UE în domeniul managementului
crizelor.
Noua situație geopolitică necesită o atitudine pro -activă a României în politica
„noii vecinătăți” a UE, inclusiv în ceea ce privește gestionarea „conflictelor înghețate”
din spațiul Balcanic, precum cel din Transnistria. Dar totodată, România dezvoltă relații
de cooperare politico -militară și cu țări din alte zone geografice (Japonia, China, America
Latină, Ucraina).
România, ca membru al NATO și al UE, este interesată să -și aducă aportul la
securitatea și stabilitatea regiunilor din Asia centrală, regiunile mediteraneene, precum și
din Orientul Mijlociu.
În planul relațiilor de colaborare militar ă multilaterala, direcțiile de realizare a
obiect ivelor de securitate ale României vor avea în vedere participarea cu efective la
constituirea de c ătre N.A.T.O. a structurilor multina ționale de men ținere a p ăcii sau de tip
CJTF, totodată România își rezervă dreptul de a controla forțele sale pe timpul
îndeplinirii misiunilor și de a le retrage dac ă situa ția impune acest lucru ( conform
prevederilor acordurilor interna ționale).
În concluzie, ONU va avea în continuare, rolul decisiv în legitimizarea utilizării
forței, însă, în același timp, organizațiile re gionale vor trebui să își dezvolte propriile
mijloace de acțiune credibile și eficiente pentru a răspunde de o manieră promptă și
eficientă oricărui tip de criză.

40 BIBLIOGRAFIE :

1. Strategia de securitate națională a României , 2006
2. Manua lul NATO , ediția 2001, Oficiul de Informație și Presă, NATO, Bruxelles
3. Securitatea națională la început de secol XXI , Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, București, 2001
4. Ordinea publică, componentă a securității naționale . Ministerul Administrație i și
Internelor. București, 1996.
5. Brecher, M., Wilkenfeld, J. –Crisis, Conflicts and Instability, Pergamon Press, New
York,
6. Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for
Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra, 1998
7. Barry Buz an – Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, Chișinău, 2002.
8. Achcar, Gilbert, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo , Ed. Corint, București,
2002
9. Chelaru, Mircea. Paradigmele crizelor . Biblioteca A.I.S.M., București, 1995.
10. Mircea, Mureșan. Războiul vii torului . Editura Universității Naționale de Apărare,
Bucureș ti, 2004
11. Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva (coord.), Criza, conflictul, războiul , volumul
I, Ed. UNAp „Carol I”, București, 2007,
12. Helena, Cornelius și Shoshana, Faire. Știința rezolvării conflicte lor. Editura Știință
și Tehnică, București, 1996.
13. Ion ILIESCU, Integrare și globalizare . Viziunea românească, Editura Presa
Națională, București, 2003,
14. Achcar, Gilbert, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo , Ed. Corint, București,
2002
15. David, Aurel, Națiune a. Între “starea de securitate” și “criza politicomilitară”, Ed.
Licorna, București, 2000
16. Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale . de la Beijing (1900) la Kosovo (1999),
Corint, Bucureș ti, 2002
17. Nathan Gardels – Schimbarea Ordinii Globale, Editura Antet, 1999.
18. Werner Beauwens , Arta prevenirii conflictelor , Editura Antet Luc Ecychler,
Bucureș ti, 1996
19. Crăciun Ion, Managementul crizelor și al conflictelor militare , Editura U.N.Ap.
„Carol I”, București, 2006
20. Crăciun Ioan, Prevenirea conflictelor și managemen tul crizelor , București,Editura
Universității Naționale de Apărare “Carol I”,2006.
1. Manta Dănuț, NATO în operații postconflict de stabilizare și
reconstrucție ,București, Editura UNAp, „Carol I”, București, 2007.

41 ANEXA NR 1 – INSTITUȚII NAȚIONALE CU ATRIB UȚII ÎN GESTIONA REA
SITUAȚIILOR DE CRIZĂ

a) Parlamentul României , este instituția care asigură cadrul legal de prevenire și
gestionare a crizelor, precum și armonizarea acestora cu legislația internă existentă.
Parlamentul României armonizează legislația națională și ratifică tratatele internaționale
semnate de România în scopul realizării schimburilor de informații și realizarea asistenței
reciproce privind prevenirea și gestionarea crizelor. Aprobă, atunci când este cazul,
constituirea și participarea în afara granițelor, a forțelor pentru monitorizarea și
rezolvarea situațiilor de criză, precum și intervenția forțelor aparținând altor state pe
teritoriul național.
b) Președintele României instituie măsuri excepționale prevăzute în Constituție la
producer ea situațiilor de criză și solicită aprobarea acestora de către Parlament. Consultă
Guvernul pentru adoptarea măsurilor de prevenire, control și înlăturare a situațiilor de
criză internă. Participă și conduce ședințele Guvernului în care se dezbat sau se hotărăsc
acțiuni ce trebuie întreprinse pentru soluționarea crizelor majore. Încheie tratate între
România și alte state, inclusiv în problematica prevenirii și gestionării crizelor și le
supune aprobării Parlamentului.
c) Consiliul Suprem de Apărare a Ță rii desfășoară activități pentru:
 avizarea structurii sistemului național de prevenire și gestionare a crizelor;
 analizarea situațiilor de criză complexe, de natură să impună instituirea
măsurilor excepționale prevăzute de lege;
 analizarea și aprobarea pl anurilor de acțiune întocmite pentru prevenirea și
gestionarea crizelor care au impact asupra siguranței naționale;
 adoptarea hotărârilor cu privire la prevenirea și gestionarea situațiilor de criză
care afectează siguranța națională, obligatorii pentru c etățenii țării și pentru
instituțiile la a căror activitate se referă.
d) Guvernul României este instituția care elaborează și supune spre aprobare
Parlamentului „Strategia națională de prevenire și gestionare a crizelor interne” și asigură,
la nivel națio nal, realizarea strategiei. Organizează și răspunde de funcționare a Centrului
Național de Criză, c onduce activitatea autorităților administrației publice centrale și
locale pentru prevenirea și gestionarea crizelor .
e) Ministerul Administrației și Internel or este instituția care acționează pentru
culegerea de informații și date privind apariția și evoluția situațiilor de criză, analizează
factorii care generează situații le de criză internă, asigură creșterea capacității operative de
acțiune a structurilor s ubordonate cu răspunderi în domeniul prevenirii și intervenției în
situații de criză internă, realizează dispozitivelor specifice pentru rezolvarea situațiilor de
criză și emitere ordonanțe militare la instituirea stării de urgență ; Pune în aplicare
planurile operative și de cooperare pentru gestionarea crizelor d in domeniul de
responsabilitate și sprijinirea autorităților statului în exercitarea atribuțiunilor legale de

42 prevenire, control și înlăturare a crizelor interne; Conduce activitatea în situații de criză și
asigură reprezentanți în Centrul Național de Criză ; Participă, conform legii, la constituirea
forțelor internaționale destinate îndeplinirii unor misiuni de instruire, asistență și
cooperare în domeniul ordinii publice și pentru acțiuni umanita re în vederea gestionării
unor situații de criză externe.
f) Ministerul Apărării Naționale monitorizează, prin structurile proprii, factorii
interni și externi care pot genera situații de criză ce pot afecta securitatea națională și
informează despre ace asta autoritățile abilitate ale statului. Coordonează aplicarea
măsurilor stabilite prin decretul de instituire a stării de asediu și asigură creșterea
capacității de luptă unități lor din subordine. Întocmește și pune în aplicare planurile
proprii pentru prevenirea și gestionarea crizelor din domeniul de competență,
operaționalizează și conduce forțele și mijloacele structurilor proprii care participă la
limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor și calamităților naturale, cooperează cu
celelalte autori tăți și instituții cu responsabilități în rezolvarea crizelor interne.
g) Ministerul Afacerilor Externe are atribuțiuni pentru a identifica zonele de risc
externe care pot să genereze crize cu efecte în plan intern și informează permanent
autoritățile româ ne. Promovează și face cunoscută opiniei publice internaționale poziția
României cu privire la modalitățile de soluționare a crizei . Realizează contacte
diplomatice cu alte state și organisme internaționale, pentru acordarea sau primirea de
asistență și ajutoare în situații de criză. Desfășoară acțiuni de bune oficii în găsirea
soluțiilor de dezamorsare a conflictelor din diverse zone ale țării.
h) Ministerul Transporturilor acționează pentru prevenirea producerii unor
accidente grave pe căile de transport (aeriene, navale, terestre) care pot duce la situații de
criză, stabilește, împreună cu autoritățile administrației publice locale, mijloacele de
transport feroviare și aeriene necesare, care urmează să fie asigurate de agenții economici
din subordine, pen tru limitarea și înlăturarea efectelor situației de criză, pentru evacuarea
populației și a bunurilor din zonele respective, precum și pentru transportul resurselor
pentru asistență în zonă. Pune în aplicare planurile proprii de acțiune și cooperare, pentr u
organizarea viabilității rețelei de transport în situații de criză, întocmite împreună cu
instituțiile competente ale Sistemului Național de Apărare.
i) Serviciul Român de Informații asigură, cu prioritate, informațiile privind
eventualitatea producerii situațiilor de criză, evoluția acestora, precum și impactul
măsurilor și acțiunilor adoptate de autoritățile responsabile în gestionarea crizelor.
Sprijină informativ acțiunile forțelor care intervin în soluționarea crizelor și execută
acțiuni specifice pr evenirii, producerii și anihilării actelor diversionist -teroriste pe
teritoriul național.
j) Serviciul de Informații Externe asigură informațiile necesare autorităților
statului român pentru prevenirea și contracararea factorilor de risc externi, care pot genera
crize cu efecte asupra securității naționale, și sprijină informativ acțiunea forțelor
naționale, la operațiuni internaționale de gestionare a unor situații de criză.

43 k) Serviciul de Protecție și Pază intensifică acțiunile specifice pentru prevenire a
producerii atentatelor asupra persoanelor care le asigură protecția și care ar putea genera
situații de criză internă. Asigură, conform legii, protecția persoanelor care acționează
pentru soluționarea situațiilor de criză.
l)Serviciul de Telecomunicații Speciale asigură legăturile de conducere și
cooperare în rețelele de telecomunicații pe care le administrează, în funcție de solicitările
autorităților care participă la monitorizarea și prevenirea deteriorării situațiilor
conflictuale. Realizează legături și dispozitive de telecomunicații speciale temporare, la
solicitare, în funcție de evoluția situației operative. Asigură, cu prioritate, transmiterea
informațiilor privind probabilitatea declanșării și producerii unor situații de criză.
m) Ministerul Săn ătății elaborează strategia de prevenire și gestionare a crizelor
în domeniul ocrotirii sănătății, ca parte integrantă a Strategiei Naționale de Prevenire și
Gestionare a Crizelor Interne. Elaborează normele de igienă specifice pentru situația
respectivă ș i controlează respectarea normelor de igienă generale și specifice de către
populație, supraveghează starea de sănătate a acesteia pentru depistarea bolilor
determinate de criză. Dispune luarea măsurilor care să limiteze răspândirea bolilor
(vaccinare, car antină etc.), organizează și coordonează, în situații deosebite, asistența
medicală, asigurând rezerva de medicamente și materiale sanitare. Execută control
radioactiv chimic și biologic al mediului înconjurător, al alimentelor și populației, pe
timpul stă rii de criză.
n) Comisia Guvernamentală de Apărare Împotriva Dezastrelor analizează
amploarea și efectele dezastrelor produse și propune instituirea stării de urgență în zonele
afectate, emite hotărâri obligatorii pentru toți cetățenii și instituțiile la a căror activitate se
referă și coordonează întreaga activitate de aplicare a măsurilor stabilite în cadrul stărilor
de urgență, ca urmare a producerii unor dezastre. Monitorizează, prin sistemul
informațional propriu și secretariatul tehnic permanent, fac torii de risc care pot genera
dezastre și informează despre aceasta autoritățile cu responsabilități în domeniu.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: 1 Tema nr.1 : Analiza conflictelor/ crizelor politico -militare în contextul geopolitic actual Introducere 1. Delimitări și abordări conceptuale 2…. [627968] (ID: 627968)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

1 Tema nr.1 : Analiza conflictelor/ crizelor politico -militare în contextul geopolitic actual Introducere 1. Delimitări și abordări conceptuale 2…. [627968]

Copyright Notice

Was Tito s Yugoslavia totalitarian [607079]

Nr. 2306 27.10.2017 [308238]

PREZENTAREA BURSEI PIEȚEI DE ENERGIE A RO MÂNIEI [623223]

Evaluarea securitații bazei de date Oracle 11G Coordonator Absolvent Prof. D. Ing. Dorin Cârstoiu Alexandru Costin Berbece 22017 Cuprins 1…. [604012]

Chapitre 1 Alexandra [624712]

Cunoa șterea psihologic ă a copilului pre școlar [624146]

Copyright Notice

Similar Posts