Introducere… … 5 [627861]

1Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………….. ……. 5
Chestionar evaluare prerechizite…………………………………………………………………………….. 8
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 1. NOȚIUNI GENERALE DE FONETIC Ă………………… 10
1.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 10
1.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 10
1.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii foneticii….. 11
1.4. Fona țiunea și aparatul fonator…………………………………………………………….. 12
1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii………………………………………………………… 14
1.6. Ramurile foneticii……………………………………………………………………………….. 16
1.7. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 16
1.8. Test de evaluare…………………………………………………………………………………. 16
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 2. FONETICA ARTICULATORIE (I) ……………………….. 17
2.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 17
2.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 17
2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor……………………………………………………. 18
2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor…………………………. 19
2.5. Semivocalele. Grupurile vocalic e: diftongi, triftongi, hiat……………………….. 21
2.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 26
2.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 26
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 3. FONETICA ARTICULATORIE (II) ……………………… 27
3.1. Introducere……………………………………………………………………………………….. 27
3.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………. 27
3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor……………………………………………….. 28
3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor…………………….. 31
3.5. Grupuri consonantice…………………………………………………………………………. 32
3.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………. 32
3.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 32
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 4. FONETICA ACUSTIC Ă………………………………………. 33
4.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 33
4.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 33
4.3. Clasificarea acustic ă a vocalelor…………………………………………………………. 34
4.4. Clasificarea acustic ă a consoanelor……………………………………………………… 35
4.5. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 36
4.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 36
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 5. TRANSCRIEREA FONETIC Ă……………………………… 38
5.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 38

2 5.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 38
5.3. Raportul liter ă / sunet. Valorile fonetice ale literelor „e”, „i”…………………. 39
5.4. Conven ții grafematice de transcriere fonetic ă pentru limba român ă…………. 40
5.5. Transcrierea fonetic ă – mijloc de recunoa ștere corect ă a grupurilo r
vocalice / consonantice………………………………………………………………………..
42
5.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 43
5.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 43
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 6. ORTOEPIA, ORTOGRAFIA ȘI SILABA ȚIA…………. 44
6.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 44
6.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 44
6.3. Accentul, specificul accentu ării în limba român ă…………………………………… 45
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române………………………… 48
6.5. Principiile silaba ției în limba român ă…………………………………………………… 50
6.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 53
6.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 53
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 7. ELEMENTE DE FONOLOGIE ……………………………… 56
7.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 56
7.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 56
7.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii fonologiei.
Semnul lingvistic…………………………………………………………………………………
57
7.4. Rela ții și corelații. Proba comut ării și tipurile de distribu ție……………………. 63
7.5. Segmentarea. Tr ăsăturile distinctive fonologice…………………………………….. 67
7.6. Unit ăți segmentale și suprasegmentale………………………………………………….. 70
7.7. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 71
7.8. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 71
7.9. Tema de control nr. 1………………………………………………………………………….. 72
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 8. ELEMENTE DE LEXICOLOGIE. CONCEPTE
OPERAȚIONALE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI ……………………………………………..
76
8.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 76
8.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 76
8.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii
lexicologiei. Lexicologia și lexicografia – rela ția cu semantica…………………
77
8.4. Disponibilitatea lexical ă. Vocabularul limbii române contemporane………… 80
8.5. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 85
8.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 85
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 9. VOCABULARUL CA MUL ȚIME. DINAMICA
VOCABULARULUI. FACTORII DE ORGANIZARE A VOCABULARULUI …………..
87
9.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 87

3 9.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 87
9.3. Câmpuri / subansambluri lexico-semantice……………………………………………. 88
9.4. Organizarea vocabularului………………………………………………………………….. 89
9.4.1. Factorul frecven ță………………………………………………………………………………. 89
9.4.2. Factorul psihologic…………………………………………………………………………….. 90
9.4.3. Factorul stilistico-func țional………………………………………………………………… 93
9.4.4. Factorul semantic………………………………………………………………………………. 95
9.4.5. Factorul etimologic…………………………………………………………………………….. 97
9.5. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 100
9.6. Test de evaluare…………………………………………………………………………………. 100
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 10. EVOLUȚII SEMANTICE. GRE ȘELI DE NATUR Ă
LEXICO-SEMANTIC Ă…………………………………………………………………………………………
101
10.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 101
10.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 101
10.3. Evolu ția semantic ă: direcții de modificare a sensului, cauze, tropii
implicați…………………………………………………………………………………………….
102
10.4. Gre șeli lexico-semantice – „stilul relaxat”……………………………………………. 103
10.4.1. Pleonasmul………………………………………………………………………………………… 103
10.4.2 Atrac ția paronimic ă……………………………………………………………………………. 105
10.4.3. Etimologia popular ă…………………………………………………………………………… 105
10.4.4. Accidentul semantic……………………………………………………………………………. 107
10.4.5. Alte gre șeli lexico-semantice……………………………………………………………….. 107
10.5. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 108
10.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 109
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 11. ÎMBOGĂȚIREA VOCABULARULUI …………………. 110
11.1. Introducere……………………………………………………………………………………….. 110
11.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 110
11.3. Îmbog ățirea vocabularului – mijloace interne. Afixele lexicale………………… 111
11.3.1. Derivarea cu prefixe. Prefixele interna ționale. Prefixoidele…………………….. 111
11.3.2. Derivarea cu sufixe. Sufixoidele. Derivatele etnice…………………………………. 115
11.3.3. Derivarea parasintetic ă, regresiv ă și frazeologic ă…………………………………. 120
11.3.4. Compunerea. Schimbarea valorii gramaticale……………………………………….. 121
11.4. Decompozarea dup ă afixele lexicale…………………………………………………….. 123
11.5. Îmbog ățirea vocabularului – mijloace externe……………………………………….. 125
11.5.1. Împrumutul lexical……………………………………………………………………………… 125
11.5.2. Calcul lingvistic…………………………………………………………………………………. 127
11.6. Argoul și jargonul în dinamica vocabularului………………………………………… 128
11.7. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 131

4 11.8. Test de evaluare…………………………………………………………………………………. 131
11.9. Tema de control 2………………………………………………………………………………. 131
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 12. NOȚIUNI GENERALE DE SEMANTIC Ă…………… 135
12.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 135
12.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 135
12.3. Schi ță a semanticii diacronice și a problemelor sensului…………………………. 136
12.4. Direc țiile semanticii moderne………………………………………………………………. 137
12.5. Semantica structural ă: metodologie, analiza semantic ă structural ă…………. 138
12.6. Unit ățile analizei semantice structurale. Tipologia semelor…………………….. 140
12.7. Analiza lexical ă-paradigmatic ă……………………………………………………………. 147
12.8. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 151
12.9. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 151
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 13. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (I). OMONIMIA,
PARONIMIA, POLISEMIA ……………………………………………………………………………………
153
13.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 153
13.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 153
13.3. Omonimia………………………………………………………………………………………….. 154
13.4. Paronimia………………………………………………………………………………………….. 155
13.5. Polisemia: definire……………………………………………………………………………… 155
13.5.1. Polisemia: diferen țierea de omonimie…………………………………………………… 155
13.5.2. Polisemia: cauze, clasificare……………………………………………………………….. 157
13.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 158
13.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 158
UNITATEA DE ÎNV ĂȚARE 14. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (II).
SINONIMIA, ANTONIMIA, CÂMPURILE LEXICO-SEMANTICE ………………………….
159
14.1. Introducere………………………………………………………………………………………… 159
14.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………….. 159
14.3. Sinonimia: definire, criterii de diferen țiere a seriilor sinonimice……………… 160
14.4. Antonimia: definire, condi țiile stabilirii antoni miei, clasificare……………….. 163
14.5. Câmpurile lexico-semantice…………………………………………………………………. 167
14.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. 169
14.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………… 170
14.8. Tema de control 3………………………………………………………………………………. 171
Anexa 1 ………………………………………………………………………………………………………………. .175
Anexa 2 ………………………………………………………………………………………………………………. .179
Bibliografie selectiv ă…………………………………………………………………………………………….. 219

5Introducere

Cursul Limba român ă contemporan ă. Elemente de fonetic ă, fonologie, lexicologie oferă
studenților, indiferent de profesia aleas ă după absolvire, dar mai ales în calitatea lor de viitori
profesori pentru înv ățământul gimnazial/liceal sau chiar superior, o surs ă utilă de formare și
informare în vederea utiliz ării corecte, analizei diverselor aspecte și cultivării limbii române,
ca și în aceea a preg ătirii optime a propriului demers didactic la disciplina Limba român ă.

Obiectivele cursului
După finalizarea cursului, cursan ții vor fi capabili s ă:
• utilizeze corect metalimbajul impus de științele lingvistice abordate;
• delimiteze corect obiectul de studiu, domeniul de cercetare, obiectivele și
metodologia implicate de fiecare dintre științele limbii descrise în acest curs;
• aplice tipurile de analiz ă specifice pe diverse situa ții de limb ă;
• valorifice informa țiile transmise prin acest material pentru dezvoltarea
competen țelor lingvistice proprii, dar și pe cele ale viitorilor elevi.

Competen țe conferite
• Competen țe cognitive:
– înțelegerea procesului fona țiunii, a coresponden ței fonem/grafem;
– înțelegerea raportului sunet/grafem cu aplica ție la limba român ă;
– asimilarea și aplicarea principiilor sistemului ortografic și ortoepic actual al
limbii române;
– asimilarea conceptelor fundamentale ale lexicologiei cu aplica ție la lexicul
limbii române.
• Competen țe practic-aplicative: aplicarea analizelor fonetic ă-fonologic ă și
lexico-semantic ă.
• Competen țe de comunicare și relaționare:
– înțelegerea importan ței asimil ării/aplicării analizelor men ționate pentru o
cunoaștere profund ă a compartiment ării, funcționării și dinamicii limbii
române;
– înțelegerea importan ței utilizării corecte și adecvate (la situa ția de enun țare) a
limbii române în gestionarea rela țiilor interpersonale și a lucrului în echip ă.

6
Cerințe preliminare
Este necesar ă actualizarea tuturor cuno ștințelor de limb ă română acumulate pe
parcursurilor studiilor anterioare (gimnaziu și liceu).

Resurse și mijloace de lucru
Parcurgerea unit ăților de înv ățare nu necesit ă existența unor mijloace sau
instrumente speciale (laborator, software etc.). Metoda este cea a studiului individual, combinat ă cu metodele folosite în timpul activit ăților tutoriale
(activități desfășurate în grupe, înv ățarea prin cooperare, metode care vor putea fi
utilizate și în propria activitate didactic ă, ulterioar ă absolvirii studiilor de licen ță).

Structura cursului
Cursul este structurat în 14 unit ăți de învățare (UI), pentru fiecare fiind indicat
timpul alocat studiului individual (SI). Sunt propuse 3 Teme de control (UI 7, UI 11, UI 14), plasate dup ă anumite unit ăți
de învățare, a căror rezolvare se realizeaz ă strict conform indica țiilor profesorului
(ca material manuscris / ca material tehnor edactat computerizat trimis prin e-mail
pe adresa comunicat ă de profesor sau înc ărcat de către studen ți pe platforma e-
learning pân ă la o dată prestabilit ă), predându-se conform termenelor propuse în
cadrul unit ăților respective. Rezultatele ob ținute la temele de control vor fi
transmise la maxim dou ă săptămâni dup ă predarea fiec ărui material. Rezolvarea
acestor teme de control este obligatorie (nepredarea atrage nefinalizarea notei) și
reprezintă 50% din nota final ă la această disciplină.
Cursul mai cuprinde:
• to do -uri (prezente în cuprinsul fiec ărei UI);
• sinteze (de tip Să ne reamintim );
• teste de evaluare / teste de autoevaluare (la sfârșitul fiecăreia dintre UI);
• Anexa 1 (con
ține rezolvarea sau indica țiile de rezolvare pentru testele de
autoevaluare);
• Anexa 2 conține: 1) un tabel care sintetizeaz ă clasificarea articulatorie a
consoanelor; 2) un extras, din vol. Ortografia pentru to ți (M. Avram, op. cit.),
despre valorile fonetice ale literei x și scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz); 3) o
schiță tipologic ă a dicționarelor; 4) un scurt istoric al lexicografiei române ști;
5) accidentele fonetice – definite, explicate și exemplificate; 6) un material
care sintetizeaz ă principalele modific ări survenite în DOOM2 fa ță de DOOM1;
• bibliografie selectiv ă (la sfârșitul cursului).

7
Durata medie de studiu individual
Se estimeaz ă 2 ore (în medie) ca fiind necesare pentru parcurgerea unei unit ăți de
învățare, pentru cele 14 unit ăți de învățare (UI) vor fi alocate 28 de ore de studiu
individual (SI).
Recomandare: benzile goale (din stânga, în sp ecial) de pe marginea textului
propriu-zis (oglinda textului) pot fi folosite pentru adnot ări făcute în timpul
studiului, în vederea supunerii dezbaterii în cadrul tutorielelor a eventualelor
nelămuriri.

Evaluarea
Componen ța notei finale:
• ponderea evalu ării finale – 50% (forma – scris; testul va con ține, pe lâng ă
subiectele propriu-zise, un subiect eliminatoriu, a c ărui cerință va consta în
corectarea tuturor gre șelilor de limb ă dintr-o serie de enun țuri date);
• ponderea evalu ării pe parcurs (temele de control) – 50%.

8Chestionar evaluare prerechizite

NOTĂ: Testul de mai jos va fi rezolvat de c ătre studen ți și evaluat de c ătre profesor în
cadrul primului tutorial.

I. Să se indice solu ția corectă pentru
cerințele:
1. Sunt corect desp ărțite (conform cu
DOOM 2) toate cuvintele din seria:
a) tro-tuar, func- ți-e, ca-blu;
b) tro-tu-ar, fun-c ți-e, ca-blu;
c) tro-tuar, func- ție, cab-lu.
2. Sunt corect accentuate (conform cu
DOOM 2) toate formele din seria:
a) táxi, séif, butélie, antíc;
b) táxi, seíf, butelíe, ántic;
c) taxí, séif, butélie, antíc.
3. Cuvântul UNICEF are:
a) trei silabe;
b) două silabe;
c) nu se desparte.
4. În cuvântul vioară există:
a) triftong;
b) diftong;
c) hiat.
5. Sunt corecte toate formele din seria:
a) servici, să trimeată, mi-ar place;
b) serviciu, s ă trimită, mi-ar plăcea;
c) servici, să trimită, mi-ar place.
6. Sinonimul neologic al cuvântului
lacom este:
a) hrăpăreț;
b) avar;
c) rapace. 7. Antonimul cuvântului ilizibil este:
a) citeț;
b) caligrafic;
c) ortografic.
8. Seria care con ține numai perechi de
paronime este:
a) talaz/taluz, indecis/nesigur,
alene/alen ă;
b) glacial/glaciar, literar/literal,
verbiaj/vertij;
c) gresia/gresa, temporar/temporal,
manej/menaj.
9. Seria care con ține numai cuvinte
polisemantice este:
a) a face, mas ă, a ține;
b) a merge, treab ă, zgârcit;
c) a lua, molar, centru.
10. Formularea corect ă se află în seria:
a) Cartea care am luat-o de la
bibliotecă este ruptă;
b) Cartea care mi s-a recomandat este
interesant ă;
c) Cartea care mi-ai spus este de
negăsit.
11. Seria care con ține numai cuvinte
derivate este:
a) relata, relaxa, indubitabil;
b) înota, numaidecât, r ăsfoi;
c) înnopta, nesomn, fiin ță.

912. Plebiscit înseamnă:
a) care aparține plebei;
b) referendum;
c) drept de vot.
13. Superfluu înseamnă:
a) de prisos;
b) ușor de suflat;
c) fără ascunzișuri.
14. Cuvântul salutar este folosit corect în
seria:
a) Pentru polite țea lui, este considerat
un individ salutar;
b) A făcut un gest salutar în aceste
grele împrejur ări;
c) Este salutar s ă acorzi locul celor
vârstnici în autobuz.
15. Formularea care nu con ține un
pleonasm se afl ă în seria:
a) Au venit cam vreo dou ăzeci din cei
invitați;
b) Mijloacele mass-media au acordat
mare aten ție cazului;
c) Meteorologii au anun țat averse
frecvente pentru toat ă săptămâna.
16. Indicați seria în care nu exist ă
dezacord:
a) Fiecare dintre noi face doar ce crede
de cuviință;
b) Este unul dintre cei care a sus ținut
punctul tău de vedere;
c) Cele două milioane de lei au fost
cheltuiți. II. Aprecia ți corectitudinea enun țurilor:
17. 1) Au fost depistate elemente
speculative în pia ță; 2) A vrut s ă
creeze un mediu cât mai ambiant; 3)
Nu merită acest efort considerabil :
a) numai 3 corect;
b) toate incorecte;
c) 2, 3 – corecte.
18. 1) Adam și Eva au fost izgoni ți din
edem; 2) I-am explicat înc ă o dată, dar
însă n-a înțeles; 3) Canibalii sunt
omnivori :
a) toate corecte;
b) 1, 3 – corecte;
c) toate incorecte.
19. 1) Suferea de hipertensiune mare; 2)
Și-a încheiat alocu țiunea în aplauze; 3)
Mi-a promis c ă vor apare la timp :
a) toate incorecte;
b) numai 2 corect;
c) 2, 3 – corecte.
20. 1) Habitaclul ciupercilor este umed și
rece; 2) A terminat facultatea cu rezultate excep țional de eminente; 3)
Instanța a hotărât să-l absolveasc ă de
pedeapsă.
a) toate incorecte;
b) numai 3 corect;
c) 1, 2 – corecte.

10
Unitatea de înv ățare 1. NO ȚIUNI GENERALE DE FONETIC Ă

Cuprins

1.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… ..10
1.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 10
1.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii foneticii…………….. 11
1.4. Fona țiunea și aparatul fonator……………………………………………………………………….. 12
1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii…………………………………………………………………… 14
1.6. Ramurile foneticii………………………………………………………………………………………….. 16
1.7. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….16
1.8. Test de evaluare……………………………………………………………………………………………. 16

1.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 1 conține noțiunile introductive în domeniul foneticii:
obiectul de studiu, obiectivele, descrierea general ă a sunetelor vorbirii. De
asemenea, se descriu procesul fona țiunii și caracteristicile sunetelor limbajului
articulat și sunt prezentate principalele ramuri ale foneticii.

1.2. Obiectivele unit ății de învățare 1
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să delimiteze clar domeniul de cercetare propriu foneticii;
– să utilizeze corect terminologia de specialitate;
– să indice elementele implicate în procesul fona țiunii.

Durata medie de parcurgere a primei unit ăți de învățare este de 1½ h.

11
1.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii foneticii

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Fonetica este disciplin ă a macrolingvisticii (domeniul științelor limbii), al c ărei obiect de
studiu este constituit de sunetele vorbirii .

Vorbirea reprezint ă emiterea unui șir de sunete articulate, produse prin dilatarea și
condensarea succesiv ă a aerului înconjur ător pompat de pl ămâni, în vederea comunic ării.
Sunetele emise în acest scop au valori simbolice și pot intra în combina ții practic infinite, de și
inventarul de sunete echivalente este finit.

Procesul de comunicare interuman ă presupune trei factori (simplificând teoria
funcțională a limbajuluii a lui Roman Jakobson):
a) emițătorul (locutorul sau vorbitorul ) – cel care asigur ă producerea semnalului sonor sub
forma unui mesaj articulat;
b) canalul (aerul înconjur ător, linia telefonic ă) – natura și caracteristicile acestuia pot altera
calitatea sunetelor emise și, implicit, pe cea a mesajului;
c) receptorul (destinatarul , interlocutorul sau ascultătorul ) – cel care preia, decodific ă
(recunoaște și tranșează acustic cuvintele prin reguli și modele) și înțelege mesajul, într-un
cuvânt, procesându-l.
Schema simplificat ă a acestui proces este urm ătoarea:

canal
E R

Spunem simplificat ă, deoarece procesul comunic ării este ratat în momentul în care
receptorul nu poate prelua și înțelege mesajul. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare
varii condi ții: R să cunoască limba în care este emis mesajul, canalul s ă întruneasc ă acele
caracteristici proprii transmiter ii mesajului (ne referim aici, evident, la posibilitatea apari ției
diverșilor factori perturbatori), E s ă articuleze corect sunetele (s ă nu aibă, eventual, defecte de
vorbire sau tulbur ări momentane ale aparatului fonator), R s ă fie apt s ă recepteze mesajul
(avem în vedere eventualitatea unor disfunc ții de ordin auditiv sau neuroperceptiv) etc.

Așadar, fonetica studiaz ă din diverse perspective (vezi infra , paragr. 1.6. Ramurile
foneticii ) sunetele care se înl ănțuiesc în procesul vorbirii. Domeniul comportamentului

12sunetelor vorbirii poate s ă priveasc ă o limbă naturală dată, poate fi analizat contrastiv
(comparând materialul sonor a dou ă sau mai multe limbi) sau poate fi privit la nivel teoretic,
nonaplicativ, adic ă din perspectiva elabor ării unor metodologii, tipuri de analiz ă etc., care s ă
poată fi apoi aplicate în studiul particular al limbilor.

1.4. Fona țiunea și aparatul fonator
Fonațiunea este procesul care are ca rezultat sunetele articulate. În cele ce urmeaz ă, vom
prezenta aparatul fonator , cel care d ă naștere sunetelor articulate prin „prelucrarea” aerului
expirat. Sunetele limbii române se articuleaz ă exclusiv pe efort expirator, îns ă există limbi în
care și aerul inspirat particip ă la fonațiune.
Aerul expirat este pompat de plămân și devine curent de aer fonator în urma unui impuls
nervos de pe cortex . Curentul de aer este modulat în laringe , după care este amplificat și
transformat în cavitățile rezonatoare (bucală și nazală) de deasupra laringelui.

Aparatul fonator reprezint ă porțiunea cuprins ă între
diafragm ă și cavitatea bucal ă (Fig. 1). Sursa vocii
omenești, constituit ă din coardele vocale , este situat ă în
laringe (Fig. 2). Acestea sunt ni ște membrane mobile și
elastice, patru pliuri ale mucoasei laringiene care bareaz ă
un orificiu numit glotă. Vibrațiile lor sunt amplificate de
tubul fonator (Fig. 2), alc ătuit din: faringe , uvulă, palat ,
alveole , dinți și buze. Curentul de aer fonator modelat în
laringe ajunge în rezonatorul cel mai complex, cavitatea
bucală, unde are loc articularea propriu-zis ă.
Organele articulatorii ale cavității bucale sunt:
• buzele (labiile ) – organe mobile care contribuie la
realizarea unor sunete rotunjite ( o, u) sau la producerea
consoanelor labiale prin închiderea brusc ă a canalului;
• maxilarul inferior – organ mobil care poate crea un
unghi de deschidere fa ță de maxilarul superior,
modificând astfel volumul rezonatorului bucal și,
implicit, natura sunetelor articulate;

Fig. 1

13• bolta palatului (palatul dur ) – organ fix care particip ă
la fonațiune când vârful limbii ( apexul ) se atinge sau se
apropie de acesta, îngus tând astfel canalul;
• vălul palatin (palatul moale ) – organ mobil, prelungire
în partea posterioar ă a palatului dur, cu rol de a dirija
curentul de aer fonator spre cavit ățile rezonatoare;
• uvula (lueta sau, în limba popular ă, omușorul) – este o
prelungire a v ălului palatin, cu rol secundar în
fonațiune, având posibilitatea de a vibra când se
articuleaz ă sunete în zona posterioar ă a palatului
(consoana r pronunțată uvular, de exemplu);

Fig. 2
• mușchiul lingual (limba ) – cel mai important organ articulatoriu, modific ă forma
rezonatorului bucal prin pozi ția sa mai avansat ă sau mai retras ă, mai ridicat ă sau mai
coborâtă.
Prelucrarea mesajului acustic se face de c ătre
ureche (Fig. 3), aceasta func ționând ca un sistem de
filtrare, procesare și transmitere, prin impulsuri
nervoase, a undei sonore c ătre centrii vorbirii de pe
cortex, unde are loc decodarea mesajului.

Fig. 3

Încercați să vizualiza ți traseul curentului de aer fonator pentru câteva sunete ale
limbii române, din diafragm ă până la ieșirea prin rezonatorul bucal.
Notați-vă ce se întâmpl ă cu aerul fonator în fiecare punct al tubului fonator.

Să ne reamintim…
Cuvintele-cheie ale acestor dou ă subcapitole sunt:
¾ procesul vorbirii;
¾ emițător, canal, receptor;
¾ fonațiune;
¾ aparat fonator.

14
1.5. Caracteristicile sunetelor vorbirii

DEFINIȚIE
Sunetul este un fenomen strict fizic, luând forma unei vibrații de aer cu caracter regulat .

Sunetul se produce prin vibra ția unui corp elastic – în cazul sunetelor articulate, coardele
vocale, numite sursa fona țiunii (vezi și supra ). Acestea pun în mi șcare particulele de aer
înconjurător, care se contract ă și se dilată alternativ dup ă cum vibreaz ă sursa.
Sunete propriu-zise sunt numai vocalele , acestea fiind vibrații armonice , periodice
(regulate).
Reprezentarea grafic ă ideală a vocalelor este o linie sinusoidal ă:

Consoanele sunt vibrații nearmonice , neperiodice (neregulate). Din punct de vedere strict
fizic, acestea sunt asimilate zgomotelor și se pot reprezenta grafic astfel:

În procesul vorbirii vocalele și consoanele alterneaz ă, unda rezultat ă fiind complex ă.
Caracteristicile sunetelor vorbirii sunt: (non)periodicitatea , frecvența, înălțimea ,
intensitatea și timbrul .
Periodicitatea
conferă unui semnal acustic caracterul de ton (sunet muzical). Semnalele
acustice pot fi periodice (tonuri muzicale) și neperiodice (zgomote). Cercet ările au ar ătat că
toate vocalele sunt tonuri muzicale și că majoritatea consoanelor sunt zgomote (vezi infra ,
despre sonante, în UI 3, subcap. 3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor ).
Frecvența este dată de numărul de vibra ții pe secund ă. Este imprimat ă deci de surs ă (coardele

15vocale), în func ție de viteza cu care vibreaz ă. Cu cât num ărul de oscila ții este mai mare, cu
atât un sunet este mai înalt. În situația inversă, sunetul va fi jos.
Înălțimea (amplitudinea ) sunetului este dat ă de frecven ța vibrațiilor (de num ărul de cicli pe
unitatea de timp). Este determinat ă de gradul de contrac ție a coardelor vocale și, indirect, de
volumul rezonatorului. Mai depinde și de grosimea și elasticitatea coardelor vocale (coardele
vocale mai sub țiri și mai elastice vor vibra mai repede). Din punctul de vedere al în ălțimii,
sunetele pot fi acute (cu frecven ță mare) și grave (cu frecven ță mică).
Intensitatea (tăria) este determinat ă de amplitudinea vibra țiilor, adic ă de înălțimea curbei
sinusoidale, în func ție de lărgimea cutiei de rezonan ță. Din acest punct de vedere, sunetele se
clasifică în puternice (cu amplitudine mare) și slabe (cu amplitudine mic ă).
Timbrul (culoarea ) reprezint ă acea calitate care permite disti ngerea unui sunet de altul rostite
în condiții identice. Timbrul depinde de forma vibra țiilor, iar aceasta depinde de forma
rezonatorului, bucal sau nazal. Rezonatorul bucal este mobil – vom avea, a șadar, mai multe
timbre orale , diferite de la un sunet la altul. Rezonat orul nazal este imobil, dar se disting totu și
timbre nazale diferite de la un vorbitor la altul, în func ție de particularit ățile anatomice.

Exemple
™ În muzică se disting șase tipuri vocale de baz ă: bas, bariton și tenor (pentru
bărbați) și contralto, mezzo-sopran ă și soprană (pentru femei). În afar ă de
sex, de calitatea coardelor vocale, volumul rezonatorului este un alt factor
important în stabilirea tipului vocal.
™ Timbrul vocal este o amprent ă unică, precum amprenta digital ă. Timbrul
vocal se poate altera temporar sau modifica permanent, în func ție de anumite
disfuncții ale aparatului fonator și/sau de modificarea particularit ăților
anatomice (prin accidente, opera ții etc.).

Să ne reamintim…
¾ sunetele sunt vibra ții (unde sonore);
¾ vocalele sunt sunete armonice, periodice (tonuri muzicale);
¾ consoanele sunt sunete near monice, nonperiodice (zgomote).

16
1.6. Ramurile foneticii
În funcție de perspectivele implicate de factorii constitutivi ai procesului comunic ării prin
limbaj articulat, se disting mai multe ramuri ale foneticii :
• fonetica articulatorie (motorie , fiziologică) – se intereseaz ă de elementele motorii, de
rolul lor în fona țiune și de modalitatea de producere (artic ulare) a sunetelor; aceasta este
perspectiva emi țătorului;
• fonetica acustic ă – se intereseaz ă de caracteristicile acustice, fizice, ale sunetului; aceasta
este perspectiva receptorului;
• fonetica neuroperceptiv ă – studiaz ă perceperea mesajului auditiv, convertirea lui în lan ț
de impulsuri nervoase și recunoa șterea (integrarea) mesajului; aceast ă perspectiv ă se află
în strânsă legătură cu neurologia și psihologia;
• fonetica prearticulatorie – se află în directă legătură cu psihopatologia vorbirii;
• fonetica practic ă – se ocup ă cu studierea acelor tr ăsături fonetice relevante din punct de
vedere semantic;
• fonetica experimental ă – diferen țele de pronun țare a sunetelor nu sunt redate alfabetic;
aceste diferen țe sunt înregistrate prin semne conven ționale în transcrierea fonetic ă.

Fără a minimaliza importan ța vreuneia dintre ramuri, trebuie spus c ă, în genere și mai ales
la nivel didactic, se insist ă asupra primelor dou ă. Evident c ă rezultatele ob ținute de celelalte
ramuri, dar și reciproc, sunt integrate cu succes în cercet ările articulatorii și acustice.

1.7. Rezumat
Unitatea de înv ățare 1 prezintă noțiunile introductive în domeniul foneticii și, de
asemenea, ramurile acestei discipline lingvistice. Procesul fona țiunii este descris
și însoțit de imagini care s ă ajute la în țelegerea acestuia. Propriet ățile sunetelor
articulate sunt prezentate și ele, subliniindu-se deja din aceast ă fază preliminar ă
de studiu diferen ța existent ă între sunetele vocalice și cele consonantice.

1.8. Test de evaluare
Enunțați câte o aplica ție pentru fiecare ramur ă a foneticii (în didactica pred ării,
în profilaxia și terapeutica defectelor de vorbire etc.).

17Unitatea de înv ățare 2. FONETICA ARTICULATORIE (I)

Cuprins
2.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …17
2.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 17
2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor………………………………………………………………. 18
2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor……………………………………. 19
2.5. Semivocalele. Grupurile vocalice: diftongi, triftongi, hiat………………………………….. 21
2.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….26
2.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 26

2.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 2 prezintă sunetele vocalice din perspectiv ă articulatorie și
descrie fenomenele care survin în procesul vorbirii și care „deviaz ă” de la
caracterul ideal al oric ărei clasific ări. De asemenea, sunt reluate no țiuni legate de
grupurile vocalice, oferindu-se exemple și explica ții pentru situa ții care se
caracterizeaz ă printr-o anumit ă dificultate în recunoa șterea acestor grupuri.

2.2. Obiectivele unit ății de învățare 2
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să recunoasc ă particularit ățile articulatorii ale vocalelor limbii române;
– să înțeleagă și să recunoasc ă diversele situa ții de realizare a sunetelor vocalice
în practica vorbirii;
– să identifice corect grupurile vocalice ale limbii române.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 1½ h.

18
2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor
În limba român ă sunt șapte vocale: a, ă, î, e, i, o, u – în nota ție fonetico-fonologic ă [a, ə, î,
e , i , o , u ] . Primele trei se realizeaz ă totdeauna ca vocale plenisone (nu sunt niciodat ă
semivocale1), ultimele patru se pot realiza și ca semivocale: [ ĕ, ĭ, ŏ, ŭ]. Altfel spus, primele trei
sunt numai silabice , celelalte pot fi și silabice , și nesilabice (când sunt semivocale, neputând
purta accent și nici constitui singure silab ă, dat fiind c ă semivocalele sunt sunete dependente în
pronunție, ca și consoanele, de o vocal ă).
! Pe parcursul întregului material vom nota semivocalele ca mai sus2.
Clasificarea articulatorie a vocalelor3 se face dup ă două criterii: apertura (gradul de
deschidere a maxilarelor) și locul de articulare .
• După apertură, vocalele limbii române se clasific ă în:
a) vocale deschise : [a] (unghiul de deschidere a maxilarelor este mare);
b) vocale semideschise : [ə, e, o] (unghiul se mic șorează);
c) vocale închise : [i, î, u] (unghiul se mic șorează și mai mult).
• După locul de articulare , vocalele limbii române se clasific ă în:
a) vocale centrale (neutre): [a];
b) vocale anterioare : [e, i] (diferența fiind dat ă de apertur ă);
c) vocale posterioare : [ə, î, o, u] (diferența este dată și în acest caz de apertur ă; [o] și [u] se
mai diferen ț
iază de [ə] și [î] prin faptul c ă sunt labiale, adic ă rotunjite cu ajutorul
buzelor).

Pronunțați fiecare vocal ă în parte, compara ți-le după cele dou ă criterii, al
aperturii și al locului de articulare, și încercați să conștientizați diferențele.

1 Evident, ne referim aici numai la nivelul limbii literare (standard), adic ă neluînd în calcul comportamentul
dialectal al anumitor vocale. Vocala [î], de exemplu, apare și cu realizare semivocalic ă în unele zone ale
Banatului.
2 Posibilitățile limitate oferite de fonturile programului Word ne-au impus aceast ă soluție în detrimentul nota ției
consacrate pe care am fi preferat-o. În lucr ările de specialitate, semivocalele se noteaz ă, de regul ă, unitar,
preferându-se acela și semn grafic (diacritic) – un semicerc convex plasat sub grafemele respective.
3 Clasificarea se refer ă numai la vocale, caracteristicile semivocalelor fiind descrise în subcap. urm ător.

19
2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor
Clasificarea articulatorie a vocalelor dup ă criteriul aperturii, prezentat ă mai sus, este,
bineînțeles, teoretic ă. În practica vorbirii, or ice clasificare se dovede ște a fi ideal ă și, tot ca orice
clasificare, are în primul rând rolul de a înregistra diferen țele primare – în acest caz, pe acelea
dintre sunetele nonechivalente (apar ținând la foneme diferite). De fapt, a șa cum se va vedea
într-un capitol urm ător (UI 7. Elemente de fonologie ), sunetele sunt pronun țate diferit de la un
vorbitor la altul, de la o zon ă la alta (dac ă luăm în calcul și pronunțiile regionale) și chiar de la
un moment al articul ării la altul în cazul aceluia și vorbitor.
Așadar, în vorbire se înregistreaz ă în varii contexte pronun ții diferite ale aceluia și sunet
(variante sonore, f ără relevanță fonologic ă, adică neproducând modificarea sensului când apar
alternativ în aceea și poziție într-un cuvânt).

Exemplu
Astfel, se pot înregistra diferite grade de deschidere / închidere a unei vocale, de
la un [e] mediu deschis, pân ă la un [e] mai deschis decât media (care se noteaz ă
fonetic [ę]) și chiar pân ă la un [e] foarte deschis. La fel, și pentru fenomenul
închiderii se pot înregistra grade di ferite de [e] închis (care se noteaz ă fonetic
[ẹ]). Toate aceste variante și varietăți sonore sunt înregistrate prin diversele tipuri
de transcriere fonetic ă (precum este cea dialectal ă, care noteaz ă pronunțiile
regionale).
A se compara pronun țiile: [fete]/[fęt’ẹ]. Prima pronun ție corespunde pronun ției
standard (a limbii standard, literare), unde [e] se realizeaz ă, în ambele ocuren țe1,
ca vocală semideschis ă, conform clasific ării. Cea de-a doua este o pronun ție
regională (specific ă zonei Banatului, dar și unor graiuri transilv ănene), unde
aceeași vocală se pronun ță, la prima ocuren ță, ca [ę], iar la a doua ca [ẹ]. Faptul
că [e] se pronun ță diferit fa ță de standard în a doua tran șă sonoră nu atrage îns ă
modificarea sensului cuvântului (este vorba, în ambele tran șe, despre pluralul
substantivului „fat ă”). În pronun țiile regionale, astfel de efecte ale ac țiunii
vecinătății sunetelor fac diferen ța specific ă față de pronun ția standard, care este
mai „stabil ă” datorită existenței și respectării unui set de norme la nivelul
ortoepic (de pronun ție) al limbii literare.

*În graiul b ănățean, [é] urmat de o silab ă conținând un alt [e] se rostește ca un [ę] și atrage, uneori, închiderea celui
de-al doilea [e]: fięĉe, culięže, muięre, l’ęmńe etc. În cuvântul dat în exemplu se mai observ ă palatalizarea
(înmuierea în prezen ța unui [e] sau [i] a unor consoane) lui [t], notat ă [t’].

1 ocurență = „apariție”

20
Compara ți tranșele sonore [bankə]1/[baŋkə]2 (cf. „banc ă”) și încerca ți să
realizați diferența, la nivelul aperturii, existent ă între vocala [a]1 și vocala [a]2,
studiind pronun ția modificat ă a lui [a]2 în vecinătatea lui [ŋ] (consoan ă care
corespunde unui [n] pronun țat foarte velar, cu mu șchiul lingual foarte retras și
aproape lipit de palatul dur – pronun ție specific ă graiului muntean).

Clasificarea articulatorie a vocalelor dup ă criteriul locului de articulare prezint ă, și ea, tot o
distincție teoretic ă. Am văzut deja c ă, în funcție de vecin ătăți, sunetele se modific ă mai mult sau
mai puțin.

Exemplu
Astfel, dup ă unele semivocale și după consoanele palatale (în român ă, [k’, g’]),
de exemplu, vocalele î și modifică trăsăturile articulatorii.
™ A se compara [a] din [kar] („car”) cu [a]din [k’ar] („chiar”) și cu [a] din
[kŏase] („coase”). Se va observa c ă, sub influen ța consoanei palatale [k’], [a]
din [k’ar] este u șor avansat (anteriorizat) ca loc de articulare fa ță de [a] din
[kar]. Apoi, [a] din [k ŏase] este, fa ță de același [a] din [kar], pronun țat ușor
posterior și rotunjit din cauza vecin ătății cu semivocala [ ŏ].

Compara ți tranșele sonore [kor] 1/[k’or] 2/[ĭod] 3 (cf. „cor”, „chior”, „iod”) și
încercați să realizați diferența, la nivelul locului de articulare, existent ă între
ocurențele vocalei [o], studiind pronun ția modificat ă a lui [o]2 și [o]3 în
vecinătatea consoanei [k’] și respectiv a semivocalei [ĭ] față de pronun ția lui [o]1.

Să ne reamintim…
¾ vocalele se împart, dup ă apertură, în: deschise , semideschise și închise ;
¾ vocalele se împart, dup ă locul de articulare , în: centrale , anterioare și
posterioare ;
¾ în practica articulatorie, vocalele se actualizeaz ă în pronun ții diferite,
înregistrându-se diverse „derapaje” de la cadrul ideal al clasific ărilor
(deschidere/închidere în diverse grade, an teriorizare, rotunjire etc. a sunetelor
vocalice în vecin ătatea altor sunete).

În practica vorbirii se mai întâlnesc și alte fenomene: de exemplu, opoziția oral/nazal și
devocalizarea .
Opoziția oral/nazal , dată de timbru, nu este relevant ă din punct de vedere fonologic pentru
vocalele limbii române, spre deosebire de francez ă, spre exemplu, unde prezen ța în aceea și
tranșă sonoră a aceleiași vocale pronun țate oral sau nazal atrage modificarea de sens.

21
Exemplu
A se compara situa ția din:
1. (fr.) [bo] („beau”) / [bõ] („bon”)
cu
2. (rom.) [bankə] („bancă”) / [bãnkə] („bancă”).

Devocalizarea (pronun ția asurzit ă) este facultativ ă în limba român ă. Fenomenul
devocaliz ării este favorizat de pozi ția finală (slabă) a vocalei, pozi ție care determin ă scăderea
intensității vocii spre finala cuvântului. Toate vocalele se rostesc cu vibra ție glotală, excepție fac
însă vocalele rostite în șoaptă, fără voce (asurzite), cum este vocala [i] la finală absolută, aflată
după o consoan ă (sau grup de consoane) de un anumit tip și lipsită de accent: [pe ști, stupi, lobi,
pomi, auzi, ari] etc. (vezi detalii despre aceast ă valoare fonetic ă în UI 5., subcap. 5.3.).

Să ne reamintim…
¾ în practica vorbirii nu exist ă numai 7 vocale ale limbii române, ci o infinitate
de realizări vocalice determinate de diferi ți factori;
¾ diferențele sonore existente în pronun țarea acelora și vocale nu sunt notate în
scrierea alfabetic ă a limbii române tocmai pentru c ă ele nu sunt relevante din
punct de vedere fonologic (func țional);
¾ în pronun țarea vocalelor pot ap ărea fenomene ca: modificarea gradului
standard al aperturii (deschidere/închidere), modificarea locului de articulare, nazalizarea, devocalizarea etc.

2.5. Semivocalele. Grupurile voca lice: diftongi, triftongi, hiat

DEFINIȚIE
Semivocalele (numite, mai rar, și semiconsoane ) sunt sunete care prezint ă asemănări
parțiale atât cu vocalele, cât și cu consoanele.

Semivocalele seam ănă cu vocalele din punct de vedere articulatoriu, dar sunt dependente de
acestea, pentru c ă au intensitate și durată extrem de reduse, deci sunt dependente în pronun ție de
o vocală cu care realizeaz ă diftong sau triftong.
Semivocalele se deosebesc de vocale din perspectiv ă funcțională, deoarece, neavând durat ă
propriu-zis ă, nu pot fi nuclee silabice (nu pot constitui singure silab ă) și nu pot purta accent. Din
acest punct de vedere, ele se aseam ănă cu consoanele care, din acelea și motive, nu pot face
singure silab ă și nu po t fi accentuate (aceste aspecte vor fi reluate în UI 7. Elemente de

22
fonologie ).
Din punct de vedere acustic, sunetele semivocalice au un statut aparte: ele se caracterizeaz ă
prin trăsăturile [– Vocalic], pentru c ă nu au definit ă clar structura forman ților de sunet1, și [–
Consonantic], pentru c ă, neexistând vreun obstacol în calea curentului de aer fonator, se
realizează o altfel de concentrare a energiei acustice decât cea specific ă pentru consoane.
Semivocalele limbii române sunt : [ĕ, ĭ, ŏ, ŭ]. Explicația notării în acest fel a semivocalelor am
oferit-o deja în paragr. 2.3. Mai r ămâne de precizat c ă în sistemul de transcriere fonetic ă
internațională se mai folosesc pentru semivocalele notate de noi [ ĭ, ŭ] și grafemele [j, w]. Nu am
recurs îns ă la aceste nota ții, deoarece tot nu s-ar fi rezolvat problema nota ției pentru celelalte
două semivocale și, în plus, dac ă se recurge la nota ția prin iot (adic ă [j]), trebuie automat
înlocuit sunetul corespunz ător literei „j” din român ă prin alt grafem de transcriere fonetic ă.

Să ne reamintim…
¾ ca și consoanele, semivocalele nu pot fi pronun țate decât cu ajutorul unei
vocale, ele neap ărând decât în diftongi sau triftongi;
¾ ca și consoanele, semivocalele nu pot constitui singure silab ă;
¾ ca și consoanele, semivocale le nu pot purta accent;
¾ semivocalele seam ănă parțial cu vocalele din punct de vedere articulatoriu;
¾ semivocalele seam ănă parțial cu consoanele din punct de vedere func țional.

Grupurile vocalice ale limbii române sunt de tip: diftong , triftong și hiat. Sunt calificate
drept grupuri din perspectiv ă funcțională, adică după caracteristicile fonologice și după
comportamentul raportat la silaba ție. Anticip ăm în acest fel probleme care țin de domeniul
fonologiei, lucru necesar pentru a avansa spre prezentarea, în subcapitolul urm ător, a
convențiilor de transcriere fonetic ă pentru limba român ă după prezentarea consoanelor.

DEFINIȚIE
Diftongul este o secven ță alcătuită dintr-o vocal ă și o semivocal ă. Componentele nu se
despart (apar țin aceleia și silabe) și se pronun ță cu o singur ă tensiune muscular ă (și,
implicit, cu un singur efort expirator).

Diftongii se clasific ă după poziția semivocalei fa ță de vocală în:
• diftongi ascenden ți (SV): iepure [ĭé-pu-re], vioară [vi-ŏá-rə] etc.
• diftongi descenden ți (VS): argou [ar- goŭ], ghiocei [g’i-o-čeĭ] etc.

1 Formanții de sunet se caracterizeaz ă printr-o anumit ă frecvență, amplitudine și lățime de band ă. Relația
existentă între aceste caracteristici fac posibil ă identificarea sunetelor cu ajutorul unor aparate (spectrografe,
sonagrafe), determinându-li-se astfel locul în spectrul sonor.

23 ! În limba român ă, diftongul „ii” [ iĭ] este totdeauna descendent (cf.: vizitii, consilii,
represalii, fotolii etc.), al doilea „i” fiind semivocalic (vezi, mai jos, proba duratei). De
aceea, cuvinte precum copiii (pluralul articulat al substantivului copil ) se desparte co-
pii-i [ko-p iĭ-i].

! O posibilitate de identificare a semivocalei1 este proba accentului : cum numai vocala
este purtătoare de accent, este clar c ă semivocala va fi sunetul neaccentuat din diftongul
respectiv. Aceast ă probă nu poate fi aplicat ă în toate cazurile pentru simplul motiv c ă
accentul poate c ădea pe alt ă silabă, nu pe cea care con ține diftongul: cf. femeie [fe-m é-
ĭe]. Mai sigur ă este proba duratei : sunetul care se poate prelungi este evident cel
vocalic. Aceasta prezint ă avantajul c ă evidențiază semivocala în grupurile care nu con țin
o vocală plenisonă de tip silabic (de ex., argou).

! În limba român ă, doar diftongii [ ĕa] și [ŏa] sunt mo șteniți din latin ă: (lat.) stella >
(rom.) stea; (lat.) solem > (rom.) soare . Ceilalți diftongi s-au dezvoltat pe teren
românesc.

DIFTONGII LIMBII ROMÂNE
ea [ĕa] șoseá [šo-sĕa] ii [iĭ] víi [viĭ]
eo [ĕo] vreó [vrĕо] ăi [əĭ] tắi [təĭ]
oa [ŏa] noápte [nŏаp-te] âi [îĭ] pấine [p îĭ-ne]
ia [ĭa] băiát [bə-ĭаt] ua [ŭa] zíua [zi-ŭa]
ie [ĭe] ieșí [ĭe-ši] uă [ŭə] óuă [o-ŭə]
io [ĭo] iód [ĭоd] ău [əŭ] sắu [səŭ]
iu [ĭu] știúcă [štĭu-kə] au [aŭ] sáu [saŭ]
ai [aĭ] máĭ [maĭ] eu [eŭ] léu [leŭ]
ei [eĭ] tréĭ [treĭ] iu [iŭ] fíu [fiŭ]
oi [oĭ] nói [noĭ] ou [oŭ] nóu [noŭ]
ui [uĭ] cúib [kuĭb] âu [îŭ] rấu [rîŭ]

1 Când nu este evident, ca în cel de-al doilea exemplu, unde [a] este totdeauna vocal ă.

24

DEFINIȚIE
Triftongul este o secven ță alcătuită dintr-o vocal ă și două semivocale. Componentele
nu se despart (apar țin aceleia și silabe) și se pronun ță cu o singur ă tensiune muscular ă
(și, implicit, cu un singur efort expirator).

! Limba român ă este singura limb ă romanică în care s-au dezvoltat triftongi (vezi tabelul
de mai jos).

Triftongii se clasific ă după poziția vocalei fa ță de semivocale în:
• triftongi cu vocala în pozi ție median ă (SVS): leoaică [le-ŏaĭ-kə], miei [mĭeĭ] etc.
• triftongi cu vocala în pozi ție finală (SSV): aripioară [a-ri-pĭŏa-rə], lăcrămioară [lə-krə-
mĭŏа-rə]

TRIFTONGII LIMBII ROMÂNE
eai [ĕaĭ] vedeái [ve-dĕaĭ] iei [ĭeĭ] piéi [pĭеĭ]
eau [ĕaŭ] citeáu [či-tĕаŭ] oai [ŏaĭ] leoáică [le-ŏаĭ-kə]
iai [ĭaĭ] tăiái [tə-ĭаĭ] ioa [ĭŏa] inimioáră [i-ni-mĭŏа-rə]

DEFINIȚIE
Hiatul este un grup de dou ă vocale plenisone al ăturate care apar țin la dou ă silabe
diferite.

Am sistematizat într-un tabel, ca și în cazul diftongilor și triftongilor, situa țiile de hiat care
se întâlnesc în limba român ă. De asemenea, vom prezenta situa țiile în care nu exist ă hiat, dar
care produc confuzii în privin ța identific ării hiatului. Situa țiile respective sunt urmate de
explicațiile privitoare la identificarea corect ă a hiatului și la diferen țele dintre situa țiile
prezentate (de fals hiat) și cele în care se realizeaz ă hiatul.

25
SITUAȚIILE DE HIAT DIN LIMBA ROMÂN Ă

a-a [a-a] cóntr a-amirál
[kon-tr a-a-mi-ral] â-i [î-i] sâcâí [sî-k î-i] o-a [o-a] coabitáre [k o-a-bi-ta-
re]
e-e [e-e] alée [a-le-e] â-u [î-u] rấul [rî-ul] o-e [o-e] poét [po-et]
i-i [i-i] fiínță [fi-in-țə] e-a [e-a] ideál [i-d e-al] o-i [o-i] croí [kro-i]
o-o [o-o] alcoól [al-k o-ol] e-ă [e-ə] creắm [kr e-əm] o-u [o-u] bóur [bo-ur]
u-u [u-u] contín uu
[kon-ti-n u-u] e-i [e-i] leít [le-it] u-a [u-a] poluát [po-l u-at]
a-e [a-e] áer [a-er] e-o [e-o] eolián [ e-o-li-an] u-ă [u-ə] contin uắm
[kon-ti-n u-əm]
a-i [a-i] láic [la-ik] e-u [e-u] léul [le-ul] u-e [u-e] duét [du-et]
a-o [a-o] caolín [k a-o-lin] i-a [i-a] cianúră
[či-a-nu-rə] u-i [u-i] bănuí [bə-nu-i]
a-u [a-u] áur [a-ur] i-e [i-e] pomp iér [pom-p i-
er] u-o [u-o] respect uós
[res-pek-t u-os]
ă-i [ə-i] (a se) cắi [kə-i] i-o [i-o] ión [i-on] y-a [i-a] kenyán [k’e-n i-an]
ă-u [ə-u] păún [pə-un] i-u [i-u] fíul [fi-ul] y-u [i-u] hóbb y-uri [ho-b i-uri]

! NU există hiat în situa țiile:
1. 2. 3. 4.
V-SV SV-SV V-SVS SV-V
vioară [vi-ŏa-rə] neaua [nĕa- ŭa] leoaică [le-ŏaĭ-kə] mieuna [mĭe-u-na]

Așadar, schema hiatului este V-V. Altfel spus, nu există hiat dacă la stânga sau/ și la dreapta
tăieturii silabice se afl ă grup vocalic de tip diftong/triftong.
Situația 4 este cea care induce cel mai des în eroare, dat fiind c ă la stânga t ăieturii silabice exist ă
vocala din diftong, iar la dreapta vocal ă plenison ă. Totuși, nici în aceast ă situație nu se poate
vorbi de hiat, deoarece, vocala component ă a unui diftong/triftong nu este echivalent ă cu vocala
plenisonă nici din punct de vedere fonetic, nici fonologic (func țional). Fonetic, vocala din
diftong/triftong este inevitabil alterat ă articulatoriu de prezen ța semivocalei / semivocalelor (se

26produce, de regul ă, o anteriorizare). Fonologic, diftongii/triftongii func ționează la silaba ție ca
un singur sunet.

„Umpleți” casetele ultimului rând al tabelului în care se înf ățișează falsele
situații de hiat cu exemple similare, conform schemelor de silaba ție
corespondente.

Să ne reamintim…
¾ diftongii și triftongii sunt grupuri vocalice care nu se despart, fac parte din
aceeași silabă;
¾ clasificarea diftongilor/tr iftongilor se realizeaz ă după poziția vocalei în grup;
¾ proba duratei este cea mai sigur ă probă pentru depistarea corect ă a
semivocalei/semivocalelor dintr-un diftong/triftong;
¾ hiatul presupune dou ă vocale plenisone consecutive, aflate în silabe diferite.

2.6. Rezumat
Unitatea de înv ățare 2 prezintă perspectiva articulatorie asupra vocalelor și
descrie fenomenele întâlnite în procesul vorbirii și care „deviaz ă” de la caracterul
ideal al oric ărei clasific ări. Reluarea no țiunilor legate de grupurile vocalice, prin
definiții, exemple și explicații pentru situa ții care se caracterizeaz ă printr-o
anumită dificultate în recunoa șterea acestor grupuri, se fa ce la un nivel superior,
integrându-se aceste grupuri în inventarul sonor al limbii române.

2.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
1. Despărțiți în silabe cuvintele de mai jos încercuind cu o linie diftongii și
subliniind vocalele în hiat: argou , eolian , cotidian , femeie , vioară, alcool ,
butoiaș, păpădii, tăinuire , copiii , zumzăit, azalee , funcție, bibliotecă, subiect ,
pionier , coafa , piuneză, deocamdat ă, paupertate , mariaj , aluat , mausoleu ,
bojdeucă, maseuză, meandru , fief, fiică, seif, toast , șifonier, trotuar .
2. Marcați diftongii și triftongii ar ătând care sunt semivocalele din: paralei ,
hămăiau, proteine , mureau , păun, lăcrămioară, protozoar , neaua , plăteau,
inimioară, miei, lasou , vinețiu, trăiai, iureș.

27
Unitatea de înv ățare 3. FONETICA ARTICULATORIE (II)

Cuprins

3.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …27
3.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 27
3.3. Clasificarea articulato rie a consoanelor………………………………………………………….. 28
3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor……………………………….. 31
3.5. Grupuri consonantice……………………………………………………………………………………. 32
3.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….32
3.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 32

3.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 3 prezintă sunetele consonantice din perspectiv ă
articulatorie și descrie fenomenele care survin în procesul vorbirii și care
„deviază” de la caracterul ideal al oric ărei clasific ări. De asemenea, sunt descrise
grupurile consonantice dup ă criteriul extensiei.

3.2. Obiectivele unit ății de învățare 3
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să recunoasc ă particularit ățile articulatorii ale consoanelor limbii române;
– să înțeleagă și să recunoasc ă diversele situa ții de realizare a sunetelor
consonantice în practica vorbirii.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 1½ h.

28
3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor
Articularea consoanelor se caracterizeaz ă prin faptul c ă, spre deosebire de vocale, curentul
de aer fonator nu iese liber, ci întâlne ște un obstacol care îl blocheaz ă în anumite grade și
moduri. Aceste obstacole constau în închiderea brusc ă a canalului fonator sau în îngustarea
canalului ( strictură). În func ție de dimensiunea spa țiului prin care trece fluxul de aer fonator
distingem sonante și nesonante. Sonantele (vezi și mai jos) au o pozi ție intermediar ă între
vocale și consoanele propriu-zise (nesonant e). Un alt aspect care deosebe ște consoanele de
vocale, dar le apropie de semivocale, este comportamentul diferit în silab ă: consoanele (atât
nesonantele, cât și sonantele) nu pot constitui silab ă și nu sunt purt ătoare de accent.
În limba român ă sunt 22 de consoane , din care :
• 4 sonante – [l, m, n, r];
• 18 nesonante – [b, k, k’, č, d, f, g, g’, ğ, h, j, p, s, ș, t, ț, v, z].

Clasificarea articulatorie a consoanelor se face dup ă trei criterii: modul de articulare –
felul în care organele articulatorii creeaz ă un obstacol în calea fluxului de aer fonator; locul de
articulare – punctul din cavitatea rezonatoare bucal ă
în care se creeaz ă obstacolul,
sonoritatea – trăsătura care face distinc ția între consoanele rostite cu vibra ție glotală
(sonorele) și cele lipsite de vibra ție (surdele). Dup ă acest ultim criteriu, consoanele se
grupează în cupluri numite perechi omorganice , alcătuite din consoane cu acela și mod de
articulare și cu aceea și localizare. Acest lucru poate fi probat prin rostirea în șoaptă a
consoanelor sonore: va rezulta de fiecare dat ă perechea surd ă, semn că se deosebesc numai în
ceea ce prive ște sonoritatea (vezi și Tabel – clasificarea articulatorie a consoanelor din
Anexa 2 ).
Nesonantele se clasific ă după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb, nu sunt
relevante decât primele dou ă criterii, deoarece sonantele sunt întotdeauna sonore.

DEFINIȚIE
Sonantele sunt consoane obligatoriu sonore, a c ăror rostire se caracterizeaz ă printr-un
zgomot expirator mai slab decât cel specific consoanelor nesonante și prin prezen ța unor
tonuri muzicale, specifice articul ării vocalelor.

29Prezența unor tonuri muzicale în articularea sonantelor înseamn ă că acestea au o anumit ă
durată, ceea ce le deosebe ște de celelalte consoane. Totu și, durata men ționată este foarte mic ă
(aproape insesizabil ă de urechea uman ă), sonantele, ca și nesonantele, neputând fi pronun țate
decât cu ajutorul unei vocale.
• După modul de articulare , consoanele limbii române se clasific ă în:
1. oclusive (sau explozive ) – [p, b, t, d, k, g, k', g', m] ; aceste consoane se produc prin
închiderea complet ă a canalului urmat ă de o deschidere brusc ă; blocarea provoac ă o
acumulare a curentului de aer înaintea obstacolului, o presiune care se elibereaz ă la
deschiderea brusc ă a canalului cu un zgomotul caracteristic unei explozii;
2. fricative (sau constrictive ) – [f, v, s, z, ș, j, h] ; în cazul fricativelor, canalul fonator nu
se închide total ca la oclusive, ci se îngusteaz ă doar producându-se un zgomot de
frecare a curentului de aer fonator de pere ții canalului;
3. africate (sau semioclusive ) – [ț, č, ğ]; aceste consoane rezult ă din coarticularea (sau
coalescen
ță, articularea împreun ă) a două sunete – unul oclusiv, cel ălalt fricativ;
astfel, prima etap ă este ocluzia (blocarea canalului) urmat ă de o deschidere, dar nu
totală ca la consoanele oclusive propriu-zise, ci par țială, ca la consoanele fricative: [ț]
= [t + s], [ č] = [t + ș], [ğ] = [d + j] ;

• După locul de articulare , consoanele limbii române se clasific ă în:
1. bilabiale – [p, b, m] ; aceste consoane se articuleaz ă prin închiderea, urmat ă de
deschiderea brusc ă, a labiilor (buzelor);
2. labio-dentale – [f, v] ; aceste consoane se articuleaz ă prin apropierea buzei inferioare
de incisivii superiori;
3. dentale (sau alveolare ) – [t, d, s, z, ț, n, l, r] ; dentalele se articuleaz ă prin
atingerea/apropierea apexului (vârfului limbii ) de incisivii superiori sau de alveolele
dentale ale acestor incisivi;
4. anteropalatale (sau prepalatale ) – [ș, j, č, ğ]; aceste sunete consonantice se articuleaz ă
prin apropierea/lipirea mu șchiului lingual de zona anterioar ă a bolții palatului,
creându-se astfel un spa țiu îngust de trecere a curentului de aer fonator (acest tip de
îngustare apare și la pozițiile 5, 6);
5. palatale (sau mediopalatale ) – [k’, g’] ; sunt consoanele rostite prin arcuirea p ărții
dorsale a mu șchiului lingual spre zona median ă a palatului dur, obstacolul fiind creat
de lipirea, urmat ă de desprinderea brusc ă, a mușchiului lingual;

306. postpalatale (sau velare ) – [k, g] ; aceste consoane se articuleaz ă în zona posterioar ă a
cavității bucale prin ridicarea r ădăcinii mușchiului lingual, mi șcare concomitent ă cu
una de coborâre a v ălului palatin (palatul moale);
7. laringale – [h]; aceste consoane se moduleaz ă în laringe, dup ă care ies cu frecare prin
spațiul îngustat al glotei și apoi prin cavitatea rezonatoare bucal ă fără a mai antrena în
fonațiune alte organe ale rezonatorului bucal; în limba român ă, [h] este singura
consoană care se articuleaz ă astfel.

• După sonoritate , consoanele nesonante (nu și sonantele) ale limbii române se clasific ă în:
1. surde – [p, f, t, s, ț, ș, č, k’, k, h] ; aceste consoane sunt lipsite de vibra ție glotală;
2. sonore – [b, v, d, z, j, ğ, g’, g] ; aceste consoane se articuleaz ă cu vibrație glotală.
După cum s-a men ționat deja, consoanele nesonante se grupeaz ă în perechi omorganice
(vezi supra ) – dacă două consoane sunt la fel dup ă primele dou ă criterii (modul de
articulare și locul de articulare), atunci se diferen țiază după criteriul sonorit ății. În limba
română, două consoane surde, [ț, h], nu au pereche sonor ă la nivelul limbii literare
(standard), ci doar la nivel dialectal (regional).
Pentru laringala [h], o pereche sonor ă ar putea fi considerat ă cea care se înregistreaz ă, de
exemplu, în graiul moldovean și rezultă din palatalizarea (înmuierea) consoanei [v]: [v] +
[e, i] > [v’] (se mai noteaz ă fonetic [y]), cf. [v’in] („vin”).
Pentru africata [ț], rezultat ă din coarticularea [t + s], perechea sonor ă rezultă din
coarticularea perechilor sonore ale lui [t] și [s], adic ă [d + z] (se mai noteaz ă chiar [dz]).
Și această consoană este prezent ă numai dialectal: cf. (gr. mold.) [dzî ŭə] („ziuă”).

Sonantele sunt, cum s-a explicat deja (vezi supra ), sunete obligatoriu sonore, deci nu au
pereche surd ă, fiind rostite cu vibra ție glotală. Sonantele se mai împart îns ă după timbru ,
criteriu nerelevant pentru consoanele nesonante.
Așadar, după timbru , sonantele sunt:
1. orale – [l, r] ; în cazul acestor sonante, întreaga cantitate de aer fonator este dirijat ă
prin cavitatea bucal ă; sonantele orale se deosebesc între ele prin locul de articulare –
[l] este sonantă laterală (aerul se scurge de o parte și de alta a mu șchiului lingual rulat
spre palatul dur), iar [r] este sonantă vibrantă apicală (în timpul articul ării oclusive
apexul vibreaz ă atingând scurt și repetat alveolele superioare); atât [l], cât și [r] sunt
lichide, pentru c ă aerul fonator se scurge continuu la articularea lor;
2. nazale – [m, n] ; aceste sunete se articuleaz ă la nivelul cavit ății bucale, dar o parte din

31aerul fonator este dirijat c ătre cavitatea nazal ă; cele dou ă sonante nazale se deosebesc
tot prin locul de articulare – [m] este rostit ă bilabial , iar [n] cu ocluzie în zona
dentală.

Articulați consoanele limbii române, pe grupele delimitate dup ă criteriile
înfățișate mai sus și încercați să vizualiza ți modul și locul de articulare pentru
fiecare sunet în parte. Pentru criteriul sonorit ății, faceți proba pronun ției asurzite
(șoptite, vezi mai sus) având și tabelul Clasificarea articulatorie a consoanelor
(din Anexa 2 ) în față.

3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor
Ca și în cazul vocalelor, și clasificarea articulatorie a consoanelor cunoa ște modific ări în
practica vorbirii.
Pronunția aspirat ă a anumitor consoane este unul dintre fenomenele întâlnite în procesul
vorbirii. Un sunet aspirat se caracterizeaz ă prin prezen ța unui suflu expirator. Acest suflu
apare frecvent în articularea oclusivelor aflate în diverse pozi ții în cuvânt sau silab ă. În
română, oclusivele aflate la final ă de cuvânt se pronun ță cu o ușoară aspirație.

Exemple
[rod
h]
[caph] [scoth]
[plugh] [rogh]
[pĭepth]

Ocluziunea incomplet ă este un alt fenomen care apare în practica vorbirii. Aceasta const ă
în articularea oclusiv ă incomplet ă a consoanelor, în special la final ă de cuvânt și mai ales dac ă
sunt precedate de alt ă consoană. Astfel, explozia oclusivelor, rezultat ă în alte condi ții din
închiderea momentan ă a canalului fonator, nu mai are loc, deoarece presiunea creat ă în spațiul
rezonator este mai mult sau mai pu țin diminuat ă. Ocluziunea incomplet ă se marcheaz ă cu
semnul [ +] plasat sub consoana care sufer ă fenomenul sau cu semnul [‡]1, dacă ocluziunea
incomplet ă este atât de sever ă încât consoana respectiv ă se desonorizeaz ă puternic.

Exemple: [gard, lem n, bum b, țărm, istm] etc.

1 Din motivele ar ătate la notarea semivocalelor, nici în acest caz nu se poate folosi notarea conform ă cu
standardele transcrierii fonetice.

32
1. Pronunțați următoarele cuvintele, con știentizând fenomenul aspira ției
consoanelor finale: pled, șort, scut, blog, crăp.
2. Pronunțați cuvintele date ca exemple pentru ocluziunea incomplet ă și
împărțiți-le pe dou ă coloane dup ă gradul de severitate a fenomenului.

3.5. Grupuri consonantice
Grupurile consonantice desemneaz ă mai multe consoane al ăturate și pot fi bimembre,
trimembre etc. În limba român ă, grupurile bimembre sunt cele mai numeroase, iar cele
trimembre, mai pu țin frecvente și conțin în structura lor o consoan ă lichidă [l, r]. Extensia
maximală consonantic ă în limba român ă este de 5 consoane în cuvânt, dar de 3 în silab ă:
optspr ezece [o pt-spre-ze-če], angstr om [a ng-strom] etc.

Să ne reamintim…
¾ în limba român ă sunt 22 de consoane, din care 18 nesonante și 4 sonante;
¾ sonantele sunt consoane obligatoriu sonore;
¾ criteriile de clasificare articulatorie a consoanelor sunt: modul de articulare ,
locul de articulare și sonoritatea , ultimul criteriu este irelevant la sonante;
¾ în practica vorbirii, în articularea consoanelor intervin diverse fenomene;
¾ diferențele sonore existente în pronun țarea acelora și consoane nu sunt notate
în scrierea alfabetic ă a limbii române tocmai pentru c ă ele nu sunt relevante
din punct de vedere fonologic (func țional);
¾ extensia maximal ă consonantic ă în limba român ă este de 5 consoane, dar
care se despart dup ă schema: VCC-CCCV.

3.6. Rezumat
Unitatea de înv ățare 3 conține prezentarea sunetelor consonantice din
perspectiv ă articulatorie și a fenomenelor survenite în procesul vorbirii. De
asemenea, sunt descrise grupurile consonantice ale limbii române.

3.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
1. Revăzând clasificarea consoanelor dup ă sonoritate (subcap. 3.3.) și
consultând tabelul Clasificarea articulatorie a consoanelor (din Anexa 2 )
identifica ți perechile omorganice ale limbii române.
2. Identifica ți tranșele sonore în care se manifest ă ocluziunea incomplet ă: [bord,
tumbă, trombon, pumn, restaurant, romb, șarm, plan, rest, ritm, prun, scrum].

33
Unitatea de înv ățare 4. FONETICA ACUSTIC Ă

Cuprins

4.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …33
4.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 33
4.3. Clasificarea acustic ă a vocalelor……………………………………………………………………. 34
4.4. Clasificarea acustic ă a consoanelor………………………………………………………………… 35
4.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….36
4.6. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 36

4.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 4 prezintă sunetele vocalice și consonantice ale limbii
române din perspectiv ă acustică și coresponden ța articulatoriu-acustic pentru
ambele tipuri de sunete.

4.2. Obiectivele unit ății de învățare 4
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să recunoasc ă particularit ățile acustice ale vocalelor limbii române;
– să recunoasc ă particularit ățile acustice ale consoanelor limbii române;
– să înțeleagă și să identifice coresponden ța articulatoriu-acustic atât pentru
compartimentul vocalic al limbii române, cât și pentru cel consonantic.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 1½ h.

34
4.3. Clasificarea acustic ă a vocalelor
Vocalele difer ă calitativ dup ă spațiul de rezonan ță care influen țează propriet ățile
sunetului. Dup ă criteriul acustic , se disting urm ătoarele opozi ții vocalice: compact/difuz ,
acut/grav , bemolat/nonbemolat . Acestea sunt perechile relevante din punct de vedere acustic
pentru vocalele limbii române. Reamintim c ă toate vocalele sunt sonore. Devocalizarea fiind
facultativ ă pentru limba român ă (cu excep ția lui [i] la final ă de cuvânt), opozi ția surd/sonor nu
este pertinent ă decât din punct de vedere fonetic, ca și opoziția oral/nazal.

1. Compact / difuz
Acest cuplu opozitiv de tr ăsături acustice se refer ă la gradul de concentrare și, respectiv,
de difuziune a forman ților sunetului, însu șiri determinate de dimensiunile cavit ăților
faringiene și bucale. A șadar, în limba român ă compactă este vocala [a], iar difuze sunt
vocalele [i, î, u] . În plan articulatoriu , acestei perechi îi corespunde perechea deschis/închis .
deci [e, ə,o] nu sunt nici compacte, nici difuze (pentru c ă sunt semideschise).

2. Acut / grav
Sunetele sunt grave sau acute în func ție de înălțime (dată de numărul de cicli pe secund ă,
adică de frecven ța oscilațiilor pe unitatea de timp). În limba român ă, acute sunt vocalele [e, i],
iar grave sunt vocalele [ə, î, o, u]. În plan articulatoriu , acestei perechi îi corespunde
perechea anterior/posterior .
3. Bemolat / nonbemolat
Bemolarea const ă în amplificarea frecven țelor joase. Nonbemolarea va reprezenta, a șadar,
absența amplific ării acestor frecven țe. Acestei perechi îi corespunde în plan articulatoriu
perechea rotunjit/nonrotunjit. Prin urmare, în limba român ă, bemolate vor fi vocalele [o, u] ,
iar nonbemolate toate celelalte, [a, ə, e, i, î] .
Coresponden ța acustic-articulatoriu la nivelul vocalelor este urm ătoarea:

compact / difuz –––––––––––––––––––––– deschis / închis
acut / grav –––––––––––––––––––––– anterior / posterior
bemolat / nonbemolat –––––––––––––––––––––– rotunjit / nonrotunjit

35
Articulați vocalele limbii române și compara ți calitățile acustice ale acestora.

4.4. Clasificarea acustic ă a consoanelor
Primele dou ă perechi de tr ăsături acustice men ționate la vocale, compact/difuz și
acut/grav , sunt relevante și pentru consoane. Perechea bemolat/nonbemolat este înlocuit ă de
perechea diezat/nondiezat . La acestea se adaug ă perechile: întrerupt/continuu , strident/mat ,
oral/nazal , surd/sonor , încordat/relaxat . Perechea blocat/nonblocat nu este relevant ă pentru
sistemul consonantic al limbii române.
1. Compact / difuz
Compacte sunt sunetele articulate din regiunea velar ă până în cea palatal ă, inclusiv: [h, k,
g, k’, g’, ș, j, č, ğ]; difuze sunt sunetele labiale și dentale, adic ă articulate în partea anterioar ă
a rezonatorului bucal: [m, n, p, b, t, d, f, v, s, z, ț].

2. Acut / grav
Acute sunt consoanele articulate în zona de mijloc a cavit ății bucale: [k’, g’, č, ğ, ș, j, n, t,
d, s, z] ; grave sunt consoanele labiale și velarele, deoarece articularea se plaseaz ă
la
extremitatea cavit ății bucale, sunetele dispunând astfel de un rezonator amplu, nedivizat: [h,
k, g, m, p b, f, v] .

3. Diezat / nondiezat
Diezarea este fenomenul invers bemol ării și constă în amplificarea armonicelor înalte ale
semnalului. Din punct de vedere articulatoriu, dieza tele se produc print-o dilatare a orificiului
faringian. astfel, diezate sunt [k’, g’] și nondiezate [k, g] .

4. Întrerupt / continuu
Articulatoriu, întreruperea înseamn ă ocluziune (un anume obstacol în calea curentului de
aer fonator), iar continuitatea înseamn ă fricatizare. A șadar, întrerupte sunt oclusivele: [p, b,
m, t, d, k’, g’, k, g] ; continue sunt fricativele: [f, v, s, z, ș, j, h] .

5. Strident / mat
Un semnal strident se ob ține printr-o combina ție a articul ării oclusive cu cea fricativ ă.
Astfel se articuleaz ă africatele, [ț, č, ğ], deci ele sunt stridente , iar toate celelalte sunt mate .

366. Oral / nazal
Dacă la vocale aceast ă pereche este relevant ă doar în plan fonetic, la consoane are rol
distinctiv la nivel fonologic. În cazul c onsoanelor, nazalitat ea este caracteristic ă sunetelor în
spectrul c ărora apar forman ți suplimentari. În plan articulatoriu, nazalizarea se produce prin
modificarea pozi ției vălului palatin (palatului moale) și împingerea aerului fonator în cavitatea
rezonatoare nazal ă înainte de ie șirea prin cavitatea rezonatoare bucal ă. Nazale sunt [m, n] ,
toate celelalte sunt orale .
7. Surd / sonor
Sonoritatea este marcat ă acustic prin apari ția unei vibra ții periodice joase. Articulatoriu,
sonoritatea rezult ă din vibra ția glotală (vezi UI 3., subcap. 3.3.). A șadar, consoane sonore
sunt în român ă toate sonantele, [l, m, n, r], și nesonantele [b, v, d, z, j, ğ, g’, g]. Toate
celelalte sunt surde : [p, f, t, s, ț, ș, č, k’, k, h].

8. Încordat / relaxat
Această pereche este relevant ă doar la nivel fonetic, nu și fonologic în limba român ă.
Încordarea presupune întrebuin
țarea unei cantit ăți mai mari de energie. Articulatoriu, toate
consoanele sonore (vezi mai sus) sunt relaxate . Surdele sunt încordate .

Articulați câteva dintre consoanele limbii române și compara ți calitățile acustice
ale acestora.

Să ne reamintim…
¾ trăsăturile acustice ale vocalelor au corespondente în plan articulatoriu;
¾ nu toate tr ăsăturile acustice sunt relevante și din punct de vedere fonologic.

4. 5. Rezumat
Unitatea de înv ățare 4 descrie sunetele vocalice și consonantice ale limbii
române din perspectiv ă acustică și coresponden ța articulatoriu-acustic pentru
ambele tipuri de sunete, eviden țiind relevan ța/nonrelevan ța fonologic ă a
trăsăturilor acustice atât pentru vocale, cât și pentru consoane.

4.6. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
1. Având în vedere raportul acustic-articul atoriu la nivelul vocalelor, completa ți
casetele tabelul de mai jos folosind urm ătoarele nota ții: +, pentru relevan ța
trăsăturii; –, pentru absen ța trăsăturii; Ø, pentru irelevan ța trăsăturii.

37
Vocale
Trăsături a ă î e i o u
compact (deschis)
difuz (închis)
acut (anterior)
grav (posterior)
bemolat (rotunjit)
nonbemolat (nonrotunjit)

2. Să se caracterizeze acustic urm ătoarele consoane folosind nota țiile: +, pentru
relevanța trăsăturii; –, pentru absen ța trăsăturii; Ø, pentru irelevan ța
trăsăturii.

Consoane
Trăsături t s k ș g’
compact
difuz
acut
grav
diezat
nondiezat
întrerupt
continuu
strident
mat
oral
nazal
sonor
surd
încordat
relaxat

38
Unitatea de înv ățare 5. TRANSCRIEREA FONETIC Ă

Cuprins
5.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …38
5.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 38
5.3. Raportul liter ă / sunet. Valorile fonetice ale literelor „e”, „i”……………………………. 39
5.4. Conven ții grafematice de transcriere fonetic ă pentru limba român ă…………………… 40
5.5. Transcrierea fonetic ă – mijloc de recunoa ștere corect ă a grupurilor vocalice
/
consonantice…………………………………………………………………………………………………
42
5.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….43
5.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 43

5.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 5 prezintă problemele pe care le comport ă raportul
literă/sunet la nivelul scrierii alfabetice și la acela al transcrierii fonetice. Se
descriu și se exemplific ă de asemenea valorile fonetice ale literelor „e, i” și
notațiile fonetice asociate. Dup ă prezentarea conven țiilor de transcriere fonetic ă
pentru toate sunetele limbii ro mâne, pentru care raportul liter ă/sunet nu este de
1/1, se demonstreaz ă eficacitatea aplic ării transcrierii fonetice pentru
recunoașterea diverselor grupuri vocalice/ consonantice ale limbii române.

5.2. Obiectivele unit ății de învățare 5
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să recunoasc ă situațiile în care raportul liter ă/sunet nu este de 1/1 în cazul
limbii române;
– să transcrie fonetic cuvinte apar ținând limbii române;
– să identifice cu ajutorul transcrierii fonetice grupurile vocalice/consonantice.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 2½ h.

39
5.3. Raportul sunet / liter ă. Valorile fonetice ale literelor „e”, „i”
Limbile se împart, dup ă criteriul raportului liter ă/sunet, în fonetice (raportul este
preponderent de 1/1, se scrie cum se pronun ță – româna, rusa, italiana etc.) și etimologice
(raportul nu este de 1/1, se scrie altfel decât se pronun ță – franceza, engleza, spaniola etc.).

Exemplu
A se compara situa ția din:
1. (rom.) penar (scr. alfab.) = [penar] (transcr. fon.) → 5 litere / 5 sunete
cu
2. (fr.) oiseaux (scr. alfab.) = [ŏazo] (transcr. fon.) → 7 litere / 4 sunete
sau cu
3. (engl.) daughter (scr. alfab.) = [do:tə:] (transcr. fon.) → 8 litere / 4 sunete

Limba român ă este preponderent fonetică, are 31 de litere și 33 de sunete1 (7 vocale, 4
semivocale și 22 de consoane, din care 4 sonante, [l, m, n, r]).
Pentru situa țiile în care raportul liter ă/sunet nu este de 1/1 se utilizeaz ă combina ții de
litere (ce, ci, che, chi, ge, gi, ghe, ghi etc.). Transcrierea fonetic ă evidențiază aceste situa ții. În
plus, transcrierea fonetic ă ajută la depistarea corect ă a diftongilor, triftongilor, hiaturilor,
grupurilor consonantice sau la precizarea valorii unor litere.

În cele ce urmeaz ă, vom prezenta valorile fonetice ale literelor „e, i”:

„e”
1) vocală plenison ă sau component ă vocalică a unui diftong/triftong: penar [pe-nar], piele
[pĭe-le];
2) semivocal ă: deal [dĕal];
3) semivocal ă i: ea [ĭa];
4) diftong ie: el [ĭel], ești [ĭești];
5) component ă ie în triftong: ei [ĭeĭ].

! Pentru valorile 3, 4,5 ale literei „e”, a se vedea și Principiul etimologic din subcap.
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române (UI. 6).

40„i”
1) vocală plenison ă sau component ă vocalică a unui diftong/triftong: chitară [k’i-ta-rə],
vișiniu [vi-și-niŭ];
2) semivocal ă: miel [mĭel];
3) vocală scurtă (asurzită, desonorizat ă, afonizată, șoptită etc.) silabică: miniștri [mi-niș-trị];
4) vocală scurtă (asurzită, desonorizat ă, afonizat ă, șoptită etc.) nesilabică2: se realizeaz ă, de
regulă, la finală de cuvânt dup ă anumite consoane (cf.: hoți [hoți], pești [pești], stupi [stupi],
lupi [lupi] etc.), dar și în interior, la cuvintele compuse lexicale, având un component care
se termină într-un astfel de sunet (de ex., oricare [ori-ka-re]).

! După consoanele africate [ č, ğ] și după consoanele palatale [k’, g’], literele „e, i” nu
se realizeaz ă niciodată ca semivocale: fie sunt vocale plenisone (dacă nu există altă
vocală plenisonă în silaba care con ține una dintre consoanele men ționate), fie nu au
valoare fonetic ă (invers, dac ă există o vocală plenisonă în silaba respectiv ă), în acest
ultim caz numindu-se litere auxiliare . Vezi mai jos exemple.

Exemple:
™ cerere [če-re-re] /vs/ ceară [ča-rə]; cină [či-nə] /vs/ ciorbă [čor-bə]
™ gem [ğem] /vs/ geană [ğa-nə]; gintă [ğin-tə] /vs/ giulgiu [ğul-ğu]
™ chem [k’em] /vs/ cheamă [k’a-mə]; chin [k’in] /vs/ chior [k’or]
™ ghem [g’em] /vs/ gheară [g’arə]; ghindă [g’in-də] /vs/ ghiozdan [g’oz-dan]

Identifica ți valoarea fonetic ă a literelor „ e, i” din cuvintele: cerc, ceaslov , circ,
ciorap , ger, geam , giruetă, giuvaier , chenar , cheală, chist , chiar , ghepard ,
gheată, ghimbir , ghiol .

5.4. Conven ții grafematice de transcriere fonetic ă pentru limba român ă
Pe parcursul materiei înf ățișate până acum, am folosit deja nota țiile fonetice. Pentru
vocalele limbii române nu se folosesc alte grafeme decât cele din scrierea alfabetic ă pentru
transcrierea fonetic ă. Excepție face litera „ă” care se transcrie fonetic [ə]. Valoarea de vocal ă
scurtă (asurzită) a literei „i” se noteză prin [i], adică la umărul consoanei precedente, ca în
[pești], de exemplu (se mai folose ște și notația [ĭ], dar, în acest material, din motivele ar ătate,

41o folosim cu valoarea de semivocal ă).
Mai jos, sunt sistematizate toate grafemele necesare transcrierii fonetice a diverselor
valori ale literelor coresp unzând unei/unor consoane.

CONVEN ȚII DE TRANSCRIERE FONETIC Ă PENTRU CONSOANELE CARE
„ÎNCALC Ă” RAPORTUL LITER Ă/SUNET DE 1/1

[k] = c: cană [ka-nə]
k (– e, i): kaliu [ka-lĭu]
qu (– e, i): quasar [kŭa-sar]

[č] = c + e, i: cer [čer], ceară [ča-rə], cină [či-nə], ciorbă [čor-bə]

[ğ] = g + e, i: gem [ğem], geană [ğa-nə], gintă [ğin-tə], giulgiu [ğul-ğu]

[k’] = ch + e, i: chem [k’em], cheamă [k’a-mə], chin [k’in], chior [k’or]
k + e, i: kenian [k’e-ni-an], kilogram [k’i-lo-gram], kaki [ka-k’i]
qu + e, i: Quebec [k’e-bek], Quito [k’i-to]

[g’] = gh + e, i: ghem [g’em], gheară [g’arə], ghindă [g’in-də], ghiol [g’ol]

[ks] = cs: cocs [koks], micsandră [mik-san-dr ə]
x: axă [a-ksə], textual [teks-tu-al]

[gz] = gz: zigzag [zig-zag]
x*: examen [e-gza-men], auxiliar [a-u-gzi-li-ar]

[v] = v: vatră [va-trə]
w**: watt [vat]

* A se vedea și materialul Valorile fonetice ale literei x. Scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz) din Anexa 2
** Litera „w” se realizeaz ă și prin diftongul [uĭ] (ca în weekend , [uĭ-k’end]. La fel, litera „y” se
realizează fie ca semivocal ă (yoga , [ĭoga]), fie ca vocal ă (dandy , [dendi]).

42
5.5. Transcrierea fonetic ă – mijloc de recunoa ștere corect ă a grupurilor
vocalice/consonantice
S-a văzut deja c ă transcrierea fonetic ă evidențiază și ajută la depistarea corect ă a
diftongilor, triftongilor, hiaturilor sau la pr ecizarea valorii unor consoane. Vom ilustra în
exemplele de mai jos astfel de situa ții.

! Transcrierea fonetic ă a cuvintelor eviden țiază mai clar și mai rapid diversele situa ții
mai dificile, referitoar e la raportul liter ă/sunet, dac ă se face concomitent și
despărțirea în silabe a cuvântului respectiv.

Exemple
™ În cuvântul ciocan , transcrierea fonetic ă și despărțirea în silabe arat ă clar că
nu există diftong: [ čo-kan].
™ În cuvântul chioară, transcrierea fonetic ă și despărțirea în silabe arat ă clar că
nu există triftong, ci doar diftong: [k’ ŏa-rə].
™ În cuvântul mahalagioaic ă, transcrierea fonetic ă și despărțirea în silabe arat ă
clar că nu există doi diftongi, ci doar un triftong: [ma-ha-la- ğŏaĭ-kə];
™ Transcrierea fonetic ă pentru urm ătoarele perechi eviden țiază mai multe
aspecte legate de rela ția dintre scri erea alfabetic ă și materialul sonor
corespondent:
9 cai (pl., neart.) → [kaĭ] și caii (pl., art.) → [ka-i] (și nu [ka-iĭ], deoarece
apar doi „i” în scrierea alfabetic ă din rațiuni morfologice: i1 – desinen ță de
plural, i2 – articol hot ărât, propriu-zis și enclitic; din punct de vedere sonor
însă nu există diftong [i ĭ] în caii, ci se articuleaz ă și se aude un singur [i]
plin);
9 o situație asemănătoare cu cea de mai sus este urm ătoarea:
o sfinx (sg., neart.) → [sfinks] ;
o sfincși (pl., neart.) → [sfinkși] (i-ul final, desinen ță de plural în plan
morfologic, se realizeaz ă fonetic ca vocal ă scurtă nesilabic ă);
o sfincșii (pl., art.) → [sfink-și] (și nu [sfink-șiĭ], căci i1 – desinen ță de
plural din punct de vedere morfologic și vocală scurtă nesilabic ă din
punct de vedere fonetic, iar i2 – articol hot ărât, propriu-zis și enclitic,
morfologic, și vocală plenison ă, din punct de vedere fonetic; deci nu
există diftong [i ĭ] în sfincșii, ci se articuleaz ă și se aude un singur [i]
plin);

439 cuvinte precum geamgiu , geamgii , geamgiii se transcriu fonetic astfel:
o geamgiu (sg., neart.) → [ğam-ğiŭ] (pentru c ă litera i, care face parte din
radicalul cuvântului, se realizeaz ă ca vocal ă în silaba [-ğiŭ], iar u ca
semivocal ă în diftong cu [i] – vezi proba duratei);
o geamgii (pl., neart.) → [ğam-ğiĭ] (pentru c ă litera i1, care face parte din
radicalul cuvântului, se realizeaz ă ca vocal ă în silaba [-ğiĭ], iar i2 ca
semivocal ă în diftong cu primul [i] – vezi proba duratei);
o geamgiii (pl., art.) → [ğam-ğiĭ-i] (pentru c ă litera i1, care face parte din
radicalul cuvântului, se realizeaz ă ca vocal ă în silaba [-ğiĭ], i2 ca
semivocal ă în diftong cu primul [i] – vezi proba duratei, iar i3, art. hot.
pr.-zis și encl. la nivel morfologic, se realizeaz ă ca vocală plenisonă care
constituie o silab ă nouă).

Să ne reamintim…
¾ limba român ă este preponderent fonetic ă;
¾ există câteva situa ții în care, pentru redarea an umitor sunete, se recurge în
scrierea alfabetic ă la combina ții de litere;
¾ există câteva situa ții în care unei aceleia și litere îi corespund mai multe valori
fonetice ( i → [i, ĭ, ị, i]; x → [ks, gz] ; w → [v, uĭ] etc.).

5.6. Rezumat
Unitatea de înv ățare 5 prezintă sistemele vocalic și consonantic ale limbii
române din perspectiva raportului liter ă/sunet. Se descriu și se exemplific ă:
valorile fonetice ale literelor „e, i” și notațiile fonetice asociate, conven țiile de
transcriere fonetic ă pentru toate sunetele limbii române, pentru care raportul
literă/sunet nu este de 1/1. De asemenea, se demonstreaz ă eficacitatea aplic ării
transcrierii fonetice pentru recunoa șterea diverselor grupuri monofematice
vocalice și grupuri consonantice ale limbii române.

5.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
Transcrie ți fonetic urm ătoarele cuvinte desp ărțindu-le în silabe, încercuind
diftongii și triftongii și subliniind hiaturile: chiuit , gheață, ghiocel , ghiocei ,
ghioceii , tinichigiu , tinichigii , tinichigiii , asociație, ghioagă, geologie , cochilii ,
vergeaua , accepție, gioarsă, chiulangioaic ă, aghiotant , leorpăi, jgheaburi ,
papuci , unghiuri , unchiaș, unchiași, unchiașii, țârâieli , accesoriu , giuvaiergiu ,
cafegioaic ă, chercheliți, ghionoaie , ciur, maci , macii , unchi , unchii , unghie ,
unghii , unghiuță, chioșcuri, mărgea, auxiliari , extracție, străchioară.

44
Unitatea de înv ățare 6. ORTOEPIA, ORTOGRAFIA ȘI
SILABAȚIA

Cuprins
6.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …44
6.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 44
6.3. Accentul, specificul accentu ării în limba român ă……………………………………………… 45
6.4. Principiile sistemului ortograf ic actual al limbii române…………………………………… 48
6.5. Principiile silaba ției în limba român ă……………………………………………………………… 50
6.6. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….53
6.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 53

6.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 6 prezintă, într-un prim subcapitol, problemele
fundamentale legate de accent și sintetizeaz ă toate aspectele specificit ății
accentuării în limba român ă. În urm ătorul subcapitol se înf ățișează, se
expliciteaz ă și exemplific ă toate principiile sistemului ortografic în vigoare al
limbii române, l ămurindu-se și unele probleme legate de ortoepie. În final, se
prezintă și exemplific ă principiile silaba ției în limba român ă.

6.2. Obiectivele unit ății de învățare 6
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să identifice tipul de accent, conform diverselor criterii de clasificare, cu
aplicație la limba român ă;
– să aplice corect principiile sistemului ortografic actual al limbii române;
– să despartă corect cuvintele limbii române, în conformitate cu normele în
vigoare privitoare la silaba ție.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 2½ h.

45
6.3. Accentul, specificul accentu ării în limba român ă

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Accentul reprezint ă pronunțarea mai intens ă sau pe un ton mai înalt a unei silabe
dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagm ă, propozi ție,
frază); în fonologie este unitate suprasegmental ă intensivă.

Pentru tipologia accentului se au în vedere mai multe criterii: unitatea în care
funcționează, natura trăsăturii fonetico-fonolog ice implicate, pozi ția ocupat ă în cuvânt sau în
grupul sintactic , poziția în cuvânt raportat ă la silabație.

1. După unitatea în cadrul c ăreia func ționează, accentul poate fi :
i) accent al cuvântului (strádă, mérgem );
ii) accent sintactic (de grup, al frazei) – acest accent poate fi, la rândul lui:
a) logic (intelectual ), când reliefeaz ă o unitate considerat ă esențială pentru
înțelegerea con ținutului ( Am văzut-o pe María [= nu pe Ioana]);
b) afectiv (emoțional , emfatic ), când reliefeaz ă o stare emo țională sau o atitudine
subiectivă (Nú m-ai așteptat [nemulțumire, repro ș]).

2. După natură distingem :
i) accent de intensitate (dinamic , expirator ) – dependent de amplitutidinea sunetelor,
condiționată de energia articul ării acestora (român ă, maghiar ă, franceză, italiană,
germană, engleză, rusă etc.); exist ă mai multe grade de intensitate – cuvintele
polisilabice, derivate sau compuse au, de regul ă, pe lângă un accent principal (forte ) și
unul sau chiar dou ă accente secundare (slabe ): bùnătáte, sùpermagazín , trànsoceánic ,
ràdiotèleviziúne etc.;
ii) accent muzical (tonic ) – dependent de frecven ța sunetelor (greac ă veche, latin ă
clasică, japonez ă, coreean ă etc.); poate fi ascuțit, grav, circumflex (după
ridicarea/coborârea/ridicarea și coborârea tonului în interiorul silabei accentuate)
sau/și cantitativ (temporal ), după unii speciali ști; accentul de intensitate și cel muzical
nu se exclud reciproc, dar nici nu sunt interdependente.

46
3. După poziție există:
i) accent fix – locul fiind condi ționat fonetic sau mo rfosintactic (francez ă, maghiar ă,
cehă, polonă, turcă etc.);
ii) accent liber – locul este variabil (român ă, italiană, rusă, engleză etc.), dar, în func ție
de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi: a) stabil – dacă își menține locul din forma de baz ă în întreaga paradigm ă – cum se
întâmplă, de regul ă, în român ă în flexiunea nominal ă, existând doar câteva excep ții
la unele cuvinte din fondul latin mo ștenit [ sóră – suróri , nóră – nuróri ș.a.] și la
substantivele neologice terminate în -o [rádio – radióuri , zéro – zeróuri ș.a.];
b) mobil – dacă își schimbă
locul în raport cu forma de baz ă, cum se întâmpl ă, de
regulă, în român ă în flexiunea verbal ă: cf. cấntă – indicativ prezent, cântắ –
perfect simplu, cântám – imperfect.

4. După poziția în cuvânt a silabei accentuate:
i) oxiton – pe ultima silab ă (ca-feá , pi-tíc , ci-tít );
ii) paroxiton – pe penultima silab ă (ma-șí-nă, vă-zú-se );
iii) proparoxiton – pe antepenultima silab ă (má-ză-re, con-trí-bu-ie ); la cuvintele
polisilabice este posibil ă accentuarea și pe a patra sau a cincea silab ă de la sfâr șitul
cuvântului ( pré-pe-li- ță, nó-uă-spre-ze-ce ).

Adăugați câte un exemplu pentru fiecare tip de accent din clasific ările de mai
sus.

! Variante accentuale : în limbile cu accent liber, exist ă posibilitatea accentu ării diferite
a aceluiași cuvânt. În exemplele de mai jos ilustr ăm tipurile de variante accentuale.

Exemple
™ variante literare (libere ): profésor / profesór , íntim / intím etc.;
™ variante neliterare : neacceptate de normele în vigoare, de ex., únic / uníc,
prevedére / prevédere etc. – a doua form ă fiind cea gre șită;
™ variante neliterare , dar cu caracter regional : bolnáv / bólnav , dușmán /
dúșman, jiláv / jílav etc. – a doua form ă fiind cea regional ă.

47 ! A nu se confunda variantele accentuale cu omografele (cuvinte care se scriu la
fel, dar se diferen țiază ca sens dup ă accent): copíi [pl. pentru „b ăiat sau fat ă în
primii ani ai vie ții (până la adolescen ță)”] – cópii [„reproduceri, transcrieri”], áfin
[„arbust”] – afín [„rudă prin alian ță”], vestibúl [„hol”] – vestíbul [„canal auditiv”]
etc.

Găsiți – eventual, consultând DOOM-ul în vigoare – și alte exemple de
omografe.

Diversele tipuri de accent îndeplinesc anumite funcții:

a) culminativ ă – de punere în eviden ță a unei anumite silabe (accentul cuvântului);
b) expresivă – de reliefare a unei unit ăți semnificative (accentul sintactic);
c) demarcativ ă – de delimitare a cuvintelor dintr-un enun ț (accentul fix);
d) distinctiv ă – de diferen țiere morfologic ă (cấntă – cântắ) sau semantic ă (copíi – cópii ) a
cuvintelor formate din acelea și sunete.

Să ne reamintim…
În limba român ă, accentul de cuvânt este:
¾ de intensitate , liber (stabil sau mobil );
¾ oxiton , paroxiton , proparoxiton – în func ție de extensia radicalului; de
regulă, oxiton – la cuvintele scurte (uneori, și la cuvinte mai lungi: cf.
proparoxitón ), paroxiton sau proparoxiton (la polisilabice);
¾ uneori, realizat în variante literare / nonliterare (fiind liber);
¾ uneori, diferențiator la nivel morfologic sau semantic .

Cuvintele împrumutate din alte limbi decât latina î și păstrează, de regul ă,
accentul din limba baz ă [cf. áfin (< mgh.), sarmá (< tc.), vatmán (< engl.) etc.],
însă, în funcție de filiera, vechimea, frecven ța utilizării cuvântului și repartiția lui
la cât mai multe și diverse categorii de vorbitori, accentul se poate muta [cf.
avaríe (< fr.) > avárie (după DOOM 2)] sau poate dezvolta variante accentuale
[cf. tráfic (var. nou ă, acceptat ă de DOOM 2) și trafíc (varianta etimologic ă < fr.
trafique )].

48
6.4. Principiile sistemului ortografic actual al limbii române
Orice limb ă literară (standard) are la baz ă un sistem ortografic . Acesta se întemeiaz ă pe
câteva principii , cărora li se subordoneaz ă un set de norme ortografice (de scriere corect ă)
aflate într-o rela ție de interdependen ță cu normele ortoepice (de pronun ție corectă).

1. Principiul fonetic (criteriul fundamental) – 1 liter ă/1 sunet: pom [pom].
2. Principiul silabic – se refer ă la situația în care anumite litere (c, g) au valori fonetice
diferite în contexte grafic e diferite: velara [k] în carte [kar-te], dar africata [ č] în cină [či-
nə] sau palatala [k’] în chema [k’e-ma] ș.a.m.d.

3. Principiul etimologic (istorico-tradi țional ) – impune norma de scriere par țială sau
integrală a unor cuvinte ca în limba baz ă. Astfel, cuvinte vechi (din fondul latin mo ștenit),
precum toate pronumele personale și toate formele verbului a fi păstreaz
ă în scriere la
inițială litera „e” etimologic ă, dar se pronun ță [ĭe]: eu [ĭeŭ], el [ĭel] etc; ești [ĭești], este
[ĭeste], erau [ĭeraŭ] etc. Aceluia și principiu i se subordoneaz ă unele neologisme (care nu
sunt folosite frecvent, nu au intrat în limbajul unor categorii diverse de vorbitori sau sunt
chiar specializate): quasar [kŭasar], watt [vat] etc. Unele suport ă adaptări parțiale:
stewardes ă [stĭuardesə] < engl. stewardess ș.a.
4. Principiul morfologic – se aplic ă la cuvintele în scrierea c ărora se ține seama de structura
lor intern ă și de caracteristicile lor flexionare. Acest principiu reglementeaz ă scrierea cu
„e” sau cu „i” dup ă „ch”, „gh”. Vorbitorii nonnativi de român ă (dar și copiii de vârst ă
școlară mică) au adesea dificult ăți în ortografierea cuvintelor care con țin grupurile
menționate. Transcrierea fonetic ă îi ajută să pronunțe corect [g’ar ə], [g’ațə], [g’aur],
[k’amə], [k’ar], dar, când trebuie s ă scrie, oscileaz ă între scrierea cu „e”
și, respectiv, cea
cu „i” dup ă „ch”, „gh”. Aplicarea regulii decide ortografierea în asemenea cazuri.

REGULĂ
Se scrie „e” dup ă „ch”/„gh” dac ă se înregistreaz ă alternanța vocalică [a/e] în flexiunea
cuvântului sau în vreuna din formele familie i lexicale din care face parte; în situa ția
inversă, se scrie „i” dup ă aceste grupuri de litere.

49Așadar,
gheară [g’arə] / gherui [g’erui] gh iaur* [g’ aur] / ghiauri [g’auri]
gheață [g’ațə] / ghețuri [g’ețuri] / îngheța [îng’ eța] dar chiar** [k’ ar]
cheamă [k’amə] / chemare [k’emare]

* cuvânt f ără putere derivativ ă mare (familie lexical ă săracă)
** adverb, parte neflexibil ă de vorbire

5. Sintactic – se refer ă la delimitarea în scris a cuvintelor în conformitate cu statutul lor
lexico-gramatical și cu sensul exprimat; cf. (1) niciodată / (2) nici odată / (3) nicio dată /
(4) nici o dat ă:
(1) Niciodat ă nu va mai fi la fel. (adv. de timp)
(2) Nici odat ă [„cândva”] nu a în țeles ce nu în țelege nici acum. (adv. de nega ție + adv. de
timp)
(3) Nicio* dat ă din cele propuse pentru plecare nu le-a convenit. (adj. pron. negativ +
subst.)
(4) Poți să îi explici cât vrei: nu va face asta nici o dat ă, nici de dou ă ori… (adv. de nega ție
+ numeral adverbial)

* Conform DOOM-ului în vigoare, pronumele și adjectivele pronominale niciun , nicio
etc. se scriu legat.

6. Simbolic – se refer ă la grafia dubl ă, cu majuscul ă/minuscul ă la inițială, a unor cuvinte, în
funcție de statutul lor de nume proprii sau comune și/sau de valoarea special ă, diferită de
cea curent ă, pe care o primesc într-un anume context. De exemplu,

(1) Podgoria Murfatlar este renumit ă. / A cump ărat un murfatlar .
subst. propriu subst. comun (ob ținut prin elips ă și articulare)

(2) Iar a lăsat poarta deschisă. / Domnitorii au pl ătit bir la Poartă sute de ani.

subst. comun subst. propriu („re ședința, curtea sultanului
sau a unui pa șă; Imperiul Otoman”)

50 ! În 1965 s-a stabilit utilizarea literei â pentru cuvintele din familia numelui etnic
român (marcându-se astfel grafic originea, vezi lat. romanus ), iar în 1993 s-a decis
revenirea la grafia tradi țională cu â în interiorul cuvintelor și cu u în formele sunt,
suntem , sunteți.

Găsiți și alte exemple la care se aplic ă principiile enun țate în acest subcapitol.

Să ne reamintim…
¾ orice limb ă literară se întemeiaz ă pe un sistem ortografic, statuat în baza unor
principii;
¾ principiilor de la baza unui sistem ortografic li se subordoneaz ă norme
ortografice și/sau ortoepice;
¾ normele limbii literare se modific ă în timp înregistrând aspectele dinamicii
limbii respective și reglementând aspectul cult al acesteia pentru o anumit ă
perioadă.

6.5. Principiile silaba ției în limba român ă

DEFINIȚIE
Silabația (sau despărțirea în silabe ) reprezint ă descompunerea cuvintelor conform
structurii lor silabice. Silaba ția se face dup ă principiul fonetic și se face în scopul
despărțirii cuvintelor la cap ăt de rând sau pentru pronun țarea sacadat ă. În unele
situații (vezi mai jos), cuvintele se despart la cap ăt de rând în conformitate cu
principiul morfolexical (care respect ă structura formativ ă a cuvintelor).

Se impune, a șadar, definirea silabei:

DEFINIȚIE
Silaba este cea mai mic ă tranșă sonoră, articulat ă cu un singur efort expirator,
susceptibil ă de a purta un accent și numai unul, al c ărei element constitutiv
obligatoriu este vocala, consoana (consoanel e)/semivocala (semivocalele) reprezentând
elementul facultativ.

51În cele ce urmeaz ă vor fi prezentate regulile subordonate celor dou ă principii de silaba ție
ale limbii române. Facem men țiunea (detaliat ă mai jos), c ă, după noul DOOM, principiul
fonetic a fost extins și la cuvintele care se desp ărțeau anterior în conformitate cu principiul
morfolexical, acest din urm ă principiu fiind aplicat cu unele restric ții față de vechiul DOOM.

1. REGULILE SILABA ȚIEI FONETICE
Principiului fonetic de silaba ție i se subordoneaz ă un set de reguli care se pot formaliza
astfel (unde V – vocal ă, S – semivocal ă, C – consoan ă):

• V-V: a-er, po-et, stră-in
• V-SV/SSV/SVS : do-uă, ba-ie; tă-ioa-să; ră-zu-iai
• SV-SV : nea-ua
• V/VS-C( inclusiv x, qu)V/SV : mă-gar, oi-nă, voi-ni c, ta-xi, se-quo -ia, a-sea -ră
• V/VSC-C(CC)V : păs-tra , trais-tă, mais-tru
• VS/SVS-CV : pâi-ne , le-oai-că
• VC-C(C)V/SV/VS/SVS : cer-ne , prin-tre , cer-nea -lă, târ-ziu , sâr-boai -că
Excepții:
• V-C
1C2V, unde C1 = b, c, d, f, g, h, p, t, v, k, w, iar C2 = l sau r: ca-blu , co-dru , chi-hlim-
bar, d o-vle ac etc. (dar: m ij-loc, om-le -tă, bur-la c etc.)
• grupurile lpt, mpt, mpț, ncș, nct, ncț, rct, rtf se despart dup ă a doua consoan ă: scu lp-tor,
somp-t u-os, re-de mp-ți-u-ne, sfi nc-șii, pu nc-tu-al, fu nc-ți-e, a rc-tic, je rt-fă etc.
• grupurile de trei consoane , în care primele dou ă reprezint ă o consoan ă dublă sau un
sunet unic , se despart dup ă a doua consoan ă: watt-me-tru, te ch-n e-țiu
• cuvintele care sunt formate cu sufixul -nic, detașează în silabație acest sufix, indiferent
de numărul de consoane care îl preced: vâ rst-nic (această situație comport ă și un aspect
morfolexical, vezi mai jos, la regulile subordonate acestui principiu)
• grupurile de cinci consoane se despart dup ă primele dou ă: opt-spr e-ze-ce, a ng-str om

! NU se recomand ă despărțirea la cap ăt de rând în a șa fel încât s ă rezulte silabe
corespunzând unor cuvinte/vocabule cu conota ții vulgare ( capsulă, curcubeu etc.).

52 ! NU se despart la cap ăt de rând cuvintele care se scriu cu cratim ă în așa fel încât
cratima cu valoare morfolexical ă să coincidă cu cea care marcheaz ă silabația. Aceste
cuvinte se despart dup ă criteriul morfolexical (vezi mai jos): într-u-//na ( nu într-
//una).

! NU se recomand ă despărțirea la cap ăt de rând a numelor proprii (abreviate
parțial/integral dup ă inițială sau nu) nici cu cratim ă, nici fără: B. P. Hasdeu (deci nu:
B. P. Has-//deu, B.//P. Hasdeu etc.). De asemenea, nu se despart la cap ăt de rând
abreviatele dup ă inițială (compusele prin abreviere par țială sau integral ă: ONU,
SANEPID, ROMTELECOM etc.).

2. REGULILE SILABA ȚIEI MORFOLEXICALE
Principiul morfolexical se aplică la (1) cuvintele derivate cu prefixe , la (2) derivatele cu
tema terminat ă în grup consonantic și cu un sufix cu ini țială consonantic ă (vezi și mai sus,
cuvintele cu suf. -nic) și la (3) compuse, inclusiv cu prefixoide și/sau sufixoide .

Exemple
™ (1) de-struc -tu-ra, in-a-li-e-na-bil
™ (2) sa-vant-lâc (familiar – „erudi ție, lucru cu aspect erudit”, peiorativ –
„prețiozitate, lucru pseudo științific”)
™ (3) de-s pre, stra t-o-sfe -ră, mon-o -clu

În esență, în conformitate cu acest principiu, nu trebuie afectat ă baza cuvântului
derivat/compus la ini țială sau la final ă. De aceea, infixele (afixele de leg ătură) se plaseaz ă în
silabă cu afixul (nu cu baza) sau poate face silab ă singur dac ă este/conține o vocal ă: an-is-to-
ric, colț-ur-os.

! Despărțirea în silabe în conformitate cu acest principiu are caracter cult, deci nu era
obligatorie nici înainte de apari ția DOOM-ului din 2005. DOOM-ul în vigoare
aproape absolutizeaz ă însă principiul fonetic și recomand ă ca primă silabație pe cea
fonetică la toate cuvintele, a șadar și la cele pentru care norma anterioar ă o
recomanda pe cea morfolexical ă, conform ă cu structura formativ ă a cuvintelor: pan-

53o-ra-mă (DOOM 1) /vs/ pa-no -ra-mă/pan-o -ra-mă (DOOM 2), in-e-gal (DOOM 1)
/vs/ i-ne-gal/in-e-gal (DOOM 2) etc. Mai mult decât atât, DOOM 2 elimin ă
despărțirea morfolexical ă, acceptând-o doar pe cea fonetic ă, pentru cuvintele la care,
în urma silaba ției morfolexicale, s-ar înregistra silabe greu de pronun țat: centr-a -fri-
can (DOOM 1) /vs/ doar cen-tra -fri-can (DOOM 2).

Să ne reamintim…
¾ principiile silaba ției în limba român ă sunt: principiul fonetic și principiul
morfolexical – fiec ărui principiu i se subordoneaz ă câte un set de reguli;
¾ DOOM-ul în vigoare ( Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române din 2005, op. cit.) reglementeaz ă ca principiu unitar (valabil deci
pentru toate cuvintele) de silaba ție principiul fonetic, recunoscând îns ă (cu
unele restric ții) și principiul morfolexical pentru cuvintele a c ăror structur ă
morfolexical ă impune acest tip de silaba ție.

6.6. Rezumat
Unitatea de înv ățare 6 prezintă: problemele fundamentale legate de accent, cu
sintetizarea tuturor aspectelor legate de specificitatea accentu ării în limba
română; principiile sistemului ortografic în vigoare al limbii române, explicate și
exemplificate; principiile silaba ției în limba român ă, cu toate regulile asociate,
explicate și exemplificate.

6.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )

Răspundeți cerințelor:
1. Accentul este oxiton în toate cuvintele din seria:
a) hain, foileton, șugubeață, zilier;
b) agresor, v ăzduh, murdar, rotocol;
c) pandantiv, macara, b ălmăjeală, inox.
2. Accentul este paroxiton în toate cuvintele din seria:
a) posibilitate, transmisibil, muieratic;
b) placardă, profitabil, muschetar;
c) năframă, nuga, neao ș.
3. Accentul este proparoxiton în toate cuvintele din seria:
a) magnitudine, butelie, opozi ție;
b) papiotă, prepeliță, balcanic ă;
c) huliganic, acvil ă, ianuarie.
4. Accentul diferen țiază semantic toate cuvintele din seria:

54a) țárină/țarínă, háină/haínă, sátiră/satíră;
b) fíle/filé, mozáic/mozaíc, ántic/antíc;
c) típic/tipíc, áfin/afín, apéndice/apendíce.
5. Sunt accentuate corect toate cuvintele din seria:
a) anáfură, ferígă, compánie;
b) companíe, félceri ță, fírav;
c) avárie, tráfic, radár.
6. Sunt corecte ambele forme din seria:
a) véveriță/veveríță, fúrie/furíe, ínox/inóx;
b) ónix/oníx, tráfic/trafíc, edítor/editór;
c) acatíst/acátist, antíc/ántic, penúrie/penuríe.
7. Sunt scrise corect toate cuvintele din seria:
a) cheamă, chiabur, aghiasm ă, chiag;
b) cheală, schiaună, gheată, gheară;
c) îngheață, îngenunchea, chiasm, aghioase.
8. Seria cu toate formele grafice gre șite este:
a) marfar, motto, maieu, magazioner, zilier;
b) măcieș, machieuz ă, herculean, mediteranean;
c) marșalier, ierbicid, îngurgita, inoportuna.
9. Indicați seria cu toate formele grafice corecte, apar ținând limbii române,
corespunz ătoare pronun țiilor [meni ğment, biznis, copira ĭt, densing, pazl,
stĭuardesə]:
a) menegement, bussiness, puzzel, co pywrite, dencing, stewardesse;
b) management, business, copyright , dancing, puzzle, stewardes ă;
c) manegement, bussines, copy-right, dansing, pazzle, stewardese.
10. Prima form ă este corect ă în ambele cupluri din seria:
a) jurisconsult/juristconsult, filigran/filigram;
b) comfort/confort, bomfaier/bonfaier;
c) repercursiune/repercusiune, excort ă/escortă.
11. Prima form ă este greșită în ambele cupluri din seria:
a) petrifica/pietrifica, delincvent/delicvent;
b) președenție/președinție, oprobiu/oprobriu;
c) prerie/preerie, anticamer ă/antecamer ă.
12. Sunt corecte toate formele grafice din seria:
a) egzemă, mixandr ă, fucsină, expresso, stix, comics, sconx, linx, asterix;
b) exemă, migzandr ă, fuxină, esspreso, stiks, comix, sconcs, lincs, asterisc;
c) eczemă, micsandr ă, fucsină, espresso, sticks, comics, sconcs, linx, asterisc.
13. Se află numai cuvinte care se pot desp ărți și după principiul morfolexical în

55seria:
a) panamerican, hipoglicemic, hiperventilat, supraproduc ție;
b) hipofag, relaxa, stereoscopie, ionosfer ă;
c) anticomunist, geopolitic, anost, contrapagin ă.
14. Sunt desp ărțite corect toate cuvintele din seria:
a) pa-li-a-tiv, o-le-a-gi-nos, bal-ne-o-cli-ma-te-ric, plu-to-ni-er;
b) pa-lia-tiv, o-lea-gi-nos, bal-neo-cli-ma-te-ric, plu-to-nier;
c) pa-li-a-tiv, o-lea-gi-nos, bal-ne-o-cli-ma-te-ric, plu-to-nier.
15. Sunt desp ărțite corect toate cuvintele din seria:
a) ba-ca-lau-reat, des-cu-a-ma, în-dea-juns, al-tun-de-va;
b) ba-ca-la-u-reat, de-scu-a-ma, în-de-a-juns, alt-un-de-va;
c) ba-ca-la-u-re-at, des-cua-ma, în-dea-juns, alt-un-de-va.

56
Unitatea de înv ățare 7. ELEMENTE DE FONOLOGIE

Cuprins
7.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …56
7.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 56
7.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii fonologiei. Semnu l
lingvistic……………………………………………………………………………………………………… .
57
7.4. Rela ții și corelații. Proba comut ării și tipurile de distribu ție………………………………. 63
7.5. Segmentarea. Tr ăsăturile distinctive fonologice……………………………………………….. 67
7.6. Unit ăți segmentale și suprasegmentale…………………………………………………………….. 70
7.7. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….71
7.8. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 71
7.9. Tema de control nr. 1…………………………………………………………………………………….. 72

7.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 7 prezintă, într-o prim ă secțiune, noțiunile fundamentale în
studiul fonologiei, subliniindu-se totodat ă obiectivele acestei discipline
lingvistice și reluându-se aspecte definitorii pentru în țelegerea semnului lingvistic
din perspectiva domeniului înf ățișat. În continuare, se descriu rela țiile existente
între unit ățile fonologice, proba comut ării și tipurile de distribu ție, necesare
inventarierii fonemelor unei limbi și studierii raporturilor dintre acestea. De
asemenea, se prezint ă metoda segment ării, aplicat ă în analiza fonologic ă, și
unitățile segmentale și suprasegmentale ale sistemului lingvistic.
Această unitate de înv ățare conține Tema de control nr. 1 , condițiile de rezolvare
și predare fiind men ționate în caseta de titlu a acestei sec țiuni.

7.2. Obiectivele unit ății de învățare 7
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să distingă perspectiva studiului de tip fonologic de cea a studiului specific
foneticii;
– să identifice corect rela țiile existente între diversele unit ății fonologice;
– să aplice analiza fonologic ă prin utilizarea diverselor metode specifice
acesteia (proba comut ării, a distribu ției, a segment ării etc.);
– să înțeleagă distincția segmental/suprasegmental.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 3 h.

57
7.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii
fonologiei. Semnul lingvistic

• Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii fonologiei

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Fonologia este disciplin ă a macrolingvisticii (domeniul științelor limbii), al c ărei obiect
de studiu este constituit de sunetele vorbirii din perspectiv ă funcțională.

Dacă preocup ări fonetice au existat înc ă de la începuturile lingvisticii diacronice,
fonologia s-a constituit ca disciplin ă lingvistic ă distinctă î n a n i i 3 0 ’ a i s e c o l u l u i X X .
Fundamentele teoretice (principii, metodologie, obiect, obiective, tipuri de analiz ă) au fost
prezentate prima oar ă în cadrul Congresului lingvi știlor de la Haga (1928) de c ătre lingviști
reuniți în gruparea cunoscut ă drept Cercul de la Praga (Roman Jakobson, Serghei Karcevsky,
Nikolai Sergheevici Trube țkoi etc.). Un precursor al fonologiei a fost lingvistul rus Baudoin
de Courtenay, care și-a susținut convingerea c ă pe lingvist trebuie s ă-l preocupe sunetele
vorbirii nu numai prin realitatea, ci mai ales prin amprenta lor psihic ă.

În primele capitole ale cursului (UI 1. – 4.) am prezentat sunetele limbii române din punct
de vedere articulatoriu și acustic, adic ă din perspectiva calit ății lor fizice. În acest capitol, vom
prezenta sunetele limbii române din perspectiva locului pe care îl ocup ă în structura general ă
a limbii, din perspectiva func ției lor lingvistice. S-a v ăzut încă din capitolele men ționate că
numărul de variante și varietăți sonore este teoretic nelimitat, datorit ă diferențelor de
pronunțare între vorbitori și chiar, în cazul aceluia și vorbitor, între momentele enun țării.

Așadar, exist ă totdeauna, în cadrul aceluia și sistem lingvistic, probabilitatea ca pentru un
același sunet să se înregistreze cazuri de variante și varietăți de pronun țare, după cum o
dovedesc exemplele de mai jos.

58 Exemple
™ [e] din, de exemplu, tran șa sonoră [fel] poate fi pronun țat diferit de la un
vorbitor la altul, în func ție de anatomia cavit ăților rezonatoare și de timbrul
specific fiec ărui vorbitor în parte;
™ [e] din aceea și tranșă sonoră, [fel], poate fi pronun țată diferit de acela și
vorbitor în momente diferite, în func ție de modificarea temporar ă a
caracteristicilor aparatului fonator al vorbitorului respectiv;
™ [e] din [fel] este diferit de [e] din [fĭerbe] , de exemplu; se va observa c ă [e]
din [fel] este mai deschis decât [e] care apare dup ă iot (notat în acest material
[ĭ]) din [fĭerbe] ; există deci și o diferen țiere a sunetelor în func ție de mediul
fonetic în care apare acesta.

Având în vedere exemplele de mai sus, reflectați asupra situa țiilor fonetice
următoare: [a] din [tak] – de la un vorbitor la altul și de la un moment al vorbirii
la altul – și, respectiv, [a] din [tak] /vs/ [a] din [tŏakə].

Urechea unui vorbitor obi șnuit (și, uneori, nici cea a unui specialist) nu sesizeaz ă cu
fidelitate toate aceste variante și varietăți, teoretic posibile, dar pot fi m ăsurate cu aparate
specializate. Este momentul aici s ă lămurim termenii variantă și, respectiv, varietate sonoră.
Atât variantele , cât și varietățile sonore reprezint ă elemente ale unui aceluia și fonem
(vezi mai jos defini ția), numite și alofone (vezi mai jos defini ția). Toate intr ă în clasa de
unități echivalente (sau structural identice , vezi și infra ) ale unui fonem.

Diferența dintre variante și varietăți este următoarea:
i) variantele , numite și variante combinatorii (sau poziționale ), sunt cele care reprezint ă
pronunții diferite datorate mediului fonetic în care apar (cf. ultimul exemplu din cele
de mai sus: [e] din [fel]/[e] din [f ĭerbe], dar și multe alte asemenea situa ții, cum se va
vedea în cele ce urmeaz ă, la descrierea distribu ției complementare);
ii) varietățile, numite și variante libere (sau individuale ), sunt cele care depind de actele
concrete de vorbire, adic ă diferențe de pronun țare de la un vorbitor la altul sau, în
cazul aceluia și vorbitor, de la un moment al vorbirii la altul (cf. primele dou ă exemple
din cele de mai sus).

59Descrierea tuturor acestor sunete din punct de vedere fizic reprezint ă unul dintre
obiectivele foneticii. Deoarece exist ă un foarte mare num ăr de nuan țe fonetice, teoretic,
diferența dintre dou ă sunete înl ănțuite într-o tran șă sonoră nu este niciodat ă tranșantă. Între
două sunete distincte exist ă o serie de nuan țe intermediare posibile care fac trecerea de la un
sunet la altul. Aceast ă zonă de trecere este gradat ă. Domeniul foneticii, substan ța fonetică a
limbii, este unul/una continuu/continu ă. Investigarea din perspectiva domeniului fonologiei
necesită un decupaj, altfel spus, identificarea unui set de elemente invariante (inventarul
fonemeleor unei limbi, vezi și infra , obiectivele fonologiei).

Pentru diferențierea sunet/fonem și, implicit, pentru a ajunge inductiv la defini ția
fonemului, recurgem la exemplele de mai jos.

Exemple:
™ I. Se dau tran șele sonore [bankə]1 / [baŋkə]2 / [bãnkə]3 (T1, T2, T3,…, Tn).
Vom urm ări sunetul [a] în fiecare din tran șele date.

Observația 1:
9 [a]1 corespunde pronun ției standard;
9 [a]2 este mai deschis decât [a]1 (deci o diferen ță la nivelul aperturii),
deoarece se afl ă în vecinătatea lui [ŋ] (consoan ă care corespunde unui [n]
pronunțat foarte velar, cu mu șchiul lingual foarte retras și aproape lipit de
palatul dur – pronun ție specific ă graiului muntean);
9 [a]3 corespunde unei pronun ții nazalizate (marcat ă la nivelul transcrierii
fonetice prin tilda [~]de deasupra sunetului nazalizat și fiind provocat ă,
de exemplu, de o afec țiune temporar ă a căilor nazale).

Concluzia 1: [a]1, [a]2 și [a]3 (și, teoretic, pân ă la [a]n) sunt pronun ții diferite
ale sunetului /a/.

Observația 2: deși [a]1, [a]2 și [a]3 (și, teoretic, pân ă la [a]n) sunt pronun ții
diferite ale sunetului /a/, ele nu antreneaz ă modific ări în privin ța
semnifica ției – indiferent de pronun ția lui [a] în T1, T2, T3,…, Tn,
semnifica ția este aceea și, {bancă}, având defini țiile lexicografice cunoscute
(care comport ă relații ominimice și polisemnatice în acest caz).

60Concluzia 2: dat fiind c ă, indiferent de pronun ție, semnifica ția tranșelor date
este aceea și, rezultă că sunetele [a]1, [a]2 și [a]3 (și, teoretic, pân ă la [a]n)
funcționează la fel, deci sunt sunete echivalente (sau structural identice ,
aparținând aceleia ți clase de sunete, expresii sonore ale fonemului /a/).

™ II. Nu la fel stau lucrurile, de exemplu, în cazul sunetelor [k], [b], [m] rostite
alternativ în aceea și poziție, să zicem ini țială, în acela și context fonetic: cf.
[kal] / [bal] / [mal] .

Observație: acestor tran șe sonore, diferen țiate după inițială, li se asociaz ă
semnifica ții diferite: {cal}, {bal}, {mal} – cu defini țiile lexicografice
corespunz ătoare.

Concluzie: dat fiind c ă pronunția, diferen țiată după sunetele aflate în pozi ție
inițială, modific ă semnifica ția tranșelor date, rezult ă că sunetele [k], [b] și
[m] (dar și altele care produc acela și efect, indiferent de pozi ția în care
alternează) nu func ționează la fel, deci sunt sunete nonechivalente (sau
structural diferite , aparținând la clase diferite de sunete, expresii sonore ale
fonemelor /k/, /b/, /m/).

Având în vedere exemplele de mai sus, imaginați și alte situa ții de eviden țiere a
sunetelor echivalente și, respectiv, nonechivalente.

Așadar, dou ă sau mai multe sunete sunt echivalente (sau structural identice ) atunci când
nu servesc niciodat ă la diferen țierea a dou ă sau mai multe cuvinte (altfel spus, nu servesc la
transmiterea de semnifica ții distincte) și, invers, sunt nonechivalente (sau structural diferite )
atunci când servesc la transmiterea de semnifica ții diferite.

În baza tuturor exemplelor date pân ă în acest punct, se pot infera urm ătoarele defini ții.

DEFINIȚIE
Fonemul este amprenta mental ă a unei clase de variante și varietăți sonore (numite și
alofone sau unit ăți echivalente), având acelea și trăsături fonologice distinctive.

61Se impun câteva preciz ări.

i) Fonemul este definit ca amprentă mentală a unei clase de sunete echivalente, deoarece el
nu poate fi pronun țat niciodat ă la fel (vezi diferen ța dintre pronun țiile indivizilor și chiar
dintre cele ale aceluia și vorbitor de la un moment al vorbirii la altul).
ii) Fonemul func ționează ca o invariantă definită de o clas ă de variante (realizări ale
fonemului în practica vorbirii).
iii) În ciuda diferen țelor de pronun ție ale aceluia și fonem (relevante deci doar la nivel
fonetic), exist ă clase de sunete echivalente, aceast ă identitate lingvistic ă la nivelul
funcțional al sunetelor putând fi stabilit ă cu ajutorul trăsăturilor distinctive .
iv) Inventarul fonematic (num ărul finit de invariante sonore) al oric ărei limbi se poate stabili,
așadar, prin reducerea variantelor sonore în baza identific ării unor tr ăsături fonologice
distinctive. Aceste tr ăsături fonologice se constituie, în teoria propus ă de Roman
Jakobson, Gunnar Fant și Morris Halle (în 1951), într-un ansamblu de dou ăsprezece
cupluri opozi ționale , considerate universalii ale limbajului de c ătre autorii teoriei,
deoarece ar fi suficiente pentru a se face inventarul fonemelor oric ărei limbi.
v) La începuturile fonologiei, fonemul era considerat unitatea minimal ă a domeniului. În
lumina noilor descoperiri, anume c ă fonemul este o matrice de tr ăsături distinctive ,
problema a fost reconsiderat ă, trăsătura distinctiv ă fonologic ă este statua ă drept unitate
minimală a fonologiei.

Iată și definiția alofonelor.

DEFINIȚIE
Alofonele reprezint ă totalitatea variantelor combinatorii (sau poziționale , numite
simplu și variante ) și a variantelor libere (sau individuale , numite simplu și varietăți)
care caracterizeaz ă un fonem .

În temeiul celor expuse în aceast ă secțiune, se pot formula obiectivele principale ale
fonologiei :
i) inventarierea claselor de sunete echivalente specifice unei limbi prin segmentarea
fluxului sonor continuu al vorbirii umane în unit ăți indecompozabile în tran șe sonore mai
mici;
ii) definirea claselor și a claselor de clase nu din punct de vedere fonetic, ci dup ă criteriul

62relațiilor specifice pe care aceste clase le contracteaz ă (altfel spus, stabilirea identit ății sau
nonidentit ății funcționale a unit ăților obținute prin i));
iii) descrierea comportamentului elementelor inventarului de unit ăți fonice invariante ale
unei limbi unele în raport cu celelalte în lan țul vorbirii.

Simplificând, se poate spune c ă fonologia studiază fonemele (și tot ce implic ă acestea din
perspectiva func țională a sunetelor vorbirii), pe când fonetica se ocupă de sunetele vorbirii (și
de toate aspectele fizice pe care le comport ă acestea în procesul comunic ării).

• Semnul lingvistic
În încheierea acestui subcapitol, nu ne mai r ămâne decât s ă reamintim un alt concept
central al lingvisticii moderne, semnul lingvistic , pentru a face leg ăturile necesare cu
domeniile foneticii și fonologiei.
Semnul lingvistic – entitate biplan ă, conform defini ției lui F. de Saussure – exprim ă un
raport de interdependen ță între un semnificant (complex sonor) și un semnificat (semnifica ție,
conținut).
Ansamblul semnifican ților (al expresiilor sonore) dintr-o limb ă constituie planul
expresiei . Ansamblul semnifica ților (al semnifica țiilor) dintr-o limb ă constituie planul
conținutului . În terminologia lingvistic ă, raportul de interdependen ță dintre expresie și
conținut poartă numele de funcție-semn .

Să ne reamintim…
¾ obiectul de studiu al fonologiei este constituit de materialul sonor al limbilor
naturale date din perspectiv ă funcțională;
¾ fonemul este o matrice mental ă de trăsături distinctive , care se realizeaz ă în
practica vorbirii de fiecare dat ă prin pronun ții mai mult sau mai pu țin
diferite, dar echivalente din punct de vedere structural;
¾ fonologia are ca obiective principale: stabilirea inventarului fonemelor unei
limbi, identificarea claselor de sunete echivalente (structural identice) și
studierea rela țiilor pe care le contracteaz ă fonemele între ele;
¾ studiul semnului lingvistic, ca expresie a reuniunii unui semnificant cu un
semnificat , este indisolubil legat de particularit ățile raportului de
interdependen ță dintre planul expresiei și planul con ținutului .

63
7.4. Relații și corelații. Proba comut ării și tipurile de distribu ție

• Relații și corelații
Într-un sistem lingvistic, doi termeni se pot afla în cel pu țin unul dintre urm ătoarele dou ă
raporturi.
i) Raportul „și… și” (conjunc ție logică, raport formalizat a Λ b) – reprezint ă coexisten ța în
timp sau în spa țiu a doi termeni a și b, altfel spus, un raport dinamic de succesiune.

Exemplu
Elementele unui sistem lingvistic contracteaz ă în lanțul vorbirii astfel de
raporturi: în silaba [ta], de exemplu, [t] se afl ă în relație cu [a] și invers.

ii) raportul „sau… sau” (disjuncție logică, raport formalizat a V b) – reprezint ă excluderea
mutuală a doi termeni care contracteaz ă alternativ aceea și relație; cu alte cuvinte, acest
raport se instituie numai atunci când a este adev ărat, iar b este fals, sau invers, dar
niciodată a și b nu pot avea aceea și valoare concomitent, ci numai alternativ; acest tip de
raport se mai nume ște și corelație.

Exemplu
În corelație se află, de exemplu, dou ă consoane care pot preceda, în aceea și
silabă, aceeași vocală: [t] și [s] pot preceda în aceea și silabă vocala [a], [ta] și [sa]
fiind monosilabe în care pozi ția imediat antevocalic ă poate fi ocupat ă de [t] sau
[s], dar numai alternativ.

Relațiile și corelațiile pot fi de naturi diferite:

a) raport de interdependen ță (raport formalizat a ↔ b) – a presupune cu necesitate existen ța
lui b și invers.

Exemplu
În raport de interdependen ță se află, de exemplu, categoriile genului și numărului,
a căror prezen ță este implicat ă reciproc la p ărțile nominale în limba român ă.

64b) raport de dependen ță (raport formalizat a → b) – se stabile ște ca rela ție de dependen ță
unilateral ă între o constant ă și o variabil ă; altfel spus, a îl presupune cu necesitate pe b,
dar nu și invers.

Exemplu
În raport de dependen ță se află, de exemplu, o semivocal ă și o vocal ă într-un
diftong/triftong, unde semivocala este elementul dependent, iar vocala cel
independent. La fel stau lucrurile între o consoan ă și o vocală în ceea ce prive ște
constituirea unei silabe – consoana este variabila, deci elementul dependent, iar vocala este constanta și elementul independent (care nu are nevoie pentru a
constitui silab ă de prezen ța unei consoane).

c) raport de constela ție (raport formalizat a × b ) – se stabile ște între dou ă variabile, cu alte
cuvinte, a nu îl presupune cu necesitate pe b și nici invers (dar nici nu se exclud).

Exemplu
În raport de constela ție se află două sunete, de exemplu, [s] și [t], care pot ap ărea,
consecutiv sau nu, în aceea
și silabă ([stare, sat]), în silabe diferite ale aceleia și
tranșe sonore ([sate]) sau în tran șe sonore diferite ([sare, tare]).

Găsiți și alte exemple pentru ilustrarea raporturilor înf ățișate mai sus.

• Proba comut ării și tipurile de distribu ție
Comutarea și cele trei tipuri de distribuție, ca și segmentarea (vezi infra ) sunt probe și
operații (în fond, tot raporturi) necesare stabilir ii inventarului fonematic al unei limbi
(reducția variantelor ), dar și studierii rela țiilor dintre elementele acestui inventar.

Comutarea este raportul existent între dou ă unități care corelează atât în planul expresiei,
cât și în cel al con ținutului. Altfel spus, unei diferen țe din planul expresiei îi corespunde una
în planul con ținutului .
Așadar, unit ățile aflate în raport de comutare sunt unități nonechivalente (structural
diferite ), variante sonore ale unor foneme diferite (vezi și supra , al doilea exemplu dat pentru
diferențierea sunet/fonem). În aceast ă situație, spunem c ă acele dou ă unități contracteaz ă
funcții-semn diferite.

65Invers, dou ă unități care nu se afl ă niciodată în raport de comutare într-o limb ă sunt unități
echivalente (structural identice ), variante sonore ale aceluia și fonem (vezi și supra , primul
exemplu dat spre ilustrarea diferen ței sunet/fonem). În aceast ă situație, spunem c ă acele dou ă
unități contracteaz ă aceeași funcție-semn .

La proba comut ării, în vederea atingerii acelora și obiective, se al ătură distribuția. Tipurile
de distribu ție vor fi definite în cele ce urmez ă.

i) Distribuția contrastiv ă se stabile ște între doi termeni sau dou ă serii de termeni care pot
apărea alternativ în aceea și poziție. O corela ție poate fi descris ă ca distribu ție contrastiv ă,
indiferent dac ă cele dou ă elemente ale corela ției comut ă sau nu. Dup ă acest criteriu,
distingem:
a) distribuție contrastiv ă fără comutare – doi termeni care se afl ă în distribu ție
contrastiv ă și nu comut ă, se află în variație liberă, sunt sunete echivalente (vezi
exemplul de mai jos) de tipul varietăți, (vezi și supra , subcap. 7.3.);
b) distribuție contrastiv ă cu comutare – dacă cei doi termeni ai corela ției comut ă, atunci
aceștia aparțin la clase diferite, sunt sunete nonechivalente (vezi exemplul de mai jos).

Exemple
™ În limba român ă, [n] aflat înaintea unei consoane velare, [k, g] , poate fi
pronunțat [ŋ] (consoan ă care corespunde unui [n] pronun țat foarte velar), în
special în unele vaiante regionale: cf. [ba nkə] / [baŋkə], unde [n] și [ŋ] se
află în distribuție contrastiv ă fără comutare , deoarece sunt sunete
echivalente care alterneaz ă în aceea și poziție fără a atrage o modificare în
planul con ținutului.
™ Tranșele sonore [sak] și [zak] sunt în distribuție contrastiv ă cu comutare ,
deoarece [s] și [z] sunt sunete nonechivalente care alterneaz ă în aceea și
poziție atrăgând o modificare în planul con ținutului (determin ă semnifica ții
diferite).

ii) Distribuția complementar ă se stabile ște între doi termeni sau dou ă serii de termeni care
nu pot apărea niciodat ă alternativ în aceea și poziție. Cu alte cuvinte, termenii respectivi nu
apar niciodat ă în distribu ție contrastiv ă, se exclud reciproc în toate contextele. Doi termeni
aflați în distribu ție complementar ă nu pot comuta, a șadar sunt sunete echivalente de tip
variante (combinatorii , poziționale – vezi supra , subcap. 7.3.).

66 Exemplu
În limba român ă, vocalele anteriorizate (pronun țate palatalizat) [å, o ˚ , ů] apar
numai dup ă sunetele [č, ğ, k’, g’, ĕ, ĭ]. Din aceast ă poziție este exclus ă ocurența
vocalelor [a, o, u] și invers. Rezult ă de aici c ă [a] și [å], [o] și [o˚ ], [u] și [ů] nu
comută (de exemplu, [a] din [kar] cu [å] din [k’år]).
Sunetele aflate în distribu ție complementar ă sunt varietăți (vezi supra ) ale
aceluiași fonem, deci [a, o, u] și [å, o ˚ , ů] nu pot ap ărea niciodat ă unele în locul
celorlalte (c ăci, după sunetele palatale men ționate, vocalele respective se
anteriorizeaz ă implicit), dar sunt alofone de tip variet ăți ale fonemelor /a, o, u/.

iii) Distribuția defectiv ă se stabile ște între doi termeni sau dou ă serii de termeni care nu
contrasteaz ă în toate pozi țiile. Altfel spus, dac ă există cel puțin un context în care este
exclusă ocurența alternativ ă a acelor termeni care contrasteaz ă în alte contexte, spunem c ă
acești termeni sunt în distribu ție defectiv ă.

! Distribuția defectiv ă reprezint ă o modalitate general ă de distribu ție a segmentelor
fonice, pentru c ă nu există în nicio limb ă niciun cuplu de sunete care s ă contrasteze
în absolut toate pozi țiile. Așadar, distribu ția defectiv ă este indispensabil ă stabilirii
echivalen ței/noechivalen ței sunetelor, deci a inventarului fonematic al unei limbi.
Totodată, acest tip de distribu ție eviden țiază grupurile monofonematice ale unei
limbi.

! Grupurile monofonematice sunt grupuri de sunete care au valoarea unui singur
fonem. A șa sunt considera ți diftongii și triftongii, de exemplu, din punct de vedere
funcțional (pentru c ă nu se despart, ci fac parte din aceea și silabă). O situa ție aparte
se înregistreaz ă la africate, acestea fiind grupuri monofonematice speciale,
reprezentând coarticularea a dou ă sunete, rezultanta fiind un sunet nou.

Așadar, pentru a stabili dac ă două segmente fonice apar țin la clase diferite de sunete
echivalente, este suficient ca ele s ă comute în câteva pozi ții sau cel pu țin într-o pozi ție.
Posibilitatea de a contrasta într-un num ăr mai mare de pozi ții măsoară numai randamentul
funcțional al opoziției respective și nu calitatea ei.
În exemplul de mai jos se va vedea cum ajut ă distribuția defectiv ă la a demonstra c ă [ț],
deși este rezultatul coarticul ării sunetelor [t] și [s], este un sunet distinct.

67 Exemplu
Pentru a stabili c ă [ț] este un sunet distinct de sunetele [t] și [s], va trebui s ă
găsim un context din care ocuren ța alternativ ă a sunetelor [ ț, t, s] este exclus ă.
Mai întâi trebuie observat c ă sunetele men ționate contrasteaz ă (și comută) în
diverse contexte, vezi, de exemplu: [țak] / [tak] / [sak] sau [țarə] / [tară] /
[sarə]. Deci este exclus ă distribuția complementar ă.
Există însă un context din care sunetele respective se exclud reciproc, nu
contrasteaz ă: este posibil ă în limba român ă tranșa [hoți], dar ireperabile tran șele
*[hoti], *[hosi]. Cu alte cuvinte, înaintea lui [i] asurzit și asilabic și precedat de o
vocală nu poate ap ărea decât consoana [ ț] și este exclus ă ocurența consoanelor [t]
și [s].
Așadar, distribu ția defectiv ă a eviden țiat faptul c ă [ț], [t] și [s] sunt sunete
nonechivalente, apar ținând la foneme diferite.

Imaginați alte exemple pentru toate tipurile de distribu ție descrise și ilustrate mai
sus. Urmăriți când distribu ția în cauz ă presupune raport de comutare și când nu.

7.5. Segmentarea. Tr ăsăturile distinctive fonologice
Segmentarea fluxului fonic este și ea o opera ție necesar ă pentru a se putea ajunge la
stabilirea unui inventar de unit ăți.
De exemplu, pentru tran șele sonore [tak, dak, sak] , asociate con ținuturilor {tac}, {dac},
{sac}, segmentarea se realizeaz ă astfel:
– se izoleaz ă un element constant [-ak], aflat în rela ție cu elementele [t], [d], [s];
– între [t], [d], [s] se stabile ște o corela ție;
– între [t], [d], [s] exist ă un raport de comutare, a șadar cele trei segmente sunt structural
diferite.
La fel, pentru contextele sonore [kat, kot, kît] asociate con ținuturilor {cat}, {cot}, {cât},
putem stabili existen ța unui raport de comutare și între segmentele [a, o, î], ajungând la
aceeași concluzie a nonidentit ății lor structurale.
De asemenea, pentru contextele sonore [pak, pat, par], se poate izola secven ța comună
[pa-], iar corela ției la nivelul expresiei dintre [k, t, r] îi va corespunde o corela ție la nivelul
conținutului, astfel încât putem conchide c ă și [k, t, r] sunt nonidentice structural.
Generalizând, se poate spune c ă o tranșă sonoră [ab] (sau mai extins ă) poate fi segmentat ă
din punct de vedere structural în a și b dacă cel puțin unul dintre cele dou ă elemente ( a sau b)

68intră în raport de comutare cu un alt element c – cu alte cuvinte, dac ă în limba dat ă, alături de
expresia ab, există cel puțin una din expresiile ac sau cb.
Segmentarea serve ște la inventarierea unit ăților și la organizarea lor în dou ă categorii:
vocalele (care au capacitatea de a forma singure o silab ă)și consoanele (care nu pot forma
silabă decât dac ă sunt înso țite de unit ăți din prima categorie). Cele dou ă categorii se afl ă în
relație de dependen ță unilateral ă (vezi supra ).
Din toate cele înf ățișate mai sus, se poate desprinde urm ătoarea defini ție:

DEFINIȚIE
Sistemul fonologic este ansamblul unit ăților rezultate dintr-o opera ție de reduc ție a
variantelor. Descrierea sistemului fonologic se face prin definirea elementelor sale în
raport cu rela țiile specifice pe care ele le contracteaz ă.

Din aplica ția de mai jos se va putea vedea cum o segmentare, cu eviden țierea trăsăturilor
distinctive fonologice, reprezint
ă o analiză fonologic ă ce are rezultat demonstrarea diferen ței
fonologice dintre dou ă sau mai multe tran șe sonore.

Exemplu
Se dau tran șele sonore [tok] , [dok] , [fok] , [sok] . Se va demonstra prin
segmentarea dup ă poziția inițială și prin opera ția de reducere a tr ăsăturilor
distinctive fonologice a sunetelor segmentate în ce const ă opoziția fonologic ă a
tranșelor date.

După operația de segmentare se observ ă că [t, d, f, s] contracteaz ă alternativ
aceeași relație cu segmentul [-ok], altfel spus, contrasteaz ă în aceea și poziție.
Pentru a r ăspunde cerin ței, se va recurge la opera ția de reducere a tr ăsăturilor
distinctive fonologice pentru toat e perechile permise de combina țiile tranșelor
date.
Astfel, pentru cuplul [tok]/[dok] avem:
[t]: oclusiv ă
+ dentală + surdă + [-ok]
[d]: oclusiv ă + dentală + sonoră + [-ok]
sonoritate;

69pentru cuplul [tok]/[fok] :
[t]: oclusiv ă + dentală + surdă + [-ok]
[f]: fricativ ă + labio-dental ă + surdă + [-ok]
ocluziune/fric țiune, localizare dental ă/labio-dental ă;

pentru cuplul [tok]/[sok] :
[t]: oclusiv ă + dentală + surdă + [-ok]
[s]: fricativ ă + dentală + surdă + [-ok]
ocluziune/fric țiune;

pentru cuplul [dok]/[fok] :
[d]: oclusiv ă + dentală + sonoră + [-ok]
[f]: fricativ ă + labio-dental ă + surdă + [-ok]
ocluziune/fric țiune, localizare dental ă/labio-dental ă, sonoritate;

pentru cuplul [dok]/[sok] :
[d]: oclusiv ă + dentală + sonoră + [-ok]
[s]: fricativ ă + dentală + surdă + [-ok]
ocluziune/fric țiune, sonoritate;

pentru cuplul [fok]/[sok] :
[f]: fricativ ă + labio-dental ă + surdă + [-ok]
[s]: fricativ ă + dentală + surdă + [-ok]
localizare dental ă.

Concluzie: S-a demonstrat astfel c ă segmentarea și evidențierea trăsăturilor
distinctive reprezint ă o formul ă viabilă de analiz ă fonologic ă a tranșelor sonore și
de identificare a unit ăților nonechivalente.

Să ne reamintim…
¾ unitățile nonechivalente ale inventarului fonematic al unei limbi contracteaz ă
diverse rela ții între ele;
¾ identificarea corect ă a raporturilor dintre sunetele unei limbi și aplicarea
diverselor probe și operații (comutarea, distribu ția, segmentarea) conduc la
stabilirea inventarului fonematic al limbii respective și studierea dverselor
restricții contextuale (combinatorii) relativ la sunetele acelei limbi.

70
7.6. Unități segmentale și suprasegmentale
Pentru definirea unit ăților segmentale și suprasegmentale trebuie definite mai întâi
noțiunile: sintagmă fonologic ă, silabă și raporturi heterosintagmatice și homosintagmatice .

DEFINIȚIE
Sintagma fonologic ă este o structur ă constituit ă printr-un raport de dependen ță între
o silabă și un element dependent de ea, din categoria accentelor sau a intona țiilor.

DEFINIȚIE
Silaba este cea mai mic ă tranșă sonoră susceptibil ă de a fi caracterizat ă printr-un
accent și numai unul. Silaba între ține cu accentul și intonația un raport de
dependen ță: silaba poate fi accentuat ă și/sau intonat ă. Silaba este elementul constant,
iar accentul și intonația reprezint ă variabilele, elementele dependente.

DEFINIȚIE
Raportul homosintagmatic este raportul care se stabile ște în interiorul aceleia și
sintagme între membrii ei constitutivi.

Exemplu
Între accentul [ ′] și silaba [da] se stabile ște un raport homosintagmatic .

DEFINIȚIE
Raportul care se stabile ște între elementele unor sintagme diferite se nume ște
heterosintagmatic .

Exemplu
În secven ța /desfak/, cele dou ă silabe intr ă în relație cu accentele [ ′, ˚] astfel:

71- când [′] afecteaz ă silaba /fak/, silaba /des/ va primi accentul [ ˚] sau accentul ['],
fiind posibile sintagmele fonologice / ˚ des ′fak/ sau /′des fak/;
– când silaba /des/ are accentul [ ˚], silaba /fak/ are cu necesitate accentul [ ′],
realizându-se sintagma fonologic ă /˚ des ′fak/.
Dependen ța dintre cele dou ă secvențe fonologice este heterosintagmatic ă.

• Unitățile segmentale includ vocalele , semivocalele și consoanele , unități care constituie
segmentul fonic. Acest tip de unit ăți se caracterizeaz ă prin imposibilitatea de a contracta
raporturi de dependen ță heterosintagmatic ă.

• Unitățile suprasegmentale sunt accentul (unitate intensiv ă) și intonația (unitate
extensivă). Acest tip de unit ăți se caracterizeaz ă prin posibilitatea de a contracta raporturi
de dependen ță heterosintagmatic ă. Ele nu constituie segmente fonice, ci le caracterizeaz ă.

7.7. Rezumat
Unitatea de înv ățare 7 prezintă sintetizeaz ă noțiunile fundamentale în studiul
fonologiei, subliniindu-se totodat ă obiectivele acestei discipline lingvistice și
reluându-se aspecte definitorii pentru în țelegerea semnului lingvistic din
perspectiva domeniului înf ățișat. Se descriu raporturile dintre unit ățile fonologice
și toate probele și operațiile necesare inventarierii fonemelor unei limbi și
studierii raporturilor dintre acest ea: comutarea, tipurile de distribu ție,
segmentarea. În sec țiunea final ă se prezint ă alte no țiuni fundamentale în
domeniul fonologiei: sintagma fonologic ă, silaba, raport urile hetero- și
homosintagmatice, unit ățile segmentale și suprasegmentale ale sistemului
lingvistic.

7.8. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
Răspundeți cerințelor:
1. Se dau tran șele sonore [ č’arə], [karə]. Acestea se afl ă în distribu ție:
a) contrastiv ă;
b) complementar ă;
c) defectivă.
2. Se dau tran șele sonore [k’or], [kor]. Acestea se afl ă în distribu ție:
a) complementar ă cu comutare;
b) contrastiv ă cu comutare;
c) complementar ă.
3. Cuplul de tran șe sonore [dar] / [jar] se diferen țiază prin:
a) articulare oclusiv ă / africată și sonoritate;

72b) localizare dental ă / labio-dental ă și sonoritate;
c) ocluziune / fric țiune, localizare dental ă / prepalatal ă.
4. Cuplul de tran șe sonore [pune] / [bune] se diferen țiază prin:
a) articulare oclusiv ă / africată;
b) sonoritate;
c) localizare labio-dental ă / bilabial ă.
5. Cuplul de tran șe sonore [kot] / [tot] se diferen țiază prin:
a) localizare velar ă / dentală;
b) articulare oclusiv ă / fricativă;
c) sonoritate.

7.9. Tema de control nr. 1 (se pred ă conform graficului stabilit la prima
activitate tutorial ă)

Răspundeți cerințelor de mai jos, bifând pe fo rmularul nominal de la sfâr șitul testului
soluția corectă. Se va preda la data stabilit ă doar formularul nominal men ționat.
NOTĂ: Subiectele au în mod obligatoriu o singur ă soluție corectă.

1. Raportul corect sunet/liter ă pentru
cuvintele stinghereau , inextingibil ,
genunchi se află în seria:
a) 9/11; 12/12; 7/8;
b) 10/11; 13/12; 6/8;
c) 11/10; 12/13; 8/7.
2. În enunțul I-am văzut cu propriii mei ochi
vocala [i] apare:
a) de 6 ori;
b) de 2 ori;
c) de 4 ori.
3. Există triftongi în toate cuvintele din
seria: a) mi-ai spus, leoaic ă, iei, veneau;
b) Ioana, duceau, chioar ă;
c)
aripioară, vioi, stăteau.
4. Sunt mai multe sunete decât litere în
toate cuvintele din seria:
a) propriii, eczem ă, asterisc;
b) micsandră, excursie, gherghef;
c) pix, sfinx, excavator.
5. Sunt mai multe litere decât sunete în
seria:
a) chemare, gherghef, membrii;
b) kaki, ghiul, gheat ă;
c) ghețuș, ceartă, examen.
6. În cuvintele șfichiuitoare , geamparagiu ,
erau există:
a) 5 C, 5 V, 2 S/5 C., 4 V, 2 S/1 C, 3 V,
1 S;
b) 5 C, 4 V, 2 S/5 C, 4 V/1 C, 2 V, 1 S;
c) 5 C, 5 V, 1 S/5 C, 4 V, 1 S/1 C, 2 V, 2 S.

737. Alegeți varianta care con ține 3 valori
fonetice ale literei „ i”:
a) tinichigiu, unduire, cochilii;
b) liotă, pieton, ghinion;
c) pini, aceia și, ciur.
8. Litera „e” corespunde la trei sunete
diferite în cuvintele din seria: a) iepure, deal, ea, cer;
b) ceainic, ei, cear ă, gheață;
c) gherghef, mearg ă, ger, ceas.
9. Indicați seria în care palatala /k’/
corespunde la patru reprezent ări grafice
diferite:
a) kilometru, chin, kenyan, chior;
b) chenar, chin, quetzal, kilovolt;
c) chenar, cin ă, quetzal, kilovolt.
10. Cuvintele exotic și exod se pronun ță
corect:
a) [eksotik], [eksod];
b) [egzotik], [eksod];
c) [egzotik], [egzod].
11. Accentul este oxiton în toate cuvintele din
seria:
a) canin, răspopit, albea ță, magazioner;
b) dresor, năduf, trotuar, protocol;
c) prevedere, musaca, cheltuial ă, onix.
12. Accentul este paroxiton în toate cuvintele
din seria: a) raritate, prelucrabil, magazie;
b) brancardier, z ănatic, muștar;
c) zăbrele, yoga, rotocol.
13. Accentul este proparoxiton în toate
cuvintele din seria:
a) solicitudine, februarie, propozi ție;
b) marmotă, veveriță, romanic ă;
c) organic, racil ă, butelie.
14. Accentul diferen țiază semantic toate
cuvintele din seria:
a) tráfic/trafíc, íntim/intím;
b) simpózion/simpozíon,
companíe/compánie;
c) dómino/dominó, vestibúl/vestíbul.
15. Sunt accentuate corect toate cuvintele din
seria:
a) anafóră, verígă, campanúl ă;
b) bólnav, doctorí ță, jílav;
c) cắtină, tráfic, rabín.
16.
Sunt numai variante accentuale în seria:
a) lápoviță/lapovíță, máfie/mafíe;
b) rábin/rabín, vápor/vapór;
c) sátiră/satíră, gíngaș/gingáș.
17. Sunt scrise corect cuvintele din seria:
a) gheață, trunchea, scheaun ă;
b) ghiață, trunchia, schiaun ă;
c) gheață, trunchia, scheaun ă.
18. Seria cu toate formele grafice gre șite este:
a) herculeean, marfar, patrat;
b) masor, încrusta, vindecativ;
c) importuna, frustat, fratricid.
19. Seria cu toate formele grafice corecte este:
a) paliativ, knockout, karate;
b) coleziune, cozeur, masez ă;
c) grimeur, sufleor, șodron.

7420. Prima form ă este corect ă în ambele
cupluri din seria:
a) asterix/asterisc, espropriat/expropriat;
b) hamger/hanger,
jurispruden ță/juristpruden ță;
c) escaladare/excaladare,
oprobriu/oprobiu.
21. Prima form ă este greșită în ambele
cupluri din seria:
a) espadrilă/expadrilă,
jurisdicție/juristdic ție;
b) jeratic/jăratic, egzem ă/eczemă;
c) tixit/ticsit, micsandr ă/mixandră.
22. Sunt corecte toate formele grafice din
seria:
a) cocs, nylon, knockdown, week-end;
b) cox, nylon, cnocdaun, week-end;
c) cocs, nailon, knockdown, weekend.
23. Se află numai cuvinte care se pot desp ărți
și după principiul morfolexical în seria:
a) panromanic, hipotensiv, arhiplin;
b) decatlon, inacceptabil, monoclu;
c) antiderapant, geometrie, anodin.
24. Indicați seria în care se afl ă numărul
corect de silabe pentru cuvintele
juxtapoziție, oleaginos , Zeus :
a) 5, 4, 1;
b) 6, 5, 1;
c) 6, 4, 2.
25. Sunt desp ărțite corect cuvintele din seria:
a) bi-bli-o fil, i-o-no-sfe-r ă, și-fo-ni-er;
b) bi-blio-fil, io-no-sfe-r ă, și-fo-nier;
c) bi-bli-o fil, i-on-o-sfe-r ă, și-fo-ni-er. 26. Sunt desp ărțite corect cuvintele din seria:
a) vi-nie-tă, her-cu-le-ean, deo-cam-da-
tă;
b) vi-ni-e-tă, her-cu-lean, de-o-cam-da-t ă;
c) vi-nie-tă, her-cu-le-an, de-o-cam-da-t ă.
27. Unitatea fonologic ă /ə/ este:
a) deschisă, centrală, compact ă, silabică;
b) închisă, anterioar ă, difuză, silabică și
nesilabică;
c) semideschis ă, posterioar ă, gravă,
silabică.
28. Se dau cuplurile de tran șe sonore:
[g’arə]/[garə], [lunkə]/[luŋkə],
[nərĭ]/[mərĭ]. Acestea sunt în distribu ție:
a) complementar ă, contrastiv ă,
contrastiv ă;
b) complementar ă, defectivă, contrastiv ă;
c) contrastiv ă, defectivă, complementar ă.
29. Indicați seria care con ține numai tran șe
sonore în care se manifest ă ocluziunea
incomplet ă:
a) imn, astm, ramp ă;
b) istm, tumb ă, rând;
c) pumn, bumb, basm.
30. Se dau tran șele sonore [dar], [sar].
Acestea se opun fonologic prin:
a) ocluziune/fric țiune, sonoritate;
b) localizare dental ă/velară, sonoritate;
c) sonoritate.

75
REZOLVARE – TEMA DE CONTROL 1
Numele și prenumele…………………………………………………………………………………………………….
Grupa………………………………………………………………………………………………………….. ………………

A B C A B C A B C
1 11 21
2 12 22
3 13 23
4 14 24
5 15 25
6 16 26
7 17 27
8 18 28
9 19 29
10 20 30

BAREM: 30 solu ții corecte × 0,30 p. + 1 p. of. = 10 p.

76
Unitatea de înv ățare 8. ELEMENTE DE LEXICOLOGIE.
CONCEPTE OPERA ȚIONALE ÎN STUDIUL VOCABULARULUI

Cuprins
8.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… …76
8.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 76
8.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii lexicologiei.
Lexicologia și lexicografia – rela ția cu semantica……………………………………………..
77
8.4. Disponibilitatea lexical ă. Vocabularul limbii române contemporane…………………… 80
8.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. ….85
8.6. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 85

8.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 8 prezintă noțiunile fundamentale în studiul vocabularului,
delimiteaz ă domeniul specific de cercetare al lexicologiei și descrie, în linii
generale, raporturile lexicologiei cu alte discipline ale limbii. De asemenea, se
prezintă coordonatele a ceea se nume ște vocabular contemporan , cu aplica ție la
limba român ă.

8.2. Obiectivele unit ății de învățare 8
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să indice obiectul de studiu al lexicologiei și obiectivele acestei discipline
lingvistice;
– să utilizeze corect diversele concepte fundamentale în studiul vocabularului;
– să recunoasc ă diversele raporturi existente între lexicologie și celelalte
discipline lingvistice;
– să înțeleagă relația dintre disponibilitatea lexical ă a vorbitorului și vocabularul
contemporan al limbii sale native.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 1½ h.

77
8.3. Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii
lexicologiei. Lexicologia și lexicografia – rela ția cu semantica

Dat fiind caracterul introductiv al acestui curs, vom folosi pe parcursul întregii prezent ări
termenul lexic în accepția largă, de cvasisinonimie cu vocabular .

! Accepția restrâns ă a termenului lexic este aceea de „totalitate a lexemelor unei limbi
[…], ansamblul unit ăților lexicale la nivelul limbii, de care dispun to ți vorbitorii; este
o realitate a limbii la care nu se poate ajunge decât prin cunoa șterea vocabularelor
concrete, particulare […]” (DSL, op. cit.; vezi și accepția termenului în gramatica
generativă în același dicționar).

Vocabularul desemneaz ă „fie a) totalitatea cuvintelor unei limbi, fie b) ansamblul
cuvintelor utilizate de un locutor dat în împrejur ări date, fie c) într-un mod nedeterminat, o
listă de cuvinte” (DSL, op. cit.). În mod evident, accep ția a) face obiectul acestui demers,
însă, în măsura în care ilustreaz ă diverse aspecte legate de a), se vor face referiri și la celelalte
două (de exemplu, în vederea explic ării dinamicii vocabularului, a îmbog ățirii lui, a selec ției
operate de un vorbitor în anumite împrejur ări etc.).

Așadar, iată definiția general ă a lexicologiei:

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Lexicologia este o disciplin ă științifică relativ recent ă (în raport cu lexicografia, dar
mai veche decât semantica) care are drept obiect de studiu lexicul (vocabularul) unei
limbi.

! Autonomizarea lexicologiei ca disciplin ă lingvistic ă, deci cu obiect propriu de
cercetare, s-a produs datorit ă teoriei saussuriene, conform c ăreia cuvântul face parte
dintr-o structur ă, iar sensul lui se define ște negativ (adic ă în opozi ție cu alt(e)
sens(uri) al(e) aceluia și cuvânt), în func ție de contextul în care apare.

78 ! Lexicologia a introdus în studiul lingvistic descrierea câmpurilor semantice (clase de
cuvinte grupate dup ă sens), atât prin abordare semasiologic ă (semantic ă lexicală
diacronică), cât și onomasiologic ă (semantic ă lexicală sincronic ă).

Lexicul se poate st udia din diverse perspective (în manier ă tradițională – sub aspectul
evoluției semantice, sub aspect etimologic, sub aspectul mecanismelor de formare a tuturor
creațiilor lexicale noi; în lexicologia modern ă și sincronic – de exemplu, sub raportul
frecvenței cuvintelor, deci statistic etc.) și prin diverse metode (de exemplu, tradi ționale,
formale, logico-filozofice etc.). Câmpul de aplica ție fiind a șa de larg (întreg lexicul unei
limbi) și preocuparea pentru definirea se nsului cuvintelor fiind comun ă cel puțin cu cea a
semanticii și cu cea a lexicografiei, lexicologia se relev ă ca o știință eterogen ă și
interdisciplinar ă prin însu și obiectul ei. De aceea, în vederea unor clarific ări sau a oper ării
unor taxinomii, lexicologia se folose ște de rezultatele și instrumentele puse la dispozi ție
îndeosebi de semantica modern ă.

Cum cuvântul este unitatea de baz ă (minimal ă) a lexicologiei încă de la originile ei,
definirea lui este esen țială. Aceasta se face, de regul ă, considerându-se unitatea lexical ă izolat
de context sau enun ț. Contextul sau enun țul sunt doar implicate în procesul definirii
cuvântului.

! Lexicologia s-a ar ătat interesat ă și de mecanismul form ării cuvintelor, îns ă nu
trebuie considerate „unit ăți minimale” afixele susceptibile de a fi purt ătoare de sens
(deci cu rol lexical) sau chiar „înc ărcate” cu sens (cazul prefixoidelor și
sufixoidelor); toate aceste afixe și elemente de compunere nu au autonomie deplin ă,
precum se va demonstra c ă are cuvântul.

Cuvântul comport ă diverse defini ții în func ție de perspectiva aleas ă. Din perspectiva
lexicologiei, cuvântul este unitate lexical ă, adică este autonom , pentru c ă satisface condi țiile
de fixare a limitelor pe care le implic ă orice unitate. Precizarea limitelor unei unit ăți se face
prin izolare. Procedeele de izolare sunt: permutarea , substituția și distribuția. Aplicarea
acestor opera ții unui cuvânt dintr-un enun ț simplu este suficient ă pentru a demonstra
autonomia acestuia.

79Propoziției Ion deseneaz ă frumos , de exemplu, îi corespund cinci formule de permutare
(după toate pozi țiile), toate având un în țeles global (o anumit ă persoană face o anumit ă
acțiune într-un anumit fel):

Deseneaz ă Ion frumos.
Frumos deseneaz ă Ion.
Frumos Ion deseneaz ă.
Deseneaz ă frumos Ion.
Ion frumos deseneaz ă.

Deși se înregistreaz ă diferențe în fiecare formulare, în func ție de pozi ția cuvintelor, sensul
global men ționat se p ăstrează, ceea ce demonstreaz ă valabilitatea permut ării.
Substituția unui termen înt ărește această constatare: cf. Ion vorbe ște frumos . Schimbarea
sensului global se datoreaz ă deci substituirii termenilor și nu permut ării lor, de unde rezult ă că
desenează și vorbește sunt unit ăți diferite. Pentru a eviden ția acest lucru, termenul supus
analizei nu trebuie înlocuit cu un sinonim ( desenează cu sinonimul par țial pictează, de
exemplu). În acest caz se anuleaz ă efectele substitu ției și este nevoie de o nou ă probă,
distribuția.
Distribuția stabilește contextele compatibile și incompatibile fiec ărui termen. De
exemplu, verbul desenează se combin ă numai cu un nume de fiin ță cu trăsătura [+ uman]
(Gheorghe , Maria , studentul , elevul ș.a.m.d.), nu și cu nume de tipul: pisica , caloriferul etc.
Pe de altă parte, verbul vorbește se poate combina cu: frumos , bine, mult, încet , tare, clar,
elevat etc. Verbul în cauz ă nu admite îns ă contexte adverbiale de tipul: perpendicular ,
manual , oblic , întunecat etc. (vezi despre contextele reperate și diagnostice în Limba român ă
contemporan ă, op. cit., p. 12; vezi și subcap. Autonomia cuvântului , ibidem, p. 12-14).

Pentru că am menționat la începutul acestui subcapitol termenul lexicografie , oferim în
cele ce urmeaz ă câteva repere ale domeniului desemnat de termenul în cauz ă.
Lexicografia se ocup ă cu alcătuirea dic ționarelor. S-a dezvoltat ca știință de-abia în
secolul al XX-lea, de și dicționare elaborate dup ă criterii și cu metode nu foarte sistematice se
înregistreaz ă în număr foarte mare și până la aceast ă dată. Originile disciplinei se leag ă de
numele cardinalului Richelieu, la a c ărui iniațiativă s-a înfiin țat, în 1634, Academia Francez ă.
Obiectivele principale erau, atunci ca și azi, conservarea și cultivarea limbii. Ca o prim ă
modalitate de atingere a acestor obiective, s-a pornit la elaborarea unei gramatici și a unui

80dicționar ale limbii franceze.
Lexicografia se folose ște în vederea sistematiz ării articolelor de dic ționar (tipologia
dicționarelor fiind extrem de divers ă) de rezultatele cercet ărilor din domeniile lexicologiei
(aceasta punând la dispozi ție informa ții despre structura vocabularului, despre posibilit ățile de
organizare, despre mobilitatea lui etc.), semanticii (lexicografia este interesat ă, în special, de
semantica lexical ă), etimologiei , gramaticii și foneticii . Dicționarele se afl ă în relație directă
cu semantica modern ă prin principiul metodologic comun aplicat: studiul rela țional al
cuvintelor , care pune în eviden ță asemănările și deosebirile .
Pentru a nu afecta coeren ța materialului de fa ță, am preferat s ă oferim o schem ă tipologic ă
a dicționarelor − evident, f ără pretenții de exhaustivitate − și un scurt istoric al lexicografiei
românești în Anexa 2 a cursului.

Plecând de la exemplul dat pentru demonstrarea calit ății de unitate minimal ă a
cuvântului pentru lexicologie, imagina ți și alte exemple prin care s ă demonstra ți
autonomia cuvântului ca unitate lexical ă cu ajutorul opera țiilor de permutare ,
substituție și distribuție.

8. 4. Disponibilitatea lexical ă. Vocabularul limbii române contemporane

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Vocabularul contemporan al unei limbi reprezint ă totalitatea cuvintelor utilizate în
sincronie la toate nivelurile limbii.

Este evident îns ă că termenul „totalitatea” nu trebuie în țeles în mod absolut, pentru c ă
mobilitatea vocabularului împiedic ă un inventar complet și definitiv. Pe de alt ă parte,
vocabularul pus la dispozi ție de dic ționare este unul ideal . Aceasta înseamn ă că, în afara
vocabularului fundamental al unei limbi, niciun vorbitor nativ al acelei limbi nu cunoa ște în
totalitate masa vocabularului . Un vorbitor cult recunoa ște aproximativ 30.000 de cuvinte.
Așadar, vorbitorii cunosc numai o mic ă parte a masei vocabularului și folosesc o și mai mic ă
parte din aceast ă secțiune care este nu numai mobil ă, ci și foarte eterogen ă.

Cunoașterea , aspect al competen ței lingvistice , depinde de foarte mul ți factori: gradul de
inteligență, mediul formativ, gradul de instruc ție și de cultur ă etc.

81Folosirea , aspect al performan ței lingvistice , depinde de diverse contexte: adaptarea în
relație cu interlocutorul, adecvarea la situa ția de enun țare, actualizarea unui limbaj de
specialitate în func ție de profesia vorbitorului, selectar ea anumitor forme în cazul discursului
scris (și el posibil în nenum ărate variante: dup ă destinatar, dup ă subiect…) etc.

Recunoașterea de către vorbitor a unor cuvinte (aspect al competen ței lingvistice , dar și al
performan ței lingvistice dintr-o anumit ă perspectiv ă) ca apar ținând limbii lui materne este
posibilă dată fiind existen ța în aceste cuvinte a cel pu țin unei caracteristici specifice limbii în
cauză (o asemănare fonetic ă, structura morfematic ă etc.).

De cele mai multe ori, datorit ă acestor indici de form ă, recunoscu ți spontan, și datorită
indicilor de con ținut (afixe purt ătoare de sens, context, informa ție etimologic ă), vorbitorul
poate chiar s ă depisteze sensul acestor cuvinte. Am men ționat fenomenele cunoa șterii,
recunoașterii și folosirii cuvintelor, deoarece ele se afl ă în direct ă legătură nu numai cu
actualizarea unei limbi, ci și cu protejarea și cultivarea acesteia.

! Prin microtestul propus mai jos, dorim s ă ilustrăm cum se poate identifica sensul
corect al unui cuvânt chiar dac ă, presupunem, el nu a mai fost reperat de anumi ți
vorbitori în vreun context anterior. Rezolvarea va încerca s ă evidențieze elementele
care țin de ceea se nume ște disponibilitate lexical ă. Este evident, c ă în cazul
vorbitorilor non-nativi, aceast ă disponibilitate este mult diminuat ă.

Exemplu
Indicați sensul corect al cuvintelor:

1. inextricabil
a) complicat;
b) care nu se stric ă.
2. interpolat
a) supus interogatoriului de c ătre
INTERPOL;
b) inserat;
c) somat să răspundă. 3. verbiaj
a) vertij;
b) logoree.
4. ventriloc
a) ființă fabuloasă care mănâncă luna și
soarele;
b) cavitate natural ă în anumite organe;
c) care vorbe ște fără a articula.

82REZOLVARE:
1 a. Se recunoa ște cuvântul ca apar ținând limbii române dup ă sufixul -bil. Se elimin ă sensul
b) în conformitate cu principiul „prieteni fal și” (< (engl.) false friends ; de ex., (engl.) library
seamănă cu librărie din român ă, dar înseamn ă „bibliotec ă”). Așadar, nu se va considera drept
corectă acea variant ă care con ține un cuvânt foarte asem ănător cu cel dat în cerin ță sau care
propune o defini ție (corespunz ătoare unui cuvânt existent în limb ă – ca la 2 c, 4 a, b – sau
artificială – ca la 2 a) al c ărei cuvânt corespunz ător este asem ănător fonetic cu cel din cerin ță.
2 b. Se recunoa ște cuvântul ca apar ținând limbii române dup ă sufixul participial -at. Se
elimină sensurile a) (care propune o defini ție artificial ă) și c) (defini ție căreia îi corespunde
lexemul interpelat ).
3 b. Se elimin ă sensul a) pe principiul „prieteni fal și”.
4 c. Se elimin ă sensurile de la a) și b) conform aceluia și principiu (a) – vârcolac , b) ventricul ).
actualizarea unei limbi, ci și cu protejarea și cultivarea acesteia.

! Sunt situa ții în care informa ția etimologic ă ajută la depistarea sensului. Ilustr ăm
acest aspect printr-un enun ț pentru care sunt imaginate variante.

Sensul cuvântului dipsoman este:
a) capsoman;
b) persoan ă care simte nevoia patologic ă de a consuma b ăuturi alcoolice;
c) specialist în scufund ări la mare adâncime.

Dacă varianta a) se elimin ă ca fiind evident artificial ă (capsoman este un cuvânt destul de
frecvent în limba vorbit ă și înseamn ă „greu de cap”, „lipsit de inteligen ță”, dar și „îndărătnic,
încăpățânat”), varianta c) poate crea dificult ăți celor care fac leg ătura între deep (< engl.
„adânc”) și o eventual ă adaptare a lui fonetic ă în român ă la [dip]. L ăsând la o parte explica ții
mai ample care comport ă o discu ție din perspectiva istoriei limbii și a dinamicii
vocabularului, credem c ă sensul corect b) se poate depista prin recunoa șterea elementului
component -man (regresiv din fr. manie „manie”) și sensul asociat „nevoie patologic ă”.

Imaginați variante de r ăspuns la o cerin ță identică pentru cuvintele: foburg ,
pinacotec ă, specios , apocrif .

83
DEFINIȚIE
Vocabularul limbii române contemporane reprezint ă mulțimea cuvintelor în uz
începând cu mijlocul secolulu i al XIX-lea, de când dateaz ă modernizarea
morfosintaxei, sintaxei și a lexicului.

Modernizarea s-a produs în mai multe direc ții, însă a atins în primul rând aspectul cult,
normat, al limbii, adic ă limba literar ă (standard). Prin urmare, studiul vocabularului limbii
române contemporane nu se arat ă interesat de arhaisme sau de sensuri arhaice , ele reflectând
perioade vechi ale limbii, sau de regionalisme , acestea fiind variante strict teritoriale ale
limbii (ele fac obiectul investiga ției dialectologice). Arhaismele și regionalismele fac obiectul
de studiu al lexicologiei doar în m ăsura în care ele mai între țin vreun raport cu limba literar ă
sau cu uzul actual în anumite contexte de enun țare.
De pildă, nu intră în preocup ările lexicologilor care studiaz ă vocabularul contemporan al
limbii române arhaisme precum: gubav („lepros”), eftenșug („îndurare”), împielița („a (se)
întrupa”), englendisi („a se amuza”), gulgulea („răscoală”) ș.a.m.d., cuvinte ie șite din uz în
secolul al XVII-lea. Se preocup ă însă în analizele lor de arhaisme precum: caftan („manta
scumpă, simbol al ridic ării în rang”), giubea („haină lungă din postav”), hanger („pumnal
scurt încovoiat”), hatman („rang boieresc”) etc. Primele sunt studiate de istoria limbii. Cele
din urmă apar în literatura beletristic ă sau în lucr ări de factur ă istorică, deci în produse ale
culturii contemporane.
În ceea ce prive ște regionalismele , lucrurile stau la fel ca în cazul arhaismelor.
Regionalisme, precum urm ătoarele, nu intereseaz ă din perspectiva amintit ă: bic („taur”),
răipelț („chibrituri”), iorgan („plapum ă”) – folosite numai în Banat; povidlă („magiun”),
mancă („doică”), berbeși („floricele de porumb”) – folosite numai în Moldova; mășini
(„chibrituri”), paradaică („pătlăgea roșie”), lepedeu („cearșaf”) – specifice graiului cri șean;
potică („farmacie”), străfin („strănut”), pepini („castravete”) – specifice zonei
Maramure șului; a se surliga („a se coco ța”), garniță („căldare”), șteajăr („par mare”) –
întâlnite numai în Oltenia (primul) și în Muntenia. În schimb, din motivul ar ătat mai sus, sunt
avute în vedere cuvinte regionale ca: popușoi („porumb”), cătană („soldat”), ortac („prieten,
tovarăș”), păcurar („cioban”) etc.
Studiul vocabularului este, în esen ță, sincronic (deși se folose ște și de rezultatele
etimologiei – disciplina lingvistic ă al cărei obiect de studiu este constituit de formele și
înțelesurile originare ale cuvintelor și de evolu ția acestora), iar, din perspectiva analizei

84structurii stilistice a limbii, este și stilistico-func țional (pentru c ă ia în considerare variantele
funcționale: poetice , științifice, administrative etc.).
Așadar, sintagma mulțimea cuvintelor în uz , din defini ția vocabularului contemporan al
limbii române, vizeaz ă toate aspectele sub care apare limba român ă în actuala etap ă de
dezvoltare a culturii na ționale .

Să ne reamintim…
¾ arhaismele sunt cuvinte, forme f onetice sau gramaticale ie șite din uz;
¾ regionalismele sunt cuvinte forme fonetice sau gramaticale sincrone cu
limba literar ă (standard), dar utilizate numai în anumite zone în care se
vorbește limba na țională respectiv ă;
¾ după criteriul nivelului lingvistic la care se manifest ă, atât arhaismele, cât și
regionalismele se clasific ă în: fonetice , gramaticale , lexicale și semantice .

Exemple
Ilustrăm mai jos identitatea tipologic ă după nivelul lingvistic a arhaismelor și
regionalismelor.

a) arhaisme fonetice: alhimist , chioftea ,
estremă, pretest , prințip (cf. alchimist,
chiftea, extrem ă, pretext, principiu) etc.
b) arhaisme gramaticale: mânuri , gaure ,
livadei , boalei , (pers. 3, pl.) omorăsc (cf.
mâini, găuri, livezii, bolii, omoar ă) etc.
c) arhaisme lexicale: caftan , hatman ,
giubea , icosari , iminei („manta de gal ă”,
„rang boieresc”, „hain ă lungă și largă”,
„cercei”, „pantofi cu vârful acu țit și
încovoiat”) etc.
d) arhaisme semantice: (a) tăbărî, „a așeza
tabără”; recenzie , „recens ământ”; pumn ,
„unitate de m ăsură pentru lungimi” (cf. „a
năvăli”, „prezentarea succint ă a unei
opere la apari ție”, „palm ă închisă”) etc. a) regionalisme fonetice: (mold.) cochil ,
(munt.) dește, (mold., cri ș., mar., b ăn.)
câne (cf. copil, degete, câine) etc.
b) regionalisme gramaticale: (munt.) să
râză, puind ; (criș.) o zâs cata min’e (cata
= către); (băn.) vreaș cânta (cf. să râdă,
punând; mi-a zis; a ș cânta) etc.
c) regionalisme lexicale: (mold.) curechi ,
(criș.) tenchi , (mar.) pepini , (băn.) oghial ,
(munt.) ciozvârtă (varză, porumb,
castraveți, plapum ă, bucată) etc.
d) regionalisme semantice: (gr. mold.)
prost (din expr. „a țese în prost”),
„simplu, f ără model”; (gr. cri ș.) prunc ,
„copilandru” (cf. „credul, naiv”; „sugar”)
etc.

85 8.5. Rezumat
Unitatea de înv ățare 8 prezintă conceptele opera ționale în studiul vocabularului,
delimiteaz ă net domeniul lexicologiei și descrie raporturile lexicologiei cu alte
discipline ale limbii. În ultima sec țiune se define ște vocabularul contemporan , cu
aplicație la limba român ă.

8.6. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )

Răspundeți cerințelor:
1. Indicați seria care con ține, în ordine, arhaisme fonetice , gramaticale și
lexicale :
a) orighinal, vremi, țintirim;
b) prințip, livadei, giubea;
c) cochil, oglindei, cucuruz.
2. Indicați seria care con ține, în ordine, regionalisme fonetice , gramaticale și
lexicale :
a) prințip, mânuri, popu șoi;
b) orighinal, omor ăsc, icosari;
c) dește, să spuie, oghial.
3. Indicați seria care con ține, în ordine, arhaisme fonetice , gramaticale și
lexicale :
a) mnireasî, livadei, hanger;
b) prințip, oglindei, caftan;
c) orighinal, mânuri, cucuruz.
4. Indicați seria care con ține, în ordine, regionalisme fonetice , gramaticale și
lexicale :
a) frunce, (ei) face, copâr șeu;
b) alhimie, mânuri, giubea;
c) paispridzî ăși, centruri, curechi.
5. Sensul adjectivului sagace este:
a) (persoană) agitată patologic;
b) care pricepe u șor și repede ceva;
c) trăsătură comună eroilor din vechile saga.
6. Sensul cuvântului apocrif este:

86a) compusul chimic al apei cu carbona ți de fier;
b) scriere religioas ă necanonic ă;
c) alfabetul limbilor evrite.
7. Sensul cuvântului foburg este:
a) specialitate de cârna ți din zona Burgundiei;
b) oraș medieval;
c) cartier periferic al unui ora ș mare.
8. Cuvântul pinacotec ă înseamnă:
a) muzeu în care se p ăstrează o colecție mare de tablouri;
b) muzeu botanic al speciilor de c onifere dintr-un areal specific;
c) colecție de imagini speciale luate din punc te înalte, folosite în topografie
și cartografie.
9. Sensul cuvântului speță este:
a) cheltuială suportată de stat;
b) pricină adusă spre rezolvare înaintea unui organ de jurisdic ție;
c) totalitatea persoanelor care descind din acela și strămoș.
10. Sensul cuvântului ezoteric este:
a) accesibil tuturor;
b) care poate fi în țeles numai de ini țiați;
c) reacție chimică a azotului cu eterul.

87
Unitatea de înv ățare 9. VOCABULARUL CA MUL ȚIME.
DINAMICA VOCABULARULUI. F ACTORII DE ORGANIZARE
A VOCABULARULUI

Cuprins
9.1. Introducere………………………………………………………………………………………………… 87
9.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………………….. 87
9.3. Câmpuri / subansambluri lexico-semantice……………………………………………………. 88
9.4. Organizarea vocabularului………………………………………………………………………….. 89
9.4.1. Factorul frecven ță………………………………………………………………………………………. 89
9.4.2. Factorul psihologic…………………………………………………………………………………….. 90
9.4.3. Factorul stilistico-func țional………………………………………………………………………… 93
9.4.4. Factorul semantic………………………………………………………………………………………. 95
9.4.5. Factorul etimologic…………………………………………………………………………………….. 97
9.5. Rezumat……………………………………………………………………………………………………. .100
9.6. Test de evaluare…………………………………………………………………………………………. 100

9.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 9 introduce no țiunea de câmp lexico-semnatic în vederea
înțelegerii vocabularului ca mul țime. Structura vocabularului este descris ă prin
prezentarea fiec ărui factor cu func ție de organizare.

9.2. Obiectivele unit ății de învățare 9
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să înțeleagă structura vocabularului privit ca mul țime;
– să înțeleagă coordonatele dinamicii vocabularul ui din perspectiva factorilor de
organizare descri și.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 1½ h.

88
9.3. Câmpuri / subansambluri lexico-semantice
Am văzut în capitolul anterior c ă autonomia este caracteristica esen țială a cuvântului.
Când spunem autonomie, în țelegem aceasta nu în sensul de independen ță, ci în acela de
dependen ță relativă, adică în cuvânt se includ obligatoriu foneme și morfeme, iar în propozi ții
cuvinte. Din aceast ă perspectiv ă, a totalității unităților autonome care sunt cuvintele,
vocabularul este o mulțime sau un ansamblu .
Submulțimile sau subansamblurile vocabularului sunt puse în eviden ță în măsura în
care, la autonomie, se adaug ă alte caracteristici. Un exemplu foarte la îndemân ă este acela al
vechii practici a lexicografilor de a aranja cuvintele-titlu (sau „intr ările”) în ordine alfabetic ă.
Vocabularul î și relevă, în felul acesta, atâtea submul țimi câte litere are alfabetul limbii
respective. Înv ățarea limbilor str ăine oferă un alt exemplu: îmbog ățirea, și memorarea
totodată, a bagajului lexical se face mult mai rapid dac ă vocabularul limbii respective este
organizat dup ă un criteriu semantic. Submul țimi rezultate dup ă acest criteriu pot fi câmpurile
semantice , cuvinte și grupuri de cuvinte asociate dup ă un sens mai general. De exemplu,
câmpul generat de cuvântul „cas ă” cu înțelesul {spa țiu cu diverse destina ții, construc ție mare}
include termeni ca: imobil , cămin, clădire, bloc, hală, edificiu , palat , vilă, hardughie etc.
Același cuvânt, dar cu în țelesul {spa țiu cu diverse destina ții, construc ție modest ă}, genereaz ă
câmpul: argea (pop. construc ție mică în care se a șază vara războiul de țesut), bordei , colibă,
foișor, gheretă, chioșc, cabană (de vară, de vânătoare etc.) sălaș, magazie etc. Dacă se pleacă
de la înțelesul {construc ție cu destina ția „de locuit”}, câmpul va selecta numai termeni care
corespund sensului men ționat: imobil , cămin, clădire, bloc, palat , vilă, bordei , colibă etc. La
fel, dacă accepția de pornire se restrânge și mai mult – {construc ție, locuin ță temporar ă}:
cămin (studențesc, de exemplu), internat , cazarmă, hotel , han, azil, sanatoriu , cabană etc.
Subansamblurile lexico-semantice (se admite și denumirea „câmp lexico-semantic”) sunt
câmpuri semantice stabilite mai riguros, dup ă un num ăr mai mare de seme (trăsături
semantice) comune, seme cu gradul cel mai mare de repetabilitate în formula componen țială a
lexemelor (lexem = cuvântul contextualizat) susceptibile de a forma un câmp lexico-semantic. Câmpul lexico-semantic al numelor de rudenie , de pild ă, decupeaz ă paradigmatic din
vocabularul unei limbi un fragment ale c ărui unităț
i lexicale sunt „nume”, adic ă substantive
(sem de categorizare gramatical ă) și au următoarele seme lexicale și substanțiale: /rela ție/,
/(de) rudenie/. Dac ă ultimul sem se decompozeaz ă în semele /natural ă/ și /socială (prin
alianță)/, câmpul mare al numelor de rudenie se divide în subansamblurile lexico-semantice

89caracterizate de semele men ționate (vezi despre câmpul numelor de rudenie, împreun ă cu
altele și cu detaliile privitoare la structurarea lor, în UI 14).

Exemplifica ți, prin cât mai multe unit ăți, câmpurile semantice ale lexemelor:
CASĂ, cu sensul {familie}, și AMBARCA ȚIUNE , cu sensul{construc ție mică}.

9.4. Organizarea vocabularului
Organizarea vocabularului în subansambluri sau mul țimi se realizeaz ă, așadar, după
caracteristicile formale (fonologice sau morfologice; vezi, de exemplu, mul țimea omonimelor
sau a paronimelor) ale cuvintelor sau/ și după semnifica țiile lor (vezi, pe lâng ă ce s-a
exemplificat deja, mul țimea sinonimelor, a antonimelor, a cuvintelor polisemantice).
Principiile generale fiind expuse, nu ne r ămâne decât s ă descriem principalii factori de
organizare a voc abularului și modul efectiv în care ace știa conduc la organizarea acestuia:
factorul frecven ță, factorul psihologic , factorul stilistico-func țional , factorul semantic și
factorul etimologic .

9.4.1. Factorul frecven ță

Factorul frecven ță organizeaz ă statistic vocabularul. O limb ă de cultur ă, cum este și
româna, are un vocabular format din câteva sute de mii de cuvinte. Sub raportul frecven ței, al
utilizării efective, s-a precizat deja c ă un vorbitor cult, ceea ce presupune și un grad avansat
de instruc ție, cunoaște și recunoa ște aproximativ 30.000 de cuvinte, îns ă de folosit, folose ște
aproximativ 10.000 de cuvinte. Un dic ționar înregistreaz ă, în funcție de criteriul de organizare
a intrărilor, de la câteva mii pân ă la zeci de mii de cuvinte (marele Dicționar al limbii române ,
elaborat sub egida Academiei, va cu prinde peste 140.000 de cuvinte).
Pe de altă parte, este de domeniul eviden ței că anumite cuvinte se utilizeaz ă mult mai des
decât altele. Mai mult chiar, unele cuvinte sunt absolut necesare construirii unui enun ț
dezvoltat. Din acest punct de vedere, conectorii (cuvintele de leg ătură: conjunc țiile și
locuțiunile conjunc ționale, prepozi țiile și locuțiunile prepozi ționale) și auxiliarele (verbele a
fi, a avea și a voi ; bineînțeles cu alt statut gramatical, pot fi incluse aici și unele semiadverbe ,
adverbe primare f ără funcție sintactic ă, dar cu anumite valori) au frecven ța cea mai mare în
orice limb ă. Se adaug ă la acestea, din aceea și perspectiv ă a frecven ței, bazele (cuvinte,

90majoritatea vechi, cu mare putere de derivare și compunere sau cu capacitatea de a intra în
locuțiuni și expresii). Toate aceste elemente constituie fondul principal lexical al unei limbi.
Fondul principal lexical al limbii române (unii cercet ători îl mai numesc și vocabular
reprezentativ ) include aproximativ 1.500 de cuvinte de diferite origini: 60% latine ști, 20%
slave vechi, pu țin peste 2% maghiare, sub 1% turce ști, peste 1% grece ști, 2% autohtone, 6%
internaționale, 5% cu etimologie necunoscut ă, 3% de diverse origini (Al. Graur, 1957).
Majoritatea cuvintelor din fondul principal lexical desemneaz ă noțiuni fundamentale și sunt
polisemantice. Cuvintele fondului lexical sunt folosite, se în țelege, de to ți vorbitorii unei
limbi, indiferent de apartenen ța sociocultural ă sau de specialitate. Rezult ă că fondul lexical
asigură coeziunea și stabilitatea unei limbi prin îns ăși stabilitatea lui (modific ări mai survin,
dar foarte greu, la perioade foarte mari de timp; de exemplu, de și sunt relativ recente, se admit
ca unități ale fondului principal lexical și cuvinte ca: atom , linie, mașină).
Tot statistica lexical ă (care are metode și instrumente specifice de lucru) a demonstrat c ă
numărul cuvintelor celor mai frecvente se ridic ă la circa 4.000 de cuvinte în orice limb ă de
cultură. O reprezentare grafic ă foarte sugestiv ă a vocabularului pe baze statistice apar ține lui
Abraham A. Moles (reprodus ă în Limba român ă contemporan ă, op. cit., p. 177-178.).

Statistica este a șadar în m ăsură să introducă în studiul vocabularului (ibidem):
a) o ordine efectiv ă de interpretare a utiliz ării unităților prin stabilirea frecven ței lor;
b) o modalitate de explicare a for ței de dezvoltare lexical ă internă prin compara ția, posibil ă
oricând, între num ărul de ocuren țe al cuvintelor-baz ă și al derivatelor lor;
c) o modalitate de clasificare a di verselor tipuri de cuvinte (dup ă criteriul lexico-semantic):
sinonime, antonime, omonime etc.;
d) o modalitate de apreciere a raportului dintre dezvoltarea lexical ă internă și împrumut.

9.4.2. Factorul psihologic
Factorul psihologic organizeaz ă și asigură dezvoltarea nu numai a lexicului individual, ci
și pe cea a lexicului general, rezultatele ob ținute individual extinzându-se la colectivitate, ceea
ce duce la fructificarea vocabularului în ansamb lu (în sensul unei dinamici a vocabularului).
Prima modalitate de manifestare a factorului psihologic corespunde calit ății acestuia
deorganizator
, care genereaz ă divizarea vocabula rului într-o parte activă și una pasivă.
Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuin țate efectiv în toate împrejur ările în
care un vorbitor construie ște și exprimă mesaje.

91Vocabularul pasiv este format din cuvintele cunoscut e sau recunoscute de un vorbitor, dar
neîntrebuin țate decât foarte rar și numai în contexte determinate.
Întrebuințarea cuvintelor este din nou legat ă de factorul frecven ță, frecvența depinzând
atât de factorul sociocultural propriu-zis, cât și de factorul psihologic. Aceasta pentru c ă, să nu
uităm, comunicarea este un act în esen ța lui social, ceea ce impune un cod comun, deci și un
lexic comun activ . Iată cum factorul psihologic sub aspectul lui social, a șadar colectiv,
determină vocabularul activ al unui individ în relevan ța lui comunicativ ă. Ceva similar se
petrece și în zona vocabularului pasiv mai apropiat ă de grani ța cu partea activ ă. În aceast ă
zonă de grani ță se plaseaz ă acele cuvinte recunoscute și înțelese de mai mulți vorbitori.
Disponibilitatea lexical ă (posibilitatea recunoa șterii și înțelegerii; vezi și supra ) este
responsabil ă de trecerea unor cuvinte din partea pasiv ă în cea activ ă prin insisten ța cu care
sunt folosite de anumi ți vorbitori, prin actul mediator al lecturii sau prin alte canale de
propagare și impunere a acestor cuvinte. Exist ă însă și cuvinte cu frecven ță ø sau apropiată de
ø, care se afl ă la marginea vocabularului pasiv. Ele sunt „activate” mult mai rar, prin anumite
scrieri.
Prin analogie cu p ărțile vocabularului, delimitate psihologic și sub raportul frecven ței, se
poate vorbi și de sensuri active , respectiv pasive , ale cuvintelor. Anumite sensuri ale unor
cuvinte sunt actualizate mai rar și numai cu ajutorul unor expresii în care intr ă: cf. a face casă
bună cu cineva (sensul „menaj, c ăsnicie” al lui casă), a (se) trage spre casă (sensul de
„origine, loc natal”, dar și „familie” al lui casă) etc. Sunt evident sensuri pasive spre
deosebire, de pild ă, de sensul activ de „locuin ță” al lui casă. Tot așa, ca în cazul
vocabularului, se poate vorbi și de sensuri cu frecven ță ø sau aproape ø : cf. „Sfânt s ă fie
rostul tătâne-meu, c ă bine m-a înv ățat” (I. Creang ă, Povestea lui Harap-Alb ), unde se
actualizeaz ă sensul de „pova ță părintească” al cuvântului rost (astfel de cuvinte se numesc
arhaisme semantice, vezi supra , în UI 8), folosit azi cu alte sensuri.
A doua modalitate de acțiune a factorului psihologic, aceea de a ac ționa ca element de
dezvoltare a lexicului individual și colectiv, are dou ă aspecte: imitația și creația.
Imitația constă în preluarea de c ătre un vorbitor a unor cuvinte auzite în diverse
împrejurări, ca urmare a impresiei pe care i-au f ăcut-o sau a în țelegerii necesit ății includerii
lor în bagajul lexical personal. Dac ă receptarea s-a f ăcut adecvat, imita ția inteligent ă permite
reproducerea acelor cuvinte în alte combina ții decât cea auzit ă (învățarea terminologiilor
profesionale comport ă și acest aspect al imita ției). Exist ă și reversul – reproducerea
inadecvat ă, cu efecte cel pu țin ilare (mai ales atunci când vorbitorul este p ătruns de caracterul

92„elevat” al exprim ării sale): Caragiale este un maestru în manipularea gre șelilor de limb ă cu
diverse conota ții – este deja de domeniul antologicului „legea de murături” a Conului
Leonida, care îi explic ă pedant consoartei Efimi ța că legea în cauz ă (corect, lege de
moratoriu , „lege care prevede amânarea pl ății datoriilor”) ar însemna c ă „nimini s ă nu mai
aibă drept să-și plătească datoriile”. Sau, plasându-ne în cotidian, iat ă cum se exprim ă o
doamnă, dorind s ă-i comunice unei prietene c ă a fost nevoit ă să-și scurteze sejurul (exemplul
este un fragment atestat de interac țiune verbal ă): „Dragă, deci fortuită de boala copilului, am
fost obligată să mă întorc mai repede acas ă”. Constat ăm în aceast ă formulare o dubl ă
greșeală: cuvântul fortuit (care are sensul „întâmpl ător”), folosit evident cu sensul „obligat ă”,
este reluat prin verb. Aceste prelu ări defectuoase – determinate de neaten ție, de contextul
minimal în care a fost receptat cuvântul, de instruc ția precară sau de sărăcia cultural ă – sunt,
în același timp, generatoare de gre șeli de limb ă (etimologii populare, accidente semantice,
incongruen țe semantice, accidente fonetice etc.).
Creația lexicală individual ă are la baz ă un transfer și el motivat de factorul psihologic.
Transferul se realizeaz ă în două feluri: (1) cu expresie material ă și (2) fără expresie
materială.
(1) Transferul cu expresie material ă constă în atașarea unui sufix sau a unui prefix la un
radical sau la o tem ă cu care nu se mai aflase pân ă atunci în rela ție. Spre exemplificare,
sufixul neologic „-bil” < fr. – ble, folosit ini țial cu prec ădere în limbajul științific, a început de
ceva vreme s ă se extind ă la nivelul limbajului administrativ și în cel literar, îns ă tot la cuvinte
împrumutate. Respectând structura-baz ă (infinitiv + sufixul -bil), s-a transferat și la teme
neîmprumutate și a generat forma ții lexicale analogice: apărabil , auzibil , locuibil etc. (cf.
Limba român ă contemporan ă, op. cit., p. 164). Acela și transfer st ă și la baza compunerii unor
cuvinte deja existente, rezultatul fiind un cuvânt nou.
(2) Transferul nu are expresie material ă când se produce doar în con ținutul semantic.
Aceasta înseamn ă că se dă unui cuvânt un sens pe care nu l-a avut anterior și, mai mult, care
nu are o leg ătură directă cu obiectul desemnat de suportul s ău material: astfel, se spune gâscă
unei femei considerate „proast ă, neroadă, netoată, ușuratică”, iar cuvântul bou a ajuns s ă
desemneze, la români, prostia masculin ă. Transferurile de acest tip sunt mai mult sau mai
puțin surprinz ătoare. În limbajul poetic, crea țiile (care pot fi și transferuri cu expresie
materială) sunt suverane, îmbrac ă diverse forme de realizare, au la baz ă mecanisme de
asocieri uneori foarte greu depistabile – m ecanisme demontate prin diverse tipuri de analiz ă
ce se folosesc cu succes de rezultatele ob ținute de analiza semantic ă.

93
Găsiți și alte exemple de transfer cu și fără expresie material ă aparținând limbii
române.

9.4.3. Factorul stilistico-func țional

Factorul stilistico-func țional vizează, în esență, alegerea cuvintelor în func ție de situa ția
de comunicare. Acest aspect se afl ă în direct ă legătură cu principiul economiei limbajului ,
care rezid ă în tendin ța vorbitorilor de a întrebuin ța cât mai pu ține cuvinte. În perfect ă
consonan ță cu acest principiu, se afl ă utilizarea frecvent ă a unor cuvinte pe care le-am putea
numi asemice (prin analogie cu asemie , figură retorico-stilistic ă de substitu ție totală la nivelul
metasememelor), dat ă fiind valoarea lor semantic ă de mare generalitate: lucru , chestiune (cu
varianta familiar ă chestie ), fapt, problemă, treabă, afacere , demonstrativul asta etc.
Polisemia este un nivel lexical ilustrativ pentru economia de mijloace într-o limb ă: în
locul împrumut ării sau al cre ării de noi cuvinte pentru no țiuni care nu au semnificant, se
apelează la cuvinte deja existente și se plaseaz ă în contexte în care func ționează ca un nou
„semnificant” pentru no țiunea respectiv ă. Se pot considera expresii ale economiei limbajului
și hiperonimele (cuvintele generice, desemnând o clas ă întreagă: floare , canine , ovine etc.).
Cuvinte cu o mul țime de înțelesuri (care, de obicei, sunt puse în valoare de un context) sunt și:
a face , a munci , mașină etc. Ultimul, de pild ă, poate desemna foarte multe obiecte:
„automobil”, „aparat de tuns iarba”, „sob ă de gătit”, „aparat de ras”, „locomotiv ă”, „aparat de
tocat carne” etc. Utilizarea acestor cuvinte f ără determin ări, produce îns ă goluri în comunicare
și, implicit, dorin ța de a le înl ătura, dovad ă întrebările de genul: „ce treab ă?”, „care lucru?”,
„ce fel de ma șină?” ș.a.m.d. Ele sunt urmate de r ăspunsuri în care termenul generic este
înlocuit cu unul mai precis.
Așadar, „economia limbajului devine în cele din urm ă media statistic ă dintre tendin ța
emițătorului spre economie de „corpuri” fonetice și tendința inversă a interlocutorului de a
primi preciz ări” (Limba român ă contemporan ă, op. cit., p. 166-167; subl. n.).
Alegerea cuvintelor este motivat ă – și deci nu mai necesit ă precizări pentru receptor – în
funcție de situa ția de comunicare. Când cineva spune c ă a „făcut un accident cu mașina”, este
evident că mașina nu poate fi un „fier de c ălcat”. La fel, când un b ărbat care î și sapă grădina
este întrerupt dintr-un motiv oarecare de copilul s ău și îi spune „Nu vezi c ă am treabă?”, este
clar în ce anume const ă treaba respectiv ă.
O altă dovadă a dorinței de rigurozitate a vorbitorilor, și ca o consecin ță a dezvolt ării
societății umane și a progreselor ei în toate domeniile cunoa șterii, este reprezentat ă de faptul

94că, alături de cuvintele de uz general, se grupeaz ă submulțimi lexicale specifice diverselor
profesiuni – acestea sunt terminologiile . Terminologiile culte (se mai numesc și nomenclaturi )
includ toate cuvintele dintr-un domeniu, termenii tinzând c ătre o precizie extrem ă, în sensul
raportării fiecărui corp fonetic la un singur sens. Dar po lisemia nu este singurul nivel evitat în
terminologii, se evit ă la fel de asiduu sinonimia și omonimia. Este de prisos s ă mai
argument ăm lipsa conota ției în terminologii. Împrumuturile ori crearea de cuvinte noi se face
controlat, dup ă norme și mecanisme particulare.
Stratificarea vocabularului ( și totodată dinamica), în func ție de terminologii v ăzute ca
părți integrante, este reprezentat ă de K. Baldinger (apud Limba român ă contemporan ă, op.
cit., p. 168) în figura de mai jos, unde: G = limba general ă, GS = partea din limba special ă
care trece în limba general ă și S = limba special ă.

etc.
G
GS 1 GS 3
S1 GS 2 S3

S2

Din aceea și perspectiv ă a integrării terminologiilor în vocabular, acesta se mai poate
clasifica în urm ătoarele submul țimi:
A – vocabularul cu termeni obligatorii pentru orice variant ă a limbii; cuvintele din aceast ă
secțiune au frecven ța cea mai mare și constituie sfera general-activ ă (sau lexicul fundamental ,
cu extensie la 4000 de cuvinte);
B – vocabularul corespunz ător nivelului mediu de cultur ă sau ceea ce se nume ște limbă

95literară curentă (exceptând limbajul poetic, deoarece acesta se folose ște de toate nivelurile
limbii);
C – vocabularul specific științelor și tehnicii (nomenclaturile), distinct de A și B; sub o form ă
rudimentar ă, există terminologii și în limbajul popular, rezultate din specializarea termenilor
din A (de pild ă, cuvântul broască, desemneaz ă pentru un tâmplar sau pentru un dulgher, la
locul lui de lucru, ceea ce în alte regiuni se nume ște rindea sau rândea ).
În categoriile A și B, nefiind supuse unei rigurozit ăți funcționale ca în cazul categoriei C,
polisemia este un nivel foarte bine reprezentat. Dat fiind c ă relația sens propriu/sens figurat
stă la originea polisemiei, aceasta este principalul factor „responsabil” de expresivitatea unei
limbi. Îns ă expresivitatea, ca element în esen ță afectiv, împreun ă cu tot ce implic ă ea, face
obiectul unei alte discipline lingvistice, anume stilistica. În acest curs ne vom ocupa de expresivitate numai sub aspectul un ei analize stilistice de o natur ă cu totul special ă (de
orientare strict lingvistic ă) – înțeleasă doar ca o etap ă a analizei sermantice – și raportată în
permanen ță la denota ție.

9.4.4. Factorul semantic
Factorul semantic organizeaz ă vocabularul dup ă înțelesul cuvintelor în calitatea lor de
unități constitutive ale oric ărui enunț lingvistic. Organizarea dup ă acest factor nu este deloc
lipsită de dificult ăți, acestea ținând chiar de obiectul de studiu al semanticii, anume sensul ,
care este studiat prin metode diferite, apar ținând lingvisticii, dar și altor științe (filozofia,
psihologia, logica, sociologia, antropologia). De aceea, în studiul vocabularului, semantica
este cvasisinonim ă cu semasiologia , definită prin opozi ție cu onomasiologia , aceasta din
urmă având un pronun țat caracter enciclopedic.

Metoda semasiologic ă asociază fiecărui semnificant (complex sonor) un ansamblu de
semnifica ți (sensuri) susceptibili de a fi vehicula ți de semnificantul supus analizei. Altfel
spus, are în vedere polisemia (sau omonimia) cuvântului. Se opune metodei onomasiologice ,
al cărei demers este invers: are în vedere to ți semnifican ții (sinonimele) care desemneaz ă un
anume semnificat.
Redăm aici, spre exemplificarea acestor dou ă metode, analiza cuvântului cap făcută de U.
Ricken (preluat ă din DSL, op. cit., p. 462):

96direcția semasiologic ă
individ, ins, om cap
vârf al unui obiect șef

parte extrem ă cu care începe ceva c ăpetenie

parte superioar ă (sau anterioar ă) a corpului conduc ător

persoană care conduce o institu ție, organiza ție superior

direcția onomasiologic ă

Datorită diverselor accep ții care se dau sensului, foarte u șor se pot produce deplas ări ale
cercetării: dinspre sensul cuvântului se poate aluneca spre calit ățile obiectelor denumite,
tocmai pentru c ă ele sunt reflectate în cuvânt. Semanticii lingvistice îns ă îi revine doar sarcina
de a studia cum sunt denumite și înțelese lucrurile, nu și de a le explica esen ța (filozofic ă,
epistemologic ă).

Un alt criteriu de clasificare semantic ă este acela al câmpurilor semantice (vezi și supra )
sau lingvistice , cum le-a numit Jost Trier, în 1931, cel care a formulat teoria privitoare la
câmpuri. Dezavantajul acestei organiz ări este acela c ă nu eviden țiază decât un num ăr relativ
mic de no țiuni, pe care nu le red ă întotdeauna sistematic,
și nu rezolv ă problema abstractelor.

Prin anii ’60 ai secolului XX, s-a propus o alt ă modalitate de organizare semantic ă a
vocabularului pe dou ă direcții: inductivă și deductivă.
Direcția inductivă are la baz ă ceea ce se nume ște analiză componen țială (sau în
constituen ți). Pentru ilustrare, red ăm exemplul și argumentarea oferite de lingvistul englez
John Lyons (în Linguistique générale , apud Limba român ă contemporan ă, op. cit., p. 82). Se
pornește de la o grup ă de cuvinte stabilit ă intuitiv:

bărbat femeie copil
taur vac ă vi țel
cocoș g ăină pui
… … …
armăsar iap ă mânz
… … …

97Aceste cuvinte pot fi redate în formule ca: bărbat / femeie / copil ≠ taur / vacă / vițel,
deoarece fiecare serie orizontal ă conține o trăsătură comună diferită de aceea a seriei
verticale. Astfel, analiza poate fi reprezentat ă sub forma unei matrice simple:

mascul femelă adult non-adult uman bovin
bărbat + − + − + −
femeie − + + − + −
copil Ø Ø − + + −
taur + − + − − +
vacă − + + − − +
vițel + (Ø) − (Ø) − + − +

Notă: Nu s-au luat în considera ție diversele posibilit ăți de metaforizare ( vacă – „femeie
planturoas ă sau proast ă” etc.), iar, pentru copil , s-a considerat c ă sexul nu este relevant.

Avantajul incontestabil al acestui tip de analiz ă și, implicit, al organiz ării efectuate pe
baza ei const ă în descoperirea unor constante semantice minime ca factori de leg ătură între
termenii unei serii. La dezavantaje pot fi bifate: limitarea investiga ției la serii stabilite intuitiv;
limitarea num ărului de termeni care constituie seria în cauz ă (de exemplu, în opozi țiile taur /
vacă / vițel nu pot fi introduse vițică sau vițea ș.a.m.d.; eliminarea din discu ție a sensului
figurat; introducerea în aprecier ea faptelor a unor criterii extralingvistice (de exemplu, din
clasificarea zoologic ă, calitatea de bovin ).

Direcția deductivă (sau conceptualist ă) pleacă d e l a p r e m i s a c ă orice limb ă conține un
număr de concepte universale semantice . Astfel, pot fi caracterizate conceptual ca desemnând
„obiecte fizice” cuvinte precum: piatră, dulap , lopată, copac etc. Prin opozi ție cu „obiectele
fizice”, se vor subordona „obiectelor non-fizice” cuvinte ca: adevăr, minciună, curaj , zbor,
disperare , înțelepciune etc.

9.4.5. Factorul etimologic

Factorul etimologic trebuie luat în considerare pentru descrierea stadiului actual al limbii,
deoarece, prin etimologie , nu se în țelege numai știința care urm ărește și explică dezvoltarea
cuvintelor de la formele și înțelesurile cele mai vechi pân ă la formele și înțelesurile actuale .

98În aria ei de cercetare intr ă și studiul genezei derivatelor și compuselor fără referire
obligatorie la evolu ția lor istoric ă.
În ceea ce prive ște formele cuvintelor, se au în vedere: 1) toate aspectele pe care le iau
cuvintele în flexiune (declinare, conjugare) și 2) toate aspectele noi, vechi, literare sau
regionale, sub care apar cuvintele unei limbi sau în con știința vorbitorului .
Astfel, studiul etimologic sub aspectul formelor al cuvântului casă vizează nu numai
formele literare eviden țiate de declinare (6 forme: casă, case, casa, casei , casele , caselor ), ci
și formele regionale ( casî, căși, cășile…). La acestea se adaug ă toate formele (vechi și noi)
obținute prin derivare de la baza casă: căsuță, căscioară, căsean, căsaș, căsică, căsoi
(căsoaie ), casnic , căsnicie , căsători, căsătorie etc.
Pentru a putea explica formele actuale, lexicologia se arat ă interesat ă de modul cum se
modifică în timp etimonul unui cuvânt (< gr. v. „sens adev ărat, originar”). Etimoanele
cuvintelor sunt afectate pe parcursul evolu ției unei limbi atât sub raportul formei, cât și sub
acela al în țelesului. Forma unui etimon se modific ă prin acțiunea: (1) a transform ărilor
fonetice regulate (sau condiționate ; acestora li se mai spune și legi fonetice , însă termenul
lege trebuie folosit având con știința faptului c ă legile din lingvistic ă nu au acela și statut ca în
științele exacte – s-a demonstrat deja c ă legile fonetice nu sunt imuabile); (2) a
transform ărilor fonetice neregulate (sau necondiționate , spontane – a căror cauză este
obscură); (3) a accidentelor fonetice .
Cauzele principale ale tuturor schimb ărilor condi ționate, ca și ale accidentelor fonetice,
acestea fiind la baz ă tot condi ționate (ele îns ă nu au caracter sistematic; diferen țierea se va
accentua pe parcursul prezent ării), sunt: a) influența sunetelor vecine și b) contextul fonetic
actualizat în lan țul vorbirii .
Legile fonetice au următoarele trăsături: sunt inconștiente , progresive , constante (această
caracteristic ă nu trebuie absolutizat ă, vezi mai sus statutul legilor în lingvistic ă), temporare .
Ultimele dou ă caracteristici sunt definitorii. Sunt constante î n s e n s u l c ă afectează aproape
toate cuvintele care prezint ă context fonetic identic sau asem ănător cu acela al cuvântului care
a suferit primul transformarea. Sunt temporare pentru că acționează într-o limb ă numai pân ă
la formarea macrostructurii ei (moment dup ă care sistemul fonologic al limbii respective nu
mai poate fi modificat). Exist ă însă și legi cu ac țiune parțială: cele locale (sau regionale) și
cele cu acțiune mai elastic ă. O lege par țială locală este rotacismul (n intervocalic trece la r:
inimă > irimă), fenomen întâlnit numai în Maramure ș (și doar sporadic în zonele limitrofe). O
lege elastic ă este diftongarea lui e la ea, dovadă fiind fluctua țiile de tipul leage/lege , sau lipsa

99acțiunii acestei legi în cazul unor forme, probabil din dorin ța de evitare a unor omonimii
(merg/mearg ă). În opozi ție cu acestea se afl ă legile care au ac ționat fără excepție:
palatalizarea până la stadiul final a grupurilor consonantice cl, gl (> k’, g’; clavem > cheie ,
ung(u)lam > unghie ), conservarea lui a urmat de -nn (annus > an ) etc.
Spre deosebire de legile fonetice, accidentele fonetice nu au un caracter sistematic, în
sensul că ele nu afecteaz ă decât accidental formele cuvintelor, netransmi țându-se obligatoriu
la altele cu context identic din punct de vedere fonetic. O alt ă deosebire fundamental ă este
aceea că nu produc modific ări fonologice. Este evident c ă între trecerea accidental ă (și
nefonologic ă) a lui e la o din čolofan (asimilare, prin pronun ția neîngrijit ă a lui celofan ) și
trecerea lui a neaccentuat la ă (lege fonetic ă din care rezult ă un nou fonem vocalic, inexistent
în latină: lat. casa > rom. casă) este o deosebire de substan ță. Prin urmare, în cazul
accidentelor fonetice, condi țiile transform ării nu se pot formula decât prin în șirarea unor
cuvinte în care s-a produs schimbarea enun țată. Pe de alt ă parte, accidentele fonetice sunt
universale (nu sunt specifice pentru o limb ă anume) și atemporale (căci acționează
concomitent cu legile fonetice, dar și după formarea unei limbi). Înc ă din antichitate s-au
identificat 4 tipuri majore de modificare a formei cuvintelor : adjectio (adăugare), detractio
(suprimare, înl ăturare), transmutatio (inversiune), immutatio (înlocuire). Fiec ărui tip i se
subordoneaz ă o serie de transform ări după poziția în cuvânt a sunetului sau a grupului de
sunete afectat. La tipul immutatio se aglomereaz ă mai multe transform ări care nu se explic ă
numai prin pozi ția în cuvânt a sunetului afectat. Dat ă fiind importan ța accidentelor fonetice
pentru studiul vocabularului (dar și pentru alte discipline), acestea sunt descrise în am ănunt în
Anexa 2 a cursului(defini țiile și exemplele, în majoritatea lor, sunt preluate din DSL).
În legătură cu înțelesurile cuvintelor, se studiaz ă evoluția tuturor posibilit ățile pe care le
are un cuvânt de a numi obiecte, ac țiuni, idei, fenomene și de a trezi reprezent ări ale acestora
în mintea vorbitorilor. A șadar, pentru casă, se cerceteaz ă toate înțelesurile: nu numai acela
foarte frecvent de „locuin ță”, ci și sensurile „cl ădire”, „membri ai unei familii”, „neam”,
„mod de a tr ăi împreun ă” etc., actualizate de anumite contexte. Grup ări și subgrup ări, așa cum
s-a văzut la forme, se pot face și după înțelesuri (vezi supra despre câmpuri semantice).
Etimologia este preocupat ă și de evolu ția grupărilor de cuvinte. Cum asocierile reprezint ă un
proces dinamic, este evident c ă lexicologia se arat ă interesată de acest tip de cercetare.

100 9.5. Rezumat
Unitatea de înv ățare 9 prezintă vocabularul ca mul țime. Factorii de organizare a
vocabularului descri și în acest capitol sunt cei în m ăsură să explice dinamica
acestuia. Prezentarea lor succint ă este urmat ă de descrierea diverselor aspecte pe
care le comport ă modificarea vocabularului și a mecanismelor care le genereaz ă.

9.6. Test de evaluare

1. Având ca model analiza f ăcută de U. Ricken cuvântului cap (redată în acest capitol) și
folosind DEX-ul (pentru depistarea sensurilor), ilustra ți direcțiile semasiologic ă și
onomasiologic ă în cazul urm ătoarelor cuvinte: ambala , arie, baie, banc , barem , bob, bun.

2. Fie următoarea serie de termeni: masă, birou , tejghea , banc , noptieră, gheridon , catedră.
a) Completa ți în tabelul de mai jos matricea seriei, rezultat ă prin analiz ă componen țială
(vezi exemplul lui Lyons, redat în subcap. Factorul semantic ), folosind urm ătoarele
notații: +, pentru relevan ța trăsăturii; –, pentru absen ța trăsăturii; ±, pentru relevan ța
contextual ă a trăsăturii.
b) Precizați cum se realizeaz ă direcțiile semasiologic ă și onomasiologic ă (pe vertical ă /
orizontală).

MASĂ de ținut
obiecte
uzuale de expus
obiecte
ornamentalede lucru
intelectual de lucru
manual de lucru
comercial
birou
tejghea
banc
noptieră
gheridon
catedră
birou

101
Unitatea de înv ățare 10. EVOLU ȚII SEMANTICE. GRE ȘELI
DE NATUR Ă LEXICO-SEMANTIC Ă

Cuprins
10.1. Introducere……………………………………………………………………………………………….. .101
10.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………………….. 101
10.3. Evolu ția semantic ă: direcții de modificare a sensului, cauze, tropii implica ți…….. 102
10.4. Gre șeli lexico-semantice – „stilul relaxat”……………………………………………………. 103
10.4.1. Pleonasmul………………………………………………………………………………………………. ..103
10.4.2 Atrac ția paronimic ă……………………………………………………………………………………. 105
10.4.3. Etimologia popular ă…………………………………………………………………………………… 105
10.4.4. Accidentul semantic……………………………………………………………………………………. 107
10.4.5. Alte gre șeli lexico-semantice……………………………………………………………………….. 107
10.5. Rezumat…………………………………………………………………………………………………… ..108
10.6. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………………… 109

10.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 10 prezintă modul în care pot fi afectate în țelesurile
cuvintelor, descrie principalele cauze care genereaz ă evoluția semantic ă a
cuvintelor și direcțiile de evolu ție din aceast ă perspectiv ă. De asemenea, sunt
descrise cele mai frecvente gre șeli lexico-semantice care afecteaz ă
diacronic/sincronic lexicul limbii române.

10.2. Obiectivele unit ății de învățare 10
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să înțeleagă mecanismele care afecteaz ă înțelesurile cuvintelor;
– să identifice cauzele diverselor evolu ții semantice;
– să identifice gre șelile lexico-semantice și să le demonteze mecanismele.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 2 h.

102
10.3. Evolu ția semantic ă: direcții de modificare a sensului, cauze, tropii
implicați

Modificarea înțelesurilor cuvintelor se interpreteaz ă, în linii generale, prin tropi (figuri ce
presupun modific ări de sens). Cel mai des adu și în discu ție sunt tropii: metafora , hiperbola
(tropi baza ți pe asem ănare), metonimia și sinecdoca (tropi baza ți pe contiguitate). Schimb ările
pot fi cantitative (metonimia și hiperbola) și calitative (metafora și sinecdoca).
Principalele direc ții de evolu ție semantic ă sunt lărgirea (extensia ) de sens sau
restrângerea de sens . Acestea pot fi înso țite de înnobilarea de sens sau de degradarea
(deprecierea ) de sens . Exemplele care urmeaz ă ilustreaz ă direcțiile de evolu ție semantic ă
menționate.

Exemple
™ Cuvântul marfă a intrat în circula ție în limba român ă în secolul al XVI-lea cu sensul
restrâns „vite” și cu unul mai general, „avu ție”. S-au propus dou ă etimologii: < (mgh.)
marha (vite) sau < (sb.-cr.) marva (vite). Provenien ța etimonului intereseaz ă mai puțin,
semnifica ția cuvântului fiind în discu ție. Extensiei inițiale, de la „vite” la „avu ție”, i-a
urmat o alta care corespunde sensului actual de „orice produs care întrune ște condițiile
pentru a intra în circuitul comercial” (nu discut ăm aici diversele conota ții relativ recente
ale cuvântului în limbaj argotic).

™ Verbul a peți avea în latin ă, de unde provine (< peto, -ĕre), două sensuri denotative și
unul figurat (cu diverse nuan țe actualizate de anumite contexte): 1) „a se repezi”, „a
ataca”; 2) „a cere, a solicita”; 3) (fig.) „a dori, a tinde c ătre ceva/cineva”. În latin ă, cu
sensul „a cere în c ăsătorie”, cuvântul se folosea f ără determinantul in matrimonio . În
limba român ă actuală cuvântul a ajuns s ă însemne, prin restrângere de sens, numai acest
lucru (fără a consemna aici toate etapele de evolu ție semantic ă a cuvântului, men ționăm
numai sensul „a cer și”, înregistrat în secolul al XVI-lea, relevant pentru direc ția de
selecție a sensului într-o prim ă fază).

™ Cuvântul război are etimon slav: < (sl.) boĭ, „tâlhărie, jaf, omucidere”. A fost prefixat pe
teren românesc cu răz-, în secolul al XVII-lea încetând s ă mai însemne „tâlh ărie”. Prin
înlăturarea conota ției depreciative , a început s ă desemneze „lupt ă, succesiune de lupte”
sau „a se lupta”, pentru verbul omograf. Derivarea pe teritoriul limbii române cu -nic
(sufix tot de origine slav ă ca și rădăcina) a dus la apari ția unui nou cuvânt, războinic .

103Acesta nu numai c ă a beneficiat de evolu ția anterioar ă de sens, ci – prin înnobilarea
semnifica ției – desemneaz ă un „lupt ător, ostaș care ia parte la un conflict armat”, sens
adesea asociat cu „brav, curajos, viteaz” (dar și cu „bătăios”, sens nedeterminat sub
aspectul conota ției pozitive).

™ Cuvântul mișel are azi, prin degradare de sens, o înc ărcătură peiorativ ă evidențiată de
sinonimele: ( om) de nimic , netrebnic , ticălos, nemernic , josnic , laș, fricos . Evoluția în
sensul deprecierii este clar ă, căci sensul originar al cuvântului (< lat. misellus ) este „slab,
sărac, nenorocit” și chiar „infirm”.

Identifica ți, pentru exemplele de mai sus, eventualii tropi implica ți în evolu țiile
semantice descrise.

10.4. Gre șeli lexico-semantice – „stilul relaxat”
Greșelile lexico-semantice vizeaz ă cel mai adesea formele neologice și apar în exprimarea
scrisă/orală a unor vorbitori relativ/foarte pu țin instruiți. Cele mai frecvente sunt: pleonasmul ,
atracția paronimic ă, etimologia popular ă și accidentul semantic . Truismul , tautologia ,
incompatibilitatea semantic ă, nonsensul nu sunt nici ele tocmai rare, din p ăcate, în limbajul
multor vorbitori ai limbii române contemporane. La acestea se adaug ă greșeli la nivelul
sintaxei: anacolutul (dezacordul extins), dezacordul gramatical (între subiect și predicat, între
subiect sau articol și substantivul determinat etc.; forme particulare de dezacord sunt silepsa –
acordul dup ă înțeles – și zeugma – acordul prin atrac ție).
Mai mult, se înregistreaz ă în ultima vreme (dup ă 1989) și o nedorit ă interferen ță a
stilurilor, în special în limbajul mass-mediei. Îngrijor ătoare este amploarea fenomenului din
ultimele decenii, ceea ce a determinat-o pe Valeria Gu țu Romalo s ă vorbeasc ă (în
Corectitudine și greșeală…, op. cit.) despre existen ța unui stil relaxat , termen deloc onorant,
în majoritatea situa țiilor, pentru cei în al c ăror discurs se manifest ă.

10.4.1. Pleonasmul

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Pleonasmul este un tip de redundan ță constând în repetarea aceluia și semnificat prin
semnifican ți diferiți; se realizeaz ă ca o repeti ție de sens în anumite condi ții sintactice.

104După gradul de inadecvare , pleonasmele sunt de diverse tipuri (defini ția și exemplele
sunt preluate, par țial prelucrate, dup ă DSL, op. cit.; la acestea se adaug ă exemple personale).

• Pleonasme mai greu recognoscibile – unele pleonasme s-au impus în limb ă la un anumit
moment dat și pot fi comb ătute numai prin apelul la explica ții etimologice: mujdei de
usturoi (mujdei < must + de + ai [< (lat.) alium „usturoi”]; usturoi < ustura [< (lat.)
ustulare ]) + suf. -oi). Multe dintre aceste pleonasme (numite „latente” de Th. Hristea)
circulă în diverse limbi, repeti ția de sens fiind facilitat ă de nerecunoa șterea sensului
etimonului unuia dintre termeni: a cronometra timpul (gr. kronos „timp”), a avansa
înainte (fr. s’avancer „a se apropia de un punct”), caligrafie frumoas ă (gr. kalos
„frumos”), muncă laborioas ă (lat. labor „muncă”) etc.

• Pleonasme par țial justificate – este cazul structurilor în care unul dintre termeni are mai
multe sensuri, diferen țierea realizându-se contextual, cf.:

Culesul recoltei nu se face mecanizat la noi. /vs/ Primul cules al recoltei de roșii a început.

„cantitate de roade dintr-o anumit ă perioadă” /vs/ „culegere, strângere a recoltei” → pleonasm
O sintagm ă mai degrab ă tolerată decât justificat ă este ploaie în averse , dar nu și
aversă/averse de ploaie (fr. averse „ploaie toren țială de scurtă durată”).

• Pleonasmele intolerabile – (majoritatea) sunt pleonasmele care se realizeaz ă ca
redundanțe evidente:
a) repetiția unor forme apropiate: fapt ce a făcut ca… , prevăzut în vederea , legi ce
urmează a fi abolite în urma inițiativei , a fost dezvelit ă o placă comemorativ ă în
memoria eroilor , a se adăuga aditivi etc.
b)
sinonime aflate în strict ă vecinătate: aproximativ peste o sută, în jur de vreo
douăzeci, starea continuă să fie menținută, posibilitatea nemijlocit ă de a fi în (a lua)
contact direct cu… , adunare festivă consacrat ă sărbătoririi lui… , mijloace mass-
media , în procent de trei la sută etc.
c) repetiția sensului unui element formativ printr-un determinant cu acela și sens: a
reveni din nou , s-a sinucis singur , a mai repeta încă o dată, autobiografia mea, a
scădea hipoglicemia sângelui , a se bifurca în două, a conviețui împreună, a încerca

105o tentativă, cobori în jos , ieși afară, a prezice viitorul , a îngheța de frig , dună de
nisip , a depășit peste 50 km pe or ă etc.

Adăugați exemple la listele tuturor categoriilor pleonastice de mai sus.

10.4.2. Atrac ția paronimic ă

DEFINIȚIE
Atracția paronimic ă este o gre șeală lexico-semantic ă generată de paronimia cuvintelor :
vorbitorul selecteaz ă o formă utilizând-o cu sensul formei paronime.

De regulă, selecția se face în detrimentul formei mai pu țin cunoscute/utilizate în limb ă,
cf.: forma sașiu (< tc.), utilizat ă cu sensul termenului șasiu (< fr. chassis ), temporar în loc de
temporal , a gresia în loc de a gresa etc.

! Paronimele sunt cuvinte foarte asem ănătoare ca form ă (gr. para „lângă, aproape de”
+ onoma „nume”), dar care sunt deosebite ca sens. Foarte rar se înregistreaz ă forme
cu un sem (sau mai multe) în comun, cf.: temporar (fr. temporaire , lat. temporarius )
„care este de scurt ă durată, nu dureaz ă decât un anumit timp, vremelnic, trec ător,
provizoriu” [ locuință temporar ă] / temporal (fr. temporel ) „care indic ă timpul,
depinde de timp” [ propoziție temporal ă] – ambele cu referire la timp, dar din
perspective diferite.

Găsiți și alte paronime care s ă genereze atrac ție paronimic ă din cauza existen ței
unor seme comune.

10.4.3. Etimologia popular ă

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Etimologia popular ă este un fenomen care înglobeaz ă toate asocierile etimologice false ca
reacție a vorbitorilor fa ță de caracterul nemotivat al semnului lingvistic.

106Etimologia popular ă presupune un element inductor (forma corect ă a cuvântului), care
generează asocieri de sens mai mult sau mai pu țin obscure, și un element indus , care
reprezintă forma alterat ă a cuvântului. Asocierile produse în mintea vorbitorului sunt
spontane, ele apar, de regul ă, în procesul p ătrunderii împrumuturilor în limb ă și se datoreaz ă
unui anumit grad de ignoran ță (motivat, la rândul lui, de lipsa instruc ției sistematice). În unele
situații, lanțul asociativ este dificil de ref ăcut și, din aceast ă cauză, nu se poate vorbi de o
tipologie a asocierilor.

Uneori predomin ă o simplă apropiere fonetic ă dintre dou ă forme: vindecativ , în loc de
vindicativ („răzbunător”, elementul inductor), pus în leg ătură nemotivat ă semantic cu ( a)
vindeca , vindecător. Alteori se poate depista un suport semantic sau/ și unul morfologic:
funegru , pentru funebru (negru , asociat cu no țiunea de „doliu”, genereaz ă modificarea
elementului inductor). A șadar, sensul cuvântului este folosit adecvat, îns ă forma lui este
afectată.

! Exemplul vindecativ , presupunând în cele mai multe cazuri și o utilizare eronat ă a
sensului, este pus în leg ătură cu un alt fenomen întâlnit în practica limbii − atracția
paronimic ă. Atracția paronimic ă (vezi mai sus) reprezint ă totuși un fenomen distinct
de etimologia popular ă. Totuși, a se reține că, spre deosebire de etimologia popular ă,
atracția paronimic ă presupune cuvinte paronime și nu un element inductor și altul
indus. Asem ănarea fonetic ă genereaz ă o substitu ție de forme, ambele existente în
limbă. În cazul etimologiei populare: a) elementul inductor nu este paronim cu cel
indus; b) iau parte, de regul ă, mai mul ți termeni și există o relație logică; c)
rezultatul nu este o confuzie de tip paronimic, ci o deformare a elementului inductor.

Se dau elementele induse prin etimologie popular ă: antiger , cumpărativă,
aerogant , arcoladă, boliclinic ă, incuibație, răspunzabil , vermult , lipsus ,
somnieră (toate formele sunt atestate).
Depistați posibilele asocieri produse în mintea vorbitorului, pornind de la
elementele inductoare ( antigel , cooperativ ă, arogant , acoladă, policlinic ă,
incubație, responsabil , vermut , lapsus , somieră).

10710.4.4. Accidentul semantic

DEFINIȚIE
Accidentul semantic (sau improprietatea semantic ă) consistă în utilizarea unui cuvânt cu
forma lui corect ă, dar cu un sens eronat.

La sensul inadecvat se ajunge printr-o contaminare a formei cuvântului cu forma
asemănătoare a altui cuvânt, preluându-se sensul acestuia din urm ă. Spre deosebire de atrac ția
paronimic ă, formele care intr ă în contaminare sunt mult mai diferite decât în cazul
paronimelor (paronimele difer ă printr-un sunet sau prin cel mult dou ă aflate, de regul ă, în
poziție consecutiv ă).

Neologismele sunt cuvintele care suport ă acest tratament. Ignoran ța, lipsa de instruc ție,
constituie din nou cauza acestor gre șeli de limb ă. Astfel: fortuit („întâmpl ător, inopinat”) este
folosit cu sensul „for țat”, specios („amăgitor, înșelător, iluzoriu”) − cu sensul „special”,
salutar („salvator”) − este folosit și înțeles ca „(individ) care merit ă să fie salutat”,
inextricabil („complicat de în țeles”) − ca „(lucru) care nu poate fi stricat”, summum (fig.,
„punctul cel mai înalt la care se poate ajunge”) − ca „sumă” etc.

10.4.5. Alte gre șeli lexico-semantice

Pe scurt, iat ă definițiile (fără referință la nuanțe) și câteva exemple pentru alte gre șeli de
tip lexico-semantic:

• Truismul – exprimarea unui adev ăr evident: iarna nu-i ca vara .

• Tautologia – tot un fenomen de redundan ță, care poate avea și rol de subliniere a unei
calități sau a unei ac țiuni: Ce-i frumos e frumos , Vorbește ca să vorbească, La munte,
când plouă, plouă, Datoria e datorie etc. Ca gre șeală lexico-semantic ă, este o varietate de
pleonasm (vezi mai sus, categoriile b) și c) de la pleonasmele intolerabile).

• Incompatibilitatea semantic ă – nepotrivire de sens între doi sau mai mul ți termeni
actualizat ă contextual: Echipa oaspe ților avea șanse efective să piardă. Substantivul

108șansă are sensul „circumstan ță favorabil ă, posibilitate de reu șită, de succes; noroc” (DEX,
op. cit.) și deci nu se poate combina cu verbe de tipul a pierde („a fi învins”, ibidem), cele
două cuvinte excluzându-se reciproc din punct de vedere semantic când sunt coocurente
într-un context. Iat ă un exemplu care comport ă și alte aspecte de discu ție: Datorită
șoferului aflat sub influen ța alcoolului, un tân ăr aflat pe trecerea de pietoni și-a pierdut
viața. Dincolo de incompatibilitatea semantic ă evidentă, se impune o remarc ă de ordin
morfosintactic: nu se poate exprima compl. circ. de cauz ă în dativ cu una dintre
prepozițiile datorită/mulțumită/grație când regentul exprim ă ceva de ordin negativ. De
altfel, când avem o situa ție de genul: Datorită efortului depus la antrenamente, sportivul
român a câștigat medalia de aur , tot nu se poate vorbi de un compl. circ. de cauz ă,
datorită efortului fiind compl. circ. instrumental. Alte exemple: X nu înțelege nici dac ă îi
bagi cu forcepsul în cap ; a călca cu pas ușor/greu (din punct de vedere stilistic, sintagma
este un paradox ) etc.

• Nonsensul – este gre șeala de limb ă care, mai mult decât incompatibilitatea semantic ă,
reprezintă o aberație din punct de vedere logic: 20 de procente la mie ; Mi-a adus ambele
trei casete ; Este salutar să acorzi locul celor vârstnici în autobuz (aici se poate discuta
despre o combina ție cu un accident semantic); „12 trecute fix ”; „Să se revizuiasc ă,
primesc, dar să nu se schimbe nimica …” etc.

Să ne reamintim…
¾ greșelile lexico-semantice vizeaz ă cel mai adesea formele neologice;
¾ cauzele gre șelilor lexico-semantice sunt: ignoran ța, lipsa de instruc ție,
preluarea defectuoas ă a cuvântului respectiv;
¾ aceste gre șeli nu țin doar de „estetica” limbii, ci pot chiar vicia comunicarea.

10.5. Rezumat
Unitatea de înv ățare 10 se ocupă de modificarea înțelesurilor cuvintelor – atât de
evoluțiile lor semantice, cât și de greșelile de limb ă generate la nivelul sensului
cuvintelor sau de asocierile de sens care afecteaz ă forma cuvintelor. Tot aici, am
încercat s ă disociem mai atent mecanismele care genereaz ă etimologia popular ă
și atracția paronimic ă, dat fiind c ă, uneori, ele sunt tratate nediferen țiat.

109 10.6. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
Răspundeți cerințelor:
1. Cuvântul salutar este folosit corect în
varianta:
a) Pentru polite țea lui, este considerat
un individ salutar;
b) A făcut un gest salutar în aceste grele
împrejurări;
c) Este salutar s ă acorzi locul celor
vârstnici în autobuz.
2. Formularea f ără pleonasm se afl ă în
seria:
a) Au venit cam vreo dou ăzeci din cei
invitați;
b) Mijloacele mass-media au acordat
mare aten ție cazului;
c) Meteorologii au anun țat averse
frecvente pentru toat ă săptămâna.
Apreciați corectitudinea enun țurilor:
3. 1) Au fost depistate elemente speculative
în piață; 2) A vrut să creeze un mediu cât
mai ambiant ; 3) Nu merit ă acest efort
considerabil :
a) numai 3 corect;
b) toate incorecte;
c) 2, 3 – corecte.
4. 1) Adam și Eva au fost izgoni ți din edem ;
2) I-am tot explicat; or, îns ă el tot n-a
înțeles; 3) Canibalii sunt omnivori :
a) toate corecte;
b) 1, 3 – corecte;
c) toate incorecte.
5. 1) Suferea de hipertensiune mare ; 2) Și-a
încheiat alocu țiunea în aplauze ; 3) Mi-a
promis că vor apare la timp :
a) toate incorecte;
b) numai 2 corect;
c) 2, 3 – corecte.
6. 1) Habitaclul ciupercilor este umed și
rece; 2) A terminat școala cu rezultate
excepțional de eminente ; 3) Instanța a
hotărât să-l absolveasc ă de pedeaps ă:
a) toate incorecte;
b) numai 3 corect;
c) 1, 2 – corecte.
7. Arătați ce rela ție există între cuvintele
vindiac , vindicativ , vindictă:
a) paronimie;
b) toate sunt calcuri cu aceea și bază;
c) nu există nicio rela ție.
8. Se dau expresiile: 1) palmares de succes ,
2) obelisc comemorativ , 3) parapetul
balustradei , 4) noblețe aristocratic ă.
Sunt pleonasme:
a) numai 1 și 4;
b) numai 2 și 4;
c) toate.
9. Expresiile contraband ă ilegală, scadență
de plată, oprobriu public , hit de mare
succes constituie:
a) truisme;
b) pleonasme;
c) nonsensuri.

110
Unitatea de înv ățare 11. ÎMBOG ĂȚIREA VOCABULARULUI

Cuprins
11.1. Introducere……………………………………………………………………………………………….. .110
11.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………………….. 110
11.3. Îmbog ățirea vocabularului – mijloace in terne. Afixele lexicale………………………… 111
11.3.1. Derivarea cu prefixe. Prefixele interna ționale. Prefixoidele…………………………….. 111
11.3.2. Derivarea cu sufixe. Sufixoidele. Derivatele etnice…………………………………………. 115
11.3.3. Derivarea parasintetic ă, regresiv ă și frazeologic ă…………………………………………. 120
11.3.4. Compunerea. Schimbarea valorii gramaticale……………………………………………….. 121
11.4. Decompozarea dup ă afixele lexicale…………………………………………………………….. 123
11.5. Îmbog ățirea vocabularului – mijloace externe……………………………………………….. 125
11.5.1. Împrumutul lexical……………………………………………………………………………………… 125
11.5.2. Calcul lingvistic………………………………………………………………………………………… .127
11.6. Argoul și jargonul în dinamica vocabularului………………………………………………… 128
11.7. Rezumat…………………………………………………………………………………………………… ..131
11.8. Test de evaluare…………………………………………………………………………………………. 131
11.9. Tema decontrol 2……………………………………………………………………………………….. 131

11.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 11 prezintă mijloacele de îmbog ățire a vocabularului. Se
descriu tipurile de derivare și compunere, ca și conversiunea. Se descriu și
mijloacele externe, împrumutul și calcul lingvistic, cu clasific ările aferente.
Această unitate de înv ățare conține Tema de control nr. 2 , condițiile de rezolvare
și predare fiind men ționate în caseta de titlu a acestei sec țiuni.

11.2. Obiectivele unit ății de învățare 11
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să înțeleagă dinamica vocabularului din perspectiva îmbog ățirii acestuia;
– să recunoasc ă structurile lexicale și să le decompozeze dup ă afixele lexicale;
– să distingă formațiile lexicale ale limbii române de formele împrumutate.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 3 h.
Deși unitatea este destul de întins ă ca număr de pagini, timpul alocat studiului
este suficient, deoarece materialul înf ățișat reprezint ă, preponderent, recapitularea
unor noțiuni predate anterior, dar reluate la un nivel superior.

111
11.3. Îmbog ățirea vocabularului – mijloace interne. Afixele lexicale
Un frecvent mijloc intern de îmbog ățire a vocabularului limbii române este derivarea.
Acest procedeu presupune formarea unor noi cuvinte prin ad ăugarea (sau suprimarea, în cazul
derivării regresive) unor afixe (formative , formanți, lexiforme ) la un cuvânt- bază.
! Folosim aici termenul afixe numai în accep ția de afixe lexicale , adică formanți care
produc noi cuvinte; afixele gramaticale (desinen țele, sufixele gramaticale,
morfemele auxiliare) nu intr ă în discuția privitoare la formarea cuvintelor, aceste
afixe fiind relevante din perspectiv ă morfologic ă (ajută la exprimarea unor forme
compuse − perfectul compus, viitorul I și II etc. − sau apar în declinare și conjugare).
Afixele lexicale sunt prefixele (afixe care se adaug ă în fața bazei) și sufixele (afixe care se
adaugă după bază). Unii lingvi ști consider ă că și interfixele (sau infixe , afixele de leg ătură)
sunt afixe lexicale, îns ă nu există argumente solide pentru a le califica drept un tip aparte de
sufixe. Interfixul reprezint ă o „porțiune dintr-un derivat care nu intr ă nici în tem ă, nici în
sufix, cum ar fi elementul -ur- din colț-ur-os sau -ul- din om-ul-eț […] nu se identific ă
suficient de bine cu un sufix independent și precede sufixul imediat urm ător” (DSL, op. cit.,
subl. n.). A șadar, termenul este operativ (în sensul c ă poate fi folosit în descrierea structurilor
morfematice), dar trebuie s ă se țină seama de statutul lui de afix (cvasilexical)
nonindependent (aceasta însemnând c ă poate fi integrat în sufixul imediat urm ător, iar în
practica decompoz ării se va pune între paranteze: colț + -(ur)os ).

11.3.1. Derivarea cu prefixe. Prefixele interna ționale. Prefixoidele

Derivarea cu prefixe este mai pu țin productiv ă, în limba român ă, decât cea cu sufixe
(date fiind complexitatea și varietatea sufixelor). De aceea nu este necesar ă o clasificare
morfologic ă (statutul morfologic al cuvintelor rezultat e prin derivare cu prefixe fiind evident).
Mai profitabil ă pentru descriere este clasificarea semantic ă a prefixelor .

1. Prefixele privative au sensul general de „f ără”, „lipsit de”, „a lipsi de”: des-, cu varianta
strict fonetic ă de-, și a(n)- , de origine greac ă veche. De regul ă, prefixul des- (de-) se
atașează la un verb și intră în opozi ție cu în- (îm-): dezbina/îmbina , descreți/încreți,

112dejuga/înjuga etc. După cum se vede din prima pereche, nu întotdeauna se poate deta șa un
substantiv-baz ă, considerarea unui cuvânt ca derivat cu prefix într-o asemenea situa ție
făcându-se prin raportare la cuvântul cu prefix opus din punct de vedere semantic (în
unele lucr ări, o astfel de situa ție este încadrat ă drept derivare mixt ă). Prefixul privativ a-
(înainte de consoane)/ an- (înainte de vocale) se ata șează aproape exclusiv la neologisme
sau la termeni din limbajele științifice: acefal , alogic , amoral , analfabet , anorganic ,
anizotrop , avitaminoz ă etc.

! În limba român ă, prefixul des- (ca și răs-, vezi mai jos, pozi ția 4) devine dez- când
se atașează la cuvinte care încep cu: vocal ă, sonantă [l, m, n, r] sau consoan ă sonoră
(evident, cu excep ția consoanei sonore [ z]).

! În limba român ă, prefixul în- devine îm- când se ata șează la cuvinte care încep cu
consoanele bilabiale [ p], [b].

2. Foarte productiv pentru toate variantele limbii române este prefixul negativ ne- . El
formează substantive, adjective, adverbe: necuviință, neadevăr, neacoperit , neascultător,
nedrept , nemaiauzit , nemaipomenit , necontenit , negreșit etc. Uneori, poate avea și sens
privativ: nesomn (cf. o noapte de nesomn ). Prefixul neologic in- (im- înainte de bilabiale
și i- înainte de sonante [l, m, n, r]) îl dubleaz ă pe ne- pentru cuvintele corespunz ătoare
variantei savante a limbii române: intraductibil , inacceptabil , inegalitate , imoral , ilogic ,
impolitețe, impenetrabil etc. Uneori, ne- și in- se află în variație liberă: inegalitate și
neegalitate , inadaptabil și neadaptabil etc. Prefixul in- apare și la verbe ( indispune ), ceea
ce se întâmpl ă foarte rar cu ne-.

3. Prefixele delocutive (formează cuvinte de la locu țiuni/expresii: cf. a se face colac – a se
încolăci) în- și de- sunt și ele foarte productive în limba român ă. Din punct de vedere
semantic, sunt foarte apropiate de prepozi ții sau chiar sunt prepozi ții pe cale de a se
specializa în formarea cuvintelor: ( a) înfăptui, (a se) încrede , (a) înlătura, (a) deochea , (a)
deosebi , (a) desăvârși ș.a.m.d. Primul prefix este dublat de prefixul savant in- (de origine
latină cultă): incrimina , insufla , incorpora etc.

1134. Prefixele iterative răs- și re- formeaz ă verbe (mai rar adjective sau substantive −
răzbucuros , răsputeri ): răzgândi , răscumpăra, răzjudeca , reacoperi , recăsători, retipări,
reînflori etc. Se diferen țiază între ele prin faptul c ă răs- are multe valori ( a răspopi , de
exemplu, exprim ă rezultatul contrariu al unei ac țiuni, neimplicând ideea de a se face pop ă
din nou), iar re- are valoare strict iterativ ă și, deși este neologic (< fr.), este unul dintre
puținele prefixe împrumutate care se poate ata șa direct la baz ă din limba român ă
contemporan ă (adică fără calchiere). Acest aspect a condus la calificarea lui ca prefix cult,
dar nu mai figureaz ă printre prefixele savante.

5. Prefixele interna ționale sunt de origine cult ă (nemoștenite), din latin ă sau greac ă veche,
și sunt prezente în limba român ă în special prin împrumuturi (analizabile sau calcuri)
latino-romanice. În ultimele decenii, se înregistreaz ă o creștere semnificativ ă a formațiilor
lexicale cu astfel de prefixe în limba literar ă (standard) și în limbajele de specialitate. Iat ă
câteva exemple: ante- („înainte, dinainte”, antebraț), circum- („în jur, împrejurul”,
circumscrip ție), co-/con-/com- („împreun ă, împreun ă cu”, colocatar , concetățean,
compatriot ), pre- („înainte de”, preoperatoriu ), i-/in-/im- (afix cu sens negativ și privativ,
ireal , inalienabil , impracticabil ). Unele asemenea afixe au un statut incert, între acela de
prefixe și cel de prefixoide (elemente de compunere, vezi mai jos): contra- („împotriv ă, în
față, în corela ție cu”, contrapagin ă), ex- („scos din, în afara”, ex-campioan ă), extra-
(„exterior, în afar ă; în afară de orice compara ție, excepțional”, extraplat ), inter- („între,
dintre, în corela ție cu”, interconectat ), intra- („înăuntru”, intravilan ), intro – („înăuntru, în
interior”, introspecție), post- („după”, postbelic ), etc. – toate de provenien ță latină. De
provenien ță greacă sunt, de exemplu: anti- („contra, împotriva”, antișoc), arhi- („gradul
cel mai înalt în care se manifest ă ceva”, arhicunoscut ), hiper- („peste m ăsură de, în grad
foarte mare, supra”, hipersensibil), hipo- („sub m ăsură, foarte mic, foarte pu țin”,
hipotensiv ).

Dați și alte exemple pentru fiecare dintre prefixele men ționate în clasificarea de
mai sus.

Prefixoidele (false prefixe sau pseudoprefixe ) au în comun cu prefixele numai pozi ția de
afixare, dar sunt cuvinte cu sens de sine st ătător în limba de origine (cele mai multe sunt din
greaca veche).

114Cele mai frecvente prefixoide în limba român ă sunt: aero- („privitor la aer”, aeropurtat ),
auto- („de la sine, propriu”, autobiografie ), bio- („referitor la via ță”, bioenergetic ), geo-
(„care prive ște pământul”, geopolitic), hemo- („referitor la sânge”, hemostatic ), hipo-
(„referitor la cal”, hipofag ), iso-/izo- („egal, de acela și fel”, izomorfism ), orto- („corect”,
ortografic ), filo- („iubitor de”, filogerman ), micro- („mic, a milioana parte”,
microradiografie ), mono- („unic, singur, o dat ă”, monocelular ), poli- („mai mul ți”,
polivitamin ă), proto- („primul, anterior, preistoric, primitiv, simplu, ini țial”, protocronism ),
pseudo- („fals, aparent asem ănător, pretins”, pseudoștiințific), radio- („referitor la radia ția
electromagnetic ă”, radioloca ție), semi- („pe jum ătate”, semipreparat ), tele- („departe, la
distanță, de departe”, telecomand ă), tri- („trei, triplu”, tri), zoo- („referitor la animale,
animalier”, zootehnician ) etc.
Unele prefixoide sunt specifice sau apar cu predilec ție în limbajele specializate
(terminologii) și, adesea, se creeaz ă relații de sinonimie: ana- („din nou, înapoi, în afar ă”,
anacronic ), epi- („deasupra, pe”, epicranian ), foto- („referitor la lumin ă”, fotofobie ,
fotocelular ), semi- = hemi- = demi- (hemiparez ă, demisec ), micro- = mini- (minicalculator ),
poli- = multi- = pluri- (multidimensional , plurimolecular ), intra- = endo- („înăuntru”,
endocentric , intraglandular ) etc.
În opoziție cu sufixoidele (falsele sufixe, vezi mai jos), prefixoidele se deosebesc mai
puțin de prefixe decât sufixoidele de sufixe, deoarece − în primul caz − nu există consecin țe
funcționale, pe când − în al doilea − se impune o anumit ă formă, de obicei, cuvântului-baz ă
(de exemplu, cele care primesc – fil, se termin ă în -o: munteanofil , cele care primesc – fug, se
termină în -i: febrifug ).
! Pentru compu șii savanți* se utilizeaz ă prefixele interna ționale, prefixoidele,
sufixoidele și bazele clasice. Form ăm, de exemplu, termenul hidrocarbur ă (Chim.),
corespunz ător defini ției „compus organic din carbon și hidrogen”, cu elementul de
compunere savant ă hidro- (< gr. hydro ), și nu *apocarbur ă, adică printr-o
„naturalizare” a elementului hidro- dată de contaminarea cu semnifica ția „(de) ap ă,
hidric, apos”; sau form ăm termenul binoclu selectând baza oclu din latinescul
oc(u)lus și nu cuvântul ochi, moștenit din baza men ționată (rezultatul *binochi ar fi,
în mod evident, ilar).
* Un material extrem de pre țios și de minu țios analizat privitor la compunerea savant ă se află
în lucrarea Dinamica lexicului românesc (op. cit.) de Florica Dimitrescu.

115Așadar, prefixoidele și sufixoidele sunt elemente formative, prezente în împrumuturi sau
în formații după model str ăin, care dau impresia de prefix e, respectiv sufixe, cuvintele
rezultate în acest fel nefiind derivate propriu-zise, ci, mai degrab ă compuse (valoarea lexical ă
a prefixoidelor și sufixoidelor este mai concret ă decât cea a prefixelor și sufixelor). Îns ă,
pentru că formațiile lexicale ob ținute dup ă model str ăin prin ata șarea prefixoidelor și
sufixoidelor sunt, în general, analizabile în limba român ă, Ion Coteanu (apud DSL, op. cit., p.
401) consider ă că ele pot fi integrate în procedeele de îmbog ățire internă a vocabularului.

Dați și alte exemple pentru fiecare dintre prefixoidele men ționate mai sus.
11.3.2. Derivarea cu sufixe. Sufixoidele. Derivatele etnice

Derivarea cu sufixe este un mijloc intern de îmbog ățire a vocabularului limbii române
extrem de productiv. Num ărul mare al sufixelor și varietatea lor impun două clasificări:
morfologic ă și semantic ă.

Clasificarea morfologic ă distinge sufixele dup ă partea de vorbire în care se încadreaz ă
cuvântul nou format (pentru a nu aglomera materialul de fa ță, ilustrăm situațiile prin cel mult
două exemple, lista sufixelor nefiind exhaustiv ă).

Așadar, după acest criteriu, sufixele sunt:

1. substantivale: -ar (bucătar), -easă (mireasă), -ime (agerime , muncitorime ), -iță
(casieriță, fetiță), -uș (urcuș, vițeluș), -iș/-îș (brădiș, coborâș), -et (brădet, tineret );
2. adjectivale: -esc (ceresc , românesc ), -iu (albăstriu), -os (dureros );
3. verbale: -a (înnegura , brăzda), -i (cuibări), -ui (înlocui , biciui ), -iza (marginaliza );
4. adverbiale: -ește (prietenește), -iș/-îș (pieziș, târâș);
5. pronominale: -uță (mătăluță), -ică (mătălică), -ica (atâtica );
6. care formeaz ă numerale: -ime (optime );
7. care formeaz ă interjecții: -ică (aolică).

Clasa a 6-a ar putea fi inclus ă la substantivale (clasa 1), dat fiind c ă numeralele în cauz ă
sunt substantive din punct de vedere morfologic.

116Clasificarea semantic ă este mult mai complex ă, ca urmare a caracteristicilor semantice
ale sufixelor foarte asem ănătoare cu cele ale cuvintelor:
i) sufixele pot fi omonime (augmentativul -an cu sufixul de origine -ean, în pronun ție tot -an:
bogătan, crișean; sufixul diminutival -aș cu sufixul locativ/de agent -aș: băiețaș, mărginaș,
ciocănaș − „muncitor în saline”);
ii) sufixele pot fi sinonime (-tor, -ar, -aș, -giu, -uș, -ist sunt sufixe de agent: muncitor ,
cizmar , poștaș, geamgiu , cărăuș, fochist );
iii) sufixele pot intra în rela ții de antonimie (este drept, una special ă − sufixul diminutival -aș
poate apărea cu sens afectiv, dar și marcat peiorativ: băiețaș, poetaș);
iv) sufixele pot genera polisemie (sufixul -tor poate forma: ca adjectival, cuvinte care
desemneaz ă o însușire dedusă din verbul de baz ă − apăsător; ca substantival, nume de agent −
croitor , nume de instrumente − stingător, nume de plante − sunătoare , nume de animale −
ciocănitoare sau abstracte − măsurătoare , sărbătoare ).

Prin urmare, din punct de vedere semantic se disting urm ătoarele tipuri de sufixe:

1. augmentative (sens de supradimensionare, formeaz ă substantive și, mai rar, adjective; cu
și fără valoare depreciativ ă): -andru (copilandru ), -an/-ean (băietan , bețivan, grăsan,
tăurean , crăpcean , chițcan), -oi/-oaie/-oaic ă (butoi , fătoi, băboi, măgăoaie, vioaie ,
tigroaică, băiețoaică, englezoaic ă; formeaz ă și nume proprii: Alboiu < Albu,
Gheorghi țoaia/Gheorghi țoiu < Gheorghi ță), -ovan , -oman , -oran (în combina ții rare și
învechite ale lui -an: prostovan , hoțoman , chițoran − „șoarece mare de câmp”);

2. diminutivale (sens de subdimensionare și/sau afectiv și/sau peiorativ, în func ție de
context; formeaz ă substantive, adjective și, rar, adverbe și pronume) : -aș (copilaș,
actoraș, trandafira ș, golaș), -el/-ea/-icel/-icea/-ic ă/-icică/-uică (nepoțel, puțintel,
cumnățea, curățea, floricea , ușurică, puțintică, aolică, mătălică, fetică, mărgică,
prosticică, măricică, păsăruică, ferestruic ă), -or/-ior/-ioar ă/-cior/-cioar ă (repejor , roșior,
prostioară, oscior , căscioară, crăticioară), -iță (bluzuliță), -uc/-ug/-uc ă/-ugă/-igă
(grăsuc, năsuc, lănțug, mămucă, țârucă, păstrugă, săpăligă), -ișor/-ișoară/-șor (mărișor,
fețișoară, încetișor, binișor, locșor), -uleț (gărduleț, șănțuleț), -uș/-ușă (gălbenuș, nițeluș,
vițelușă), -uț/-uță (grăsuț, bunuță, mătăluță);

117 ! Când un cuvânt ca trandafira ș înseamnă „specie de trandafir” și nu „trandafir mai
mic” (ca și în alte situa ții asemănătoare: morunaș, „specie de pe ște diferită de morun”,
sau la numele proprii − Andreiaș/Andreieș ș.a. – și în cazul altor sufixe) intervine
fenomenul numit neutralizare , pentru c ă diminutivul î și pierde, mai mult sau mai
puțin, valorile conotative suplimentare.

3. de agent (au semnifica ția general ă de „cel care îndepline ște într-un mod oarecare o
acțiune”; formeaz ă substantive și adjective) : -ar/-er (brutar , dulgher ; -ar poate avea și
valori depreciative − opincar , mămăligar ), -aș /-eș (făptaș, arcaș, plutaș, buclucaș, codaș,
băieș, cimpoieș), -easă (cusătoreasă, coloneleas ă), -eț/-eață/-ăreț/-ăreață (iubeț, iubeață,
înfigăreț, plimbăreață, băltăreț − „vântul”, nu „cel care locuie ște la balt ă” care este
derivat cu sufixul de origine -ăreț), -giu/-agiu (reclamagiu , scandalagiu , camionagiu ), -ist
(ceferist , zeflemist ), -tor (băutor, judecător, ghicitor );

4. pentru denumirea însu șirii din obiecte (se atașează la o bază care nu exprim ă ea însăși o
calitate, nu este un adjectiv − deci nu intr ă în discuție: negricios < negru , albăstriu <
albastru etc.; formeaz ă adjective de la substantive, de la verbe sau de la alte p ărți de
vorbire) : -al (vamal , săptămânal ), -ar (inelar , mărfar), -aș (nărăvaș, fruntaș), -at (gușat,
înmănușat), -bil (atacabil , lăudabil , locuibil ), -esc (boieresc , orășenesc ), -eț/-ăreț (glumeț,
băgăreț), -ist (microbist , căminist , junimist ), -iu/-ie (cireșiu, auriu , purpurie , vișinie,
fistichie ), -os/-ios/-cios (zemos , tămâios , lucios < luciu ), -tor (chinuitor , fermecător), -nic
(fățarnic , îndoielnic ), -et/-it (urlet , grădinărit);

5. pentru denumirea plantelor și animalelor (multe din acestea sunt și diminutivale); nume
de plante: -aș (toporaș), -el/-ea (ghiocel , albăstrea ), -ică (răchițică), -ior/-cior/- șor
(lăcrămioară, cimbrișor, ovăscior ), -uță (feriguță), -iță (crăiță, cununiță), -uș/-ușcă
(păiuș, căldărușă, crețușcă), -uleț (pufuleț), -ariță (măselariță, pelinariță), -ar (frăgar,
acățar), -tor (plesnitoare , sunătoare ), -os (nebunoas ă), -iș (aluniș), -oi (usturoi ), -easă
(cârciumăreasă); nume de animale, p ăsări și pești: -ar (cufundar , lopătar, țipar), -aș
(ferestraș − „soi de ra ță”, morunaș), -ean(că) (boulean − „pește”, dumbrăveancă −
„cioară pucioasă”), -at (dințat − „pește”), -el (fântânel − „păstrăv”, vânturel − „soi de
șoim”), -ică (stufărică − „pasăre”, burtică − „pește”), -ior/-ișor (roșioară − „pește”,

118domnișor − „soi de cintez ă”, gălbioară − „presură”), -iță/-ăriță (gârliță − „soi de ra ță”,
inăriță − „soi de cintez ă”, nisipariță − „pește”), -iu (arămiu − „soi de lipan”), -oi/-oaică
(pițigoi, cojoaică, codoi − „pește”), -os (bălos − „pește”), -tor (ciocănitoare ), -uș/-ușcă
(pietruș − „soi de pesc ăruș”, plevușcă − „pește”), -uț (lătuț − „pește”), -ete (orbete ), -uică
(nevăstuică), -elniță (urechelni ță);

6. pentru denumirea instrumentelor („instrumente” într-o accep ție largă; primele dou ă
sufixe se ata șează la substantive, al treilea, la verbe) : -ar (alfabetar − „repertoar”,
cenușar), -niță (botniță, zaharniță), -tor/-toare (încălțător, ascuțitoare , strecurătoare );

7. pentru denumiri abstracte: -are (adunare , crezare ), -ere (părere, abatere ), -ire/-îre
(ocrotire , coborâre ), -ătate (puținătate, bunătate), -eală (acreală, buimăceală), -ie/-ărie
(boierie , cumetrie , măgărie), -anță/-ență/-ință (alianță, prezență, biruință), -ime
(agerime , cruzime ), -ism (ardelenism , pașoptism ), -ură/-ătură (adunătură, cotitură,
căzătură), -eață (albeață, dulceață).

8. colective: -ărie/-ăraie (apărie, prăfăraie), -et (bănet, brădet), -ime (dăscălime,
studențime), -iș (ariniș, păienjeniș, tufiș), -iște (cânepiște, porumbiște).

9. locative: -ie/-ărie/-erie (blănărie, cazangerie ), -ean (arădean , râmnicean ).

10. pentru indicarea modalit ății (formeaz ă adverbe din substantive și adjective; -ește trebuie
să respecte condi ția să existe de la aceea și bază și un adjectiv în -esc): -ește (nebunește,
copilărește), -iș/-îș (pieptiș, chiorâș), -mente (actualmente , singularmente − apare foarte
rar la teme române ști).

11. pentru nume proprii de familie (în româna contemporan ă există puține sufixe specializate
în acest sens și presupun – ca augmentativele, diminutivele sau numele de agent – o
poreclă sau un supranume) : -escu (Popescu , Andreiescu ), -eanu (Iacobeanu , Ungureanu ).

Găsiți relații de sinonimie, antonimie, omonimie între sufixele exemplificate în
cele două clasificări de mai sus.

119Sufixoidele (false sufixe sau pseudosufixe ), ca și prefixoidele, au în comun cu sufixele
numai pozi ția de afixare (se ata șează după o bază), dar sunt cuvinte cu sens de sine st ătător în
limba de origine (cele mai multe sunt din greaca veche).
Sufixoidele curente în limba român ă sunt: -fug („care alung ă, care fuge”, febrifug ,
vermifug , centrifug , ignifug ), -fob („care are aversiune, team ă patologic ă (de ceva)”,
claustrofob , agorafob , acrofob , xenofob ), -fil („iubitor de”, anglofil , calofil , heliofil ), -for
(„care poart ă, purtător”, necrofor , hidrofor ), -log („specialist”, psiholog , dermatolog , filolog ),
-gramă („schem ă, grafic”, antibiogram ă, organigram ă), -cid („care ucide, ucig ător”,
bactericid , fratricid ), -fag („care se hr ănește cu”, antropofag , cronofag , energofag ).
Așa cum s-a ar ătat deja (vezi supra , la prefixoide) sufixoidele impun o anumit ă formă, în
cele mai multe cazuri, cuvântului-baz ă: de exemplu, bazele care primesc – fil se termin ă în -o,
iar cele care primesc – fug, se termin ă în -i).

Dați și alte exemple pentru fiecare dintre sufixoidele men ționate mai sus.

Derivatele etnice sunt denumirile de locuitori autohtone sau autohtonizate (ale
locuitorilor altor țări/localităților străine). Acestea se formeaz ă, de regul ă, cu anumite sufixe,
mai rar, prin derivare regresiv ă (Andalucia/Andaluzia – andaluz , Birmania – birman , Cehia –
ceh, Croația – croat , Grecia – grec, Iugoslavia – iugoslav , Turcia – turc etc.) și, uneori, prin
denumire complet diferit ă de cea a localit ății/țării respective (Coasta de Filde ș – ivorian ,
Madagascar – malgaș, Monaco – monegasc etc.).
Ilustrăm mai jos sufixele utilizate în derivarea etnic ă pentru limba român ă.

Exemple:
-ac: Austria – austriac , Bosnia – bosniac , Prusia – prusac ;
-an: Afg(h)anistan – afg(h)an , Africa Central ă – centrafrican/african , Alsacia –
alsacian , America de Sud – sud-american , Alba Iulia – albaiulian , Andorra –
andorran , Boston – bostonian
, Budapesta – budapestan , Chile – chilian , El
Salvador – salvadorian , Honduras – hondurian , Laos – laoțian, Milet – milezian ,
Napoli/Neapole – napolitan , Paris – parizian , Peru – peruan/peruvian , Roman –
romașcan, Tazlău – tazlăuan, Târgu-Jiu – târgujian ;
-ar: Kosovo – kosovar ;

120-aș: Papua-Noua Guinee – papuaș;
-(uv)ean: Bistrița – bistrițean, Bistrița-Năsăud – năsăudean , Caransebe ș – caransebe șean,
Covasna – covăsnean , Giurgiu – giurgiuvean , Gura Humorului – humorean ,
Hârșova – hârșovean , Huși – hușean, Oaș – oșean, Mediaș – medieșean,
Miercurea-Ciuc – miercurean , Predeal – predelean , Râmnicul S ărat – râmnicean ,
Râmnicu-Vâlcea – vâlcean , Târgu-Mure ș – târgumure șean, Turda – turdean ;
-en: Madrid – madrilen ; Slovenia – sloven ;
-ez: Bordeaux – bordelez , Bruxelles – bruxellez , Burundi – burundez , Ceylon –
ceylonez , Java – javanez , Japonia – japonez/nipon , Marsilia – marsiliez , Milano –
milanez , New York – newyorkez , Noua Zeeland ă – neozeelandez , Piatra-Neam ț –
pietrean , Portugalia – portughez/lusitan , Praga – praghez , Saigon – saigonez ;
-in: Anzi – andin , Levant – levantin , Mallorca – mallorquin ;
-it: Moscova – moscovit , Yemen – yemenit ;
-ot: Cairo – cairot , Cipru – cipriot , Mangalia – mangaliot , Sofia – sofiot , Tokio –
tokiot .

11.3.3. Derivarea parasintetic ă, regresiv ă și frazeologic ă

Derivarea parasintetic ă reprezint ă formarea de cuvinte noi prin ata șarea simultan ă sau
succesivă (succesiunea nemaiputându-se recons titui diacronic) a unui prefix și a unui sufix la
același cuvânt-baz ă: închipui , îndulci , îmbărbăta, îmbărbătare, încuietoare , îmbucurător etc.

! O probă simplă pentru identificarea derivatelor parasintetice este suprimarea, pe rând,
a prefixului, respectiv a sufixului. Dac ă ambele suprim ări au ca rezultat o form ă
nereperabil ă în limba român ă, atunci derivatul în cauz ă este sigur parasintetic. De
exemplu, S 1 – îmbărbăta – pref. îm- > *bărbăta, S2 – îmbărbăta – suf. verb. -a > *
îmbărbăt.

Toate tipurile de derivare înf ățișate până în acest punct sunt deriv ări progresive, adic ă se
obțin formații lexicale noi prin ad ăugare de afixe. Derivarea regresiv ă, mult mai slab
reprezentat ă în limba român ă decât cea progresiv ă, se realizeaz ă prin suprimare de afixe
(sufixe lexicale sau desinen țe) și se bazeaz ă, de regul ă, pe principiul analogiei : astfel, s-a
derivat regresiv din etimologie cuvântul etimolog pentru a-l înlocui pe mai vechiul etimologist
în baza existen ței perechilor filologie-filolog , mineralogie-mineralog , geologie-geolog ,
psihologie -psiholog, stomatologie-stomatolog ș.a.m.d.

121Cuvântul nou, rezultat al deriv ării regeresive, are înf ățișarea unui cuvânt-baz ă. De aceea,
în cele mai multe cazuri, trebuie s ă se recurg ă la istoria limbii. De exemplu, pentru c ă prefixul
-ne nu se ata șează de obicei la verbe, verbele neliniști, nemulțumi sunt derivate, prin
îndepărtare de afix, de la neliniștit și nemulțumit, nu invers. Alte exemple: zbor < zbura , cânt
< cânta , îngheț < îngheța etc.
O clasificare a derivatelor regresive se poate face dup ă criteriul morfologic, adic ă în
funcție de partea de vorbire rezultat ă prin suprimarea de afixe (prelu ăm clasificarea și
exemplele aferente din DSL, op. cit., p. 163):

1. verbale provenite din substa ntive (postsubstantivale): aloca < alocație, aniversa <
aniversare etc.;
2. verbe provenite din adjective (postadjectivale): deosebi < deosebit ; nesocoti ,
nedumeri ,
nemulțumi din adjectivele (interpretate gre șit ca participii) nesocotit , nedumerit ,
nemulțumit etc.;
3. substantive provenite din substantive: mandarin < mandarin ă, lămâi < lamâie , portocal
< portocală etc.
4. substantive provenite din verbe (postverbale): avânt < avânta , înot < înota , vaiet < văita,
auz < auzi, dezgheț < dezgheța etc.

Derivarea frazeologic ă este un tip de derivare mai complex, deoarece const ă în formarea
unei unități frazeologice pe baza altei unit ăți frazeologice din aceea și limbă (Th. Hristea) și
deci nu este o simpl ă atașare de afixe.

Prin derivare frazeologic ă se pot ob ține:
1. locuțiuni substantivale: băgare de seam ă < a băga de seam ă + -re, aducere aminte < a
aduce aminte + -re, părere de rău < a-(i) părea rău + -re etc.);
2. locuțiuni adjectivale: scos din fire < a scoate din fire , pescuitor în ap ă tulbure < a pescui
în apă tulbure .

Frazeologia este o disciplin ă lingvistic ă în curs de constituire, al c ărei obiect de studiu este
reprezentat de unit ățile frazeologice. Clasificarea acestor unit ăți în subunit ăți, identificarea
surselor lor sunt dou ă dintre obiectivele acestei noi discipline.

122
Căutați și alte exemple pentru fiecare dintre tipurile de derivare înf ățișate mai
sus.

11.3.4. Compunerea. Schimbarea valorii gramaticale

Compunerea este un alt mijloc intern de îmbog ățire a vocabularului, mai pu țin productiv
decât derivarea, și constă în reunirea a dou ă sau mai multe cuvinte într-o unitate lexical ă cu un
sens nou.

Ilustrăm mai jos tipurile de compunere.
1. Compunerea prin contopire – aceasta poate avea la baz ă relații sintactice de tip:
a) parataxă (coordonarea prin juxtapunere) – oricare , cineva , bunăoară, celălalt,
fiecare , numaidecât , deocamdat ă etc.;
b) hipotaxă (subordonare) – botgros , untdelemn , bunăvoie, bunăstare etc.

2. Compunerea prin al ăturare – și acest tip se poate realiza prin:
a) parataxă (coordonarea prin juxtapunere) cu cratim ă – pușcă-mitralier ă, cuvânt-baz ă,
mobilă-tip, navă-satelit , anglo-francez etc;
b) hipotaxă (subordonare) cu cratim ă sau fără – Almașul-Mare , Baia Mare , Târgu-Jiu* ,
Calea Laptelui , Vatra Dornei , Târgu-Ocna* , vorbă-lungă, coate-goale , încurcă-lume ,
viță-de-vie , bună-cuviință, ducă-se-pe-pustii etc.).

* Există și cazuri de fals ă parataxă: de exemplu, Târgu-Jiu și Târgu-Ocna trimit, de fapt,
la Târgul Jiului și respectiv Târgul Ocnei (la bază se află o relație de subordonare).

3. Compunere prin abreviere:
a) după inițială: CFR (Căile Ferate Române), ONU (Organizația Națiunilor Unite) etc.;
b) din trunchierea primelor silabe ale unor baze: ROMPRES (Pres a Rom ână),
SANEPID (la bază, formație calchiat ă după (rus.) sanitarnaia epidemiolighiceskaia >
(rom.) [aviz/control]) Sanitar Epidemiologic), APROZAR (Apro vizionare [cu]
Zarzavat), loc. cit.* (locul citat), aprox.* (aprox imativ) etc.;

* A se vedea ortografierea cu punct sau f ără a abreviatelor de diverse tipuri în materialul
Ce e nou în DOOM 2 în Anexa 2 a cursului.

123c) mixtă (abreviere dup ă inițială și silabe trunchiate/baz(e)) : aragaz (< Astra Română +
gaz), cca (circa) etc.

Schimbarea valorii gramaticale: conversiunea, metalimbajul – sunt alte procedee
interne de îmbog ățire a vocabularului, îns ă acestea nu fac obiectul expres al expunerii de fa ță,
deoarece mijloacele implicate sunt de alt ă natură decât lexical ă. Precizăm aici doar c ă
articularea este cel mai frecvent procedeu de conversiune , iar prin metalimbaj (marca grafic ă
mai frecvent ă fiind ghilimelele [ „ ”]) orice parte de vorbire devine substantiv (de exemplu,
„Frumos” este un adjectiv propriu-zis ). Chiar propozi țiile și frazele pot func ționa în
metalimbaj ca substantive (de exemplu: Vine o vreme 1/ când „mi se pare” devine o
certitudine 2/. sau „Vorba ceea: «Zi-i lume 1/ și te mântuie 2/».” − Creangă).
Metalimbajul nu poate fi totu și considerat un mijloc propriu-zis de îmbog ățire lexical ă, dat
fiind că nu rezult ă formații lexicale noi, ci doar actualiz ări temporare (contextuale) a unor
sensuri.
Și despre conversiune s-ar putea afirma aparent acela și lucru, dac ă ne referim la cazurile
de schimbare a valorii gramaticale f ără antrenarea schimb ării formei. De exemplu, în enun țul
Binele se răsplătește cu bine avem adverbul bine convertit în substantiv în ambele ocuren țe.
La prima ocuren ță, marca schimb ării gramaticale (art. hot. pr.-zis și encl. -le) afecteaz ă forma
cuvântului (are ca rezultat o form ă nouă). La a doua ocuren ță, cuvântul apare într-o pozi ție
sintactică nouă (vezi regimul cazual impus de prepozi ția de acuzativ cu și posibilitatea ca
forma convertit ă să primeasc ă atribut, comportându-se astfel ca un substantiv: cf. […] cu
[mult] bine ), rezultatul fiind schimbarea valorii gramaticale, dar nu și a formei cuvântului.
Totuși, chiar și în aceast ă situație se poate vorbi de îmbog ățire lexical ă, dar fără mărci formale
de tip afixe gramaticale ata șate la cuvânt.

11.5. Decompozarea dup ă afixele lexicale
În practica pred ării, decompozarea dup ă afixele lexicale se face, de obicei, în felul
următor:
încețoșare < pref. în- + ceață + suf. adj. -os + suf. vb. -a + suf. subst. -re.

NU recomand ăm aceast ă modalitate de decompozare, deoarece ea prezint ă principalul
dezavantaj al nepunerii în eviden ță a etapelor de formare (nu se în țelege care form ă din care a

124rezultat), dar și pe acela al nepreciz ării rădăcinii lexicale atunci când aceasta nu se suprapune
cu cea a bazei.

! Rădăcina (radicalul ) este afixul lexical indecompozabil dintr-un anume cuvânt, iar
baza (cuvântul-baz ă) desemneaz ă punctul de plecare al fiec ărei operații de derivare,
deci cuvântul al c ărui radical este folosit pentru ata șarea afixului derivativ.
De exemplu, în cuvântul deluros (< răd. del- + infix -ur- + suf. adj. -os), rădăcina este
del-, iar baza este deal. Sunt și situații când rădăcina coincide ca form ă cu baza (sau,
altfel spus, baza nu a suferit nicio modificare fonetic ă în procesul afix ării): în cazul
cuvântului colțuros (< răd. colț + infix -ur- + suf. adj. -os) prezintă identitate a
rădăcinii cu baza.

Așadar, decompozarea corect ă se realizeaz ă ca în exemplul urm ător. Pentru fiecare etap ă a
decompoz ării se va lua întotdeauna în considerare clasa morfologic ă din care face parte
cuvântul pentru a stabili ordinea deta șării afixelor; de exemplu, mai jos avem un substantiv
deverbal – este normal s ă se detașeze mai întâi sufixul cu ajutorul c ăruia s-a format acest
deverbal și nu prefixul.

Exemplu
(I) încețoșare < (a se) încețoșa + suf. subst. -re;
(II) (a se) înce țoșa < pref. deloc. în- + -cețoș- (< cețos, prin alternan ță
consonantic ă [s/ș]) + suf. vb. -a (derivare parasintetic ă – atașarea simultan ă a
prefixului și a sufixului);
(III) cețos < răd. ceț- (< baza ceață, prin apocopa vocalei [ ə] și alternața vocalică
[a/e]) + suf. adj. -os.

Să ne reamintim…
¾ mijloacele de îmbog ățire a vocabularului limbii române sunt: derivarea ,
compunerea și conversiunea (schimbarea valorii gramaticale);
¾ derivarea este cel mai productiv mijloc de îmbog ățire a vocabularului limbii
române;
¾ decompozarea dup ă afixe lexicale se face în etape, pentru a se eviden ția
astfel evolu ția fiecărei forme în parte.

125
11.5. Îmbog ățirea vocabularului – mijloace externe
Îmbogățirea vocabularului unei limbi se poate realiza și prin mijloace externe. Acestea
sunt împrumutul și calcul lingvistic .

Împrumutul reprezint ă un „ proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un
idiom în altul ” (DSL, op. cit., p. 279). Împrumutul afecteaz ă toate subsistemele limbii
(împrumuturi de sunete – vezi sunetele [ö] și [ü], nefonologizate în român ă –, mărci
flexionare, tipare sintac tice), dar se manifest ă cu precădere în lexic.

11.5.1. Împrumutul lexical
Împrumutul lexical − ca, de altfel, toate celelalte tipuri de împrumut − este rezultatul
contactelor diverse stabilite între idiomuri, este deci o manifestare a interferen ței lingvistice .
Dintre factorii extral ingvistici care favorizeaz ă împrumuturile men ționăm: vecinătatea
geografic ă, conviețuirea popula țiilor, raporturile (economice, politice, culturale) între
comunități.
Împrumutul poate fi: a) direct sau indirect (printr-o filier ă lingvistic ă); b) popular sau
savant ; c) pe cale orală sau scrisă; d) vechi (din fazele ante rioare moderniz ării limbii și în
opoziție cu cuvintele mo ștenite*) sau nou.
* Cuvintele mo ștenite sunt acelea din fazele de formare a limbii, altfel spus, etimoanele
care au trecut prin transform ări fonetice cu caracter regulat, c ăci se știe că aceste
transform ări acționează într-o limb ă numai pân ă la definitivarea macrostructurii ei și,
uneori, și prin accidente fonetice: cf. (lat. cl.) directus < (lat. pop.) directu < (rom. v.)
direptu < dereptu < dreptu < drept − cuvânt mo ștenit, în opozi ție cu: (lat. cl.) directus <
(rom. mod.) direct − împrumut târziu, neologic, din latin ă, prin îndep ărtarea con știentă a
unei termina ții nespecifice structurii limbii române.
Împrumutul nou trimite la un alt termen − neologism . Prin acest termen „ se indică o
unitate lexical ă (semnificat, semnificant sau reuniunea celor dou ă) care a p ătruns recent într-
o limbă dată” (DSL, op. cit., p. 343). Termenul are o eficien ță relativ redus ă datorită
ambiguității caracteristicii recent , care depinde de raportarea cronologic ă operată. Cercetările
privitoare la periodizarea limbii române au l ămurit aceast ă problem ă − neologismele sunt
împrumuturile intrate în limba român ă începând cu procesul (prima faz ă) de modernizare a ei,
proces a c ărui limită inferioară este secolul al XVIII-lea (spre sfâr șit). În func ție de momentul

126intrării lor în limb ă, de frecvența utilizării lor și de diversitatea categoriilor de vorbitori care
le folosesc, neologismele se adapteaz ă fonetic și morfologic la structura limbii române, mai
mult sau mai pu țin sistematic. Cuvintele neologice înc ă neadaptate se numesc barbarisme .
Așadar, dup ă provenien ța lor, barbarismele pot fi: fran țuzisme, anglicisme, germanisme,
americanisme etc.
Clasificarea împrumuturilor se face după origine (vezi Th. Hristea, op. cit.) și sincronic ,
după criterii lingvistice , obiectivul celei din urm ă fiind delimitarea neologismelor de calcuri.
Un alt criteriu de clasificare a împrumuturilor este gradul de asimilare („românizare”),
despre care vorbe ște A. Stoichi țoiu-Ichim (în Aspecte ale influen ței limbii engleze… , op. cit.).
Așadar, după gradul de asimilare , împrumuturile se încadreaz ă într-una dintre
următoarele categorii:
a) termeni integral adapta ți (fonetic, grafic, morfologic) – lider, miting, bos, a agrea ;
b) termeni în curs de adaptare (anglicisme și americanisme) – board , briefing ,
congressman/congresmen , lobby , speaker/spicher , speech/spici , staff, summit , yankeu ;
c) xenisme („străinisme”) – Big Brother , establishment , leadership , mcdonaldizare , shadow
government , road map .

Autoarea precizeaz ă că granița dintre primele dou ă categorii nu poate fi precis trasat ă,
deoarece procesul de asimilare este în curs de desf ășurare și invocă drept argument
fenomenului dublei grafii (tip boss/bos , speech/spici ). Se observ ă o tendin ță de
„reanglicizare”; revenirea la ortografia etimologic ă (cf. formele leader , meeting , congressman
etc.) este considerat ă o manifestare a snobismului lingvistic. Unele forme dezvolt ă chiar
plurale hibride, le-am numi noi, de tip leader > leader-ii , obținut din ad ăugarea desinen ței
românești de plural „-i” la forma neadaptat ă la limba român ă.
În fine, autoarea citat ă mai observ ă că, în unele cazuri, procesul de asimilare este
înregistrat cu întârziere de dic ționarele române ști, care continu ă să reflecte situa ția din
engleză, ignorându-se astfel diversele modific ări de form ă sau/și de sens survenite în limba
română (de exemplu, anglicismul lobby este folosit în pres ă cu sensul engl. lobbysm ,
„activitate de influen țare, persuasiune”, dar dic ționarele de neologisme, precum MDN, nu
înregistreaz ă această modificare formal ă și semantic ă).
Trebuie precizat c ă în clasificarea înf ățișată mai sus nu se face o delimitare net ă între
neologisme și calcuri. Unele forme, incluse la xenisme (Big Brother , shadow government ,
road map ) au generat deja calcuri frazeologice (vezi mai jos).

12711.5.2. Calcul lingvistic
Calcul lingvistic (sinonim: decalc ) este un fenomen lexical complex care, într-o accep ție
largă, denume ște „procedeul de transpunere literal ă, exactă, a unui cuvânt semantic
analizabil , a unei construcții sau numai a unui sens, dintr-o limb ă A într-o limb ă B, cu
materialul limbii B” (DSL, op. cit., p. 90, subl. n.). În func ție de ce anume desemneaz ă
elementele subliniate în defini ție, calcul presupune o tipologie divers ă și încă insuficient de
riguroasă (tocmai datorit ă multitudinii de criterii avute în vedere). Red ăm mai jos câteva
clasificări (exemplele sunt preluate din DSL și A. Stoichi țoiu-Ichim, Aspecte ale influen ței
engleze… , op. cit.).

• După criteriul structural, al copierii par țiale sau integrale a „formei interne” (adică a
sensului etimologic proxim) a modelului din limba „donatoare”:
a) calcuri integrale (totale) – (rom.) suprafață < (fr.) surface , (rom.) susține < (fr.)
soutenir ;
b) calcuri par țiale (semicalcuri ) – (rom.) procentaj < (fr.) pourcentage .

• După nivelul lingvistic vizat:
a) calcul semantic (lexical) – cuvântul românesc de origine latin ă limbă avea în româna
veche și sensul „popor”, sub influen ța cuvântului slav corespunz ător (язык − în
transliterare iazîk ); la sensurile deja existente ale cuvântului românesc nebun s-a
adăugat sub influen ța limbii franceze sensul „pies ă de șah” (< fr. fou); tot din francez ă
(< fr. feuille ) a fost preluat pentru cuvântul românesc foaie și sensul „ziar, revist ă,
publicație”, acum învechit; iat ă și câteva calcuri semantice noi, toate având ca surs ă
limba enlez ă: (a) agrea (< engl. agree ) – „a fi de acord”, cârtiță (< engl. mole ), „spion
infiltrat”, determinat (< engl. determined ), „hotărât”, domestic (< engl. domestic ),
„intern, propriu unui stat”, imagine (< engl. image ), „percep ție publică”, provocare (<
engl. challenge ), „dificultate de învins”, uliu (< engl. hawk ), „personalitate oficial ă cu
spirit belicos”;
b) calcul gramatical – (rom.) a schimba direc ția, după (fr.) changer de direction .

• După extensia unit ăților lexicale calchiate:
a) calc lexical (traducerea unui singur cuvânt) − (rom.) dreptunghiular < (fr.)
rectangulaire ;

128b) calc frazeologic (transpunerea unei sintagme st abile în limba „donatoare”) − (rom.) a
pune în aplica ție, după (fr.) mettre en application ; limba englez ă a furnizat în ultimele
decenii multe asemenea forma ții frazeologice: axa răului (< engl. axis of evil ), Carte
Albă (< engl. White Paper ), câine de paz ă (< engl. watchdog ), corectitudine politic ă
(< engl. political correctness ), clasă de mijloc (< engl. middle class ), cortină de fier (<
engl. iron curtain ), discriminare pozitiv ă (< engl. positive discrimination ); foaie de
parcurs (< engl. road map ), foc prietenesc (< engl. friendly fire ), Fratele cel Mare (<
engl. Big Brother ), gulere albe (< engl. white collars ), guvern din umbr ă (< engl.
shadow government/cabinet ), lider de opinie (< engl. opinion leader ), ONG –
„organiza ție nonguvernamental ă” (< engl. NGO – National Government
Organization ), pierderi colaterale (< engl. colateral damages ), primă doamnă (< engl.
first lady ), principiul dominoului (< engl. domino effect ), război rece (< engl. cold
war), Unchiul Sam (engl. Uncle Sam ).

Combinarea acestor criterii conduce la subdiviz ări mai rafinate și, implicit, mai riguroase
(de exemplu, ape radioactive , după fr. eaux radioactives , este calc frazeologico-gramatical −
cf. Th. Hristea).

11.6. Argoul și jargonul în dinamica vocabularului
În cele ce urmeaz ă vom prezenta dou ă dintre sociolectele limbii române: argoul și
jargonul . Sociolectul reprezint ă o variantă idiomatic ă delimitat ă după criterii sociale , spre
deosebire de dialect , care reprezint ă varianta cea mai întins ă ca subdiviziune lingvistic ă
teritorială a unei limbi (următoarele subdiviziuni fiind: subdialectul, graiul, subgraiul).
Argoul apare cu aceast ă denumire numai în unele limbi (român ă, rusă, franceză) și cu alte
denumiri, dar acoperind relativ aceea și noțiune, în alte limbi (it. furbesco – „limbajul
șmecherilor”; sp. cale (< țig.) – „limbajul ho ților”; engl. – cant – „limbajul r ăufăcătorilor”).

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Argoul este un limbaj codificat, în țeles numai de ini țiați, ceea ce înseamn ă că este
utilizat de grupuri sociale relativ închise și care se opun convenien țelor (elevi, studen ți,
soldați, pușcăriași), grupări care vor s ă se diferen țieze de al ți vorbitori .

129Pentru discu ția privitoare la argou ca lexic special , vezi Ana Ene, Introducere în
lexicografie… (op. cit., pp. 47-49).

Iată câteva caracteristici de baz ă ale argoului:
− vocabularul specific al argoului este foarte schimb ător, de aici decurgând una dintre
cauzele dificult ății decodării lui din afar ă;
− cuvintele de baz ă, fonetica și morfosintaxa apar țin limbii pe care o dubleaz ă;
− argoul are preponderent întrebuin țare orală.

Pentru a satisface condi ția permanentei reînnoiri, argoul are mai multe surse . Le ilustr ăm
mai jos.
i) Folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din limba comun ă: cocor („hoț care
voiajează operând în diverse locuri, punga ș care înșală femeile prin promisiuni de
căsătorie”); cobzar („informator, tr ădător”; vezi și expresia „X te-a cântat ”); premiat
(„condamnat”); termometru („bastonul de cauciuc al poli țiștilor”); universitate
(„închisoare, pu șcărie”). Uneori, prin a șa-numita derivare sinonimic ă, se utilizeaz ă mai
multe cuvinte din limba comun ă cu același sens sau cu sensuri apropiate: curcan , scatiu ,
sticlete („polițist”); caramangiu , junior , diurnist , angrosist („hoț”); academie , mititica ,
incubator , preventoriu („închisoare”) etc.
ii) Cuvinte dialectale sau arhaice mai pu țin cunoscute (sau deloc) de to ți vorbitorii:
pârnaie (reg. – „oal ă de pământ”, argou – „închisoare”); calemgiu (arh. „func ționar în
administra ție publică”, argou – idem); calpuzan (arh. – „falsificator de bani”, argou –
idem) etc.
iii) Termeni tehnico- științifici cu circula ție relativ restrâns ă: lunetist („informator”);
streptomicin ă („coniac”); acciz (în expr. „te bag ă la acciz”, adic ă „intri la plat ă”); afazit
(„beat”), capelmaistru („hoț foarte iscusit”), draibăr („spărgător de mare clas ă”) etc.
iv) Împrumuturi din limbi str ăine:
a) diverse neologisme/barbarisme: bonjur (în expr. „l-a servit la bonjur”, adic ă „l-a furat
din buzunarul hainei”); junior („hoț tânăr”); șvaițer („gestionar, vânz ător”); tapeur
(„profitor”); angrosist („infractor”); audient („tăinuitor, complice”) etc.;
b) din limba țigănească: rodimos („perchezi ție”); chișer („hoț de buzunare”); (a) mangli
(„a fura”); phiraimos („spargere”), solovast („furt de buzunare”); țiflar („polițist”) etc.

130v) Derivarea: ascultătoare („urechi”); bălcești („vechea bancnot ă de 100 de lei”); diurnist
(„delapidator”) etc.

Unii cercet ători susțin că se preferă termenii expresivi, îns ă utilizatorii s-ar p ărea că resimt
doar secundar aceast ă expresivitate. De altfel, termenii în cauz ă devin expresivi de abia când
intră în limba comun ă (mișto, a ciordi , a șparli , a ciripi ). Expresivitatea acestora este cu atât
mai mare, cu cât includ mai mul ți tropi: metaforă – boboc („student în anul I, ho ț începător
etc.”); metonimie – foaie („bancnot ă”); antonomaz ă – gherl ă („închisoare – termen
generalizat de la renumita închisoare Gherla); eufemism − mititica („închisoare”).
Deși lexicul argotic este foarte eterogen și mobil, deci greu de sistematizat, s-a încercat
totuși o clasificare dup ă domenii . Iată ilustrate, pe scurt, câteva dintre ele: 1) limbajul sportiv
– (a) bubui („a șuta puternic”); boabe („goluri, puncte”); dansează-l! („dubleaz ă-l!”);
cartonar („arbitru”); dresor („antrenor”) etc.; 2) limbajul studen ților – boabă („restanță”); a
bubui, a bu și („a pica un examen”); cui („examen greu”); felicitare („mustrare”); a se camufla
(„a face fi țuici”) etc.; 3) limbajul infractorilor/pu șcăriașilor:
În fine, mai trebuie precizat c ă, uneori, este dificil de trasat grani ța dintre elementele
argotice și cele familiare. Totu și, criteriul delimit ării decurge din tr ăsătura esen țială a
argoului, anume aceea de lexic special codificat, în țeles numai de c ătre inițiați. Așadar, multe
dintre exemplele date mai sus fie au intrat deja în limbajul comun (deci au devenit familiare,
colocviale), fie urmeaz ă să intre, ceea ce determin ă o dinamic ă permanent ă a limbajului
argotic în ideea p ăstrării caracterului de cod lingvistic.

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Jargonul reprezint ă o variant ă a limbii na ționale , delimitat ă mai ales după criterii
sociale, culturale sau profesionale .

Ca limbaj special , jargonul pune probleme similare cu cele ale argoului, lexicul și
pronunțarea fiind nivelurile afectate (dup ă Iorgu Iordan, limbajul sportivilor se constituie în
limita dintre argou și jargon).
Termenul jargon a căpătat și un sens general , acela care desemneaz ă orice limbaj tehnic
cu o terminologie de specialitate (profesionalismele ).

131Prin extindere, jargonul desemneaz ă și folosirea deformat ă a elementelor unei limbi în
aceeași intenție de diferen țiere a unui grup de altele (unele elemente sunt inutile): malșansă
(„neșansă”), demoazel ă („domnișoară”), jour fix („zi de primire”), bonton (în expresia a fi de
bonton , „a fi în acord cu codul bunelor maniere/al înaltei societ ăți; a fi distins, elegant”),
șarmant („captivant, fermec ător, seduc ător”) etc.

11.7. Rezumat
Unitatea de înv ățare 11 prezintă mijloacele de îmbog ățire a vocabularului – atât
pe cele interne, cât și pe cele externe. În cadrul primei modalit ăți de îmbog ățire,
sunt descrise tipurile de deri vare, tipurile de compunere, dar și conversiunea, de și
aceasta se produce preponderent cu mijloace gramaticale. Mijloacele externe de îmbogățire a vocabularului, împrumutul și calcul lingvistic, sunt descrise, definite
și exemplificate.

11.8. Test de evaluare
1. Decompoza ți următoarele structuri morfematice, precizând tipul afixelor: încețoșat,
reînființare, pâlpâială, înfățișare, mormăit, deluros , neîntemeiat , răstălmăcit, neîmblânzit ,
îngândurat , gogoșerie, rămuriș, cuconet , viespăraie, obrăznicătură, treierătoare ,
lumânărică, închipuire , îmbărbătare, descreierat , nemaipomenit .
2. Se dau cuvintele: (a) șofa, (a) întreține, panoramă, ucigă-l-crucea , aragaz , acefal ,
agorafobie , binefacere , nictalfob , mobilă-tip, interșanjabil , centrifugare , auzibil ,
binecredincios , orășenism , papagalice ște, izomorfism . Să se precizeze, pentru fiecare,
dacă este format pe teren românesc și cum. Dac ă nu sunt forma ții lexicale române ști, să se
arate felul intr ării lor în limb ă (împrumut, calc).

11.9. Tema de control nr. 2 (se pred ă conform graficului stabilit la prima
activitate tutorial ă)

Răspundeți cerințelor:
I. Rescrieți enunțurile de mai jos corectând toate gre șelile de limb ă (indiferent de natura lor).
Extrageți-le apoi separat pe cele de natur ă lexico-semantic ă, indicând tipul de gre șeală.
1. Întradevăr cartea care am terminat-o ieri este întru-câtva interesant ă, dar însă deja nu

132mai mi-aduc aminte câteva am ănunte așadar trebuie ca s ă revin din nou asupra acelor
capitole.
2. În cei privesc pe prietenii mei se poate s ă se spună că au un program libertin.
3. Nu-ș amintii cei spusese iei, și nu se sfiii s ăi întrebe iar din nou, cine este principalul
protagonist al filmului anglofrancez.
4. În magazinele centrale au fost aduse decât m ărfuri calitative.
5. Casa iubitei mele m ătușe este tot odat ă habitaclul al nenum ărate pisici.
BAREM: 5 p. (rescrierea corect ă a enunțurilor) + 5 p. (identificarea corect ă a greșelilor
lexico-semantice) = 10 p.
II. Se dau urm ătoarele cazuri de modificări semantice :
1. cuvântul mahalagiu (mahala + suf. -giu ; mahala < tc. mahalle ) desemneaz ă
„locuitorul unei mahalale, periferii” , dar, relativ recent, a început s ă mai însemne și
„persoană vulgară”, intrând astfel în sinonimie cu „ țopârlan, b ădăran etc.”;
2. verbul a înțărca (în + țarc; țarc < alb. čark, gr. tsárkos ) însemna la origine „a închide
mieii în țarc pentru a-i dezobi șnui de supt”; azi, mai înseamn ă „a înceta al ăptarea
sugarilor”, „a dezobi șnui, a dezv ăța, a lipsi pe cineva de ceva” și intră în expresia l-a
înțărcat dracul (despre cineva foarte șiret);substantivul suflet (< lat. * suflitus <
sufflare ) păstrează în nenum ărate expresii sensul originar de „suflare, respira ție”, însă,
aproape în toate, exist ă o conota ție secundar ă. Sensul general este acela de „esen ță a
personalit ății umane”. Cuvântul mai este reperat și într-un context ca sat de o mie de
suflete .
Cerință: Să se precizeze, pentru fiecare caz, pe ce direc ție și prin ce trop s-a produs
evoluția semantic ă descrisă.
BAREM: 5 p. (rezolvare corect ă) × 2 modific ări semantice = 10 p.
III. Alegeți o pagină (sau fragmente însumând o pagin ă) dintr-un roman/nuvel ă/orice alt fel de
text, care s ă conțină elemente de argou și/sau jargon . Demonstra ți în maximum o pagin ă,
redactată computerizat la un rând, încadrarea acestor elemente ca argotice/de jargon.
Fragmentul citat va fi transcris/scanat și se vor da toate trimiterile bibliografice
corespunz ătoare. Nerespectarea limitei de 1 pag. atrage neluarea în considerare a lucr ării.
BAREM: 5 p. (identificarea elementelor solicitate) + 5 p. (argumentarea încadr ării
elementelor solicitate) = 10 p.

133IV. Bifați soluția corectă printr-un X pe formularul nominal de la sfâr șitul testului gril ă.
Subiectele au în mod obligatoriu o singur ă soluție corectă.
1. Precizați în câte afixe lexicale (prefixe,
sufixe, rădăcini) poate fi descompus
adjectivul neîndestul ător:
a) cinci;
b) trei;
c) patru.
2. Baza cuvântului îmbărbătare este:
a) -bărbăt-;
b) îmbărbăta-;
c) bărbat.
3. Indicați câte greșeli (de orice tip) exist ă în
enunțul Grație consecven ței și a
seriozității studenților cei mai buni le-a
fost acordat ă câte o distinc ție:
a) patru;
b) două;
c) trei.
4. La utilizarea formei eviden țiate în enun țul
Toți au ansamblat greșit piesele s-a ajuns
prin:
a) atracție paronimic ă;
b) accident fonetic;
c) accident semantic.
5. Rădăcina cuvântului înfățișare este:
a) -făț-;
b) înfățișa-;
c) față.
6. Indicați seria care include numai cuvinte
formate prin derivare parasintetic ă:

a) îmbina, impenetrabil, deochea;
b) încuietoare, îmb ărbăta, descreierat;
c) descreți, dejuga, nesomn.
7. Se dau cuvintele: nebun , necaz , negoț,
negocia , nemernic , neon , nerușinat,
nesaț, netot , nevoință. Precizați în
structura a câte dintre acestea intr ă
prefixul ne-:
a) trei;
b) patru;
c) cinci.
8. Indicați seria care con ține numai cuvinte
formate cu prefixoide sau/și sufixoide:
a) circumcis, apatrid, hiperventilat;
b) hipofag, hemostatic, panromanic;
c) heterodox, vermifug, prestabilit.
9. La utilizarea formei subliniate în enun țul
A dat în marșalier până s-a ciocnit s-a
ajuns prin:
a) atracție paronimic ă;
b) accident fonetic;
c) accident semantic.
10. Indicați seria care con ține numai forma ții
obținute prin calchiere :
a) susține, (a) sublinia, (a) coabita, (a)
colabora;
b) (a) întreține, suprafa ță, procentaj, (a)
menține;
c) dreptunghiular, intranzitiv,
impardonabil, (a) apar ține.

134
REZOLVARE SUBIECT IV – TEMA DE CONTROL 2
Numele și prenumele…………………………………………………………………………………………………….
Grupa………………………………………………………………………………………………………….. ………………

A B C A B C A B C A B C A B C
1 3 5 7 9
2 4 6 8 10

BAREM: 10 solu ții corecte × 1 p. = 10 p.

135
Unitatea de înv ățare 12. NO ȚIUNI GENERALE DE SEMANTIC Ă

Cuprins
12.1. Introducere……………………………………………………………………………………………….. ….135
12.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 135
12.3. Schi ță a semanticii diacronice și a problemelor sensului……………………………………. 136
12.4. Direc țiile semanticii moderne…………………………………………………………………………. 137
12.5. Semantica structural ă: metodologie, analiza semantic ă structural ă……………………. 138
12.6. Unit ățile analizei semantice structurale. Tipologia semelor……………………………….. 140
12.7. Analiza lexical ă-paradigmatic ă………………………………………………………………………. 147
12.8. Rezumat…………………………………………………………………………………………………… …..151
12.9. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 151

12.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 12 prezintă principalele probleme ale sensului și, implicit,
ale semanticii. Capitolul descrie premisele constituirii semanticii ca disciplin ă,
principalele direc ții ale semanticii moderne, într-o prim ă parte, pentru ca într-o a
doua parte s ă se insiste pe metodologia, principiile și unitățile de analiz ă specifice
semanticii structurale, ca fiind orientarea cea mai important ă în școala lingvistic ă
europeană în contemporaneitate. De asemenea, se prezint ă trei dintre cele mai
uzitate clasific ări ale semului, concept central în semantica structural ă. Ca o
ilustrare a acestor no țiuni teoretice se descrie în linii generale un tip de analiz ă
semantică practicat în lingvistica româneasc ă – analiza lexical ă-paradigmatic ă.

12.2. Obiectivele unit ății de învățare 12
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să delimiteze câmpul de cercetare, obiectul de studiu și obiectivele semanticii;
– să identifice principalele orient ări semantice moderne;
– să opereze cu diversele unit ăți de analiz ă ale semanticii structurale;
– să aplice analiza semic ă în studiul diverselor probleme ale vocabularului.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 2 h.

136
12.3. Schi ță a semanticii diacronice și a problemelor sensului

DEFINIȚIE
Semantica este o ramur ă a lingvisticii al c ărei obiect de studiu este reprezentat de
sensuri (propriet ăți ale cuvintelor, construc țiilor, propozi țiilor, frazelor).

Între sensuri se stabilesc rela ții de polisemie, sinonimie, antonimie, omonimie etc., rela ții
care fac obiectul de studiu atât al semanticii, cât și al lexicologiei.
În funcție de diversele accep ții ale sensului, se au în vedere dou ă discipline majore:
semantica lingvistic ă și semantica apar ținând altor științe. Între aceste domenii exist ă
interferen țe.
Semantica lingvistic ă este cu prec ădere descriptiv ă, pentru c ă se dezvolt ă numai în
interiorul unei limbi, privind o perioad ă limitată de timp din evolu ția limbii respective. Acest
tip de semantic ă a debutat cu o metodologie diacronic ă, a fost deci, pân ă pe la jum ătatea
secolului trecut, subordonat ă curentului istorist . Începuturile ei se leag ă de nume precum:
Wilhelm von Humboldt (care a marcat ruperea de organicism – curentul dominant în
cercetarea lingvistic ă a secolului al XIX-lea; Humboldt este considerat p ărintele
psihologismului lingvistic ), Afanasii Afanasievici Potebnea (a impus, în descenden ța lui
Humboldt, direcția psihologic ă în știința filologic ă rusă și a deschis noi perspective în
cercetarea literaturii și a artei în general), Michel Bréal (unul dintre primii lingvi ști care au
încercat s ă dea o explica ție schimb ărilor de sens, cauza principal ă fiind acțiunea tropilor ),
Lazăr Șăineanu (preocupat și el de cauzele schimb ărilor de sens; el introduce un nou factor –
uitarea sensului originar), Antoine Meillet (aduce ca noutate în studiul modific ărilor
semantice factorul sociologic ), Hans Sperber (a cercetat modific ările de sens cu
instrumentele psihanalizei freudiene ).
Continuatorii acestei direc ții sunt iar ăși nume de referin ță în cercetarea lingvistic ă:
Stephen Ullmann , Karl Baldinger , Pierre Guirod ș.a.
Teoriile con ținute în studiile lingvi știlor Jost Trier (autorul teoriei câmpurilor lexicale , în
cadrul căreia se studiaz ă pentru prima dat ă sensul cuvintelor într-un „context” și nu izolat),
Ferdinand de Saussure (tezele sale despre limb ă și conceptul de valoare lingvistic ă au pus
bazele științifice ale lingvisticii moderne) și Louis Hjelmslev (care arat ă într-un articol din
1958 că sensurile unit ăților lexicale sunt susceptibile de analiz ă sistematic ă) marcheaz ă

137mutarea problemelor sensului de pe axa diacronic ă pe axa sincronic ă. Ferdinand de Saussure
este considerat p ărintele structuralismului lingvistic .
Imperativele generale ale semanticii moderne (sincronice ) sunt:
– organizarea sensurilor într-un sistem lingvistic;
– elaborarea unor legi generale de organizare a sensurilor;
– studierea rela ției sens propriu/sens figurat.

12.4. Direc țiile semanticii moderne
Direcțiile principale ale semanticii moderne sunt: semantica structural ă, semantica
transforma țională și semantica logic ă (aceasta din urm ă neaparținând propriu-zis cercet ării
lingvistice, ci, mai degrab ă, studiului limbii din perspectiv ă logică și filozofic ă).
Numitorul comun al acestor direc ții este metalimbajul semantic . Conceptul metalimabaj
semantic presupune o distinc ție mai general ă, aceea dintre limbaj-obiect și metalimbaj .
Limbajul-obiect este reprezentat de orice limbă naturală sau artificială susceptibil ă de a fi
supusă unei descrieri globale sau par țiale.
Metalimbajul este limbajul în care se realizeaz ă descrierea unui alt limbaj. Toate științele
uzează de un metalimbaj. Un metalimabaj este semantic dacă se ocup ă cu studiul
fenomenelor de sens și/sau de denota ție dintr-un limbaj-obiect.

• Semantica structural ă este produsul doctrinei și metodei structuraliste (vezi mai sus
reprezentan ții și problemele legate de cercetarea structuralist ă). Structuralismul a delimitat ca
unitate minimal ă a semanticii semul (trăsătură semantic ă distinctiv ă, pertinent ă, prin analogie
cu fonologia a c ărei unitate minimal ă nu mai este considerat ă a fi fonemul, ci tr ăsătura
distinctivă, dat fiind c ă fonemul este „decompozabil”, adic ă îi corespunde o matrice de
trăsături distinctive). În virtutea acestei delimit ări, oricărei unități lexicale dotate cu sens îi va
corespunde un semem (totalitatea semelor care caracterizeaz ă acea unitate).
Semantica structural ă expune a șadar un principiu unic de descriere a sensului. Acest
principiu este de natur ă analitică și constă în a considera sensul lexical drept o unitate
decompozabil ă, de unde rezult ă că sensul lexical este un concept (prin aceea și analogie cu
fonemul), dovad ă a izomorfismului dintre expresie și conținut. Semantica structural ă este un
mănunchi de tendin țe unite, ce este drept, printr-o metodologie general ă comună, dar exist ă și
un dezavantaj. Acesta const ă în terminologia neunitar ă (termeni, precum clasem , izotopie etc.,

138apar cu accep ții diferite la autori diferi ți). Asupra acestei direc ții, fiind extrem de util ă analizei
diverselor niveluri lexi co-semantice, vom reveni.

• Semantica transforma țională (generativ ă) se constituie în parte a teoriilor generative, al
căror autor este Noam Chomsky . Acesta a publicat, în 1965, versiunea a doua a teoriei
generative (numită și teoria standard ) în Aspects of the Theory of Syntax . Teoria are dou ă
componente : componenta transforma țională – care este sintaxa , componenta interpretativ ă –
alcătuită din semantică și fonologie . De componenta semantic ă a teoriei transforma ționale se
arătaseră preocupa ți, în anii ’60, și Jerrold Katz și Jerry Fodor (colaborând mai apoi și cu
Paul Postal ). Aceștia stabilesc în cadrul componentei semantice un lexicon (un vocabular
special) și un tip de reguli . Cuvintele apar țin limbajului-obiect și se numesc formative . Prin
reguli se arată cum se compune sensul unei propozi ții din sensul formativelor. Lexiconul
uzează de trei categorii de simboluri (sau mărci): semantice , distinctive și selective .

• Semantica logic ă își are originile în analiza logic ă a științelor exacte și a limbajului
filozofiei. Principalii reprezentan ți sunt Ludwig Wittgenstein și Rudolf Carnap . Conjugând
teoriile wittgensteiniene asupra limbajului, în general, și asupra semnifica ției, în particular,
Rudolf Carnap elaboreaz ă o metod ă de analiz ă semantic ă numită metoda intensiunii și a
extensiunii . Anii ’60 sunt marca ți în semantica logic ă de elaborarea metodei modelelor
semantice (sau metoda lumilor posibile ). Prin aceast ă metodă se apreciaz ă condițiile de adev ăr
ale enunțurilor. Metoda folose ște formalizarea logic ă (de unde și denumirea paralel ă de
semantică formală). Studiul sensului se face cu ajutorul logicii matematice, din care, de altfel,
se preiau concepte, nota ții simbolice etc. Semantica logic ă nu se ocup ă propriu-zis de
semnifica ți, dar a ob ținut informa ții prețioase privind semantica frazei și a textului. Prin
asemenea preocup ări, semantica logic ă aspiră să devină o teorie a limbajului .

12.5. Semantica structural ă: metodologie, analiza semantic ă structural ă
Semantica structural ă presupune, metodologic vorbind, studiul structural al conținutului
(conținutul este în țeles ca structură, deci decompozabil).
Principalele trăsături ale acestei direc ții semantice deriv ă din faptul c ă, în studiul
structural, toate defini țiile sunt: imanente (indiferent de domeniu; adic ă fac apel în
exclusivitate la factorii interni lingvistici), formale (fie în sensul utiliz ării relațiilor dintre

139componente, fie în acela al utiliz ării factorilor de expresie lingvistic ă) și integral explicitate
(fiind înso țite de justificarea fiec ărei etape și soluții, a fiecărui detaliu de analiz ă). Imanența,
formalismul și explicitarea asigură caracterul obiectiv și științific al metodologiei
structuraliste.
Alte trăsături ale opera țiilor structuraliste:
– au caracter analitic (urmăresc segmentarea succesiv ă a corpusului în elemente
componente pân ă la nivelul unit ăților minimale);
– au caracter sincronic (se aplic ă în sincronie; diacronia structural ă nu este altceva decât
compararea datelor ob ținute în sincronie);
– au caracter descriptiv (urmăresc descrierea st ării surprinse de corpus, f ără considera ții
normative).

Tehnici formale de analiz ă în structuralism:
a) distribuțiă – se refer ă la totalitatea contextelor (sau a vecin ătăților) în care o unitate
lingvistică poate ap ărea într-o limb ă (rezultatul este un inventar de invariante, vezi în
fonologie reduc ția variantelor);
b) substituțiă – opereaz ă în plan paradigmatic și constă în înlocuirea într-un context p ăstrat
constant a câte unui element;
c) contextul diagnostic – contextul lingvistic în care apari ția unui element este unic
determinat ă, contextul neadmi țând decât ocuren ța unui singur element sau a unei anumite
clase de elemente (Z. Harris – școala american ă).

Toate aceste tehnici stau la baza unor metode cu largi posibilit ăți de aplicare și
cuprindere:
– analiza în constituen ți imediați (segmentarea succesiv ă);
– analiza distributiv ă (prin context diagnostic);
– analiza semic ă (componen țială).

Școlile structuraliste se subordoneaz ă curentului european , al cărui fondator este
Ferdinand de Saussure , și curentului american (școala structuralist ă american ă se mai
numește și distribuționalism sau descriptivism ), al cărui părinte este considerat Leonard
Bloomfield . Cele dou ă școli au elemente principiale și metodologice în comun, dar sunt
absolut ireconciliabile sub aspectul modului de a privi semnifica ția, de aici decurgând toate

140diferențierile majore. Pentru descriptivismul american, semnifica ția este exterioar ă lingvisticii
(orientarea ini țială fiind behaviorist ă, adică bazată pe psihologia comportamental ă); semnul
lingvistic este o entitate monoplan ă, morfologia și sintaxa fiind în țelese ca prelungiri ale
fonologiei. Pentru structuralismul european, semnul lingvistic este o entitate biplan ă
(constituit ă din unitatea dintre semnificant și semnificat ), de unde rezult ă că semnifica ția nu
trebuie căutată în afara limbii.
Avantajele incontestabile ale metodei structuraliste, indiferent de școală, sunt
posibilitatea analizei sistematice a unit ăților vizate și mutarea problemelor sensului, în ceea ce
privește semantica, în sincronie.
Dezavantajele principale rezid ă în terminologia neunitar ă și în caracterul minimal nu
totdeauna evident al semului. Acesta este, nu de pu ține ori, interpretabil, ceea ce face ca
formularea semelor s ă fie discutabil ă din mai multe puncte de vedere (vezi mai jos definirea
semului și a caracterului s ău minimal).

12.6. Unit ățile analizei semantice stru cturale. Tipologia semelor

DEFINIȚIE
Semul este component ă a sensului unui cuvânt sau a unui lexem, considerat ă trăsătură
semantic distinctiv ă sau pertinentă (prin analogie cu analiza fonologic ă). Semul se
constituie în unitate minimal ă de semnifica ție, non-susceptibil ă de realizare
independent ă, care se manifest ă numai într-o configura ție semantic ă (sau într-un
semem), al c ărui element constitutiv este. Valoarea sa distinctiv ă se stabile ște relativ
la un ansamblu dat de lexeme.

Sem este termenul preferat de semantica european ă; lingvistica american ă preferă termenii
component ă, constituent . Așadar, condi ția de a fi minimal (vezi supra despre caracterul
discutabil al formul ării semelor) apare numai în rela ția dintre sensurile termenilor constitutivi
ai unei clase lexico-semantice (paradigmatice) date, în interiorul c ăreia pot ap ărea diferen țe
între seme. De exemplu, clasa { a privi , a scruta , a contempla etc.} este caracterizat ă de semul
(semele) comun(e) /activitate senzorial ă vizuală/. Este discutabil caracterul minimal al acestei
formulări, căci fiecare unitate este susceptibil ă de decompozare: /activitate/ + /volitiv ă/
ș.a.m.d. Formularea unitar ă, deși complex ă, este îns ă convenabil ă pentru c ă reunește clar

141termenii într-o singur ă clasă și evidențiază, prin opozi ție semică, și alte clase (vs /activitate
senzorială auditivă/ pentru a auzi , a asculta …). Așadar, procedura delimit ării și formulării
semelor se bazeaz ă pe compara ția sensurilor din clasa semantic ă dată (câmp lexical,
paradigm ă lexico-semantic ă de tip antonimie, sinonimie…) și este o construc ție
metalingvistic ă realizabil ă prin comutare (substitu ție de seme care pune în relief corela ția în
planul expresiei).
Spre ilustrarea acestui aspect, al delimit ării semelor prin compara ție, vezi mai jos
înteracțiunile posibile între formulele semice ale unor adjective aflate în rela ții paradigmatice.

Exemplu
Așadar, formula semic ă (generală) a lui CALD apare la pozi ția A. Substituind
ultimul sem cu semul /grad foarte mare/, apare o modificare în planul expresiei
reprezentat ă de adjectivul FIERBINTE – vezi pozi ția B. Dac ă se substituie semul
/apreciere în plus/ cu /apreciere în minus/, se ajunge la adjectivul RECE – vezi
poziția C – și se stabilesc totodat ă și lexemele care pot ap ărea alternativ într-un
context comun: de pild ă, supă caldă /vs/ supă rece, nu și supă fierbinte /vs/ supă
rece (vezi și principiul simetriei în stabilirea antonimelor, în UI 14, subcap. 14.4.).

A
/caracteristic ă/
/(referitoare la) temperatur ă/
/apreciere în plus/ /grad nedeterminat/
B
/caracteristic ă/
/(referitoare la) temperatur ă/
/apreciere în plus/ /grad foarte mare/ C
/caracteristic ă/
/(referitoare la) temperatur ă/
/apreciere în minus/ /grad nedeterminat/

Tipologia semelor se diversific ă în funcție de perspectiva urm ărită și de elementele atrase
în clasificarea respectiv ă. Redăm mai jos trei dintre cele mai importante clasific ări ale semelor
operate în lingvistica european ă.

Clasificarea I (dup ă John Lyons):
i) seme lexicale sau de categorizare gramatical ă (preluate ca atare din defini ția
lexicografic ă, adică formulări tip dicționar): /caracteristic ă/, /activitate/, /care…/, /privitor
la…/, /asem ănător cu…/;

Exemple:
™ în cazul lui agil: /care se mi șcă ușor, repede/;

142™ în cazul lui afectiv : /privitor la afect (sau la sentimente)/;
™ în cazul lui cald: /privitor la temperatur ă/ etc.

ii) seme semantice sau de substan ță:
a) descriptive – /(activitate) vizual ă/, /(obiect) de un anumit tip/…);
b) scalare sau graduale (privind gradul de manifestare a unei însu șiri) – /grad
nedeterminat/, /grad maxim/, /apreciere în plus/ etc.;

Exemplu:
™ adjectivul gălbui, aparținând câmpului lexico-semantic al culorilor, este
caracterizat – fa ță de galben – printr-un sem scalar de tipul /grad inferior/ sau
/aproximare în minus/).

Clasificarea a II-a (dup ă François Rastier & Benjamin Pottièr):
i) seme inerente – de natur ă strict semantic ă, care definesc tipul sau sunt atribute cu valoare
tipică;

Exemplu:
™ atributul /culoare/ al lui corb are ca valoare tipic ă semul inerent /negru/;
™ pentru cal, se delimiteaz ă următoarele seme inerente: /animat/, /nonuman/,
/patruped/.

ii) seme aferente (sau contextuale ) – care rezult ă din propagarea semelor în context;

Exemplu:
™ taxemului* // bărbat, femeie // i se asociaz ă taxemul // forță, slăbiciune //,
constituit din seme aferente; sau: semul /peiorativ/ aferent al lui corb va fi
actualizat în contextul „un corb de r ău augur”;
* termen din semantica modern ă, care desemneaz ă un cuplu de unit ăți lexicale

iii) seme generice – elemente ale clasemului (vezi mai jos defini ția clasemului);
iv) seme specifice – elemente ale semantemului (vezi mai jos defini ția semantemului).

Aplicați tipologia semelor înf ățișată prin clasific ările d emai sus și altor cuvinte
relaționându-le pe principiul apartenen ței la anumite paradigme.

143Clasificarea a III-a (dup ă Algirdas Julien Greimas):
i) seme nucleare – elemente de semnifica ție care se p ăstrează indiferent de context (cum ar
fi semele lexicale sau cele inerente);
ii) seme contextuale – definite prin intermediul gramaticii generative (unde se mai numesc și
seme selective ) ca seme cu dubl ă natură, semantică și sintactică;

Exemplu:
™ a admira cere un subiect animat uman sau – a azvârli operează o selecție atât
în privința subiectului, cât și în cea a obiectului (subiect animat, dar obiect
nonanimat, concret sau abstract).

Alte unități ale analizei semantice de tip structural sunt: sememul , arhisememul , lexemul ,
arhilexemul , clasemul , semantemul , virtuemul .

DEFINIȚIE
Sememul reprezint ă reuniunea tuturor semelor care caracterizeaz ă o unitate
lexicală.

În afara semelor lexicale și semantice, în formula semic ă a unui cuvânt sau a unui lexem
mai apar și așa-numitele (de c ătre unii cercet ători) seme reziduale . Acestea diferen țiază o
unitate de alta, marcheaz ă sensul aparte pe care îl ia o unitate într-un anume context. Ca
exemple de sememe, se pot revedea formulele semice ale adjectivelor cald, fierbinte , rece, la
care se adaug ă semele așa-zis reziduale (contextuale).

DEFINIȚIE
Arhisememul (calc dup ă arhifonem ) este unitatea care define ște semnificatul comun
unor paradigme sau unor ansambluri de cuvinte.

Altfel spus, arhisememul este reuniunea sau intersec ția tuturor sememelor dintr-un
ansamblu lexical .

Exemplu:
™ Arhisememul /obiect/ + /pentru a se a șeza/ + /pentru o singur ă persoană/

144definește clasa { scaun , fotoliu , taburet etc.}. Pentru a se individualiza,
fiecare termen al clasei respective adaug ă la arhisemem semul specific
(diferențiator): arhisememul de mai sus + semul /cu bra țe/ desemneaz ă
termenul fotoliu ; același arhisemem + semele /f ără spătar/, /fără brațe/
desemneaz ă termenul taburet ș.a.m.d. Așadar, arhisememul este un ansamblu
de trăsături pertinente care subzist ă în caz de neutralizare.

DEFINIȚIE
Lexemul este cuvântul contextualizat (deci se define ște ca termen nonambiguu, prin
opoziție cu cuvânt ). Lexemul este o sumă de seme (semem) asociat ă cu un complex
sonor . Spre deosebire de cuvânt, care apar ține numai limbii naturale date, lexemul
aparține atât limbajului-obiect (limbii naturale date), cât și metalimbii .

Lexemul apare, de pild ă, în analiza contextual ă pentru dezambiguizarea polisemiei unui
cuvânt. Numai cuvântul poate fi polisemantic (cf. calorifer cald/primire caldă), lexemul este
monosemantic .

DEFINIȚIE
Arhilexemul este ansamblul de seme comune diverselor unit ăți din aceea și
paradigm ă lexicală, ansamblu care se asociaz ă cu un semnificant constant dintr-o
limbă dată. Cu alte cuvinte, este arhisememul care are o form ă sintetică și
nonperifrastic ă (se exprim ă printr-un singur cuvânt).

De aici, decurg diferen țele de lexicalizare între limbi, uneori, neputându-se reda într-o
anumită limbă forma con ținutului printr-un singur cuvânt (cum se va vedea c ă se întâmpl ă în
română, din exemplul care urmeaz ă).

Exemple:
™ Cuvintele (fr.) siège și (sp.) asiento (care nu se pot lexicaliza în român ă, cf.
*așezătoare , ele neputând fi redate decât peri frastic: /obiect, loc pentru a se
așeza/) sunt arhilexeme pentru (fr.) chaise , sp. silla, rom. scaun sau pentru
(fr.) tabouret , sp. tabureto , rom. taburet , dar și pentru (fr.) fauteuil , sp. sillon ,
(rom.) fotoliu .

145Uneori, arhilexemul este echivalent cu hiperonimul (termen supraordonat unor sensuri ale
cuvintelor hiponime : animal este hiperonim pentru hiponimele cal, pisică etc.).

DEFINIȚIE
Clasemul reprezint ă ansamblul semelor generice și este componenta sememului prin
care se indic ă apartenen ța la o clas ă semantic ă mai larg ă.

Exemple:
™ După B. Pottièr, care a introdus termenul, cuvântul dulap are clasemul
/mobilă/, iar clasemul /culoare/ corespunde cuvintelor: (fr.) rouge , (fr.)
pourpre , (rom.) roșu, (rom.) purpuriu etc.
™ După A. J. Greimas, clasemul reunește seme contextuale combinate cu
semele de baz ă: sintagma leul rage are clasemul /animal/, pe când o sintagm ă
de tipul *băiatul rage de durere este exclus ă de clasemul /uman/.

DEFINIȚIE
Semantemul , pentru B. Pottièr, este unul din elementele componente ale sememului,
care constituie ansamblul semelor specifice ale unității considerate.

Exemple:
™ Pentru scaun , semantemul va cuprinde tr ăsăturile specifice care îl
diferențiază de celelalte unit ăți ale paradigmei „scaunelor”: /cu sp ătar/, /fără
brațe/.

DEFINIȚIE
Virtuemul , termen introdus tot de B. Pottièr și utilizat numai de unii autori,
desemneaz ă semele descriptive (vezi clasificarea I), considerate ca simple posibilit ăți.
Virtuemul mai poate fi definit ca ansamblul semelor conotative și este condi ționat de
factori variabili ai comunic ării, în raport cu experien ța socio-cultural ă a interlocutorilor.

146
Exemplu:
™ Lexemul roșu are virtuemul /pericol/, care nu se actualizeaz ă însă decât în
anumite contexte (ca fiind una din culorile semaforului, de pild ă).

Conotațiile exprimate prin virtueme pot fi:
a) spontane − atunci când, de exemplu, un num ăr evocă un concept: num ărul 13 poate
actualiza conota ția ocazional ă (virtuemul) /ghinion/;
b) contextuale − în enunțul marcat ironic „Un ho ț a vizitat muzeul X”, cuvântul eviden țiat
are semul virtuemic /cu inten ția de furt/, ceea ce duce la sinonimia contextual ă a
cuvântului cu a fura ;
c) analogice − conotații virtuemice stabilite sociocultural prin compara ție: mai alb ca
zăpada , lung ca un stâlp de telegraf etc.

Virtuemul nu trebuie confundat cu conotația însăși, care caracterizeaz ă semnul în
ansamblul lui, pentru c ă virtuemul red ă particularit ățile ocazionale ale referentului. A șa, de
pildă, într-o anumit ă epocă (cea modern ă), „scaunele” pot avea noi forme – pot avea trei
picioare, un singur picior, un suport circular et c., ceea ce face ca semul /cu patru picioare/ al
referentului scaun să nu mai fie pertinent în anumite contexte.

Găsiți și alte exemple corespunz ătoare unit ăților analizei semantice de tip
structural.

Să ne reamintim…
¾ direcțiile semanticii moderne sunt: semantica structural ă, semantica
transforma țională și semantica logic ă;
¾ numitorul comun al acestor direc ții este metalimbajul semantic ;
¾ un metalimabaj este semantic dacă se ocupă cu studiul fenomenelor de sens
și/sau de denota ție dintr-un limbaj-obiect;
¾ semantica structural ă oferă metodologia, principiile și unitățile de analiz ă
cercetării semantice europene;
¾ semul este considerat unitatea minimal ă a semanticii.

147
12.7. Analiza lexical ă-paradigmatic ă
Lingvistica româneasc ă a reușit încă de la începuturile moderniz ării ei să se sincronizeze
cu cercetările europene. În domeniul semanticii moderne se deta șează la noi, printre altele,
lucrarea Modele de structurare semantic ă (op. cit.), semnat ă de Angela Bidu-Vr ănceanu și
Narcisa For ăscu., contribu ție adusă la descrierea sistematic ă a sensurilor cuvintelor. Lucrarea
se remarc ă prin originalitatea cercet ării și, nu în ultimul rând, prin claritatea deosebit ă a
expunerii. Prezent ăm pe scurt aici aceast ă lucrare pentru ilustrarea modului în care sunt
utilizate efectiv unit ățile de analiz ă semantic ă descrise în subcapitolul anterior.
Analiza lexical ă-paradigmatic ă, promovat ă la noi de autoarele men ționate, se încadreaz ă
în modalit ățile de cercetare și analiză specifice semanticii lexicale-paradigmatice . În
conformitate cu aceast ă încadrare general ă teoretică, „obiectul principal de cercetare va fi
sensul cuvintelor , spre deosebire de semantica sintactic ă (care cerceteaz ă sensul enun țurilor
cu ajutorul unor auxiliare metodologice apar ținând transforma ționalismului, logicii sau altor
științe”, precizeaz ă autoarele (idem, pp. 8-9).
Maniera de cercetare nu se suprapune însă vreuneia din cele practicate de principalii
reprezentan ți ai acestui tip de semantic ă (Eugen Co șeriu, Benjamin Pottièr, Algirdas Julien
Greimas, George Mounin, Horst Geckeler). Metodologic vorbind, maniera adoptat ă este una
structuralist ă în sens larg , iar scopul acestei analize este acela de a eviden ția relațiile de sens
dintre cuvinte . Analiza de acest tip este benefic ă pentru descrierea sistematic ă (și, implicit,
mai nuan țată) a anumitor niveluri semantice : polisemia, sinonimia, antonimia și câmpurile
lexico-semantice. Analiza nu se aplic ă la omonimie și paronimie , acestea fiind niveluri
semantice care nu comport ă probleme majore în descriere (omonimia este, oricum, abordat ă
indirect la analiza polisemiei, nivel care − într-o prim ă etapă − necesită dezambiguizarea
eventualei omonimii în care intr ă cuvântul supus analizei).
Gruparea unităților lexicale în clase , pentru care autoarele prefer ă termenul paradigme ,
este o operație fundamental ă, căci studiul rela țiilor care se stabilesc între sensurile cuvintelor
implică organizarea unit ăților.
Rezultatele obținute vor fi: „organizarea vocabularului, sistematizarea faptelor de
vocabular, pentru o mai bun ă cunoaștere, descriere și utilizare a lui” (idem, p. 13).
Principiile metodologice fiind descri se (în linii generale), nu ne r ămâne decât s ă precizăm
unitățile și etapele analizei lexicale-paradigmatice. În ceea ce prive ște unitățile, subcapitolul
anterior ofer ă tot materialul explicativ, c ăci analiza lexical ă-paradigmatic ă utilizează, cu exact

148aceleași accepții, următoarele unit ăți deja descrise ( sem, semem , lexem etc.).
Principala ( și prima, de regul ă, în ordinea opera țiilor) etap ă este analiza componen țială
sau semică. Procedeul de baz ă în aceast ă analiză este comutarea (realizată prin substituție;
vezi mai sus, la descrierea semului , înlocuirea semelor care duce la un nou complex sonor).
Rezultatul analizei este acela de stabilire a identit ăților și, în special, a opozițiilor de con ținut
(a diferen țelor semantice) între unit ățile lexicale. În prealabil trebuie satisf ăcută o condiție:
principiul propriet ăților comune , adică stabilirea semelor comune (1) pentru unit ățile reunite
într-o aceea și paradigm ă lexico-semantic ă. Pasul urm ător este constituit de stabilirea
diferențelor semantice (2), acestea manifestându-se prin seme variabile sau distinctive (care
se prezint ă diferit de la un nivel semantic la altul). A treia condi ție decurge din primele dou ă:
termenii reuni ți într-o clas ă în felul descris se vor afla într-o relație paradigmatic ă, de tipul
„sau… sau”, prin urmare excluzându-se din acela și context (3). Vor ap ărea astfel „diferen țe
sub aspectul complexit ății, diversificării (4) și subordon ării (5) claselor paradigmatice , ceea
ce constituie criterii suplimentare de interpretare a lor.” (idem, p. 23).
A doua etap ă este aceea a analizei contextuale (sintagmatic ă). Prin studiul contextelor se
poate verifica identitatea sau nonidentitatea de sens a dou ă unități (sau proba func țională;
vezi mai sus, la descrierea semului , exemplul prin care se pune în eviden ță nonidentitatea
funcțională a lui FIERBINTE în raport cu RECE, acesta din urm ă fiind opus lui CALD).
Astfel se determin ă compatibilit ățile și incompatibilit ățile combinatorii ale unităților lexicale;
altfel spus, contextele comune și restricțiile contextuale (foarte importante la nivelul vorbirii ).
Analiza contextual ă este realizat ă de cele dou ă autoare prin decelarea a dou ă perspective:
a. una preliminar ă, „dar aplicat ă consecvent și unitar”(idem, p. 31) tuturor nivelurilor
semantice analizate și care const ă în dezambiguizarea contextual ă (nu numai semantic ă) a
lexemelor (deosebit de important ă în cazul cuvintelor polisemantice);
b. alta ulterioară analizei semice , conceput ă ca o rafinare a acesteia .
Pentru a), spre exemplificare (prelu ăm, evident, un exemplu dat de autoare), analiza
adjectivelor , condiționate gramatical de prezen ța unui alt termen, presupune încadrarea
cuvântului într-o anumit ă clasă paradigmatic ă pentru actualizarea unui anumit sens. ÎNALT se
grupează în aceea și clasă cu SCUND, MIC, PITIC și alți termeni, pe baza tr ăsăturii
/extensiune vertical ă/ rezultată din contexte ca om ÎNALT , munte ÎNALT etc. Contexte de tipul
sunet ÎNALT , voce ÎNALT Ă dictează însă încadrarea adjectivului în discu ție în aceea și clasă
semantică cu ASCU ȚIT, GRAV, JOS.
Pentru b), care vizeaz ă rafinarea (detalierea), se face precizarea c ă „are o pondere mai

149mare în ce prive ște polisemia și sinonimia și limitată sau mai mic ă în cazul antonimiei și
câmpurilor lexico-semantice ” (idem, p. 33). Studiul distanței contextuale dintre sinonime este
unul dintre aspectele interesante ale acestei analize (vezi acela și exemplu referitor la cald,
fierbinte ).
Analiza stilistic ă este cea de a treia etap ă și, ca și cea contextual ă, reprezint ă o posibilitate
de actualizare semantic ă și este subordonat ă celei semice. Prin analiz ă stilistică se va înțelege
o analiză stilistică restrânsă, cu implica ții strict lingvistice, și nu analiza specific ă disciplinei
numite Stilistică. Această etapă de analiz ă figureaz ă, pentru unitatea lucr ării celor dou ă
autoare, la toate nivelurile semantice, dar „ea este cu adev ărat interesant ă și utilă numai la
polisemie și sinonimie (dar, și aici, din perspective diferite)” (idem, p. 35). În cazul
polisemiei , „organizarea sensurilor în con ținutul unui cuvânt este urmarea marc ării lui
stilistice și a unui anumit raport între sensurile denotative și cele conotative” (ibidem). În
cazul sinonimelor , rezultatele analizei stilistice sunt remarcabile, c ăci se pune astfel în valoare
identitatea sau non-identitatea lor funcțioanlă, pe de o parte, și modul în care sunt capabile s ă
funcționeze ca variante în anumite condi ții, pe de alt ă parte. Dat fiind c ă demonstrarea
oricăror valen țe stilistice se face prin intermed iul unui context, analiza stilistic ă apare ca
dependent ă de cea contextual ă (prin utilizarea contextului ca variant ă funcțional-stilistic ă).

Avantajele analizei lexicale-paradigmatice sunt, a șadar, incontestabile în ceea ce prive ște
descrierea nivelurilor semantice. Pe de alt ă parte, lucrarea prezint ă în finalul ei și un capitol,
intitulat Modelarea matematic ă, în care se exploateaz ă metodele și instrumentele specifice
matematicii în vederea studiului rela țiilor dintre sensurile cuvintelor grupate în clase
paradigmatice.

În încheiere, select ăm câteva exemple din capitolul de aplica ții al lucrării. Exemplele se
referă la importan ța contextului ca auxiliar în interpretarea semantic ă.

Exemplul 1
„În anumite combina ții contextuale, unele lexeme realizeaz ă sensuri speciale,
exprimând valori marcate de tr ăsături semantice nedetectabile la nivelul analizei
paradigmatice.
™ Astfel, NEMUL ȚUMIRE, termenul cel mai neutru din paradigma lexemelor
care denumesc sentimente are, în contextul care urmeaz ă, datorit ă
determinantului, și ideea de „protestatar, manifestat”:

150„(De Gaulle… Dup ă câtva timp se retrage, totu și, de la putere). Contractul lui cu
Franța se încheiase pe acest fond de NEMUL ȚUMIRE furioasă a nepoților care
vor altceva.” (E. Simion, Timpul tr ăirii, timpul m ărturisirii, Jurnal parizian , Ed.
Cartea Româneasc ă, București, 1979, p. 102).

Exemplul 2
Termenul SEVERITATE, combinat cu adjectivul afectuoas ă realizeaz ă un sens
diferit de cel indicat de DEX „care judec ă și pedepse ște fără indulgen ță”.
Adjectivul, caracterizat prin tr ăsătura /afectiv-simpatetic/, modific ă oarecum
sensul substantivului prin ad ăugarea acestui sem în exemplul:
™ „Bucuria doamnei Giroud este de a se judeca pe sine și, prin sine, pe al ții, cu o
SEVERITATE afectuoas ă” (idem, 136).

Exemplul 3
Adjectivul APRINS din contextul care urmeaz ă realizeaz ă, datorită combina ției,
un sens abstract, marcat prin tr ăsătura /(surescitare) psiho-intelectual ă/,
păstrându-și din sensul propriu marca gradual ă /grad maxim/:
™ „Creierii APRINȘI de alcool ai directorului lucrau încet” (Ion Marin Alm ăjan,
Tornada , Ed. Eminescu, Bucure ști, 1980, p. 38).

Exemplul 4
Termenul BUCURIE, nemarcat la ni velul sistemului sub aspectul tr ăsăturii
/exteriorizare/, prime ște în contextul citat mai jos acest sem, rezultat din
combinația cu transfigurate și cu extaz :
™ „… prin fa ța ochilor i se perindau sute de chipuri necunoscute, transfigurate de
BUCURIE și extaz ” (idem, p. 12).
Aceeași observație este valabil ă pentru lexemele din exemplele:
™ „… radiind de FERICIRE” (Sorin Titel, Pasărea și umbra , Ed. Eminescu,
București, 1977, p. 186).
™ „Ea însă ieși din baie, luptându-se parc ă din răsputeri cu un surâs de
FERICIRE care parc ă îi strâmba chipul acum demachiat” (Marin Preda,
Marele singuratic , Ed. Cartea Româneasc ă, București, 1972, p. 100).
™ „… o auzea cum î și freacă degetul mare de speteaza scaunului și și-o închipuia
radiind de BUCURIE”, (S. Titel, op. cit., p. 12).

151™ „Ca să scap de ADMIRA ȚIA mulțimii a trebuit s ă fug”, (S. Titel, idem, p.
188).
™ „… pe chip îi ap ăru o expresie de CHIN care parc ă n-avea nici o leg ătură cu
lacrimile care îi curgeau șiroaie” (M. Preda, op. cit., p. 100).
™ „… de câte ori întreba, aceast ă expresie de MÂHNIRE f ără leac disp ăre.” (M.
Preda, op. cit., p. 98).

Exemplul 5
În contextele de mai jos, lexemele marcate paradigmatic printr-o anumit ă
trăsătură graduală /grad nedeterminat/, pentru SLAB, și /grad maxim/, pentru
NEFERICIT, realizeaz ă, datorită contextului, alte seme graduale:
™ „… încovrigat de SLAB ce era” (S. Titel, p. 166).
™ „Și în sfârșit a înțeles și ea că nu e chiar atât de NEFERICIT Ă, că o iubesc și
eu ca la început” (M. Preda, p. 77).

Să ne reamintim…
¾ analiza lexical ă-paradigmatic ă este benefic ă pentru studierea nivelurilor
lexico-semantice;
¾ principiile metodologice și unitățile de analiz ă sunt de sorginte structuralist ă;
¾ etapele de analiz ă sunt: analiza semic ă, analiza contextual ă, analiza stilistic ă.

12.8. Rezumat
Unitatea de înv ățare 12 prezintă principalele direc ții ale semanticii moderne,
într-o prim ă parte, și metodologia, principiile și unitățile de analiz ă specifice
semanticii structurale, într-o a doua parte. De asemenea, se prezint ă trei dintre
cele mai uzitate clasific ări ale semului și analiza lexical ă-paradigmatic ă.

12.9. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
Răspundeți cerințelor:
1. Formula semic ă a lui înghețat este:
/caracteristic ă/, /(privitoare la)
temperatur ă/, /apreciere în minus/, /grad
maxim/. Schimbând în aceast ă formulă
ultimele dou ă seme cu semele /apreciere
în plus/ și /grad nedeterminat/, modificarea survenit ă în planul expresiei
va fi reprezentat ă de:
a) fierbinte ;
b) cald;
c) căldură.

1522. Semul inerent pentru pom, delimitat prin
opoziție cu copac , este:
a) /fructifer/;
b) /decorativ/;
c) /nefructifer/.
3. Clasemul cuvântului om include semele:
a) /mamifer/, /biped/, /uman/;
b) /mamifer/, /biped/, /reproducere
sexuată/;
c) /mamifer/, /reproducere sexuat ă/,
/rațional/.

4. Semantemul cuvântului om include
semele:
a) /mamifer/, /biped/;
b) /mamifer/, /reproducere sexuat ă/;
c) /uman/, /ra țional/.

5. Lexicalizarea arhisememului /obiect/ +
/cu destina ție practică precisă/ + /pentru
amenajarea unui spa țiu construit/ este:
a) mobilă;
b) decorațiuni;
c) furnir .
6. Arhisememul este:
a) suma semelor contextuale;
b)
reuniunea tuturor lexemelor unui
ansamblu lexical;
c) parte a sememului unui lexem care
subzistă în caz de neutralizare.
7. Se dau enun țurile: 1. „Ne-am r ăcit
împreună” (I. L. Caragiale); 2. O pisică
neagră mi-a tăiat calea ; 3. E prost ca
noaptea ; 4. Lupta s-a încheiat o dat ă cu
ridicarea steagului alb . În aceste enun țuri
se actualizeaz ă, în ordine, conota țiile
virtuemice:
a) 1. contextual ă, 2. spontan ă,
3. spontan ă, 4. analogic ă;
b) 1. spontan ă, 2. analogic ă,
3. analogic ă, 4. contextual ă;
c) 1. contextual ă, 2. spontan ă,
3. analogic ă, 4. spontan ă.
8. În enunțul „La acest punct academia
franceză se apropie de biserica ortodox ă.
Femeile nu pot intra în altar.” (E.
Simion, Jurnal ), cuvântul eviden țiat este
folosit în sens:
a) conotativ virtuemic;
b) conotativ general;
c) denotativ.

153
Unitatea de înv ățare 13. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (I).
OMONIMIA, PARONIMIA, POLISEMIA

Cuprins
13.1. Introducere……………………………………………………………………………………………….. .153
13.2. Obiectivele unit ății de învățare…………………………………………………………………….. 153
13.3. Omonimia………………………………………………………………………………………………….. 154
13.4. Paronimia…………………………………………………………………………………………………. .155
13.5. Polisemia: definire……………………………………………………………………………………… 155
13.5.1. Polisemia: diferen țierea de omonimie…………………………………………………………… 155
13.5.2. Polisemia: cauze, clasificare……………………………………………………………………….. 157
13.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………………… ..158
13.7. Test de autoevaluare…………………………………………………………………………………… 158

13.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 13 începe seria descrierilor nivelurilor lexico-semantice cu
prezentarea omonimiei, paronimiei și polisemiei. Se prezint ă clasificarea
omonimelor dup ă criteriul toleran ței limbii/vorbitorilor, f ără a se mai aduce în
discuție toate celelalte clasific ări care presupun, de fapt, ni ște subcriterii.
Paronimia – neconstituind un nivel care s ă conducă la o anume organizare a
vocabularului – este prezentat ă foarte sumar. Aceasta, mai ales pentru c ă atracția
paronimic ă, fenomenul care suscit ă interes în leg ătură cu acest nivel, a fost
prezentat deja într-un capitol anterior. Prin analiza contextual ă, etapă a studiului
de tip lexical-paradigmatic înf ățișat în capitolul anterior, se identific ă trăsăturile
definitorii pentru cuvintele polisemantice și pentru omonime, aceste dou ă niveluri
confundându-se adesea.

13.2. Obiectivele unit ății de învățare 13
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să înțeleagă în ce mod conduc omonimia și polisemia la organizarea
vocabularului;
– să diferențieze tipologic elementele nivelurilor lexico-semantice descrise.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 2 h.

154
13.3. Omonomia

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Omonimia este manifestarea urm ătorului proces (contrariu sinonimiei): acela și corp
fonetic trimite la doi referen ți diferiți.

De exemplu, se afl ă în omonimie pistol 1 –„armă de foc de dimensiuni mici” și pistol 2 –
„veche moned ă de aur” sau mur 1 – „zid” și mur 2 – „arbust” etc. În mod evident, omonimia
este creatoare de ambiguitate în orice limb ă, consecin ța sesizării acestui fenomen ducând de
multe ori la eliminarea unui omonim (cum e cazul cu mur, învechit, c ăruia i s-a preferat zid)
sau la modificarea lui (adjectivul nou ar fi trebuit s ă aibă la feminin plural forma nouă, cf.
rom. veche: haine nou ă, case nouă etc.; pentru evitarea confuziei cu forma de singular a
femininului, s-a preferat omonimia cu forma de masc. sg. sau cu forma pronominal ă omonimă
noi, care nu este a șa de supărătoare, contextele fiind mai clare în privin ța diferențierii).
Sub acela și aspect al gradului de ambi guitate, omonimele se clasific ă în: intolerabile (sau
totale ) și tolerabile (sau parțiale). Primele au drept caracteristic ă faptul că sunt identice în
toate formele pe care le iau în limb ă: cf. tapițerie 1 – „meseria” și tapițerie 2 – „locul unde se
exercită profesiunea sau magazinul de desfacere a produselor respective”, albinărie1 –
„meseria de apicultor” și albinărie2 – „prisac ă” etc. O a doua caracteristic ă a omonimelor
intolerabile este aceea a func ționării lor în acela și grai și în același stil func țional de limb ă (să
apară în contexte de acela și tip). Din aceast ă perspectiv ă, nu se poate vorbi de omonimie
intolerabil ă în cazul: spătar1 – „rezemătoare de scaun”, spătar2 – „cureaua de ham care vine
pe spatele calului” și spătar3 – „ boier care ținea spada domnului”( Limba român ă
contemporan ă, op. cit., p. 119).
Când cele dou ă condiții nu sunt îndeplinite, omonimia este tolerabilă, cuvintele care intr ă
în această relație diferen țiindu-se printr-un element fonetic (omografele: bárem – adv. și
barém – subst.), gramatical (bun 1 – „bunic”, cu pl. buni și bun 2 – „produs”, cu pl. bunuri ) sau
printr-unul stilistico-func țional (de exemplu, bob 1 – „sămânță”, cu pl. boabe și bob 2 – „sanie”,
cu pl. boburi , formă folosită numai în leg ătură cu sportul respectiv).

Găsiți și alte exemple de omonime care s ă se încadreze în tipologia expus ă.

155
13. 4. Paronimia

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Paronimele sunt cuvintele care se deosebesc printr-unul sau dou ă foneme și neavând
nicio legătură de sens.

De exemplu, termenii perechilor urm ătoare sunt în rela ție de paronimie: originar /original ,
temporal /temporar , eluda /elida , consort /consorțiu etc..
Paronimia nu formeaz ă un nivel organizat al vocabularului. În ciuda asem ănării lor cu
omonimele (vezi defini țiile), acest fenomen se încadreaz ă în categoria asem ănărilor
accidentale, provocând nu de pu ține ori, în vorbirea oamenilor incul ți, insuficient instrui ți
greșeli de limb ă (vezi supra , UI 10, subcap. 10.4.2. despre atracția paronimic ă).

13. 5. Polisemia: definire
Capacitatea majorit ății cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe sensuri (în
opoziție cu unit ățile limbajelor artificiale) se numește polisemie . Statistica a ar ătat că
aproximativ 80% din cuvintele lexicului activ al oric ărei limbi sunt polisemantice.

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Este cuvânt polisemantic orice grup de corpuri fonetice identice reunit de un sem
prezent în fiecare din ele.

Acest sem comun și justificat printr-un procedeu semantic este elementul care diferen țiază
net cuvintele polisemantice de omonime.

13.5.1. Polisemia: diferen țierea de omonimie
Iată, de exemplu, cum se diferen țiază omonimia de polisemie plecând de la un acela și
cuvânt, bandă. Procedeul aplicat va fi acela al analizei semantice contextuale (descris ă în UI
12, subcap. Analiza lexical ă-paradigmatic ă).
Corpul fonetic bandă1, cu pl. bande , dezvoltă următoarele lexeme prin contextele:
1. „BANDĂ de răufăcători”;

1562. „BANDĂ de prieteni”;
3. „BANDĂ de muzican ți”.
Lexemele actualizate în aceste contexte au semul comun sau, folosind un termen din
logică, genul proxim /grup/.

Corpul fonetic bandă2, cu pl. benzi , dezvoltă următoarele lexeme:
1. „BANDĂ de autostrad ă”;
2. „BANDĂ de material”;
3. „BANDĂ magnetic ă (de casetofon, magnetofon etc.)”;
4. „BANDĂ desenată”;
5. „BANDĂ rulantă” ș.a.m.d.
Este evident c ă lexemele eviden țiate de aceste contexte au semul comun sau genul proxim
/fâșie/.

Concluzie: din analiza contextual ă (folosită aici ca etap ă dezambiguizatoare) reiese clar c ă
bandă1 intră în omonimie cu bandă2, căci semul /grup/ nu are nicio leg ătură cu semul /fâ șie/.

Polisemia este redat ă în dicționare (vezi DEX-ul, de exemplu) prin înregistrarea diverselor
sensuri sub cifre sau semne grafice diferite, dar în limitele aceluia și articol (pentru acela și
cuvânt-intrare), spre deosebire de omonime, care sunt înregistrate tot su b cifre, dar în articole
diferite.
Deosebirea de omonime se mai poate face și pe bază etimologic ă: cuvintele polisemantice
pleacă de la acela și etimon (cf. subst. polisemantic ochi < lat. pop. oclus ), pe când omonimele
au, de regul ă, etimoane diferite (cf. mur 1 < lat. murus – „zid” și mur 2 < lat. morus – „arbustul
care face mure” sau a semăna1 < lat. seminare – „a cultiva” și a semăna2 < lat. similare – „a
arăta precum cineva, a fi asem ănător cu cineva sau ceva” ș.a.).
Există și excepții: baie 1 − „scaldă, scăldat, cadă…” are la baz ă lat. balnea , în timp ce baie 2
− „mină” provine din slav. banĭ; baie < balnea are și sensuri dezvoltate ulterior în diverse
circumstan țe, cum ar fi băi − „localități, stațiuni balneare”, cf. expresia „a merge la băi”.
Polisemia se dezvolt ă pe baza raportului denotație/conotație (raport ce asigur ă echilibrul
dintre sensurile cuvintelor polisemantice), da r numai contextul este elementul care eviden țiază
acest raport. De aceea, dic ționarele nu se pot dispensa, pentru ilustrarea polisemiei cuvintelor,
de explicarea sensurilor prin contexte, sinonimia nefiind întotdeauna suficient ă, deoarece nu

157se pot reliefa prin sinonimie restric țiile contextuale. De exemplu, seria sinonimic ă a lui acut
include cuvintele ascuțit, violent , pătrunzător etc. Se poate spune, de pild ă: „sunet ACUT”,
„durere ACUT Ă”, „boală ACUTĂ”, dar nu și *„cuțit ACUT” în baza sinonimiei cu ascuțit.

13.5.2. Polisemia: cauze, clasificare
Cauzele polisemiei sunt diferite: tendința de economie lingvistic ă (manifestat ă prin
utilizarea unui num ăr cât mai mic de corpuri sonore pentru redarea sensurilor; prin aceast ă
caracteristic ă, polisemia se opune sinonimiei), evoluția semantic ă a unor cuvinte dup ă legi și
tipuri (vezi subcap. 9.4.5. Factorul etimologic și 10.3. Evoluția semantic ă… din UI 9 și
respectiv UI 10), necesitatea de a delimita denota ția de conota ție. Unii lingvi ști (M. Bréal, de
pildă) au stabilit c ă unul dintre aspectele dezvolt ării unei culturi este și îmbogățirea
polisemic ă a cuvintelor. Sub raportul frecven ței, s-a demonstrat c ă un cuvânt dezvolt ă cu atât
mai multe sensuri diferite, cu cât el este mai frecvent ( și mai vechi) în limb ă.

În încheierea acestui subcapitol, prelu ăm clasificarea oferită de DSL (op. cit., pp. 391-
392, cu subl. n.): „După felul în care se asigur ă legătura dintre sensuri prin componenta/semul comun( ă), există
următoarele tipuri de polisemie:
a) polisemie în lan ț, când leg ătura se face de la un sens la altul, ca în cazul adjectivului slab:
(1) „lipsit de un strat de gr ăsime”, (2) „lipsit de for ță” – caracter slab, (3) „lipsit de valoare” –
carte slabă, (4) „lipsit de elemente caracteristice” – vin/acid/cafea slab(ă);
b) polisemia radial ă, când rela ția dintre sensuri se face prin cel pu țin un element al sensului
de bază, ca în strigăt: (1) „sunete intense produse de om”, (2) „sunete intense produse de alte
ființe (animale/p ăsări)” – strigătul păsării/leului… , (3) „sunete intense produse de
colectivități” – strigă
tul mulțimii. Legătura dintre sensurile unui cuvânt polisemantic este
mascată uneori de tropii pe care îi reprezint ă sensurile secundare (vezi, în ex. slab, sensurile 2,
3, 4, ca metafore).”

Încadrați cuvintele polisemantice (a) merge și (a) ține în clasificarea prezentat ă.

158 Să ne reamintim…
¾ omonimia și polisemia sunt niveluri care organizeaz ă vocabularul;
¾ paronimia nu organizeaz ă vocabularul, dar este un nivel care se studiaz ă în
relație cu greșeala lexico-semantic ă pe care o genereaz ă, atracția paronimic ă;
¾ omonimele se diferen țiază de polisemantice analiza semic ă, al cărei rezultat
este stabilirea diferen țelor specifice și a unui gen proxim, și respectiv
compararea etimoanelor;
¾ studierea niveluluilexico-semantic al polisemiei din perspectiva raportului
denotație/conotație prezintă interes și pentru analiza stilistic ă.

13.6. Rezumat
Unitatea de înv ățare 13 descrie nivelurile lexico-semantice ale omonimiei,
paronimiei și polisemiei. Omonimia este prezentat ă după criteriul toleran ței
limbii/vorbitorilor. Paronimia este prezentat ă foarte sumar, cu trimitere la atrac ția
paronimic ă, acesta fiind fenomenul care suscit ă interes în leg ătură cu acest nivel.
Prin analiza contextual ă, etapă a studiului de tip lexical-paradigmatic înf ățișat în
capitolul anterior, se identific ă trăsăturile definitorii pentru cuvintele
polisemantice în opozi ție cu omonimele.

13.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
Răspundeți cerințelor:
1. Subliniați paronimul corect din contextele: falsificator învederat / inveterat ; fapt care ține
de uzanță / uzare ; societăți din consor țiu / consort, a elucida / eluda r ăspunsul la o
întrebare incomod ă, a gera / gira averea unei persoane plecate .
2. Ilustrați polisemia cuvintelor buză și carne prin câteva expresii/locu țiuni.
3. Evidențiați sensul perechilor paronime prin propozi ții sau sintagme: capsator / captator ,
compliment / complement , dental / dentar , glaciar / glacial , minut / minut ă.
4. Evidențiați sensul cuvintelor omonime prin propozi ții sau sintagme: breton , calcul ,
capital , carieră, monitor .

159
Unitatea de înv ățare 14. NIVELURI LEXICO-SEMANTICE (II).
SINONIMIA, ANTONIMIA, CÂMP URILE LEXICO-SEMANTICE

Cuprins
14.1. Introducere……………………………………………………………………………………………….. ….159
14.2. Obiectivele unit ății de învățare……………………………………………………………………….. 159
14.3. Sinonimia: definire, criterii de diferen țiere a seriilor sinonimice………………………… 160
14.4. Antonimia: definire, condi țiile stabilirii antonimiei, clasificare………………………….. 163
14.5. Câmpurile lexico-semantice……………………………………………………………………………. 167
14.6. Rezumat…………………………………………………………………………………………………… …..169
14.7. Test de autoevaluare……………………………………………………………………………………… 170
14.8. Tema de control 3…………………………………………………………………………………………. 171

14.1. Introducere
Unitatea de înv ățare 14 prezintă nivelurile lexico-semantice r ămase: sinonimia,
antonimia și câmpurile lexico-semantice. Analiza lexical ă-paradigmatic ă oferă
din nou instrumentele necesare identific ării tipurilor de serii sinonimice.
Prezentarea nivelului antonimiei se realizeaz ă prin: explicitarea criteriilor
implicate de antonimie, stabilirea condi țiilor antonimiei și clasificarea dup ă
diverse criterii. În finalul subcapitolului, se ilustreaz ă antonimia contextual ă,
ocazional ă. Nivelul câmpurile lexico-semantice este înf ățișat din unghiul
constituirii acestora și din acela al avantajelor studierii structurii vocabularului
unei limbi dup ă acest criteriu.

14.2. Obiectivele unit ății de învățare 14
După parcurgerea unit ății de învățare, studen ții vor fi capabili:
– să diferențieze termenii constitutivi ai seriilor sinonimice;
– să înfățișeze și să exemplifice diversele tipuri de antonimie;
– să recunoasc ă utilitatea câmpurilor lexico-s emantice prin diversele aplica ții
ale acestora.

Durata medie de parcurgere a acestei unit ăți de învățare este de 2 h.

160
14.3. Sinonimia: definire, criterii de diferen țiere a seriilor sinonimice

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Sinonimia este un tip de rela ție semantic ă ce se stabile ște între corpuri fonetice
diferite, dar cu semnifica ții identice sau asem ănătoare.
Sinonimia, ca modalitate de organizare a vocabularului, implic ă o divizare a vocabularului
după echivalen țele semantice în cel pu țin trei submul țimi: 1) alcătuită din cuvinte care au
sinonime (unități lexicale); 2) formată din cuvinte care nu au sinonime (concretele, de
exemplu, masă, măr… sau termenii tehnici etc.); 3) submulțimea cuvintelor care au sinonime
perifrastice (adică unități frazeologice: cf. a muri – a-și da obștescul sfâr șit, a-și da ultima
suflare , a da ortul popii …).
Identitatea de semnifica ție, mult mai rar ă în orice limb ă decât situa ția sensurilor apropiate,
generează așa-zisele serii sinonimice perfecte : de exemplu, seria {
mort , răposat , plecat din
lumea asta , decedat , expiat …}; o diferen ță există totuși, aceea dat ă de registrul stilistic.
Semnifica țiile asemănătoare genereaz ă seriile sinonimice imperfecte : cf. seria { mare , vast,
uriaș, amplu …}, unde diferen țierea este evident ă și mult mai complex ă decât cea dat ă de
simpla selec ție funcțională.
Aaceastă clasificare este una general ă însă, căci nu eviden țiază cu claritate tipul de
diferențiere existent ă între sinonimele unei serii. Analiza lexical ă-paradigmatic ă, ale cărei
principii și etape au fost deja descrise, este în m ăsură să ofere o modalitate sistematic ă de
clasificare a seriilor (sau ariilor , claselor ) sinonimice după tipul de diferen țiere. În urma
aplicării celor trei etape de analiz ă – semică, contextual ă și stilistică – se ajunge la
următoarele categorii:

1. serii ai c ăror termeni nu se diferen țiază semantic (sinonimele „perfecte”) :

Exemple
™ seria { a muri , a răposa , a se duce , a se prăpădi, a pieri , a dispărea, a se
stinge , a deceda , a expia , a-și da obștescul sfâr șit, a da ortul popii etc.} este
structurat ă de semul gramatical /acțiune/, care arat ă că seria este o clas ă de
unități verbale, și de semele de substan ță /a înceta/, /din via ță/, care descriu

161conținutul semantic al clasei; eventualele diferen țieri se datoresc contextelor,
puse în valoare de analiza contextual ă și de cea stilistic ă;
™ seria { puternic , tare (participă cu sensul secundar), voinic , zdravăn, vânjos ,
viguros } este structurat ă de semul gramatical /(caracteristic ă) adjectival ă/,
care încadreaz ă unitățile în clasa adjectivelor, de semele de substan ță /forță/,
/fizică/, /apreciere în plus/ (ultimul sem de substan ță evidențiind modul în
care se face aprecierea caracteristicii respective) și de semul gradual /grad
nedeterminat/; diferen țierile sunt de aceea și natură cu cea înregistrat ă în
cazul seriei de la primul exemplu.

2. serii la nivelul c ărora se realizeaz ă diferențe graduale:

Exemple
™ seria { deștept, inteligent , isteț, ager, genial } are ca seme comune : semul de
categorizare gramatical ă /(caracteristic ă) adjectival ă/, semele de substan ță
/inteligen ță/ și /apreciere în plus/ (acesta din urm ă fiind sem de substan ță
modal), îns ă semele scalare (graduale) reliefeaz ă diferențele dintre termenii
seriei. Astfel, termenii deștept și inteligent au semul /grad nedeterminat/,
termenii isteț și ager – semul /grad mic/, iar termenul genial este caracterizat
de semul scalar /grad maxim/.
™ seria { mare , amplu , larg, vast, enorm , imens , uriaș, colosal , gigantic } are ca
seme comune : semul gramatical /(caracteristic ă) adjectival ă/, semele de
substanță (de precizare a con ținutului) /referitor la suprafa ță/ și /apreciere în
plus/. Semele scalare grupează din nou termenii descri și semic în subseriile:
{mare , amplu , larg, vast} – cu /grad nedeterminat/, { enorm , imens }– cu sem
scalar /grad mare/ și {uriaș, colosal , gigantic }– cu /grad maxim/.

3. serii ai c ăror termeni se diferen țiază semantic:

Exemple
™ seria termenilor { bogat , avut, înstărit, îmbogățit, înavuțit} este structurat ă de
semele comune : /(caracteristic ă) adjectival ă/, /(privitoare la) stare material ă/
și semul modal /apreciere în plus/. Pentru ultimii doi termeni îns ă, se observ ă
că sensul este pe deplin precizat de abia prin ad ăugarea semului de substan ță
/acțiune realizat ă/.

162™ la fel, seria { agresiv , impulsiv , bătăios} are în comun pentru termenii s ăi
următoarele seme: /(caracteristic ă) adjectival ă/, /(privitor la) reactivitate/,
/psihică/ și semul modal /apreciere în plus/, dar primii doi termeni sunt
caracteriza ți de semul de substan ță /nemotivat/ (c ăci este vorba despre o
însușire a temperamentului), iar ultimul termen este definit de semul de
substanță opus, /motivat/ („a fi b ătăios” implic ă voința).

4. serii la nivelul c ărora se constat ă și diferențe graduale, și diferențe semantice:

Exemplu
™ termenii seriei { cald, călduros , călduț, căldicel , căldișor, fierbinte , încins ,
clocotit , clocotitor , aprins , înfocat , arzător, înflăcărat, dogoritor , canicular ,
torid } se diferen țiază în mod evident din punct de vedere gradual , iar
diferențierea semantic ă este pus ă în valoare de multiplele restricții
contextuale date de incompatibilit ățile de combinare în care intr ă termenii.
Astfel, la nivelul limbii standard (simplificând, la nivelul denota ției) se poate
spune discurs aprins / înflăcărat…, dar nu și *discurs clocotit / canicular …;
sau: este reperat în limb ă contextul sobă încinsă / dogoritoare …, dar nu și
combinația următoare: * sobă toridă / înflăcărată… ș.a.m.d.

Identifica ți și alte serii sinonimice ai c ăror termeni se diferen țiază conform
categoriilor înf ățișate mai sus.

În lumina celor discutate, devin evidente condițiile de sinonimie pe care cuvintele trebuie
să le satisfac ă în practica limbii.
1) Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului), aceasta fiind
condiția esențială, chiar dac ă în satisfacerea ei se neglijeaz ă unele aspecte particulare (care
nu au mare importan ță). De exemplu, un vorbitor va putea selecta unul din termenii seriei
{bogat , avut, înstărit, îmbogățit, înavuțit}, dacă se referă în general la starea material ă
bună a cuiva. Dac ă vrea să accentueze îns ă modul de realizare a acelei st ări, va selecta
unul din ultimii doi termeni (c ăci în cazul celorlal ți nu este implicat semul /ac țiune
realizată/).
2) Orice sinonimie presupune o situa ție concret ă de comunicare în care trebuie s ă se țină
seama de repartiția dialectal ă a termenilor și de cea stilistico-func țională a lor. De

163exemplu, un vorbitor va putea selecta, f ără a comite o eroare, într-o anume situa ție de
comunicare, ori termenul s-a prăpădit (X), ori termenul s-a dus (X) – ambii termeni
făcând parte din acela și registru, sau chiar neutrul a murit (X ), dar nu va putea selecta
unitatea frazeologic ă a dat ortul popii (X) într-o prezentare a biografiei unui romancier.
Sau, în situa ția în care un dialectolog întreprinde o anchet ă lexicală, își va întreba
subiecții, dacă sunt moldoveni: „Cum spui la X?” și va indica obiectul (o p ătlăgea roșie, să
presupunem). În niciun caz nu va întreba: „Cum spui la paradaică?”, căci sigur nu va
primi niciun r ăspuns ( paradaică se spune în Cri șana).

Ne rămâne de semnalat un ultim fenomen legat de sinonimie. În vorbire se creeaz ă destul
de des sinonimii noi, unele chiar surprinz ătoare, ceea ce înseamn ă că, la nivelul discursului,
estomparea unor diferen țe prin intermediul contextului conduce la stabilirea unor echivalen țe
semantice inexistente în sistem. Se anuleaz ă astfel, în condi ții determinate, opozi ția semantic ă
dintre dou ă unități. Acest fenomen se nume ște în mod curent neutralizare . Într-un enun ț ca:
Pomii / copacii din fața casei dau o umbr ă plăcută, opoziția semantic ă dată de semele de
substanță (descriptive ) /fructifer/ și /nefructifer/ este anulat ă. În alte cazuri, neutralizarea
privește opoziția gradual ă dintre unit ăți. În enun țul E deștept / isteț, a știut să se descurce ,
opoziția gradual ă dată de semele scalare /grad nedeterminat/, pentru primul termen, și /grad
mic/, pentru cel de al doilea, nu mai intereseaz ă, deoarece contextul evoc ă o situație
extralingvistic ă, în care este important doar s ă se precizeze c ă X este inteligent într-o oarecare
măsură, ceea ce îi permite s ă se descurce în anumite circumstan țe.
Așadar, sinonimia este un fapt de sistem , dar mai ales un fapt de actualizare a sistemului ,
în măsura în care poate fi interpretat ă ca efect al neutraliz ării.

14. 4. Antonimia: definire, condi țiile stabilirii antonimiei, clasificare

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Antonimia este rela ția semantic ă reprezentat ă de opozi ția de sens (lingvistic ă sau
extralingvistic ă) dintre dou ă cuvinte cu referen ți nu numai diferi ți, ci și contrari sau
contradictorii.

164De exemplu, cuvinte ca bun, sus, aproape , a muri , gras etc. se asociaz ă în mintea
vorbitorilor cu rău, jos, departe , a trăi, slab, ceea ce dovede ște că și antonimia este o
modalitate de organizare a vocabularului , alături de celelalte niveluri lexico-semantice
descrise pân ă acum și de câmpurile lexico-semantice, îns ă, evident, diferit ă de acestea. Modul
de structurare a vocabularului dup ă acest criteriu este cuprins în defini ție.
Paranteza din defini ție evidențiază faptul că interpretarea antonimiei se poate face și după
factori extralingvistici (logici și ontologici), c ăci în cuplurile dimineață – seară, noapte – zi , a
trăi – a muri , iarnă – vară, îngheț – dezghe ț ș.a.m.d. este evident ă relația de opozi ție care o
reflectă pe cea din realitatea obiectiv ă. Pe de alt ă parte, este la fel de evident c ă între zi și
noapte există zori și amurg , iar între a trăi și a muri există a trage să moară. Dar vorbitorul
nu are niciodat ă în vedere ace ști termeni intermediari, fapt care demonstreaz ă că antonimia
presupune un raport binar .
Cum expunerea de fa ță privește antonimia ca fenomen semantic , criteriile extralingvistice
(de orice fel ar fi ele) nu intereseaz ă decât sub aspectul implicațiilor lor lingvistice . Aceasta și
pentru că multe tipuri de antonime nu se pot explica referen țial. În sensul antonimelor nu se
reflectă întotdeauna însu șirile absolute ale obiectelor, ci aprecierea subiectiv ă a vorbitorilor
asupra acestor însu șiri. A se urm ări în acest sens enun țurile: Rochia neagr ă costă un 100 de
euro, cea albastr ă costă 70 de euro și Rochia neagr ă este scump ă, cea albastr ă este ieftin ă.
Raportul de opozi ție apare clar de abia în urma unei compara ții mentale. C ă aprecierea este
relativă, o dovede ște faptul c ă rochia de 70 de euro devine scumpă dacă este comparat ă cu o
alta care cost ă 40 de euro (ca s ă nu mai vorbim de efectul de neutralizare ce survine în cazul
în care resursele financiare ale celui care apreciaz ă nu permit achizi ționarea niciuneia din
rochii, toate p ărându-i-se la fel de scumpe). Credem c ă, în urma acestor explica ții, este clar c ă
antonimia lingvistic ă se diferen țiază net de opozi ția din sfera extralingvisticului. Antonimia ca
fenomen lingvistic poate cuprinde opozi ția extralingvistic ă, dar nu se reduce la ea.
Condițiile stabilirii antonimiei sunt:
i) existența obligatorie a unui num ăr oarecare de seme comune (numărul acestora
variind în func ție de complexitatea sensului cuvântului și de relațiile pe care le între ține cu
cuvintele din aceea și paradigm ă);
ii) opoziția pe baza unor seme incompatibile contrarii (acestea dau caracteristica
fundamental ă a opoziției antonimice, pentru c ă, altfel, exist ă opoziție și între neliniște și
groază, dar este una gradual ă, de intensitate).
Detectarea semelor comune se realizeaz ă prin compararea unor lexeme (deci prin analiz ă

165semică și contextual ă) pornind de la o anumit ă proprietate comun ă, arată autoarele lucr ării
Modele de structurare… (op. cit., p. 111). Degajarea semelor incompatibile contrarii se face
tot prin compara ție, dar acestea sunt selectate cu necesitate din gama celor importante în
formula semic ă a lexemelor vizate (nu se selecteaz ă prin urmare semele variabile , adică
accidentale). Altfel spus, se are în vedere semul (semele) care este (sunt) diametral opus(e)
față de semul (sau semele) comun(e) semnificativ(e) pentru lexemele în cauz ă.
După tipul semelor incompatibile contrarii , antonimele se împart în (idem, p. 112 și
urm.):
1. antonime graduale – CALD se caracterizeaz ă prin semul modal (dar care se afl ă în relație
și cu gradul de manifestare) /apreciere în plus/, iar RECE prin /apreciere în minus/;
ambele lexeme se refer ă la semul comun /(privitor la) temperatur ă/, considerat din
perspectiva unui etalon normal ;

2. antonime complementare – /(privitor la) umiditate/ este semul comun al lexemelor
UMED și USCAT; semele incompatibil contrarii sunt /manifestare pozitiv ă/, pentru
primul lexem, și /manifestare negativ ă/, pentru cel de al doilea. Valoarea semelor
incompatibile contrarii se stabile ște în acest caz prin /prezen ța/ semului comun, la UMED,
și prin /absen ța/ lui, la USCAT;

3. antonimele exprimând spa țiul și timpul (și mișcarea față de acestea; de asemenea, mai
pot exprima în interesul sau în favoarea cui se face ac țiunea orientat ă tot direc țional) 
aceste antonime au la baz ă seme incompatibile contrarii cu un statut mai pu țin clar, dat
fiind că ele nu pot fi redate în metalimbaj, se definesc numai ostensiv*. Antonimele din
această categorie sunt:
a) conversive – exprimă același denotat de pe pozi ții cu totul diferite; în acest caz redarea
grafică a relației de antonimie este profitabil ă:
X

Y ◄––––––––––

–––––––––– ►A

A Y

VINDE ◄––––––––––

–––––––––– ►CUMPĂRA

X

b) vectoriale – exprimă acțiunea orientat ă în direc ții opuse, motiv pentru care se
manifestă mai ales la cuvintele care exprim ă sensuri spa țiale și temporale (de și se pot

166da și alte exemple, cum ar fi: A APRINDE / A STINGE, A LEGA / A DEZLEGA, A
UMPLE / A GOLI ș.a.); și în acest caz reprezentarea grafic ă este benefic ă:
A INTRA
––––––––– ►
◄–––––––––
A IEȘI
* Adică redarea sensului unui cuvânt indicând fie cu mâna, fie în alt fel (în maniera grafic ă…)
referentul cuvântului respectiv (de exemplu: Acesta este un creion și se arată obiectul).
În afara acestor tipuri de antonime, exist ă și altele cu un statut mai pu țin clar, precum cele
diferențiate de Lyons în contrarii ortogonale (opuse perpendicular , de exemplu NORD /
EST) și contrarii antipodale (opuse diametral , de exemplu NORD / SUD).
Autoarele lucr ării menționate mai precizeaz ă că se poate vorbi de o antonimie în sens
larg, când pentru CINSTIT se selecteaz ă, în afara formelor NECINSTIT și ONEST, și alte
forme din paradigm ă: LOIAL, LEAL, INTEGRU…), și o antonimie în sens restrâns , când
termenii opu și sunt dispu și egal și simetric pe axa reprezentat ă de un anumit sem comun.
Antonimia în sens restrâns se stabile ște deci numai între unit ăți situate echidistant pe o ax ă
semică. Aceasta înseamn ă că antonimele în discu ție se caracterizeaz ă nu numai prin binarism ,
ci și prin simetrie :
CINSTIT │–––––––––––––––––––– ☼–––––––––––––––––––– │NECINSTIT
ONEST

Dacă se respect ă condițiile semantice propuse, caracterul binar și simetric nu este afectat
de eventuala sinonimie perfect ă.
În cazul în care pe axa sinonimic ă se repartizeaz ă mai multe sinonime, ele se organizeaz ă
în perechi antonimice pe acela și criteriu al binarismului și al simetriei riguroase:
A1 A 2 A 3 NORMAL A’1 A’2 A’ 3
│ │ │ │ │ │ │
LENEȘ COMOD INDOLENT SILITOR VREDNIC HARNIC

! La nivelul discursului, în limitele unei anumite libert ăți de mișcare permise de sistem,
se înregistreaz ă antonimii mai neobi șnuite, cf. contextele urm ătoare: 1) Era bine
făcută, nici prăjină, nici bondoacă; 2) „[ …] în fața vechii sonerii a casei cenu șii,
condamnate , alături de vila cea nouă, neterminat ă” (Nicolae Breban – Francisca );

167adjectivul condamnat ă își dezvoltă, prin opozi ție cu nouă, un sens conotativ realizabil
numai contextual, acela de „foarte veche, p ărăginită, în pragul ruinei”; 3) „ La chip
frumos , la inimă găunos ” (proverb) etc. ( Limba român ă contemporan ă, op. cit., pp.
116-117).

Identifica ți și alte perechi/serii antonimice care s ă se încadreze în categoriile
înfățișate mai sus.

14. 5. Câmpurile lexico-semantice

DEFINIȚIE GENERAL Ă
Câmpurile sau subansamblurile lexico-semantice grupeaz ă numai denumiri înrudite
(noțional sau denotativ), înrudirea fiind condi ționată de existen ța mai multor seme
comune tuturor termenilor dintr-un câmp dat. Aceste seme trebuie s ă fie cele mai
semnificative în formula componen țială a termenilor reuni ți în câmp.

Câmpurile lexico-semantice sunt fragmente din lexic relativ izolate și considerate
autonom pentru a li se determina structura ( Limba român ă contemporan ă, op. cit., p. 130).
Câmpul numelor de rudenie este structurat de semele de substan ță /relație/ și /rudenie/,
cel al denumirilor locuin ței și ale institu țiilor de semele substan țiale /loc construit/, /pentru a
fi locuit/ sau /pentru a servi unor destina ții publice/, câmpul numelor de culori exprimă prin
același tip de seme o /apreciere cromatic ă/, /de un anumit tip/ ș.a.m.d. Un loc la fel de
important în structurarea câmpurilor îl ocup ă semele de categorizare gramatical ă. Numele de
rudenie și denumirile locuin ței sunt substantive , iar numele de culori sunt adjective . A
șadar,
câmpurile lexico-semantice sunt clase paradigmatice în sens larg (idem, p. 133).

Spre ilustrare, vom prezenta câmpul numelor de rudenie sub forma unor tabele (idem, p.
137) pentru o mai bun ă sistematizare și pentru a se realiza c ă reducerea variantelor în sens
strict înseamn ă degajarea diferen țelor stabilite prin seme variabile în interiorul unei clase
paradigmatice care nu se mai divide în alte clase (ibidem).

168Tabel 1
linie
directă colateral ă
L1 L2 L3 Seme comune de
paradigm ă:
/relație/ + /de
rudenie natural ă/
Sm Sf Sm S f S m S f
gr. 2 bunic bunică
ascen-
dentă gr. 1 tată mam ă unchi mătușă
(tanti)
zero gr. 0 (eu) frate sor ă văr
(verișor) vară
(verișoară)
gr. 1 fiu fiică nepot 2 nepoată 2 g
e
n
e
r
a
ț
i
e
des-
cen-
dentă gr. 2 nepot 1 nepoată 2

În rudenia social ă (alianța) vor apărea și alte seme distinctive (care nu sunt în rudenia
naturală), cum este /periodizarea alian ței/.
Acest subansamblu genereaz ă, după cum se vede din Tabelul 2 , diverse valori: /rela ția
dinaintea c ăsătoriei/ ( logodnic/logodnic ă), /relația din momentul (oficierii) c ăsătoriei/
(mire/mireas ă), /relația din perioada c ăsătoriei/ ( soț/soție (nevastă)) și, eventual, /rela ția după
desfacerea c ăsătoriei/ ( văduv/văduvă; divorțat/ divorțată).

Aceste tabele sunt eficiente mai ales în rela ția cu alte limbi, modalitatea iconic ă (grafică,
prin imagine) eviden țiind elementele distinctive ale termenilor inclu și în câmpuri, iar absen ța
acestor trăsături distinctive re ținându-se mult mai u șor datorită „casetelor goale”. În orice caz,
că sunt sistematizate în tablouri sinoptice sau nu, câmpurile lexico-semantice sunt utile ca
modele de înv ățare lexical ă. O altă utilitate a câmpurilor lexico-semantice se v ădește în
anchetele dialectale (în stabilirea chesti onarelor, modului de organizare a întreb ărilor pentru
subiecții ancheta ți) și în interpretarea rezultatelor ob ținute prin aceste anchete (stabilirea
glosarelor din monografiile dialectale, de exemplu).
Pentru descrierea și a altor câmpuri lexico-semantice, se pot consulta lucr ările: Structura

169vocabularului limbii române contemporane și Modele de structurare semantic ă cu aplica ții la
limba român ă (op. cit.).
Tabel 2
linie
directă colateral ă
L1 L2 L3 L4 Seme comune de
paradigm ă: /relație/
+ /de rudenie/ Sm Sf Sm Sf Sm Sf Sm Sf
ascen-
dentă socru soacr ă cuscru cuscr ă
înaintea
căsăto-
riei logodni clogodnică
în
momen-
tul
căsăto-
riei mire mireas ă
în timpul
căsăto-
riei soț soție ginere nor ă cumnat cumnat ă
văduv văduvă g
e
n
e
r
a
ț
i
e z
e
r
o p
e
r
i
o
d
i
z
a
r
e după
desface-
rea
căsăto-
riei divorțat divor țată

Să ne reamintim…
¾ sinonimia, antonimia și subansamblurile lexico-semantice sunt niveluri
lexico-semantice organizatoare ale vocabularului;
¾ analiza lexical ă-paradigmatic ă evidențiază categoriile/seriile de sinonime și
antonime;
¾ subansamblurile lexico-semantice sunt utile în diverse domenii: studiul
vocabularului, înv ățarea limbilor str ăine, studiul dialectal etc.

14.6. Rezumat
Unitatea de înv ățare 14 prezintă nivelurile sinonimiei, antonimiei și câmpurile
lexico-semantice. Prin analiza lexical ă-paradigmatic ă se identific ă diferențierile
existente între termenii seriilor sinonimice, dar și categoriile antonimice.
Câmpurile lexico-semantice sunt înf ățișate din unghiul constituirii acestora și al
avantajelor studierii structurii vocabularului unei limbi dup ă acest criteriu.

170 14.7. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1 )
Răspundeți cerințelor:
1. Sinonimul neologic al cuvântului cerbicie
este: a) încrâncenare;
b) acuitate;
c) tenacitate.
2. Sinonimul neologic al cuvântului bătăios
este: a) belicos;
b) beligerant;
c) punitiv.
3. Indicați seria care con ține numai
sinonime:
a) fortuit − întâmpl ător, facultativ −
obligatoriu, obscur − caduc;
b) obișnuit − prozaic, iluzoriu − specios,
artificial − factice;
c) clar − lizibil, complicat − inextricabil,
culant − tranșant.
4. Termenii seriei sinonimice { sărac,
sărăcit, nevoia
ș, sărman , mizer , pauper }
se diferen țiază:
a) gradual și stilistic;
b) semantic și stilistic;
c) numai stilistic.
5. Antonimul cuvîntului ilizibil este:
a) citeț;
b) caligrafic;
c) ortografic.
6. Identifica ți seria care con ține antonime:
a) evident − obscur. b) pertinent − impertinent;
c) bărbat − femeie.
7. Adjectivul gălbui, inclus în câmpul
termenilor cromatici , este marcat de
semul:
a) /fără aproximare/;
b) /cu aproximare în plus/;
c) /cu aproximare în minus/.
8. Elementele bunic și bunică, incluse în
câmpul numelor de rudenie natural ă, se
caracterizeaz ă prin semele:
a) /generație ascendent ă/ + /de gradul
1/ + /linie direct ă/;
b) /generație ascendent ă/ + /de gradul
2/ + /linie direct ă/;
c) /generație zero/ + /de gradul 1/ +
/linie colateral ă/.
9. Elementele socru și soacră, incluse în
câmpul numelor de rudenie social ă, se
caracterizeaz ă prin semele:
a) /generație/ + /ascendent ă/ +
/(periodizare) în timpul c ăsătoriei/ +
/linie direct ă/;
b) /generație/ + /zero/ + /(periodizare)
după căsătorie/ + /linie colateral ă/;
c) /generație/ + /zero/ + /(periodizare) în
timpul căsătoriei/ + /linie colateral ă/.

171
14.8. Tema de control nr. 3 (se pred ă conform graficului stabilit la prima
activitate tutorial ă)

Răspundeți cerințelor de mai jos, bifând pe fo rmularul nominal de la sfâr șitul testului
soluția corectă. Se va preda la data stabilit ă doar formularul nominal men ționat.
NOTĂ: Subiectele au în mod obligatoriu o singur ă soluție corectă.

1. Semul, ca unitate minimal ă de
semnifica ție, este:
a) trăsătură semantic distinctiv ă
autonomă;
b) trăsătură semantic distinctiv ă care se
manifestă obligatoriu într-un semem,
dar fără raportare la o paradigm ă;
c) trăsătură semantic pertinent ă
nonsusceptibil ă de realizare
independent ă, valoarea sa distinctiv ă
stabilindu-se numai relativ la un
ansamblu dat de lexeme.
2. Semele descriptive și cele scalare intr ă în
categoria semelor:
a) lexicale sau nucleare;
b) semantice sau de substan ță;
c) contextuale sau selective.
3. Semele inerente pentru lebădă sunt:
a) /animat/, /nonuman/, /pas ăre
(acvatică)/;
b) /animat/, /nonuman/, /pas ăre albă/;
c) /animat/, /nonuman/, /pas ăre
grațioasă/.
4. Arhilexemul este:
a) ansamblul lexemelor care au un
număr de seme comune;
b) cuvântul contextualizat (apar ținând
deci atât limbajului-obiect, cât și
metalimbajului);
c) ansamblu de seme comune diverselor
unități dintr-o paradigm ă asociat cu un semnificant constant dintr-o limb ă
dată.
5. În enunțul: Copii, nu trece ți pe roșu!,
cuvântul eviden țiat este caracterizat de o
conotație virtuemic ă contextual ă dată de:
a) verbul la forma negativ ă și de unitatea
suprasegmental ă [!];
b) substantivul în vocativ;
c) întregul enun ț.
6. Etapele analizei lexicale-paradigmatice
sunt:
a) analiza semic ă, analiza contextual ă,
analiza stilistic ă;
b) contextul diagnostic, analiza
componen țială, studiul
compatibilit ăților de combinare
sintactică;
c) distribuția, permutarea, studiul
restricțiilor stilistice.
7. Nivelul lexico-semantic care nu formeaz ă
un nivel organizat al vocabularului,
încadrându-se în categoria asem ănărilor
accidentale, este:
a) paronimia;
b) polisemia;
c) omonimia.
8. Locul gol din enun țul Eroarea este […]
se completeaz ă corect cu:
a) exclusă;
b) exclusivă;
c) exclusivist ă.

1729. Locul gol din enun țul Interesele
guvernului și ale sindicatelor nu se pot
[…] se completeaz ă corect cu:
a) concilia;
b) consilia;
c) concedia.
10. Indicați seria care con ține paronime:
a) flagrant / fragrant;
b) fracție / fracțiune;
c) apoziție / depozi ție.
11. Marcați seria care con ține numai
omonime intolerabile:
a) dragă, boi, bulă;
b) bucătărie, căprar, pupil ă;
c) banc, fier ărie, bun.
12. Indicați seria care con ține numai
omografe:
a) veselă, domino, țol, protector, barem;
b) domino, vesel ă, afin, hain ă, boi;
c) haină, boi, afin, cot, director.
13. Deosebirea cuvintelor polisemantice de
cuvintele omonime se realizeaz ă prin:
a) depistarea unui sem comun constant
pe baza analizei contextuale și,
eventual, prin studiu etimologic;
b) studiu etimologic exclusiv;
c) flexiunea formei considerate izolat.
14. Arătați câte dintre adjectivele cătrănit,
încins , înfierbântat , negru , piperat ,
plouat , subțire și umflat pot fi folosite și
în sens figurat:
a) trei;
b) cinci;
c) toate.
15. Cuvintele școală, cărbune , arsenal sunt:
a) monosemantice;
b) omonime;
c) polisemantice. 16. Sinonimul cuvântului imund este:
a) maculat;
b) mundan;
c) lumesc.
17. Indicați seria care nu con ține sinonime:
a) efractor / infractor;
b) profitabil / lucrativ;
c) infestat / infectat.
18. Indicați seria sinonimic ă ai cărei termeni
se diferen țiază semantic:
a) {agresiv, impulsiv, b ătăios};
b) {amplu, enorm, colosal};
c) {puternic, viguros, vînjos}.
19. Indicați seria sinonimic ă ai cărei termeni
se diferen țiază semantic :
a) {bogat, avut, înst ărit};
b) {amplu, imens, uria ș};
c) {plăcut, agreabil, distractiv}.
20. Termenii seriei sinonimice {f ățarnic,
ipocrit, fals, șiret, perfid, factice,
disimulat, duplicitar} se diferen țiază:
a) stilistic și gradual;
b) stilistic și semantic;
c) numai stilistic.
21. Condițiile obligatorii pentru stabilirea
antonimiei sunt: a) existența unor seme comune și
opoziția pe baza unor seme
incompatibile contrarii;
b) existența semelor incompatibile
contrarii;
c) aparteneța unităților respective la
aceeași clasă morfologic ă.
22. Cuvântul peremptoriu este antonim cu
formele:
a) îndoielnic, discutabil;
b) nedrept, necuvenit;
c) definitiv, nereturnabil.

17323. Indicați seria care con ține numai
antonime: a) culant/zgârcit, factice/artificial,
venial/impardonabil;
b) focaliza/prolifera, specific/atipic,
anual/mensual;
c) iluzoriu/contingent, punitiv/conciliant,
amorf/integru.
24. Sunt numai antonime în seria:
a) fix/instabil, efemer/vremelnic,
îngădui/interzice, sigur/incert,
obligatoriu/facultativ;
b) notoriu/necunoscut, benefic/malefic,
omogen/eterogen, constant/variabil, fix/mobil;
c) cald/rece, independen ță/libertate,
solar/nocturn, tineresc/juvenil, anost/anormal.
25. Perechile de cuvinte (1) gresia – gresa ,
(2) temerar – temător; (3) ingenuu –
inocent , sunt:
a) toate paronime;
b) 1, 2 – paronime, 3 – sinonime;
c) 1 – paronime, 2 – antonime, 3 –
sinonime.
26. Antonimul cuvântului modic este:
a) rezonabil;
b) demodat;
c) valoros.
27. Cuvintele rece și căldură:
a) sunt antonime complementare;
b) sunt antonime conversive;
c) nu sunt antonime. 28. Perechile a aprinde / a stinge , vest / est ,
silitor / indolent sunt antonime:
a) vectoriale, antipodale,
complementare;
b) conversive, antipodale,
complementare;
c) complementare, ortogonale,
complementare.
29. Verbele a atenua și a micșora sunt
sinonime. Analiza pe baza antonimiei dintre a atenua și a agrava anulează
sinonimia men ționată pentru anumite
contexte. Indica ți seria care con ține
exclusiv asemenea restric ții contextuale:
a) ~ situația, ~ tensiunea, ~ problema;
b) ~ conflictul, ~ vina, ~ intensitatea;
c) ~ situația, ~ conflictul, ~ boala.
30. Elementele cumnat și cumnată, incluse în
câmpul numelor de rudenie social ă, se
caracterizeaz ă prin semele:
a) /generație/ + /ascendent ă/ +
/(periodizare) în timpul c ăsătoriei/ +
/linie direct ă/;
b)
/generație/ + /zero/ + /(periodizare)
după căsătorie/ + /linie colateral ă/;
c) /generație/ + /zero/ + /(periodizare) în
timpul căsătoriei/ + /linie colateral ă/.

174
REZOLVARE – TEMA DE CONTROL 3
Numele și prenumele…………………………………………………………………………………………………….
Grupa………………………………………………………………………………………………………….. ………………

A B C A B C A B C
1 11 21
2 12 22
3 13 23
4 14 24
5 15 25
6 16 26
7 17 27
8 18 28
9 19 29
10 20 30

BAREM: 30 solu ții corecte × 0,30 p. + 1 p. of. = 10 p.

175
ANEXA 1. REZOLVAREA TES TELOR DE AUTOEVALUARE

UI. 2. Rezolvare test de autoevaluare (2.7.)
1. Despărțiți în silabe cuvintele de mai jos încercuind cu o linie diftongii și subliniind
vocalele în hiat:
ar-gou
e-o-li-an
co-ti-di-a n
fe-me-ie
vi-oa-ră
al-co-o l
bu-to-iaș
pă-pă-dii
tăi-nu-i -re
co-pii-i
zum-ză-it
a-za-le-e func-ți-e
bi-bli-o -te-că
su-biect
pi-o-ni-e r
coa-fa
piu-ne-ză
de-o-cam-da-t ă
(în tempo lent)*
deo-cam-da-t ă
(în tempo rapid)*
pau-per-ta-te
ma-ri-a j
a-lu-a t mau-so-leu
boj-deu-c ă
ma-seu-ză
me-a n-dru
fi-ef
fii-că*
seif
toast
și-fo-ni-e r
tro-tuar
* cf. DOOM-ului în vigoare, op. cit.

2. Marcați diftongii și triftongii ar ătând care sunt semivocalele din:
[pa-ra-leĭ]
[hə-mə-ĭaŭ]
[pro-te-i-ne]
[mu-rĕaŭ]
[pə-un] [lə-krə-mĭŏa-rə]
[pro-to-zo-ar] [nĕa-ŭa]
[plə-tĕaŭ]
[i-ni-mĭŏa-rə] [mĭeĭ]
[la-soŭ]
[vi-ne-țiŭ]
[trə-ĭaĭ]
[ĭu-reș]

UI. 3. Rezolvare test de autoevaluare (3.7.)
1. Perechile omorganice (în ordinea consoan ă surdă/sonoră) ale limbii române sunt: [p, b],
[f,v], [t, d], [s, z], [ ș, j], [č, ğ], [k’, g’], [k, g].
2. Ocluziunea incomplet ă se manifest ă în tranșele: [bor d, pum n, rom b, șarm, ritm].

176UI. 4. Rezolvare test de autoevaluare (4.6.)
1. Coresponden ța acustic-articulatoriu la vocale:
Vocale
Trăsături a ă î e i o u
compact (deschis) + Ø – Ø – Ø –
difuz (închis) – Ø + Ø + Ø +
acut (anterior) Ø – – + + – –
grav (posterior) Ø + + – – + +
bemolat (rotunjit) – – – – – + +
nonbemolat (nonrotunjit) + + + + + – –

2. Trăsăturile acustice ale consoanelor:
Consoane
Trăsături t s k ș g’
compact – – + + +
difuz + + – – –
acut + + – + +
grav – – + – –
diezat Ø Ø – Ø +
nondiezat Ø Ø + Ø –
întrerupt + – + – +
continuu – + – + –
strident – – – – –
mat + + + + +
oral + + + + +
nazal – – – – –
sonor – – – – +
surd + + + + –
încordat + + + + –
relaxat – – – – +

UI. 5. Rezolvare test de autoevaluare (5.7.)
Transcrierea fonetic ă, despărțirea în silabe, marcarea diftongilor și triftongilor și sublinierea
hiaturilor pentru cuvintele: chiuit , gheață, ghiocel , ghiocei , ghioceii , tinichigiu , tinichigii ,
tinichigiii , asociație, ghioagă, geologie , cochilii , vergeaua , accepție, gioarsă, chiulangioaic ă,
aghiotant , leorpăi, jgheaburi , papuci , unghiuri , unchiaș, unchiași, unchiașii, țârâieli ,

177accesoriu , giuvaiergiu , cafegioaic ă, chercheliți, ghionoaie , ciur, maci , macii , unchi , unchii ,
unghie , unghii , unghiuță, chioșcuri, mărgea, auxiliari , extracție, străchioară.
[k’i-u-i t]
[g’a-țə]
[g’i-o -čel]
[g’i-o -čeĭ]
[g’i-o -če-i]
[ti-ni-k’i- ğiŭ]
[ti-ni-k’i- ğiĭ]
[ti-ni-k’i- ğiĭ-i]
[a-so-či-a-ți-e]
[g’ŏa-gə]
[ğe-o-lo-ği-e]
[ko-k’i-liĭ]
[ver-ğa-ŭa]
[ak-čep-ți-e]
[ğŏar-sə] [k’u-lan-ğŏaĭ-kə]
[a-g’o-tant]
[lĕor-pə-i]
[jg’a-buri]
[pa-puč]
[un-g’uri]
[un-k’aș]
[un-k’ași]
[un-k’a-și]
[țî-rî-ĭeli]
[ak-če-so-rĭu]
[ğu-va-ĭer-ğiŭ]
[ka-fe-ğŏaĭ-kə]
[k’er-k’e-li ți]
[g’i-o -nŏa-ĭe] [čur]
[mač]
[ma-či]
[unk’] [un-k’i] [un-g’i-e
]
[un-g’iĭ]
[un-g’i-u -ță]
[k’oș-kuri]
[mər-ğa]
[a-u-gzi-li-a ri]
[eks-trak- ți-e]
[strə-k’i-ŏa-rə]

UI. 6. Rezolvare test de autoevaluare (6.7.)
1. b
2. a
3. a 4. c
5. a
6. c 7. c
8. c
9. b 10. a
11. b
12. c 13. a
14. a
15. c

UI. 7. Rezolvare test de autoevaluare (7.8.)
1. b; 2. c; 3. c; 4. b; 5. a.

UI. 8. Rezolvare test de autoevaluare (8.6.)
1. b
2. c 3. b
4. a 5. b
6. b 7. c
8. a 9. b
10. b

UI. 10. Rezolvare test de autoevaluare (10.6.)
1. b; 2. c; 3. a; 4. c; 5. b; 6. a; 7. c; 8. c; 9. b.

178UI. 12. Rezolvare test de autoevaluare (12.9.)
1. b; 2. a; 3.b; 4. c; 5. a; 6. c; 7. c; 8. a.

UI. 13. Rezolvare test de autoevaluare (13.7.)
1. Subliniați paronimul corect din contextele: falsificator învederat / inveterat ; fapt care ține
de uzanță / uzare ; societăți din consor țiu / consort, a elucida / eluda răspunsul la o
întrebare incomod ă, a gera / gira averea unei persoane plecate .
2. Ilustrați polisemia cuvintelor buză și carne prin câteva expresii/locu țiuni.
a) buză: a-i arde buza s ă…, buza paharului, a-i sta pe buze, a r ămâne cu buza umflat ă etc.;
b) carne : a(-i) arde carnea pe el/ea de sup ărare, carne macr ă, a (mai) pune ceva carne pe
el/ea, a tremura carnea pe el/ea, carne de tun etc.
3. Evidențiați sensul perechilor paronime prin propozi ții sau sintagme: capsator / captator ,
compliment / complement , dental / dentar , glaciar / glacial , minut / minut ă.
foi prinse cu un capsator / captator de troleu;
a face un compliment / complement circumstan țial;
sunet dental / pansament dentar;
lac glaciar / zâmbet glacial.
4. Evidențiați sensul cuvintelor omonime prin propozi ții sau sintagme: breton , calcul ,
capital , carieră, monitor .
S-a tuns cu breton / A cunoscut un breton;
Și-a făcut un calcul sumar / Are un calcul renal;
Firma are un capital confortabil / Cinstea este un lucru capital între colegi;
Lucrează într-o carier ă de piatră / Este un om de carier ă;
Profesorul l-a pus pe el monitor pentru o or ă / Urmărea programul pe monitor.

UI. 14. Rezolvare test de autoevaluare (14.7.)
1. c; 2. a; 3.b; 4. b; 5. a; 6. a; 7. c; 8. b; 9. a.

179
ANEXA 2

Cuprins
Tabel – clasificarea articul atorie a consoane lor…………. …………….. ………….. 180
Valorile fonetice ale literei x. Scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz)…….. ……….. 181
Schiță tipologic ă a dicționarelor…………. ………………. ……………… ………………. 192
Scurt istoric al lexicografiei române ști……………… ……………….. ………………… 193
Accidentele fonetice…………. ……………………….. …………………. ……………………. 197
Ce e nou în DOOM 2…………. ………………….. ………… ………… ……………………… 202

180

181Valorile fonetice ale literei x. Scrierea cu x, cs (ks, cks), gz (cz)
(Mioara Avram, Ortografia pentru to ți, op. cit., pp. 153-164)

182

183

184

185

186

187

188

189

190

191

192SCHIȚĂ TIPOLOGIC Ă A DICȚIONARELOR*

I. bilingve și poliglote
ai limbajului (X)
I I . m o n o l i n g v e : juridici
t e h n i c i
a) de termeni din medicin ă
1) speciale p o e t i c i
economici
etc.

de antonime
d e s i n o n i m e
d e o m o n i m e
b) lingvistice de paronime
ortografice
o r t o e p i c e m o r f o l o g i c e
i n v e r s e * *
c ) etimologice

a ) enciclopedice
2) general-explicative
b ) non-enciclopedice

* Schița este propus ă de A. Bidu-Vr ănceanu în Lectura dic ționarelor , op. cit.
** Dicționarele inverse au drept „intr ări”, în loc de cuvinte-titlu, diverse forme flexionare,
sufixe etc.; a șadar, dicționare inverse sunt dic ționarele de rime, cele care grupeaz ă cuvintele
după sufixe etc.

193SCURT ISTORIC AL LEXICOGRAFIEI ROMÂNE ȘTI
(extras din Ana Ene, Introducere în lexicografie… , op. cit., pp. 12-16)

• Primele „dic ționare” au fost glosarele (liste de cuvinte, anexe ale c ărților traduse).
• Dicționarul anonim de la Carans ebeș (Anonymus Caransebiensis ): unul dintre cele mai
vechi dic ționare române ști, nepublicat − nedatat exact (sfâr șitul secolului al XVII-lea
sau începutul secolului al XVIII-lea).
• Glosarul latino-român al lui József Benk ő (cărturar secui, istoric, economist și
botanist) – în lucrarea sa Transsilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus olim
Dacia Mediterranea dictus (Vindobonae, 1777-1778; cu excep ția a cinci fascicole
apărute în 1790, partea a treia a r ămas inedit ă), J. Benk ő a inclus, pentru a demonstra
latinitatea limbii române, un glosar con ținând 64 de cuvinte române ști, împreun ă cu
corespondentele lor în limba latin ă; un num ăr redus de unit ăți lexicale reprezint ă
împrumuturi din limbile maghiar ă și slavonă, fiind tratate ca atare de c ătre autor.
• Vocabolario Poliglote (1787), Lorenzo Hervas – „unul dintre cele mai vechi lexicoane,
respectiv glosare italiano-române, și primul dintre acestea care apare tip ărit” (Eugen
Coșeriu, apud Carmen Vlad, în art. Mărturia documentului și altitudinea cercet ării
filologice , „Contrafort”, nr. 10-11 oct.-nov.). Sec țiunea româneasc ă din Vocabolario
cuprinde 61 de cuvinte-titlu traduse în român ă (pentru coresponden țele lor italiene) și
poate fi considerat ă „primul lexicon comparat al românei” (ibidem), limb ă inclusă de
către Hervas cu consecven ță în seria limbilor și a dialectelor romanice.
• Lexiconul de la Buda – primul dic ționar tipărit (publicat la Buda, în 1825, titlul original
fiind Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nem țescu), marcheaz ă începutul
lexicografiei române ști moderne; dic ționarul a fost elaborat în curs de 30 de ani de
cărturari transilv ăneni, reprezentan ți ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, V.
Coloși, I. Corneli, I. Teodorovici și Al. Teodori). Este un dic ționar bazat pe texte (list ă
de 10.000 de cuvinte, organizate istoric), prezint ă și etimologii for țate, exager ări
latiniste, datorate îns ă în mare parte dificult ății reconstruc ției etimoanelor − aflată la
începuturi − și nu purismului, curent extremist ap ărut mai târziu. Acest dic ționar (alături
de prima gramatic ă tipărită a limbii române, în 1780, a c ărei importan ță istorică și nu
numai este incontestabil ă, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae , autori –
Samuil Micu și Gheorghe Șincai) i-a permis reputatului lingvist Friedrich Diez (1836)
să menționeze în studiile sale limba român ă alături de alte limbi romanice. Importan ța

194acestei lucr ări pentru limba român ă literară poate fi sistematizat ă astfel: 1) înregistreaz ă
un număr mare de neologisme latine ști și romanice (pentru multe dintre acetea, forma
dată de autori este valabila și astăzi); 2) prezen ța elementelor normative prin indicarea
genului substantivelor, a formele de plural cu alternan țe vocalice și consonantice (unde
este cazul), a formelor flexionare la adjective, a principalelor forme flexionare ale
verbului (infinitiv, indicativ prezent, participiu), men ționarea diverselor func ții
gramaticale ale cuvintelor-titlu, trimiterea la forme rare sau regionale, la cele considerate literare sau uzuale, prezen ța indicațiilor ortoepice. Multe din solu țiile
propuse de reprezentan ții Școlii Ardelene au fost respinse de evolu ția ulterioar ă a limbii
române literare. Cu toate acestea, este incontestabil faptul c ă ei sunt cei care au deschis
drumul spre descrierea științifică modernă (vezi și Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae ) și cultivarea limbii române.
• Până la apariția Lexiconului de la Buda , au mai fost elaborate, par țial sau integral,
diverse lucr ări lexicografice de c ătre cărturarii transilv ăneni, dar acestea nu au v ăzut
lumina tiparului. În 1801, Samuil Micu terminase un Dictionarium valachico-latinum ,
pe care, încearc
ă să-l transforme, din 1803, într-un dic ționar în patru limbi. În 1805,
lucrarea era încheiat ă. Aceasta a fost prima form ă a Lexiconului . Tot la capitolul
încercări trebuie men ționate dic ționarele Lexicon român-latin-maghiar (1802, Șt.
Crișan-Körösi) și Vocabularium pertinens ad tria regna nature (1808-1810, Gh.
Șincai). Cel mai valoros dic ționar din seria celor netip ărite rămâne îns ă Lexiconul
românesc-nem țesc, redactat de Ion Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca
număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde aproximativ 10.000 de termeni).
În 1818, era gata pentru tipar, îns ă, din motive necunoscute, nu a putut fi editat. Acesta
este primul dic ționar în care se înregistreaz ă pe lângă sensurile de baz ă și sensurile
secundare ale cuvintelor române ști, ordonarea sensurilor cuvintele polisemantice
realizându-se, în general, dup ă criteriul etimologic . Lexiconul lui I. B.-Deleanu este
prima lucrare lexicografic ă cu o structur ă asemănătoare cu cea a dic ționarelor moderne:
cuvântul-titlu beneficiaz ă sistematic de indica ții privitoare la accentuare, se calific ă din
perspectiva categoriei gramaticale a genului (substantivul) și a diatezei (verbul), se dau
indicații asupra r ăspândirii geografice a cuvintelor și chiar asupra valorii lor stilistice.
• Dictionariu rumanesc, lateinesc si unguresc , Ioan Bobb – cap. I-II, ap ărut la Cluj
(1822-1823).
• Condica limbii rumâne ști (aproximativ 1830), Iordache Golescu – dicționar unilingv
rămas în manuscris (acestui dic ționar Coman Lupu îi acord ă un spațiu generos de

195analiză în Lexicografia româneasc ă în procesul de occidentalizare latino-romanic ă a
limbii române moderne , op. cit., volum din care am extras și noi informa țiile referitoare
la această lucrare lexicografic ă.), dedicat lui Alexandru-Vod ă Ghica; M. Seche (ibidem)
îl consider ă „cel dintâi dic ționar explicativ complet al limbii române”, care cuprinde
„cuvinte ale limbii comune, cuvinte arhaice, regionale și neologice”; dic ționarul a fost
scris în române ște, autorul inten ționând să îl traducă și în neogreac ă (nu a reu șit decât
parțial) pentru a-i asigura o circula ție mai bun ă; are 7 volume in-folio și 5000 de pagini
și a fost amintit de I. Heliade R ădulescu în prefa ța la gramatica sa din 1828; în cap. V
sunt prezentate diverse aspecte ale limbii române literare.
• Epoca marilor dic ționare explicative ale limbii române începe în 1960 (ap ărute sub
egida Academiei, dar și în afara acestui for), îns ă și până la această dată au fost elaborate
dicționare, care sunt importante în contemporaneitate nu numai din perspectiv ă istorică
(vezi și supra).
• Câteva dic ționare publicate pân ă în 1960: B. P. Ha șdeu − Etymologicum Magnum
Romaniae. Dic ționarul limbei istorice și poporane a românilor (1885 − 1893), în 3
vol., neterminat − s-a oprit la cuvântul bărbat (dicționar științific și exhaustiv în inten ții,
de unde caracterul enciclopedic; limite − lipsesc principiile lexicografice, cuprinde fapte
extralingvistice); Al. Philippide elaboreaz ă sub egida Academiei un dic ționar explicativ
(1897), plecând de la materialul cules de Ha șdeu, material pe care îl îmbog ățește cu
citate noi, dar și acest dic ționar este neterminat (cuprinde articole sub literele A, B, C și
o parte din D); menționăm și Dicționarul etimologic al limbii române. Elemente latine ,
cu autori I. A. Candrea și O. Densusianu, elaborat pân ă la verbul a putea (1907 − 1914):
unul dintre cele mai bune dic ționare etimologice, material bogat, cuvintele sunt grupate
pe familii; Sextil Pu șcariu împreun ă cu două echipe de cercet ători − Dicționarul limbii
române (seria veche, 1906 − 1948): din 1948, DLR va fi revizuit și continuat de mai
multe echipe de cercet ători (la Bucure ști, Cluj, Ia și), apărând în fascicole de la M
încolo; I. A. Candrea și Gh. Adamescu − Dicționarul enciclopedic ilustrat (1926 −
1931), în dou ă părți, cea redactat ă de Candrea fiind remarcabil ă pentru fina nuan țare a
sensurilor; alte dicționare : Dicționar(ul) universal al limbii române (autor: Laz ăr
Șăineanu, publicat din 1896 pân ă în 1943 în 9 edi ții, Craiova), Dicționarul limbii
române literare contemporane (DLRM, sub coordonarea lui D. Macrea, sub egida
Academiei, 1955 − 1957), Dicționar invers (Ed. Academiei, 1957).

196• Câteva dic ționare de dup ă 1960: Dicționarul Academiei , cel început de Pu șcariu (vezi
mai sus); Dicționar de neologisme (de diver și autori − Marcu, Maneca etc. − și în
diverse edi ții); Dicționarul explicativ al limbii române (DEX − sub egida Academiei, ~
60.000 de cuvinte, edi ții în 1975, 1984, cu un supliment în 1988 și reeditat în 1996,
respectiv 1998, sub redac ția lui Ion Coteanu); Dicționarul general al limbii române (în
două ediții − 1987 și 1991, autor − Vasile Breban, dic ționar concis, dar cuprinz ător,
dominat de concep ția polisemic ă); între dic ționarele etimologice trebuie amintit cel mai
complet dic ționar elaborat pentru limba român ă, cel al lui Alexandru Cior ănescu –
Dicționar etimologic al limbii române (Ed. Saeculum I. O., Bucure ști, 2005);
dicționare speciale : Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu (1968, sub redac ția lui
T. Vianu), Dicționarul analogic și de sinonime al limbii române (apărut în anul 1978,
elaborat de colectivul de autori: M. Buc ă, I. Evseev, Fr. Kiraly, D. Cra șoveanu, Livia
Vasiluță) etc.; dicționare bilingve : Dicționar german-român (coordonatori Mihai
Isbășescu și Maria Iliescu, ap ărut în dou ă ediții, în 1966 și în 1968), Dicționar englez-
român (1974, redactor responsabil – L. Levi țchi), Dicționar latin-român (1983, G.
Guțu), Dicționar român-german (1990 și 1996, Mihai Anu ței), Dicționar român-
francez (1993, Marcel Sara ș) etc.

197ACCIDENTELE FONETICE

I. ADJECTIO
proteza − adăugarea unui sunet / grup de sunete neetimologic(e) la ini țiala cuvântului pentru
a-i ușura (de obicei) articularea: alămâie , (a) amirosi , (a) scoborî etc.; de regul ă, are caracter
popular sau regional, cum este și î protetic în forma popular ă îs din Îs frumos (adăugat la s
etimologic: lat. sunt > su > s ).
epenteza (sau anaptixa , când este vocalic ă) − adăugarea unui sunet / grup de sunete în
interiorul cuvântului: coarjă (pentru „coaj ă”), (a se) imvi (pentru „a se ivi”) etc.
• accident pu țin răspândit ( și deci pu țin semnificativ) în istoria limbii române: (lat.)
*deexcitare > de ștepta , (lat.) mixticium > mistre ț, (sl. v.) zlobivŭ > zglobiu ;
• accident r ăspândit regional: în graiul cri șean − sclab (pentru „slab”), sclańină (pentru
„slănină”) etc. sau în graiul muntean − (a) hărăni (pentru „a hr ăni”), hărană (pentru
„hrană”) etc.;
• alte epenteze sunt izolate și deci individuale: acaftist (acatist), ceasclov (ceaslov) etc.
paragoga − rară în limba român ă; regional, de exemplu, se întâlnesc verbe care se conjug ă
lung (cu sufixele verbale -esc, -ește), deși în limba literar ă ele se conjug ă scurt: în graiul
maramure șean − simțăsc (simt), împărțăsc (împart) etc.

II. DETRACTIO
afereza − suprimarea unui sunet / grup de sunete aflat în pozi ție inițială: colo (acolo), ( a)
coperi (a acoperi), ( a) mestica (a amesteca), talieni (italieni), feștanie (sfeștanie), ice (zice),
Saveta sau Veta (pentru Elisaveta); în general, fenomene de limb ă vorbită, popular ă sau
regională.
• accident fonetic depistabil și în decursul form ării limbii: (lat.) * hirundinella > rândunea ,
(lat.) * umbulicus > buric etc.
sincopa − căderea unui sunet / grup de sunete din in teriorul unui cuvânt; de obicei, cade o
vocală neaccentuat ă (caracterizeaz ă vorbirea neîngrijit ă sau regional ă): iepur’li , laminuar’li ,
am vin’t , am văz’t etc.

! Sunt și situații când limba literar ă preferă o formă rezultată prin sincop ă: (rom. lit.) pernă /
(gr. mold.) perină (deși aceasta este forma etimologic ă).

198apocopa − suprimarea unui sunet/grup de sunete aflat la final ă de cuvânt; extensiunea
maximă a apocopei este de dou ă silabe: cinema (cinematograf), mă-ta (mamă-ta), ta(t)-tu
(tată-tău − aici vezi și haplologia explicat ă mai jos), tac-tu (taică-tău) etc.
• apocopa sintactic ă (prin fonetic ă sintactic ă): c-un picior , las’ să fie, mam’ mare , G’o
(Gheorghe), Ioa sau Io (Ioane; aceste ultime dou ă forme caracterizeaz ă graiul
maramure șean unde apocopa se realizeaz ă și la nivelul unei propozi ții întregi: Pe se tre , în
loc de „Petre se treze ște”) etc.;
• tot regional, ca în ultimele dou ă exemple, se mai înregistreaz ă apocopa sufixelor și a
desinențelor: ( să) găzduie (pentru „g ăzduiește” și „să găzduiască”), (să) grăié (pentru
„grăiește” și „să grăiască”) etc.;
• în poezie (mai ales în cea popular ă), apocopa este folosit ă în realizarea m ăsurii și a
ritmului: „Zidul se suia / Și o cuprindea / Pân’ la glezni șoare, / Pân’ la pulpișoare…”
(Mănăstirea Arge șului); „Precum atunci și azi întocma / Mărunte lumi p ăstrează dogma”
(Ion Barbu − Oul dogmatic ).

III. TRANSMUTATIO
metateza − inversiuni metatetice consfin țite de uzul general sunt semnalate (în cercet ările
diacronice) atât în cazul elementelor mo ștenite, cât și în cazul cuvintelor împrumutate. Iat ă
două exemple de cuvinte mo ștenite: (lat.) formosus > fru mos, (lat.) mus araneus > (rom.
comună) mușurońŭ > (aromână) șumurońŭ („cârtiță”; în dacoromân ă metateza nu s-a produs,
iar sensul este „mu șuroi”); în cazul cuvintelor împrumutate, metateza se înregistreaz ă la
nivelul pronun țării populare, nonliterare: scluptor, în loc de „sculptor”.
hiperbatul − (sl.) poklonŭ > (rom.) poclon > (rom. lit.) plocon, (bg.) protiva > (rom.)
(îm)potr ivă, (lb. pop.) potropop (în loc de „protopop”).
IV. IMMUTATIO
asimilarea − accident fonetic foarte r ăspândit care const ă în schimbarea uneia sau a mai
multora dintre caracteristicile articulatorii ale unui sunet sub influen ța altui sunet aflat în
vecinătatea lui (nu neap ărat imediat ă).
• după natura sunetului care se modific ă: a) asimilare vocalic ă − lo
comie (pentru „l ăcomie”,
[ə] influențat și asimilat complet de [o]), ascunsără (pentru „ascunser ă”); b) asimilare
consonantic ă − șușea (pentru „ șosea”, forma prezint ă și asimilare vocalic ă), poptit (pentru
„poftit”);

199• după numărul trăsăturilor articulatorii care se modific ă: a) asimilare par țială − nm > mm
în îmmulți, o…u > u…u în cușciug (după unii lingvi ști, acestea ar fi exemple de
acomodare, vezi mai jos), sau, în pronun țarea popular ă și în cea neîngrijit ă a
neologismelor − belet (bilet), derector (director), frezer (frizer), regement (regiment) etc.;
b) asimilare total ă (adică schimbarea tuturor caracteristicilor fonetice ale sunetului,
trecerea lui în alt ă serie vocalic ă) − ă…i > i…i în richită (pentru „r ăchită”);
• după distanța la care se g ăsesc cele dou ă sunete: a) asimilare în contact − nb > mb în (a)
îmbuna (devenită normă în român ă: m înaintea bilabialelor p și b); b) asimilare la distan ță
− s…t > s…s în ascusit (pentru „ascu țit”).

! Asimilarea la distan ță este numit ă, uneori, anticipare sau propagare , iar cea în contact (v. și
asim. parțială) − acomodare .

• după poziția față de reper a sunetului modificat: a) asimilare regresiv ă (sunetul modificat
se află înaintea celui modificat) − l…r > r…r în pârcuri (pentru „pâlcuri”); b) asimilare
progresiv ă (invers) − ț…t > ț…ț în țințirim (pentru „ țintirim”, regional);
• accident fonetic întâlnit și în fazele de evolu ție a formelor latine ști în român ă: corona >
curună > cun ună; *mirionem > mir une > min une etc.
disimilarea − este opusul asimil ării; apare în cuvintele care con țin 2 (sau mai multe) sunete
identice (sau asem ănătoare) − unul se modific ă sau dispare sub influen ța celuilalt (tendin ță de
simplificare);
• a) disimilare vocalic ă: sămănăm (semănăm), împodu bit (împodobit), (lat.) percepere >
precepe > pri cepe, (lat.) ceresium > cere ș > ci reș (de regul ă, disimilarea este precedat ă
de asimilare − mixticium > mestre ț > mistreț − și urmată de o sincop ă − directus > derept
> dirept > drept ); b) disimilare consonantic ă: alantăieri (alaltăieri), scormol it
(scormonit), sclintit (scrântit), colidor (coridor) etc.

! În limba român ă actuală, consoanele supuse cel mai des disimil ării sunt sonantele [ l, n, r].

• disimilarea din fazele de trecere de la latin ă la român ă: canutum > c ănunt > c ărunt,
minutus > m ănunt > mărunt, fratrem > frate , urceolum > urcior > ulcior etc.;

200• după distanța dintre sunete: a) disimilare în contact − pin/pân , în loc de „prin”
(disimilarea în contact se mai nume ște diferențiere); b) disimilare la distan ță − mărunt (<
mărunt);
• după numărul trăsăturilor fonetice care se pierd prin modificare: a) disimilare par țială −
ulcior (< urcior, [ l] − lichidă laterală, dar tot sonant ă ca și [r]); b) disimilare total ă (constă
în pierderea tuturor caracteristicilor și deci la eliminarea lui din cuvânt) − (lat.) per extra
> preste > peste ;
• ca la asimilare: a) disimilare regresiv ă și b) disimilare progresiv ă (vezi în exemplele
anterioare).
acomodarea (vezi și asimilarea) − are caracter individual și adesea izolat; const ă în
modificarea uneia sau, eventual, a dou ă dintre tr ăsăturile articulatorii ale unui sunet sub
influența altui sunet proxim: fn > mn în bumni (pentru „bufni”), vn > mn în pimniță (pentru
„pivniță”) etc.
• în câteva cazuri, ea s-a impus în limba literar ă; de exemplu, [ s] din prefixele des- și răs-
devine [ z] în vecin ătatea unei consoane sonore: dezmembra , dezbina , răzbate , răzgândi …
anticiparea − pronunțarea unui sunet într-o silab ă anterioar ă celei în care are ocuren ță
motivată: a) vocalică − din formele etimologice câne (< canem), pâne (< panem) etc. s-a
ajuns (în graiul muntean) la câine , pâine (acum literare); b) consonantic ă − impermangalat
(în loc de „hipermanganat”); unii lingvi ști interpreteaz ă anticiparea consonantic ă drept
epenteză.

! În Oltenia se întâlne ște o anticipare interesant ă: roichie , ureichie , straichină etc. (pentru:
„rochie”, „ureche”, „strachin ă”) − vocala plenison ă [i] de după palatala [ k’] formeaz ă diftong
prin anticipare cu vocala care preced ă palatala.

sinereza − fenomen de coarticula ție: două vocale al ăturate, aflate în silabe diferite (hiat), sau
o vocală și o semivocal ă a unui diftong din silaba urm ătoare se pronun ță împreună, fuzioneaz ă
într-un diftong ( și deci nu se mai despart); apare, de regul ă, accidental în pronun țarea
individual ă: flui-ram (flu-ie-ram), șui-ram (șu-ie-ram), reu-ma-tism (re-u-ma-tism) etc.
diereza − opusul sinerezei: transformarea hiatului în diftong (fenomen foarte rar în român ă):
pi-u-ne-ză (în loc de piu-ne-ză), in-a-u -gu-ra (în loc de in-au-gu-ra ) etc.

201haplologie − un grup de sunete identice sau asem ănătoare se articuleaz ă o singur ă dată:
jumate (jumătate), as(t)’ toamn ă (astă toamnă); este acceptat ă de limba literar ă în cazul
adjectivelor duble: tragi-comic (se evită cacofonia din tragico-comic ).
analogia − nu este propriu-zis o transformare fonetic ă, ci regularizarea unei forme sub
presiunea altor forme cu care este asociat ă în funcție de anumite criterii: luni (în loc de lune >
lat. Lunae ), ca și miercur i, marți, viner i; octom brie (cu m neetimologic), ca și septe mbrie,
noiembrie, dece mbrie.

202CE E NOU ÎN DOOM2
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
ediția a II-a rev ăzută și adăugită, sub egida Academiei Române, Institutul de Lingvistic ă
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucure ști, 2005
Coordonator: Ioana Vintil ă-Rădulescu

În cele ce urmeaz ă se prezint ă, însoțite de câteva exemple, principalele modific ări
introduse în DOOM2 fa ță de prima edi ție a dicționarului (DOOM1 – Academia Republicii
Socialiste România, Institutul de Lingvistic ă al Universit ății Bucure ști, Dicționarul
ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucure ști, 1982,
redactor responsabil Mioara Av ram, redactor responsabil adjunct Laura Vasiliu), modific ări
care afecteaz ă normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte. Cuvintele la care s-au f ăcut
modificări de norm ă față de ediția I sunt precedate în DOOM2 de semnul exclam ării (!), iar
cuvintele nou introduse – de stelu ță (*).
Conform Legii privind organizarea și funcționarea Academiei Române nr. 752/2001, în
România, forul care „se îngrije ște de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice
obligatorii” este Academia Român ă.
Actualele norme au intrat în uz din momentul public ării DOOM2; pentru înv ățământ,
ministerul de resort este cel care decide data aplic ării lor.
Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile a șa cum fuseser ă
stabilite prin DOOM1) și fiecare cuvânt – mai vechi sau mai nou – în parte este necesar ă
consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dic ționarului propriu-zis.
Informațiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 și
nu în ordinea importan ței.

[Omitem aici paragraful Modificări privind denumirea/citirea unor litere , acesta putând fi
consultat la nevoie în Introducerea la DOOM2]

SCRIEREA ȘI CITIREA UNOR ABREVIERI
Actualmente se prefer ă scrierea fără puncte desp ărțitoare a unor abrevieri de tipul SUA,
UNESCO etc.
Unele litere din anumite abrevieri se citesc dup ă modelul limbii din care au fost
împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutat ă din englez ă, și nu

203din latină (unde nici nu se folosea aceast ă abreviere), chiar dac ă sintagma pe care o abreviaz ă,
curriculum vitae , este un latinism.
Nu sunt urmate de punct:
– simbolurile majorit ății unităților de m ăsură: gal pentru galon ;
– simbolurile unor termeni din domeniul tehnic și științific: Rh „factorul Rhesus”.
Pentru numele și simbolurile unit ăților de m ăsură se aplic ă prevederile sistemelor
internaționale obligatorii/normele interne în domeniu.

ACCENTUL*
* Vocala care poart ă accentul principal este subliniat ă cu o linie.
La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere
(indicate în Dicționar în ordinea preferin ței), cu unele deosebiri fa ță de DOOM1, atât la unele
cuvinte vechi în limb ă, cât și la unele neologisme, de ex. acati st/aca tist, a ntic/anti c,
gingaș/gingaș, hatma n/hatman, ji lav/jila v, penu rie/penuri e, tra fic/trafi c.
Se recomand ă o singur ă accentuare la avarie, crater, des pot, la formele verbului a fi
suntem, su nteți.

SCRIEREA ȘI PRONUN ȚAREA NUMELOR PROPRII STR ĂINE
Numele statelor trebuie utilizate în forma oficial ă recomandat ă de acestea Belarus (la
cuvintele din aceea și familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus,
belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.
Formele tradiționale curente, intrate prin intermediul altor limbi și adaptate limbii
române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai mult ă vreme la noi, pot fi folosite
și în indica ții bibliografice: Florența etc.
Normele actuale recomand ă formele Bahus, Damocle s – cf. și expresia consacrat ă sabia
lui Damocles -, Menala os, Oedip [ödi p] (cf. și redarea titlului tragediei antice Oedip rege și a
titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procu st.
Numele anumitor personalit ăți, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi
ortografiate atât conform tradi ției române ști, cât și normelor actuale de transliterare:
Dosto ievski/Dosto evski.

204SCRIEREA CU LITER Ă MICĂ SAU MARE LA INI ȚIALĂ
Scrierea cu liter ă mică la inițială
Se scriu cu liter ă mică (și nu mare) la inițială și:
– numele ființelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;
– elementele ini țiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a c ăror
denumire este folosit ă în interiorul unei propoziții: Participan ții la ( cel de-)al X-lea
Congres…
Când denumirea este folosit ă singură, ca titlu etc., âncepe cu liter ă mare: Al X-lea
Congres …
Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obi șnuit, se scriu cu
literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic ( ceaușescu, pcr) sau grafic ( univers
enciclopedic pe publica țiile editurii în cauz ă).

Scrierea cu liter ă mare la ini țială
Se scriu cu liter ă mare la ini țială și:
• toate componentele (cu excep ția, de regul ă, a cuvintelor ajut ătoare) :
– numelor proprii (inclusiv ale unor unități lexicale complexe folosite ca nume
proprii) care desemneaz ă marile epoci istorice (chiar dac ă nu reprezint ă evenimente)
(Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergur ă (Primul Război
Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor
Două Roze, Războiul de Independen ță, Războiul de Secesiune, R ăzboiul de Treizeci
de Ani, Războiul de 100 de Ani);
– numelor proprii de instituții, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la
Externe; Lucreaz ă în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;
– locuțiunilor pronominale de polite țe: Alteța Sa Regală, Domnia Sa, Excelența
Voastră, Înălțimea Voastră, Majestățile Lor Imperiale, Sfinția Sa;
• numai primul element din numele proprii compuse care reprezint ă denumirile
organismelor de conducere și ale compartimentelor din institu ții: Adunarea general ă a
Academiei Române, Catedra de limba român ă, Comisia de cultivare a limbii a Academiei
Române, Compartimentul/ Departamentul/ Sectorul de limbi romanice, Direcția,
Secretariatul, Secția de filologie și literatur ă a Academiei Române, Serviciul de
contabilitate.
Se pot scrie cu liter ă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu liter ă mică), în semn
de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slav ă Țărilor Române).

205Componentele sintagmei țările române, care nu a fost niciodat ă numele propriu al unei
entități statale unice, se scriu în mod obi șnuit cu liter ă mică la inițială.

SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE
I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus
niciunul, niciuna „nimeni” și ale adjectivului pronominal corespunz ător niciun, nicio, care
se încadreaz ă într-un întreg sistem la care se aplic ă de mult acelea și reguli.
1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” și înainte de 1953, dat ă după care nici un(ul) a devenit
singura excep ție în mai multe privin țe:
a. era unicul pronume (în afar ă de ceea ce și spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu
o componen ță relativ asem ănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca și cum
ar fi vorba de dou ă cuvinte diferite și independente și nu de un unic pronume/adjectiv
compus sudat – între componentele c ăruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;
b. era singura combina ție din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum,
o dată sau odată, odinioar ă, unde la care nu se f ăcea distinc ție și în scris între îmbin ările
libere și disociabile, în care componentele î și păstrează individualitatea, și cuvintele
compuse sudate. Astfel, și până acum trebuia s ă se disting ă, de exemplu, și în scris, între
niciodată „în niciun moment” și nici odată „nici cândva” (situa ția complicat ă în acest caz
și de o a treia situa ție: nici o dat ă „nici o singur ă dată”, „nicio dat ă calendaristic ă” sau
„nicio informa ție”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ș.a. și,
respectiv, fie care, oare care, ori cine.
2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este s ă distingem, de pild ă, între:
– niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) și nici un adverb +
articol (Nu e naiv și nici un om neștiutor ) sau nici un conjuncție + numeral (Mă
confundați, eu nu am nici un frate, ni ci mai mul ți);
– niciunul pronume ( N-a venit niciunul „nimeni”) și nici unul conjuncție + pronume
nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt
– combinații în care nici este accentuat în fraz ă și în care se poate intercala, de exemplu,
adverbul măcar (N-are nici m ăcar un prieten).
Aceste combina ții se folosesc mult mai rar decât pronumele și mai ales în astfel de
structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al în țelesului și al logicii, nu numai
al analizei gramaticale.
3. Grafia niciun etc. corespunde și pronunțării în două silabe [ni čun].

2064. Ea nu numai c ă nu îngreuneaz ă, ci, dimpotriv ă, ușurează recunoa șterea ca atare a
pronumelui/adjectivului pronominal în cauz ă.
5. Acestă grafie a fost adoptat ă și de noua Gramatic ă a Academiei.
6. Ea respect ă și paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care exist ă pronume cu o
structură asemănătoare.
Se scriu „legat” și:
– adjectivele cu structura adjectiv + vocala de leg ătură o + adjectiv, care exprim ă o unitate,
având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie” , sârb ocroat ;
Dar ceho -slovac „dintre Cehia și Slovacia”, sârbo -croat „dintre sârbi și croați”.
– adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfâr șit”: A fost odată ca
niciodată, O să-ți spun eu odată ce s-a întâmplat, Termin ă odată, Odată terminat lucrul, am
plecat.
Dar se scriu în dou ă cuvinte o dată numeral adverbial (Așa ceva ți se întâmpl ă numai o
dată în viață, Te mai rog o dată, O dată la două luni) și o dată subst. „zi, dat ă calendaristic ă”
sau „informa ție”.
II. Se scriu cu cratim ă:
– adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din
participiu ), când compusul prezint ă o diferență de sens față de cuvintele de baz ă: bine –
crescut „cuviincios” , bine -cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbin ările cu o structur ă și o componen ță asemănătoare, care se
scriu într- un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) și separat când sunt
grupuri de cuvinte care își păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
– substantivele compuse cu unitate semantic ă și gramatical ă mai mică decât a celor scrise
într-un cuvânt, ca:
– bună-credință „onestitate”; bună-creștere, bună-cuviință „politețe”; bună-dimineața
(plantă), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structur ă asemănătoare se scriu într- un cuvânt (bunăstare
„prosperitate”), iar secven țele în care componentele î și păstrează autonomia – în
cuvinte separate (bună creștere „dezvoltare bun ă”, bunul gust al libert ății).
– prim -balerin, prim -balerină, prim -procuror, pri-solist, prim-solist ă;
– bas-bariton, contabil -șef, cuvânt -titlu „intrare de dic ționar”, mașină-capcană (în care al
doilea substantiv este apozi ție);
Se scrie într-un cuvânt blocstart – ca și blochaus, blocnotes.

207- termeni care denumesc substanțe chimice distincte, specii distincte de plante sau de
animale (cu nume științifice diferite ) ș.a., la care se generalizeaz ă scrierea cu cratim ă –
indiferent de structur ă: fluture-de-m ătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viță-de-vie
(plantă).
– tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefață”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).

SCRIEREA LOCU ȚIUNILOR
* Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum și ale componentelor
lor, multe locu țiuni – interpretate uneori și drept grupuri de cuvinte – nu au fost incluse în
DOOM1, în DOOM2 ad ăugâdu-se un num ăr restrâns.

Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seam ă „atenție”, chit că, cu bună știință, de
bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fere ște,
Domnia Lui, Excelen ța Sa, Înalt Preasfin ția Voastr ă, în ciuda, în jur „în preajm ă”, în jur de
„aproximativ”, în jurul, în locul, M ăria Ta, pân ă ce, până să ș.a.

În locuțiunile odată ce „după ce, din moment ce” și odată cu „în același timp
cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.

Din punctul de vedere al scrierii ca locuțiuni nu sunt semnificative situa țiile în care unele
elemente din componen ța lor sunt scrise cu cratim ă din motive fonetice – todeauna (de-a
berbeleacul, dintr -odată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (așa și
așa/așa și-așa) – sau pentru c ă sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam -Babadam).

SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE*
* Aceeași observație ca și la locuțiuni
Fiind grupuri de cuvinte, și nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” și:
– de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aș mânca), dup ă prânz ș.a.;
Dar se scriu într- un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structur ă asemănătoare:
demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
– apă minerală, bună dimineața (formulă de salut), bună stare „stare bun ă” etc.
Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structur ă și
componen ță asemănătoare, în care elementele componente nu- și păstrează sensul de bază și

208nu corespund realității denumite și care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineața „plantă”),
fie într- un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.

DESPĂRȚIREA LA CAP ĂT DE RÂND*
* Când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii se folose ște aici pentru a indica locul
despărțirii bara vertical ă.

Despărțirea numelor de institu ții
cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA =
regie autonom ă, SA = societate anonim ă ș.a.), și a numelor proprii din denumirile unor
instituții, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar și F.C. | Argeș, RA |
„Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca și în scrierea complet ă: Fotbal| Club| Arge ș etc.).

Numele proprii de persoan ă
Pentru păstrarea unit ății lor, nu se despart la sfâr șit de rând, ci se trec integral pe rândul
următor numele proprii de persoane: Abd el -Kader, Popescu (nu: Abd el -|Kader/Abd el -Ka-
|der, Po -pescu/Popes -cu).

Despărțirea cuvintelor la cap ăt de rând
Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând, valabil ă
pentru ambele modalit ăți de desp ărțire (după pronunțare și după structură), este
interdicția de a lăsa mai ales la sfârșit de rând, dar și la început de rând o secvență
care nu este silabă (chiar dac ă include o vocal ă propriu-zis ă, cum prevedea regula din
DOOM1, care era mai pu țin restrictiv ă.).
Fac excepție grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr -|un, într -|însa), la care se
recomand ă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.

Normele actuale ( cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura Științifică,
București, 1997, s.v. silaba ție: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt
obligatorii” ) prevăd, de regul ă, atât despărțirea la cap ăt de rând dup ă pronunțare – care
este indicat ă acum pe primul loc -, cât și despărțirea după structur ă – care este indicat ă
acum pe locul al doilea, precum și cu unele restricții față de recomand ările din DOOM1.

209Astfel, normele actuale nu mai admit desp ărțirile după structură care ar conduce la
secvențe care nu sunt silabe, ca în artr|algie , într| ajutorare, nevr| algic.

Despărțirea cuvintelor în scris la cap ăt de rând nu se identific ă cu despărțirea în silabe
în sens fonetic.
Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronun țare” erau „tolerate”, deci perfect posibile,
și în cuvintele „formate”, la care „desp ărțirea […] care ține seama de elementele constitutive
atunci când cuvântul este analizabil sau m ăcar semianalizabil” era nu singura admis ă, ci doar
cea „preferat ă”. (caracterul analizabil este îns ă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect,
de exemplu, nefiind, practic, nici m ăcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).
În DOOM1 se preciza c ă unele cuvinte „formate” cunosc și (nu doar exclusiv) o desp ărțire
conformă cu structura lor morfologic ă.
În dicționarul propriu-zis din DOOM1 însă, deși corect ar fi fost s ă se indice, ca variant ă,
și despărțirea după pronunțare conform ă cu regulile generale (de exemplu, tran-salpin etc.) și
nu nu numai cea care se încadreaz ă în categoria excep țiilor, DOOM1 menționa numai
despărțirea morfologic ă: „transalpin (sil. mf. trans- )”. De aici impresia gre șită că, în
asemenea cuvinte, silaba ția morfologic ă ar fi fost singura admis ă.
Probabil c ă și din acest motiv, ca și pentru a pune în eviden ță familiile de cuvinte și
mijoacele de formare a acestora, școala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”,
despărțirea bazat ă pe analiza morfologic ă. Notarea diferit ă, la unele examene și concursuri, a
celor dou ă despărțiri (chiar dubl ă pentru cea morfologic ă, cum s-a procedat uneori) nu este
deci corect ă. Dacă se urmărește să se vadă dacă elevii sau candida ții cunosc silaba ția fonetic ă
ori structura morfologic ă a cuvintelor, întreb ările ar trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferin ță a celor dou ă modalități de
despărțire la cap ăt de rând – dup ă pronunțare (care prezint ă și avantajul că pentru ea se pot
stabili reguli formalizabile și mai generale decât pentru desp ărțirea după structură) și după
structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indic ă riguros, la toate cuvintele în aceast ă
situație, ambele posibilit ăți, fără a o trece sub t ăcere pe aceea care este mai pu țin convenabil ă
sub un aspect sau altul.
Ca urmare, în dic ționarul propriu-zis s-a inversat ordi nea în care sunt indicate cele dou ă
modalități de desp ărțire la cap ăt de rând pentru cuvintele analizabile și semianalizabile
(compuse sau derivate cu prefixe și cu unele sufixe): prima este indicat ă despărțirea bazat ă pe
pronunțare, iar pe locul al doilea desp ărțirea anumitor secven țe după elementele lor
constitutive.

210Se pot deci desp ărți și după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba
română sau împrumutate (în exemple se indic ă numai limita în discu ție, nu și limitele
posibile între celelalte silabe):
– compuse ( din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care
cel puțin unul exist ă independent și cu un sens care corespunde celui din compus. ): arterios –
cleroză/arterio -scleroză, al-tundeva/alt -undeva, des-pre/de -spre, drep -tunghi/drept -unghi,
por-tavion/port -avion, Pronos -port/Prono -sport, Romar -ta/Rom -arta;
– formațiile cu -onim: o -monim/om -onim, paro -nim/par -onim, sino -nim/sin -onim.
Compusele care p ăstrează grafii străine sunt supuse numai desp ărțirii după structura din
limba de origine: back-hand.
– derivate cu prefixe: anor -ganic/an -organic, de-zechilibru /dez-echilibru , ine -gal/in –
egal, nes -prijinit/ne -sprijinit, nes -tabil/ne -stabil, nes -trămutat/ne -strămutat, pros-
cenium/pro -scenium, su -blinia/sub -linia;
– derivate cu sufixe : savan -tlâc/savant -lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoa ște sau nu este sigur de structura
morfologic ă a unui cuvânt mai greu analizabil, s ă îl despart ă pe baza pronun țării (o-monim, nu
numai om-onim ), ori, dac ă o asemenea diviziune i se pare șocantă la cuvintele mai u șor
analizabile, s ă despartă cuvântul în cauz ă pe baza structurii lui morfologice ( post-universitar,
nu neapărat pos-tuniversitar ).

Normele actuale nu mai admit îns ă nici desp ărțirile după structură care ar contraveni
pronunțării, ca în apendi c|ectomie [apendičectomi e], larin g|ectomie [larinğectomi e].

Pentru cuvintele a c ăror structur ă nu mai este clar ă, deoarece elementele componente
sunt neînțelese sau neproductive în limba român ă, normele actuale recomand ă exclusiv
despărțirea după pronunțare (a-borigen, a -broga, a -brupt, a -diacent, ab -stract, a -dopta,
ban-crută, o-biect, pros -pect, su -biect) .

Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar -văzător, pur -sânge ) sau derivate
(precum contra -făcut, des -calificat, a re -începe ) la care cele dou ă tipuri de desp ărțire
coincid.
Se indică o singură despărțire, și anume dup ă structură, și la cuvintele compuse (ca alt-fel,
ast-fel, feld -mareșal, port -moneu ) și derivate cu prefixe (ca post-față, trans -bordare ) sau cu

211sufixe (ca pust-nic, stâlp -nic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte
despărțiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauz ă se
admite – atunci când spa țiul nu permite evitarea ei – și despărțirea la locul cratimei/liniei de
pauză. Este vorba de:
– cuvinte compuse sau derivate și locuțiuni: aducere -|aminte;
– împrumuturi neadaptate la care articolul și desinențele se leagă prin cratimă: flash -|ul;
– grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându -|se, chiar când rezult ă secvențe care nu
sunt silabe: dintr -|un (cazuri în care se recomand ă însă evitarea despărțirii);
– cuvinte compuse complexe: americano -|sud-coreean sau americano -sud-|coreean.

Câteva norme morfologice
Adjective
La unele adjective neologice, norma actual ă, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite
la feminin forme cu și fără alternanța o (accentuat) – oa, în ordinea de preferin ță
analoagă/anal ogă, omol oagă/omol ogă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă,
echiv ocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagab oandă, nu vagab ondă.
Unele adjective vechi și mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un
singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamn ă că și
adjectivele în cauz ă ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dac ă au la singular form ă
de masculin, iar la plural (dac ă au plural), form ă de feminin: (metal) alcalino-p ământos,
(barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen (În noua Gramatic ă a Academiei
(GALR = Academia Român ă, Institutul de Lingvistic ă „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,
Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Editura Academiei, Bucure ști, 2005), p. 148 se
vorbește în asemenea cazuri de adjective defective „numai cu forme de neutru”) .

Locuțiuni adverbiale
Deoarece locu țiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuțiunea adverbială
altă dată nu are plural, alte dăți fiind o locu țiune distinct ă.

Articolul*
* În DOOM2 s-a p ăstrat categoria articolului, de și în noua Gramatic ă a Academiei acesta nu
mai este recunoscut ca parte de vorbire.

212Articolul hot ărât enclitic ( singular și plural ) se leag ă cu cratimă numai în
împrumuturile neadaptate:
– a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: bleu-ul [blöul];
– care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba român ă: dand y-ul (nu
dandiul ), dand y-i (dar derivatul dand ism, nu dand ysm.); gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i;
party-ul; playbo y-ul, playbo y-i; story-ul, story-uri.

Se recomand ă atașarea fără cratimă a articolului la împrumuturile – chiar nedaptate sub
alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronun țate ca în
limba română: gadge tul [gheğetul], itemul [itemul], weeken dul [uĭkendul], inclusiv în
cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise și conform DOOM1 f ără cratimă:
westernuri ș.a.

La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendin ța de a le folosi
nearticulat: O.N.U./ONU a decis… (nu: O.N.U.-ul … ).

Numeralul
Normele actuale accept ă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi
postpus substantivului și forma întâi a: clasa întâi/întâi a.

În construc ția cu prepozi ția de (care și-a pierdut sensul partitiv „dintre”,
dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actual ă admite, pe lâng ă plural,
și singularul: un prieten de-ai mei/de- al meu, o prieten ă de-ale mele/de- a mea.

Substantivul
Substantivele la care exist ă ezitare în ce prive ște apartenen ța la genul feminin sau
neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implica ții asupra formei lor de plural ) se află în
una din urm ătoarele situa ții:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate
pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a;
basc3 „adaos la bluz ă sau jachet ă”, bască2 „lâna tuns ă de pe o oaie, bluz ă, vestă”, bască3
„limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1
„arbust”, zălog2 „garanție”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);

2133. de un singur gen, norma actual ă optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. și
clește masculin, cu pluralul clești. La substantivele mass-media și media „presa scris ă și
audiovizual ă” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actual ă, cu genitiv-
dativul articulat (mass- )mediei : prin intermediul (mass-)mediei.
a. Aceste substantive sunt împrumutate de român ă din engleză (unde media provine, la
rândul ei, din latin ă);
b. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
c. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba român ă, la feminin singular a unor plurale
neutre latine ști la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprâncean ă.
Norma actual ă admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina
terminată în -l și pluralul în -e și le-au creat dup ă modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea
pentru sensurile „benti ță de susținere la îmbr ăcăminte; ramifica ție rutieră”, sanda (nu bretelă,
sandală).
Tendința distingerii între forma de singular și cea de plural se concretizeaz ă în acceptarea
de către norma academic ă a singularului cârnat (și nu cârnaț), refăcut din forma mo ștenită
tocmai pentru marcarea mai clar ă a opoziției de num ăr și prin alternan ța t/ț.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul
singular diferit: maică1 „călugăriță”, g.-d. art. maicii; ma ică2 „mamă”, g.-d. art.
maicei/ma icii/ma ichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine și-au creat ( și) o
nouă formă nearticulat ă: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce prive ște forma de plural (în cadrul aceluia și gen) la unele
substantive feminine cu pluralul ( și genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i și neutre
cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, op țiunea normei actuale este una din
următoarele:
– ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferință pentru una dintre ele
(indicată prima în Dicționar ): căpșuni/căpșune, cicatrice/cicatrici, cire șe/cireși,
coard e/corzi, copert e/coperți, găluște/găluști (ca și râpe/râpi), respectiv nivel uri/nivel e
„înălțime, stadiu, treapt ă” (ca și chipi e/chipi uri, tunel uri/tunel e);
Acceptarea și a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin
nume de fructe: căpșuni și cireși, s-a bazat pe faptul c ă:
1. se înregistreaz ă progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauz ă;

2142. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât și pentru
numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, l ămâi,
nuci, piersici, rodii ;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria
limbii române, de la desinen ța -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, școale ș.a.
supraviețuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar
fiind înlocuite în uzul general prin boli, roți, străzi, școli;
4. încă din Îndreptar (Academia Român ă, Institutul de Lingvistic ă „Iorgu Iordan”,
Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctua ție, ediția a V-a, Univers Enciclopedic,
București, 1995.) , căpșună avea pluralul căpșuni.
– se admite o singură formă la unele substantive feminine (moned e, dar gagic i, poien i,
remarc i, țărănci, țigănci) și neutre precum seminar e (seminarii nemaiavând sprijin într-un
singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actual ă a adoptat solu ții diferite, și
anume:
– folosirea unor substantive cu aceeași formă la singular și la plural: dandy, gay, hippy, peso,
playboy;
– încadrarea în modelul substantivelor române ști, prin formarea pluralului:
– la cele masculine – cu desinen ța -i, cu altenan țele fonetice corespunz ătoare: adidași,
bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, racke ți (ca în DOOM1 boși);
– la cele neutre, în general cu desinența -uri, legată:
– direct (fără cratimă) la cuvintele – chiar nedaptate sub alte aspecte – care se termină
în litere din alfabetul limbii române pronun țate ca în limba română: gadge turi [gheğeturi] ,
itemuri [itemuri] , trenduri [trenduri], weeken duri [uĭkenduri]);
– prin cratimă la cuvintele a c ăror finală prezintă deosebiri între scriere și
pronunțare (bleu-uri [blöuri], show-uri [șouri]) sau care au finale grafice neobișnuite la
cuvintele vechi din limba român ă: party-uri, story-uri.

Verbul
Formele fără -ră- la indicativ mai-mul t-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau f ără -ez și de conjugarea a IV-a cu
sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.
În principiu nu am intervenit în aceast ă chestiune foarte delicat ă decât atunci când am
dispus de informa ții privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru

215relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepan ța era flagrant ă,
am optat pentru varianta dominant ă.
Situația verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra norm ării din DOOM1 este
următoarea:
– a se prosterna (fost fără și cu -ez, în această ordine; prosternă/prosterneaz ă) a devenit
numai cu, ca și a decerna;
– au devenit numai f ără -ez a ignora (ignorează/ignoră), a îndruma (foste cu și fără -ez, în
acestă ordine; îndrumeaz ă/îndrumă), a înfoia (fost fără și cu -ez, în aceast ă ordine;
înfoaie/înfoiaz ă);
– au devenit f ără și cu -ez, în această ordine, a înjgheba (înjghebeaz ă/înjgheab ă) ș.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra norm ării din DOOM1 se află în
una din urm ătoarele situa ții:
– au devenit numai f ără -esc a bomb ăni (fost numai cu -esc; bomb ăne /bombănește), a dăinui
(fost cu și fără -esc, în aceast ă ordine; dăinuiește/dăinuie ), a țârâi (țârâie/țârâiește); la fel a
absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o form ă de învățământ”;
– au devenit cu și fără -esc, în această ordine: a biciui (biciuie/biciuie ște), a birui (fost numai
fără -esc; biruie/biruie ște) ș.a.;
În cazul fluctua ției dintre formele sufixate și cele nesufixate nu se poate impune, din
păcate, cu for ța, o coeren ță, neconfirmat ă de uz, numai de dragul coeren ței. La asemenea
verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi înc ă tranșate definitiv și într-un
mod care s ă satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.
Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor
logică, fiind necesar ă consultarea DOOM2. Nu înseamn ă că și alte variante decât cele
înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile și, cum și între diversele dic ționare exist ă deosebiri,
folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicat ă în DOOM2 nu ar trebui
penalizată, făcând parte mai curând dintre varia țiile de uz decât dintre abaterile de la o norm ă
categorică.

ALTE INTERVEN ȚII ÎN DIC ȚIONARUL PROPRIU-ZIS
Indicații de uz
Inventarul DOOM2 con ține peste 62.000 de cuvinte. S-au p ăstrat cea mai mare parte a
intrărilor din DOOM1, ad ăugându-se indica ții de uz la cuvintele care nu apar țin limbii literare
actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboșă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.),
iactanță (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.

216Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figureaz ă în
DOOM (înc ă din prima edi ție) nu înseamn ă că el ar fi fost „adoptat ca norm ă academic ă” și că
ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea prive ște numai scrierea și
flexiunea, nu uzul; pentru situa țiile în care este folosit în registrul c ăruia îi apar ține sau într-o
operă literară, DOOM2 arat ă că pluralul lui nu (mai) este gagic e, ci gagic i, iar genitiv-dativul
singular articulat trebuie scris și pronunțat gagic ii.

Modificări
Prin interven ții mai mult sau mai pu țin punctuale operate în corpul dic ționarului s-au
modificat o serie de recomand ări ale DOOM1:
– scrierea și/sau pronun țarea unor împrumuturi: dumping , antidumping [(anti)da mping], nu
[(anti)du mping] ; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] și knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun,
cnocaut; categoria forma țiilor cu -men împrumutate din englez ă sau din francez ă (care nu mai
sunt scrise cu -man ): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl.
tenismeni (cf. și femininele recordmen ă, tenismen ă, formate în române ște) etc.;
– unele forme flexionare:
– a continua are, conform normei actuale, la indicativ și conjunctiv prezent, persoana I
singular, forma (să) continu i (nu (să) continuu ), ca și la persoana a II-a singular, dup ă
modelul unor verbe în -ia (ca a apropia );
– a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei)
miroase );
– s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât și la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare
libere: astăreală/astereală, becisnic/bicisnic , cearșaf/cearceaf , chimiluminiscen ță/
chimioluminescen ță, corijent/corigent , delco/delco u, diseară/deseară, fierăstrău/ferăstrău,
filosof/filozof, luminiscent/luminescent , muschetar/mu șchetar , pieptăn/pieptene, polologhie/
poliloghie , tumoare/tumor ă;
– s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte,
carafă, chermez ă, chimioterapie, container, crenvurst, a d ăula, de-a-nd ăratelea, a dispera,
fiică, a fonda, israelian, leb ărvurst, luminator, machieur, machieuz ă, maseur, maseuz ă – ca și
cozeur, dizeur, dizeuz ă –, marfar, magazioner, mesad ă, pricomigdal ă, zilier, nu (și) acciz,
astmă, as-noapte, garaf ă, chermes ă, chemoterapie, conteiner, de-a-nd ăratele, a dehula, a
despera, crenvur șt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervur șt, luminător, machior, machiez ă,
masor, mărfar, magaziner, misad ă, picromigdal ă, ziler etc.;

217- s-a admis existen ța la unele nume compuse de plante și de animale, de dansuri populare, de
jocuri ș.a. a formei nearticulate și a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeanc ă, g.-d.
art. abrudencii ;
– s-au considerat ( formal articulate și) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de
bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art.,
degețel-roșu;
– „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai
masculine: bâlbâilă s. m. și f.;
– s-a admis, printre altele, existen ța unor forme de singular la nume de popoare vechi
(alobrog), de specii animale și vegetale (acantocefal) ș.a.;
– s-a considerat c ă substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural și s-au
tratat separat locu țiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
– s-au respectat, pentru numele și simbolurile unităților de m ăsură, prevederile sistemelor
internaționale obligatorii/normelor interne stabilite de profesioni ști: watt-oră cu pl. wați-oră,
nu wattoră, pl. wattore ;
– s-a schimbat încadrarea lexico-gramatical ă a unor cuvinte:
-sunt considerate locuțiuni pronominale de polite țe (și nu secven țe formate din
substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia
Ta, Excelența Voastră, Înălțimea Voastră etc., deși formațiile sunt analizabile, deoarece
acordul predicatului cu aceste secven ța folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în
cazul substantivelor, ci cu persoana la care se refer ă, de ex. cu persoana a II-a: Excelența
Voastră veți fi primit de pre ședintele țării.
– bun-platnic , rău-platnic, ca și viță-de-vie ș.a. (considerate, probabil, de autorii
DOOM1 îmbinări libere și de aceea neinclus în dic ționar), sunt socotite compuse;
– uite este considerat interjec ție, și nu formă verbală ș.a.

Adăugiri
S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:
– împrumuturi din latin ă și din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din
engleză, dar și din francez ă, spaniol ă etc., marcate ca angl(icisme), fr(an țuzisme),
hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, co ol, curriculum, dealer, gay, hacker,
item, jacuzzi, macho, trend etc.;
Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recent e neadaptate, mai ales anglo-americane,
nu trebuie interpretat ă ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazeaz ă pe ideea c ă, dacă

218folosirea lor nu poate fi împiedicat ă, iar unele dintre ele țin de o mod ă ce poate fi trec ătoare,
ignorării problemei – care las ă loc greșelilor – îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte
din limba de origine și sugerarea c ăilor pentru posibila lor adaptare la limba român ă. Viitorul
va decide care dintre aceste cuvinte vor r ămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, și
sub ce form ă anume, și care vor disp ărea.
– cuvinte existente în limba român ă, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele
intrate în limb ă sau devenite uzuale dup ă elaborarea acestuia):
– a accesa, acvplanare, aeroambulan ță, aeroportuar, alb-negru, alb-argintiu, anglo-
normand, aurolac, a se autoacuza, autocopia tiv, blocstart, cronofag, dublu-casetofon,
electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin,
metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfec ție,
proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferin ță, a tracta, ultra adj. invar. etc.;
– compuse absente din DOOM1: à la, alalt ăieri-dimineață, mâine -dimineață;
azi-mâine ș.a.;
– derivate de la nume de locuri române ști (albaiulian, negruvodean), de la nume de state
(srilankez) și alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ș.a.;
– dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu , emisie, frec ție, mental,
ocluzie, papua, repertoar ș.a. – alături de complet , emisiune, fric țiune, mintal, ocluziune,
papuaș, repertoriu;
– cuvinte provenite din abrevieri: ADN ș.a.;
– nume proprii cu care trebuiau puse în leg ătură substantive comune înregistrate în
dicționar: Acropole față de acropolă ș.a.;
– nume proprii care fuseser ă normate în anexele la DOOM1 sub o form ă susceptibil ă de
amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ș.a.;
– grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.

Ioana Vintil ă-Rădulescu

219
Bibliografie selectiv ă

Avram, Mioara – Probleme ale exprim ării corecte , EARSR, Bucure ști, 1987
Avram, Mioara – Ortografia pentru to ți, Editura Academiei Române, Bucure ști, 1990
Avram, Mioara – Cuvintele limbii române între corect și incorect , Editura Cartier, Chi șinău,
2001
Bidu-Vrănceanu, Angela; For ăscu, Narcisa – Modele de structurare semantic ă (Cu
aplicații la limba român ă), Editura Facla, Timi șoara, 1984
Bidu-Vrănceanu, Angela – Structura vocabularului limbii române contemporane , Editura
Științifică și Enciclopedic ă, București, 1986;
Bidu-Vrănceanu, Angela – Lectura dic ționarelor , Editura și Atelierele Tipografice
„Metropol”, Bucure ști, 1993
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.) – Lexic științific interdisciplinar , Ed. Univ. Bucure ști,
2001
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.) – Lexic comun, lexic specializat , Ed. Univ. Bucure ști,
2002 Bidu-Vrănceanu, A.; C ălărașu, C.; Ionescu-Rux ăndoiu, L.; Manca ș, M.; Pan ă
Dindelegan, G. ( et alii ) – Dicționar de științe ale limbii , ed. rev. și adăugită, Ed. Nemira,
București, 2005
Brâncuș, Gr. – Istoria cuvintelor , Ed. Coresi, Bucure ști, 1991
Bucă, M.; Evseev, I. – Probleme de semasiologie , Ed. Facla, Timi șoara, 1976
Coteanu, Ion – Structura și evoluția limbii române (de la origini pîn ă la 1860) , Ed.
Academiei, Bucure ști, 1981
Coteanu, Ion (coord.) – Limba român ă contemporan ă (2 vol.) Ed. Academiei, Bucure ști,
1985
Coteanu, Ion – Etimologia și limba român ă, EARSR, Bucure ști, 1987
Coteanu, Ion; Sala, Marius – Etimologia și limba român ă, Ed. Academiei, Bucure ști, 1987
Coșeriu, Eugeniu –
Introducere în lingvistic ă, Cluj, Editura Echinox, 1995
*** – Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, EA, 1982
***– Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Edi ția a II-a, Bucure ști, Univers
Enciclopedic, 1996

220Dimitrescu, Florica – Introducere în fonetica istoric ă a limbii române , Ed. Științifică,
București, 1967
Dimitrescu, Florica – Dinamica lexicului românesc – ieri și azi, Ed. Logos, Bucure ști, 1994
Dimitrescu, Florica – Dicționar de cuvinte recente , Editura All, Bucure ști, 1996
Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie – Noul dic ționar enciclopedic al științelor
limbajului , Ed. Babel, Bucure ști, 1996
*** – Encyclopedia of Language and Linguistics , 2nd edition, Elsevier, 2005
Ene, Ana – Introducere în lexicografie: probleme teoretice și aplicații, Editura
Universității „Transilvania”, Bra șov, 2008
Forăscu, Narcisa – subcap. „Sunetul și proprietățile lui” și „Fiziologia articula ției”, în Ion
Coteanu (coord.), Limba român ă contemporan ă. Fonetica, fonologia, morfologia ,
București, 1985, p. 14 – 17
Graur, Alexandru – Fondul principal al limbii române , EȘE, Bucure ști, 1957
Graur, Alexandru; Wald, Lucia – Scurtă istorie a lingvisticii , București, 1978
Guțu Romalo, Valeria – Corectitudine și greșeală. Limba român ă de azi , Ed. Humanitas
Educațional, Bucure ști, 2000
Hristea, Theodor (coord.) – Sinteze de limba român ă, ed. a III-a, rev. și adăugită, Ed.
Albatros, Bucure ști, 1984
Ionescu, Emil – Manual de lingvistic ă generală, ed. a II-a, rev. și adăugită, Ed. ALL,
București, 1997
Jakobson, Roman – „Principiile de baz ă ale limbajului”, în G. Alexandru și L. Wald,
Scurtă istorie a lingvisticii , București, 1978
Katz, Jerrold; Fodor, Jerry – Structura unei teorii semantice , în „Antologie de semantic ă”,
București, 1976
Lupu, Coman – Lexicografia româneasc ă în procesul de occidentalizare latino-romanic ă a
limbii române moderne (1780 – 1860) , Ed. Logos, Bucure ști, 1999
Manoliu Manea, Maria – Structuralismul lingvistic , EDP, Bucure ști, 1973
Mauro, Tullio de – Introducere în semantic ă, Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București,
1978
Mârza, Clement – subcap. „Urechea. Func țiile la audi ție”, în Ion Coteanu (coord.), Limba
română contemporan ă, vol. I, Bucure ști, 1974, p. 28 – 30
Petrovici, Emil – Sistemul fonematic al limbii române , SCL, VII/1956, pp. 1-2 și pp.7-18

221Robins, R. H. – Scurtă istorie a lingvisticii , Ed. Polirom, Ia și, 1997
Rosetti, Alexandru; Aurelian L ăzăroiu – Introducere în fonetic ă, București, 1982
Rosetti, Alexandru – Despre regula comut ării în fonologie , SCL, XII/1961, pp.11-14
Saussure, Ferdinand de – Curs de lingvistic ă generală, ed. critic ă de Tullio de Mauro, Ed.
Polirom, Ia și, 1998
Seche, M. – Schiță de istorie a lexicografiei române , I-II, EȘE, Bucure ști, 1966-1969
Stoichițoiu-Ichim, Adriana – Aspecte ale influen ței engleze în româna actual ă, Ed.
Universității București, 2006
Stoichițoiu-Ichim, Adriana – Vocabularul limbii române actuale. Dinamic ă, influențe,
creativitate , Ed. ALL, Bucure ști, 2008
Șerban, Vasile; Evseev, Ivan – Vocabularul românesc contemporan. Schi ță de sistem ,
Timișoara, Editura Facla, 1978
Vasilache, Gh. N. – Ghid ortografic și ortoepic al limbii române , ed. a II-a revizuit ă și
adăugită, Ed. Polirom, Ia și, 2006
Vasiliu, Emanuel – Fonologia limbii române , Ed. Științifică, București, 1965
Vasiliu, Emanuel – „Problemele fonemului în lingvistica actual ă”, în I. Coteanu (coord.),
Elemente de lingvistic ă structural ă, Ed- Științifică, București, 1967, pp. 81-89
Vintilă-Rădulescu, Ioana – Terminologia și problemele ei actuale , Ed. Academiei Române,
București, 1999
Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.) – (DOOM 2) Dicționarul ortografic, ortoepic și
morfologic al limbii române , ed. a II-a rev. și adăugită (sub egida Academiei Române și a
Institutului de Lingvistic ă „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”), Ed. Univers Enciclopedic, Bucure ști,
2005
Volceanov, George – Dicționar de argou al limbii române , Ed. Niculescu, Bucure ști, 2007
Zafiu, Rodica – Diversitate stilistic ă în româna actual ă, Ed. Univ. Bucure ști, 2001