Rus Oana. Fișă de conflict. Războiul Civil American 1861 -65 [627787]

1
Rus Oana. Fișă de conflict. Războiul Civil American 1861 -65

I. Registre de cauzalitate
Conflictul dintre Nord și Sud a fost un conflict de interese. Ambele state doreau negocierea și
păstrarea Uniunii , însă oricât au încercat să păstreze pacea, părerile contradictorii și ideile diferite i –
au împins spre război. Pentru ca adversarul să se supună voinței Nordului, aceștia au pus Sudul într –
o situație dezavantajoasă (inferioară) decât sacrificiul ce -l pretindeau. Astfel, înfrângerea inamicului
trebuie să fie întotdeauna obiectivul acțiunii militare de ambele părți .1
Din cele 18 state libere, Lincoln a câștigat 54% din voturile populare și aproape fiecare vot
electoral, respectiv în urma votului popuar al celor 15 state sclave a primit 2%. Din această
diferență reiese faptul că Sudul îl consideră pe Lincoln un inamic. Acesta împreună cu republicanii
doreau răsturnarea monarhiei și răspândirea principiilor republicane în lume.

Durata lungă
Timp de zeci de ani, existența a două partide competitive și națion ale canalizase politica departe de
antagonismul Nord -Sud. Politica Nordică în anii 1830 și 1840 se învârtise în jurul preocupărilor
populare c u privire la social și cultural, majore schimbări care au însoțit ascensiunea rapi dă a unei
economii capitaliste moderne.
Vechile partide Whig și Democrate au adunat alegătorii în jurul unor probleme economice, cum ar
fi banca națională, un tari f federal de protecție și subvenții federale pentru îmbunătățiri interne
precum : drumuri, canale și căi ferate. The Old Whigs (1830 și 1840 ) doreau ca o bancă națională să
controleze creditul. Liderii whig și democrații au evitat cu atenție problemel e legate de sclavie după
criza t raumatică din Missouri din 1819 și 18 20, când Congresul s -a împiedicat să admită Missouri
în Uniune fiind stat scavagist. Ulterior, antagonismele de secțiune s -au agravat.
Până în 1860, Nordicii controlau fabricația, a ctivitatea bancară și transportul națiunii, chiar și din
bumbac. Sudul are adesea resentimente legat de ceea ce mulți percepeau ca fiind esențial relația în
care au rămas în datorii (averea plantatorilor fiind legată de pământ și sclavi), în timp ce factorii de
Nord , agenții de asigurare și producătorii de textile au câștigat recompense mari. Nordul vedea
Sudul ca fiind înapoiat din punct de vedere economic.

1 Carl von Clausewitz. Despre Război antet, 2013, p p. 10-11.

2
Pentru a sublinia puritatea proprie societății tradiționale, scriitori și purtătorii de cuvânt ai Sudului
au pictat Nordul ca fiind decadent, un ținut dominat de industrii, exploatatorii ale căror valori au
subminat virtuoasa republică. Purtătorii de cuvânt ai Nordului au extras oportunitatea nelimitată a
regiunii lor de independență economică și respect social. Antagonismul cultural în creștere a pus o
mare povară pentru partidele naționale, partizanii din Nord și Sud au găsit tot mai puține lucruri
asupra cărora să fie de accord ambele părți. Idealuri le pentru munca liberă erau îmbrățișate de către
toți nordicii iar alegătorii s -au îndreptat c ătre noile îngr ijorări și s -au asigurat că aceste probleme
vor fi bazate pe moral și nu economic.
În 1850, e xtinderea sclaviei în Occident a fost punctul principal de reținere între Nord și Sud și în
1860 între de mocrații nordici și republicani. O noțiune populară a susținut că sclavia ar dispărea
treptat dacă ar fi cuprinsă în limitele sale actuale. Răspândirea sclaviei ar corupe Occiden tul prin:
încălcarea legi lor ar debloca viziunea nobilă a unui Imperiu al Libertății și ar aduce cu sine
societatea nedemocrată, dominată de plantatori din Sud, împiedicând lucrătorii salariați să se
deplaseze în Vest și să devină producători.
Un factor important pentru mulți nordici a fost dorința lor de a menți ne Occidentul deschis nu doar
pentru munca liberă, ci și pentru munca albă gratuită. Astfel, rasismul a fost adânc înrădăcinat în
Nord și Sud. Ciocnirea valorilor statului sclavagist cu principiile “solului liber” ale Nordului a dus
la un ciclu de creștere a tensi unilor. Au acționat agresiv pentru a proteja ceea ce considerau
drepturile egale, folosind guvernul federal pentru a forța sclavia spre vest.
În 1859, John Brown a respins spectaculos mijloacele politice prin acapararea arsenalului federal la
Harpers Ferry , Virginia, în efortul de a provoca o revolt sclavă masivă. Acțiunile lui Brown au fost
mult mai mult condamnate în statele libere decât au fost susținute. Sursa supremă a diferenței de
secțiune a fost instituția sclaviei. Pe această problemă au avut loc m arile conflicte secționale din anii
1850.
În 1860, puțini nordici au propus să interfereze cu sclavia în statele din Sud , motivul fiind
angajamentul lor ferm față de sistemul de guvernare creat de fondatori. Ostilitățile crescând între
Nord și Sud, nu au luat forma unor raiduri răspândite asupra plantaților pentru a inspira revolte ale
sclavilor, ci a unei lupte pentru putere asupra guvernului federal. Lupta a culminat odată cu alegerea
din 1860.
Odată cu ascensiunea Partidului Republican Nordic și împărățire a aripilor de Nord și de Sud ale
Partidului Democrat, lupta s -a dezvoltat în două campanii separate. În Sud, candidatul democrat
John C. Breckinridge s -a luptat cu John Bell și cu Partidul Uniunii Constituționale, o organizație

3
format din conservatori de s ecțiune care au favorizat orice politică care să restabilească armonia
națională. În Nord, a existat o competiție între candidatul democrat Stephen A. Douglas, senatorul
din Illinois, care a deschis teritoriile în slavie cu controversatul său Act Kansas Ne braska și apoi a
petrecut următorii șase ani luptând să mențină ceea ce el însemna să fie o poziție de compromise
moderată și Abraham Lincoln, un necunoscut relativ , ale cărui poziții moderate în privința sclaviei,
a nativismului și a conducerii unui stat -cheie i -au câștigat nominalizarea republican.
S-ar putea susține că adevăratele origini ale crizei stau cu un secol înainte ca într -o decizie de
neconceput: plantatorii coloniali trec de la servitori albi la sclavi negrii ca forță de muncă principal.
Sau poate cauzele rămân în continuare importarea cuceritorilor spanioli de sclavi africani către
plantațiile lor de zahăr din Lumea Nouă. Sclavia a profitat multă vreme de tânăra republică, a
îngrășat poșetele plantatorilor din Sud și ale comercianților, banch erilor și producătorilor din Nord.
Până în 1820, sclavia devenise atât de vitală pentru economia Sudului și atât de centrală pentru
societatea și cultura sa, încât rezidenții albi nu își permiteau să ignore orice posibilă amenințare, în
timp ce vasta majoritate a nordicilor din Sud credeau că menținerea păcii între secțiuni era mai
importantă decât încheierea sclaviei.
Actul din Kansas Nebraska din 1854, a stabilit o politică teritorială pe care Douglas a numit -o
suveranitatea populară, o noțiune chi ntesențială democratică, concepută pentru a înlătura problema
explozivă a sclaviei de pe teritoriile din politica națională prin înlocuirea autotității centrale cu
controlul local. Sclavia a definit relațiile de rasă din Sud iar șocul crizei pentru ei est e asociat cu un
sentiment periculos și dominant.
Amenințările Sudice ale dezbinării și -ar putea urmări rădăcinile din rezoluțiile din Kentucky 1798,
din criza Missouri 1819 -20 și din criza de nulificare 1832 -33. Pentru majoritatea republicanilor,
relațiil e cu Sudul s -au dezvoltat într -o rutină obositoare: sudicii au cerut avantaje politice, nordicii
au balansat, sudicii au amenințat să se detașeze iar nord -democrații au cedat și au votat cu sudicii.
Avertismentele de dezbinare deveniseră obișnuință în timpul și după prima campanie națională a
republicanilor din 1856.

Durata medie
Forțele militare din statele secrete au atacat trupe federale staționate la Fort Sumter, în Carolina de
Sud, Lincoln a cerut să suprime Sudul răzvrătit iar Nordul a răspuns. Acțiunile din Sud au obligat

4
nordicii să decidă implicații importante pentru viitorul țării, atât pe termen scurt cât și lung (decizii
imediate).
După 1860, Nordul a fost divizat brusc după răspunsul său la secensiune. Astfel, a tacul confederativ
asupra Fort Sumter devenise un punct focal concret pentru Nord. Nordicienii din toate partidele au
reacționat cu furie la ceea ce au perceput ca o agresiune împotriva pavilionului și o regiune unită
brusc s -a raliat chemării președintelui la arme , și în cuvintele lui Lincoln, a venit războiul.
Confruntarea din 1860 -61 i-a obligat pe nordici să ia o decizie de moment dacă să se angajeze într –
un război civ il pentru a preveni secensiunea sau nu. Proiectul de lege, privind sclavii, s -a dărâmat și
trebuie luate decizii noi cu priv ire la plata acesteia. Legislatura de stat din Carolina de Sud a
solicitat o convenție specială de a forța mâinile altor state sclave pentru a muta data convocării.
Legiuitorii au început să se pregătească pentru posibilitatea războiului prin adăugarea a 1 0.000 de
voluntari în apărarea statului. Amenințarea constantă de conflict armat la forturile sudice, atât de
rapid, a arătat că este suficient de clar. Declarația de independență, fără precedent, din Carolina de
Sud voia să implementeze în mintea publică, cu mult înainte de oficializare, libertatea de a fi. Acel
act a împins dezbaterea națională dincolo de chestiunile tradiționale negociabile legate de sclavie și
au obligat cetățenii nordici să se confrunte cu problema perpetuității Uniunii. Elitele comerc iale și
financiare au încercat să -și convingă colegii că respectiva criză este minoră și va trece.
Portul New York a fost casa de compensare pentru practicarea întregii culturi de bumbac din Sud.
Factorii din New York au vândut bumbacul din Sud, companiile de asigurări au asigurat recolta și
navele care o transportau, băncile au deținut datoriile plantatorilor, fabricile și comercianții au
furnizat o parte semnificativă din bunurile fabricate în Sud. Înrucât orașul a fost și centrul
comerțului de Nord, efec tele s -au redus spre exterior în centre urbane ale regiunii. Băncile mai mici
și comercianții de mărfuri uscate au început să eșueze. În fața unei crize naționale în creștere, lipsa
de direcție din partea liberilor de partid s -a dovedit critică.
Nordicii au avut tendința de a rămâne pasivi în această etapă inițială a crizei, optând pentru a urmări
și aștepta evoluțiile conflictului. Democrații sudici cereau partidului să susțină o poziție radicală de
sclavie iar democrații nordici căutau un curs moderat. În centrul izbucnirii se află senatorul din
Illinois, Stephen A. Douglas – Act Kansas -Nebraska 1854.
Convenția națională din 1860 a partidului s -a destrămat atunci când nordicii au refuzat să aprobe un
cod de sclavi iar sudiștii au refuzat să tolereze nominalizarea lui Douglas. Partidul Republican și -a
asumat o atitudine de cuceritor străin față de Sudul minoritar și fără rol în guvern. Impunănd

5
propriile lor idealuri în partea de Sud a fost o constrângere morală față de rezidenții și onoarea
oricărei femei de acolo.
Tilden a prezentat două argumente împotriva răspândirii sclaviei : 1. Nici un teritoriu existent nu
deține climatul și geografia necesară pentru a susține o societate de sclavi și 2. Dizolvarea sclaviei
prin conținerea ei geografică le -ar impune stăpâni lor să depășească criza iar pe sclavi să sufere pe
măsură ce resursele deveneau slabe.
Argumentul lui Hardshell New York Journal of Commerce: „ Greșeala fundamentală a oamenilor
din Nord constă în acel spirit plictisitor care îi determină pe rep ublicani să intervină în treburile
altor comunități și să caute să le reglementeze și să le controleze după ideile lor, așa cum fac la ei
“acasă”. Consieră că este misiunea lor de a dicta oamenilor din Sud care va fi caracterul instituțiilor
lor interne, care este relația dintre stăpân și servitor și cum vor fi reglementate toate problemele lor,
tocmai atunci când acționează asupra acelorași întrebări, acasă, în propria lor judec ată
corespunzătoare. ”
Atitudinea lui Lincoln: „În mâinile tale, conaționalii mei nemulțumiți, și nu în ale mele, este
problema de moment a războiului civil. Cu tine, și nu cu mine, este întrebarea solemnă: Să fie pace
sau sabie? ”
Tilden a subliniat controlul local și rezistența la imperialismul moral, însă nu a reușit să exploateze
cel de -al treilea aspect principal al ideologiei democratice: rasa. Problema reală nu a fost
moralitatea sclaviei, ci viitorul r epublicii americane.
Douglas: “Îmi pasă mai mult de marele principiu al autoguvernării, de dreptul oamenilor de a
guverna, decât de toate negrele din creștinătate. Nu aș pune în pericol perpetuitatea acestei Uniuni.
Nu aș elimina marile drepturi ale omului alb pentru toți negrii care au existat vreodată. ”
Spre deosebire de Douglas, Tilden nu a aplicat tactica democratică preferată pentru a -i picta pe
republicani ca aboliționiști cu ochi sălbatici care au căutat să egaleze rasele din punct de vedere
politic și social, a evitat astfel de apeluri.
Odată ce a început criza și după ce publicul și -a dat seama că acel conflict din forturile de Sud era o
posibilitate reală de război, Douglas trebuia să știe nu numai ce se întâmplă în Sud, dar și unde se
aflau aliații și componenții săi din Nord. Prima acțiune a lui Lincoln în calitate de președinte a fost
să înceapă procesul de selecție a cabinetului. Aceasta va domina gândirea republicanilor și modela
întreaga administrație. Sarcina sa a fost să definească Partidul Republican, noul partid de putere așa
cum nu a mai existat. A selectat bărbați care să reprezinte partidul în mod geografic, fără să lase

6
vreo regiune sau stat să se simtă înțepenit. S -a consultat cu elitele partidului de stat pentr u a fi siguri
că alegrile sale se potrivesc cu dorințele lor , altfel, a cționând unilateral ar înstrăina liderii de partid
influenți, slăbind unitatea partidului . Acceptarea prea multor sfaturi ar provoca suspiciunea că
Lincoln ar fi slab și ușor de dominat.
Conse rvatorii David Davis (judecător Illinois) și John Murray Forbes (om de afaceri Massachusetts)
s-au opus sclaviei ca sistem de muncă ineficient și periculos dar și considerând -o greșeală morală.
Chase și John Andrew (guvernator Massachusetts), republicani r adicali, au văzut sclavia ca pe un
rău moral. Abolirea a fost obiectivul principal al partidului și au respins în mod direct orice
compromis care implică sclavia, în special, extinderea acesteia. William H. Seward (senator New
York) și Lincoln, republican i moderați, au constituit o majoritate în partid și au ținut astfel
echilibrul de putere între cele două poziții extreme. Majoritatea republicanilor doreau să mențină
alianța conservatorilor, radicalilor și moderatorilor, a foștilor whigs și democraților, care au atras cu
succes alegătorii nordici. Lincoln a urmărit potențialul pericol prezentat de sudicii nemulțumiți și
inevitabilele lor cereri de concesii.
Republicanii au continuat să trateze ușor secensiunea, atât public cât și privat. A existat o frică
puternică că războiul cu puterea sclavă a putea fi pierdut, faptul că afișarea unei voințe de negociere
ar putea indica slăbiciune și încurajare pentru secesioniști. Majoritatea republicanilor au fost de
acord cu scriitorul din Indiana, care a declarat: „P roblema sclaviei trebuie acum soluționată. ” Puțini
republicani au dorit ca Lincoln să facă vreo declarație public asupra politicii sale sudice înainte de
inaugurarea sa.
Din Columbus, Ohio: “Nordul ar disprețui un astfel de act și Sudul va devein mai agitat în
amenințările sale neîndoielnice de disociere. Omenirea respectă un bărbat îndrăzneț, drept și
curajos! Ei disprețuiesc un laș. Nimic nu poate fi mai umilitor și deza struos pentru cauza noastră,
decât să te vedem, liderul ales, să te târască pe burtă înaintea unei mâini pline de trădători în Sud.
Așa cum a prezis guvernatoul din New York, Edwin Morgan, dacă Lincoln ar fi delarat politica sa,
în loc să se liniștească nu ar fi decât să creeze apetit pentru mai mult.”
Lincoln a răspuns la majoritatea cererilor pentru o declarație cu o scris oare care îl îndrumă pe cititor
la discursurile sale trecute. Credea că o revizuire a discursurilor sale anterioare unde cerea
respec tarea Constituției și restricțiile sale privind interferența federal cu sclavia în state ar liniști
uniniștii sudici anxioși. Acesta a condamnat sclavia ca un mare rău moral, social și politic. Instituția
a fost: „calculată pentru descompune ideea unui g uvern liber, chiar și pentru bărbații albi, și pentru
a submina însăși fundamentele societății libere a unei conspirații pentru naționalizarea sclaviei
forțând statele libere să protejeze proprietățile sclavilor în granițele lor. ” A respins secesiunea ca

7
fiind neconstituțională și a acuzat că agresiunea sudică, nu agitația republican, a fost responsabilă
pentru mișcarea de dezbinare. Conservatorii au fost de părere că alegerile au modificat fundamental
situația și că sindicaliștii din Sud aveau nevoie de mai multă asigurare din partea președintelui ales
decât a putut primi cetățeanul de rând din discursurile lui Lincoln.
Lincoln și Trumbull au fost totuși de accord că trebuie să abordeze problema. Ei au fost de accord
că secesionismul a fost ridicat de ag itatorii politici care erau hotărâți să exploateze victoria
Republicană pentru propriile motive egoiste. Lincoln se simțea obligat să ofere un avertisment scurt
și sever.
Yates: „Este momentul când a fost testată întrebarea. Indiferent dacă Sudul intențio nează cu
adecărat să dizolve Uniunea sau nu, rezultatul alegerilor întârziate a informat că judecata
independentă a poporului american nu poate fi constrânsă prin amenințări insolente de secesiune
sau dezbinare. Să știm o dată pentru totdeauna dacă o minor itate sau o majoritate va guverna. Să
știm dacă milioanele de libertăți ale acestei națiuni trebuie să ajungă în genunchi spre sclavie la
fiecare alegeri prezidențiale.” Prin acest mesaj a respins idea că Uniunea era în pericol real și a
apelat la mândria bărbătească a nordicilor de a rezista la intimidarea sudica.
Greeley, New York: “Dacă statele bumbacului vor fi satisfăcute, pot face mai bine din Uniune decât
în ea. Dreptul de secțiune poate fi unul revoluționar, dar există. De fiecare dată când o secți une
considerabilă a Uniunii noastre va rezolva în mod deliberat să iasă, vom rezista tuturor măsurilor
coercitive pentru a o menține. Sperăm să nu locuim niciodată într -o republic din care o secțiune este
fixată pe reziduu de către baionete. ” Acesta s-a opus compromisului, preferând secesiunea .
Republicanii conservatori credeau că un compromis ar preveni dezbinarea. În Sud, secesiunea a
primit un impuls și o panică financiară a perturbat economia Nodului, rupturile din interiorul
partidelor a crescut. La începutul crizei, absența conducerii active a produs incertitudine și ezitare
iar c ând au avut în vedere problemele naționale, nordicii au gândit în termeni politici. Astfel,
dezbaterile Conguresului le -au oferit nordicilor idei concrete la care să răspundă iar convenți a de
secesiune din Carolina de Sud a dat o calitate tangibilă disocierii, sporită de panica economică.
Opinia publică devenea tot mai distinctă între cele două părți . Unele segmente ale societății nordice
au început să se implice în următorul nivel al polit icii populare – petiții și manifestații în masă.
Aceștia au perceput criza prin obiectivul partizanului în timp ce Sudul a dat vina p e criza
fanatismului republican. Patru luni de escaladare a tensiunilor, dezbatere și negocieri, în final, de
cristalizare a ideilor, em oțiilor și alianțelor politice . Tilden a declarată că: „Soluția pentru totdeauna
a problemei sclaviei și restabilirea păcii și a armoniei este să fie lăsați în pace să își administreze

8
instituțiile interne în felul lor.” Buchanan a urmărit avizul avocatului său general pâ nă la scrisoare și
a propus Congresului să recomande legislativilor de stat măsuri de compromis . Democrații Douglas
au condamnat propunerea lui Buchanan , de a încorpora în Constituție protecția federală a sc laviei
pe teritoriile respective . În cele din urmă, d oar modificarea Constituției ar putea rezolva criza fără a
avea loc războiul.
Amendamentul președintelui a abordat cele trei puncte principale ale diferenței de secțiune pe care
le credea el: 1. A recunoscut drepturile de proprietate a le proprietarilor de sclavi, 2. A oferit protecție
federală pe ntru sclavie pe teritorii și 3. A făcut o declarație împotriva libertății personale a Nordului.
Prima propunere formală de compromis era acu m pe masă. Prima zi a sesiunii (deliberările
comitetului Camerei), Douglas a început deliberările pentru a veni cu o soluție acceptabilă pentru
toți și a lucrat pentru a pune bazele cooperării dintre părți. A doua zi, congresienii din Sud au emis
un manifest în care le -a sfătuit statelor să se detașeze.
Întâlnirile de la început ale Uniunii au avut loc și în orașe mari, organizate de lucrători, oameni de
afaceri sau interese politice asociate. Unde timp de șase săptămâni, toate bursele majore au mers în
jos, afectând investitorii, comapniile și băncile. Comercianți i din întregul Nord au avut de suferit în
timp ce comerțul din Sud a stagnat. Mișcările pentru compromis a ambelor părți a u fost conduse de
către oameni de afaceri , existând pericol ul suprag eneralizării.
În primele săptămâni ale sesiunii au dezvăluit alte trei te ndințe care ar influența curs ul guvernului în
acea iarnă: 1. Disjuncția dintre criza de la Washington ș i cea percepută de nordicii, 2. Răspunsul
republicanilor la intervenția subtilă a lui Lincoln a fost primu l indiciu al puterii sale și 3. Remorca de
război în cadrul Partidului Republican nu va crește decât în timp de dezbatere asupra
compromisului. Criza era încă tâ nără și d iscuția teoretică în mare parte, unde în Nord, problema
centrală a rămas cabinetul .
Lincoln nu a înțeles de ce Sudul nu înțelegea că ei nu au nici autoritate, nici înclinație de a interveni
cu sclavia . De-a lungul crizei, el a încercat să încurajeze sudicii să se îndepărteze de secesiune și să
decidă pacea . De la deschiderea crizei de secesiune până la predarea la Appomattox, întrebarea
pentru nordici nu a fost niciodată dacă Uniunea merita salvată, ci care era cea mai bună metodă de a
o salva.
În 1863, a fost aprobată proclamația elaborată de Lincoln iar în 1865, odată cu asasinarea lui
Lincoln, Statele au rămas în derivă referitor la abolirea sclaviei și sfârșitul conflictului.
În 1865, datorită faptului că proclmația emancipării a fost limitată din punct de vedere al eliberării
negrilor, ea prevedea eliberarea negrilor doar din Statele Confederale, abolirea sclaviei a fost

9
dobândită prin al 13 -lea amendament care a fost unic în Constituție și singur ul act explicit asupra
sclavilor. Andrew Johnson a fost ales președinte și a susținut cele întâmplate și spuse anterior.

Durata scurtă
Forțele militare din statele secrete au atacat trupe federale staționate la Fort Sumter, în Carolina de
Sud, Lincoln a cerut să suprime Sudul răzvrătit iar Nordul a răspuns. Acțiunile din Sud au obligat
nordicii să decidă implicații importante pentru viitorul țării, atât pe termen scurt cât și lung (decizii
imediate).
După 1860, Nordul a fost divizat brusc după răspunsul său la secensiune. Astfel, a tacul confederativ
asupra Fort Sumter devenise un punct focal concret pentru Nord. Nordicienii din toate partidele au
reacționat cu furie la ceea ce au perceput ca o agresiune împotriva pavilionului și o regiune unită
brusc s -a raliat chemării președintelui la arme , și în cuvintele lui Lincoln, a venit războiul.
Evenimentul care potențează escaladarea relațiilor dintre actori este momentul când a fost ales
președinte Abrahan Lincoln urmat de atacul de la Fort Sumter .
După șase luni de la alegeri, în 1861, republicanii au fost de acord că secensioniștii sunt o
amenințare pentru națiune, Nordul a răspuns cu război .
Pe măsur ă ce criza a evoluat, principalele dispute politice cu care se confruntă țara au trecut de la
extinderea sclaviei la compromis și de acolo la utilizarea forței pentru a păstra Uniunea.
În 1863, a fost aprobată proclamația elaborată de Lincoln iar abolirea sclaviei a fost dobândită prin
al 13 -lea amendament, act unic în Constituție și explicit asupra sclavilor .

II. Desfășurarea conflictului
1. Mobilizarea actorilor
Decizia cu care se confruntat ă preșe dintele este una complexă, mai gravă decât deciziile cu care s –
au confruntat predecesorii săi. Din punct de vedere militar, decizia de a a răspunde atacului de la
Fort Sumter a fost una imediată deoarece Sumter avea o im portanță simbolică datorită locației sale
chiar dacă nu avea aproape nicio valoare strategică. Astfe l, mobilizarea militară a fost o decizie
bruscă bazată pe valorile republicanilor. Dintr -o varietate de fronturi, presiunea crescuse pentru

10
Lincoln să ia o decizie. Indiferent de cât de argumentați vehement erau nordicii, guvernul era
struc turat a stfel încât alegerea să îi aparțină președintelui.
Informațiile sosite de la Charleston au jucat un rol important. Gu stavus Fox a raportat că planul de a
circula cu provizii noaptea pentru militarii din port ar fi imposibilă. Asta însemna că aprovizionarea
ar trebui să fie luată în restul drumului de către barca de rând, probabil sub foc de la Fort Moultrie,
ocupat de că tre Confederație. Guvernatorul Pickens a precizat că, în cazul în care Lincoln nu se va
pronunța în secesiune, Carolina de Sud intenționează să lupte.
Criza de l a Sumter a urmărit un avantaj dar provocarea a dăugată de către organizarea guvernului a
dus Nordul într -un punct de disperare și de a lua decizii bruște. Scott și Lamon doreau evacuarea nu
numai a Fort Sumter, ci și a Fort Pickens. Înțelegând de la Lamon că Lincoln va aproba o astfel de
idee, Scott a întocmit un memorandum r ecomandând evacuarea forturilor pe care le-a prezentat lui
Lincoln. Scott a co ncluzionat: „Renunțarea la Fort Sumter și Pickens poate fi justificată cel mai bine
prin speranța că, prin urmare, ar trebui să rec uperăm stat ul din care fac parte geographic ,
liberalitatea actului, pe lângă păstrarea cel or opt state îndoielnice .”
Chase , Welles, Smith și Seward – au conveni t că Pickens trebuie con solidat. Welles și Smith au fost
de asemenea de acord cu Bates în necesitatea creșterii forței navale de -a lung ul coastei de S ud. Pe
de altă parte, pe Sumter, nu a existat un consens. Blair, desigur, a vorbit puternic în fav oarea
consol idării for tului. E l a declarat: ''Carolina de Sud este capul și piciorul rebeliunii și atunci când
acel stat va fi eliberat în siguranță de la autoritatea SUA, va lovi și autoritatea noastr ă de la care ne
va lua ani buni lupta de a recupera. " Seward a continuat să conducă opoziția, argumentând că orice
încercare de a furniza fortul va declanșa un atac și va încep e un război . Amândoi Chase și Welles au
susținut trimiterea de provizii.

2. Escaladarea conflictulu i
În confrun tarea cu apărar ea Fort Pickens, Lincol n a ordonat că același vas de război W elles
intenționa să conducă flota Fox Sumter la Pensacola. Când un Welles dezgustat l -a înștiințat pe
președinte că a existat un fel de amestec, Lincoln a ordonat imediat ca nav a să fie folosită pentru
expediția de la Sumter .
Seward a fost sub presiune aproape la fel de mare ca cea a președintelui și, după câteva săptămâni
de a obse rva atitudinea lui Lincoln asupra lui S umter cu temere din ce în ce mai mare, era acum
aproape de panică la scară largă. El i -a asigurat pe Southerners atât din statele Golfului cât și din

11
statele de frontieră că evacuarea lui Sumter a fost asigurată și era convins că doar angajamentele
sale au ținut sindicaliștii în controlul convenției de secesiune din Virginia și comisarii confederați
de la părăsirea Washingtonului și de la instigarea unui război.
Seward a exercitat o influenț ă puternică în Sudul de Sus. Schimbările pe care le -a sugerat la
inaugurarea lui Lincoln și asigurările sale ulterioar e, că Sumter urma să fie evacuat , au avut un
impact hotărât în statele de frontieră. Întărit de convingerea că administrația însemna să evite o
coliziune, forța unionistă în Virginia, Tennessee și C arolina de Nord a atins apogeul. Tensiunea a
avut un impact asu pra tuturor, Stephen Douglas și Seward, devenise ră disperați.
Lincoln era extrem de conștient de importanța opiniei pub lice înt r-o republică și capacitatea sa de a
lupta și de a câștiga acea bătălie sau campania se va baza pe două lucruri: sprijinul u nificat al
Nordului și loialitatea continuă a statelor sclave de frontieră.
Atacul de la Fort Sumter a fost punctul culminant al conflictului iar Lincoln știa încă de atunci ce va
urma. Astfel, începând cu 15 aprilie, țara era angajată într -un războ i civil, cu c el puțin 11 state aliate
împo triva guvernului . Întrebarea cu care se confrunta Lincoln era atunci dacă propria sa secțiune
profund polarizată s -ar ralia apelului său.

3. Fazele conflic tului
Procesul de luare a deciziilor au urmat o serie de etape distincte, fiecare dintre ele activând a
anumită orien tare mentală (cognitivă). Faza deliberativă a dominat faza predecizională, când
opțiunile și rezultatele posibile au fost cântărite și compar ate. Faza de implementare a dominat faza
post-decizională, când accentul tre ce la realizarea cursului ales.2

III. After war
Anii 1850 au stabilit ordinea de zi pentru următoarele câteva decenii și a modificat politica.
Programul economic republican în timpul și după Războiul Civil a reflectat vechile probleme
economice ale sistemu lui partidelor Whing Democrate iar o rdinea de zi nu a fost înlocuită, ci doar
recilată.

2 Dominic D.P. Johnson și Dominic Tierney . The Rubicon Theory of War

12
În 1865, a fost creat Biroul Freedman care a marcat o dir ecție divergentă din luptele Whing
Democrate . Această instituție era o birocrație care ar fi putut funcționa cu bunul dintre albi și negri,
ar fi putut remedia, în timp, rasismul și susține progresul economic al negrilor
Comisia Interstate pentru Comerț din 1886 , miș care în devenire care să reglementeze ceva nou în
viața americană, prin rapoarte abia în 1887.
Căile ferate au fost prima afacere mare a națiunii .
1887 și 1890 au trecut aproape trei decenii de la realinierea anilor 1850, iar teoria realinieri i prevede
că diferența de timp dintre momentele de atunci și acum, durează aproximativ 35 de ani.
Legea privind comerțul și Legea antimonopolului Sherman aparțin unei alte ere.
Republicanii au schimbat agenda țării prin modificarea legii drepturilor de pro prietate la oameni . Al
13-lea amendament a fost schimbarea masivă a agendei a acestei realinieri , republicanii au rezolvat
problema muncii gratuite în raport cu forța de muncă . Amendamentul a declarat că drepturile de
proprietate asupra ființelor umane nu ma i erau permise nicăieri în Statele Unite . A legitimat
distrugerea unei proprietăți în valoare de trei miliarde de dolari și a redus puterea sclavă din
proeminența națională la o entitate politică proprietară care a avut doar o influență regională .
Al 14-lea și al 15 -lea amendamente au avut puține relații cu problema centrală a puterii derivate din
drepturile de proprietate => ca un testament al idealismului republicanilor în dorința lor de a sculpta
un loc pentru foștii sclavi din viața americană și au fost r epere în bătălia de secole pentru erodarea
etnocentrismului european.
Partidul Republican a acordat drepturi civile și politici celor care au fost sclavi, au fost cu greu
convertiți la egalitarism rasial.

13
Bibliografie
James L. Huston. Calculating the Value of the Union , 2003
Russell McClintock. Lincoln and the Decision for War, 2008
Carl von Clausewitz. Despre Război Antet, 2013
Dominic D.P. Johnson și Dominic Tierney . The Rubicon Theory of War , 2011

Filme
12 Y ears a Slave, 2013
Get Out , 2017