Specializarea D rept [627750]

Universitatea Tibiscus Din Timișoara
Facultatea de Drept ș i Administrație Publică
Specializarea D rept

LUCRARE DE LICENȚĂ
Infractorul și participația p enală

Conducător științific
Lect. Univ. Dr. Marian Bratiș
Absolvent: [anonimizat]
2020

1

CUPRINS
1. ASPECTE GENERALE ALE PARTICIPAȚIEI PENALE ………………………….. ……………. 4
1.1. NOȚIUNEA DE INFRACTOR ȘI CARACTERIZAREA PARTICIPAȚIEI
PENALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 4
1.2. FORME ALE PLURALITĂȚII DE INFRACTORI ………………………….. ………………… 5
2. DEFINIȚIA PARTICIPAȚIEI PENALE ………………………….. ………………………….. ………….. 8
2.1. SEDIUL MATERIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 8
2.2. GENURI ȘI FELURI DE PARTICIPAȚIE PENALĂ ………………………….. ……………… 9
2.3. PARTICIPAȚIA IMPROPRIE ………………………….. ………………………….. ………………… 11
2.4. CONDIȚIILE PARTICIPAȚIEI ………………………….. ………………………….. ………………. 13
3. FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE ………………………….. ………………………….. …………. 16
3.1. AUTORATUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 16
3.1.1 Calificarea contribuției autorului ………………………….. ………………………….. ……………. 18
3.2. COAUTORATUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 18
3.2.1. Condițiile coautoratului ………………………….. ………………………….. ………………………… 19
3.2.2. Infracțiuni la care coautoratul nu este posibil ………………………….. ………………………. 23
3.3. INSTIGAREA ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 24
3.3.1. Condițiile instigării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 27
3.3.2. Formele instigării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 30
3.4. COMPLICITATEA ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 32
3.4.1. Noțiune. Sediul materiei. Caracterizare ………………………….. ………………………….. ….. 32
3.4.2. Condițiile complicității ………………………….. ………………………….. …………………………. 33
3.4.3. Felurile complicității ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 39
4. APLICAREA PEDEPSELOR ÎN CAZUL PARTICIPAȚIEI PENALE ……………….. 43
4.1. SISTEME DE PEDEPSIRE A PARTICIPAȚIEI LA INFRACȚIUNE ……………….. 43
4.2. PEDEAPSA ÎN CAZUL PARTICIPAȚIEI PROPRII ………………………….. ……………. 44
4.3. CIRCUMSTANȚE PERSONALE ȘI REALE ………………………….. ……………………….. 46
4.4. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ÎN RAPORT CU
PARTICIPAȚIA LA SĂVÂRȘIREA UNEI FAPTE ………………………….. …………………….. 49
5. PARTICIPAȚIA – CAUZĂ DE AGRAVARE A PEDEPSEI ………………………….. ……….. 51
6. ÎMPIEDICAREA SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII ………………………….. ……………………….. 54

2
6.1 CONDIȚIILE ÎMPIEDICĂRII SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII ………………………….. 54
6.2. EFECTELE ÎMPIEDICĂRII SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII ȘI ÎNTINDEREA
ACESTOR A ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 56
7. PARTICIPAȚIA PENALĂ ÎN DREPTUL COMPARAT ………………………….. …………….. 57
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 60
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 61

3

INTRODUCERE
Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi timpuri, o condiție esențială
pentru existența și dezvoltarea unei societăți o constituie apărarea valorilor sociale
fundamentale pe care acea societate se întemeiază, împotriva faptelor periculoase.
Apărarea valorilor sociale se realizează și prin intermediul dreptului penal , și anume prin
stabilirea în lege a faptelor periculoase ș i a sancțiunilor aplicabile persoanelor ce
săvârșesc astfel de fapte.
Având în vedere cele de mai sus , dreptul penal se poate defini ca: „sistemul
normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca
infracțiuni , sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru
valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor , fie
prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc .”1
În primul capitol am considerat oportun să prezint unele aspecte generale cu
privire la participația penala făcând referire la : noț iunea de infract or, caracterizarea
participației penale, cât și formele pluralității de infractori.
În sistemul legislației penale române, participarea mai multor persoane la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este un fenomen destul de întâlnit, motiv
pentru care actualmente reprezintă una dintre cele mai dezbătute teme ale teoreticienilor
și practicienilor dreptului penal. Este cunoscut că, participare a mai multor persoane la
săvârșirea unei infracțiuni reprezintă un pericol social crescut ce duce la prejudicierea
valorilor sociale deoarece în acest mod se asigură o executare mai sigură a infracțiunii și
se creează posibi litatea favorizării infractorilo r în legătură cu sustra gerea de la
răspunderea penală.
Astfel, analiza pe care am avut -o în vedere la momentul redactării a fost orientată
în mai multe direcții, vizând în special maniera de reglementare națională precum și
transpunerea în practică, prin intermediul unor spețe reale, a aspectelor teoretice expuse.
Maniera în care vor fi sintetizate informațiile cuprinse în lucrare, dublată de
prezentarea unor spețe concrete în domeniu, vizează oferirea posibilității cititorului de a –
și forma o viziune de a nsamblu a problematicii abordate, atât sub aspect teoretic, cât și
practic.
În cuprinsul prezentei lucrări, vom proceda la analizarea în detaliu a practicii
judiciare și a doctrinei în materie penală, astfel încât să stabilim linia dintre cele două,
pentru a putea analiza în mod concret circumstanțele care influențează răspunderea
penală a participanților.

1 Viorel Pașca, Drept penal. Partea generală , ediția a III -a, actualizată cu modificările la zi ale Codului
penal, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 14 și urm.

4

1. ASPECTE GENERALE ALE PARTICIPAȚIEI PENALE

1.1. NOȚIUNEA DE INFRACTOR ȘI CARACTERIZAREA
PARTICIPAȚIEI PENALE
În general o infracțiune poate fi săvârșită, de către o singură persoană, însă în
practică s -a demonstrat, că la comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe
persoane, care, de regulă, au o contribuție de natură diferită morală sau materială,
identică sau eterogenă, contribuții ce se întrepătrund, concurând la săvârșirea faptei.
Infractor ul reprezintă persoana care, cu vinovăție, săvârșește sau participă la
comiterea unei fapte penale , în calitate de autor, instigator sau complice .
Infracțiunea , ca orice activitate umană poate fi săvârșită , atât de o singură
persoană , cât și prin cooperarea mai multor persoane , fiecare având aceeași contribuție
sau diferită , în acest din urmă caz intervine pluralitate a de infractori.
Pluralitatea de infractori apare în momentul în care la săvârșirea faptei
participanții acționează cu voință comună și când nu apare vreun impediment care să
înlăture răspunderea penală sau caracterul penal al faptei. Cooperarea persoanelor la
comiterea unei infracțiuni este exprimată de voința acestora de a o comite împreună și
nu trebuie confundată cu situația în care între infracț iuni difer ite există o anumită
conexitate , de exemplu între infracț iunea de furt, prevăzută de art. 228 din Cod penal și
cea de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 din Cod penal sau cea de tăinuire
prevăzută de art.270 din Cod penal.
Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune și o pluralitate de
infractori. Dacă nicio persoană nu a acționat cu forma de v inovăție cerut ă de lege la
comiterea faptei, nu se poate reține o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de
făptuitori, iar fapta fiind săvârșită fără vinovăție nu este infracțiune .2
Dacă în urma cerc etărilor efectuate cu privire la aspectul obiectiv și la cel
subiectiv al plural ității de făptuitori s-a constatat că fapta săvârșită este prevăzută de
legea penală și că toți sau o parte dintre făptuitori au săvârșit -o cu vinovăție, pluralitatea
de făptuitori primește în tot sau în parte caracterizarea de pluralitate de infractori.
O importață deosebită o reprezintă diferențierea pluralității de infractori de
pluralitatea de infracțiunii, această din urmă instituție fiind întâlnită în situația în care o
persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, ca și definitoriu pentru cea dintâi

2 Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, București
1969, pag. 182 și urm.

5
fiind faptul că fapta este unică, fiind obligatoriu mai mulți participanți, iar pentru cea de –
a doua faptul că făptuitorul este unic, iar faptele multiple.

1.2. FORME ALE PLURALITĂȚII DE INFRACTORI
În dreptului penal se pot distinge trei forme principale ale pluralității de
infractori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită și pluralitatea ocazională sau
participația penală.
Pluralitatea naturală reprezintă acea formă a pluralității de infractori, ce
presupune săvârșirea infracțiunii de cel puțin două persoane, condiție cerută c hiar de
natura faptei săvârșite. În această categorie se încadrează infracțiunile ce nu pot fi
săvârșite de o singură persoană și necesită cooperarea mai multor persoane. Ca exemplu
de aceste infracțiuni se pot aminti următoarele : luarea de mită și darea de mită, prevăzute
de art. 289 și art. 290 din Cod penal , bigamia prevăzută de art. 376 din Cod penal,
incestul, prevăzută de art. 377 din Cod penal, care sunt denumite infracțiuni bilaterale și
care impu n în mod obligatoriu să fie săvârșite de două persoane . O altă categorie de
infracțiuni care sunt săvârșite în condițiile pluralității natural e sunt cele colective. Ca și
exemplu, există infracțiunea de încăierare , faptă prevăzută de art. 198 din Cod penal .
Legiuitorul, nu a stabilit cu exactitate numărul minim de persoane necesar pentru
săvârșirea u nor astfel de fapte, motiv pentru care părerile sunt împărțite. Unii autori au
manifestat păreri că două persoane sunt suficiente pentru toate formele de pluralitate
naturală, iar alții autori au susținut că în cazul unor infracțiuni cu plu ralitate naturală de
infractori numărul subiecților activi ar trebui să fie de cel puțin t rei.
Referitor la infracțiunea de bigamie , aceasta exista și în situația în care unul
dintre subiecți săvârșește fapta fără vinovăție, fiind în eroare, necunoscând situația reală
cu privire la starea civilă a celuilalt, iar în ceea ce privește celelalte infracțiu ni, acestea
există și când unul dintre p articipanți săvârșeste fapta fiind constrâns sau determinat de
celălalt.
Caracteristic pluralității naturale este faptul că fiecare participant ce contribuie la
comiterea faptei este văzut ca și autor, alături de ceilalți participanți și este tras la
răspundere p enală ca urmare a rezultatul ui produs .3, nefiind necesar ca toți participanții
să aibă calitate de infractor, fiind suficient ca unul să să săvârșească fapta cu vinovăție.
Pluralitatea constituită este acea formă a pluralității de infractori care ia naștere
prin simpla constituire a unei organizații sau a unui grup de persoane , în vederea
realizării unui scop comun , și anume săvârșirea de infracțiuni .
Spre deosebire de celelalte două forme de pluralitate, unde răspunderea penală
rezultă din săvârșirea faptei penale cu forma de vinovăție cerută de norma de
incriminare, în cazul pluralității constituite răspunderea penală rezultă numai prin simpla
formare a unui grup de persoane care are drept scop comiterea de fapte ilicite .

3 Vintilă Dongoroz, Drept penal, 1939 ,pag. 478

6
Pluralitatea constituită intervine chiar dacă au fost sau nu săvârșite fapte le dintre
acelea pe care membrii și le-au propus în momentul constituirii grupării. Dacă au fost
comise acele fapte pentru care s-a format grupul infracțional, se aplică dispozițiile
privind concursul de infracțiuni .
În ceea ce privește pluralitatea constituită este de menționat faptul că fiecare
persoană va răspunde penal ca autor, considerându -se că a săvârșit infracțiunea.
În cazul acestor fapte pericolul social este mai mare, ca urmare a săvârșirii
acestora prin asocierea mai multor persoane într-un grup organizat, iar de obicei,
memb rii unui astfel de grup au sarcini precise, existând posibilitatea ca scopul propus să
fie dus mai ușor la îndeplinire.
Astfel, în vederea reducerii fenomen enului infracțional în cazul grupări lor
infracționale , infracțiunea de constituirea unui grup infracțional organizat este
incriminată în art. 367 din Cod ul penal, fiind definit ă astfel: „Inițierea sau constituirea
unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel
de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi. ”4
Pentru existența pluralității constituite de infractori trebuie să fie îndeplin ite
următoarele trei condiții:
a) Să se formeze un grup de mai multe persoane;
Numărul de persoane care compun un grup infracțional se stabilește în funcție de
obiectivul propus, de complexitatea activității infracționale. Conform art. 367 alin. (6)
Cod penal grupul infracțional organizat este definit astfel: „Prin grup infracțional
organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit
pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracțiuni. ”
b) Gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp , să nu aibă
caracter ocazional;
Acest lucru se referă la existența unei colaborăr i de durată între membrii grupului
în vederea realizării unui scop infracțional comun .
c) Gruparea să aibă un program și o structură ierarhică.
În vederea săvârșirii unor infracțiuni de către persoane ce alcătuiesc un grup
organizat este necesar ca acestea să aibă anumite întâlniri , în cadrul cărora să planifice
activitățile infracționale, să aibă de asemenea, un program prestabilit, cât și fiecare
membru să aibă trasate anumite sarcini.
Participația penală sau pluralitate ocazională de infractori cunoaște o
reglementare vastă în Codul penal, motiv pentru care necesită o analiză amănunțită.

4 Codul penal , Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 138

7
Participația penală , cunoscută sub denumirea de pluralitate ocazională se referă
la faptele prevăzute de legea penală care sunt comise de un număr mai mare de persoane
decât este necesar. Această formă se referă la infracțiunile care pot fi săvârșite de o
singură persoană, dar sunt comise prin cooperarea a două sau mai multe persoane prin
aceleași acțiuni sau prin acțiuni distincte. Astfel, apare posibilitatea existenței
unei pluralități ocazionale naturale și o pluralitate constituită de infractori. O condiție
esențială a pluralității este aceea potrivit căreia în mod obligatoriu conținutul infracțiunii
să nu presupună comiterea faptei de mai multe persoane.
Existenței pluralități ocazionale la o pluralitate cons tituită de infractori este
controversată în literatura juridică. Astfel, se susțin e că pluralitatea ocazională ar fi
posibilă numai la săvârșirea infracțiunilor ce și le -au propus cei care s -au constituit.5
Participația presupune contribuția mai multor persoane la savârșirea unei
infracțiuni, fie prin o unitate de infracțiuni ș i pluralitate de persoane, fie prin o unitate de
infracțiune ș i o pluralitate de infractori. În acest sens, nu trebuie să se facă conf uzia între
pluralitatea de infractori și pluralitate de infracțiuni deoarece pluralitatea de infractori se
referă la faptul că mai multe persoane săvâ rșesc o infracțiune, adică dau curs aceleași
rezoluții infracționale, iar în cazul pluralității de infracț iuni un singur infractor comite
două sau mai multe infracțiuni.
În cazul participației ocazionale, când la o infracțiune care poate fi săvârșită de o
singura persoană, participă mai multe persoane, aceste persoane devin participanți, adică
persoane care co operează sau contribuie, într -o măsură sau alta , la să vârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice.6

Codul penal defineș te în art.43 participan ții ca fiind : „ persoanele care contribuie
la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala în calitatea de autor, complice sau
instigator . ” Astfel, în această concepție, participant este orice persoană care participă la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Spre deosebire de pluralitatea naturală și de pluralitatea constituită, în cazul
pluralității ocazionale , fiecare participant este considerat că a participat cu o parte la
săvârșire a faptei, fiind absolut necesar să se stabilească contribuția adusă de fiecare la
comiterea faptei deoarece în acest mod se stabilește răspunderea penală a fiecăruia.
În situația în care o persoană participă neintenționat la săvârșirea unei infracțiuni ,
în mod cert nu avem de -a face cu participație penală.

5 Matei Basarab, Drept penal, Partea generală , Centrul de multiplicare al Universității “Babes Bolyai”,
Cluj-Napoca, 1976, pag. 172.
6 Constantin Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache, Drept penal roman , Curs selectiv pentru licență,
1997, Ed. Press –Mihaela S.R.L., București 1997, pag. 46 -48

8
2. DEFINIȚIA PARTICIPAȚIEI PENALE

2.1. SEDIUL MATERIEI

Cunoscută în doctrină și jurisprudență sub denumirea de participație penală,
pluralitatea ocazională de infractori (făptuitori) își găsește reglementarea în Partea
generală a Codului penal – Titlul II, Capitolul VI, art. 46 – 52.
Pluralitatea ocazională este cunoscută în literatură și în legislație sub denumirea
de participație. Participația este posibilă, în principiu, la orice infracțiune, chiar și la
faptele ce presupun pluralitatea naturală sau constituită de făptuitor.
Potrivit Di cționarului de drept penal, pluralitatea de infractori este definită ca
,, situația în care o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă prin eforturile conjugate
ale mai multor persoane .”7
Există participație atunci când două sau mai multe persoane, în baza unei legături
subiective participă la săvârșirea unei infracțiuni cu acte materiale sau intelectuale, fără
ca această participație să fie cerută de conținutul natural sau legal al infracțiunii.8
Având în vedere dispozițiile articolelor 46 – 52 din Partea generală a Codului
penal, putem defini participația ca reprezentând cooperarea la săvârșirea unei fapte de
natură penală, a unui număr de persoane mai mare ca cel prevăzut de lege sau de natura
faptei, aceste persoane acționând în baza une i voințe comune.
Putem conchide că de esența instituției participației penale, ține unicitatea faptei
penale, în condițiile existenței unei pluralități ocazionale de persoane ce au un aport în
comiterea acesteia, participația penală constând într -un mod de săvârșire a unei fapte
unice. Teza unității faptei, a unității infracționale în cazul pluralității ocazionale de
făptuitori se opune tezei autonomiei participației (denumită și teza „participației delict
distinct" – teoria pluralistă), în cadrul căreia se consideră că, în caz de participație, se
comit (deci există) tot atâtea infracțiuni (distincte și conexe) câți participanți sunt (actul
de participație al fiecăruia este calificat cu valoare infracțională proprie, distinctă și
independentă de a celorlalți ).

7 G. Antoniu,C. Bulai , Dicționar de drept penal și procedură penală , Ed. Hamangiu, București, 2011,
p.704
8http://www.inm –
lex.ro/fisiere/d_1219/Institutii%20Si%20Infractiuni%20In%20Noul%20Cod%20Penal.pdf

9

2.2. GENURI ȘI FELURI DE PARTICIPAȚIE PENALĂ

În vechea reglementare formele de participație penală reglementate expres de
Codul penal din 1969 erau autoratul (art. 24 C.p.), instigarea (art. 25 C.p.) și
complicitatea (art. 26 C.p.). Față de vechiul Cod penal, Noul Cod penal adaugă acestor
forme și coautoratul, formă de participație nereglementată explicit în codul anterior, dar
unanim admisă de doctrină și jurisprudență.
În Codul penal actual , legiuitorul a enumerat în același articol autorul alătur i de
coautori, iar pe ceilalți participanți enumerându -i în articole distincte, având în vedere că
între aceste categorii de participanți există o deosebire calitativă, autorul și coautorii
comit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar insti gatorii și complicii
săvârșesc fapta în mod mijlocit prin autor sau coautori.
Participația penală, poate îmbrăca mai multe genuri și feluri, în funcție de diferite
criterii:
1. În funcție de contribuția fiecărui participant la comiterea infracțiunii, se face
deosebirea :
 activitatea de executare directă și nemijlocită a actelor de săvârșire a faptei,
specifică autorului și coautorului;
 activitatea de determinare la c omiterea unei fapte, activitate care îi aparține
instigatorului;
 activitatea de înlesnire, de ajutorare la săvârșirea faptei, proprie complicelui.

2. În funcție de importanța contribuției participanților la comiterea faptei și
producerea rezultatului, participația se împarte în forme principale și forme secundare.

Clasificarea prezin tă impo rtanță întrucât permite evidențierea caracterului
absorbant al formelor de participație principală, autoratul și coautoratul manifestându -se
exclusiv ca forme principale, iar instigarea și complicitatea ca forme secundare.
Putem vorbi despre participație principală când participantul prin contribuția sa
realizează în mod nemijlocit infracțiunea. Este contribuția participanților în calitate de
autori și coautori.
Se reține participație secundară în situația în care contribuțiile participanților nu
realizeaz ă acțiunii sau inacțiunii ce reprezintă fapta incriminată. Este contribuția
participanților în calitate de instigatori și complici.
În practica judiciară, precum și în doctrina penală este acceptată teoria potrivit
căreia, formele principale ale participației le absorb pe cele secundare. Astfel,

10
coautoratul față de celelalte forme de participare, respectiv instigarea și complicitatea și
instigarea față de complicitate sunt considerate forme principale de participație.
Având în vedere cele expuse , participarea unei persoane la comiterea unei
infracțiuni nu poate fi calificată, și ca instigare și ca coautorat, ci numai coautorat, chiar
dacă contribuțiile sale puteau fi calificate. Astfel, în practica judiciară s -a conchis că
participarea la săvârșirea aceleași infracțiuni prin două activități disctincte , una specifică
instigării , iar cealaltă complicității, nu constituie un concu rs de infracțiuni, ci se
pedepseș te numai potrivit textului de lege care sancționeaza forma de partic ipație
principală a instigării, care absoarbe pe cea secundară a complicității.
Absorbția este funcțională doar prin raportare la una și aceeași faptă penală,
săvârșită nemijlocit de autorul sau coautorii acesteia, iar nu în ipoteza în care actele
particip anților, de instigare sau complicitate sunt făcute față de autori sau coautori
diferiți sau chiar față de același autor, dar pentru fapte diferite. O astfel de situație există
în cazul în care A îl instigă pe B să comită o tâlhărie și îl ajută pe C să comi tă un omor;
X îl instigă (sau ajută) pe B să comită un furt și îl instigă (sau ajută) pe C să comită un
(alt) furt; A îl instigă (sau ajută) pe B să comită un furt și ulterior îl instigă (sau ajută) tot
pe B să săvârșească un viol, fără a fi întrunite cond ițiile infracțiunii cotinuate.

3. În funcție de atitudinea psihică față de rezultatul faptei comise cu voința
comună de a coopera, se disting : participația proprie și participația improprie.
Participația penală proprie cunoscută și sub denumirea de parti cipație propriu –
zisă, care reprezintă acel gen de participație la care toți participanții infracțiunii
acționează cu aceeași formă de vinovăție, respectiv cu intenție ( idem animus ) sau din
culpă ( eadem culpa ). În literatura juridică se susține că există participație proprie și
atunci când toți participanții acționează din culpa la comiterea unei fapte, dar numai prin
acte de executare direct e și nemijlocite , deci prin acte de coautorat.9
Participația penală improprie cunoscută și sub denumirea de particip ație
imperfectă reprezintă acel gen de participație la care toți participanții infracțiunii
acțion ează de pe poziții psihice dist incte, adică nu acționează cu aceeași formă de
vinovăție, unii pot acționa cu intenție și alții din culpă, sau unii cu intenție și alții fără
vinovăție.
În practică cele două forme se regăsesc separat, dar se poate întâlni și coexistența
lor în situația săvârșirii unei singure infracțiuni, la care își aduc contribuția mai mulți
participanți care acționează cu forme de vinovăție di ferite.

9 Constantin Bulai, Drept penal, Partea generală , vol. I , 1992, pag. 189.

11
2.3. PARTICIPAȚIA IMPROPRIE
Conceptul de participație improprie
Participația improprie presupune situația ca, la săvârșirea unei fapte, participanții
implicați în procesul infracțional să comporte laturi subiective diferite : intenție, culpă,
praeterintenție și lipsa vinovăției, ultima fără caracter penal.
Cadrul legal face o diferențiere între situațiile în care participanții acționează cu
acceași formă de vinovăție și cele în care se regăsesc alte poziții subiective.
În concepția act ualului Cod p enal, sedes materiae fiind art. 5210, participația
improprie poate lua următoarele forme: coautorat intenție -culpă, coautorat intenție -lipsă
vinovăție, instigare intenție -culpă, instigare intenție -lipsă vinovăție, complicitate
intenție -culpă, c omplicitate intenție -lipsă vinovăție. Sintetizând, putem identifica două
categorii majore: intenție -culpă și intenție -lipsă vinovăție.
Determinarea unor persoane să participe la luarea unor bunuri, bunuri ce nu
aparțin instigatorului și să se comită un furt, constituie o participație improprie la furt din
partea celor instigați.11
Modalitatea intenție – culpă
În art.52 Cod penal alin.1 teza I este prevăzut coautoratul în cazul participației
improprii, ce presupune săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală, la care, din culpă, contribuie cu acte de executare o altă
persoană.
Participația improprie în modalitatea intenție – culpă constă în realizarea un or
acțiuni specifice coautoratului, instigării sau complicității cu intenție de către o persoană,
în timp ce autorul acționează din culpă. Pr in raportare la prevederile art. 16 alin. (4) din
Codul penal, suntem în prezența culpei atunci când făptuitorul ,, prevede rezultatul faptei
sale, dar nu -l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori când ,,nu prevede
rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.”
Culpa poate fi rezultatul poziției subiective a acestuia sau poate fi cauzat ă de o
eventuală stare de eroare în care se află persoana respectivă. Este important de precizat
că nu este relevant pentru prezenta instituție dacă este vorba de culpă cu prevedere sau
culpă fără prevedere, nefiind impusă vreo distincție de către legiuito r din acest punct de
vedere.

10 „ (1) Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei fapte prevăz ute de legea penală la
care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancționează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenție.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracțiune.
(4) Dispozițiile art. 50 și art. 51 se aplică în mod corespunzător.”
11 „Tribunalul Jud. Cons tanța, Decizia penală nr. 554/1979”, în Revista Româna 2/1980 , pag. 61

12
Este important de menționat și faptul că reținerea unei participații improprii în
această modalitate nu este influențată de incriminarea faptei și în m odalitatea săvârșirii
din culpă , relevantă fiind exclusiv tipicitatea, în trucât coautorul, instigatorul sau
complicele acționează cu intenție .
În ipoteza în care coautorul, instigatorul sau complicele a u săvârșit fapta cu
intenție, v or fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă cu
intenție, iar aut orul sau coautorul care a săvârșit fapta din culpă, cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru fapta săvârșită din culpă, dacă textul de lege prevede incriminarea din
culpă, în sens contrar fiind dată o soluție de clasare sau achitare.

Modalitatea intenție – lipsă vinovăție
În art.52 Cod penal alin.1 teza II este prevăzut coautoratul în cazul participației
improprii, ce presupune săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală, la care, fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o
altă persoană.
Participați a improprie în această manieră este reprezentată de realizarea unor
acțiuni specifice instigării, coautoratului sau complicității cu intenție, fapta fiind
săvârșită în mod nemijlocit atât de o persoană sau mai multe care acționează cu
vinovăție, cât și de o persoană care acționează fără vinovăție.
Această modalitate este întâlnită în situațiile în care în cauză sunt incidente
cauzele de neimputa bilitate care înlătură răspunderea penală, în situațiile în care sunt
îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege.
În această modalitate, participanții care au acționat cu intenție vor fi sancționați
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârș ită, iar autorul sau coautorul care a
comis fapta fără vinovăție va fi exonerat de răspunderea penală.
Clasificarea participației penale în funcție de importanța contribuției aduse în
comiterea faptei, cât și după atitudinea psihică a participanților prezi ntă o însemnătate
teoretică și practică deosebită, servind atât la corecta departajare a formelor participației
penale – forme principale și secundare (cu absorbția celor ușoare/mai puțin grave în cele
mai grave), cât și la corecta rezolvare a problemelor ce țin de sancționarea
corespunzătoare a participanților care acționează în participație proprie sau improprie.
Problemele relative la justa individualizare a sancțiunii penale se pot nuanța, în funcție
de complexitatea situațiilor concrete (inclusiv după cum aceasta este o pedeapsă ori o
măsură educativă – consecință a angajării răspunderii penale pentru infracțiunea comisă).
Spre exemplu: persoanele care acționează în participație penală sunt persoane fizice
majore (unele), minore -răspunzătoare penal (alt ele), în condițiile în care au mai săvârșit
infracțiuni pentru care li s -au aplicat sancțiuni penale.

13

2.4. CONDIȚIILE PARTICIPAȚIEI
Pentru a fi în situația unei participații penale, este necesar ca pluralitatea
ocazională de făptuitori să îndeplinească următoarele condiții:
 săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală;
 fapta să fie săvârșită în cooperarea efectivă a două sau mai multor
persoane, în formele prevăzute de lege;
 să existe o legătură psihică între participanți cu scopul de a coopera la
aceeași faptă .
2.4.1. Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
Pentru a fi îndeplinită această condiție, nu este obligatorie ca fapta să fie
consumată, aceasta fiind îndeplinită chiar și atunci când fapta a rămas în forma
tentativei, singura condiție fiind aceea ca tentativa acelei fapte să fie pedepsibilă.
Așa cum e ste prevăzut în textul de lege , participația presupune săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală, în care se absorb contribuțiile participanților și care
constituie temeiul răspunderii penale a acestora. Răspunderea penală pentru fapta
săvârșită se răsfrânge asupra tuturor participanților prin încadrarea juridică a acesteia,
formele de participație raportându -se, în vederea sancți onării, la textul de lege ce o
incriminează.
Există situații în care, sunt unele diferențieri în cazul infracțiunilor ce prevăd
pe lângă norma de bază a infracț iunii și unele forme calificate. În aceste cazuri, unii
participanți, spre exemplu, coautorii pot răspunde pe ntru forma calificată, deoarece
săvârșind fapta în mod nemijlocit, au prevăzut toate condițiile de comitere, de unde
deducem că au avut cunoștință și de circumstanțele de calificare (furtul săvârșit î n timpul
nopții, prin efracție, prin scoaterea din funcțiune a unui sistem de a larmă – art. 229 Cod
penal ; omorul săvârșit cu premeditare, din interes material, pentru a se sustrage ori
pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei
pedepse, pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei inf racțiuni , de către o persoană
care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor,
asupra a două sau mai multor persoane, asupra unei femei gravide, prin cruzimi – art.
189 Cod penal, iar alț ii, spre exemplu, instigatoru l sau complicele – pentru forma de
bază, dacă nu au avut cunoștință și nici nu au prevăzut circumstan țele agravante. Î n alte
situații, tot datorită necunoașterii unei împrejurări care schimbă tipul de infracțiune , și
deci încadrarea juridică a faptei, acti vitatea unui participant poate fi raportată la o
anumită infracțiune, iar a altuia, corelată cu o faptă penală distinctă (spre exemplu,
instigatorul a determinat la săvârșirea unei infracțiuni de furt, iar autorul, în momentul
comiterii faptei, folosind vi olența, a săvârșit o infracțiune de tâlhărie ; primul va
răspunde pentru instigare la furt, iar al doilea, în calitate de autor al infracțiuni, de
tâlhărie).

14
2.4.2. Cooperarea mai multor persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea
penală
Această condiție, presupune ca fapta să fie săvârșită prin contribuția a două sau
mai multor persoane – condiție îndeplinită din moment ce există pluralitate de subiecți
activi, indiferent dacă aceștia au îndeplinit aceeași formă de cooperare sau forme
diferite. În primul caz, vorbim despre participația simplă, iar în al doilea despre
participație complexă .12
Participația prin definiție presupune o pluralitate de făptuitori care cooperează la
săvârșirea faptei, dar devin participanți numai în situația în care activitatea efectuată se
integrează în fapta comisă. Simpla intenție de a contribui la comiterea unei fapte
nemanifestată într -un act de cooperare , nu atribuie persoanei respective calitatea de
participant.
Pentru ca această condiție să fie îndeplinită, c ooperarea trebuie să se încadreze în
una din formele de participație consacrată de lege. Cooperarea poate constă într -o
activitate de determinare la săvârșirea unei fapte prevăzute de lege (instigare), de
săvârșire nemijlocită a faptei (autorat, coautorat) sau de ajutor sau înlesnire în orice mod
la comiterea acesteia (complicitate).
Totodată, voința de a co opera trebuie să fie comună și, deci, de a contribui la
comiterea faptei. C ontribuția fiecărei persoane trebuie să fi fost determinată de voința de
a coopera cu celelalte persoane la săvârșirea faptei. Condiția nu este îndeplinită atunci
când un act care a contribuit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a fost
efectuat de o persoană fără voința de a coopera cu cel care a comis fapta, cu titlu de
exemplu A îi împrumută lui B un autoturism, care pretindea că dorește să facă o
plimbare, iar cu ac ea mașină B săvârșește o faptă prevăzută de legea penală; desigur,
împrumutarea autoturismului a contribuit material la comiterea faptei, dar A nu este
participant fiindcă lipsește voința de a coopera .13
Cooperarea mai multor persoane la săvârșirea faptei p revăzute de legea penală
este o condiție cerută de însuși conceptul de participație, deci făptuitorii care nu
cooperează la săvârșirea unei fapte, a căror activitate nu se integrează în fapta săvârșită,
nu sunt participanți.
Actele de participare, indifere nt de natura lor, trebuie să intervină înainte sau în
timpul săvârșirii faptei, până la consumarea acesteia; dacă intervenția unei persoane este
ulterioară consumării faptei, fără o înțelegere prealabilă în acest sens, nu există
participație, ci o infracți une autonomă (tăinuire sau favorizarea infractorilor).
În ceea ce privește contribuția la săvârșirea unei fapte, aceasta poate fi de natură
morală constând în determinarea sau ajutarea la f ormarea hotărârii infracționale sau de

12 Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. I , Ed. Academiei R.S.R, București
1969, pag. 189.
13 Vintilă Dongoroz, op.cit, pag. 190.

15
natură materială prin partic ipare efectivă la executarea unor acte care se înscriu în
activitatea infracțională.
Participarea poate fi atât omogenă, cât și eterogenă, există particip ație omogenă
când toți participanț ii sunt coautori sau eterogenă, când participanții au contribuții
diferite, de autori, instigatori sau complici.
2.4.3. Existența unei legături psihice între participanți cu scopul de a coopera la
aceeași faptă
Participația penală este condiționată de existența unei legături psihice între
făptuitorii, aceștia trebuie să manifeste voință comună, să -și unească acțiunile pentru
săvârșirea aceleași fa pte prevăzute de legea penală și fiecare să aprecieze la fel ca ceilalți
urmările care se produc după comiterea faptei.
Legătura subiectivă este elementară în ceea ce priveș te existența participației
penale, iar dacă aceasta lipsește activitatea fiecărui participant va fi apreciată în mod
diferit. P oate fi exprimată ca un acord de cooperarea expres , cât și tacit care se stabilește
între participanți când nu există comunicarea expresă. În ambele situații , legătura
subiectivă este bilaterală, fiecare participant realizând că își unește contribuția cu a
celuilalt în vederea comiterii faptei. Totuși, în practică s -a întâlnit situația în care
comunicarea există numai de la instigat or și complice către autor, nu și invers , adică
autorul nu realizează că este instigat sau ajutat , fapt pentru care legătura subiectivă este
unilaterală .
Coeziunea psihică a participanților poate fi prealabilă sau concomitentă săvârșirii
faptei prevăzute d e legea penală, premeditată ori spontană. De cele mai multe ori,
legătura subiectivă dintre participanți este reciprocă, dar caracterul reciproc al legăturii
subiective nu este însă de esența participației, deoarece este suficient ca numai unul
dintre part icipanți să voiască să înnoade activitatea sa cu a celuilalt și să aibă cunoștința
rezultatului la a cărui producere cooperează. Î n cazul când nu este reciprocă, legătura
subiectivă trebuie să se stabilească de la complice sau de la instigator către autor. Astfel,
identitatea de mobil sau de scop nu este de esența participației penale, ci varietatea de
mobil sau de scop poate subzista în cadrul coeziunii psihice necesare participației
penale .14

14 Vintilă Dongoroz, op.cit., pag. 190.

16
3. FORMELE PARTICIPAȚIEI PENALE

Conform legislației penale în vigoare, o persoană poate participa la săvârșirea
unei fapte prevăzute de legea penală ca autor, coautor, instigator și complice. Persoana
care săvârșeste o infracțiune prin acte de executare este cunoscută ca fiind autor al
infracțiunii , iar contribuția sa la săvârșirea faptei se numește autorat . Totodată, persoana
care contribuie prin acte de determinare la săvârșirea infracțiunii este cunoscută ca fiind
instigator, iar ace a persoană care prin acte de ajutor contribuie la săvârșirea fap tei este
complice.
3.1. AUTORATUL

În doctrina penală română autoratul este acea formă de participare care constă în
săvârșirea cu acte de executare a fap tei prevăzute de legea penală.15
Autoratul este acea formă de participaț ie penală, esențială și necesară, fără de
care ce lelalte forme de participaț ie, respectiv instigarea ș i complici tatea nu ar exista.
Autoratul se c aracterizează prin contribuț ia directă la săvârșirea unei infracțiuni, astfel se
deosebește în mod evident de instigare, instigatorul fiind acela care determină o
persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală și astfel aduce o contribuție
indirectă la săvârșirea acesteia.
În același timp, autoratul se deosebește și de complicitate, complicele contribuie
tot indirect la săvârșirea infracțiunii, prin sprijinirea sub orice formă a executării de către
autor sau coautori a acțiunii incriminate.
Noțiunea de autor este defin ită la art. 46 alin. (1) Cod Penal, astfel : „Autorul este
persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. ”
Atunci când o singură persoană săvârșește, în mod nemijlocit, o faptă care
întrunește elementele constitutive ale unei fapte de natură penală (care atrag încadrarea
juridică, după caz, ca infracțiune intenționată, din culpă sau praeterintenționată),
persoana respectivă este autorul infracțiunii săvârșite. În caz de autodeterminare la
săvârșirea faptei și în lipsa oricăror acte de înlesnire sau ajutor prestate de o altă
persoană, în vederea comiterii acesteia, nu va exista participație penală. Ține de esența
pluralității ocazionale de făptuitori comiterea faptei relevante penal de către un număr de
persoane superior celui m inim cerut de lege sau de natura faptei, prin desfășurarea de
activități coordonate, deopotrivă pe plan material și pe plan psihic.

Calitatea de autor se poate manifesta și fără interpunerea altei persoane, autorul
fiind cel care săvârșește independent o faptă prevăzută de legea penală.
Prin termenul nemijlocit se î nțelege pe de o parte, realizarea unor acte de
executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte, caracterul de act de
executare pe care trebuie să -l aibă contribuția autorului la săvârșirea unei fapte .

15 C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal (Ed. Universul Juridic, București, 2006) pag. 463

17
Când autorul a comis o infracțiune împreună cu alți participanți, este necesar să
se menționeze că autorul a săvârșit în mod nemijlocit fapta pentru a se individualiza
acțiunile participanților care participă l a producere a rezultatului negativ prin intermediul
autorului.
În principiu, persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală devine autor al acelei fapte. În această categorie sunt incluse faptele la care
nu se face referire la subiectul activ, astfel pot fi menționate infracțiunile de distrugere,
lovirea sau alte violențe, amenințarea, etc. Însă, e xistă infracțiuni la care sub iectul activ
trebuie să aibă o anumită calitate care este cerută de norma de incriminare. În cazul
acestor infracțiuni, nu poate fi autor decât persoana care are acea calitate specială pe care
norma de incriminare o prevede, spre exemplu: calitatea de funcționar public, gestionar,
militar, administrator. Această c alitata specială cerută pentru autor , trebuie să existe la
momentul comiterii faptei întrucât pierderea sau dobândirea acesteia înainte sau după
săvârșirea faptei , nu are valoare juridică . Dacă la momentul comiterii faptei autorul avea
aceas tă calitate specială, el nu poate invoca pierderea ei pentru a fi privilegiat în ceea ce
privește tragerea la răspundere penală. La comiterea acestor fapte pot participa și alte
persoane decât cele calif icate, în calitate de instigatori sau complici , (de exemplu ,
ajutorul dat unui gestionar să sustragă bunuri din magazinul pe care îl gestionează .)
Problema instigatorului, privit ca autor material al unei infracțiuni a fost
dezbătută în doctrina penală , discutându -se dacă instigatorul ar trebui să se situeze pe un
nivel egal cu autorul moral. În cele din urma s -a stabilit că autoru l este un participant
principal ca urmare a implicării sale în mod nemijlocit la comiterea faptei , iar
instigatorul având ro lul de a susține acțiunile desfășurate de autor, intră în categoria
participanților secundari .16
Înalta Curte17 a reținut că făptuitorul care oferă bani sau alte foloase, unui
funcționar pentru ca acesta să săvârșească o infracțiune de luare de mită, are calitate de
autor al infracțiunii de dare de mită, și nu complice, chiar dacă banii ori foloasele provin
de la alte persoane, iar actul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului sau
actul contrar îndatoririlor de serviciu se referă la acestea, întrucât autorul este persoana
care săvârșește în mod nemijlocit fapta p revăzută de legea penală, indif erent de
modalitatea de comitere a acesteia.
În cazul participației proprii, autorul săvârșește fapta numai cu intenție directă
sau indirectă sau praeterintenție, pe când în ipoteza participației improprii, autorul
comite fapta fără vinovăție sau din culpă.

16 Dongoroz Vintilă, Kahane Siegried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta , Bulai Constantin, Victor
Rosca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I , Ed. Academiei R.S.R.,
București, 1969. vol. I.p 195
17 ICCJ , S. pen ., dec. nr. 181 din 21 ianuarie 2008 .

18
3.1.1 Calificarea contribuției autorului

Plecând de la prevederile textului de lege în care este prevăzută săvârșirea în
mod nemijlocit a unei „ fapte prevăzută de legea penală ”, contribuția autorului poate fi
clasată printre următoarele calificări:
Dacă se constată că autorul a comis fapta fără forma de vinovăție cerută de lege
sau dacă a comis fapta din culpă, însă textul de lege nu prevede pedeapsă pentru această
situație, precum și dacă a intervenit o cauză care justificativă sau de neimputabilitate,
prevăzute în Codul penal, acesta nu va răspunde din punct de vedere penal.
În ipoteza în care autorul a comis fapta cu forma de vinovăție prevăzută de lege,
acesta va răspunde penal, însă există situații în care răspunde rea sa penală este înlăturată
dacă inte rvine amnistia, grațierea sau prescripția răspunderii penale.

3.2. COAUTORATUL

Prin coautorat se înțelege acea formă de participație penală ce constă în
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală , în mod nemijlocit, de către două sau mai
multe persoane , care dobândesc astfel calitatea de coautor al acelei fapte .
La articolul 46 alin. 2 din Codul Penal , noțiunea de coautor este definită , astfel:
,,Coautor ii sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea
penală. ”
Coautoratul constă în existența unei legături subiective între cei care săvârșesc
fapta prevăzută de legea penală în mod nemijlocit.
Când o faptă a fost săvârșită nemijlocit de două sau mai multe persoane, aceste
persoane care au contribuit nemijlocit la comiterea faptei sunt coautori, întrucât
activitățile lor, care au la bază o voință comună, au dus la realizarea faptei, s -au
completat unele pe altele, toate contribuind direct la producerea rezultatului.
Pornind de la definiția autorului și de la concepția participației în general, se
poate defini coautoratul ca fiind situația în care două sau mai multe persoane contribuie
nemijlocit la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în baza unei voințe
comune, a unei legături subiective.18
În baza celor expuse mai sus, apreciem că autoratul poate fi definit ca fiind
situația în care, la săvârșirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de legea penală,
conlucrează un număr de persoane m ai mare ca cel prevăzut de lege în baza unei voințe
comune subiective.
În situația în care la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală lipsește
legătura subi ectivă dintre coautori, fiecare persoană care a participat la comiterea faptei
va fi trasă la răspundere penală în c alitate de autor al infracțiunii.

18 Matei Basarab, Drept penal, Partea generală , Ed. Didactică și pedagogică, București 1983 pag. 103.

19
Pentru a se reține coautoratul, nu este necesar ca aportul adus de două sau mai
multe persoane la comiterea unei fapte să fie identic , coautoratul e xistă și atunci când
victimei i -au fost aplicate mai multe lovituri, dar numai lovitura aplicată de un
participant a fost mortală.
Există tentativă la infracțiunea de omor comisă în coautorat, cu toate că numai
unul dintre infractori a produs cele două leziuni ce au pus în pericol viața victimei, din
moment ce ambii inculpați au atacat -o simultan cu cuțitele, după o înțelegere
prealabilă.19
Faptul că numai unul dintre coinculpați a exercitat violențe asupra paznicului
care i -a surprins, nu înseamnă că numai ace sta se face vinovat de infracțiunea de
tâlhărie, atâta vreme cât agresiunea a avut drept scop, care s -a și finalizat, să se asigure
scăparea pentru ambii inculpați precum și păstrarea bunurilor furate.20
3.2.1. Condițiile coautoratului
Pentru existența coau toratului, ca formă a participației penale se cer e a se
îndeplini anumite condiții, care pot fi de ordin obiectiv sau de ordin subiectiv, care se
desprind din însăși definiția mai sus enunțată , astfel:
a) Prima condiție, de ordin obiectiv este existența unei fapte prevăzute de legea
penală.
Toți coautorii prin activitatea desfăș urată trebuie să contribuie în mod direct,
nemijlocit la săvârșirea acele iași fapte prevăzute de legea penală . Această condiție apare
atât în cazul faptei consumate, cât și a tentativei, când aceasta este sancționată din punct
de vedere penal.
În aprecierea doctrinei penale fac parte din sfera actelor de coautorat, două
categorii de acte :
 acte care se înscriu în acțiunea tipică de incriminare a faptei, cum ar fi actele
executate cu ocazia săvârșirii unui bun în condițiile art. 228 Cod penal, în cazul unei
infracțiuni de tâlhărie art.233 Cod penal sau în cazul comiterii unei infracțiuni de omor
art.188 Cod penal. Actele comise de coautori sunt acte ce se completează reciproc, care
se deosebesc de cele ale autorului unic, întrucât întregesc acțiunea ilicită descrisă în
norma de incriminare. În doctrina și juris prudența româna s -a statuat că: ,, participația –
sub fo rma coautoratului subzistă și în cazul în care nu toți participanții la faptă
contribuie în aceeași măsură la producerea rezultatului morții, esențial fiind ca
activitățile materiale desfășurate de fiecare participant în parte să se completeze reciproc
prin acțiuni simultane sau succesive și toate împreună să alcătuiască activitatea unică
indivizibilă considerată în ansamblu activitatea de săvârșire a faptei, indiferent de
valoarea contributivă separată a fiecărei acțiuni în parte. Ca atare, coautoratul nu este
condiționat de săvârșirea de către fiecare autor în parte a tuturor actelor de executare
proprii producerii rezultatului morții, fiind suficient ca autorul să realizeze fiecare în
parte cel puțin unul dintre aceste acte, care se integrează în ansamblu l celor comise de
ceilalți și care au ca finalitate acceptarea producerii morții victimei. De asemenea, există
coautorat și pentru cazul în care participantul săvârșește o acțiune care nu aparține

19 T.S., c.p., d. 21/1976, C.D. 199, p. 1976, p. 276
20 C.A. Constanța , d.p. 80/1944, Dreptul nr. 9/1994, p. 94

20
neapărat actelor de executare specifice infracțiunii de omo r, respectiv tentativă la această
infracțiune, dacă respectiva acțiune, aparent exterioară acțiunii incriminate, se dovedește
a fi avut o contribuție la consumarea infracțiunii. Or i, întreaga activitate desfășurată de
cei doi inculpați alături de alte pers oane, de agresare a victimei în mod repetat prin
aplicarea de lovituri succesive cu pumnii și obiecte contondente, relevă prin ea însăși
împrejurarea că inculpații au acceptat posibilitatea morții victimei, având în vedere și
atitudinea ulterioară a acesto ra.”21
 acte concrete de coautorat care nu sunt descrise de norma de incriminare, dar
care, contribuie efect iv la realizarea activității infracționale. Această concepție se
regăsește și în jurisprudență, statuându -se că: ,, în cele mai multe cazuri, contribu țiile
coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșește
acte specifice de ucidere, iar ceilalți săvârșesc acte care, în sine, nu posedă eficiența
necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependență cu primele , completându -le.
Dacă s -ar privi fracționat contribuțiile, nu s -ar realiza nimic concludent asupra sensului
juridic al coautoratului. Jurisprudența a confirmat, în mod constant, acest punct de
vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovi rea victimei cu cuțitul, chiar
dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de
rezistență și de apărare, permițând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea
de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat l ovește victima în cap; lovirea victimei cu
obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenței acesteia și a
posibilității de apărare; în general, acțiunile care sunt conjugate și indispensabile
comiterii infracțiuni i de omor. Imobili zarea victime i, pentru ca un alt făptuitor să fie în
măsură să îi aplice lovitura mortală, exprimă forță și dinamism într -un moment decisiv
și, ca urmare, constituie, împreună cu acțiunea de uc idere, o unitate indivizibilă. Î n loc
ca infractorul singur să lupte cu victima, să îi învingă rezistența și apoi să îi aplice
lovitura mortală, un coautor sau mai mulți imobilizează victima chiar în momentul în
care un altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este
legată direct și nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii de
omor. Unitatea acțiunii de imobilizare a victimei cu acțiunea de ucidere, efectuată de alt
coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil al primei acțiuni, fără de care cealal tă
acțiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim
pentru viața ei echivalează cu un adevărat act de violență, susceptibil de a cauza moartea
acelei victime. Așadar, toate contribuțiile care au legătură între ele, fii nd conjugate și
unificate într -un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au
caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanță, din punct de vedere al
cauzalității juridice, care dintre actele săvârșite de coautori a provocat leziunea care, în
final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea
acțiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiași sistem sau model de explicație.
Coautorul nu acționează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulți). Ca atare,
coautorul trebuie să urmărească și să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de
acțiunea lui, ci de totalitatea acțiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască
celelalte acțiuni și finalitatea lor și, în mod con știent, să își orienteze activitatea astfel
încât să se integreze finalității în ansamblu. Elementul cooperării subiective – adică
reprezentarea totalității acțiunilor și voința de a se realiza, prin efortul comun, activi tatea

21 I.C.C.J., Secția penală , decizia nr. 2699/2014 din 26 septembrie 2014 – www.scj.ro

21
de uciderea unei persoane se obține din analiza împrejurărilo r în care fapta a fost comisă.
În situațiile în care, după o înțelegere expresă sau tacită, toți făptuitorii atacă victima și îi
aplică lovituri sau acționează într -o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea,
nu mai are relevanță împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate și nu
puteau – singure – să producă rezultatul, căci intenția de coautori la omor rezultă din
materialitatea actelor săvârșite. Aceeași situație este și în cazul în care, fără cons ens
prealabil, unul dintre inculpați acționează agresiv, cunoscând intenția celorlalți și
asociindu -se astfel conștient la realizarea uciderii .”22
Există situații în care actele executate de coautori sunt similare, însă sunt și altele
în care actele acesto ra pot fi diferite ca mod de înfăptuire, o asemenea ipoteză putând fi
întâlnită la infracțiunile complexe, în al căror conținut constitutiv intră o acțiune sau o
inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

b) A doua condiț ie, de ordin obiectiv , constă în săvârșirea faptei prevăzută de
legea penală, în mod nemijlocit prin cooperarea a două sau mai multor persoane.

Este o condiție specifică coautoratului de realizare nemijlocită a faptei , și nu de
încurajare ca în cazul instigării sau de sprijin ca la complicitate .
Există coautorat doar atunci când participanții acționează împreună sau
contribuie nemijlocit la săvârșirea faptei , iar acțiunile lor se află într -o unitate
indivizibilă.
În practica judiciară , s-a reținut coautoratul la infracțiunea de omor, chiar dacă
numai o lovitură aplicată de un participant a produs moartea, întrucât ceilalți, care au
aplicat victimei loviturile de intensitate mai mica au participat în același mod la
imposibilitatea victimei de a se apăra, la slăbirea forței fizice și psihice, la producerea
consecințelor care au produs moartea acesteia.23
La infracțiunea de omor, coautoratul există și în situația în care nu toți
participanții participă în aceeași măsu ră la producerea morții, primordial fiind ca
acțiunile fiecărui participant să se desfășoare concomitant, progresiv, să se completeze
reciproc și astfel , toate să alcătuiască o activitate de săvârșire a faptei unică, indif erent
de valoarea contributivă , separată a fiecărei acțiuni în parte.
Prin urmare, se va reține coautoratul ca formă a participației penale la
infracțiunea de omor calificat , când toți participanții au contribuit împreună la lovirea
victimei, prin acțiuni simultane și succesive, în mod repetat cu diferite obiecte sau cu
pumnii și picioarele, fără a mai avea importanță care dintre lovituri a produs moartea
victimei .
Atunci când unul dintre inculpați a lovit victima, aplicându -i un pumn în zona
capului, iar celălalt i -a sustras portofelul ce îl avea asupra sa, se va reține coautorat la
infracțiunea de talhărie, chiar dacă inculpații au desfășurat acte material e distincte,
amândoi și -au adus contribuția la săvâ rșirea infracțiunii de tâlhărie, prin acțiuni care se
completează reciproc.
În cee a ce privește infracțiunile continuate , fiecare participant va fi tras la
răspundere penală în funcție de numărul actelor materiale la care și -a adus contribuția.
Spre exemplu, la o infracțiune de furt în f ormă continuată cu un număr de șapte acte

22 I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 300 din 01 februarie 2012 – www. scj.ro
23 G. Antoniu, C . Bulai Practică judiciară penală, vol. I , Ed. Academiei Române, 1988, pag. 85

22
materiale, un coautor care a participat doar la ultimele două , va răspunde penal pentru
actele la care a participat.
La aceste infracțiuni momentul epuizării prezintă relevanță juridică . Aportul
coautorilor la comiterea faptei trebuie să fie adus în perioadă temporală delimitată de
momentul la care începe să se desfășoare activitatea infracțională și momentul epuizării
acesteia. Dacă a ctivitate infracțională care are legătură cu activitate a infracțională
principal se desfășoară după momentul epuizării acesteia , se va realiza conți nutul unei
alte fapte penale (tă inuirea, favorizarea făptuitorului) sau o altă formă de participație
penală (complicitatea).
În cazul celui care a stat de pază la imobilul în care au pătruns coautorii, de unde
au sustras mai mu lte bunur i, nu se reține coautorat deoarece acest a nu a participat
nemijlocit la comiterea furtului, ci doar i-a ajutat pe ceilalți să săvârșească fapta , și astfel
dobândește calitatea de com plice.
Simpla prezență fizică a unei persoane alături de inculpat, la locul și momentul
săvârșirii de către acesta din urmă a unui omor, nu constituie coautorat.24
Analizând prevederile art.46 alin. 2 din Codul penal, constatăm că legiuitorul nu
face nicio referire la forma de vinovăție, care caracterizează săvârșirea nemijlocită a
faptei, ci condiționează ca persoanele să săvârșeașcă aceeași faptă.
Ne aflăm în prezența coautoratului propriu atunci când toți coautorii săvârșesc
fapta cu aceeași formă de vino văție, respectiv intenția. Această opinie este împărtășită în
unanimitate în doctrina penală română, unii dintre autori afirmând că: Nu este necesar
ca fiecare coautor să aibă intenția de autor unic de a îndeplini s ingur întregul act de
executare , ci este suficientă existența intenției de coautor, adică știința și voința ca
activitatea să se completeze cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul
dorit de el. 25
c) A treia condiție o reprezintă legătura subiectivă dintre coautori .
Pentru existența coautoratului este necesar ca fiecare dintre participanți să
manifeste voință comună, să -și unească activitatea în vederea realizării aceluiași
fenomen infracțional.
Legătura subiectivă dintre participa nți poate apărea înainte sau în timpul
comiterii faptei. De exemplu, când mai multe persoane, dintre care una vroia să se
răzbune pe un vecin de -al său s -au decis să -i lovească pe toți cei care formau grupul în
care acesta se afla, au executat în comun acți unea, ocazie cu care s -a realizat participația,
iar legătura subiectivă s -a stabilit anterior executarii acțiunii acestora.
Astfel, având în vedere cele expuse, se poate constata faptul că în absența unei
coeziuni pe plan psihic, a unei legături subect ive, participanții care au efectuat acte de
executare obiectiv conjugate, vor răspunde fiecare ca și autori ai unei infracțiuni
distincte, întrucât nu este îndeplinită condiția generală indispensabilă participației
penale.

24 T.S., s.p., d. 2819/1982, C. Sima, Codul penal adnotat, p.62
25 M. Alexandru, Participația penală. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2008,
p. 94

23
Se consideră că legătura subiecti vă dintre participanți s -a stabilit în timpul
executării activității infracționale, daca în timp ce inculpatul lovea victima au mai venit
alte persoane, care la rândul lor au lovit -o prin diferite mijloa ce, acționând concomite nt
la suprimarea vieții victim ei.
Comiterea unei infracțiuni de furt în același timp și loc de către două sau mai
multe persoane nu atrage calitatea de coautorat, fără existența unei voințe comune și a
coordonării i ntelectuale dintre ele realizate anterior sau concomite nt, fapt pentru care
fiecare dintre persoane v a răspunde în calitate de autor al unei infracțiuni distincte. De
asemenea, c oautoratul nu există în situația în care , legătura subiectivă între persoanele
implicate la comiterea unei fapte a intervenit ulterior consumării ace steia. Spre exemplu,
infracțiunea de furt s -a consumat în momentul sustragerii unor bunuri dintr -un
supermarket , bunuri care au fost ascunse de un angajat într-un încăpere ce aparține
supermarketului , în ved erea scoaterii lor din încăpere la terminarea programului de
lucru. Dacă inculpatul a fost sprijinit ulterior de către o altă persoană să scoată bunurile,
primind o parte din ele, săvârșește infracțiunea de tăinuire și devine astfel autor al
acestei infracțiuni , nefiind coautor la infracțiu nea de furt.
Părerile sunt împărțite î n ceea ce privește coautoratul la infracțiunile comise din
culpă.
O primă opinie26 susține că infracțiunile săvârșite neintenționat nu sunt
compatibile coautoratului. Ceea ce transformă autorii în coautori este pe lângă
cooperarea materială, legătura subiectivă dintre ei; lipsa acestor legături subiective care
în cazul culpei nu pot exista, face ca cei care au săvârșit fapta să rămân ă autori.
Într-o opinie contrară27 atunci c ând s -a produs un rezultat care întrunește
conținutul unei fapte penale săvârșită din culpă datorită unor acte efectuate din culpă,
simultan sau succesiv, toate persoanele care au contribuit la comiterea faptei vor avea
calitatea de coautori ai faptei din culpa, întrucât contribuția fiecăruia a concurat
nemijlocit la producerea rezultatului.
La infracțiunile praeterintenționate se reține coautoratul dacă fapta a fost
săvârșită nemijlocit, cu intenția de a se produce un rezultat care, pe fondul culpei
coauto rilor a avut urmări mai grave.
3.2.2. Infracțiuni la care coautoratul nu este posibil
Există anumite infracțiuni care nu sunt susceptibile de a fi săvârșite în
participația penală sub forma coautoratului .
În această categorie intră infracțiunile cu autor exclusi v unic și infracțiunile
omisive .
a) Infracțiunile cu autor exclusiv unic;

26 V. Papadopol, Condițiile generale ale participației penale , în RRD nr. 5/1970, p.45; T. Vasiliu, G.
Antoniu și colab., Codul penal comentat și adnotat. Partea generală , Ed. Științifică, București, 1972, pag.
164
27 V. Dongoroz, S. Kahane ș.a., op. cit, vol.I, p. 194.

24
Aceste infracțiuni nu intră în sfera coautoratului întrucât acțiunea incriminată nu
poate fi real izată decât de un singur autor și sunt caracterizate de î mprejurarea că
acțiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură persoană .
Exemplu de aceste infracțiuni : conducerea unui vehicul fără permis prevăzută de art. 335
C.p.; dezertarea prevăzută de art. 414 C.p. ; mărturie mincinoasă prevăzută de a rt.273
C.p.; uciderea și vătămarea nou -născutului săvârșită de către mamă prevăzută de art. 200
C.p.; absența nejustifica tă prevăzută de art. 413 C.p.
Aceste infracțiuni pot fi comise în celelalte forme de participație, respectiv
instigare și complicit atea.
b) Infracțiunile omisive proprii ;
Acele infracț iuni al căror elementul material constă în îndeplinire a unor obligații
impuse de lege, având caracter personal , nu sunt susceptibile de coautorat . Exemplu de
aceste infracțiuni: abandon de familie prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.p.; lăsarea
fără ajutor a unei persoane aflată în pericol prevăzută de art. 203 C.p.; abuzul în serviciu
prin neîndeplinirea unei atribuții de serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C.p.;
neden unțarea prevăzută de art. 266 C.p.; omisiunea sesizării prevăzută de art. 267 C.p.
În cazul mai multor persoane cărora le -a fost impusă o obligație privitoare la
acceași situație de fapt , iar acestea nu au acționat în vederea îndeplinirii obligației
impuse, adică au rămas în omisiune, fiecare persoană va fi considerată autor al faptei
privită în mod individual , și nu colectiv . În această tipologie se încadrează infracțiunea
de lăsarea fără ajutor a unei persoane afla te în dificultate. Astfel, toți cei care nu oferă
ajutor unei persoane aflate în dificultate , deși au posibilitatea și obligația potrivit legii,
vor răspunde penal pentru comiterea acestei fapte, dar individual.

c) Infracțiuni cu subiect calificat.
Pentru existența c oautoratului este necesar ca partcipanții la momentul comiterii
faptei să aibă o anumită calitate cerută de norma de incriminare – cetățean străin ,
gestionar, administrator, funcționar public, militar. Participanții care nu dețin o calitate
specială necesară vor fi trași la răspundere penală în calitate de complici. În ceea ce
pivește infracțiunea de delapidare , participanții pentru a fi coautori t rebuie să aibă
calitate de funcț ionari publici și să gest ionează sau administreze bunurile furate.
3.3. INSTIGAREA

În legislația penală nu se regăsește o definiție a instigării, dar din analizarea art
47 din Cod penal ca re prevede că: „ Instigator este persoana care, cu intenție, determină
o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală . ”, instigarea poate fi
definită ca o formă a participației penale ce constă în fapta unei persoane , numită
instigator să determine cu intenție, prin orice mijloace, o altă persoană care să recurgă la
executare a efectivă a activității infracționale.

25
Acțiunea de instigare presupune prezența a două persoane, instigatorul , fiind cel
care desfășoară activitatea de instigare și , instigatul, persoana față de care se efetuează
această activitate.
Instigatorul, privit ca participant la săvârșirea faptei, poate fi considerat drept
„autorul moral” al acesteia , întrucât el este cel dintâi care ia hotărârea de a săvârși o
faptă prevăzută de legea penală, în gândirea sa se regăsește această idee, d ar nu trece la
săvârșirea faptei, ci prin diferite metode sau mijloace va proceda la determinarea unei
alte persoane să ducă la bun sfârșit planul său.
Instigarea este o acțiune cu caracter complex ce presupune desfășurare de către
instigator a unei a ctivități psihice (internă), cât și a unei activități fizice (externă), fără a
putea fi asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor. Activitatea internă
constă în conceperea faptei, analizarea săvârșir ii acesteia și luarea hotărârii ca fapta să
fie săvârșită de o altă persoană, pe când c ea fizică constă în efectuarea actelor de
pregătire în vederea convingerii efective a instigatului să comită fapta. Deoarece
instigatul nu comite nemijlocit fapta, ci prin intermediul celui instigat, atât în legea
penală română, cât și în alte legislații penale și doctrine străine, instigarea este
considerate o participație secundară.28
Instigarea este întâlnită la orice faptă prevăzută de legea penală, deci nu poate
exista o faptă care să nu aibă un autor , care poate concepe el însuși fapta
(autodeterminare) sau poate să fie determinat de o altă persoană să o comită (instigare).
Poate apărea la infracțiunile intenționate comisive sau omisive – când instigarea este
proprie, la cele din culpa – când instigar ea este improprie sau imperfectă, la cele care pot
fi comise de o singură persoană, cât și la cele cu pluralitate naturală sau constituită de
subiecți activi.
În cazul infracțiunilor proprii , autorul material trebuie să aibă o anumită calitatea
cerută de lege, nefiind necesar ca instigatorul (autorul moral) să aibă calitatea cerută
autorului faptei, acesta putând fi orice persoană; spre exemplu: un militar poate fi
determinat de un civil să dezerteze sau un particular poate instiga un funcționar public să
săvârșească o faptă de abuz în serviciu.
Legiuitorul a avut în vedere incriminarea unor acțiuni de instigare ca fapte de
sine stătătoare având în vedere impactul social produs în urma săvârșirii acestora.
Exemplu de aceste fapte sunt: determinarea sau înlesnirea sinuciderii, prev. în art. 191 C.
pen., proxenetismul, prev. în art. 213 C. pen., instigarea publică, prev. în art. 368 C.
pen., propaganda pentru război prev. în art. 213 C. pen. Astfel, instigarea ca formă de
participație penală , nu trebuie confundată cu conținutul constitutive a l faptelor
menționate mai sus , întucât ea poate exista în cazul acestor fapte numai atunci când
persoana care le săvârșește, ca autor a fost la rândul ei determinată de o altă persoană să
le comită.
Instigarea poate fi săvârșită de una sau de mai multe persoane, fie succesiv, fie
simultan, determinând aceeași persoană sau chiar mai multe să săvârșească aceleiași

28 George. Antoniu, Participația penală. Studiu de drept comparat , în RDP nr. 3/2000, p. 29 .

26
fapte prevăzută de legea penală. Când la activitatea de determinare au contribuit mai
multe persoane care au acționat cu voința de a coopera și în baza unei înțelegeri
intervine coinstigarea, iar persoanele care au săvârșit -o se numesc coinstigatori. Dacă
fapta a fost săvârșită ca urmare a contribuției comune a instigatorilor, fără să fi avut loc
vreo înțelegere între ei, vorbim de concurs de instigări și nu de coinstigare .
În cazul unei instigări imediate, coinstigarea intervine când o persoană o
determină pe alta, care la rândul acesteia determină o altă persoană să comită o faptă
prevăzută de legea penală, fapt pentu care instigare este imediată atât din partea
primului instigator, cât și din partea celui de -al doilea.
Când un instigator a luat parte și ca autor la comiterea faptei, calitatea de
instigator se absoarbe î n aceea de autor; se va ține însă , seama de ea la
individualizarea pedepsei.
În special la infracțiunile cu pluralitate naturală (bigamie, adulter, incest), unul
dintre autori este de cele mai multe ori instigator față de celălalt autor.29
Determinarea unei persoane să deposedeze partea vătămată de o suma de b ani,
dându -i un spray pentru a î nfrange opunerea acesteia, urmată de agresarea ei prin
folosirea sprayului și aplicarea de lovituri și cu urmarea unor vătămări corporale, nu
constituie instigare la infracțiunea de furt, ci la aceea de tâlhărie, inculpatul fiind
conștient că l-a determinat pe autor la săvârșirea unui furt prin întrebuințare de violențe.
Inculpatu l C.G. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea instigă rii la infracțiunea de
tâlhărie prevăzută în art. 25 raportat la art. 211 alin. 1 teza I din Codul penal, reținându –
se că , în seara de 17 octombrie 1994, inculpatul, barman într -un local, a determinat pe
inculpații minori P.A. și S.V. să o deposedeze de bani pe pa rtea vătăma tă. În acest sens,
văzând că partea vătămată, care consumase băuturi alcoolice în lo cal, avea asupra ei o
importantă suma de bani, inculpatul a spus celor doi minori că banii se afla în buzunarul
stâng al cămășii părț ii vătămate și le -a dat un spray lacrim ogen pentru a anihila o
eventuală rezistență a acesteia. După ce partea vătă mată a părăsit localul, inculpaț ii
minori au urmărit -o, au folosit î mpotriva ei sprayul și au lovit -o, luându -i suma de
100.000 de lei. Apoi , au revenit în local, au restituit incu lpatului sprayul și i -au dat
30.000 de lei din banii luaț i de la partea vătămată. Aceasta a suferit leziuni traumatice
care au necesitat pentru vindecare 25 de zile de îngrijiri medicale. Judecătoria
Târgoviș te, prin sentinț a penală nr. 3822 din 24 noiembrie 1996, a reținut situația de fapt
descrisă în rechizitoriu și a condamnat pe inculpat pentru instigare la infracțiunea de furt
calificat prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 și 2 09 din Codul penal. Tribunalul
Dâmbovita, prin decizia penală nr . 34 din 10 martie 1995, a respins apelul declarat de
procuror. Recursul în anulare declarat în cauza este fondat. Potrivit art. 25 din Codul
penal, instigator este persoana care, cu intenție, determina pe o alta persoana sa
săvârșească o fapta prevăzută d e legea penală. Din probe le administrate în cauză rezultă
că inculpatul a îndemnat pe inculpații minori să deposedez e de bani partea vătămată,
spunându -le că avea în buzunar o importantă sumă de bani și dându -le un spray
lacrimogen pentru an ihilarea unei p osibile rezistenț e. Aceste împrejurări evidențiază că ,
pe plan subiectiv, inculpatul a prevăzut și a urmărit producerea rezultatului faptei la

29 Vintilă Dongoroz, op. cit., pag. 195 -196

27
săvârșirea căreia i -a determinat pe cei doi minor i, și anume luarea prin violență a
banilor. În aceste condiții, inculpatul a prevăzut posibilitatea produ cerii unor leziuni
traumatice părții vătămate, ca urmare firească a comportamentului violent al autorilor.30
3.3.1. Condițiile instigării
Determinarea instigatului de a comite o infracțiune trebuie să aibă caracter
idoneu, adică să aibă aptitudinea in concreto de a inocula acestuia rezoluția infracțională,
în absența căreia instigatul nu ar fi luat hotărârea să comită fapta.
Pentru existența instigării este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) Să existe o activitate de determinare efectu ată de instigator asupra celui instigat;
Pentru existența instigării se cere ca determinarea să se refere la o faptă
concretă, prevăzută de legea penală.
Totodată, pornind de la sensul verbului a determina, care înseamnă a face în așa
fel ca cineva să aibă o anumită atitudine, să ia o anumită decizie sau să se hotărască cu
privire la o soluție, constatăm că instigatorul este persoana care prin acțiunile sale
determină o persoană sau mai multe să săvârșească o faptă de natură penală, iar strict
sub aspectul condiției despre care facem vorbire – presupune existența a cel puțin două
persoane, respectiv cea care execută actele de determinare și cea care este determină să
aibă o anumită conduită, iar această conduită presupune săv ârșirea unei fapte de natură
penală.
Decizia de a săvârși infracțiunea aparține instigatorului, iar acțiunea de
determinarea are ca punct de plecare transmiterea unor îndemnuri din partea sa către
autor , care în urma acestora ia hotărârea să săvârșească infracțiunea .
Este posib il ca ideea de a săvârși fapta să fi existat în mintea autorului, dar el să
fi luat hotărârea de a o comite numai după ce a fost determinat de instigator , prin diferie
mijloace. Mijloacele de determinare folosite de instigator, p ot fi multiple și variate, în
funcție de relația dintre el și persoana instigată, starea psihică a acesteia, cât și de starea
pe care instigatul o manifestă la momentul instigării.
Determinarea unei persoane de a săvârși o faptă de natură penală, poate fi
considerată o activitate de inoculare în conștiința celui instigat, de a săvârși fapta,
această determinare având semnificația penală a unui act de participație, respectiv
instigare, doar în contextu l în care este este dublată de î nsușirea hotărâr ii de săvârșire a
faptei de către cel determinat.
În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, totuși există
deosebire între instigarea simplă la care se folosesc mijloace imateriale de determinare a
voinței instigatului (rugăminți, înd emnuri persuasive, insinuări) și instigare calificată, la
care se folosesc mijloace cum ar fi promisiuni de daruri sau alte foloase, sau exercitarea
de presiuni prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect. 31

30 CURTEA SUPREMA DE JUSTIȚIE – Decizia nr. 1699 din 3 iulie 1997
31 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit ., p. 470.

28
b) Determinarea să aibă loc înainte ca instigatul să ia hotărârea de a săvârși fapta;
Instigare există în cazul în care activitatea de determinare a intervenit înainte ca
autorul să ia hotărârea de a săvârși fapta. Dacă îndemnul a fost adresat unei persoane
care luase deja decizia de a săvârși fapta prevăzută de legea penală, nu mai putem vorbi
despre existența instigării, ci se poate vorbi despre existența unei complicități morale
dacă activitatea desfășurată asupra autorului a fost de natură să întărească hotărârea
infra cțională.
Nu constituie instigare la avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut
caracter determinant, ci doar a întărit hotărârea autorului de a comite fapta; în acest caz
va exista complicitate la avort, mai ales că cel care a exercitat în treruperea de sarcină i -a
procurat autorului unele substanțe și instrumente necesare intervenției.32
c) Activitatea de determinare să fie săvârșită cu intenție;
Conform dispozițiilor art.47 din Cod p enal, latura subiectivă a instigatorului
trebuie să fie în mod clar, intenția. Condiția intenției intervine numai în ceea ce privește
activitatea instigatorului, instigatul nefiind condiționat de acest aspect și activitatea sa
poate îmbrăca oricare din următoa rele forme: intenție, culpa sau praeterintenția.
În cazul infracțiunilor praeterintenționate rezultatul mai grav produs reprezintă o
circumstanță reală care se răs frânge și asupra instigatorului, în măsura în care acesta a
cunoscut -o sau a avut posibilita tea să o cunoască.
Astfel, jurisprudența a stabilit că, în cazul infracțiunilor complexe
praeterintenționate, când instigatorul determină pe autor să săvârșească o tâlhărie, fără a
prevedea că victima va deceda în urma exercitării actelor de violență, având însă
posibilitatea de a prevedea un astfel de rezultat, iar autorul tâlhăriei ucide victima cu
intenție, fapta celui dintâi constituie instigare la infracțiunea de tâlhărie urmată de
moartea victimei, iar fapta autorului constituie infracțiunea de om or deosebit de grav
prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. d) din Codul penal anterior. Instanța a reținut, ca formă
de vinovăție, intenția depășită în cazul instigatorului și intenția în cazul autorului
infracțiunii.33
Instigarea nu se realizează în situația în care o faptă prevăzută de legea penală a
fost săvârșită de către o pe rsoană, ca urmare a unui îndemn care a fost făcut în glumă,
fără să fi existat voința de determinare la săvârșirea faptei.
Prin sentinta penală nr. 569 din 15 octombrie 1992, Ju decătoria Huș i a achitat pe
inculpatul C.M. pentru infracțiunea de instigare la fals material prevăzută de art. 25
coroborat cu art. 288 Cod penal. Apelul Parchetului a fos t admis pentru alte motive,
menținându -se achitarea inculpatului pentru această infracțiune. S-a reținut că
inculpatului C.M. i s-a desfăcut contractul de muncă disciplinar, în baza art. 130 lit. i
Codul muncii. Decizia nu i -a fost comunicată și, în momentul în care a aflat, s -a adresat
inculpatei I.V., care avea funcți e de șef perso nal, să -l ajute sa intervină la conducerea

32 T.S., s.p., d. 802/1977, G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală , Ed. Academiei, București,
1988, vol. I, p. 95. 6
33 T.S.,c.7.,d. 23/1987, Culegere de decizii pe anul 1987 , p. 305.

29
unității pentru a -i schimba temeiul de drept al desfacerii contractului de muncă , în
dispozițiile art. 130 lit. a Codul muncii, pentru a putea primi ajutor de șomaj. Fără a -i
spune inculpatului C.M. modalitatea în care îl va ajuta, inculpata I.V. a modificat în
cartea de munca temeiul desfacerii contractului de muncă din art. 130 lit. i în art. 130 lit.
a Codul muncii. A doua zi, i -a înmânat i nculpatului C.M. cartea de muncă, aducându -i la
cunoștință și falsul săvâ rșit. Cele două instanțe l -au achitat pe inculpatul C.M. pentru
infracțiunea de instigare la fals prevăzută de art. 25 coroborat cu art. 288 Cod penal,
deoarece inculpatul nu i-a solicitat inculpatei I.V. să modifice cartea de muncă și nu a
cunoscut modali tatea în care aceasta a înțeles să dea curs rugăminț ii lui. Recursul
Parchetului prin care cele două hotărâri au fost criticate p entru nelegalitate, vizând
greși ta achitare a inculpatului C.M. pentru infracțiunea de instigare la fals, a fost respins
ca nef ondat. S-a invocat de Parchet că prin rugamintea lui, inculpatul C.M. a transmis
indirect ideea săvârșirii unei faptei penale și s -a solicitat condamnarea și pentru aceasta
infracțiune. Instanta de recurs a reținut următoarele: Rugamintea inculpatului C.M. putea
fi rezolvată și în alta modalitate decât cea aleasă de inculpata I.V. Astfel, există
posibilitatea ca inculpata I.V. să discute cu conducerea unității și, pe cale administrativă,
aceasta să revină asupra temeiului de drept al desfacerii contra ctului de muncă .
Rugamintea inculpatului C.M . nu avea ca singură alternativă săvârșirea unei faptei
penale de către inculpata I.V., asa cum se susține în motivele de recurs. Împrejurare a ca
aceasta a luat hotărârea să încalce legea penală, nu -i poate fi imputabi lă și inculpatului
C.M., atât timp cat a cesta nu i -a solicitat expres să procedeze în acest mod. Nu se poate
reține vinovăția inculpatului -intimat, pe ideea transmiterii indirecte a săvârșirii unei
fapte penale, atât timp câ t existau și alte posibilități l egale de rezolvare a solicitării sale.
Dispoziț iile art. 25 Cod penal prevăd că instigator este pers oana care cu intenție,
determină pe o alta persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Conform
art. l9 alin. 2 pct. l lit. a Cod penal, exi stă intenție când infractorul a prevăzut rezultatul
faptei sale și a urmărit producerea lui.Or, din declarațiile date de inculpata I.V., nu
rezulta că inculpatul C.M. a cunoscut anterior modalitatea în care a înțeles să -l ajute
coinculpata.34
d) activitatea de d eterminare să fie urmată de săvârșirea faptei de către cel instigat .
Instigarea ca forma a participației penale impune ca autorul să fi dat curs
activității instigatorului, fie prin săvârșirea faptei în formă consumată , fie a unei
tentative pedepsibile. Activitatea de determinare făcută de instigator nu face obiectul
tragerii la răspundere penală dacă persoana instigată nu a săvârșit o activitate incriminată
de legea penală, și anume faptă consumată, acte pregătitoare ce sunt asimilate formei
consumate, tentativă pedepsibilă.
Dacă inculpatul comite atât acte de instigare și acte de autorat referitoare la
aceeași infracțiune , el va fi tras la răspundere numai ca autor , iar dacă săvârșește
concomitent acte de instigare și acte de complicitate, el va răs punde numai pentru
instigare.
De regulă, instigatul pune în aplicare ceea ce instigatorul îl determină, dar
există și situații în care instigarea s -a referit la o infracțiune mai ușoară sau la o

34 CURTEA DE APEL IAȘI – DECIZIE nr. 531 din 22 octombrie 1998

30
infracțiune mai gravă față de infracțiunea săvârșită. În cazul în care autorul comite o
faptă mai ușoară decât cea la care a fost determinat, instigatorul va răspunde în raport cu
fapta săvârșită de autor și nu cu cea la care a instigat . Dacă instigatul a săvârșit o
infracțiune mai gravă, decât cea la care a fost determinat, instigatorul va răspunde pentru
infracțiunea la care a instigat, iar instigatul va răspunde pentru infracțiunea comisă,
considerându -se că infracțiunea mai gravă a fost comisă ca urmare a acțiunii sale proprii.

3.3.2. Formele instigării
Instigarea poate îmbrăca anumite forme în funcție de anumite criterii, astfel:
a) În funcție de numărul persoanelor față d e care se efectuează instigarea ;
În această situație se face deosebire între instigare individuală și instigare
colectivă . Instigarea individuală se adresează unei sau unor persoane determinate , iar
instigarea colectivă constă în determinare unui număr nede finit de persoane și având în
vedere impactului social pe care l -ar produce în societate , este incriminată distinct ca
infracțiune de sine stătătoare , sub denumirea de instigare publică potrivit art. 368 din
Codul penal .
b) După modul de determinare a autorul ui la săvârșirea faptei se face diferență între
instigare imediată și mediată;
Instiga rea imediată are loc nemijlocit de la instigator la autor, prin diferite
modalități fie ele scriptice sau verbale, fără a fi nevoie de interpunerea unei alte
persoane. Ne aflăm în prezența unei instigări imediate atunci când hotărârea de săvârșire
a faptei se comunică în mod direct , fără mijlocirea vreunei persoane.
În cazul instigări i mediate , instigatorul recurge la o altă persoană care să -l
determine la rândul său pe autor . În această situație intervin doi instigator i, unul care a
luat contact cu autoru l, denumit instigator imediat și unul care s -a folosit de instigatorul
imediat, denumit instigator mediat.
Se poate vorbi despre instigare indirectă, mijlocită sau mediată atunci când
instigarea se realizează prin intermediul altei persoane. Și în acest ca z putem distinge
două situații și anume: dacă intermediarul transmite hotărârea de săvârșire a faptei de la
instigator la autor fără a avea alte implicații, acesta devine complice la infracțiune, iar
dacă pe lângă transmiterea hotărârii își aduce și propri a contribuție pentru determinarea
autorului va deveni coinstigator, aspect subliniat de unii autori.35
c) În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, totuși există deosebire
între instigarea simplă la care se folosesc mijloace imateriale de determinare a voinței
instigatului (rugăminți, îndemnuri persuasive, insinuări) și instigare califica tă, la care se
folosesc mijloace cum ar fi promisiuni de daruri sau alte foloase, sau exercitarea de
presiuni prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect;

35Constantin. Mitrache, Cristian. Mitrache, Drept penal român. Partea generala , ed. a 2 -a, Ed. Universul
Juridic,București, 2016, pag.385

31
Instigarea calificată poate fi realizată prin folosirea diferitelor mijloace cum ar fi :
promisiuni de daruri sau alte foloase, precum și amenințarea autorului în condițiile
prevăzute de art. 47 Cod penal , acțiuni urmate ulterior de săvârșirea de către autor a unei
fapte prevăzute de legea penală. În situația în care amenințarea efectuată întrunește
condițiile constrângerii morale, suntem în prezența unei cauze de neimputabilitate –
constrângerea morală. Așadar, persoana care instigă va răspunde pentru fapta săvârșită,
iar cel care a fost instigat va fi exonera t de răspunderea penală pentru fapta săvârșită.
Instigarea simplă pre supune folosirea unor mijloace simple de instigator ca
simple rugăminți, gesturi, prezentarea unor argumente, pe când instigarea calificată
presupune folosirea unor mijloace ca re să infl uențeze voința celui instigat ca: oferirea de
daruri, amăgiri, exercitarea de presiuni morale , amenințări, oferirea de bani.
d) În funcție de modul în care instigatorul acționează în activitatea de determinare,
distingem instigare evidentă sau d eschisă și i nstigare ascunsă sau insidioasă;
În cazul instigării evidente, instigatorul expune în mod explicit scopul său,
acționând fără a se feri în vreun fel și fără a lăsa vreo urmă de îndoială asupra intenției
sale de determinare la săvârșirea faptei pentru a convinge instigatul să săvârșească fapta .
În ceea ce privește instigarea insidioasă, aceasta se realizează din umbră,
instigatorul nu își desconspiră rolul acționând într -o manieră în care cel instigat să nu
realizeze că a fost det erminat să comită o infracțiune, facându -l pe instigat să creadă că
ideea infracțională îi aparține.
e) După cum sunt sau nu definite exact fapta și condițiile în care urmează să fie
săvârșită, distingem instigarea determinată și nedeterminat ă;
Când instigatorul precizează exact fapta prevăzută de legea penală și condițiile,
modalitățile în care urmează să fie comisă , oferindu -i celui instigat imaginea exactă a
ceea ce urme ază, instigarea este determinată .
Instigarea este nedetermi nată atunci când instigatorul oferă persoanei instigate
diferite fapte prevăzute de legea penală și îi dă posibilitatea alegerii acelei fapte care
urmează a fi săvârșită , de exem plu: unul dintre soți îl ameninț ă pe celălalt că îl va părăsi
dacă nu aduce acasă o sumă de bani, spunându -i: „fură, omoară, doar să faci rost de
bani”.
f) În funcție de forma de vinovăție cu care autorul săvârșește fapta , există instigare
proprie sau perfecta și instigare improprie sau imperfectă;
Instigarea proprie sau perfectă se caracterizează prin legătura subiectivă dintre
instigator și instigat, atât instigarea , cât și fapta fiind săvârșite cu intenție.
Instigarea improprie sau imperfectă se caracterizează prin lipsa coeziunii psihice
dintre instigator și persoana instigat ă, acțiune a de determinare fiind realizată cu intenție,
iar faptă prevăzută de legea penală fiind săvârșită din culpă sau fără vinovăție .

32
g) În funcție de rezultatul obținut în determinarea instigatului la săvârșirea faptei,
distingem instigare cu efect negativ, neizbutită și instigare cu efect pozitiv, izbutit ă;
Instigare cu efect negativ intervine atunci când instigatorul nu a reușit să -l
determine pe instigat să săvârșească fapta prevăzută de legea penală, chiar dacă acesta a
acceptat ideea de comitere a faptei, dar nu a trecut la săvârșirea efectivă a acesteia.
Raportat la modalitatea î n care se face ins tigarea neizbutită (prin ameninț are,
constrângere, corupere), legiuitorul a stabilit unele situații ca infracțiuni de sine
stătătoare (influențarea declarațiilor – art. 272 C. pen.; încerca rea de a determina
săvârșirea unei infracțiuni – art.37 0 C. pen.). Astfel, ca excepție aceste cazuri, chiar dacă
îmbacă aspectul unei instigă ri neizbutite, dato rită gravității lor, au fost incriminate
distinct.36
Instigare cu efect pozitiv apare în momentul în care instigarea și -a atins
obiectivul, iar cel instigat a săvârșit fapta la care a fost determinat , indiferent că aceasta a
rămas în forma tentativei, fie că doar s -a consumat și nu s -a epuizat.
3.4. COMPLICI TATEA
3.4.1. Noțiune. Sediul materiei. Caracterizare

În doctrina penală complicele este definit ca orice persoană care, cu intenție,
acordă asistență sau sprijin autorului pentru a comite o crimă sau un delict 37ori persoana
care ajuta pe autor să săvârșească o infracțiune, fără a îndeplini ea însăși actele
constitutive ale infracțiunii38, ori persoana care nu a comis elementele obiective și
subiective ale infracțiunii, astfel cum sunt definite de lege, dar care a participat, în
anumite condiții la s ăvârșirea acestei sau, cel care nu a realizat elementele infracțiunii, ci
doar a cooperat cu intenție la săvârșirea acesteia printr -un act material distinct de
elementul material al infracțiunii.
În legislația românească complicitatea își găsește reglement area în art.48 alin.1
Cod penal, care definește complicele ca fiind persoana care, cu intenție, înlesnește sa
ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Ca și completare
la alin 1 al art.48, în alin.2 sunt reglementate activităț ile ce intră în sfera actelor de
complicitate, aducând, totodată, clarificări cu privire latura temporara în care se poate
vorbi de complicitate.
Complicitatea reprezintă aportul indirect la săvârșirea infracțiunii, întrucât
complicele nu determină, nici nu înfăptuiește în mod nemijlocit fapta de natură penală,
ci prin contribuția sa înlesnește autorului această realizare.
În momentul în care coautorii, pun în aplicare rezoluția infracțională, acțiunea lor
poate fi sprijinită și de alți participanți care n u iau parte la executarea nemijlocită a

36 M.I Rusu, Drept penal. Partea generală , Ed. Hamangiu, București, 2014, pag. 282.
37 I. Pascu, op. cit ., p. 337
38 M. Basarab, op. cit ., p. 425; I. Pascu, op. cit. , p. 337

33
laturii obiective a faptei prevăzute de legea penală, motiv pentru care actele de
complicitate, spre deosebire de cele de coautorat, nu fac parte din conținutul legal al
infracțiunii, ci din cel concret. Ca atare, co mplicitatea nu are un caracter infracțional
propriu, ci îl „împrumută” de la acțiunea sau inacțiunea autorului.39
În raport cu autoratul și cu ceilalți participanți, este necesar a lămuri anumite
aspecte pentru a stabili cu exactitate relațiile dintre aceșt ia, astfel încât să se poată
delimita actele de complicitate și cele de instigator sau coautor. Având în vedere această
ultimă idee, în situația în care complicele, în urma desfășurării unei activități de
înlesnire, recurge la realizarea actelor de executa re în săvârșirea faptei, acesta va
dobândi calitatea de coautor, actele de complicitate fiind absorbite de coautorat.
Totodată, în situația în care cel care a înlesnit comiterea faptei prevăzute de legea
penală, este și cel care a determinat subiectul acti v să comită fapta, actele de
complicitate sunt absorbite de instigator, sens în care complicitatea apare ca o
participație secundară sau accesorie40 și din acest motiv complicitatea ca formă de
participație secundară este absorbită de instigare ca formă de participație secundară, pe
considerentul că instituția instigării este mai cuprinzătoare în raport cu cea a
complicelui.
Reprezentând o formă de participare secundară la săvârșirea unei fapte prevăzute
de legea penală, complicitatea nu poate să consiste ni ci în acte de executare propriu -zisă,
ce presupune săvârșirea nemijlocită a faptei, și nici de determinare psihică a altei
persoane la săvârșirea ei, ci doar în acte cu caracter contributiv secundar, accesoriu și
subordonat actelor de executare.
3.4.2. Con dițiile complici tății
Pentru a se putea reține complicitatea ca formă a participației penale este necesar
să se constate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) să se fi săvârșit în mod nemijlocit, de către o altă persoană, o faptă prevăzută d e legea
penală;
b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea acelei
fapte;
c) contribuția complicelui să fie efectivă, adică să se fi folosit, în fapt, la săvârșirea de
către autor a infracțiunii;
d) actul de complicitate să fie efectuat cu intenție.
Să se fi săvârșit în mod nemijlocit, de către o altă persoană, o faptă prevăzută de
legea penală
Ca formă de participație secundară, complicitatea nu poate fi adusă în discuție,
decât în situația în care acțiunile întreprinse de complice devin relevante în raport cu
săvârșirea în mod nemijlocit, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea
penală.

39 M. Basarab, op. cit ., vol. I , p. 429
40 V. Papadopol, op. cit ., p. 179

34
Fapta săvârșită de către o altă persoană trebuie să corespundă laturii obiective a
unei infr acțiuni consumate sau cel puțin a unei tentative pedepsibile. În situația în care,
după efectuarea activităților ce intră în conținutul complicității, autorul faptei nu a trecut
la acte de executare sau s -a reținut existența unei tentative nepedepsibile, c omplicitatea
ca formă a participației penale nu poate fi reținută. Dacă actele de complicitate constituie
în sine o infracțiune distinctă, complicele va răspunde penal pent ru săvârșirea în mod
nemijlocit a acelei infracțiuni.
În practica judiciară, au fost întâlnite situații în care, datorită unor împrejurări
conștiente sau iminente, autorul săvârșește o faptă mai gravă decât aceea cu privire la
care complicele și -a adus contribuția. Având în vedere că nu -i pot fi imputate
complicelui aspectele despre care nu a avut cunoștință ori pe are nu le -a prevăzut, acesta
va răspunde numai pentru fapta la care a intenționat să -l ajute pe autor.
Per a contrario, dacă autorul a săvârșit o faptă mai puțin gravă decât aceea la care
complicele a contribuit, cel din urmă v a răspunde pentru fapta săvârșită de autor și nu
pentru fapta mai gravă care făcuse obiectul înțelegerii.
Ca și în ipoteza instigării, și în cazul complicității, răspunderea complicelui va fi
strict determinată, atât sub raport obiectiv, cât și subiectiv, de răspunderea autorului, în
funcție de gradul de contribuție la săvârșirea faptei și limitele intenției.41
Să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea acelei
fapte
Complice poate fi orice persoană care îndeplinește co ndițiile generale pentru a fi
subiect activ al unei infracțiuni. La săvârșirea infracțiunii pot contribui unul sau mai
mulți complici, în funcție de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că ne
aflăm în prezența unor infracțiuni cu autor unic , fie că sunt infracțiuni cu pluralitate
naturală sau constituită de subiecți activi.
Complicitatea presupune săvârșirea de către complice a unor acte de înlesnire sau
de ajutor ori în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea faptei sau
chiar promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă ulterior această promisiune nu
este îndeplinită. Actele de sprijinire sub forma înlesnirii sau ajutorului în vederea
realizării laturii obiective a faptei prevăzute de legea penală reprezintă com plicitate
materială, iar actele de înlesnire sau de ajutor în vederea realizării laturii subiective
reprezintă complicitate morală
În art. 48 Cod penal sunt prevăzute două modalități de complicitate:
a) înlesnirea sau darea de ajutor, în orice mod, la săv ârșirea unei fapte prevăzute
de legea penală.
Înlesnirea presupune existența unor acțiuni ale complicelui, anterioare activității
infracționale a autorului. Din categoria acestor acte pot face parte: procurarea, oferirea,
confecționarea modificarea unor in strumente, unelte, arme, care să fie folosite la
săvârșirea infracțiunii; sprijinul material oferit autorului pentru a procura anumite

41 Decizia nr. 168/A/2018 – Înalta Curte de Casație și Justiție -Secția Penală

35
materiale necesare desfășurării activității infracționale; luarea anumitor măsuri sau
crearea situațiilor de natură să fa ciliteze săvârșirea faptei.
Ajutorul se referă la acele acțiuni îndeplinite de complice chiar pe parcursul
realizării de către autor a activității infracționale. În funcție de caracterul activității
infracționale, aceste acțiuni trebuie să fie realizate în intervalul de timp delimitat de
începutul punerii în executare și consumarea faptei. Aceste acte pot consta în înmânarea
unei arme sau a unui obiect cu care autorul să săvârșească infracțiunea, asigurarea pazei,
îndemnul de a continua activitatea infracți onală, oferirea unor informații cu privire la
bunuri sau la persoane, deschiderea unei ferestre prin care autorul să -și asigure scăparea,
înlăturarea sistemului de alarmă . Actele de ajutor constituie așa numita complicitate
concomitentă.
b) promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, sau promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă
această promisiune nu este îndeplinită. Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de
favorizare a făptuitorului reprezintă un mijloc de întărire a hotărârii infracționale luate
de altă persoană și un sprijin de care autorul are nevoie după executarea faptei, implicit
acordate acestuia după săvârșirea faptei, pe fondul unei înțelegeri anterioare.
Sprijinul poate consta fie în tăinuirea bunurilor, fie în favorizarea infractorului,
adică în fapte care, atunci când sunt săvârșite fără o înțelegere prealabilă ori în timpul
săvârșirii faptei (fără existența unei înțelegeri anterioare), constituie infracțiu ni de sine
stătătoare: tăinuirea (art. 270 C.p.) și favorizarea infractorului (art. 269 C.p.).
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ,, ceea ce diferențiază infracțiunea
de tăinuire, prevăzută în art. 221 din Codul penal, de participația penală prevăzută în art.
26, fraza a II -a teza I, din același cod constă în aspectul de natură temporală,
cronologică, în raport cu infracțiunea din care provine bunul, deoarece atât infracțiunea
de tăinuire, cât și complicitatea morală sub forma promisiunii de t ăinuire se află în raport
conex și corelativ cu infracțiunea din care provine bunul tăinuit. Așadar, complicitatea
morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent
cu infracțiunea la care se referă proveniența bunului, în vreme ce existența infracțiunii
de tăinuire este ulterioară acelei infracțiuni, diferența privind, deci, momentul ajutorului
sau înlesnirii. Evident, această diferență privește și latura subiectivă, chiar dacă, în
ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenției la ambele infracțiuni. Astfel, în
timp ce complicele cunoaște care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale și
că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârșirea acelei infracțiuni, tăinuitorul, intervenind abia
după consumarea infracț iunii din care provine bunul, nu cunoaște când a avut loc acea
infracțiune, la săvârșirea căreia nu a avut nicio contribuție, încât actul comis de el nu se
înserează, ca și cel al complicelui, în antecedența susceptibilă să constituie cauză a
infracțiunii, ci în consecințele post -factum ale acesteia. De altfel, este relevant că
legiuitorul, pentru a marca aceste diferențe, utilizează noțiunea de "promisiune" în
reglementarea complicității morale prin tăinuire. De aceea, dacă o persoană săvârșește
activitate de tăinuire, reprezentarea acesteia se referă la infracțiunea din care a provenit
bunul în forma ei consumată, încât consumarea infracțiunii de tăinuire este posterioară
infracțiunii cu care se află în conexitate. Tot astfel, dacă o persoană care tăinuieș te un
bun, indiferent de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej și o promisiune de

36
tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între
infracțiunea de tăinuire și complicitate la furt în formă simpl ă sau continuată, chiar dacă
promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită. În acest sens, trebuie
observat că autorul, săvârșind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării
numai a infracțiunii cu care ea este conexă (t ăinuirea consumându -se în momentul
primirii, dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării bunului). Împrejurarea că
odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au survenit, făptuitorul și -a
format o nouă reprezentare, a unei al te infracțiuni ce urmează a fi săvârșită, la care el se
hotărăște să participe prin promisiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta,
impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de co mplicitate la furt în formă simplă sau continuată, după
caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de
tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.”42
Contribuția complicelui să fi fost folosit ă la săvârșirea faptei pr evăzută de legea
penală.
În situația în care autorul nu uzitează de ceea ce complicele îi pune la dispoziție
sau îi oferă, nu poate fi vorba despre complicitate deoarece între contribuția prestată și
rezultatul infracțional survenit nu se poate stabili un raport de cauzalitate, astfel că
elementul material al complicității este absent. Toat e acț iunile întreprinse de complice,
dar care nu au fost folosite de autor , pot fi asimilate unei tentat ive la complicitate, faptă
fără relevanță din punct de vedere penal. Există situații în care, deș i complicele ar fi
trebuit să ofere sprijin material autorului, iar asta nu s -a mai concretizat, dacă acest
aspect este suficient să îi întărească convingerea cu privire la comiterea faptei, creând
sprijin intelectual, de și nu constituie complicitate materială, va constitui complicitate
morală.
Instanța supremă a statuat următoarele :
 „Participarea la plă nuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre c eilalți participanți
în legatură cu atragerea părț ii vătăma te în locul unde a fost agresată și
participarea la fol osul realizat prin săvârșirea tâlhă riei, constituie elemente ce
caracterizează complicitatea morală la fapta prevăzută de legea penală. Prin
sentinț a nr. 50 din 28 aprilie 1999, Tribunalul Suceava, Secția penală, a
condamnat pe inculpatul M.S. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat
prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e și g Cod pen. și a
complicităț ii la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211
alin. 2 lit . a, d și e Cod pen. Instanța a reținut că , în seara de 25 octombrie 1997,
inculpatul, împ reună cu alți trei inculpaț i condamnați separat pentru infracțiunea
de tâlhărie, se deplasau cu autoturismul, oprind în sat ul Liteni, unde au stat de
vorbă cu persoan a vătămată, care coborase dintr -un microbuz pe care îl
conducea. în acest timp inculpatul a sustras din microbuz o geantă cu diferite
bunuri pe care a pus -o în a utoturismul grupului de inculpaț i. Inculpatul și
ceilalți, împreună cu partea vătămată au mers la un restaurant unde, pentru

42 ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – SECȚIILE UNITE – DECIZIE nr. 2 din 21 ianuarie
2008

37
executarea planului de a jefui, inculpatul i -a dat instrucțiuni femeii care făcea
parte din grupul infractorilor, să plece cu partea vătămată în mașina acesteia,
determinând -o să circule spre comuna Baia, unde sa fie blocată d e maș ina
infractorilor. La locul stabilit, partea vătăm ată a fost atacată și deposedată de
diferite bunuri, sume în valută străină și în lei, precum și diferite acte . La
săvârșirea nemijlocită a tâlhă riei inculpatul nu a participat, el rămânând în
restaura nt din cauza stării de ebrietate în care se afla. După comiterea tâlhă riei
infractorii s -au întors la restaurant, unde li s-a alăturat inculpatul, cu toții
plecâ nd la Vatra Dorne i unde au cheltuit banii sustraș i. Curtea de Apel Suceava,
Secția penală, prin decizia nr. 122 din 11 august 1999, a respins apelul
inculpatului. Recursul declarat de inculp at, cu motivarea că nu a participat la
săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, nu este fondat. Conform art. 26, teza întâia
Cod pen., complice este persoana care, cu intenție, înlesnește, sau ajuta în orice
mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Contribuția complicel ui
poate fi materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându -se prin faptul că
efectele sale vizează psihicul autorului, prin î ntărirea sau întreținerea intenț iei de
a comite fapta prevăzută de legea penală. În speta, din corobor area probelor
rezulta că , după ce inculpatul a sustras din mașina părț ii vătămate o geanta cu
bunuri, în timp ce se deplasau cu autoturismul a căzut de acord cu ceilalți
făptuitori să o urmărească pe partea vătăm ată pentru a -i lua prin violență și alte
bunuri, împărț indu-și atribuțiile; apoi, în restaurant, a îndemnat pe femeia din
grup să o determine pe partea vătămată să urmeze cu maș ina ei un anumit trase u,
fiind apoi atacată și jefuită în locul stabilit. Împrejurarea că inculpatul nu a
participat efectiv la comiterea sus tragerii bunurilor prin violență , neavând o
contrib uție materială la tâlhărie, nu înlatură calitatea de complice, atâta timp cat
el a înles nit realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii celorlalți de a
săvârși infracțiunea.” – Curtea Suprema de Justiție – Secția Penală – Decizie nr.
1.334 din 29 martie 2000.

 „Prin sentinț a penală nr. 1/2018, Judecătoria Buză u a condamnat pe inculpatul la 3 an i
închisoare pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de tâlhărie calificată . Prin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău s -a dispus trimiterea în judecată
a inculpatului S.D., î n sta re de arest preventiv, pentru s ăvârș irea complic ității
la infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 48 alin.1 Cod penal raportat la
art. 233 Cod penal raportat la art. 234 lit. d Cod penal cu aplicarea art. 77 lit. a si d Cod
penal. Prin actul de sesizare a l instanței s -a reținut faptul că în noaptea de 10.01.2018,
în jurul orelor 22.00, în urma unei înț elegeri prealab ile, inculpatul S. D., cu intenție a
înlesnit activitatea infracțională a suspectului N. F. M., care a deposedat persoana
vătămată E. S., prin exercitarea de violenț e fizice, de geanta pe care aceasta o avea în
mână (moment în care, în încercarea de a opune rezistență, aceasta s -a dezechilibrat ș i
a cazut pe trotuar ), la comiterea faptei participând, tot î n cal itate de complici, suspectul
H.I., precum și nu miții C. A. V. si T. F. D. Inc ulpatul s -a prevalat de dispoziț iile
art. 374 alin. 4 Cod pr ocedura penala, acesta recunoscând întocmai fapta reținută în
sarcina sa, deși în cursul urmăririi penale a avut o poziție oscilantă, inițial negând fapta,
apoi recu noscâ nd-o, pentru ca în fața judecătorului de camera preliminară să nege din
nou săvârșire a fapt ei. Minuta Judecatoriei Buzau:“Î n baza art. 48 alin. 1 Cod penal in
referire la art. 233 – art. 234 alin. 1 lit. d Cod penal cu aplicarea art. 77 lit. a si d C od
penal, raportat art. 396 alin. 10 Cod procedura penala va condamna inculpatul S. D. la

38
o pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea complicității la infracț iunea
de tâlharie calificată (faptă din 10.01.2018). Extras din sentința Judecătoriei Bu zău:“În
cauză , inculpatul S.D. a înlesnit săvârșirea faptei de tâlhărie calificată prin sfaturile,
instrucțiunile și încurajă rile pe care le -a dat cu privire la împrejurările, locul ș i timpul
comiterii faptei (p e str. Garlasi din mun. Buzau, în timpul nopț ii), precum ș i cu privire
la modalitatea de săvârș ire a acesteia (prin smulgerea genț ii persoanei vatamate). D e
asemenea, complicitatea morală a inculpatului este dovedită și prin prezența acestuia la
locul săvârșirii faptei în baza înțelegerii prealabile cu autorul,încurajându -l pe acesta
din urma să comită fapta penală. Reținerea circumstanțelor agravante prevăzute de art.
77 lit. a ș i d Cod penal s -a impus ca urmare a faptului că inculpatul a c omis fapta de
complicitate la tâlhărie î mpreuna cu alte 4 persoane min ore (cu vârste î ntre 12 si 14
ani). Așadar, reținând vinovăț ia inculpatului care a fost dovedită cu certitudine, instanța
îl va condamna în baza situației de fapt ș i a textului incriminatorii, la stabilirea și
dozarea pedepsei având î n vedere criteriile generale de individualizare, prev ăzute d e
art. 74 Cod penal, respectiv împrejurarile și modul de comitere a infracțiunii, precum ș i
mijloacele fo losite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura ș i gravitatea
rezultatu lui produs ori a altor consecințe ale infracț iunii, mot ivul săvârșirii infracțiunii
și scopul urmarit, natura și frecvența infracț iunilor care constituie antecedente penale
ale infractorului ( acesta nefiind la prima incidență cu legea penală), conduita după
săvârșir ea infracțiunii și î n cursul procesului pena l ( poziâie oscilantă, în final adoptând
o atitudine sinceră) și nivelul de educație ( 3 clase) , vâ rsta ( 20 a ni) , starea de sanatate,
situația familială și socială ( fără loc de muncă )”. – Judecătoria Oradea Sentința
penală nr. 719 din 2011 .
Actele complicelui să fie efectuate cu intenție

Din punct de vedere subiectiv trebuie să cunoască acțiunea sau inacțiunea care
constituie elementul material al infracțiunii ce urmează a fi săvârșită de autor, urmările
acestei infracțiuni și că actul său se alătură acțiunii autorului. Astfel, dacă a cunoscut că
tâlhăria la care a înțeles să contribuie cu acte de ajutor, va fi comisă prin punerea
victimei în stare de inconștiență ca urmare a folosirii de substanțe interzise, contribuția
sa va constitui complicitate la tâlhărie calificată chiar dacă autorul a săvârșit sustragerea
folosind violența, întrucât a avut cunoștință că infracțiunea va fi săvârșită în una din
modalitățile alternative de realizare a laturii obiective a tâlhăriei calificate și a participat
la comiterea acesteia.
Sprijinul acordat de complice poate fi cu intenție directă sau indirectă și
evidențiază legătura ps ihică dintre acesta și autor. Aceasta legătură poate fi bilaterală,
când se manifestă sub forma unei înțelegeri exprese sau tacite, prealabilă sau
concomitentă ori unilaterală, când se stabilește de la complice la autor. De esența
complicității nu este reprezentarea din partea autorul ui a ajutorului dat de complice, ci
voința complicelui de a -și uni contribuția sa cu activitatea autorului, indiferent dacă
acesta are sau n u cunoștință de ajutorul dat.

39
3.4.3. Felurile complicității
1. În funcție de natura actelor de ajutare sau înlesnire, complicitatea poate fi
material sau morală.
Complicitatea materială presupune o activitate de ajutorare, înlesnire sau
sprijinire materială a pregătirii sau executării faptei săvârșite de autor prin punerea la
dispoziția autorului a unor mijloace pe care să le utilizeze la săvârșirea faptei. Sprijinul
material poate fi acordat autorului atât înainte de săvârșirea faptei, precum și pe
parcursul executării acesteia. Complicitatea materială poate îmbrăca diverse forme de la
procurarea unor arme, obiecte, subs tanțe, precum și prin inacțiuni care contribuie
mijlocit la săvârșirea faptei.
De asemenea, în literatura de specialitate s -a arătat că, dacă autorul infracțiunii
de trafic de influență, după ce a pretins un anumit folos pentru a determina un funcționar
să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, a și primit folosul prin intermediul
altei persoane, această din urmă persoană va răspunde în calitate de complice, deoarece
l-a ajutat pe autor să realizeze unul din conținuturile alternative ale infr acțiunii.43
Instanța supremă a reținut că fapta inculpatului A., din perioada aprilie – iulie
2016, de a intermediat întâlnirea cu B., care deținea funcția de șef al serviciului fiscal
orășenesc, care i -a promis că se va interesa la colegii săi (respectiv, directorul regional
general și directorul adjunct din cadrul direcției generale a finanțelor publice) despre
stadiul controlului și vor comunica prin intermediul lui A, a intermediat remiterea sumei
de bani, martorul relatând că A. i -a comunicat că ar fi vorbit cu B. de la care a aflat că
inspectorii Agenției Naționale de Administrare Fiscală ar putea să constate o potențială
evaziune fiscală cu un prejudiciu de circa 100.000 euro, fără a -i da alte detalii, dar în
același timp a afirmat că, în schimbul sumei de 7.000 euro, inspectorii ar putea să nu mai
constate existența unei posibile infracțiuni de evaziune fiscală și să nu mai sesizeze
organele de cercetare penală. A. a afirmat că, dacă este de acord, lui trebuie să -i dea cei
7.000 euro, el își va păstra doar 1.000 euro, iar diferența de 6.000 euro i -o va da lui B.,
05.04.2020, 21:55 Pagina 3 din 7 pentru că acesta va vorbi cu colegii săi inspectori și îi
va determina să nu mai sesizeze organele de cercetare penală, respectiv să nu se mai
constituie un dosar penal, î ntrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
complicitate la infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 48 raportat la art. 291
alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.44
Fapta lui B de participare la activitățile unei organizații cri minale și de
înșelătorie și ext orcare, infracțiuni prevăzute de art. 66, 468, 470, 471 partea 1 și 6, 486,
322, 323 partea 1, 324 partea 1 și 2 din C. pen. Belgian, au constat, în esență, în aceea că
persoana solicitată B., împreună cu C. ș i D. au extorcat suma de 28000 de euro și un
vehicul marca x cu nr. de înmatriculare x de la numitul E. în localitatea Jabbeke la data
de 27 septembrie 2019 și că face parte dintr -o grupare care s -a constituit în scopul
săvârșirii infracțiunilor împotriva persoanelor sau proprietăților, infracțiuni ce sunt
pedepsite cu închisoare pe viață sau cu închisoare de la 10 la 15 ani sau mai mult.

43 Codul penal. Comentariu pe articole , G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T.
Manea, I. Nedelcu, F. -M. Vasile, Editura C.H. Beck, București, 2016, pag. 920, paragraf 12
44 I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 138/A din 18 aprilie 2017

40
Conform celor afirmate de E. în timpul raportului și interogatoriului său ulterior, acesta a
fost contactat de C. la dat a de 27 septembrie 201 9 care i -a cerut să se întâlnească. S -au
întâlnit într -o parcare de -a lungul autostrăzii din Jebbeke. Acolo se pare că numitul C. s –
a așezat pe scaunul șoferului în vehiculul lui E., în timp ce prietenul său s -a așezat pe
bancheta din spate. E. a mai declarat că i s -a spus să predea tot ceea ce deținea sub
amenințarea că soția și copiii săi vor fi uciși de persoane care se aflau la casa sa. Apoi au
mers la mai multe bănci pentru a retrage bani, dar nu au reușit. În continuare, i s -a cerut
să utilizeze un laptop pentru a transfera suma de 28000 de euro într -un cont pe numele
B., lucru pe care l -a făcut în timp ce era amenințat. În vehicul a fost amenințat cu un
cuțit pe care pasagerul de pe bancheta din spate i l -a dat lui C.. E. a mai a rătat că a
trebuit să semneze un contract în care afirmă că și -a vândut mașina unui prieten al lui C.,
D., după care C. și prietenul său au părăsit locul cu x lui E., lăsând în urmă autovehiculul
x cu nr. de înmatriculare italian x cu care veniseră aceștia . Elementele obținute în urma
analizei telefonului mobil al lui E., mai exact a unei conversații din data de 27
septembrie 2019, descoperirea vehiculului marca x cu nr. de înmatriculare italian x în
parcarea F. din localitatea Jebbeke, captură a transferul ui de 28000 de euro pentru care
B. este menționată drept beneficiar transferat de E., analiza camerelor ANPR, locația
persoanei în cauză în vehiculul x din Franța la 1 octombrie 2019 în compania lui C. și D.
sunt conforme cu declarațiile lui E. Faptele reț inute în sarcina persoanei solicitate, astfel
cum au fost expuse în cuprinsul mandatului european de arestare, care sunt prevăzute în
art. 66, 468, 470, 471 partea 1 și 6, 486, 322, 323 partea 1, 324 partea 1, și 2 din C. pen.
belgian, se încadrează în dou ă din categoriile de infracțiuni enumerate la art. 97 alin. (1)
din Legea nr. 302/2004 republicată (pct. 1 și 21) și constituie infracțiuni și potrivit legii
române, circumscriindu -se infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat
și comp licitate la tâlhărie.45
Complicitatea morală presupune un sprijin care vizează latura subietivă a faptei
săvârșite de autor, care este de natură să întărească rezoluția infracțională a autorului,
conferându -i siguranță și întreținându -i hotăr ârea de a săvâ rși infracțiunea.
Instanț ele au statuat următoarele:
 „Prin sentinț a penală nr. 395 din 14 dece mbrie 2000, Tribunalul Maramureș a
condamnat pe inculpatul V.A., între alte le, pentru săvârșirea complicităț ii la
infracțiunea de omor prevăzută în art. 26 raportat la art. 174 din Codul penal.
Instanța a reținut că , la 9 apr ilie 1999, J.G. a avut în stradă o altercaț ie cu
inculpatul M.V., condamnat în cauza pentru infracțiunea de omor, după care
cel din urma a mers la un bar unde, î ntalnindu -l pe inculpatul V.A., a cerut
acestuia sa -l însoțească la locuinta lui J.G. spre a -i cere socoteala pentru un
pretins furt. înarmaț i cu câte un par, cei doi inculpaț i au mers la casa lui J.G.,
unde se afla și fratele acestuia, J.V. Primul a intrat în curte inculpatul V.A. ,
urmat de inculpatul M.V. care l -a atacat pe J.G. lovindu -l cu parul în cap,
timp în care inculpatul V.A. l -a atacat cu parul pe J.V.În cele din urma,
inculpatii au abandonat parii în curte și au plecat; J.G. a fost dus la spital
unde s-a constatat decesu l acestuia Din raportul de expertiza medico -legală

45 I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 526 din 24 octombrie 2019

41
rezulta ca moartea victimei s -a datorat unei hemoragii intracraniene și
contuziei cerebrale și de trunchi cerebral produse prin loviri active, repetate,
cu un corp contondent.Prin decizia penală nr. 110 di n 27 martie 2001, Curtea
de Apel Cluj a respins apelul inculpatului V.A.Recursul declarat de inculpat,
cu motivarea ca fapta sa nu constituie complicitate la omor, este
nefondat.Încadrarea juridică data faptei în complicitate la infracțiunea de
omor prevăz ută în art. 26 raportat la art. 174 din Codul penal este
corecta.Prin complicitate se înțelege, în general, sprijinul dat de o persoana,
în orice mod și prin orice mijloace, unei alte persoane, la săvârșirea unei
infracțiuni. Complicele colaborează la săvâ rșirea faptei și prin acțiuni
indirecte și mediate, care atribuie acțiunii sale caracterul unei participatii
accesorii, secundare.Complicitatea imateriala sau morala se caracterizează
prin aceea ca efectele sale poarta asupra psihicului făptuitorului, prin întărirea
sau întreținerea intentiei autorului de a săvârși fapta prevăzută de legea
penală.În speta se constata ca, deși inculpatul recurent nu a săvârșit acte
materiale de agresiune asupra victimei, el a fost de acord sa însoțească pe
inculpatul M.V. la casa acesteia pentru a -i cere socoteala pentru o pretinsa
sustragere, s -a inarmat cu un par și, patrunzand primul în curtea casei, a avut
o influenta esențială asupra psihicului celuilalt inculpat, care a căpătat o
indrazneala sporită pentru atacarea și u ciderea victimei.Prin urmare,
activitatea inculpatului recurent a constituit o încurajare a autorului faptei
care, singur, nu ar fi indraznit sa între în curtea casei familiei victimei și sa o
agreseze pe aceasta, prezenta recurentului, inarmat, în curtea casei și
agresarea unuia dintre membrii familiei î ntarind, neîndoielnic, hotărârea
inculpatului M.V. de a ucide victima ”. – Tribunalul Maramureș – Sentința
penală nr. 395 din 14 dece mbrie 2000.

2. În funcție de momentul în care este realizată contribuția com plicelui, se face
distincție între complicitatea anterioară și complicitatea concomitentă.
Complicitatea anterioară care poate fi atât materială cât și morală, este
caracterizată de actele complicelui ce sunt efectuate înainte de executarea faptei de către
autor și constă în pregătirea condițiilor de săvârșire a acesteia.
În situația în care actele de complicitate ofe rite anterior nu sunt urmate de acte de
executare din partea autorului, rămâne fără consecințe juridice, neputând atrage
răspunderea penală.
Complicitatea concomitentă presupune efectuarea de acte de ajutorare,
înlesnire sau sprijinire efectuate de complic e pe parcursul derulării activității
infracționale, cum ar fi asigurarea pazei locului faptei, îndemnul acordat autorului în
timp ce acesta săvârșește fapta, oferirea unor obiecte pe timpul săvârșirii infracțiunii.

3. În funcție de forma în care se prezintă ajutorul dat autorului există complicitate
prin acțiune și complicitate prin inacțiune.

42
Complicitate a prin acțiune este caracterizată de acțiunile de înlesnire sau
ajutorare la săvârșirea faptei, reprezentate de actele pe care complicele le reali zează prin
folosirea forței motr ice a corpului. În această sferă intră actele de ajutor acordate
autorului în timpul săvârșirii faptei, cum ar fi asigurarea pazei locului faptei, în timp ce
autorii distrugeau geamurile imobilului, înmânarea unui cuțit în timp ce aut orul lovește
cu pumnii persoana vătămată, oferirea de informații privind traseul persoanei vătămate,
precum și bunurile pe care aceasta le are asupra ei, care constituie tot atâtea forme de
complicitate prin acțiune.
Complicitatea prin inacțiune implică existența unor sarcini ce îi incumbă
complicelui, care, cu intenție se abține din a le îndeplini. O atare situație este în cazul în
care, prin inacțiune, funcționarul bancar, în urma unei înțelegeri prestabilite cu autorul, a
lăsat nesigilat seiful î n care erau depozitați bani, deș i avea această obligație potrivit
postului. Totodată, se încadrează în această formă, fapta unui paznic care avea obligația
de a activa alarma unui centru comercial, dar nu face acest lucru, în scopul de a înlesni
sustragerea bunu rilor de către autorii, în baza unei înțelegeri prealabile cu aceștia.
4. După modul direct sau indirect în care este dată contribuția complicelui la
săvârșirea faptei se face diferența între complicitate mijlocită și nemijlocită

Complicitatea nemijlocită sau imediată presupune ca sprijinul dat de către
complice să fie acordat în mod direct autorului, fără intervenția altor participanți.

Complicitatea mijlocită presupune ca sprijinul dat de către complice să fie
acordat în mod indirect autorului, prin intermediul unor participanți.
Jurisprudența a statuat că, din moment ce complice este persoana care, cu
intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală înseamnă că este complice și persoana care ajută la săvâr șirea unui act de
complicitate.46

46 T.S., s.p., d. 5214/1974, C. Sima , Codul p enal adnotat , p. 77.

43
4. APLICAREA PEDEPSELOR ÎN CAZUL
PARTICIPAȚIEI PENALE

4.1. SISTEME DE PEDEPSIRE A PARTICIPAȚIEI LA
INFRACȚIUNE

În ce ea ce privește sancționarea participanților, după importanța care se acordă
fie laturii subiective, fie laturii obiective a fapt ei săvârșite s -au conturat două sisteme ce
au efecte diferite asupra răspunderii penale a acestora , și anume sistemul diversificării și
parificăr ii.
Sistemul diversificării consacrat în vechea legislație , cât și în numeroase
legislații străine preconizea ză o sancționare diversificată ș i ierarhizată a participanților ,
ținându -se cont că fiecare are o contribuție diferită la săvârșirea infracțiunii. În acest
context c ontribuția instigatorului și a autorului se încadrează în sfera contribuțiilor
principale, aplicându -se un regi m de sancționare mai asupru dec ât în cazul complicelui ,
a cărui contrib uție este considerată ca fiind secundară.
Diferențier ea pedepselor participanților s e face în funcție de ap ortul lor la
săvârșirea faptei. S-a considerat că activitatea desfășurată de instigat or și autor la
comiterea faptei este mai gravă, în comparație cu cea a complicelui, fapt pentru care și
pedeapsa aplicabilă acestora trebuie să fie egală , și anume cea prevăz ută de lege pentru
autor , iar a complicelui mai ușoară, sub aspectul naturii sau al limitelor prevăz ute de
lege, aplicându -i-se coeficient ul de diminuare care este determinat de caracterul
contribuției care apare ca secundar.
Sistemul diversificării nu a fost ferit de formularea unor critici, printre care aceea
că se întemeiază pe o bază formală, pe o apreciere prestabilită și apriorică a importanței
contribuțiilor și nu pe ver ificarea și analiza în concret a aportului lor. Deși, în general,
contribuția complicelui este mai puțin importantă, nu este exclusă posibilitatea ca, în
anumite situații, să se ridice la nivelul importanței contribuț iilor celorlalți participanți.
Așa fiind, în sistemul diversificării se paralizează, prin lege, posibilitatea aplicării unei
pedepse eficiente, aceasta fiind diferențiată față de cea a autorului și sensibil atenuată în
raport cu a acestuia. Pentru a permit e aplicarea unei pedepse corespunzătoare tuturor
participanților în raport cu rolul și aportul contribuțiilor lor, în literatură și legislație s -a
formulat un alt sistem, al parificării, cu o deschidere mult mai largă, care, prin
posibilitățile pe care le oferă, permite o mai justă individualizare a pedepsei în materia
de participație penal ă.47
Potrivit sistemului parificării toți participanții trebuie să fie sancționați cu aceeași
pedeapsă prevăzută de lege pentru contribuțiile lor întrucât acționează cu aceeași formă
de vinovăție la comiterea unei fapte . Acest lucru nu înseamnă însă aplicarea aceleiași

47 Maria Zolyneak, Drept penal, Partea generală, vol. II , Ed. Fundația „Chemarea”, Iași 1999 , pag. 457 și
următoarele.

44
pedepse pentru toți, ci doar între aceleași limite, maxim special și minim special
prevăzute de lege.

4.2. PEDEAPSA ÎN CAZUL PARTI CIPAȚIEI PROPRII

Necesitatea unei individualizări a pedepsei în funcție de gravitatea faptei și a
contribuțiilor făptuitorului, a înlăturat sistemul anterior, al diversificării, și a consacrat
sistemul parificării în art. 49 din Noul Cod penal , denumit „ Pedeapsa în caz ul
participanților ” care prevede că: „ Coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune
săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La
stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii,
precum și de dispozițiile art. 74. ”
În art. 74 din Noul Cod penal sunt specificate criteriile generale de care se va ține
cont la stabilirea pedepselor, astfel: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii,
precum și mijl oacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și
gravitatea rezultatului produs ori a altor conse cințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii
infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie
antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul
procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și
socială.
Sancționarea participanților conform articolului în art. 49 C. penal se referă doar
la participația proprie (intenționată), iar la art. 52 C. penal s-a consacrat un regim
sancționar special și diferențiat privitor la participația improprie .
PEDEAPSA COAUTORULUI
La săvârșirea în mod nemijlocit a faptei prevăzută de legea penală, pedeapsa
coautorilor se va stabili în funcție de forma de vinovăție cu care acționează la comiterea
acesteia.
La fapte le prevăzute de legea penală comise prin acte de executare di stincte
există posibilitatea ca contribuția coautorilor să nu fie identică în ansamblul activității de
înfăptuire a infracțiu nii, ocazie cu care și cuantumul pedepselor concret aplicate acestora
să fie diferit. De exemplu: în cazul infracțiunii de omor, unul dintre coautori pune
victima în imposibilitatea de a se apăra și o imobilizează, iar celalalt îi aplică o lovitură
cu un obiect contondent și îi provoacă decesul .
În cazul infracțiunilor continuate sau de obicei, care se caracterizează prin
existența mai multor acte materiale, la stabilirea și aplicare pedepselor coautorilor se va
ține cont și de numărul de acte la care și -au adus aportul. Dacă la infracțiunea de
delapidare, în formă continuată unul dintre coautori a participat la patru acte materiale,
iar altul numai la două, este firesc ca pedeapsa din punct de vedere al cuantumului să fie
diferită pentru cei doi coautori.

45
La infracțiunile complexe sunt situații în care coautorii pot efectua acte de
executare diferite, unul să execute conținutul constitutiv al infracțiunii complexe și
celălalt pe al infracțiunii absorbite. În ceea ce privește infracțiunea complexă de tâlhărie ,
un coautor po ate efectua acte de amenințare, constrângere și de luare a b unurilor
victimei, iar celălalt poate realiza numai o parte a acțiuni infracționale , și anume acte de
amenințare.
În ceea ce privește infracțiunile comise din culpă, sancționarea autorului se va
face numai dacă legea pedepsește fapta comisă și atunci când este săvârșită din culpa.
Astfel, autorul care din culpă a cauzat victimei o vătămare corporală va fi pedepsit
potrivit art. 196 din Cod Penal.
PEDEAPSA I NSTIGATORULUI
Contribuția instigatorului reprezintă un factor elementar de care se ține cont la
aplicarea pedepsei acestuia întrucât ideea infracțională îi aparține , iar autorul nu ar
săvârși infracțiunea dacă nu ar fi determinat de instigator.
În funcție de atitudinea psihică a autorului în adoptarea rezoluției infracționale ,
eforturile depuse de instigator pot fi mai mult sau mai puțin intense.
La stabilirea pedepsei aplicate instigatorului vor fi avute în vedere atât gradul de
rezistență ps ihică manifestată de autor, modul și mijloacele pe care instigatorul le -a
folosit în vederea convingerii a utorului să comită infracțiunea, cât și criteriile de
individualizare generală stipulate în art. 74 din C. penal .
Sunt cazuri în care se constată că p artea de vină a instigatorului este mai mare
decât a autorului și că este locul să i se aplice o pedeapsă mai grea decât cea aplicată
autorului . 48 Spre exemplu: un adult, ce are calitate de instigator și un minor cu
răspundere penală , ce are calitate de au tor, profitând de starea critică în care se afla
autorul prin acordarea de daruri sau prin promisiunile, instigatorul l-a determinat să
săvârșească o fapta prevăzută de legea penală .
În cazul pluralității de instigator, sancțiunile primi te de aceștia pot fi di stinc te,
avându -se în vedere la stabilirea pedepselor concrete aplicabile , aportul adus de fiecare
la determinarea autorului de a comite fapta .
La aplicarea și diferențierea pedepsei trebuie să se țină cont de existența
deosebirii dintre determinarea hotărârii autorului de a comite fapta, care reprezintă act de
instigare și întărirea hotărârii luate de autor, ce reprezintă act de complicitate.

48 Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, București
1969 pag. 216

46
PEDEAPSA COMPLICELUI
Pedeapsa aplicabilă complicelui se stabilește în funcție de ajutorul pe c are îl
oferă autorului faptei , iar analizarea corectă a contribuției concrete a complicelui se va
face în funcție de acțiunile desfășurate de autor.
În anumite situații contribuția complicelui nu schimbă absolut deloc parcursul
activității infracționale, dar există și situații în care contribuția unui complice reprezintă
actul cel mai important în desfășurarea activității infracționale prin care s -a comis fapta.
Pot exista situații în care ac tivitatea complicelui este deosebit de periculoasă în
comparați e cu a celorlalți participanți , fiind necesară astfel să i se aplice o sancțiune mai
grea. De exemplu: la săvârșirea unei infracțiuni de omor, complicele fiind și el prezent,
fără a exista o înțelegere anterioară strecoară în mâna unui minor un topor cu care acesta
ucide victima. Astfel, se consideră că activitatea complicelui este foarte gravă în
contextual în care infractorul și victima se loveau reciproc, fără să aibă asupra lor vreun
obiec t contondent.
La stabilirea pedepsei complicelui a cărei contribuție constă în promisiunea de a
tăinui sau în promisiunea de a favoriza , trebuie să se aibă în vedere atât atitudinea
manifestată de acesta, cât și dacă a îndeplinit sau nu ceea ce și -a asumat . Uneori,
complicele poate să nu -și îndeplinească promisiunea din proprie inițiativă, (de exemplu :
a dispărut după comiterea faptei ), alteori poate fi împedicat sau pot exista situații din
cauza cărora acest lucru să nu se fi putut realiza , (de exemplu: acesta împreună cu
ceilalți participanți au fost prinși după comiterea faptei ).
La individualizarea pedepsei aplicabile complicelui se va ț ine cont și de legătura
dintre ajutorul dat de el și contribuția altor participanți , gradul de implicare la comiterea
faptei, modul în care complicele a înlesnit sau a sprijinit săvârșirea faptei.

4.3. CIRCUMSTANȚE PERSONALE ȘI REALE
Circumstanțele reprezintă împrejurările în care se săvârșește o faptă , ce constau
în situații, stări sau orice întâmplări , susceptibile a particuliza fapta sau făptuitorul.
Circumstanțele nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale infracțiunii , acestea
neavând nici un fel de influență asupra existenței infracțiunii , iar lipsa lor nu atrage
inexistența infracțiunii în forma tipică, ci înlătură numai caracterul agravant sau atenuant
al faptei.
Faptele prevăzute de legea penală, ca oricare alte fapte, atunci când sunt
comise iau contact cu realitatea și prind în jurul lor o întreagă rețea de circumstanțe care
privesc direct sau indirect, fie fapta, fie făptuitorul și care servesc la caracterizarea
acestora și la cunoașterea gradului lor de pericol social mai ridicat sau mai scăzut.49
Articolul 50 din Codul Penal, prevede faptul că: Circumstanțele privitoare la
persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți.
Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților

49 Maria Zolyneak, op. cit. vol. II , pag. 503

47
numai în măsura în care aceștia le -au cunoscut sau le -au prevăzut .50 Astfel, își regăsește
aplicabil itatea în stabilirea calitații pe care persoanele o dobândesc în procesul de
comiterea a faptei prevăzute de legea penală, existența sau inexistența răspunderii penale
a acestora, cât și la individualizarea pedepsei aplicabile.
În procesul de individuali zare a pedepsei, evaluarea dialectică a circumstanțelor
personale cu cele reale nu prezintă dificulăți, atunci când o singură persoană a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală, însă dacă la săvârșirea unei fapte și -au adus contribuția
mai multe persoane, situația este alta. Într -o astfel de situație circumstanțele care privesc
fapta sunt de obicei, adică aceleași pentru toți participanții, pe când împrejurările care
privesc autorul pot va ria de la participant la participant.
Circumstanțele personale sunt acele împrejurări care vizează persoana
autorului sau a unui alt participant la comiterea faptei, fie în legătură cu atitudinea sa
psihică , cu care a contribuit la săvârșir ea faptei (circumstanțe personale subiective), fie
în legătură cu particularitățile personalității participantului (cirumstanțe personale de
individualizare).
Circumstanțe personale subiective sunt acelea care privesc latura subiectivă a
autorului (pa rticipantului), facând trimiterea la modalitățile și forma de vinovăție cu care
acesta a comis fapta, scopul urmărit, mobilul care l -a determinat sau alte caracteristici
care nu sunt cerute de norma de incriminare. În această categorie sunt incluse: cauzel e
de neimputabilitate, retragerea mărturiei mincinoase de către autor, împăcarea părților,
împedicarea consumării infracțiunii de către participant.
Cirumstanțe personale de individualizare se referă la particularitățile persoanei
autorului (participantul ui), iar din această categorie fac parte: raporturile dintre autor și
victimă (rudă, coleg de serviciu, dușman, etc.), calitatea participantului (militar,
educator, funcționar public), starea civilă a acestuia, antecedente penale (condamnat,
recidivist), p recum și alte aspecte privitoare la sănătate, educație, familie, vârstă.
Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu favoriozează și nu
agravează situația celorlalți în ceea ce privește răspunderea penală, astfel la stabilirea
pedepsei aplicabile se va ține cont de elemente le ce se referă la individ, făcându -se
abstracție de circumstanțele persoanele ale celorlalți participanți .
În situația în care o circumstanță este personală mai multor persoane ce au
participat împreună la comiterea u nei fapte prevăzute de legea penală, la stabilirea
pedepsei aplicabile fiecăruia se va avea în vedere acea circumstanță. Când o faptă a fost
săvârșită de mai mulți autori, iar trei dintre aceștia s-au folosit de ajutorul oferit de un
minor, fără ca ceilal ți să cunoască acest lucru, pentru cei trei autori va fi reținută
circumstanț a agravantă comună , respectiv săvârșirea unei infracțiuni de către un major
împreună cu un minor , prevăzută la articolul 77 lit. d C. pen., iar pentru ceilalți autori
nu, întruc ât nu au avut cunoștință de contribuția minorului la comiterea faptei.
Sunt cazuri c ând o circumstanț a personal ă se pot transforma în circumstanț ă
reală cu aspect obiectiv, producând efecte asupra participanților în măsura în care aceștia

50 Codul penal , Editura Universul Juridic, București, 2019,pag.27

48
au prevăzut -o sau au avut cunoștință de existența sa. Astfel, premeditarea reprezintă o
manifestare psihică, deci o circumstanță personală subiectivă. Când cel care a premeditat
să săvârșească o anumită faptă prevăzută de lege efectuează acte de pregătire împreună
cu al te persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanța premeditării a devenit
obiectivă, fiind implicit însușită și de ceilalți participa nți.51
În situația în care făptuitorul are o anumită calitate specială care este cerută de
norma de incriminare , cum este calitatea de funcționar public, instigatorul și complicele
vor răspunde pentru infracțiunea de delapidare ca și autorul în măsura în care aceștia au
cunoscut calitatea autorului . Același regim se aplică în situația în care autorul este rudă
cu victima, iar participanții au cunoscut acest aspect. A stfel, circumstanțele personale ale
autorului devin obiective, răsfrângându -se asupra tuturor participanților care au
contribuit la comiterea faptei.
Circumstanțele reale sunt acele împrejurări car e au în vedere latura materială a
faptei și nu depind de persoana participantului. Aceste circumstanțe sunt aplicabile
participanților în măsura în care aceștiau le-au cunoscut sau le -au prevăzut.
Conform legislației penale în vigoarea, cauze justificative pre cum, legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaț ii,
consimțământul persoanei vătă matate se încadrează în categoria împrejurărilor obiective
întrucât efectele lor se extind și asupra participanților.
Reprezintă circumstanțe reale și acele împrejurări ce țin de conținutul material al
faptei și se află în corelație cu împrejurările de loc, timpul în care se săvârșește fapta ,
modul de comitere a acesteia , mijloacele folosite, rezultatul produs .
Legiuitor ul a precizat în art. 50 C.pen faptul că circumstanțele privitoare la faptă
se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le -au
cunoscut sau le -au prevăzut. Calitatea de participant presupune ca cel care contribuie în
orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală să cunoască ori să prevadă
împrejurările obiective privitoare la comiterea acelei fapte, însă este posibil ca înainte
sau în timpul derulării activității infracționale, fără ca ceilalți participanț i să cunoscă sau
să prevadă, autorul să aducă schimbări înțelegerii inițiale asupra modului de comiterea al
faptei.
Dacă l a comiterea infracțiunii de furt de către mai mulți făptuitori, un ul dintre
aceștia fără a avea o înțelegere anterioară cu ceilalți, manifestă acte de violență asupra
victimei care încerca sa -l imobilizeze, în timp ce ceilalți au părăsit locul faptei, pent ru
săvârșirea infracțiunii de tâ lhărie va fi tras la răspundere numai cel care a acț ionat cu
violență pentru a -și asigura scăpar ea, iar ceilalți vor fi cerceta ți pentru infracțiunea de
furt calificat dacă nu au cunoscut sau prevăzut comportamentul acestuia. Dacă ceilalalți
făptuitori au cunoscut sau prevăzut comportamentul celui ce a acți onat cu violență se va
stabili din ansamblul datelor de fapt ce țin de conț inutul material, dar și moral al
contribuției fiecăruia dintre pa rticipanți.

51 Vintilă Dongoroz,op. cit.,pag. 222; Ștefan Danes , Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a
pedepselor , Ed. Științifică și Enciclopedi că, București 1985.,pag. 289

49
În funcție de intervalul de timp în care s -a comis fapta, circumstanțele reale pot fi
anterioare, concomitente sau posterioare.
Circumstanțele reale anterioare intervin în etapa de pregătire a activității
infracționale ce constă în strângerea de date necesare comiterii faptei, stabilirea
mijloacelor și instrumentelor ce vor fi folosite, cât și a modului în care se va acționa.
Circumstanțele reale concomitente se referă la conținutul infracțiunii ori la
împrejurările cu caracter agravant în care aceasta s -a comis. Din această categorie fac
parte: violarea de domiciliu sau sediul profesional în cazul infracțiunii de furt calificat,
săvârșirea infracțiunii de furt în timpul nopții, prin efracție sau escaladare, folosirea unei
arme sau substanțe explozive,narcotice sau paralizante. De asemenea, în ace astă
categorie sunt incluse și circumstanțele agravante, generale prevăzute în art. 77 din
Codul penal.
Circumstanțele reale posterioare intervin după consumarea faptei . Ele vizează
atitudinea faptuitorulu i după ce a comis infracțiunea (de exemplu: repararea de bună –
voie a prejudiciului, sustragerea de la urmărire penală), cât și agravarea urmărilor
produse de acțiunile sale (de exemplu: acte de violențe care ulterior au produs decesul
victimei).
Circumstanțe le privitoare la faptă trebuie să fie cunoscute ori prevăzute înainte
sau pe parcursul comiterii faptei întrucât dacă participanții le -au luat la cunoștință după
comiterea faptei nu vor mai fi luate în considerare în procesul de individualizare a
pedepselor.

4.4. RĂSPUNDEREA P ENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ÎN
RAPORT CU PARTICIPAȚIA LA SĂVÂRȘIREA UNEI FAPTE

În ceea ce privește noțiunea de subiecți ai infracțiunii, literatura juridică, îi
desemnează ca fiind persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin
săvârșire, fi e prin suportarea consecințelor acesteia.52 Conform acestei opinii, subiecții
infracțiunii poate fi persoana fizică, dar și persoana juridică care a avut o conduită
interzisă de normele de drept penală, dar, totodată și persoana fizică sau persoana
juridică care sunt ocrotite legal și care, prin săvârșirea infracțiunii au îndurat urmările
acesteia.
Pentru a se putea stabili participația penală a persoanei juridice, este necesar a se
analiza condițiile generale de tragere la răspundere a acesteia în raport de contribuția
avută la săvârșirea faptei.

52 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală . Ed. All, București, 1997, p.81

50
Analizând prevederile art. 135 al. 1 Cod penal unde se prevede că ,, persoana
juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru
infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activ itate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice .”, constatăm că acest text după care este trasă la răspundere persoana
juridică, este lipsit de rigurozitate, astfel încât de foarte multe ori, sunt întâlnite
dificultăți de aplicare și respectare a l egii penale și procesual penale.
Având în vedere faptul că textul de lege este lipsit de strictețe, ceea ce permite o
interpretare permisivă, este necesar ca odată cu aplicarea acestei instituții să se țină
seama de principiile fundamentale ale dreptului penal și de corelațiile specifice dintre
instituțiile juridice care aparțin unor ramuri diferite de drept.
Există anumite infracțiuni care nu pot fi săvârșite de către persoana juridică în
calitate de autor, ci doar în calitate de instigator sau complice la săvârșirea unei
asemenea fapte. Cu titlu de exemplu: dezertarea – art.332, evadarea – art.269, infracțiuni
contra familiei – art.303 -art.307, toate din Codul penal.
Având în vedere prevederile alin.3 ale aceluiași articol, în care este prevăzut că
,,răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”, s-a statuat că simpla antrenare a
răspunderii penale a persoanei fizice împreună cu persoana juridică, în aceeași calit ate
de autor, nu poate conduce la ideea unei participații penale sub forma coaturatului.
Totodată, nu vor fi îndeplinite condițiile participației penale și nu se poate reține
circumstanța agravantă generală care agravează sancțiunea pentru infracțiunile comise
de trei sau mai multe persoane împreună.
Legiuitorul român a ales sistemul cumulului de răspundere între persoana
juridică și persoana fizică, prima fiind distinctă și autonomă față de cea din urmă, însă
este necesar a se analiza în mod concret rap orturile care pot fi între persoana juridică și
persoana sau persoanele fizice implicate în săvârșirea infracțiunii, existând două
categorii de persoane fizice a căror răspundere penală poate fi angajată alături de
răspunderea penală a persoanei juridice: autorul infracțiunii și persoanele cu atribuții de
conducere din cadrul persoanei juridice.
Este necesar a se face distincția între răspunderea penală a persoanei fizice și
răspunderea penală a persoanei juridice, întrucât sunt două entități separate, fie care
răspunzând din punct de vedere penal pentru actele materiale îndeplinite cu propria
vinovăție.
Cu privire la vinovăție, în cazul persoanei juridice, în doctrina de specialitate s -a
statual faptul că nu există o răspundere obiectivă a persoanei jurid ice, aceasta
răspunzând pentru faptele săvârșite cu forma de vinovăție reglementată legal, respectiv
culpă, intenție sau intenție depășită. Persoana juridică poate acționa cu o formă de
vinovăție identică cu cea a persoanei fizice sau cu o formă de vinovăț ie distinctă față de
aceasta.
Deși legea nu distinge în niciun fel sancționarea diferită în cazul participației
privind persoanele juridice față de persoanele fizice, s -a demonstrat adesea în practică
faptul că s -ar impune un astfel de regim diferit de reg lementare.

51

5. PARTICIPAȚIA – CAUZĂ DE AGRAVARE A PEDEPSEI

Potrivit art.77 alin.1 lit.a din Codul penal săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală de trei sau mai multe p ersoane împreună, consituie circ umstanță agravantă.
Având în ved ere faptul că săvârșirea faptei prin modalitatea de comitere, în participație ,
prezintă un coeficient sporit de gravitate în raport cu fapta comisă de o singură persoană
și fără implicarea sau sprijinul altor persoane, astfel că se apreciază că împrejurările de
realizar e sunt mai favorabile , atât în ceea ce privește executarea materială a faptei, cât și
a stării psihice a făptuitorului.
Atribuirea de către legiuitor a caracterului de circumstanță agravantă generală a
avut la bază următoarele considerente: prin săvârșirea faptei în participație se reduce
timpul de realizare , distribuirea rolurilor în timpul executării, înfrângerea sau anihilarea
rezistenței victimei, înlăturarea urmelor infracți unii. Totodată, îi oferă participantului un
climat psihic adecvat caracterizat prin curajul și stimularea în executarea hotărârii.
Orice infracțiune care este săvârșită de un grup de persoane este întotdeauna
caracterizată printr -un grad sporit de pericol social, deoarece adunarea eforturilor mai
multor persoane obiectiv creează cond iții și permite săvârșirea unor fapte penale care nu
întotdeauna sunt în puterea unui singur făptuitor. La fel, acest efort comun al mai multor
făptuitori permite de a cauza o pagubă mai mare, ușurează considerabil acțiunile
făptuitorilor în procesul de pr egătire, efectuare și ascundere a urmelor, îngreunează
descoperirea și tragerea acestora la răspunderea penală. Conlucrarea sporește forța de
acțiune a făptuitorilor, acordă acestora mai multă siguranță și îndrăzneală, le creează
condiții de natură să îngr euneze descoperirea faptei și identificarea lor, de asemenea, în
cazul unor infracțiuni cum sunt cele contra persoanei, pluralitatea de făptuitori poate
inspira o stare de temere a persoanei vătămate, zădărnicindu -i orice încercare de apărare,
o poate împi edica să fugă ori să apeleze la ajutorul altor persoane.53
Pentru a putea fi aplicabile prevederile art.77 lit.a Cod penal este necesar a fi
îndeplinite următoarele condiții în mod cumulativ:
 O primă condiție se referă la săvârșirea faptei de cel puțin trei
participanți. Nu interesează dacă au acționat în calitate de coautori sau
autori și complici , legiuitorul desemnând calitățile acestora prin termenul
general de participanți , însă trebuie ca cel puțin una din cele trei persoane
să comită fapta cu vinovăț ia cerută de lege . De asemenea, nu interesează
dacă unii dintre ei au acționat cu intenție, iar alții fără vinovăție, aflându –
se sub imperiul erorii de fapt, a iresponsabilității sau a stării de
minoritate, întrucât temeiurile care au condus la inserarea a cestei
agravante subzistă chiar în aceste condiții, agravanta răsfrângându -se

53 Șt. Daneș, V.Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor penale , București, 1988, p. 194

52
numai asupra celor ce au acționat cu vinovăție. Prevederile art.77 lit.a se
referă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei
infracțiuni, motiv pentru care vor fi aplicabile dispozițiile legale
menționate și în situația în care unuia sau mai multor făptuitori sunt
iresponsabili în sensul art. 28 Cod penal.

 Cea de -a doua cerință ce se deduce chiar din textul de lege, se referă la
împrejurarea ca persoanele să săvârșească fapta împreună. Această
condiție presupune realizarea unor acțiuni conjugate de către coautori sau
de autori și complici în timpul și la locul săvârșirii faptei, întrucât numai
în acest context se real izează avantajul material și psihic al cooperării.
Potrivit unei opinii54, care este sprijinită și de jurisprudență55, pentru a se
reține că o fapta a fost comisă ,,împreună”, nu este necesar să se
constatate că cele trei persoane au fost prezente la locul s ăvârșirii faptei, o
cooperare putând fi realizată și de la distanță .
Apreciem că, deși nu este obligatoriu ca, pentru reținerea circumstanței
agravante, să se constate dacă cele trei sau mai multe persoane sunt prezente la locul
săvârșirii faptei, prezența lor simultană, va avea un mai mare impact asupra persoanei
vătămate, întrucât este de la sine înțeles faptul că făptuitorii folosesc avantajele
cooperării în activitatea lor antisocială.
Dispozițiile art. 77 lit. a Cod penal, nu pot fi aplicabile în ipote zele de pluralitate
constituită de făptuitori, cum ar fi în cazul infracțiunii de constituire de grup infracțional
organizat – art.367 Cod penal, încăierarea – art.198 C od penal.
În anumite cazuri, în dispozițiile incriminatoare ce consacră formele calificate ale
unor infrac țiuni, legiuitorul a prevăzut c a circumstanțe agravante speciale, cu efectele
circumscrise numai la acele tipuri de infracțiuni: „ săvârșirea faptei de două sau mai
multe persoane împreună ” astfel încât , nu se mai aplică circumst anța agravantă a
infracțiunii, de exemplu, violul , când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe
persoane împreună – art. 218 alin.2 lit.f Cod penal, agresiunea sexuală, când fapta a fost
săvârșită de două sau mai multe persoane împreună – art. 219 ali n.2 lit.f Cod penal.
Când o infracțiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s -a comis
în condițiile ei, se va reține numai forma calificată, cu tratamentul stabilit de lege, fără a
se mai da efect și dispoziției din partea generală, întrucât una și aceeași împrejurare nu
poate avea un dublu efect agravant, specialia generalibus derogant56.

54 V. Pașca, Curs de drept penal, partea generală , ed. UJ, București 2012
55 Plen Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 13/1965, în culegere de decizii pe anul 1965 , p.67.
56 În situația în care dispozițiile din norma generală sunt n concurs cu dispozițiile cuprinse într -o normă
specială, pen tru soluționarea cazului se vor aplica dispozițiile din norma penală specială.

53
Săvârșirea unei fapte de trei sau mai multe persoane împreună, este o
circumstanță reală care se răsfrânge asupra t uturor participanților în măsura în care a u
prevăzut -o sau au cunoscut -o, impunându -se efectuarea unor dovezi privind faptul că
fiecare făptuitor, în sarcina căruia este reținută, a cunoscut în mod cert participarea a cel
puțin încă două persoane la săvârșirea faptei.
Referitor la această circumst anță există până în prezent opinii diferite privind
interpretarea textuală a conținutului. Aceste diferențe de opinii sunt exprimate atât în
doctrină cât și în practica judiciară, existând hotărâri judecătorești opuse rapor tate la
același gen de situație .

54
6. ÎMPIEDICAREA SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII

Legiuitorul a acordat participanților posibilitatea conștientizării faptelor ce
urmează să le comită sau pe care le comite, precum și posibilitatea de a abandona mediul
infracțional prin prevederea în legea penală a instituției împiedicării săvârșirii
infracțiunii.
În art.34 din Codul penal este reglementată impunitatea pentru autor, astfel ,,Nu
se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s -a desistat ori a încunoștințat
autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a
împiedicat el însuși consumarea infracțiunii .”
În acest articol legiuitorul a acordat întâietate autorului, având în vedere faptul că
acesta ocupă o poziție principală față de ceilalți participanți, precum și că desistarea
autorului are efecte mult mai importante față de cele pe care le -ar avea desistarea unui
alt participant.
De reținut faptul că autorului îi este oferită posibilitatea de a alege între desistare
și încunoștinț area autorităților, aspect ce nu va fi observat și în situația participanților.
În art.51 Cod penal legiuitorul a prevăzut împiedicarea săvârșirii infracțiunii,
acordând astfel oricărui participant un stimul prin care a urmărit atingerea scopului de a
împiedica consumarea infracțiunii și a efectelor negative ale acesteia.
Împiedicarea săvârșirii infracțiunii constituie o cauză de nepedepsire cu ca racter
personal, de care poate beneficia participantul pentru participarea la tentativa
infracțiunii, dacă ace asta est e pedepsită de legea penală și de aceea nu in fluențează
răspunderea penală a celorlalți participanți, în consecință, ceilalți participanți vor fi
sancționați pentru tentativa săvârșită. Iar dacă legea sancționează tentativa, instigatorii
vor fi tra și la răspundere potrivit art. 47 C. pen.
Când împiedicarea săvârșirii infracțiunii este realizată de complice, el va
beneficia de impunitate, dar autorul, coautorii, instigatorul vor răspunde penal pentru
tentativa realizată. Când tentativa realizată nu se pedepsește însă, de aceasta vor profita
autorii și complicii, iar instigatorul v a răspunde cu pedeapsă proprie.

6.1 CONDIȚIILE ÎMPIEDICĂRII SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII
6.1.1. Executarea infracțiunii la a cărei săvârșire și -a adus contribuția
participantul să fi început.
Această condiție presupune ca participantul care și -a adus aportul la comiterea
infracțiunii, dar care nu participă efectiv la c omiterea acesteia , să cunoa scă momentul
executării actelor și să aibă o conduită care să împiedice consumarea faptei sau să
denunțe săvârșirea acesteia.

55
Din punct de vedere juridic este relevant doar momentul incipient al punerii în
executare a rezoluției infracționale la care și -a adus contribuția participantul, întrucât de
la acest moment devin aplicabile prevederile art.51.
Pentru infracțiunile de rezultat, împiedicarea săvârșirii infracțiunii poate
interveni atât în cursul executării acesteia, cât și după executarea activității i nfracționale,
însă înainte de producerea urmării acesteia.
Este esențial ca până la momentul denunțării, fapta să nu se consume și să nu
producă conseințe juridice nefaste, denunțarea putând interveni imediat după începerea
actelor de executare.
6.1.2. Împ iedicarea să intervină anterior descoperirii infracțiunii.
Aceasta este o condiție temporală care presupune ca autoritățile abilitate să fie
încunoștiințate de către participant despre săvârșirea infracțiunii, mai înainte ca fapta să
fie descoperită de ac estea din urmă odată cu investigarea sa.
Conform unei opinii, „ dacă autoritățile sesizate de fă ptuitor nu vor putea
împiedica producerea rezultatului, făptuitorul va fi pedepsit, deoarece legea
condiționează nepedepsirea sa numai de neproducerea efectivă a rezultatului. S -ar putea
pune problema dacă făptuitorul va fi pedepsit dacă anunță în timp util autoritățile, dar
acestea nu intervin, iar făptuitorul singur nu poate împiedica consumarea infracțiunii.
Răspunsul nu poate fi decât acela că făptuitorul v a fi pedepsit, deoarece legea
condiționează nepedepsirea sa numai de neproducerea rezultatului, nu și de simpla
punere în mișcare a procesului cauzat (cauzal – n.n.) de împiedicare a rezultatului,
persoanele din cadrul autorităților sesizate putând eventua l răspunde pentru fapta proprie
(omisiunea de a interveni) .57
Potrivit unei alte opinii, contrare celei enunțate mai sus, se apreciază că
denunțarea faptei făcută la timp va atrage pentru participant neaplicarea pedepsei, „chiar
dacă, datorită (din cauza – n.n.) întârzierii cu care a intervenit autoritatea, infracțiunea s -a
consumat, fiindcă acțiunea de împiedicare a participantului putea avea rezultat și, dacă
acesta nu s -a produs, nu este din vina denunțătorului.”58
În art. 367 alin.4 Cod penal este prevăzu tă o cauză specială de nepedepsire ,, Nu
se pedepsesc persoanele care au comis faptele de consituire a unui grup infracțional
organizat dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi
fost descoperit și să se fi început să vârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în
scopul grupului.”
6.1.3. Acțiunea participantului să producă împiedicarea consumării infracțiunii
Definitoriu pentru această condiție este ca acțiunea participantului care a
conștientizat actvitatea infracțională la care a luat parte, să fie aptă de a produce
împiedicarea consumării infracțiunii. Această condiție este una de rezultat, întrucât

57 V. Pasca, op. Cit. (2014) , p. 383
58 I. Pascu, în I. Pascu ș.a., op. cit., p. 362

56
simpla intenție a participantului de a -i determina pe ceilalți participanți să renunțe la
săvârșirea faptei, dar care nu s -a materializat nu coincide cu împiedicarea săvârșirii
faptei. Este necesar ca intenția participantului să fie materializată în acte care să conducă
la împiedicarea consumării faptei. Nu interesează modalitatea prin care participantul a
acțio nat pentru împiedicarea consumării faptei, putând acționa direct asupra mediului
infracțional sau apelând la instituțiile abilitate. Beneficiul fiindu -i acordat participantului
chiar dacă, după ce a făcut demersuri către instituțiile abilitate, fapta s -a consumat, cu
toate că putea fi împiedicat acest fapt.
În ipoteza în care pentru împiedicarea săvârșirii infracțiunii acționează unul sau
mai mulți participanți, iar actele lor sunt apte de a produce efectele prevăzute la art 51
Cod penal, prevederile acestu i articol li se vor aplica fiecăruia.

6.2. EFECTELE ÎMPIEDICĂRII SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII ȘI
ÎNTINDEREA ACESTORA

Împiedicarea săvârșirii infracțiunii are ca efect nepedepsirea participantului,
neinteresând rolul pe care acesta l -a avut la comiterea faptei . Fiind stabilită prin voința
legiuitorului împiedicarea consumării infracțiunii, are ca efect impunitatea acordată
prticipantului pentru tentativa incriminată (pedepsibilă ), pentru care, pe caz concret, nu
se mai ajunge la sancționare (pedepsire), nefiin d suportate consecințele răspunderii
penale pentru infracțiunea rămasă în acest stadiu.
Sub aspectul naturii sale juridice, împiedicarea săvârșirii infracțiunii este o cauză
legală, generală, personală de nepedepsire a participantului, operantă în cazul u nei
tentative imperfectă sau perfectă, al cărei efect privește exclusiv perso ana care împiedică
săvârșirea infracțiunii.
În situația în care toți coautorii împiedică săvârșirea infracțiunii, aceștia vor
beneficia de impunitate în condițiile prevăzute de ar t. 34 Cod penal, însă dacă actele
îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului,
constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune. În sens contrar,
dacă numai unul dintre coautori împiedică săvârșirea infracțiunii, atunci doar el va
beneficia de cauza de nepedepsire, ceilalți coautori urmând a răspunde penal pentru
pentru tentativa comisă.
Dacă numai unii participanți cu rol de complici sau instigatori sunt cei care
împiedică săvârșirea infracțiunii, exclusiv doar aceștia vor beneficia de cauza de
nepedepsire, ceilalți participanți vor răspunde penal pentru fapta comisă.

57

7. PARTICIPAȚIA PENALĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

În jurisprudența internațională este des întâlnit ca o pluralitate de persoane să
participe la săvârșirea faptelor de natură penală. Deși, de cele mai multe ori participația
tuturor este colectivă, este necesar a stabili contribuția individuală a fiecărui participant,
precum și gravitatea activit ăți infracționale desfășurate.
Potrivit Codului penal francez este autor al unei infracțiuni, perso ana care
comite faptele incriminate ori încearcă să comită o crimă sau, în cazurile prevăzute de
lege, un delict. Complicele este definită de același cod ca fiind persoana care în mod
conștient, prin ajutor sau asistență, a facilitat pregătirea sau consumarea unei crime sau a
unui delict. În ceea ce privește instigarea, putem observa că aceasta este absorbită de
complicitate fiind definită ca fiind, de asemene a, complice persoana care prin cadou,
promisiune, amenințare, ordin, abuz de autoritate sau de putere a provocat o infracțiune
sau a dat instrucțiuni pentru a fi comisă.59
În doctrina penală franceză sunt prevăzute trei forme ale participației penale, în
funcție de gradul de organizare:
Participația prin juxtapunere este caracterizată prin aceea că, mai multe
persoane participă la săvârșirea unei fapte de natură penală pri n acțiune, însă fără ca
anterior să fi intervenit între ei o înțelegere prealabilă . În această ipoteză putându -se
încadra infracțiunea de încăierare, iar cu ocazia săvârșirii infracțiunii o persoană suferă
mai multe vătămări, fără a se ști cine i le -a cauz at.
Există participație prin neglijență în situațiile răspunderii penale pentru fapta
altuia. Cu toate că , în dreptul penal francez este consacrat principiul răspunderii
personale pentru săvârșirea unei infracțiuni, în practică sunt situații în care aplic area
acestuia trebuie nuanțată. Practic, în asemenea situații există o prezumție de răspundere
penală a decidenților pentru faptele săvârșite de cei aflați în subordinea lor, ipoteză în
care este necesar a fi îndeplinite și condițiile subiective.
Suntem î n prezența participați ei prin înțelegere atunci când, pentru săvârșirea
uneia sau mai multor infracțiuni, există o înțelegere între cei care săvârșesc faptele. În
raport de modalitatea înțelegerii distingem între înțelegere simplă (așa -zisa complicitate)
și înțelegere consolidată (așa -zisa criminalitate organizată).
Potrivit Codului penal olandez în care întâlnim noțiunea de făptași, vor fi
pedepsiți cei care comit fapta, fac să se comită fapta sau participă la co mitere, precum și
cei care prin daruri, promisiuni, abuz de autoritate, violență, constrângere sau ducere în
eroare sau prin crearea unei ocazii, mijloace sau informații provoacă în mod intenționat

59 Codul penal francez art.121 -4, 121 -7.

58
fapta.60 După cum este prevăzut în alin.2 al art.47, consta tăm că actele de participați vor
fi sancționate doar în măsura în care, au fost săvârșite cu intenție.
Sistemul de s ancționare a actelor de participație este cel al diversificării, fiind
prevăzută pentru participanții la delict o reducere cu o treime a m aximului pedepselor de
bază stabilite pentru delict. În cazul delictelor sancționate cu pedeapsa detențiunii pe
viață, pedeapsa participanților va fi de 15 ani. Pedepsele suplimentare care în legislația
noastră sunt întâlnite ca pedepse complementare vor fi aceleași ca pentru delictul comis.
În doctrina penală belgiană participația penală este consacrată într -un capitol
distinct, denumit „Despre participarea mai multor persoane la săvârșirea aceleiași crime
sau aceluiași delict” (art. 66 – 69).
În art. 66 legiuitorul a prevăzut că se pedepsesc ca autori ai unei crime sau ai
unui delict cei care au înfăptuit -o sau care au co operat direct la înfăptuirea sa ori cei
care, printr -un fapt oarecare, oferă pentru executarea sa un ajutor fără de care, crima
sau delictul nu poate fi comis, precum și cei care prin bunuri, promisiuni, amenințări,
abuz de autoritate sau de putere, uneltiri sau strategeme nepermise, provoacă direct
această crimă sau acest delict. Așadar, având în vedere aceste prevederi legale,
constatăm că , legiuitorul belgian aplică sistemul parificării de pedeapsă, atât pentru
actele de autorat, cât și pentru cele de coautorat sau instigare. Totodată, în această
categorie intrând și actele de complicitate prin oferirea unui a jutor indispensabil pentru
comiterea crimei sau delictului.
Potrivit art. 67, vor fi pedepsiți în calitate de complici la o crimă sau un delict cei
care au dat instrucțiuni pentru comiterea faptei, precum și cei care , știind la ce vor fi
folosite , au procu rat arme, instrumente sau orice mijloace care au servit la săvârșirea
crimei sau delictului, care au ajutat sau au sprijinit autorii crimei sau delictului.
Doctrina penală luxemburgheză consacră participația penală într -un capitol
distinct denumit ,,Partic iparea mai multor persoane la aceeași crimă sau delict” –
Capitolul VII – art. 66 – 69.
Potrivit voinței legiuitorului luxemburghez , vor fi pedepsiț i ca autori ai
infracțiunii cei care au săvârșit -o sau au cooperat în mod direct la săvârșirea sa, precum
și cei care, prin orice fapt, au împrumutat pentru executare un ajutor astfel încât, fără
acest sprijin, crima sau delictul nu ar fi putut fi săvârșite. Sunt trași la răspundere și cei
care prin daruri, promisiuni, amenințări, abuz de autoritate sau putere, mașinării sau
dispozitive au săvârșit în mod direct crima sau delictul.
În ceea ce privește complicitatea, Codul penal luxemburghez, prevede în art.67
că vor fi pedepsiți ca complici ai unei crime sau a unui delict, cei care au dat instruțiuni
pentru a fi comise, cei care au procurat arme, instrumente sau orice alte mijloace care au
servit la săvârșirea delictului sau a crimei.
Analizând prevederile art.69 din Codul penal luxemburghez, constatăm că
tratamentul penal aplicabil în cazul complicității este mai favorabil decât cel aplicabil

60 Art.47 Cod penal olandez

59
autorilor. Așadar, complicilor unei crime li se aplică o pedeapsă inferioară cu un grad
celei aplicabile în cazul în care ar fi săvârșit fapta în calitate de autori. Pedeapsa
prevăzută complicilor unui delict nu poate depăși cu două treimi cea aplicabilă autorului
delictului.

60
CONCLUZII

De-a lungul timpului problema participației penale a căpătat un caracter
pregnant, devenind o problemă tot mai acută atât a sistemului judiciar românesc, cât și a
celui internațional, aspect ce a condus la o prevedere cât mai concisă în legislația penală.
La incriminarea faptelor, cons tatăm că legiuitorul a avut în vedere respectarea
valorilor care privesc nemijlcit omul, persoana acestuia în complexul ființei sale. S -a
putut observa atât în practică, cât și în teorie că numai prin asigurarea inviolabilității
acestor valori, drepturile omului sunt ocrotite în mod real.
Apărarea omului se asigură implicit prin respectarea drepturilor pe care le are,
aceasta fiind o condiție sine qua non a însăși existenței societății, a realizării întregului
progres pe toate planurile activității sociale.
Ca și problemă de importanță deosebită întâlnim în cadrul infracțiunilor contra
vieții, dată fiind frecvența săvârșirii acestora în participație. Analizarea aspectelor pe
care le ridică , se impune pentru calificarea exactă a contribuției fiecărui partici pant la
săvârșirea infracțiunii și pentru determinarea pericolului social al faptei și a gradului de
vinovăție a fiecărui participant, în scopul indivizualizări aportului avut la săvârșirea
faptei, precum și pentru justa sancționare.
Ca formă distinctă a a ctivității infracționale, participația penală este specifică
prin aceea că lămurește problema răspunderii penale a participanților în raport de
infracțiunile comise.
Așa cum s -a putut observa în cuprinsul lucrării, instituția participației penale,
îndep linește un rol pentru combaterea infracționalității și un altul special, prin care
clarifică criteriile obiective și cele subiective ale infracțiunilor, stabilește grupul de
persoane resposabile de activitatea infracțională, rolul fiecărui participant și
reglementează limitele răspunderii penale a participanților.

61
BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE INTERNE ȘI COMUNITARE
1. Codul de procedură penală al româniei
2. Codul penal al României
3. Codul penal francez
4. Codul penal luxemburghez
5. Codul penal belgian
II. LUCRĂRI. TRATATE. MONOGRAFII. CURSURI
1. Alexandru, Mihaela. Participția penală. Studiu de doctrină și jurisprud ență.
București. Editura Hamangiu, 2008
2. Antoniu, George. Participația penală. Studiu de drept comparat în RDP
nr.3/2000 .
3. Antoniu George, Constantin Bulai. Dicționar de drept penal și procedură
penală . București : Editura Hamangiu, 2011.
4. Antoniu George, Constantin Bulai. Practică judiciară penală . București : Editura
Academiei Române, 1988
5. Basarab, Matei. Drept penal. Partea generală . Cluj -Napoca : Centrul de
multiplicare al Universității Babeș Bolyai, 1976.
6. Basarab, Matei . Drept penal. Partea generală . București : Editura Didactică și
pedagogică, 1983.
7. Bulai, Constantin. Drept penal. Partea generală . București , 1992. Vol. I
8. Constantin Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache. Drept penal român. Curs
selectiv pentru licență. București. Editura Press Mihaela S.R.L., 1997.
9. Constantin Bulai, Bogdan Nicolae Bulai. Manual de drept penal . București.
Editura Universul Juridic, 2006 .
10. Dongoroz, Vintilă. 1939. Drept penal. București. Ed. Triajul, 1939
11. Dongoroz, Vintilă. Explicații teoretice ale Codului penal Român , vol. I.
București. Editura Academiei RSR, 1969.
12. Dongoroz Vintilă, Siegried Kahane, Oancea Ion, Iosif Fodor, Ncoleta Ilies cu,
Bulai Constantin, Victor Roșca. 1969. Explicații teoretice ale Codului penal
român. Partea generală . București. Editura Academiei RSR, 1969.
13. G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu,
F.-M. Vasile. Codul penal. Comentariu pe articole . București. Editura C.H.
Beck, 2016.
14. Mitrache Constantin., Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generala ,
ed. a 2 -a, Ed. Universul Juridic,București, 2016.
15. Papadapol, Vasile. Condițiile generale ale participației penale în RRD 5/1970 .
București
16. Pasca, Viorel. Curs de drept pen al. Partea generală . București. Editura
Universul Juridic, 2012.

62
17. Pașca, Viorel. Drept penal. Partea generală , ediția a III -a, actualizată cu
modificările la zi ale Codului penal. București. Editura Universul Juridic, 2014.
18. Rusu, Marcel Ioan . Drept pen al. Partea generală . București. Editura Hamangiu,
2014.
19. Ștefan Daneș, Vasile Papadopol . Individualizarea judi ciară a pedepselor .
București. Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
20. Teodor Vasiliu, George Anton iu și colab . Codul penal comentat și adnotat .
Partea generală. București : Editura Științifică, 1972.
21. Zolyneak, Maria . Drept penal. Partea generală . Vol II. Iași. Editura Fundația
Chemarea, 1999 .
III. INFOGRAME
http://www.inm –
lex.ro/fisiere/d_1219/Institutii%20Si%20Infractiuni%20In%20Noul%20Cod%20Penal.p
df