în domeniul științelor socioumane București, 2003 comunicare.ro Cuprins Lista tabelelor 19 Lista figurilor /11 Mulțumiri / 13 Prefață la ediția a… [627722]

Septimiu Chelcea
Cum să redactăm
o lucrare de licență,
o teză de doctorat,
un articol științific
în domeniul științelor socioumane
București, 2003
comunicare.ro

Cuprins
Lista tabelelor 19 Lista
figurilor /11 Mulțumiri /
13 Prefață la ediția a Ii-a /
15 Cuvânt înainte /17
CAPITOLUL 1
întrebări, răspunsuri posibile și un imperativ /19
Despre calitatea cercetării /19
„Stilul este știința însăși" / 23
Câteva întrebări necesare / 25 O
formulă acceptabilă / 34 Să nu
plagiezi! / 36 Despre stil și stilul
științific / 41 Ce titlu punem? /
58
CAPITOLUL 2
Norme de redactare / 69
Rezumatul /71 Introducerea / 72
Literatura consultată /73 Descrierea
design-u\m cercetării / 88 Analiza
datelor / 89 Discutarea datelor /109
Concluziile /112 Corectura /114
CAPITOLUL 3
Capcanele punctuației /117
Punctul /1 1 7
Virgula / 120

Punct și virgulă / 122
Două puncte /123
Semnele citării /124
Parantezele /126
Linia de pauză, linia oblică și cratima / 128
Alte semne de punctuație /130
CAPITOLUL 4 Finisarea
lucrării /133
Hârtia și litera / 133
Oglinda paginii / 135
Cum se numerotează paginile / 138
întocmirea listei tabelelor și figurilor /139
Mulțumiri, anexe, glosar, note /140
Redactarea listei bibliografice, a indexului și a cuprinsului / 143
Anexa A Prezentarea unei disertații / 153 Anexa
B Expresii și locuțiuni în limba latină /155
Bibliografie /179 Index de nume /187 Index de
teme / 193

Lista tabelelor
Tabelul 1. Tabel de contingență cu variabila independentă (x)
deasupra coloanelor și variabila dependentă (y) la începutul
rândurilor (p. 92) Tabelul 2. Tabel de contingență cu
variabila independentă (x) la
începutul rândurilor și variabila dependentă (y) deasupra
coloanelor (p. 93) Tabelul 3. Nivelul de școlaritate, în funcție de
apartenența la gen
(N = 1171) (p.94) Tabelul 4. Atitudinea față de muncă, în
funcție de pregătirea
profesională și de apartenența la gen (N = 2150) (p. 95)
Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9) (p. 96) Tabelul
6. Evaluarea relațiilor intragrupale (p. 96) Tabelul 7.
Autoaprecierea onestității în comparație cu membrii
grupului (p. 97)
Tabelul 8. Lectura revistelor literare (p. 97) Tabelul 9. Puncte de
reper în argumentare {după Ferreol și Flageul,
1996/1998,61) (p. 111) Tabelul 10. Abrevierea indicațiilor
bibliografice frecvente (p. 118)

Punct și virgulă / 122
Două puncte /123
Semnele citării /124
Parantezele /126
Linia de pauză, linia oblică și cratima / 128
Alte semne de punctuație /130
CAPITOLUL 4 Finisarea
lucrării /133
Hârtia și litera / 133
Oglinda paginii / 135
Cum se numerotează paginile / 138
întocmirea listei tabelelor și figurilor /139
Mulțumiri, anexe, glosar, note /140
Redactarea listei bibliografice, a indexului și a cuprinsului /143
Anexa A Prezentarea unei disertații / 153 Anexa
B Expresii și locuțiuni în limba latină /155
Bibliografie /179 Index de nume / 187 Index de
teme /193

Lista figurilor
Fig. 1. Grilă pentru evaluarea cercetărilor socioumane (p. 22) Fig.
2. Poligonul frecvențelor (după Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002, 13) (p. 102) Fig. 3. Histogramă în plan
(după Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002,29) (p. 103) Fig. 4. Histogramă în spațiu (după
Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002, 29) (p. 104) Fig. 5. Histogramă în spațiu (după
Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002, 13, și Barometrul de opinie publică. Republica
Moldova, noiembrie 2002, 8) (p. 104) Fig. 6. Cerc de structură
în plan (după Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002, 29) (p. 105)
Fig. 7. Cerc de structură în spațiu (după Barometrul de opinie
ș publică, octombrie 2002, 29) (p. 106) Fig. 8. Grafice
figurative (după Prisma, 1979, 8, 7) (p. 107)

36 Septimiu Chelcea
Să nu plagiezi!
„Evitați plagiatul!" este mai mult decât un sfat; este o poruncă. A
plagia = a fura. Și furtul se pedepsește. Inclusiv flirtul intelectual.
Acest lucru trebuie să-1 știe studenții din prima zi de cursuri. Să-1 știe
și să învețe cum poate fi evitată acuzația de plagiat când scriu lucrări
de an și, mai ales, când fac lucrarea de licență.
Termenul de „plagiat" provine din limba latină, plagium desem-
nând în antichitate „furtul practicat de sclavi". Astăzi, grosso modo,
„a plagia" înseamnă „a-ți însuși ideile, textele (integral sau parțial),
creațiile altora, fără a cita". Deci, a trece sub nume propriu ipotezele,
tezele, teoriile, argumentația altora; a reproduce expresii, enunțuri,
tabele, grafice etc. produse de alți autori; a copia creațiile artistice
(din literatura beletristică, pictură, sculptură ș.a.) conduc la plagiat.
Plagiatul are nuanțe (a „împrumuta" o idee nu-i totuna cu a reproduce
pagini întregi fără să citezi) și se diferențiază în tipuri după intențio –
nalitate (plagiatul deliberat și plagiatul involuntar, de „bună cre –
dință"), după modelul copiat (autoplagiatul și plagiatul propriu-zis),
după domeniu (plagiatul în artă și plagiatul în știință), după gravitate
(plagiatul în lucrările de an sau în lucrările de licență, în tezele de
doctorat sau în volumele tipărite), în fine, după frecvența acestei
practici dezonorante (plagiatul întâmplător, plagiatul ca stil, constant,
recidivist). In secula seculorvm, sensul termenului s-a restrâns la
furtul din proprietatea intelectuală. Esența a rămas: cei care plagiază
au „suflet de sclav", nu au deprins gustul libertății (de gândire).
în cele ce urmează voi restrânge discuția doar la un singur aspect:
plagiatul în învățământul universitar cu profil sociouman. Analizând
plagiatul din universitățile americane și reglementarea sancțiunilor
pentru acest delict, Leonard Price Stavinsky (1973, 447) afirmă
răspicat: „Prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini unele cerințe
academice constituie plagiat. Manuscrisul «împrumutat» este pre –
zentat ca fiind rezultatul muncii proprii, fără citările de rigoare".
Plagiatul este o problemă de etică profesională în universități și,
mai general, în lumea academică. O anchetă sociologică despre

Vim să redactăm
____________________________________________________
37^
i LI uda în colegiile americane, efectuată în 1964 de William J.
Bower l.i cererea Biroului de Cercetări Sociale Aplicate al
Universității i olumbia, a pus în evidență amploarea
fenomenului. Dintre cei peste 5 300 de studenți intervievați,
28 la sută au declarat că în cariera lor universitară au plagiat: 9
la sută doar o singură dată; 16 la sulă de câteva ori; 3 la sută de
multe ori. Aproximativ 14 la sută dintre studenții cuprinși în
ancheta sociologică au mărturisit că au prezentat ca fiind ale lor
lucrări scrise de alții. Dintre aceștia, 64 la gută au admis că la
fel au procedat și în liceu. La nivelul anului 2002, conform
informațiilor de pe Internet, se estimează că, în ciuda apelului la
onoare, a avertismentelor și a pedepselor, care uneori merg
până la excluderea din universitate, o treime din studenții din
SUA sunt plagiatori.
Dar în România? Nu beneficiez de statistici, nu cunosc să se
fi făcut cercetări sociologice pe această temă, nici lucrări de
licență sau teze de doctorat (și cât de necesare ar fi!). Observații
nesistematice îmi dau temei să cred că între o treime și jumătate
dintre studenții de la facultățile cu profil sociouman au plagiat
măcar o dată, doar o dată în viața lor – vorba unui cântec de
dragoste. Plagiatul este, probabil, o tentație a tuturor studenților
din toate timpurile. Nu sunt nostalgic, dar nu pot să admit că
epidemia de plagiat de azi se datorează educației comuniste a
pionierilor și uteciștilor de ieri, stimulați „să colaboreze la
revista școlii sau la alte publicații locale, să prezinte
«comunicări» la diferite sesiuni organizate după princi piile
întrecerii socialiste" (Marcus, 2002, 3). De asemenea, îmi este
greu să admit că, după 1989, problemele în privința plagiatului
au rămas aceleași. A apărut și s-a extins „plagiatul oniine" (sau
„plagiatul digital", „plagiatul de pe Internet"). Pentru combaterea
lui, în Occident s-au creat instituții specializate, de exemplu,
Plagiarism.org și Turnitin.com, în 1997, și apar cu ritmicitate
lucrări în care se discută „granițele plagiatului" și, mai general,
frauda academică și problemele de etică în cercetarea științifică
(La Follette, 1992; Shrader-Frechette, 1994). La noi, astfel de
preocupări nu știu să existe, iar conducerile instituțiilor de

învățăm
ânt, ca
și o
parte a
profeso
rilor,
suferă
de
cecitate
: „nu
văd"
frauda
sau nu
întrepri
nd

Septimiu Chelcea
nimic pentru a reduce dimensiunile plagiatului. Mi se pare inad –
misibil ca la intrarea în clădirea facultății să fie afișate anunțuri de
tipul „Vând lucrare de licență" și nimeni să nu se sesizeze, indicat
fiind numărul camerei din căminul studențesc unde se face negoțul
cu diplome. Mi se pare cel puțin dubioasă îngăduința unor profesori,
chiar a unor consilii profesorale, în fața plagiatului grosolan, care
poate fi probat „pe două coloane".
Există însă și un „plagiat involuntar", generat de confundarea
„bunurilor comune" din știință cu „proprietatea intelectuală". Cine
mai amintește că „tabla înmulțirii" a fost descoperită de Pitagora din
Samos (c. 560-c. 500 î.e.n)?! Cine mai face trimitere la Auguste
Comte (1798-1857) când utilizează termenul de „sociologie", știut
fiind că acesta 1-a utilizat în 1939 pentru prima dată?! Astfel de
cunoștințe sunt bunuri comune (informații comune) și ar fi nefiresc
să încărcăm textul cu citate. Cu totul altfel stau lucrurile când
aplicăm „diferențiatorul semantic" sau când ne referim la „sociobio-
logie". Este bine să menționăm numele celui care a imaginat diferen –
țiatorul semantic (Charles E. Osgood, 1957), ca și numele creato –
rului sociobiologiei (Edward O. Wilson, 1975). Dacă discutăm – ca
de la sine cunoscut – despre „fluxul comunicării în două trepte",
despre „imaginația sociologică" sau despre „spirala tăcerii" și nu
cităm numele părinților acestor teorii, respectiv, Paul F. Lazarsfeld
(1944), C. Wright Mills (1959) și Elisabeth Noelle-Neumann (1980),
am plagiat fără să ne dăm seama. Granița dintre onestitate și plagiat
este floue, se mută de la o etapă de progres în cunoaștere la alta, se
schimbă de la un autor la altul. în această lucrare multe informații
(normele de redactare, regulile de punctuație, termenii și expresiile
în limba latină etc.) le-am considerat „bunuri comune", informații
generale. Ca atare, am citat cu parcimonie. Dar nu sunt sigur că toți
vor gândi ca mine.
Plagiatul involuntar se poate ivi și în cazurile în care parafrazăm
enunțurile altora, când exprimăm cu cuvintele noastre ce au spus
alții înaintea noastră. Cât de mult trebuie să ne îndepărtăm de textul
original pentru a nu fi acuzați de plagiat? Dacă ne distanțăm prea
mult, nu trădăm autorul pe care îl parafrazăm? Mărturisesc că nu am

Cum să redactăm
un răspuns precis la aceste întrebări. Pot – după modelul recomandat
de Writing Tutorial Service de la Indiana University – să dau, de –
clarat cu scop didactic, un exemplu pentru a sesiza diferența dintre
plagiat și parafrazarea onestă.
în Teoria și practica investigațiilor sociale, Henri H. Stahl scrie:
„Lăsăm de o parte pe interesanții, dar neutilizabilii «filozofi sociali»,
constructori de vagi teorii generale cu privire la o viață socială asupra
căreia n-au făcut nici un fel de cercetare și care se aseamănă cu niște
surdo-muți care ar fi învățat teoria armoniei și contrapunctului și s-ar
considera în drept să învețe pe alții ce este muzica. Mai util e să fim
atenți la experiența investigatorilor de teren, de la care într-adevăr avem
ceva de învățat, deși nu toți au fost «sociologi» propriu-ziși" (Stahl,
1974,19).
Plagiază fără să-și dea seama cei care nu menționează cui aparțin
aceste reflecții și reproduc textul, schimbând ordinea ideilor și doar
câteva cuvinte:
Este util să studiem experiența cercetătorilor de teren, chiar dacă nu toți
au fost sociologi în sensul de azi al termenului. De la filosofii sociali,
care au construit teorii generale vagi cu privire la o societate asupra
căreia nu au făcut nici un fel de cercetare, nu aflăm prea multe lucruri.
Ei au procedat ca niște surdo-muți, pretinzând că știu compoziția
muzicală, și consideră că sunt în drept să-i învețe pe alții ce este muzica.
O parafrazare onestă, acceptabilă ar fi următoarea:
De la cei care nu au desfășurat cercetări sociologice concrete asupra rea –
lității sociale, dar au construit „teorii vagi" despre societate (de exemplu,
filosofii sociali), avem mai puțin de învățat decât de la cei care au făcut
investigații de teren, chiar dacă nu au fost toți „sociologi propriu-ziși"
(Stahl, 1974,19).
Pentru a evita plagiatul involuntar ar trebui:
•Să închidem între ghihmele orice text care aparține altora.
•Să menționăm numele, titlul lucrării, locul de apariție, edi
tura, anul, pagina.

Septimiu Chelcea
•Să fim atenți la distincția dintre cunoștințele comune, care au
intrat în patrimoniul științei, și informațiile din sfera dreptului
de proprietate intelectuală.
•Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui
text, menționând corect autorul și opera care ne-au inspirat.
•Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră
proprie ideile de bază din opera citată.
•Să învățăm să luăm „notițe inteligente", nu copiind propoziții
și fraze din prelegerile profesorilor.
•Să ne obișnuim să lucrăm cu fișe de lectură, în care să sinteti
zăm ideile autorilor, nu doar să le reproducem între ghilimele.
Imperativele enunțate anterior se mențin și în cazul informațiilor
obținute din World Wide Web (www site). Este preferabilă o lucrare
de licență sau o teză de doctorat cu un surplus de citate uneia cu
plagiate involuntare sau de-a dreptul furată. Umberto Eco ne dă un
sfat cât se poate de practic: „Proba cea mai sigură o veți avea atunci
când veți reuși să parafrazați textul fără a-1 avea sub ochi. Va în –
semna nu numai că nu l-ați copiat, dar și că l-ați înțeles" (Eco,
1977/2000,179).
Adoptarea de către Parlamentul României la 14 martie 1996 a
Legii privind drepturile de autor și drepturile conexe mă scutește de
orice comentariu referitor la plagiatul în lucrările încredințate
tiparului. Articolul 142, litera a, prevede: „Constituie infracțiune și
se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la
700 000 lei la 7 milioane de lei, dacă nu constituie o infracțiune mai
gravă, fapta persoanei care, fără a avea consimțământul titularului
drepturilor recunoscute prin prezenta lege, reproduce integral sau
parțial o operă". Prin termenul de „operă", în sensul acestei legi, se
înțeleg și „comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele
școlare, proiectele și documentațiile științifice" (Art. 7, litera b).
Dura lex, sed lex.
Lucian Mihai, fost președinte al Curții Constituționale a Româ –
niei, precizează: „Orice operă (chiar și fără valoare literară, artistică
sau științifică) este protejată juridic independent de aducerea ei la

Cum să redactăm ____________________ .
_________________________________ 41_
cunoștința publică […]. O creație care nu este originală nu bene –
ficiază de protecția legii" (Mihai, 2002, 30). Mai multe informații de
natură juridică se pot obține de la Oficiul Român pentru Drepturile
de Autor, organism creat pentru evidența, observarea și controlul
modului de aplicare a legislației privind protecția dreptului de autor
(copyright).
Despre stil și stilul științific
Discutarea datelor, de altfel întreaga lucrare, trebuie să respecte stilul
științific de redactare, ceea ce presupune, înainte de toate, prezen –
tarea sistematică a „ideilor clare și distincte" – după dictonul lui
Rene Descartes (1596-1650).
Stilul. Sensul propriu al termenului de „stil" trimite la activitatea de
gravare, cu ajutorul unui fel de cui metalic (lat. stilus), ascuțit la un
capăt și turtit la celălalt, a literelor pe plăcuțele de plumb, aramă sau
lemn acoperite cu un strat de ceară. Când, în Satira I, Quintus
Horatius Flaccus (65-8 î.e.n.) spune stilum vertere (a întoarce stilul)
aceasta însemna că stilul (cuiul) a fost răsucit cu extremitatea turtită
în jos, pentru a șterge sau pentru a corecta scrierea. în timp, terme –
nului de „stil" i s-a asociat un sens figurat: stil obscur, stil literar sau
stil științific. Cu privire la acesta din urmă voi face câteva observații
în continuare, nu înainte de a atrage atenția asupra particularităților
generale ale stilului (proprietatea, claritatea, concizia, varietatea, efi –
ciența, eufonia, naturalețea, expresivitatea, eleganța, originalitatea) și
asupra greșelilor de combinare a cuvintelor (pleonasmul, contradicția,
anacolutul, construcțiile asimetrice și construcțiile contaminate), așa
cum au fost prezentate de Andra Șerbănescu (2000/2001, 183-207).
Să reținem că a avea stil înseamnă a avea și „proprietatea" terme –
nilor, adică să folosim corect cuvintele atât în ceea ce privește forma,
cât și sensul lor. Pentru că Dicționarul limbii române cuprinde

j42__________________________________________ Septimiu Chelcea
aproximativ 120 000 de unități, este greu de imaginat că cineva le-ar
cunoaște pe toate. Avem nevoie deci de dicționare explicative,
etimologice, ortografice/ortoepice, de neologisme, de antonime, de
sinonime, de epitete, de paronime etc. în mod deosebit, pentru a
stăpâni proprietatea termenilor trebuie să consultăm dicționarele de
specialitate: de sociologie, psihologie, psihosociologie, filosofie,
antropologie, demografie, jurnalism etc. Cei care se mulțumesc cu
Micul dicționar de… nu cred că vor ajunge prea departe în aprofun –
darea cunoștințelor, iar cei care preiau definițiile conceptelor din
domeniul lor de cunoaștere din dicționarele generale, respectiv din
Dicționarul limbii române, se autodescalifică de-a dreptul. Avem la
dispoziție dicționare de specialitate redactate de autori români și
dicționare de specialitate traduse din limbile de circulație interna –
țională. Problema este a alege dintre ele în funcție de tema diser –
tației: dacă dorim să ne facem o imagine despre nivelul cunoștințelor
din domeniul psihologiei sociale în România anilor 1980, vom apela
la Dicționarul de psihologie socială (1981); dacă ne interesează să
știm care este starea psihologiei sociale pe plan mondial în ultimul
deceniu al secolului trecut, ne va fi de folos, de exemplu, The
Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (1995) ș.a.m.d. Nu
cred nici despre gumă că este mama proștilor, nici despre dicționar
ca ar fi tatăl lor. Dimpotrivă, a-ți corecta greșelile de exprimare și a
căuta proprietatea termenilor reprezintă o știință pe care doar cei
dotați intelectual o dobândesc.
Claritatea ideilor se constată prin claritatea limbajului: când
introducem termeni de specialitate, trebuie să-i definim, chiar dacă
par cunoscuți de toată lumea (nu avem de unde ști cât de mare este
lumea!). Un text devine mai clar dacă îi ajutăm pe cititori să vadă
relațiile logice dintre enunțuri. Andra Șerbănescu 2000/2001, 191-
192) ne oferă o listă a conectorilor utilă pentru orice tip de redactare.
Existența unui număr atât de mare de conectori ne dă posibilitatea să
variem structura textului prin înlocuirea cuvintelor de legătură utili –
zate, evitând astfel repetițiile. Varietatea poate proveni și din alter –
narea frazelor și propozițiilor scurte (cu un număr mic de cuvinte) cu
fraze și propoziții ample.

Cum să redactăm
Eficiența stilului este dată de reliefarea ideilor, produsă prin ale –
gerea cuvintelor cu diferite grade de generalitate, prin utilizarea fie a
unor cuvinte concrete, fie a unor cuvinte abstracte, ca și prin folo –
sirea predominantă a verbelor în locul substantivelor. Este mai efi –
cient textul:
Cercetările sociologice de teren relevă situații ce nu pot fi puse la în –
doială,
decât:
Relevanța situațiilor din cercetările sociologice de teren nu poate fi pusă la
îndoială.
în același sens, verbele la diateza activă, comparativ cu verbele la
diateza pasivă, dau un plus de eficiență exprimării ideilor. De ce să
scriem:
Pentru a pune în evidență relația dintre cele două variabile s-au făcut mai
multe experimente de teren.
când putem să folosim diateza activă:
Pentru a pune în evidență relația dintre cele două variabile am făcut mai .
multe experimente de teren.
Citez dintr-o teză de doctorat:
Persoanele investigate au fost 322 elevi la trei școli generale și două licee
din București în anul 2002.
Firească ar fi fost exprimarea:
în 2002, am investigat 322 de elevi din trei școli generale și din două licee
din București.
Stilul oricărui text este dat și de eufonie, de felul plăcut „cum
sună". S-a încetățenit expresia „Sună ca dracu'", chiar dacă nimeni
nu știe dacă dracii comunică vocal. De asemenea, se spune despre un

Septimiu Chelcea
text oral că „sună bine", ca și despre un text scris. Să nu uităm că în
secolele XVI-XVIQ în Europa rata alfabetizării a marcat o revoluție
culturală, iar răspândirea lecturii efectuată în tăcere a însemnat
retrasarea graniței „dintre acțiunile culturale ale forului privat și cele
ale vieții colective" (Chartier, 1985/1995, 136). Lectura tăcută, care
îngăduie reflecția solitară, a devenit în secolul al XV-lea o practică
obișnuită, cel puțin pentru cei care știau să citească. în timp, lectura
cu voce tare a precedat „lectura cu ochii", dar ea continuă să ne sune
în minte.
Cacofoniile nu sună, ci grohăie. Pe cât posibil să le evităm. în
ceea ce mă privește — mărturisesc — am obsesia cacofoniilor. Am
evitat deja o cacofonie (mărturisesc că). Rodica Zafiu (2002, 13) ne
asigură că „Până să devină o problemă stilistică vitală, cacofonia
apărea la mai toți autorii importanți". Dimitrie Cantemir scria în
Istoria ieroglifică „ce numai ca cum preste puterea simțurilor ar fi";
în Letopisețul Țării Moldovei al lui Ion Neculce aflăm că „trimițiin-
du-i cartea acie […], ca cum vre hi de la singur Dumitrașco-vodă";
„ca cum" apare și la Nicolae Bălcescu și la Titu Maiorescu (cf.
Zafiu, ibidem). Ce era acceptat în urmă cu secole nu mai are
circulație astăzi, dimpotrivă: cacofoniile trebuie evitate prin alegerea
cuvintelor, prin construcția frazei, ca și prin intercalarea unor
cuvinte. Intercalarea semnelor de punctuație [,] sau [-] nu elimină
cacofonia. Formularea:
Munca casnică a femeilor nu a fost până în prezent studiată din punct de
vedere sociologic.
nu pierde nimic din înțeles dacă se elimină cacofonia:
Munca femeilor în gospodărie nu a fost până în prezent studiată din
punct de vedere sociologic.
Rodica Zafiu are dreptate când spune că substituirea lui ca prin
ca și este pe cât de comodă, pe atât de „antipatică". Este preferabilă
expresia „drept calitate a vieții s-a măsurat…" celei „ca și calitate a
vieții s-a măsurat…" pentru a evita cuvântul tabu „c…" Am constatat

Cum să redactăm
că există o corelație între prezența cacofoniilor, imprecizia textului,
greșelile gramaticale și eroarea de informare. Iată un exemplu care
ilustrează corelația semnalată:
„Prin conceptualizarea adevărului ca ceva relativ, construit social,
postmodernismul provoacă concepția gânditorilor iluminiști ai secolului
XVIII, Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau, Montaigne".
Pe de o parte, cacofonia [că co], apoi imprecizia (ce înseamnă că
postmodernismul „provoacă" o concepție din trecut?!), exprimarea
neglijentă (ai secolului al XVIII-lea, nu „ai secolului XVIII"), gre –
șeala de punctuație (virgula înaintea enumerării) și, pe de altă parte,
includerea lui Michel de Montaigne (1533-1592) între gânditorii din
secolul al XVUI-lea.
In fine, se cuvine să nu uităm că sunt cacofonice nu numai aso –
cierile de sunete care conduc la cuvinte tabu, ci toate suprapunerile
de sunete discordante, lipsite de armonie (de exemplu, că gripa pro-
duce complicații; scalarea ar putea fi privită etc).
Stilul științific. Stilul rapoartelor de cercetare, lucrărilor de licență,
tezelor de doctorat, articolelor în reviste sau monografiilor de specia –
litate „trebuie să fie clar și didactic: sobru, simplu, neafectat, fără să
urmărească alte scopuri decât ordinea și claritatea. Emfaza, stilul
declamator și oratoriu sau hiperbola nu au ce căuta în lucrările cu
adevărat științifice" (Ramon y Cajal, 1897/1967, 150). A sări fără
nici o logică de la o idee la alta pentru a reveni mai apoi la firul
discursului abandonat – iată cea mai bună cale de a-1 îndepărta pe
cititor. Ordonarea ideilor, a tezelor ajută la înțelegerea mesajului.
Trecerea de la o temă la alta poate fi marcată prin numărătoarea
paragrafelor în cadrul capitolelor. Lucrările lui Baruch Spinoza
(1677/1981) și Joseph Bochenski (1974/1992) sunt pilduitoare în
acest sens. Totuși, rămân excepții. De obicei, pentru a sublinia conti –
nuitatea ideilor, se folosesc cuvinte care arată tranziția temporală
(următorul aspect ce va fi discutat…; după cele arătate se impune…;
apoi vom analiza…), legătura cauză-efect (consecință a acestui

Septimiu Cheirea
fapt…; decurge logic din datele…; rezultă de aici…), asocierea ide –
ilor (în plus, luarea în considerare și a…; în asociere cu factorul…;
similar acționează și…) sau disocierea lor (contrar celor arătate…;
invers acționează…; dar; totuși; deși; cu toate că…). Publication
Manual (1994, 24) recomandă limitarea utilizării cuvintelor de
trecere, pentru a spori claritatea textului. Același Manual ne în-
deamnă să ocolim ambiguitățile, să eliminăm contradicțiile din text,
ca și referirile la faptele irelevante. Trecerile abrupte pot fi netezite
prin utilizarea corectă a timpului și diatezei verbelor. Se recomandă
timpul prezent și diateza activă. în ceea ce privește diateza, este
recomandabilă formularea la diateza activă:
William J. McGuire (1986) a constatat că anumite categorii sociale sunt
subreprezentate în mass media…
Formularea la diateza pasivă nu este recomandabilă:
Constatarea că anumite categorii sociale sunt subreprezentate în mass
media a fost făcută de către William J. McGuire (1986).
Pentru prezentarea datelor se va folosi timpul trecut, pentru
discutarea lor timpul prezent:
Russel Fazio și Maric P. Zanna (1981) au examinat relația dintre
accesibilitatea și consistența atitudinilor. Cunoașterea acestei relații ne
ajută să prevedem reacțiile comportamentale.
în legătură cu folosirea verbelor, Publication Manual (1994, 32)
atrage atenția că modul subjonctiv se utilizează în redactarea ra –
poartelor de cercetare numai în condițiile în care datele sunt impro –
babile.
Ca și în viața de zi cu zi, în discutarea datelor trebuie să răspun –
dem direct la problemă, să nu spunem nimic mai mult decât ne
permit informațiile de care dispunem. Vorba multă echivalează cu
refuzul manuscrisului la editură. Maxima scriitorului și filosofului
spaniol Balthasar Graciân y Morales (1601-1658) „Ceea ce este bun
este de două ori mai bun dacă e scurt" ar trebui să ne ghideze în

Cum să redactăm ______________________________________________________________47_
scrierea rapoartelor de cercetare, a lucrărilor științifice în general.
Dorința de a dobândi recunoaștere publică trebuie să fie asociată cu
respectul pentru timpul cititorilor și cu convingerea că vorbele sunt
bani (pentru hârtie, tipar, timp etc), fapt ce ne obligă să fim conciși,
să evităm euforia cuvintelor, să reducem redundanța, să ne alegem cu
grijă cuvintele. Toate cele spuse cu privire la lizibilitate se aplică aici
perfect: cuvintele, propozițiile și frazele scurte sunt mai ușor de înțeles.
Umberto Eco (1977/2000, 159) ne îndeamnă sa scurtăm frazele,
fără teama de a repeta subiectul. în loc de:
„Pianistul Wittgenstein, care era fratele cunoscutului filosof care a scris
Tractatus Logico-Philosophicus pe care mulți îl consideră azi capodopera
filosofiei contemporane, a avut norocul ca Ravel să fi scris pentru el con –
certul pentru mâna stângă, deoarece o pierduse pe dreapta în război."
este preferabil:
„Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului Ludwig. Și, cum era mutilat
de mâna dreaptă, Ravel a scris pentru el concertul pentru mâna stângă."
sau:
„Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului, autor al celebrului Trac-
tatus. Pianistul își pierduse mâna dreaptă. De aceea, Ravel i-a scris un
concert pentru mâna stângă" (Eco, 1977/2000,159-160).
Sociologul american C. Wright Mills (1916-1960) ne-a demon –
strat că „Orice idee, orice lucrare pot să fie rezumate, fără îndoială,
într-o propoziție sau, dimpotrivă, să fie expuse în douăzeci de volume.
Important de știut este ce dezvoltare reclamă expunerea unei idei
pentru a fi clară și ce importanță pare să aibă această idee: câte
experiențe elucidează, câte probleme permite să fie rezolvate sau
măcar să fie puse" (Mills, 1969/1975, 68).
Utilizarea excesivă a termenilor tehnici, de specialitate restrânge
aria cititorilor doar la câțiva inițiați. Referitor la lucrarea lui Talcott
Parsons The Social System (1951), promotorul sociologiei americane
contestatare, C. Wright Mills, fără a o lua în derâdere, constata că

48 'Septimiu Chelcea
există patru categorii de „specialiști": 1) cei care pretind că o înțeleg
și o evaluează foarte pozitiv; 2) cei care pretind că o înțeleg, dar o
consideră „vorbărie greoaie și gratuită"; 3) cei care nu pretind că o
înțeleg, dar o consideră miraculoasă, fascinantă; 4) cei care nu
pretind că o înțeleg, dar își dau seama că „regele este gol" (Mills,
1969/1975, 61). Ideal ar fi ca „specialiștii" nu doar să „pretindă că o
înțeleg", ci să o înțeleagă efectiv, fără un efort chinuitor. Pentru
aceasta lucrarea lui Talcott Parsons (1902-1979) ar trebui tradusă
„din engleză în engleză". Ceea ce, pentru exemplificare, întreprinde
cu succes C. Wright Mills.
„Un element dintr-un sistem simbolic comun, care servește drept criteriu
sau normă de selecție între alternativele ce apar în mod intrinsec, într-o
situație care se numește valoare […] Dar, având în vedere rolul siste –
melor simbolice, este necesar să distingem între acest aspect de orientare
motivațională, al acțiunii ca totalitate, și aspectul de „orientare de
valoare". Acest aspect nu indică sensul pe care îl așteaptă cel care
efectuează o acțiune în funcție de raportul satisfacție-privațiune, ci
conținutul normelor înseși de selecționare. Conceptul de orientare de
valoare constituie deci, în acest sens, un procedeu logic de formare a
unui aspect central al articulării tradițiilor culturale în cadrul sistemului
de acțiune" (Parsons, 1951, 12, apud Mills, 1959/1975, 59).
Traducerea acestui pasaj este:
„Oamenii se conduc după anumite norme și așteaptă unul de la altul ca
fiecare să le respecte. în măsura în care procedează astfel, în societatea
lor va domni ordinea" (Mills, 1959/1975,62).
Cuvintele de „umplutură" nu au ce căuta într-un text științific:
Mai multe studii, care au fost efectuate, au arătat…
Putem spune direct:
Studiile au arătat…

Cum să redactăm
Iată o listă de exprimări redundante întâlnite frecvent în rapoar –
tele de cercetare, în lucrările de licență sau în tezele de doctorat:
Un total de 215 subiecți…; Un număr de trei grupe diferite de subiecți…;
S-au dat exact aceleași instrucțiuni…; Absolut esențial este faptul că…;
Un eșantion redus ca mărime…; Unul și același lucru îl susține și…;
Unanimitatea desăvârșită a răspunsurilor…; Pupă o perioadă de timp…
O lectură atentă a lucrărilor (articole, studii, cărți) din perimetrul
științelor socioumane va releva, cu siguranță, și alte formulări redun –
dante în afara celor semnalate în Publication Manual (1994, 27). în
categoria acestora intră și pleonasmele de tipul: a prevedea viitorul,
scurtă alocuțiune, a se bifurca în două direcții, hazardul imprevizibil,
concluziile finale, absolut exterior, falsul pretext, abrogarea legii,
hemoragie de sânge, proiectarea viitorului, protagonistul principal
(Miguel, 1997,167-168).
Dacă termenii tehnici sunt de neînlocuit în redactarea unui studiu
pentru o revistă de specialitate, apelul la jargon în scrierea rapoar –
telor de cercetare, a lucrărilor de licență sau a tezelor de doctorat
trebuie făcut cu parcimonie, pentru că nu se știe dacă modificarea
voluntară de către un grup socioprofesional a lexicului și pronunțării
„ține de natura particulară a lucrurilor spuse, de voința de a nu fi
înțeles, de dorința grupului de a-și marca originalitatea" (Ducrot și
Schaeffer, 1972/1996, 94). Termeni ca „subiecți", „zone dezavan –
tajate", „propensiune", „relații difuze", „relații mutuale", „diade" ș.a.
au intrat în vocabularul științelor socioumane. îi utilizăm ca atare.
Ce rost are, de exemplu, să nu mai folosim termenul de „triangulare"
(engl. triangulatiori), intrat în vocablarul științelor socioumane, pre –
ferând termenul de „triumvirat" al metodelor, surselor de informare,
orientărilor teoretice? Abuzul de astfel de termeni, mai ales când
sunt traduși dubios, are două consecințe: neînțelegerea textului sau
dublarea lui, dacă se explică termenii din jargonul științei. Cred că
nu sunt singurul care nu a înțeles ce vrea să spună autorul unui ase –
menea text (preluat dintr-o revistă de specialitate, pe care din motive
lesne de bănuit nu o citez):

J5O__________________________________________ Septimiu Chelcea
gumele de meta-sondaj păstrează, într-adevăr, o grupalizare ironică a
celor care, cum zice Dominique Wolton, trăiesc dintr-un «efect de
borcan» autointoxicându-se cu «teme» bune în sondaje pentru «a mânca
societatea civilă», scoțând produse care scad observabilitatea altor teme
reale de expresie (manifestații, mișcări publice de protest, greve etc.)
pentru că izbucnesc direct «de la bază» (indivizii se mobilizează pe ei
înșiși, pe când în sondaje sunt mobilizați anchetatorii)."
Ce ar putea să semnifice „grupalizarea ironică"? Temele sonda –
jelor sunt bune pentru „a [le] mânca societatea civilă" sau temele
„mănâncă" societatea civilă? Sunt temele „reale" de expresie sau
„temele de expresie" sunt reale? Cine „scoate produse"? Sondajele?!
Uneori, probabil pentru a se distanța de felul de a comunica al
restului colectivității, specialiștii din domeniul științelor socioumane
preiau fără nici un efort de a traduce și de a-i adapta limbii române
termeni din limbile clasice sau de circulație internațională, ajungân-
du-se la barbarisme. De exemplu, în loc de a spune „stabilirea rangu –
rilor", unii psihologi preferă termenul de „rangare", evident o cal –
chiere a „scalarii". într-un singur studiu despre sondajele de opinie
publică am întâlnit termenii: performativ, deactualizat, dificultăți
spectatoriale, suspans interpretativ, intelectuali politico-mediatici anti-
mediatici, eu și sub-eu cognitiv, desfatarea-de-sine-în-rol, părelnicul,
descriptibilitate, atom dialogic, mediație prin mutualitate, ideologie
imediatistă, publicizarea sondajelor, sondeurul, poziție expectativistă,
spontaneism al opiniilor, informație sondajieră, solitudine interactivă,
baie reflexivă, opinarism, opiniile opiniatre, căzătura epistemică,
complicitatea simpatetică, artefact charismatic, spațiul intersubiectiv,
prezențe virtuale, mecanisme de de-localizare, mini-referendum,
meta-sondaj, bucă reflexivă, crezanie în munca lor, angajament
virtual, receptabilitate universală, pragmatică a spectatorului, com –
petență emisivă, fîgurativizare a opiniei publice, pogorâre a opiniei
publice, specificare progresivă tacită, sondaje la pătrat, atitudini
prepoziționale, manifestabilitatea cauzelor, efect de teorie, sondaj
bombă, bavardaj politic, lideri de influență, minimalisme, quasi-
subiect colectiv, lector ideal-justițiar, cunoaștere publică mutuală,
normă de internabilitate. Apropo, știați că norma de internabilitate

Cum să redactăm
„își are originea în practicile evaluative internalizate asociate
exercițiului liberal al puterii"? Mă tem că nici după ce ați citit
această explicație tot nu v-ați lămurit. Nu este vina dv.
Jurnaliștii, dar nu numai ei, au început să-i numească pe cei ce
fac sondaje de opinie „sondori" (sau mai elevat sondeuri) și pe cei
care își exprimă opinia „părelnici"! Politologii ne amintesc de
„acquis comunitar", considerând că toți înțelegem că este vorba
despre „cunoștințele", despre „experiența" din Comunitatea Euro –
peană, în cercetările sociologice se folosește frecvent termenul de
„biais", care poate să fie trades în multe feluri: tendință, preferință,
prejudecată, influență indirectă etc. Transformarea lui biais în verb
sună… cadracu':
,.Datele și raportul cercetării sunt biasate de rasa, sexul, clasa și orien tarea
politică a cercetătorului".
Dacă s-ar fi spus simplu:
Datele și raportul cercetării sunt influențate indirect de rasa, sexul, clasa și
orientarea politică a cercetătorului
ar fi fost mult mai clar și, oricum, mai pe înțelesul celor care nu au
privilegiul unei culturi sociologice solide și nu sunt prea avansați în
însușirea limbii engleze. Aceștia, de multe ori, echivalează impropriu
bias cu „eroare". Petru Iluț traduce bias prin „deturnare subiectivă"
(Iluț, 2000, 61). Firește, nu este greșit, dar deturnarea presupune
intenționalitate, ceea ce nu se întâmplă în cazul „influenței indirecte"
(bias).
în Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant
Mâneca (1978) pentru „item" [< lat. item] se propune doar adverbul
(liv.) „de altfel" sau „în plus". Dar termenul „item", atât de familiar
cercetătorilor din domeniul științelor socioumane, ca substantiv
semnifică: o întrebare dintr-un chestionar, un enunț într-o scală de
măsurare a atitudinilor, o problemă, un paragraf ș.a. La plural se
folosec formele itemi și Hemuri. Ambele forme sunt în circulație;
forma „itemi" se apropie însă mai mult de specificul limbii române.

52 Septimiu Chelcea
Un alt termen care a intrat în vocabularul domeniului este cel de
„ocurență":
Rezultatele cercetării noastre au pus în evidență ocurența corelației
itemilor…
în limba engleză, occurence înseamnă, în primul rând, „întâm –
plare". Pentru a clarifica lucrurile, vom spune:
Rezultatele cercetărilor noastre au pus în evidență apariția unei corelații
dintre răspunsurile la întrebarea X și întrebarea Y.
Termenul opportuny se confundă de multe ori în textele de
specialitate, ca și în vorbirea cotidiană, cu „ocazie", deși ar trebui
tradus prin expresia „survenit în momentul cel mai favorabil". Cei
interesați de „falșii prieteni" (false friends) pot consulta repertoarul
de anglicisme întocmit de Marc A. Provost et al. (1993/1997, 139-
150). Termenul „a baliza" exercită o puternică atracție asupra spe –
cialiștilor din domeniul științelor socioumane. îl întâlnim tot mai
des. Uneori este folosit corect, alteori greșit. Adrian Neculau scrie în
prefața Manualului de psihologia comunității:
„Termenul de comunitate evocă ideea unui spațiu fizic și social bine
balizat, în interiorul căruia se produc interacțiuni și un proces de inter-
cunoaștere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun
norme și reguli de conduită, se naște un spirit de apartenență" (Neculau,
2002,13).
Este corect, deși eu aș fi scris:
Termenul de „comunitate" sugerează un spațiu fizic și social bine con –
turat, în care se produc interacțiuni și…
Preferința pentru neologisme poate însemna și o condamnare a
„limbajului de lemn". Dar să nu reparăm stricând. Iată un citat dintr-o
lucrare cu caracter didactic, deloc nesemnificativă din punct de
vedere teoretic:

Cum să redactăm 53
Jntrebările cercetării trebuie să fie balizele de reper în alegerea me –
todei și nu un angajament ontologic, epistemologic sau metodologic al
cercetătorului."
Neologismul „baliză" [< fr. balise] înseamnă chiar reper… Din
aceeași lucrare mai aflăm despre „experiențierea libertății", despre
„natura plurală", despre paradigma constructivistă, care „asumă
existența unor realități multiple". De la assumere (lat.), la assumer
(fr.) și la assume (engl.) s-a ajuns la exprimarea neferiticită citată: „a
asuma", în limba română, înseamnă „a lua ceva asupra sau pe seama
sa" și nicidecum „a presupune, a admite" – ca în limba engleză.
Aceeași semnificație o are neologismul „asumpție" (engl. assump-
tiori). Este bine să se facă totuși distincție între „asumpție" și
„prezumție" (cuvânt care evocă mai ales „recunoașterea unui fapt ca
autentic din punct de vedere juridic"):
„în modelul rațional era implicată prezumția că oamenii tind și sunt
capabili, în remarcabilă măsură, să folosească datele cele mai rele –
vante. .." (Iluț, 2000,60).
într-o lucrare despre români am identificat unii termeni improprii
limbii noastre sau neadecvați la un anumit registru stilistic: demo-
dernizareay2/iyă [a țării], difuzul graniței inaugurale [a României],
atenția dată scenei, decorului și rechiziției [sic], resurgență a dramei
ca model de interpretate a lumii, concepția prebelică ș.a. In aceeași
lucrare, voluptatea utilizării termenilor în limbi străine face textul
greu lizibil. De exemplu, autorul mărturisește: „Această quete a mea,
prin hățișurile istoriei…", se referă la „efecte de ecriture",
avertizând că face „numai de l'histoire, și nu l'histoire"'. Autorul
crede că astfel de termeni sunt „dificil de tradus în limba română".
Personal, consider că limba română de azi este suficient de evoluată
pentru a putea exprima caracteristicile, nuanțele și subtilitățile
fenomenelor și relațiilor sociale. Va trebui, însă, să o folosim corect.
Unii autori utilizează, cu efecte stilistice discutabile, arhaisme
precum: „a zăbovi asupra temei", „ideile izvodite în acest secol",
„există un soi de reacții", „opinia publică ar fi un fel de leat cu

54__________________________________________ Septimiu Chelcea
sondajele" etc. Scriem pentru oamenii de azi, chiar dacă ne referim
la realitatea socială de acum un veac. în 2002, la reeditarea lucrării
îndrumări pentru monografiile sociologice, „redactate sub direcția
științifică a d-lui prof. D. Guști și sub conducerea tehnică a d-lui
Traian Herseni" (cum scrie pe pagina de titlu), am înlocuit cuvintele,
expresiile și formele gramaticale ieșite din uz (semnalând acest lucru
și menționând pagina). Astfel, am stabilit următoarele echivalențe:
„într-o sinteză care [însemnează] înseamnă (p. 13); „Numărul
cercetătorilor specialiști [atârnă] depinde" (p. 16); „regiunea naturală
în care satul [zace] este așezat (p. 36); „[caractere] caracteristici…
ale casei" (p. 50); „acest [ram] ramură [al] a științei" (p. 61); „[ogorul]
domeniul antropologiei (p. 84); „[preponderează] predomină carac –
terele" (p. 85); „în [dosul] spatele capului" (p. 108); „[fundul] esența
lucrurilor" (p. 166); „[mădularele] elementele unei unități sociale"
(p. 170); „[studiosul] cercetătorul va trebui" (p. 268); „chestionarul
va cuprinde [chestiuni] întrebări (p. 281); „[încrustăm] subliniem
absoluta nevoie" (p. 299); „înregistrarea [credincioasă] obiectivă"
(p. 302); „Dacă [primim] acceptăm definiția" (p. 312); „[întunecă]
îngreunează munca noastră" (p. 356); „[procentualitatea] procentajul"
(p. 401). îmi place să cred că echivalențele propuse nu au schimbat
sensul original al enunțurilor (Chelcea și Filipescu, 2002, v).
în lucrările științifice întâlnim adesea expresii și locuțiuni din
limba latină. Pentru că „au o circulație internațională și exprimă
foarte exact o idee" (Roman, 1978, 37) și pentru că „limba latină
este limba maternă a Occidentului" {cf. Munteanu și Munteanu,
1996, 5), este bine să le cunoaștem semnificația și să apelăm la ele
ori de câte ori prin aceasta este slujit raționamentul. Celor care nu au
studiat în școală limba lui Publius Ovidius Naso le propun o listă de
expresii și locuțiuni întâlnite mai des în textele de specialitate
(Anexa B), pentru că prea adesea astfel de expresii rămân fără de
înțeles sau sunt greșit interpretate. Ce vă spune expresia „Cismarule,
nu mai sus de sanda" (Sutor, ne ultra crepidam)? Credeți că explicit
are înțelesul cuvântului „explicit" din limba română sau că eperto
credite înseamnă „să dai crezare expertului"? Hai să verificăm!

Cum să redactăm
________________________________________________________
55^
Utilizarea neologismelor ridică uneori probleme. A avea pe masa
de lucru un dicționar de neologisme, de sinonime, antonime sau de
acronime este lăudabil, nu condamnabil. Sunt de blamat doar cei
care produc texte lizibile numai cu ajutorul dicționarului de neolo –
gisme, ca și cei ce folosesc impropriu neologismele. „A imple –
menta" (implement) nu înseamnă „a introduce", ci „a pune în
funcțiune, a realiza, a îndeplini"; „a integra" nu semnifică acțiunea
de includere în ceva (cum greșit se utilizează în expresiile: integrare
în muncă, integrare în grup, integrare europeană ș.a.), ci acțiunea de
„formare a unui întreg din mai multe părți componente" (de
exemplu, integrarea României cu structurile europene).
Stilul de redactare a lucrărilor științifice exclude limbajul argotic,
acel limbaj folosit de categoriile marginale ale societății (delincvenți,
vagabonzi, cerșetori ș.a.). Totuși, când reproducem declarațiile
acestora, răspunsurile la întrebările deschise dintr-un chestionar sau
interviurile comprehensive realizate cu astfel de persoane vom fi
obligați să trecem între ghilimele cuvintele folosite, chiar dacă sunt
incorect exprimate (de exemplu, „pă bune", „parai", „pă nasoale",
„nașpa" etc). Obscenitățile nu le vom reproduce cu exactitate în nici
un caz. Vom pune puncte de suspensie după inițiala cuvântului: tot
atâtea câte litere am suprimat (de exemplu, „a intrat în c… până la
gât", „este o c… de lux" ș.a.m.d. Nu îi este permis omului de știință
ce îi este permis scriitorului, mai ales dacă se cheamă David Lodge…
Și totuși, chiar în lucrări academice am întâlnit cuvinte pentru care și
mahalagii ar roși dacă le-ar citi:
Vulva trahit cordaplus quam fortissima corda. P… trage de inimi mai
mult decât cea mai tare frânghie.
sau:
Non est peccatum per culum mittere flatum. Nu este păcat să slobozi
prin c. o suflare.
Păcat nu este dacă se întâmplă, dar nu și dacă scrii expresis verbis.

j>6__________________________________________ Septimlu Chelcea
Figurile de stil. De preferință, un raport de cercetare, o lucrare de
licență, o teză de doctorat, un articol științific sau o monografie în
domeniul științelor socioumane se scriu într-un „limbaj referențial",
„în care toate lucrurile sunt numite cu numele lor obișnuit, acela
recunoscut de către toți, care nu se pretează la echivocuri" (Eco,
1977/2000, 163). întâlnim însă în disertații de cea mai bună factură
intelectuală pasaje redactate într-un „limbaj figurat", cu „figuri de
stil" (metafore, epitete etc). Până la un punct sunt acceptabile. Exce –
sul le condamnă. în limbaj figurat, relația dintre jurnaliști, oameni
politici și opinia publică apare ca „triunghiul infernal"; influența
sondajelor de opinie publică este „perfuzia cifrelor". Hxagerat. Să
spunem lucrurilor pe nume, să nu introducem niciodată termeni pe
care mai întâi nu i-am definit.
Epitetele. Dintre figurile de stil, epitetele sunt, probabil, cel mai
frecvent întâlnite în scrierile de specialitate. Epitetele (gr. epithori)
sunt cuvinte calificative atașate în scop estetic altor cuvinte referen –
țiale. Conform Dicționarului de epitete al limbii române (1985) de
Marian Bucă, există mai multe categorii de epitete adjectivale: a)
evocative [noul capitalism] și apreciative [capitalismul de cumetrie];
b) epitete fizice pentru entități materiale [țară imensă] și epitete
fizice pentru entități ideale [teorie înaltă], precum și epitete morale
pentru entități ideale [gândire strălucită] și epitete morale pentru
entități materiale [țară mândră]; c) epitete pleonastice, cuvântul
atașat are un sens apropiat de cel al cuvântului referențial [conștiință
trează] și epitete antitetice, contrare primelor [conștiință ațipită]; d)
epitete generalizatoare, pentru o întreagă clasă de obiecte, și epitete
individualizatoare, evocând o caracteristică proprie doar unei unități
sociale; e) epitete simple și epitete multiple. în 1988, am făcut o
„analiză de conținut" a Dicționarului: datele statistice arată că în
limba română cea mai mare capacitate de a atrage calificative adjec –
tivale (epitete) o au cuvintele cu semnificație psihologică (Chelcea,
1988, 155). Ochii au nu mai puțin de 606 de determinări cu valoare
stilistică, 60 dintre acestea sunt epitete evocative referitoare la
caracteristicile cromatice: în afara celor albaștri (cu douăsprezece

Cum să redactăm
________________________________________________________
57^
nuanțe), ochii mai pot fi: măslinii, murgi, opalini, oțelii, pistruiați,
smoliți, suri, viorii etc. Privirea – ca să luăm un alt exemplu – atrage
530 de epitete: poate fi colorată (albastră, albă, căprie, cenușie, fu –
murie, roșcată, spălăcită, sură, verzulie etc).
Stilul științific, caracterizat prin sobrietate, ne obligă să fim
reținuți în folosirea epitetelor, în general, și a epitetelor apreciative,
în special. Decât „titanicul Max Weber", „strălucitul gânditor Max
Weber", „inegalabilul, monumentalul Max Weber", este preferabil
să spunem (și să scriem) „sociologul german Max Weber" sau, mai
obișnuit, dar mai bine, „marele sociolog german Max Weber". Sunt,
trebuie să recunosc, și oameni de știință care reușesc să apropie stilul
științific de cel artistic. Iată un pasaj din Istoria sociologiei. Peri –
oada marilor sisteme de Ilie Bădescu:
„Marii maeștri ai omenirii, marii profesori ai spiritului veghează asupra
noastră cu măsura lor. întoarcerea noastră la mesajul lor este, în
întregime, măsura puterilor noastre. Judecata lor nu întârzie niciodată să
cadă asupra vredniciei sau nevredniciei urmașilor. Când veacul tău nu
vrea nimic de la maeștrii trecutului, ei zăbovesc în tăcere, iar tristețea lor
înconjoară veacul cu o inefabilă umbră. Când veacul se trezește, maeștrii
epocilor cruciale ale omenirii se întorc către el. Uneori, ca în Renaștere,
ei vin cu lumea lor cu tot și spiritul veacului se pătrunde profund de
viziunile și ideile lor. De marile sisteme te-apropii cu întrebările vremii
tale" (Bădescu, 2002,15).
Oricât de seducător ar fi acest text, nu-i sfătuiesc pe studenți să
încerce un astfel de stil: ca să scrii ca Ilie Bădescu, trebuie să fii Ilie
Bădescu.
Litota. De copii am învățat să nu ne jucăm cu focul. „Cine cu cuvin –
tele se joacă, cu focul se joacă!" — îmi spunea într-o anchetă
sociologică un bătrân dintr-un sat de sub munte. Ca să folosesc o
„litotă" (figură de stil care constă în diminuarea caracteristicilor,
pentru a se înțelege contrariul), n-aș zice că nu avea dreptate. De
fapt, avea foarte multă dreptate. Despre o concluzie banală a unei
cercetări de teren putem să afirmăm că este „o mare descoperire",
fiind convinși că este o platitudine. Dar, atenție! Folosim litota (gr.

J58_______________________________________________ Septimiu Chelcea
litotes, simplificare) numai pentru că suntem convinși că cititorii
lucrării noastre sunt capabili să o înțeleagă. Această rezervă se
impune în legătură cu toate figurile de stil. Dacă se folosesc pentru o
exprimare mai incisivă și mai convingătoare, nu trebuie să le
explicăm – ne atrage atenția Umberto Eco (1977/2000, 164): „Dacă
se consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri
retorice, iar a le folosi explicându-le înseamnă să-1 iei pe cititor drept
idiot, care se răzbună luându-1 pe autor drept idiot".
Despre metafore voi spune câteva cuvinte în subcapitolul următor.
Cred că folosirea cu măsură a figurilor de stil este calea cea bună:
Uti, non abuti.
Ce titlu punem?
Primul contact al cititorului cu lucrările noastre se face prin titlul pe
care îl punem, uneori în grabă, la începutul raportului de cercetare
sau al studiului pe care intenționăm să îl publicăm. Cei care nu dau
atenție intitulării lucrărilor lor riscă să îi îndepărteze pe virtualii
cititori, chiar dacă tema este importantă și demonstrația științifică se
remarcă prin rigurozitate. Asemenea arhitecților sau designerilor
produsului industrial, trebuie să avem totdeauna în vedere estetica
obiectului construit în cercetarea noastră, fără a ne amăgi însă că arta
titlului poate compensa sărăcia ideilor teoretice, modestia abordă –
rilor empirice sau multitudinea erorilor de culegere și de prelucrare a
datelor. Există o artă a titlului și în lucrările din domeniul științelor
socioumane. în cuvinte puține trebuie să oferim multe informații
despre cercetarea realizată.
Arta titlului. în principal, arta titlului se concentrează în jurul a două
figuri de stil, „elipsa" și „hiperbatul" (Dubois et al., 1970/1974,
126). Tocmai pentru că titlul este o formulare concisă, „simplă și,
dacă este posibil, cu stil" {Publication Manual, 1994, 7) a temei de

Cum să redactăm
59
cercetare, se impune suprimarea anumitor cuvinte. Absența lor,
denumită „elipsă", scurtează propoziția. De regulă, este suprimat
verbul (a fi, a avea, a obține etc). Monografia sociologică întocmită
de echipa regală studențească nr. 19 din 1935, sub conducerea lui
Ion Conea, poartă titlul Clopotiva – un sat din Hațeg (1940). Primul
capitol, semnat de conducătorul echipei, are titlul Țara Hațegului,
regiune naturală. Din ambele titluri lipsește verbul a fi, în locul lui
apărând linia de spațiu sau virgula, care nu numai că prescurtează
enunțul, dar și scoate în relief (hiperbat) determinările sat și, res –
pectiv, regiune. Spicuim oarecum la întâmplare din titlurile artico –
lelor scrise de Dimitrie Guști (1935) și reunite de Ovidiu Bădina în
volumul Opere. Despre cultură (1996): Chezășia unei munci rod –
nice — căminul cultural; Un scop al muncii noastre — muzeul satelor
românești; Școala de echipieri – școală de personalități; După 5
ani, un examen de conștiință… Observăm în aceste titluri supri –
marea verbelor.
De multe ori, în formularea titlurilor semnul de punctuație [:]
înlocuiește verbul a fi, ca în cazul studiului Forme tradiționale de
cooperare în viața poporului român: tovărășiile tinerilor (Chelcea și
Chelcea, 1990, 93). în formularea acestui titlu am recurs nu numai la
figura denumită „elipsă", ci și la „hiperbat", prin permutare, prin
schimbarea ordinii sintagmelor în frază. Fraza minimal încheiată,
compusă din substantiv și determinanți, urmați de verb și determi –
nanți, ar fi fost: Tovărășiile tinerilor reprezintă o formă tradițională
de cooperare în cultura românească, dar aceasta n-ar fi satisfăcut
cerințele stilistice ale unui titlu. Am inversat ordinea cuvintelor din
propoziție pentru a scoate în relief faptul că în cultura românească
există, din vechime, forme democratice de cooperare interumană.
Suprimarea, care contribuie la arta titlului, poate fi totală (elipsa)
sau parțială, prin contragerea substantiv-adjectiv. Tendința spre
contragerea termenilor este foarte puternică în științele socioumane,
în general, și în formularea titlurilor, în special. Am folosit și în titlul
acestei lucrări termenul „socioumane", care s-a impus în literatura de
specialitate din România după evenimentele din decembrie '89,
înlocuindu-1 pe cel de „științe sociale", ca să nu mai amintim de

J50______________________________________________ Septimiu Chelcea
„științe socio-politice", care s-a demonetizat. Contragerea termenilor
apare în titlurile studiilor și lucrărilor sociologice fie cu cratimă, fie
într-un singur cuvânt. Chiar dacă o cratimă reprezintă o liniuță de
unire, contopirea într-un cuvânt a substantivului cu adjectivul poate
semnifica mai mult decât o figură în arta titlului. Mi-am intitulat una
din lucrări Un secol de cercetări psihosociologice (2002) atât pentru
a condensa titlul, dar și pentru a sublinia că domeniul de a cărui
istorie mă ocupam este unitar și relativ independent, că pun accentul
pe polul sociologic al domeniului, nu pe cel psihologic, că mă intere –
sează situația individului în grup, contradicțiile interne și inovația
din câmpul psihologiei sociale. După cum arătau Jean-Leon Beau-
vois și Andre Levy (1983), diferențele în semnificația termenilor de
„psihologie socială" și „psihosociologie" sunt notabile, astfel că a
scrie psihologie socială, psihosociologie sau psiho-sociologie nu
semnifică același lucru.
Metaforele. „Ceasornicarul orb": ce poate sugera mai pregnant
apariția și evoluția vieții pe Pământ decât această metaforă?! Ce
poate exprima mai deplin esența concepției senzualiste decât
metafora Tabula rasaV. Despre un vin bun spunem că estre Lacrima
Christi. Utilizarea metaforelor în texte și în titluri apropie științele
socioumane de literatura beletristică.
Vorbind despre arta titlurilor, trebuie să ne amintim că metafora
funcționează în științele sociale atât ca figură de stil, cât și ca instru –
ment de investigație. Alvin Toffler în Al treilea val (1981/1983, 39)
spunea: „Marea metaforă a acestei lucrări […] sunt valurile de schim –
bare care se ciocnesc". Și mai departe: „nu metafora valului este
nouă, ci aplicarea ei la transformarea civilizației de astăzi […] Ideea
valului nu este numai un instrument de organizare a unor mase mari
de informații foarte diferite […] Când aplicăm metafora valului, ni se
clarifică multe lucruri care păreau confuze. Fapte familiare ne apar
adesea într-o lumină cu totul nouă". în fine, Alvin Toffler conchide:
„până și cea mai grăitoare metaforă nu ne poate reda decât un adevăr
parțial" (1981/1983, 40). Pentru un titlu de carte este suficient – aș
adăuga eu.

Cum să redactăm 61
Când în investigarea vieții sociale apelăm la metaforă, este firesc
să o utilizăm și în titlu: teoria „țapul ispășitor", teoria melting pot,
teoria „vârful negru al puterii", teoria „locul controlului" ș.a. într-o
lucrare recentă întâlnim mai multe titluri de capitole sau de
subcapitole metaforice: Turnesolul legionar, Schizofrenie socială,
„Surful"politic, Mașina de tocat regală. Autorul se explică: „Meta –
fora este un mijloc euristic prin care încerc să înțeleg ce s-a întâm –
plat, nu un mod de a evacua realitatea din discurs" (Alexandrescu,
1998, 24). Revine apoi: „Valul istoriei și tehnicile de plutire, surful
politic sînt noi metafore de care am nevoie în această încercare de a
privi evenimentele perioadei interbelice ca tot atâtea ciocniri de forțe
colective, 'șare acționează neplanificat, nu sînt controlate de indivizi
sublimi ori machiavelici și nu sînt deduse din înalte principii, ci sînt
simple contingențe, tot atâtea încercări de a pluti cu valul, prin care
unii se salvează, iar alții se îneacă" (Alexandrescu, 1998, 82).
Așa cum remarca și Mihaela Vlăsceanu (1999, 42), „Apelul la
metafore este echivalent cu îndemnul de a învăța să ne confruntăm
cu complexitatea, ambiguitatea și chiar paradoxurile […], pentru că,
în ultimă instanță, acestea sunt înseși caracteristicile realității".
Unele câmpuri de cunoaștere din domeniul științelor socioumane
atrag irezistibil metaforele: opinia publică, de exemplu. Complexi –
tatea fenomenului, abiguitatea termenului, enunțurile teoretice
contradictorii au făcut ca opinia publică să fie definită metaforic vox
Dei (vocea Divinității), dar și vox stultorum (vocea dobitoacelor).
Despre opinia publică s-a spus că este „regina Lumii", un „tribunal
al poporului", un „tiran", un „despot modern" etc. Chiar teoriile și
modelele explicative ale opiniei publice sunt denumite prin meta –
fore: teoriile „spirala tăcerii", „leneșul cognitiv", „savantul naiv",
modelele „pâlnia cauzalității", „glonțul magic", „acul hipodermic",
„câinele învins" și atâtea altele (vezi Chelcea, 2002&), ceea ce arată
cât de mult se folosește metafora în științele socioumane. Douglas S.
Massey (2002, 1), făcând o scurtă istorie a societății umane, spunea
că în preajma anului 2007 omenirea va trece „Rubiconul demo –
grafic": adică mai mult de jumătate din populația Terrei va trăi în
mediul urban, ceea ce va avea consecințe importante pentru stilul de

62__________________________________________ Septimiu Chelcea
viață, pentru evoluția omului. „Rubicon" este numele unui râu din
Italia. Cezar, în 49 î.e.n., trecând cu armatele sale Rubiconul, a
început războiul civil care a dus la prăbușirea regimului republican
la Roma.
Utilizarea metaforelor, chiar în titlul monografiilor sau al lucră –
rilor de licență, ascunde însă pericolul transferurilor ilicite dintr-un
domeniu în altul. Un student și-a intitulat lucrarea de licență Bocă-
nitul cultural (fără vreun subtitlu), pierzînd din vedere că umanul nu
se explică prin infrauman, că a echivala relații interpersonale intime
cu împerecherea animalelor înseamnă reducționism. Ar fi fost mai
acceptabil titlul Comportamentul intim – bocănit cultural? Direc-
torul Departamentului Mamifere din cadrul Societății de Zoologie
din Marea Britanie, Desmond Morris, și-a intitulat unele cărți cu
titluri-metaforă: The Naked Ape (1967) (trad. rom. Maimuța goală,
1991), The Human Zoo (1969) (Grădina zoologică umană). Fiind în
discuție lucrările unui reputat om de știință și cunoscând că homo
sapiens poate fi văzut și într-o perspectivă etologică, aceste titluri au
fost acceptate de comunitatea sociologică.
Știința titlului. în afară de o „artă", există și o „știință" a titlurilor, o
serie de reguli acceptate și practicate de comunitatea specialiștilor
din domeniul socioumanului. Preluăm din Publication Manual ofthe
American Psychological Association (1994, 7) recomandarea ca
titlul să fie formulat în 10-12 cuvinte și să conțină acei termeni care
servesc la indexarea lucrării, la clasificarea ei. Cu mulți ani în urmă,
la Conferința națională de psihologie (21-23 octombrie 1968), pre –
zentam o comunicare cu titlul pe care astăzi nu l-aș recomanda
studenților mei, ba l-aș da chiar ca exemplu de cum nu trebuie să fie
formulat un titlu: Comportamentul ceremonial al unei populații
aflate în proces de trecere de la munca agrară la cea industrială.
Titlul este lung (17 cuvinte) și nu ajută la indexarea articolului.
Titlul Schimbare socială și comportament ceremonial ar fi acoperit
foarte bine conținutul comunicării și ar fi facilitat indexarea după
termenii-cheie „schimbare socială" și „comportament ceremonial".
Recurgând la adjoncție, la practica parantezei adiționale sau a

Cum să redactăm 63
subtitlului (de exemplu, Trecerea de la munca agrară la cea indus –
trială a unor populații din zona Muscel), s-ar fi putut compensa
caracterul laconic al titlului pe care îl propun acum, după treizeci de
ani. Tocmai ca studenții mei să fie scutiți de astfel de reveniri, după
o perioadă atât de lungă, scriu aceste pagini.
în întâlnirile cu absolvenții sau cu doctoranzii de la sociologie le
atrag atenția că titlul unei lucrări de licență sau al unei teze de
doctorat nu reprezintă doar funda colorată a pachetului, care își are
funcția ei estetică, ci conține chiar esența lucrării, fapt pentru care îi
îndemn să se gândească și să se răzgândească de mai multe ori și
să-mi prezinte nu un singur titlu, ci o listă de titluri exacte, concise și
atractive, după toate regulile. îi mai îndemn să ocolească titluri
precum: Considerații generale asupra…, Unele aspecte…, Obser –
vații asupra…, Importanța…, Câteva considerații…, Probleme ale…,
Cercetări asupra…, întâlnite, uneori, chiar și în revistele de spe –
cialitate. Santiago Ramon y Cajal, căruia în 1906 i s-a acordat
Premiul Nobel pentru contribuțiile sale la cunoașterea sistemului
nervos, afirma în Reguli și sfaturi asupra cercetării științifice (1897)
că astfel de titluri „par inventate în mod special pentru lene" (Ramon
y Cajal, 1897/1967, 143). Păcatul lor constă în lipsa de exactitate. în
titlu trebuie arătat: ce aspecte, ce fel de considerații, în ce constă
importanța, ce probleme abordează studiul sau raportul de cercetare.
Sunt de evitat redundanțele. Nu au nici un rost în titlu formulări
ca Studiul fenomenelor de… sau Abordarea experimentală a…
ș.a.m.d., după cum, în mod normal, în titlu nu ar trebui să apară
termenii de „cercetare", „metodă" sau „rezultate". Se înțelege de la
sine că publicarea unui studiu se face pentru a fi comunicate rezul –
tatele și că pentru a ajunge la rezultate au fost aplicate diferite
metode. Rezultatele studiului relațiilor interpersonale într-o echipă
de muncă folosind metoda observației directe – iată un titlu într-ade-
văr inacceptabil.
Din „știința" titlului face parte și denumirea exactă a domeniului
de care ne ocupăm în lucrările noastre. Vom intitula un manual sau
un tratat pur și simplu Sociologie, dacă prezintă sistematic și
complet domeniul. Nenumărați autori înscriu în titlul cărților lor

64__________________________________________ Septimiu Chelcea
denumirea științei pe care o slujesc și lasă cititorilor privilegiul de a
aprecia dacă se află în fața unui manual sau a unui tratat. Mi se pare
corectă și elegantă această practică (Schifirneț, 1999). Din modestie
(justificată sau nu, autentică sau falsă), ca urmare a unui spirit
(auto)critic foarte dezvoltat, fără îndoială pilduitor, unii autori
formulează „titluri de protecție": Elemente de sociologie (Guști și
Herseni, 1942), Noțiuni elementare de sociologie (Szczepanski,
1970/1972), Introducere în sociologie (Goodman, 1992/1998) și
altele asemănătoare. Alți autori nu ezită să includă în titlu sintagma
„tratat": de exemplu, Tratat de sociologie, sub coordonarea lui
Raymond Boudon (1992/1997). De multe ori, „titlul – denumire a
domeniului" este completat de un subtitlu care precizează concepția
autorului (de exemplu, Sociologie. Teoria generală a vieții sociale
de Traian Herseni, 1982) sau delimitează unghiul de abordare (de
exemplu, Psihologie socială. Aspecte contemporane, coord. Adrian
Neculau, 1996).
Lucrurile se complică puțin când domeniul de care ne ocupăm nu
este suficient de structurat. Sub același titlu apar cărți ce tratează
probleme diferite. în astfel de situații „titlurile – denumire a dome –
niului" impun precizările de care aminteam. De exemplu, Sociologie
juridică. Ipoteze și funcții sociale ale dreptului de Dan Banciu
(1995). Uneori, autorii preferă „titlurile explicite": Logica cercetării
de Karl R. Popper (1973/1981) sau Spre o paradigmă a gândirii
sociologice de Cătălin Zamfir (1999).
Multe lucrări (cărți, teze de doctorat sau lucrări de licență) vi –
zează relațiile dintre două sau mai multe fenomene, procese și enti –
tăți sociale. Titlurile lor exprimă acest lucru: Psihologie și societate
de Ștefan Boncu (1999), Social Theory and Social Structure de S.A
Barnett. (1988/1995), Adolescence et toxicomanie, sub coordonarea
lui Gilles Ferreol (1999), și altele. Când se analizează relațiile dintre
trei variabile (fenomene sau procese), titlul lucrării este format din
trei cuvinte (denumirea variabilelor): Națiune, cultură, identitate de
Grigore Georgiu (1997), Experiment, teorie, practică de P.L. Kapița
(1977/1981), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, sub
coordonarea lui Richard Y. Bourhis și Jacques-Philippe Leyens

Cum să redactăm
________________________________________________________
65^
(1994/1997) etc. Nu puține sunt cazurile când lucrări științifice
prestigioase poartă titluri – să le numim așa – „criptice". Cine ar
putea bănui, dacă nu ar cunoaște preocupările autorului, că sub titlul
Maimuța goală (Morris, 1967/1991) se oferă publicului o excelentă
lucrare de etologie umană? Titlurile criptice nu se recomandă pentru
lucrările de licență și pentru tezele de doctorat. Nici „titlurile-
întrebare" nu își au locul pe astfel de lucrări, nici chiar pe coperțile
cărților. Titluri precum Racially Separate or Together? (Pettigrew,
1971), Sommes-nous tous de psychologues? (Leyens, 1983), Does
America Need a Forign Policy? Toward a Diplomacy for the 2Ist
Century (Kissinger, 2001) sunt o excepție în domeniul științelor
socioumane. Cu subtitlul lucrărilor de licență, al tezelor de doctorat
sau al monografiilor lucrurile stau altfel: nu numai că se acceptă
interogațiile, dar sunt chiar recomandabile. Mai ales în cazul titlu-
rilor-denumire a științei sau domeniului de cunoaștere. Lucrării cu
titlul Opinia publică i-am adăugat subtitlul-întrebare: Gândesc ma-
sele despre ce și cum vor elitele? (Chelcea, 20026). Este un exemplu
între atâtea altele. Titlurile-întrebare sunt mai adecvate pentru
articolele științifice: Does Television Violence Cause Aggresion?
(Eron et ai, 1912), Exerciții structurate în dinamica grupurilor:
pentru ce? (de Visscher, 1998), Putem să ne ocupăm de libertate,
demnitate, dreptate? (Amerio, 1999). Totuși, astfel de titluri se
regăsesc cel mai frecvent în revistele de informare științifică adresate
publicului larg: Succesul – un țel al fiecăruia? (Luca, 1999), Vârsta
adultă – involuție sau progres? (Stănculescu, 1998), Ce așteaptă
tinerii de la muncă? (Bălașa, 1997). Exemplele s-ar putea multi –
plica. Cititorul va putea el însuși analiza titlurile lucrărilor altora,
dobândind astfel arta și știința „împachetării" propriei „opere".
Tradutore-tradittore. Voi încheia discuția despre arta și știința titlu –
rilor cu câteva remarci despre traducerea în limba română a lucrărilor
apărute în editurile din străinătate și a titlurilor acestora. Elisabeta
Stănciulescu (1998, 9) lansează un S.O.S. în legătură cu traducerile
în limba română și identifică trei tipuri de traducători (traducătorul-
școlar, traducătorul-literar, traducătorul-tehnician/academist), fără a

j>6__________________________________________ Septimiu Chelcea
mai lua în considerare „traducătorul lăutar", care se conduce „după
ureche".
în ceea ce privește titlurile ce ni se oferă în traducere aș mai iden –
tifica un tip: „traducătorul-comerciant", care nu urmărește decât să
se vândă cartea. Pentru aceasta nu se sfiește să pocească titlurile
operelor clasice. Le Suicide, etude de sociologie de Emile Durkheim
a fost tradusă, într-o editură prestigioasă de altfel, sub titlul voit
comercial Despre sinucidere (1993), fără a mai preciza că este vorba
de un studiu sociologic; Personality Investigations de Hans J. Ey-
senck și Michael Eysenck s-a transformat, prin traducere, în Desci-
frarea comportamentului uman (1998), deși toată lumea știe că per –
sonalitatea nu se confundă cu comportamentul. Iată încă un exemplu
de trădare a spiritului unei cărți chiar din titlu: lucrarea Designing
Social Inquiry. Scientific Inference in Qualitative Research de Gary
King, Robert Keohane și Sidney Verba (1994) a apărut cu titlul vădit
commercial Fundamentele cercetării sociale (2000), nu cu un titlu
apropiat de cel original {Proiectarea cercetării sociale. Inferența
științifică în cercetarea calitativă). In versiunea românească a fost
suprimat subtitlul, care ar fi lămurit intenția celor trei autori, pro –
fesori la Universitatea Harvard și la Universitatea Duke (SUA).
Uneori se adaugă subtitluri comerciale dubioase. Lucrarea lui
Jean-Claude Kaufmann Corps de femmes, regards d'hommes a
primit în versiunea românească subtitlul Sociologia sânilor goi
(1998). Alteori, se renunță la titlurile foarte lămuritoare. Subtitlul
lucrării lui Oscar Lewis The Children of Sănchez – Autobiography of
a Mexican Family – în traducerea românească din 1978 a dispărut
pur și simplu. Nu mai amintesc de practica omiterii cu bună știință a
datei de apariție a ediției princeps, pentru a se lăsa impresia că s-a
tradus o lucrare de ultimă oră, sau de tertipul menționării doar a
ediției după care s-a făcut traducerea, fără a se preciza a câta ediție
este, dacă este o ediție revizuită sau adăugită. Chiar Come si fa una
teși di laurea a lui Umberto Eco, în care se discută mult depre modul
corect de citare a cărților, a apărut fără a se indica data primei ediții
și localitatea (Milano) unde își are sediul Editura Bompiani. „Este
groaznic a spune unde a fost publicată o carte și a nu spune de către

Cum să redactăm
67
cine" – apreciază autorul (Eco, 1977/2000, 73). La fel de descali-
fîcant este și a spune „de către cine" (editura), nu și „unde" (locul de
apariție, localitatea). S-a adăugat și un titlu neinspirat cărții lui Eco:
Disciplinele umaniste. Astfel de practici îndreptățesc sintagma tra-
dutore-tradittore.
Ce se poate face pentru nu fi acuzați de trădare? O cale foarte la
îndemâna cercetătorilor ar fi ca în lista bibliografică, după traducere,
între paranteze, să transcrie titlul original al lucrărilor apărute în
limbi străine. în cazul semnalat mai sus, corect ar fi ca în lista biblio –
grafică să fie trecut între paranteze titlul original:
Eco, Umberto. (2000). Cum se face o teză de licență. Disciplinele uma-
niste. București: Editura Pontica (Come si fa una teși di laurea. Milano:
Bompiani, 1977).
Recunosc deschis că nu am întâlnit în multe lucrări menționarea,
alături de traducere, și a titlului original. Nici- eu nu am procedat
altfel. îi îndem, totuși, pe studenții mei să încerce, poate că astfel se
instituie o tradiție în redactarea tezelor de doctorat și a lucrărilor de
licență. Orice tradiție a fost la început o inovație…
Autori și instituții. Deși nu face parte din titlul raportului de cerce –
tare, al articolelor sau al cărților, mă opresc puțin și la numele auto –
rului/autorilor și ale instituțiilor unde aceștia lucrează.
Dedesubtul titlului trebuie să fie scrise prenumele, inițiala și
numele autorului sau ale autorilor. Este greșit ca aici să fie specificat
numele întreg al autorului și în text sau în bibliografie să fie omis
prenumele sau să dispară inițiala prenumelui tatălui. De unde să știe
cititorul, de exemplu, că Michael Eysenck este fiul lui Hans Ey-
senck, dacă nu se dă numele complet al nici unuia din cei doi autori?
Și apoi Hans J. Eysenck este unul și același cu Hans Eysenck și cu
Hans Jiirgen Eysenck, psiholog englez de origine germană, născut în
1916 la Berlin? Menționarea corectă a numelui autorului/autorilor
rezolvă astfel de probleme și ajută la indexarea lucrărilor. Probabil
din prea mare grabă, în unele lucrări de licență sau în teze de doc –
torat, ca și în cărți (îndoielnice) tipărite, se aruncă puzderie de nume

Septimiu Chelcea
de autori, adăugându-se – în cel mai fericit caz – doar inițiala pre –
numelui. Este păgubitor pentru cititor. Dacă vrem să-1 ajutăm să
găsească rapid lucrarea la care ne referim, este necesar să men –
ționăm și prenumele alături de nume. Sunt unii autori care și-au pu –
blicat lucrările trecând pe copertă doar numele și inițiala prenumelui
sau a prenumelor. De exemplu, V.O. Key, Jr. (1961). Trecem numele
lor așa cum a intrat în conștiința cititorilor.
în legătură cu cele spuse până acum, aș remarca și faptul că mai
recent, pe plan mondial, s-a impus practica de a nu se mai menționa,
alături de numele autorului, gradele didactice (sau militare), titlurile
academice sau specialitatea acestuia. Astfel de informații, foarte
utile altminteri, vor fi incluse separat într-o casetă pe coperta a patra
sau pe o pagină nenumerotată, înaintea prefeței și a cuprinsului, în
cazul cărților.
Și numele instituției la care este afiliat autorul oferă informații
folositoare. în unele țări, în Japonia de exemplu, firma unde lucrează
conferă persoanelor un prestigiu mai mare chiar decât profesia pe
care o au. Fără a exagera, trebuie să recunoaștem că nu prezintă
aceleași garanții științifice un practician și un cercetător științific, un
profesor de la un colegiu nou înființat și un profesor de la o uni –
versitate cu tradiție. Este bine, deci, să se cunoască instituția unde
funcționează autorii, cu denumirea ei întreagă (de exemplu, Institutul
pentru Cercetarea Calității Vieții, nu ICCV).
Cum procedăm când unul dintre autori nu este încadrat (sau nu
mai este încadrat) în nici o instituție sau când lucrează în mai multe
instituții prin cumul? în primul caz, regula empirică cere să fie men –
ționat, sub numele autorului, numele orașului și al țării în care tră –
iește, în al doilea caz, aceeași practică a impus regula de a se trece
cel mult două instituții, dacă în realizarea studiului au oferit auto –
rului sprijin egal. Este recomandabil, totuși, să se renunțe la instituția
mai puțin prestigioasă.

Capitolul 2
Norme de redactare
îndemnul de „a redacta cu gândul la cititor" nu îi ajută prea mult pe
cei care fac primii pași în cercetarea științifică. Sigur, este esențial să
nu confundăm adresa: să scriem într-o revistă academică, destinată
colegilor de breaslă, așa cum ne-am adresa unui public larg, într-o
revistă de popularizare. Anselm L. Strauss (1992, 6) – citat de Jean-
Claude Kaufrnann (1996/1998, 292) – remarcă: „Pur și simplu, cele
două tipuri de public nu poartă aceiași ochelari". Chiar persoanele
cultivate, dar cu o altă specializare decât în domeniul științelor so-
cioumane, nu vor înțelege foarte bine nici terminologia din domeniu
și nici nu vor putea aprecia, așa cum se cuvine, argumentația,
rigoarea prelucrărilor statistice, valoarea datelor dintr-o cercetare de
teren. Publicul larg nu va citi cu aceeași atenție ca specialiștii din
științele socioumane un raport de cercetare. Probabil, va fi captat de
faptele concrete și de descrierea unor situații excentrice sau exotice,
în cel mai bun caz, va răsfoi raportul de cercetare, nu îl va studia
-așa cum ne așteptăm să o facă profesioniștii domeniului și membrii
comisiilor la examenul de licență sau la susținerea tezei de doctorat,
ca să nu mai vorbim de responsabilitatea colegiilor de redacție când
decid acceptarea sau respingerea unei lucrări.
în cele ce urmează voi descrie cerințele redactării unui raport de
cercetare și exigențele pregătirii studiilor pentru publicare în
revistele de specialitate din țară și din străinătate, precum și normele
prezentării manuscriselor la editurile specializate.

Septimiu Chelcea
încă din 1928, când în SUA apăreau doar patru publicații de spe –
cialitate, editorii revistelor de psihologie și antropologie au propus o
procedură standard de pregătire a manuscriselor, care în timp a
condus la alcătuirea unui manual cu reguli precise pentru prezen –
tarea studiilor științifice. Publication Manual ofthe American Psy-
chological Association – căci despre el este vorba – a apărut într-o
primă formă în 1952. Cu completările ulterioare, acest manual
constituie un ghid excelent nu numai pentru psihologi, ci și pentru
toți profesioniștii din domeniul științelor socioumane. Pe baza lui,
Marc A. Provost, Michel Alain, Yvan Leroux și Yvan Lussier
(1993/1997) de la Universite du Quebec â Trois-Rivieres au pus la
punct un Guide de presentation d'un rapport de recherche, aflat deja
la a treia ediție. în introducere se arată că normele oficiale ale
American Psychological Association (APA, 1994) trebuie adaptate,
pentru a se respecta particularitățile limbii franceze. Este ceea ce am
urmărit să fac și eu în textul de față, firește, cu referire la limba
română. Operația mi se pare cu atât mai necesară cu cât în prezent în
textele de specialitate românești sunt puse în circulație expresii
englezești, uneori, greșit utilizate sau pentru care există echivalențe
în limba română.
Se acceptă cvasiunanim ca organizarea materialului pentru publi –
care să urmeze o schemă-standard (vezi Traxel, 1974, 439; Singleton
et al, 1988,437):
•O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaștere a
problemei investigate.
•Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire la
tema cercetată.
•Descrierea design-vAui și a modului de desfășurare a investi
gației, incluzând toate informațiile utile pentru verificarea
rezultatelor printr-o nouă cercetare.
•Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele
studiului.
•O discuție asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea
teoretică a rezultatelor.

Cum să redactăm
________________________________________________________
7 1 _
în Anexa A propun un mod de prezentare a lucrărilor de licență
și a tezelor de doctorat, fără a pretinde că ofer un panaceu. Aceeași
remarcă trebuie făcută și în legătură cu modul de prezentare a căr –
ților, a monografiilor din domeniul științelor socioumane. Precizez
că am avut în vedere mai ales cercetările realizate într-o perspectivă
cantitativistă. Cei interesați de redactarea rapoartelor de cercetare
calitativă găsesc în Metodologia cercetării calitative de Adriana
Baban (2002, 30-38) o serie de informații utile.
Rezumatul
Deși se scrie ultimul, rezumatul, ca plasare în textul unui articol
științific, precede studiul propriu-zis. In lucrările de diplomă sau de
doctorat nu se obișnuiește prezentarea unui rezumat. Rezumatul este
un text scurt despre conținutul articolului științific sau al raportului
de cercetare. Ca și titlul, rezumatul oferă informații despre studiu și
servește la indexarea lucrării, ca și la arhivarea datelor. Mulți cititori
decid pe baza rezumatului dacă merită să citească în continuare
articolul. Ar fi dezavantajos ca pentru un rezumat scris în grabă să
nu fie citit un studiu interesant.
Un bun rezumat trebuie să fie exact, redactat cu atenție deosebită,
acurat, să reflecte corect conținutul studiului, să nu includă infor –
mații care nu se regăsesc în text. Deși concis, rezumatul trebuie să
fie suficient de cuprinzător (engl. self-contained), conținând termenii
necesari indexării, tezele, rezultatele, concluziile și implicațiile cele
mai relevante ale studiului. Scris cu claritate, la diateza activă și
folosind verbele la timpul prezent (verbele la timpul trecut se vor
utiliza numai la descrierea modului de manipulare a variabilelor),
rezumatul trebuie să se distingă prin coerență și lizibilitate. Publi-
cation Manual (1994, 9) fixează lungimea unui rezumat pentru un
studiu la 960 de semne tipografice (inclusiv spațiile albe), ceea ce ar
însemna aproximativ 120 de cuvinte. Pentru rezumatul unui raport

72 _________________________________ Septimiu Chelcea
de cercetare empirică se prevăd 100-120 de cuvinte, iar pentru un
articol teoretic 75-100 de cuvinte. Rezumatul unei cercetări empirice
trebuie să conțină referiri la: problema sau tema investigată,
populația chestionată (număr, vârstă, sex, profesie ș.a.), metodele
utilizate, datele obținute, concluziile și implicațiile sau aplicațiile
care decurg. Rezumatul studiilor pregătite pentru tipar va fi scris fără
alineate și va fi plasat pe centrul paginii, imediat sub titlu. De cele
mai multe ori, în revistele de specialitate rezumatul studiilor este pus
în evidență prin mărimea sau tipul literei (engl. typeface); interli-
nierea trebuie să fie la un rând (spațiul dintre rânduri este de
mărimea literei folosite) sau textul poate fi încadrat într-o coloană
mai îngustă. Folosirea laolaltă a tuturor acestor modalități de distin –
gere a rezumatului de restul textului nu se justifică.
Pentru tezele de doctorat și lucrările de licență, se recomandă un
rezumat mai cuprinzător (aproximativ două pagini, circa 500 de
cuvinte), care să cuprindă: a) problematica studiului; b) obiectivele
sau ipotezele; c) metodologia; d) rezultatele; e) principalele con –
cluzii ale studiului (Provost, 1993/1997,40).
Introducerea
Orice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se pre –
zintă tema de cercetare și se descrie pe scurt strategia de investigare.
„Introducerea permite să se situeze problematica studiului în inte –
riorul domeniului sau al câmpului disciplinei. Ea trebuie să precizeze
aspectele care diferențiază cercetarea de alte studii existente, ele –
mentele de originalitate, ca și obiectivele cercetării" (Provost et al.,
1993/1997, 43). Această parte a raportului de cercetare sau a stu –
diului, pentru că este ușor identificabilă prin poziția sa la începutul
studiului, nu necesită să fie intitulată. Uneori, autorii îi pun titlul
simplu Introducere sau imaginează un titlu voit acroșant. Este o
chestiune de opțiune, în nici un caz o greșeală. O bună introducere
trebuie să răspundă mai multor întrebări:

Cum să redactăm
________________________________________________________
73^
•Care este problema studiată?
•Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?
•Ce implicații teoretice are studiul realizat și cum va influența
el cunoașterea în domeniu?
•Care sunt enunțurile testate și cum au fost derivate conclu
ziile?
Apelul la o vorbă de spirit, la un aforism sau o butadă dă relief
introducerii. De exemplu, analizând relația dintre măsurare și socie –
tate, invocarea lui Mihai Eminescu ar putea stârni curiozitatea
cititorilor:
„Dacă cifrele nu guvernează lumea, ele arată cel puțin cum este ea gu –
vernată" – spunea Mihai Eminescu. Parafrazând, vom afirma și noi:
„Dacă sondajele de opinie publică nu guvernează, ele ne arată totuși
cum este guvernată țara".
în introducerea unui capitol tratând despre evoluția structurii
creierului uman, paradoxal intitulat Trecutul este prezent, expreșe-
dintele Asociației Americane de Sociologie, Douglas S. Massey
(2002, 15), face trimitere la o replică din Requiem for a Nun de
William Faulkner, piesă de teatru jucată în 1956 la Paris în regia lui
Albert Camus: „Trecutul nu moare niciodată. El nu este chiar trecut"
(Actul 1, Scena 3). Dincolo de profunzimea tezei, exprimarea ei
-trebuie să recunoaștem – este sclipitoare.
Literatura consultată
în legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă
măsura documentării. Chiar dacă astăzi este relativ ușor să se obțină
prin Internet liste cvasicomplete cu lucrări care tratează problema de
studiu, chiar dacă informatizarea bibliotecilor face mai ușoară acti –
vitatea de documentare, trecerea în revistă a literaturii de specialitate

74__________________________________________ Septimiu Chelcea
nu constituie deloc o operație mecanică, de înșiruire cronologică a
unor titluri de cărți și a unor nume de autori. Prioritară mi se pare a fi
selecția contribuțiilor: a pune pe același plan, în același rând autorii
clasici cu cei obscuri este nu numai o impietate la adresa primilor,
dar și semnul evident al superficialității.
„înainte de a descrie contribuția noastră personală asupra temei
studiate – ne atrage atenția Santiago Ramon y Cajal – trebuie să se
descrie pe scurt istoricul chestiunii, fie pentru a semnala punctul de
plecare, fie pentru a da tributul de dreptate cuvenit cercetătorilor care
ne-au precedat, netezind calea cercetărilor noastre" (1897/1967,
144). Și „nobilul și generosul om care a făcut pentru Spania știin –
țifică ceea ce au făcut Cervantes în literatură, Velasquez și Murrillo
în pictură" – conform aprecierii lui Gheorghe Marinescu – continuă:
,,Dacă din dragoste pentru concizie sau chiar din cauza lenei tânărul
investigator tinde să omită date sau omite să citeze pe alții, să nu uite
că și ceilalți îl vor răsplăti cu aceeași monedă, trecând în mod inten –
ționat sub tăcere lucrările sale" (Ramon y Cajal, 1897/1967, 144).
Chris Hart (1998, 219), pledând pentru descătușarea imaginației
în cercetările din științele sociale, propune o listă cu imperativele
trecerii în revistă a literaturii de specialitate:
•Să identificăm și să discutam studiile cele mai relevante în
legătură cu tema ce ne preocupă.
•Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultimă oră.
•Să acordăm atenție detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor
proprii.
•Să încercăm să fim reflexivi, să examinăm bias-urile noastre
și să le clarificăm.
•Să evaluăm critic materialele consultate și să arătăm cum le-am
analizat.
•Să dăm citate și exemple pentru a justifica evaluările și
analizele făcute.
•Să fim analitici, evaluativi și critici față de literatura consul
tată.
•Să orientăm informațiile obținute prin trecerea în revistă a
literaturii de specialitate.

Cum să redactăm
•Să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritate
și coerență, procedând sistematic.
In același timp, Chris Hart atrage atenția asupra a ceea ce nu tre –
buie să facem:
•Să omitem lucrările clasice sau relevante din domeniu.
•Să discutăm lucrări depășite, vechi, neactuale.
•Să scriem incorect numele autorilor sau să greșim datele
bibliografice.
•Să utilizăm termeni afectogeni sau concepte fără a le defini.
•Să facem apel la termenii din jargon și la un limbaj discrimi
natoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate.
•Să înșirăm idei, fără să le comentăm: o listă nu echivalează cu
trecerea în revistă a literaturii problemei.
•Să acceptăm orice punct de vedere sau credință ce se regă
sește în literatura consultată.
•Să descriem doar conținutul lucrărilor citite, fără a-1 evalua.
•Să includem informații necontrolate, inexacte.
•Să transcriem incorect termenii, în special paronimele.
•Să utilizăm un limbaj pretențios.
Ca să mă conformez regulilor formulate de Chris Hart, apreciez
ca fiind foarte valoros ghidul propus: recomandările și interdicțiile
sistematizate nu epuizează însă problema trecerii în revistă a litera –
turii de specialitate. De exemplu, prioritățile, proporțiile și modali –
tățile concrete. Despre acestea ghidul în cauză nu ne spune nimic.
Raportul clasic-modern îi desparte pe cercetătorii științifici în două
tipuri: „cercetători ai ultimei cărți" și „cercetători ai cărților funda –
mentale", în timp ce primii iscodesc apariția cărților noi și pândesc
moda, ceilalți rămân încremeniți în preajma clasicilor. Să evităm a
ne încadra în oricare din aceste tipuri extreme: est modus in rebus.
Să acordăm prioritate noului, dar să nu ignorăm fundamentele.
Cât privește modalitatea concretă de documentare, trebuie să avem
în vedere logica descoperirii și, corespunzător, figura compozită a

_76______________________________________________ Septimiu Chelcea
cercetătorului științific: jumătate vulpe, jumătate arici. „Cercetă-
torul-vulpe, pe măsură ce descrie, îl vedem urmând, scrutător și
agresiv ca o vulpe, pistele numeroase ale geografiei sociale. El
combină faptele și noțiunile disparate, jonglează cu metodele abil și
fără reticențe. Nimic nu-i stă în cale dacă cercetările sale îi permit să
avanseze. Ca și în cazul artistului, calitățile operei sunt mai impor –
tante decât respectarea regulilor artei. Cercetătorul-arici intră în
acțiune când este vorba de a explica rezultatele obținute. Ca arici, el
se strânge, amenință cu țepii, refuză tot ceea ce neagă sau contrazice
propria viziune. El examinează aceste rezultate în interiorul unei
discipline și, plecând de la o singură cauză, caută cheia tuturor
enigmelor" (Moscovici, 1988, 8-9, apud Seca, 1999, 45). Cele două
fațete ale cercetătorului se văd și în felul în care este trecută în
revistă literatura de specialitate. Ipse dixit, pare a susține cercetă –
torul-arici; nîhil praeter naturam perpetuum, ne avertizează cercetă-
torul-vulpe. Serge Moscovici crede că „ariciul" are ultimul cuvânt.
Acest lucru este indubitabil în cadrul științei normale. Revoluțiile în
știință – cum numea Thomas S. Kuhn (1962/1976) tensiunea schim –
bării paradigmelor – îl favorizează însă pe cercetătorul-vulpe.
S-ar mai putea aduce în discuție și o altă tipologie. Există „cer-
cetători-țânțar" și „cercetători-lipitoare". Poate că unii dintre colegii
mei se vor supăra, dar nu mi se pare mai nobilă analogia cu vulpea
decât cu lipitoarea. în medicina populară folosirea lipitorilor a salvat
vieți… Și lipitorile, și țânțarii sug sânge; țânțarii se satură rapid,
lipitorile nu. Și printre cercetători se întâlnesc persoane, foarte
onorabile de altfel, care nu stăruiesc prea mult asupra unei teme.
Spun ce au de spus și rapid abordează o temă nouă, sunt atrași de o
altă problemă. La polul opus se situează cercetătorii care nu se
dezlipesc de tema lor de cercetare ani și ani de zile, uneori toată
viața. Șansa lor de a rămâne în istoria științei pe care au slujit-o este
mult mai mare. Gândindu-mă la drumul meu în știință, mă văd mai
degrabă țânțar decât lipitoare…
Dar cum se fac trimiterile bibliografice, ce reguli de citare a lucră –
rilor trebuie respectate? Apelez, în continuare, la recomandările din
Publication Manual (1994, 168-174). Există mai multe modalități de

Cum să redactăm
________________________________________________________
ȚT_
a face referințe bibliografice, cercetătorul având libertatea de a alege
între:
•Inserarea numelui autorului/autorilor în narațiune și între pa
ranteze a anului de apariție a lucrării la care se face trimitere.
Emile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca
lucruri.
•Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât și a
anului de apariție a lucrării.
Așa cum s-a afirmat, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri (Durkheim,
1895).
•Mai rar, se utilizează și formula includerii în narațiune atât a
numelui autorului, cât și a anului ediției princeps, renunțân-
du-se la paranteze.
încă în 1895, Emile Durkheim a cerut ca faptele sociale să fie tratate ca
lucruri.
Se recomandă menționarea doar a numelui autorului, fără men –
ționarea prenumelui sau a altor determinări (de exemplu, Jr.). în
textul de față nu am ținut seama de această recomandare și, consi –
derând că repetitio est mater studiorum, am trecut insistent numele,
prenumele, inițiala și, după caz, sufixul Jr., când am renunțat la
paranteze sau când am inclus între paranteze doar anul lucrării. Dată
fiind finalitatea didactică a discursului, nu cred că am greșit sau nu
am greșit prea mult.
•Când trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lu
crării, acest lucru este marcat prin notarea capitolului, a pa
ginii sau a paginilor imediat după anul de apariție a lucrării
consultate, având grijă ca în lista bibliografică de la sfârșitul
volumului să menționăm și anul apariției primei ediții.

JȚ8_______________________________________________ Septimiu Chelcea
întrebându-se ce este un fapt social, Emile Durkheim (1985/1974, cap. 1)
răspunde: un fapt social are ca note definitorii constrângerea externă și
existența lui independent de formele individuale pe care le îmbracă.
•Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este para
frazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lu
crare și se include între ghilimele.
în concepția fondatorului sociologiei franceze, sociologia are ca do –
meniu studiul faptelor sociale, iar „Un fapt social se recunoaște după
puterea de constrângere externă pe care o exercită sau e în stare să p
exercite asupra indivizilor" (Durkheim, 1895/1974,65).
•Când citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfâr
șitul uneia și începutul următoarei) sau când menționăm un
studiu dintr-o revistă, specificăm acest lucru prin trecerea nu
mărului respectivelor pagini, precedate de [pp.].
„A trata fenomenele sociale ca lucruri înseamnă a le trata în calitatea lor
de date, alcătuind punctul de plecare al științei" (Durkheim, 1974, pp.
79-80).
Atenție, să nu uităm faptul că un citat nu trebuie să depășească
28 de rânduri de text, adică o pagină, și că pe o pagină din manuscris
se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte
(Miguel, 1997, 137). Se recomandă ca citatele care depășesc 40 de
cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un
singur rând, păstrându-se un spațiu de mărimea alineatului la dreapta
și la stânga citatului.
Textul se prezintă ca o succesiune de părți. Fiecare parte conține o
singură idee principală, pe care o prezintă, o detaliază, o analizează, o
dezbate, o exemplifică. Autorul trebuie să stabilească legături între părți,
astfel încât textul să capete complexitate, continuitate, ritm alert, să
ofere surprize la lectură, să-1 facă pe cititor să vadă frumusețea textului.
Textul trebuie organizat în funcție de ideile pe care autorul dorește să le
transmită și pentru care și-a făcut un plan într-o etapă anterioară. El
trebuie să se oprească la un număr optim de idei principale și secundare
(în funcție de complexitatea subiectului, de spațiul avut la dispoziție, de

Cum să redactăm
________________________________________________________
79^
public, de importanța problemei, de tactica adoptată pentru a convinge
publicul). Trebuie să le selecteze pe cele cu adevărat relevante,
importante pentru tema pusă în discuție. Aceste idei trebuie amalgamate
într-un text personal, nu prezentate așa cum au fost întâlnite în sursele
bibliografice. (Șerbănescu, 2000/2001,178).
Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o
pagină, lasă impresia că autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a
reușit sau nu și-a propus să desprindă ideea din cuvinte. în lucrările
de licență și în tezele de doctorat, citatele care depășesc 28 de
rânduri este bine să fie prezentate în „casetă" (engl. box). Casetele
vor fi reunite într-un adaos la lucrare, numit „apendice" (lat.
appendix). Nu ar trebui admise disertații cu casete dispuse în textul
propriu-zis. Ele lasă impresia unui colaj. în lucrările destinate tipa –
rului, casetele pot fi dispuse în interiorul capitolelor, marcându-se
faptul că nu aparțin autorului. Vor fi, așadar, încadrate în chenar,
scrise cu corp de literă mai mic sau pe mai multe coloane decât
textul original. Casetele vor avea titlu și vor fi numerotate. Se va
alcătui o „listă a casetelor" (engl. list ofboxes), ce se va insera după
„cuprins" și, eventual, după „lista tabelelor" și „lista figurilor".
în legătură cu lungimea unui citat, Mircea Eliade (1958/2002, 4)
spunea: „Un citat prețuiește (în conștiința cititorului) în măsura în
care este scurt, dens, strălucitor. O pagină întreagă citată anulează
această imagine". Se întâmplă, uneori, că ideile la care vrem să
facem referiri sunt plasate în diverse locuri într-o lucrare: folosim
atunci indicația bibliografică pass. = passim. Alteori, ideea apare la
o anumită pagină, iar dezvoltarea ei se face pe mai multe pagini.
Indicăm acest lucru prin menționarea paginii și a abrevierii urm. =
următoarele.
• O lucrare citată poate avea mai mulți autori. Când sunt doi
autori, fără excepție menționăm numele amândurora. Dacă
lucrarea citată are până la șase autori, regula prevede ca prima
dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să se
menționeze numele primului autor, urmat de abrevierea și
alții = et al. sau și colab. = și colaboratorii.

80 Septimiu Chelcea
Interethnic Relations in România. Sociological Diagnosis and Evalua-
tions ofTendencies (Abraham, Bădescu și Chelcea, 1995) reprezintă o
primă încercare de analiză și diagnoză…
Este de remarcat faptul că între ultimul și penultimul autor se
introduce conjuncția [și].
Dorel Abraham et al. (1995), analizând relațiile intefetnice din România…
•Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui
lucru se face prin menționarea după numele lor, între paran
teze, a calității (coord.), (ed.) sau când sunt mai mulți (eds.).
Dacă grupul de autori depășește numărul de șase, în text nu
vor fi trecute toate numele, ci doar numele primului autor,
urmat de abrevierea „și alții" sau et alii (prescurtat, ed ai). In
lista bibliografică se recomandă însă menționarea tuturor
celor care au contribuit la realizarea studiului, pentru ca
numele lor să poată fi incluse în indexul de nume.
•în redactarea studiului facem uneori trimiteri la institute de
cercetare, la organizații guvernamentale sau internaționale.
Prima oară când cităm trecem denumirea instituției, pentru ca
în citările ulterioare să folosim doar inițialele.
•Se întâmplă, ce-i drept rar, ca textul pe care-1 cităm să aibă un
autor anonim: arătăm aceasta prin cuvântul „anonim", după
care facem datarea.
•întâlnim și situații în care unul și același autor a abordat
aceeași temă la care vrem să ne referim în mai multe lucrări,
apărute în ani diferiți. După numele autorului în paranteză
trecem, în ordine cronologică, anii de apariție a respectivelor
contribuții.
într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975,1982,1986,1998) a abor dat
diferite probleme de metodologie a cercetării sociologice empirice.
•Dacă aceeași temă a fost abordată de mai mulți autori, dar la
anumite intervale, îi includem într-o singură paranteză,

Cum să redactăm
________________________________________________________
8 1 _
ordonându-i alfabetic, menționând, după numele fiecăruia,
anul publicării volumului pe care îl avem în vedere.
Ipoteza „sâmburelui de adevăr" al stereotipurilor a fost verificată în
numeroase cercetări (Abate și Berrien, 1967; Mackie, 1973; McCauley
și Stitt, 1978; Schumab, 1966).
Personal, consider că ordonarea cronologică a contribuțiilor este
mai relevantă decât ordinea alfabetică a numelui autorilor. Nu îi
îndemn pe studenți să-mi împărtășească preferința, ci să evalueze ce
ajută cel mai mult la lămurirea problemei de studiu: anterioritatea
cercetărilor sau înșiruirea alfabetică a numelor autorilor?
•Ar mai fi de spus în legătură cu modul în care se fac trimi
terile bibliografice că pentru lucrările a căror dată de publi
care nu este cunoscută se menționează după titlu (f.a.), ceea
ce înseamnă „fără an", echivalent în limba engleză n.d. = no
date.
•Pentru scrierile din antichitate care nu se pot data se va
menționa anul traducerii sau versiunii utilizate.
In Scrisori către Luciliu, filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca
(1967,243-250) schițează teoria comportamentului prosocial.
•Când se cunoaște anul scrierii lucrărilor antice, se recomandă
menționarea lui.
în Scrisori către Luciliu, filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca
(58 e.n./1967, 243-250) schițează teoria comportamentului prosocial.
•Același lucru este bine să îl precizăm ori de câte ori folosim
traduceri sau alte ediții decât ediția princeps:
Evoluția anchetelor sociale în Marea Britanie este prezentată de CA.
Moser (1958/1967, cap. 2).
•Trimiterile bibliografice la scrierile sfinte {Biblia, Coranul
ș.a.), ca și la unele lucrări clasice care au o numerotare

82__________________________________________ Septimiu Chelcea
sistematică invariabilă în toate edițiile, vor cuprinde titlul,
numărul capitolului și al versetului sau al paragrafului, fără a
se mai indica și pagina.
• Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu avem acces la o lucrare
de referință. O găsim citată sau descoperim un citat din ea
într-o altă lucrare a altui autor. Riguros și moral în același
timp este să recunoaștem că folosim o informație „de mâna a
doua", menționând după numele autorului: „citat de", „după"
sau apud și notând din ce lucrare am preluat citatul. în lista
bibliografică vom trece însă ambele lucrări.
Auguste Comte (1824, 500) – apud Paul Foulqute și Raymond Saint-
Jean (1962,492) – atrăgea atenția că „nu există o separare absolută între
observație și raționament".
în legătură cu sursele de primă mână și de mâna a doua, Umberto
Eco (1977/2000, 61) apreciază că „în limitele fixate de obiectul
cercetării mele, sursele trebuie să fie totdeauna de primă mână1.
Eruditul profesor precizează: „O traducere nu este o sursă: este o
proteză, precum placa dentară sau ochelarii, un mijloc pentru a
atinge într-un mod limitat ceva ce nu se găsește la îndemâna mea"
(1977/2000, 61). într-adevăr, dacă cineva și-a ales ca temă a diserta –
ției „Problema transcendentalității Frumosului în Summa theolo-
giae" de Toma d' Aquino, trebuie să analizeze Summa Sf. Toma în
original. Dacă ți-ai stabilit tema „Profeția autorealizatoare și aplica –
țiile ei în învățământul preșcolar", nu ai altceva de făcut decât să
începi cu studiul The self-fiilfilling prophecy, publicat de Robert K.
Merton în Antioch Review (1948, 8, 193-200) și retipărit în Social
Theory and Social Structure (Merton, 1949). Lucrurile mi se par
foarte clare. îmi este greu să accept însă că, scriind despre opinia
publică, am utilizat surse de mâna a doua când am citat lucrarea The
Spiral of Silence. Public Opinion – Our Social Skin de Elisabeth
Noelle-Neumann (1984) pentru faptul că această lucrare de referință
este o traducere din germană (Die Schweigespirale: Offentliche
Meinung – Unsere Soziale Haut, 1980). Nici când am făcut trimitere

Cum să redactăm ______________________________________________________________83^
la Imaginația sociologică de C. Wright Mills (1969/1975) nu consi –
der că am apelat la o sursă bibliografică de mâna a doua, deși m-am
folosit de o traducere în limba română (C. Wright Mills, The Socio-
logical Imagination, New York, Oxford University Press, 1959).
Cred în instituția traducerii. O traducere profesionistă este o proteză,
într-adevăr, dar așa cum este microscopul sau luneta, nu ochelarii…
îl înțelegem mai bine pe Jean-Jacques Rousseau (1762/1962) în
traducerea acad. Henri H. Stahl, pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel
(1833/1964) tradus de acad. D.D. Roșea, pe Sigmund Freud (1916-
17/1980), în traducerea dr. Leonard Gavriliu, pe C. Wright Mills
(1969/1975) în versiunea dr. Petru Berar. Ca atare, îmi sfătuiesc stu –
denții, înainte de a începe lectura, să se intereseze cine a făcut tradu –
cerea și să specifice numele traducătorului în lista bibliografică a
disertației lor:
Hegel, Georg W.F. [1833](1963). Prelegeri de istoria filozofiei (trad.
D.D. Roșea). București: Editura Academiei R. P. Romîne.
Le mai spun să nu dea un citat folosit într-un text ca și cum ar fi
consultat originalul. S-ar putea ca lucrarea pe care pretindem că am
citit-o în original nici să nu fi intrat în bibliotecile din țară sau să se fi
pierdut. Recunosc, m-am abătut și eu de la povața pe care le-o dau
azi studenților, dar nu am perseverat. Autorul lui Eseu, poetul,
prozatorul și dramaturgul Tudor Mușatescu, ar fi spus: „Ale tinereții
valuri".
După trimiterile bibliografice (număr, selecție valorică, mozaicul
limbilor străine, scufundarea în trecut sau apelul la lucrările de
ultimă oră) deosebim fără prea mare efort un cercetător autentic de
un diletant. După modul cum sunt făcute aceste trimiteri ne dăm
seama nu numai de acribia autorului, dar și de moralitatea lui.
Constituie o abatere de la etica profesională să citezi mai mult decât
ai citit, dar și mai puțin. Citatele de complezență, din prietenie sau
slugărnicie, ca și cele impuse în epoca totalitarismului comunist de
către unele edituri nu au nimic de-a face cu spiritul științific. M-aș
bucura ca astfel de practici să fi rămas de domeniul trecutului.

J54_____________________________________ Septimiu Chelcea
în afara „sistemului de citare autor-dată", cunoscut și sub numele
de „sistemul Harvard", la care m-am referit până acum, în practica
redactării lucrărilor științifice întâlnim și „sistemul de citare nume –
ric" (numit și „sistem autor-număr"). Claudette Buzon și Mărie-Jo
Mouras (1997, 93) constatau că în Franța sistemul de citare numeric
se păstrează mai ales în redactarea textelor de istorie și filosofie. La
noi, în domeniul științelor socioumane predomină sistemul autor-
dată. Prezint, totuși, și sistemul autor-număr:
„în studiile sociologice se poate vorbi de realizarea observației de către
o persoană, de către o echipă omogenă și, în fine, de către o echipă
multidisciplinară".39
39. Traian Herseni, „Metodologia cercetărilor psihosociologice de la
Boldești", în Sociologia militam, voi. II, București, Editura Științifică,
1972, p. 36.
în cadrul acestui sistem, referințele bibliografice sunt numerotate
în ordinea în care apar în text. La „subsolul paginii" se trece res –
pectivul număr, cu indicațiile bibliografice corespunzătoare. Este
permis ca numerele corespunzătoare citatelor din text, ca și preci –
zările bibliografice, să nu fie plasate în partea de jos a paginii, ci la
sfârșitul capitolului sau chiar în finalul lucrării. Dacă se optează
pentru această ultimă variantă, trimiterile bibliografice vor fi nume –
rotate de la 1 la N pentru fiecare capitol și prezentate astfel la sfâr –
șitul lucrării. A se vedea, pentru exemplificare, lucrarea lui Mihai
Ralea și Traian Herseni Introducere în psihologia socială (1966).
Nu constituie decât risipă de timp și de spațiu reluarea la sfârșitul
lucrării a trimiterilor bibliografice de la finele capitolelor – așa cum
se procedează neinspirat în unele teze de licență . Avantajul plasării
trimiterilor bibliografice la subsolul paginii decurge din economia de
timp: cititorul află imediat autorul și lucrarea la care se face refe –
rință, nu mai trebuie să caute la sfârșitul capitolului sau al întregii
lucrări indicația bibliografică. Dezavantajul acestui sistem de citare
este legat de punerea în pagină: există riscul de a trece notele biblio –
grafice de la o pagină la alta, ceea ce reduce lizibilitatea.

Cum să redactăm
Deși se practică încă ambele sisteme de citare, sistemul Harvard
câștigă teren, se generalizează, pentru că prezintă – după cum
remarca și Chris Hart (1998, 210) – o serie de avantaje: relevă cu
pregnanță lucrările citate și data apariției lor, permite revizuirea
bibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau renunțarea la unele
trimiteri bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitatea
citării de mai multe ori a aceleiași lucrări, indicându-se o singură
dată autorul și lucrarea, asigură o viziune de ansamblu, lămuritoare,
asupra bibliografiei întregii lucrări.
Firește, autorii au libertatea nu numai de a alege între cele două
sisteme de citare, dar și de a le combina. Important este ca referințele
bibliografice să fie clare, să ofere toate detaliile de identificare, să fie
uniforme, adică să se citeze în același fel pe tot parcursul lucrării, să
fie corecte, ceea ce presupune respectarea structurii citatului. Cele
trei criterii pentru referințele bibliografice trebuie să ghideze redac –
tarea lucrărilor academice (Hart, 1998, 209).
Uneori, în lucrările de licență se fac trimiteri la studii publicate în
revistele de specialitate de la începutul secolului trecut, ca și cum ar
fi fost consultate direct. Numai că unele din colecțiile revistelor
citate nici nu se găsesc în țară sau se păstrează la fondul cărților rare
ale bibliotecilor centrale, la care studenții cu greu au acces. O astfel
de strategie nu constituie deloc o subtilitate; este un truc ce nu-i
poate impresiona decât pe neaveniții din domeniu. Corect este să se
facă distincție între lucrările citite, din care s-au extras anumite
citate, și lucrările consultate ce alcătuiesc bibliografia generală sau
selectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.
• în bibliografia generală a lucrărilor de licență ar merita să fie
menționate și prelegerile profesorilor, chiar dacă acestea nu
au fost tipărite. Se înțelege, numai dacă au legătură cu tema și
numai dacă au sugerat vreo idee sau au transmis informații
utilizate.
Chelcea, Septimiu (2000). Psihologia socială. Curs universitar nepu-
blicat, Școala Nafională de Științe Politice și Administrative. București.

86 Septimiu Chelcea
•în lucrările de licență, în tezele de doctorat și, mai rar, în
cărțile și articolele științifice se fac trimiteri la lucrările de
licență sau tezele de doctorat susținute anterior la aceeași uni
versitate sau în alte institute de învățământ superior din țară și
din străinătate.
Stăncuiescu, Irina. (1998). Organizarea socială a memoriei colective.
Lucrare de licență nepublicată, Universitatea București.
•Tezele de doctorat sunt însoțite de un rezumat care se multi
plică într-un număr redus de exemplare. Trimiterile biblio
grafice pot viza fie acest rezumat, fie manuscrisul tezei.
Recomand trimiterile bibliografice la rezumatul tezei de
doctorat, nu la manuscrisul ei.
Rezumatele tezelor de doctorat susținute în străinătate sunt
incluse într-o publicație specială, Dissertation Abstracts Interna –
tional (DAI). După caz, se vor indica numele și prenumele autorului,
anul prezentării tezei, titlul acesteia, denumirea publicației (DAI),
numărul volumului și indicativul de regăsire.
•Când se utilizează informații din comunicările prezentate la
reuniuni științifice, conferințe, simpozioane, întâlnim două
situații: respectivele comunicări au fost incluse într-un volum
editat de instituția organizatoare și, a doua situație, contribu
țiile participanților nu au fost (încă) reunite într-o lucrare
tipărită. în primul caz se procedează ca și când materialul ar fi
apărut într-o carte. în al doilea caz se menționează numele
autorilor, titlul comunicării științifice și data desfășurării
simpozionului (anul, luna, ziua sau zilele). în continuare, se
trece numele moderatorului și denumirea secțiunii în care a
fost susținută verbal comunicarea, precum și tema simpo
zionului și locul de desfășurare.
Constantinescu, Comei. (1999, decembrie). Tradiția cercetărilor socio –
logice în județul Argeș. în Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de la

Cum să redactăm ______________________________________________________________87_
cercetarea sociologică a plasei Dămbovnic, Simpozion, Universitatea
din Pitești.
•Când ne referim la o comunicare științifică prezentată ca
poster (afișată), trebuie să facem această precizare.
Chelcea, Septimiu. (1992, septembrie). Atitudinile etnice ale românilor.
Prezentare poster la Conferința Națională de Psihologie. Universitatea
București.
Rămâne la latitudinea autorilor să menționeze sau nu data precisă
(luna și ziua) a manifestării științifice la care se face trimiterea
bibliografică. De obicei, se indică numai luna calendaristică, nu și
ziua sau zilele în care au avut loc simpozionul, conferința, sesiunea
de comunicări științifice.
•în fine, pot fi făcute trimiteri bibliografice și la manuscrisele
nepublicate sau în curs de publicare. Acest lucru se va men
ționa.
Chelcea, Septimiu (2003). Oficializarea bârfei, calomniei și delațiunii în
comunism. Manuscris nepublicat.
în practica redactării lucrărilor științifice apar mereu probleme
noi. în urmă cu zece-douăzeci de ani nu ne gândeam să facem
trimiteri bibliografice la media electronică. Azi, ne întrebăm cum să
facem acest lucru cât mai bine. Lucrarea lui X. Li și N.B. Crane
(1993) despre stilul electronic și despre modul de citare a informa –
țiilor electronice este de referință. Conform precizărilor din Publica-
tion Manual, este de dorit să se specifice toate elementele de refe –
rință pentru informațiile online.
Autor, I. (data). Titlul articolului. Numele revistei [online], XX. Locul
de regăsire: adresa (Available: Specify path).
•Când se folosesc baze de date electronice, se vor menționa:
numele autorilor principali (coordonatorii cercetărilor), data
publicării materialului, titlul cercetării, datele de identificare a

Septimiu Chelcea
sursei electronice, inclusiv anul stocării materialului în com –
puter, numele producătorului, instituția producătoare, locali –
tatea și numele distribuitorului.
•Pentru rezumatele de pe CD-ROM se specifică: numele auto
rului, data, titlul articolului, apoi între paranteze drepte men
țiune CD-ROM, titlul revistei, numărul revistei, paginile între
care se află articolul și precizarea numărului de regăsire a
informației.
•în cazul paginilor Web se menționează: metoda de prelucrare,
numele „gazdei" (engl. host) și al dosarului (engl./î/e) și data
vizitării.
Literatura consultată în vederea scrierii unui articol științific, a
unei teze de doctorat sau a unei lucrări de licență îl califică pe autor;
modul de utilizare a ei îl poate descalifica.
Descrierea design-ului cercetării
Ca și descrierea modului de desfășurare a investigației, prezentarea
design-ului acesteia constituie o parte componentă a raportului de
cercetare ce poate avea o pondere mai mare sau mai mică în eco –
nomia lucrării, în funcție de potențialii cititori. Pentru specialiști,
cunoașterea în detaliu a metodologiei cercetării este de cel mai mare
interes. Dacă redactăm materialul pentru publicarea într-o revistă de
specialitate, vom trata pe larg problemele de ordin metodologic, vom
prezenta în profunzime aspectele tehnice și de procedură. Aceeași
cerință apare când adresăm rapoartele de cercetare beneficiarilor
(persoanelor sau instituțiilor care au finanțat cercetarea). Dacă vizăm
marele public, sigur, nu vom insista asupra subtilităților metodei, ci
vom discuta mai ales semnificația datelor, vom sublinia noutatea
interpretării lor.
în ceea ce privește rapoartele de anchetă, consider, alături de CA.
Moser (1958/1967, 422-233), că rămân valabile Recomandările

Cum să redactăm ______________________________________________________________89^
privind pregătirea rapoartelor de anchete selective, publicate de
Oficiul statistic al Națiunilor Unite în 1950. Se începe cu descrierea
generală a anchetei (a. enunțarea scopurilor anchetei; b. descrierea
materialului cuprins; c. natura informației colectate; d. metodele de
colectare a datelor; e. metoda de eșantionare; f. repetarea anchetei,
dacă este cazul; g. data începerii și durata anchetei; h. exactitatea; i.
costul; j. evaluarea anchetei în funcție de atingerea obiectivelor; k.
responsabilitatea asupra datelor; 1. referințele la respectiva anchetă).
Se precizează apoi metoda de selectare a unităților din eșantion și se
descrie personalul (număr, calificare, pregătire specială pentru
uniformizarea colectării datelor, verificarea corectitudinii culegerii
datelor, expunerea modalităților de verificare a exactității datelor
primare) și echipamentul utilizat pentru înregistrarea datelor de
teren. Analiza statistică și procedeele de calcul trebuie prezentate pe
larg. O atenție specială se va acorda preciziei anchetei, indicându-se:
a. erorile de eșantionare; b. gradul concordanței realizate de investi –
gatori independenți care tratează același material; c. alte erori decât
cele de eșantionare; d. precizia, completitudinea și adecvarea ca –
drului; e. comparația cu alte surse de informație; f. eficiența cer –
cetării; g. observațiile critice vizând tehnicile și procedeele anchetei.
Raportul de anchetă se va încheia cu considerații finale.
Analiza datelor
Analiza datelor ocupă, de regulă, cea mai mare parte dintr-un raport
de cercetare, ca și dintr-un studiu publicat într-o revistă științifică.
Vor fi prezentate datele și metodele statistice de prelucrare a lor, în
cazul abordărilor cantitative, iar în studiile calitative se vor insera în
proporții convenabile răspunsurile persoanelor intervievate, frag –
mente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.

j)0__________________________________________ Septimiu Chelcea
Tabelele. în anchetele sociologice, cel mai adesea, datele cercetării
sunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea optimă
a informațiilor. Dacă a spune multe în cuvinte puține este o artă, a
concentra informația în spațiul restrâns al unui tabel constituie o
știință. Voi arăta în continuare cum se construiesc tabelele și cum
pot fi ele inserate în textul lucrărilor științifice. în mod obișnuit,
tabelele conțin date cantitative, dar pot fi construite – așa cum se va
vedea – și tabele necifrice, în care sunt prezentate comparații cali –
tative (caracteristici, funcții etc). Tabelele de date cantitative sunt de
mai multe tipuri.
„Tabelele centralizatoare" conțin datele primare ale cercetării, „toate
informațiile recoltate cu ajutorul ansamblului variabilelor și pentru
fiecare individ în parte" (Ferreol și Schlachter, 1995, 89). De regulă,
tabelele centralizatoare sunt incluse în anexele lucrării. De aici sunt
preluate anumite date pentru analiză. în tabelele centralizatoare
„subiectul" se trece la începutul fiecărui rând, iar predicatul deasupra
fiecărei coloane. Dacă, din anumite motive, unele date nu au intrat în
posesia cercetătorului, deși ele există, în căsuța corespunzătoare din
tabel se vor trece puncte de suspensie […]. Dacă fenomenul cercetat
nu apare, se trece linie de spațiu [-].
Datele din tabelul centralizator pot fi preluate pentru analiză și
incluse într-un „tabel cu o singură variabilă" (engl. univariate
presentation), „cu două variabile" sau „cu mai multe variabile"
(engl. bivariate, polivariate presentation). Programul pentru com –
puter (SPSS) realizează, fără efortul cercetătorului, astfel de tabele.
Problema este de a le folosi corect.
„Tabelele cu o singură variabilă" sunt indispensabile nu numai în
studiile descriptive, când cercetătorul urmărește apariția fenome –
nului într-o anumită categorie de populație, dar și în studiile explica –
tive. Cu ajutorul tabelelor cu o singură variabilă putem prezenta ran –
gul scorurilor, media, mediana, modul, frecvențele și procentajele.
Examinarea distribuției frecvențelor oferă o viziune de ansamblu
asupra datelor și ne orientează pașii pe care urmează să îi facem în

Cum să redactăm 91
analiza datelor. Nu își găsește nici o justificare trecerea la analiza
bivariată, la construirea tabelelor cu dublă intrare, dacă frecvențele
se concentrează în jurul unei singure categorii, în celelalte frec –
vențele fiind nesemnificative, dacă lipsesc datele referitoare la o
variabilă sau dacă apar multe erori de codificare sau nonrăspunsuri.
Ca și distribuția frecvențelor, calcularea procentajelor (împărțirea
numărului cazurilor dintr-o categorie la numărul total de cazuri și
înmulțirea rezultatului cu 100) servește la identificarea fenomenelor.
Va trebui să avem grijă să nu exprimăm și să nu interpretăm pro –
centajele când numărul total de cazuri este mai mic de 30. Expri –
marea datelor în procente are menirea de a simplifica, nu de a
amplifica. Altfel, ajungem la constatări de tot hazul: într-o familie
monogamă sunt 50 la sută bărbați și 50 la sută femei! De asemenea,
va trebui să decidem dacă exprimăm în procente totalul răspun –
surilor sau totalul cazurilor. De exemplu, în prezentarea rezultatelor
unui sondaj de opinie publică vor fi lăsate de o parte nonrăspun-
surile, calculându-se procentajele față de totalul celor care și-au
exprimat opiniile, sau se va lua în calcul întregul eșantion?
Datoria cercetătorului este de a evita manipularea publicului, de a
preîntâmpina înțelegerea greșită a datelor. Păstrarea constantă a
numărului în raport de care se calculează procentajele (deci, inclu –
derea nonrăspunsurilor) facilitează, de cele mai multe ori, înțele –
gerea corectă a datelor de cercetare. Ar mai fi de spus că datele din
orice tip de tabele exprimate în procente trebuie să aibă același
număr de zecimale și că prin rotunjirea zecimalelor putem simplifica
prezentarea datelor, sporind relevanța lor. Chiar dacă programul de
calculator editează tabele cu mai multe zecimale, rămâne în sarcina
autorului să reconstruiască tabelele în vederea includerii lor în
rapoartele de cercetare. Ar trebui descurajată tendința de a încorpora
direct în lucrările științifice tabelele imprimate la calculator. A le
rescrie nu constituie o activitate gratuită. De multe ori, pentru per –
soanele avizate datele din tabele vorbesc de la sine. Să ne rezervăm
timp să le „ascultăm" șoapta.

92 Septimiu Chelcea
„Tabelele cu două variabile", numite și tabele de contingență, arată
relația dintre variabilele ipotezei, dintre componentele „dacă" și
„atunci" ale ipotezei. Contingența exprimă dependența unei variabile
de o altă variabilă, conform modelului construit ipotetic în prima
fază a cercetării. Putem deci imagina tabele de contingență chiar
înaintea culegerii datelor de teren. Spațiul eșantionului, reprezentat
rectangular, va fi împărțit printr-o linie orizontală în două jumătăți,
conținând deasupra liniei cazurile în care o anumită caracteristică a
variabilei este prezentă și dedesubtul acesteia cazurile în care
respectiva caracteristică este absentă. Printr-o linie verticală divizăm
spațiul eșantionului conform prezenței sau absenței caracteristicii
celei de-a doua variabile (Loftus și Loftus, 1988, 32). Rezultă un
tabel cu câte două caracteristici (tabel 2 x 2). Un astfel de tabel are
patru căsuțe sau câmpuri (engl. cells). Amando de Miguel consacră
un capitol întreg din lucrarea sa, intitulată provocator Manual del
perfecto sociologo (1997,69-83), problemei construirii tabelelor.
Dacă în ipoteză am presupus că x —>y, atunci tabelul de contin –
gență va cuprinde pe orizontală, pe fiecare rând, valorile lui x și pe
verticală, în fiecare coloană, valorile lui y (în cifre brute și în
procente). Kenneth D. Bailey (1978/1982, 394) atrăgea atenția că în
practica cercetărilor empirice s-a instituit regula de a plasa variabila
independentă pe verticală (coloane) și variabila dependentă pe ori –
zontală (rânduri). Această regulă nu este restrictivă. Mulți cerce –
tători, între care și subsemnatul, nu împărtășesc sugestia de a pune
variabila independentă deasupra coloanelor (Tabelul 1).
Tabelul 1. Tabel de contingență cu variabila independentă (x) deasupra coloa –
nelor și variabila dependentă (y) la începutul rândurilor
Nivel de
școlaritate (y)Apartenen a la gen (x) Total
Masculin Feminin
Ridicataba + b=100%
Scăzutcdc + d=100%
Total a + c=100% b + d=100% a + b + c + d= 100%

Cum să redactăm 93
Francois de Singly, profesor la Universitatea Paris V-Sorbona,
consideră că prima regulă în construcția tabelelor vizează plasarea
variabilelor: „Variabila independentă trebuie așezată pe linii, iar
variabila dependentă pe coloane" (Singly, 1992/1998, 88). Urmărind
să testăm relația dintre variabila independentă (x) – apartenența la
gen (masculin/feminin) – și variabila dependentă (y) – nivelul de
școlaritate (ridicat/scăzut) -, vom dispune datele ca în Tabelul 2.
Tabelul 2. Tabel de contingență cu variabila independentă (x) la începutul rân –
durilor și variabila dependentă (y) deasupra coloanelor
Apartenența
la gen (x)Nivel de școlaritate (y) Total
Ridicat Scăzut
MasculinaBa + b=100%
FeminincDc + d=100%
Total a + c=100% b + d=100% a + b + c + d=100%
Apreciez, împreună cu R. Guy Sedlack și Jay Stanley (1992,
313), că singura regulă majoră de la care nu are nici o justificare să
ne abatem este aceea de a maximiza claritatea prezentării datelor în
tabele. Conform acestei reguli, plasarea variabilelor independente și
dependente în tabelele de contingență se face în funcție de numărul
claselor fiecărei variabile, astfel ca, în funcție de suprafața paginii,
tabelul să nu fie îmbâcsit, cu datele înghesuite în căsuțe prea strâmte.
Dacă, de exemplu, variabila dependentă are șase clase și variabila
independentă doar două clase, este logic să plasăm variabila inde –
pendentă deasupra coloanelor, pe lățimea paginii, iar variabila depen –
dentă pe rânduri, pe lungimea paginii. „Pentru a nu fi prea încărcate,
în tabele reducem uneori numărul claselor sau categoriilor stabilite,
contopind intervale sau categorii învecinate" (Radu etal., 1993, 61).
Indiferent de modul în care plasăm variabilele, avem obligația de a
arăta, fie în titlul tabelului, fie prin modul în care calculăm procentajul,
care este, în raționamentul nostru, variabila independentă (Tabelul 3).
Este bine, dacă nu obligatoriu, ca în tabele să trecem atât frecvențele
absolute (cifrele brute), cât și frecvențele relative (procentajele).

94 Septimiu Chelcea
Tabelul 3. Nivelul de școlaritate, în funcție de apartenența la gen (N = 1171)
Apartenența
la genNivelul de școlaritate Total
RidicatScăzut
Masculin3 7 6 ^ 182 558(100%)
Feminin 208 ^ ^ 3 0 5 513(100%)
Total 584 487 1071(100%)
în ceea ce privește calcularea procentajului în tabelele de contin –
gență, există trei posibilități: pe coloane, pe rânduri, pe baza totalului
general. în primele două cazuri se evidențiază influența variabilei
independente asupra variabilei dependente. Dacă valorile maxime se
dispun pe diagonala tabelului (Tabelul 3), suntem îndreptățiți să
conchidem că relația dintre variabile este statistic semnificativă.
Când ne propunem să prezentăm doar distribuția datelor într-o cer –
cetare descriptivă, procentajele se calculează pentru datele din fie –
care căsuță, luând ca bază totalul general.
„Tabelele cu trei variabile" servesc la testarea relației dintre variabila
independentă și variabila dependentă, conform modelului explicativ
pe care l-am imaginat. Cu ajutorul unor astfel de tabele se trece de la
analiza bivariată la analiza multivariată, care constă în introducerea
succesivă a variabilelor-test, după metodologia pusă la punct în 1946
de Paul F. Lazarsfeld (1901-1976). Dacă, prin introducerea variabi –
lelor-test, corelația dintre variabilele independentă și dependentă se
menține și dacă există un raport de anterioritate între variabila consi –
derată de noi independentă și variabila dependentă, atunci putem
spune că, probabil, prima este cauza celei de-a doua. Jean-Claud Fas-
seron (1991) avea dreptate când observa că variabilele independente
ca sexul, vârsta sau clasa socială nu acționează în același fel precum
gravitația universală (apud Singly, 1992/1998, 93). Variabilele inde –
pendente nu sunt transistorice, ele acționează într-un context social-
istoric concret. Se impune totdeauna analiza multivariată, deci
analiza tabelelor cu trei sau cu mai multe variabile. Construirea lor

Cum să redactăm 95
nu ridică probleme diferite de cele privind tabelele cu două variabile,
atâta doar că trebuie să avem grijă ca variabila-test (care reprezintă
tot o variabilă independentă) să fie plasată pe aceeași latură a tabe –
lului ca și variabila independentă (Tabelul 4).
Tabelul 4. Atitudinea față de muncă, în funcție de pregătirea profesională și de
apartenența la gen (N = 2150)
Pregătirea Apartenența Atitudinea fa ă de muncă (y) Total
profesională (t)la gen (x)PozitivăNegativă
SuperioarăMasculin8002001000
Feminin20050250
InferioarăMasculin100200300
Feminin200400600
Total 1300 850 2150
Notă. t reprezintă variabila-test, x – variabila independentă și y – variabila de –
pendentă.
Introducerea variabilei-test (pregătirea profesională) a făcut să
dispară corelația statistic semnificativă între apartenența la gen (va –
riabila independentă) și atitudinea față de muncă (variabila depen –
dentă). Deci, nu se poate susține că apartenența la gen ar fi cauza
atitudinii față de activitatea de muncă.
în afara tabelelor centralizatoare și de contingență (cu două, trei sau,
foarte rar, cu patru variabile), în prezentarea datelor din cercetările
empirice (de teren) putem utiliza și alte tipuri de tabele. Când se cere
persoanelor incluse în anchetă sau într-un experiment să facă o
apreciere pe o scală de la 1 la 5 a filmelor vizionate, a emisiunilor
TY sau a cărților citite etc. putem prezenta datele într-un „tabel de
preferințe" (Tabelul 5).

96 SeptimiChelcea
Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9)
Persoanele din
experimentEmisiunile TV
ABCDEF
1435325
2334335
3545435
4213224
5343334
6444344
7334435
8213133
9 2 2 2 1 1 4
iVb/ă. Cifra 5 exprimă o apreciere foarte favorabilă și cifra 1 arată o apreciere
foarte nefavorabilă.
în cercetările sociometrice utilizăm „tabele de proximitate": cerem
subiecților să acorde un punctaj de la 1 la 10 pentru a evalua relațiile
dintre membrii grupurilor (Tabelul 6).
Tabelul 6. Evaluarea relațiilor intragrupale
Persoanele
din grupA B C D E F G H
AșSili9488327
B10M321458
C910M87567
D897Mir'6885
E910106321
F48766ș"'Iii78
G 9 9 9 5 6 7lliiEi7
H4544687liiiiii
Notă. 10 = relații afective foarte pozitive; 1 = relații afective foarte negative.
Putem folosi, de asemenea, „tabelele de dominanță" pentru a pre –
zenta autoaprecierea sub raportul unei anumite caracteristici (inteli –
gență, memorie, onestitate etc.) a fiecăruia din membrii grupului
(Tabelul 7).

Cum să redactăm 97
Tabelul 7. Autoaprecierea onestității în comparație cu membrii grupului
Membrii
grupuluiA B C D E F
A+10+1-10
B-i-1+1+1+1
C+ 1 i + iLiiili00+1
D-1-îMM0+1
E+i-1-i+i+1
F +i +1 +i +i +1 ii||j|||jpi
Notă. Valorile +1 marchează superioritatea, 0 egalitatea și -l inferioritatea.
Uneori, suntem în situația de a construi „tabele de incidență", de
exemplu, când dorim să prezentăm sintetic lectura ziarelor, revistelor
etc. (Tabelul 8).
Tabelul 8. Lectura revistelor literare
Persoanele
anchetateRevistele literare
ABCDE
110011
211011
301001
411100n 1 1 0 1 1
Notă. Valorile 1 reprezintă un răspuns pozitiv, iar 0 un răspuns negativ.
Astfel de tabele au și funcție de tabele centralizatoare. Datele
sunt prezentate într-o formă cifrică. Există însă și posibilitatea
construirii unor tabele cu date calitative, în care pe două sau pe mai
multe coloane sunt înscrise notele definitorii ale conceptelor sau
caracteristicile fenomenelor studiate (Tabelul 9).
Indiferent de tipul de tabel pe care ne-am decis să-1 folosim
pentru prezentarea datelor, va trebui să avem în vedere că orice tabel
trebuie să poarte un număr și un titlu (explicație). Numerotarea tabe –
lelor se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în raportul de
cercetare, în volumul pregătit pentru tipar sau în capitolele lucrării,

Septimiu,Chelcea
dacă s-au inserat în text mai multe tabele. La numerotarea tabelelor
nu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor și literelor: vom face
trimitere la Tabelele 3,4 sau 5, nu la Tabelele 3a, 3b sau 3c. Dacă în
Anexele A, B sau C apar tabele, ele vor fi numerotate astfel: Tabelul
Ai, Tabelul A2, Tabelul B4 ș.a.m.d. Numerotarea (notarea, simboli –
zarea) tabelelor în lucrările științifice este reglementată în România
prin STAS 8660-82. Conform acestui STAS:
•Numărul tabelului este precedat de cuvântul „Tabelul".
•Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului.
•Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului.
•Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între
paranteze drepte numărul de ordine al lucrării, conform listei
bibliografice.
Pe plan internațional, ca și la noi în țară s-a generalizat practica
de a se plasa pe același rând numărul și titlul tabelului. S-a renunțat,
așadar, la modalitatea de a trece „Tabelul nr." pe un rând și sub el
„Titlul tabelului". Acesta urmează aceleași reguli recomandate pentru
intitularea rapoartelor de cercetare și a capitolelor din lucrare: scurt
și clar. Pentru tabelele centralizatoare și de contingență este bine să
se specifice între paranteze numărul de cazuri (N = 327). De ase –
menea, dacă în text se folosesc abrevieri, ele trebuie trecute în titlul
tabelelor între paranteze rotunde, explicându-se semnificația lor.
Locul controlului (LC) și acceptarea valorilor societăților deschise (N
= 279).
în sistemul Harvard, preluarea tabelelor din alte lucrări se cere a
fi menționată, indicându-se după titlu, între paranteze rotunde,
numele autorului, anul apariției lucrării și pagina la care se află
tabelul în lucrarea originală. Ar mai fi de spus că, așa cum nu se
pune punct după titlul capitolelor sau al subcapitolelor, nici sfârșitul
titlului tabelelor nu va fi marcat prin punct. Numărul tabelului va fi
despărțit printr-un punct de titlul tabelului sau printr-un spațiu alb,
corespunzător pentru două sau trei semne grafice. Numărul
tabelului, precedat de cuvântul „Tabel", și titlul tabelului se vor

Cum să redactăm _____________________________________________________________99_
culege, printa sau multiplica folosind aceeași literă (mărime, tip) ca
în întreaga lucrare. Nu se recomandă literele cursive (italice) sau
bold nici pentru numărul, nici pentru titlul tabelului. Pentru
economisirea spațiului tipografic se admite scrierea tabelelor,
inclusiv a numărului și titlului, cu un corp de literă mai mic (corp 8
saupetit, de exemplu).
„Notele tabelelor" sunt plasate dedesubtul acestora și sunt de trei
feluri. „Notele generale" au menirea de a completa informațiile din
titlu, dând mai multe explicații, arătând semnificația simbolurilor
ș.a.m.d. Se introduc imediat sub tabel, menționându-se Notă. Se
începe cu majusculă, se scriu cu litere italice, se pune punct. Notele
specifice se referă la cifrele din coloane sau din rândurile tabelelor,
marcate prin literele alfabetului, trecute între paranteze deasupra
cifrelor din careuri (a, b, c). Marcarea după necesități a cifrelor se
face în ordine de la stânga la dreapta pe rânduri și de sus în jos pe
coloane. Se folosesc aceleași simboluri pentru fiecare tabel, indepen –
dent însă ca semnificație. Prin notele specifice se aduc completări,
de exemplu, totaluri, produse etc. Notele specifice se plasează sub
notele generale. Notele de probabilități indică rezultatele testelor
statistice de semnificație. In partea superioară a cifrelor din căsuțele
tabelelor se trec asteriscurile (4,21* sau 3,84**), după cum sunt veri –
ficate semnificațiile uneia sau mai multor valori din tabel. Sub notele
specifice sunt trecute probabilitățile, ca în exemplul următor.
Notă. Distribuția răspunsurilor…, a„ =
50.bn = 84. *p<.05. **p<.001.
Uneori, notele de probabilități se includ în notele generale.
Dacă suntem convinși că pentru prezentarea datelor este necesar
să folosim tabele, că acest lucru nu înjumătățește spațiul tipografic al
studiului (prin „povestirea" datelor), atunci ne punem mai multe
întrebări:
•Titlul tabelului este scurt și deplin lămuritor?
•Rândurile și coloanele au la începutul lor specificații clare?

100 _________________________________________ Septimiu Chelcea
•Sunt explicate abrevierile, simbolurile etc?
•Sunt menționate corect probabilitățile?
•Apar sub tabel tot atâtea note câte sunt marcate în rândurile și
coloanele tabelului?
•Este respectată ordonarea: note generale, note specifice, note
de probabilități?
•Se menționează, când este cazul, lucrarea din care este preluat
tabelul?
•Sunt toate tabelele construite în același fel?
•Au tabelele trimiteri corespunzătoare în text?
Nu mi se pare inutil să precizez că trimiterile la tabele se fac prin
menționarea numărului lor (Tabelul 12), nu: a se vedea tabelul de
mai jos, de mai sus, de la pagina 32 ș.a.m.d. Răspunsul pozitiv la
întrebările vizând regulile de construire a tabelelor ne dă dreptul de a
le utiliza în prezentarea datelor. Dar să nu abuzăm de acest drept.
Am întâlnit într-un studiu, de altfel foarte interesant, 20 de pagini de
text și 60 de tabele și figuri. Este o excepție.
Figurile. Orice tip de ilustrație diferită de tabele (grafice, hărți, foto –
grafii, desene, schițe ș.a.) poartă numele de „figură". Figurile ajută la
prezentarea datelor și rezultatelor cercetării, ca și la înțelegerea rapidă
și corectă a textului. Chiar dacă figurile nu oferă o informație precisă,
obligând la estimarea valorilor (fapt pentru care mulți cercetători
optează pentru tabele) și la completarea informației prin imaginație
(ca în cazul desenelor și fotografiilor), introducerea lor în textul ra –
portului de cercetare este bine venită (sparge monotonia prezentării)
și, uneori, absolut necesară (prezentarea printr-o schiță desenată sau
cu ajutorul fotografiei a situației experimentale, a aparatelor de
laborator, localizarea cartografică a satelor monografiate, prezentarea
fotografică a portului dintr-o zonă etnografică etc.). Cine analizează
colecția revistei Sociologie românească în seriile ei succesive (1936,
1990, 1999) nu poate să nu se întrebe cum de era posibil ca, în anii
'40, fotografii de 60×15 cm și hărți de 28×19 cm, ca să nu mai vorbim
de cele de dimensiuni mai mici (25 la număr), să ilustreze studiile

Cum să redactăm 101
sociologice (de exemplu, Apolzan, 1943, 149-160), iar după 50 de
ani de progres al tehnicilor fotografice și tipografice nu. întrebarea
este valabilă și pentru celelalte reviste și lucrări sociologice.
Și în legătură cu utilizarea figurilor se pun, cu adaptările de cu –
viință, aceleași întrebări ca și în legătură cu tabelele. Simplitatea,
claritatea și continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustrații.
Figurile utilizate în lucrările sociologice trebuie să aducă un plus de
informație, relevând ceea ce este esențial, nu să dubleze textul. Ele
trebuie să fie ușor de perceput și de înțeles (eliminarea detaliilor,
explicarea simbolurilor, diferențierea liniilor etc.). STAS 8660-82
precizează exigențele față de lucrările științifice:
•Se numerotează cu cifre arabe.
•Când există o singură figură, aceasta nu se numerotează.
•Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie
pe capitole.
•Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea ,JFig.", se
plasează dedesubtul acestora.
ș • Explicația figurii (titlul) este precedată de numărul figurii.
"s • Când este cazul, după explicația figurii se trece între paran –
teze drepte numărul lucrării, conform listei bibliografice, din
care figura a fost preluată.
Ar mai fi de precizat că:
•în „sistemul Harvard", trimiterea la lucrarea din care a fost
preluată o figură se face prin indicarea între paranteze rotunde
a numelui autorului, a anului de apariție a lucrării și a paginii
de unde a fost extrasă respectiva figură.
•La numerotarea și explicația figurilor se utilizează de regulă
aceeași literă (tip, mărime) ca și în cadrul textului lucrării.
•între numărul figurii și explicația ei se pune punct sau se lasă
un spațiu alb, corespunzător unui număr de două-trei semne
tipografice.
•La sfârșitul explicației figurilor nu se pune punct.

102 Septimiu Chelcea
„Graficele" de toate tipurile sunt nelipsite din textele științifice. Cu
ajutorul graficelor putem exprima foarte sugestiv anumite caracte –
ristici ale datelor (de exemplu, valoarea relativă și absolută), ca și
relațiile dintre datele de cercetare (de exemplu, comparații sau distri –
buții). Graficele sunt de mai multe tipuri. Cu ajutorul graficelor li –
niare se poate exprima relația dintre două variabile cantitative.
Variabila independentă este trecută pe orizontală (axa x), iar variabila
dependentă pe verticală (axa y). Valorile liniare (cu intervale de
creștere egale sau logaritmice) sunt marcate pe cele două axe.
în cercetările din domeniul științelor socioumane se utilizează
frecvent „grafice liniare" de tipul „poligonului frecvențelor", rezultat
din unirea printr-o dreaptă a perechilor de valori ale „seriei statistice"
și a „curbei de distribuție", care se obține prin rotunjirea poligonului
frecvențelor, aproximându-se cea mai acceptabilă formă (Ludușan și
Voiculescu, 1997, 247). Este recomandabil ca linia graficului să fie
astfel trasată încât să se distingă ușor de cele două axe, iar dacă apar
în același grafic ele trebuie diferențiate prin grosimea liniei, între –
ruperea sau punctarea ei, ca și prin culoare. Graficul va fi însoțit de o
legendă care arată semnificația simbolurilor. Nu se recomandă men –
ționarea în clar: „Legendă". Este suficient să explicăm semnificația
liniilor sau a barelor din grafice (Figura 2).
Răspunsul „Direcția este bună" la întrebarea„Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o
direcție bună sau într-o direcție greșită"
<r
-Curba frecvențelor — — Curba de distribuție |
Fig. 2. Poligonul frecvențelor (după Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002,13)

Cum să redactăm 103
„Graficele cu bare" indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticale
valorile variabilelor. Lungimea fiecărei bare exprimă proporțional
valoarea unei variabile (de exemplu, frecvența de apariție a unui
fenomen, tip de răspuns etc). Foarte adesea în rapoartele de cerce –
tare întâlnim „histograme", grafice în care dreptunghiurile sunt
perpendiculare pe abscisă, fie în plan (Figura 3), fie în spațiu (Figura
4). îmi exprim preferința pentru histogramele în spațiu. Sunt mai
sugestive, îmi dau sentimentul de încredere în soliditatea datelor. In
presa scrisă de la noi s-a răspândit practica de a reda preferințele
publicului în sondajele de opinie prin histograme în plan: în loc de a
se menționa procentele deasupra barelor, se fixează fotografiile perso –
nalităților publice. Parcă ar avea fiecare un soclu, asemenea unor
statui. în sondajul următor „statuile" dispar sau soclul lor devine atât
de mic încât te întrebi cum de au fost cândva cocoțați atât de sus…
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
^
10%
0%Credeți că România ar trebui să
participe
alături de SUA într-un eventual război
împotriva Irakului?
71%
11%
DaNuNu știu Nonrăspuns
Fig. 3. Histogramă în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002,29)
16%

104 Septimiu Chelcea
Credeți că România ar trebui să participe
alături de SUA într-un eventual război
împotriva Irakului?
80%H60%
40% 116%. ș
20%
0%kfi
d03 NU Nu*«u Nonrâspu^ns
Fig. 4. Histogramă în spațiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie
2002,29)
Histogramele în spațiu pot fi utilizate foarte eficient în analizele
comparative. în figura 5 sunt prezentate comparativ datele din două
sondaje realizate la un interval de timp scurt, în România de către
Metro Media Transilvania și în Republica Moldova de către Insti –
tutul de Politici Publice (Figura 5).
Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o
direcție bună sau greșită?
bună Direcția
este NS/NR
greșită| O România
i D Republica
Moldova
Fig. 5. Histogramă în spațiu (după Barometrul de
opinie publică, octombrie 2002, 13, și
Barometrul de opinie publică. Republica
Moldova, noiembrie 2002, 8)

Cum să redactăm 105
„Cercul de structură" se utilizează, ca și „barele de structură", pentru
a arăta proporția item-ilor, luând ca întreg variabila (100% din
suprafață). Există în prezent programe de calculator (Excel, SPSS)
care ne scutesc de efortul de a mai construi grafice, de a prezenta
datele în plan (Figura 6) sau în spațiu (Figura 7).
Credeți că România ar trebui să participe alături
de SUA într-un eventual război împotriva Irakului?
Nu știu
Non răspuns
2%
Fig. 6. Cerc de structură în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie
2002,29)
Chiar dacă ordinatorul generează graficele (histograme, cercuri
de structură, bare de structură), rămâne în sarcina noastră să decidem
în legătură cu mărimea graficelor și cu modul în care sunt formate
(sau colorate) suprafețele (dreptunghiurile, sectoarele cercurilor)
astfel ca să iasă în evidență caracteristica pe care dorim să o comen –
tăm, în cazul nostru (Figura 6) am vrut să atrag atenția că un cetă –
țean român din zece nu are (sau nu declară) o opinie în legătură cu o
problemă socială atât de actuală. Din această cauză am prezentat cu
negru respectivul sector de cerc. Alte caracteristici le putem pune în
evidență prin detașarea unui sector de cerc (de exemplu, 16% din cei
intervievați sunt de acord cu participarea României…).
Aceeași distribuție a răspunsurilor din Barometrul de opinie pu –
blică (octombrie 2002) este mai sugestiv redată printr-o „plăcintă",
printr-un cerc de structură în spațiu (de fapt, un cilindru).

106 Septimiu Chelcea
Credeți că România ar trebui să participe alături de
SUA într-un eventual război împotriva Irakului?
Nu știu11% Nonrăspuns 2%
Fig. 7. Cerc de structură în spațiu (după Barometrul de opinie publică,
octombrie 2002,29)
Este bine de știut că printr-un cerc de structură nu se recomandă
compararea a mai mult de cinci itemi, că ordinea reprezentării lor se
face după pondere (descrescătoare), începând cu proporția cea mai
mare plasată la „ora 12". Pentru a evidenția diferențele dintre itemi
se pot folosi culori (cele mai luminoase pentru ponderile cele mai
mici). De asemenea, pentru a evidenția ponderea unui item putem
face ca din cercul de structură – numit și „plăcintă" (engl. pie) – să
fie detașat sectorul de cerc corespunzător. în unele cercetări datele
obținute se vizualizează cel mai clar prin așa-numitele grafice de
împrăștiere: fiecare eveniment este poziționat în funcție de valorile
lui pe cele două axe (x și y), astfel punându-se în evidență o core –
lație. Când cluster-ul datelor aproximează o diagonală, avem de-a
face cu o corelație perfectă, coeficientul de corelație fiind 1,00.
„Graficele figurative" au avantajul – față de cercul de structură sau
de histograme, de exemplu – de a reprezenta mai sugestiv diferențele
cantitative dintre indivizi, grupuri sau colectivități. Simbolurile utili –
zate (siluete umane, desenul sau fotografia obiectelor etc.) exprimă
proporțional valoarea variabilelor, dar, atenție, dublarea înălțimii unui
simbol echivalează cu mărirea de patru ori a suprafeței lui. în figura

Cum să redactăm 107
8, cercul de structură în spațiu este prezentat grafic foarte atractiv
(Figura 8).
Sindicatele în Republica Federală GermaniaSindicaliști în 1000 la începutul anului 1977
Uniunea Sindicatelor Germane (DGB)
Sindicate de ramură
g2j Minerit, energetică
Comerț, bănci, asigurări
{54JPtelăi
[40lP Artă
Horticultura,––agricultură
Fig.
8.
Grafice figurative (după Prisma, 1979, 8, 7)
Astfel de grafice figurative, pe care le-am preluat dintr-o revistă
mai veche, captează atenția cititorului. Lasă impresia lucrului bine
făcut. Nu ar fi rău dacă ne-am gândi mai mult cum să prezentăm
datele cercetării și nu am transfera totul pe seama computerului.
Pentru ilustrarea lucrărilor bazate pe cercetări concrete mai
putem folosi și grafuri, desene sau fotografii. Despre necesitatea
figurilor și a ilustrațiilor în lucrările științifice, Santiago Ramon y
Cajal spunea: „Oricât de precisă și de minuțioasă ar fi descrierea
obiectelor observate, totdeauna [s.n.] ea va rămâne inferioară unei
prezentări grafice (desen etc.)" (1897/1967, 150). încă în urmă cu un
secol, marele neurolog spaniol considera că desenele, fotografiile și
microfotografiile constituie „suprema garanție a obiectivitătii noas –
tre" (ibidem).
Figurile din textele rapoartelor de cercetare pot fi realizate de
graficieni sau generate pe computer. Și într-un caz, și în celălalt
Sindicatul; funcționarilor ! ,J_ germani _jCăile ferate |436JInd. alimentară '2H) J lud poligrafică LL§«275!
Textile, confecții
[Sjndi«t_ulpolitieiJ

108 _________________________________________ Septimiu Chelcea
trebuie să alegem proporțiile optime ale literelor, numerelor, liniilor,
hașurilor și spațiile albe. Să avem grijă ca figurile să fie ușor de
perceput și de înțeles, chiar dacă la tipărire vor fi micșorate. Fiecare
element al figurii va fi analizat în sine și în funcție de celelalte
elemente, astfel ca elementul cel mai important să iasă în evidență.
Ca și tabelele, figurile vor fi numerotate cu cifre arabe de la 1 la N
sau pe capitole. Identificarea figurilor citate se face prin referire la
numărul lor. în text se va face trimitere la „Figura" sau se va închide
între paranteze (vezi Figura X). înaintea titlului (explicației) figurilor
se scrie „Fig." sau „Figura". După numărul figurii se pune punct și
se lasă un spațiu de două-trei semne tipografice până la începutul
explicației.
Așa cum.se arată în figura 8, relația dintre…
Relația dintre cele două variabile este liniară (Figura 8).
Explicația unei figuri este mai amplă decât un titlu, se plasează
sub cadrul desenat, iar legenda în interiorul acestuia. Recomandările
menționate nu sunt restrictive, ci doar orientative.
Uneori, studenții mă întreabă nu cum să prezinte datele, ci câte
tabele sau figuri să introducă în lucrarea lor de licență sau în primul
lor raport de cercetare. Le răspund: „Nu mai multe decât este necesar
ca să se înțeleagă exact și rapid ce intenționați să comunicați". într-o
lucrare de 715 pagini (format 17,50×10,50 cm), Alfred C. Kinsey,
Wardell B. Pomeroy, Clyde E. Martin și Paul H. Gebhard
(1953/1970) au inserat 122 de figuri și nici una în plus. De reținut că
o prezentare adecvată a datelor cu ajutorul tabelelor și figurilor
facilitează analiza și discutarea lor.
Prezentarea tabelelor, dactilografierea sau editarea lor compute –
rizată impun respectarea normelor din STAS 6524-82, cu unele
adaptări dictate de extinderea culegerii computerizate a textelor și de
imperativul racordării la standardele occidentale din domeniu.
Folosindu-mă de lucrarea lui Nicolae Gherghel (1996, 194-195), voi
atrage atenția că la dactilografierea (editarea) tabelelor:
• „Capul tabelului" se desparte de piciorul său printr-o linie ori –
zontală simplă sau dublă.

Cum să redactăm
_______________________________________________________
109
•„Etajele rubricilor" se despart între ele prin linii orizontale
simple.
•„Titlurile rubricilor", ca și titlurile coloanelor, se scriu cu
litere de rând.
•„Cuvintele din titlurile rubricilor" nu se prescurtează.
•„Textul" compus din coloane de text sau cifre se dactilogra-
fiază (editează) la un rând și jumătate.
•„Notele" se plasează după linia de închidere a tabelului, la
minimum două rânduri albe distanță.
•Când tabelele ocupă mai mult de o pagină, se numerotează
rubricile, iar pe paginile următoare, între două linii orizontale
simple, se trec doar numerele corespunzătoare titlului coloa
nelor.
Practica publicațiilor străine arată că s-a renunțat la prezentarea
tabelelor cu linii orizontale între rubrici și între coloane. S-a renunțat
la dublarea liniei care desparte capul tabelului de prima rubrică și la
liniile verticale marginale, care închideau forma pătrată sau dreptun –
ghiulară a tabelului. Se dublează însă linia de sus a tabelului sau se
îngroașă, uneori și cea de jos. Tendința de renunțare la închiderea
figurilor în chenar este remarcată în ultima vreme atât în revistele de
circulație internațională, cât și în lucrările monografice și în manua –
lele universitare de prestigiu. Recomand ca titlul figurilor și al tabe –
lelor să se plaseze constant deasupra marginii din stânga, indiferent
de mărimea suprafeței respectivelor figuri sau tabele. De asemenea,
„notele" să fie plasate sub tabel, totdeauna la marginea stângă a
acestuia, la un rând distanță de „piciorul tabelului".
Discutarea datelor
Este vorba despre interpretarea lor teoretică. în orice cercetare știin –
țifică prezentarea datelor nu constituie decât o etapă intermediară, în
nici un caz scopul ultim al investigației. Travaliul sociologului, al

1,10 ________________________________________ Septimiu Chelcea
cercetătorilor de teren în general, nu se justifică, în ultimă instanță,
decât prin aportul teoretic, care trebuie evidențiat în această parte a
lucrării. Se înțelege că în discutarea datelor nu vor fi reproduse
pasaje din introducere sau din alte părți ale lucrării. Totuși, se impun
reamintirea problemei studiate și trecerea în revistă a celor mai
semnificative dintre datele cercetării.
Când avem în vedere un public avizat, când redactăm un articol
științific pentru o revistă de specialitate, a prezenta problemele ab
ovo constituie nu numai o pierdere de timp, dar și o ofensă pentru
specialiști, care se constituie într-un senat invizibil, nobil și cultivat.
Important este să ne organizăm logic ideile, să avem un plan. Putem
adopta unul din tipurile de elaborare: analitic (descompunerea în sub-
probleme), bazat pe opoziție (aspecte negative/aspecte pozitive), pe
raționament cauzal (identificarea lanțurilor explicative), pe raționa –
ment deductiv/inductiv (de la general la particular sau de la particular
la general), prin reducere la absurd (relevând consecințele inexistenței
elementului analizat), bazat pe raționamentul dialectic (teza care
vizează aspectele pozitive/antiteza, care tratează aspectele negative/
sinteza, prin care cercetătorul aduce o contribuție originală, evaluând
fenomenul studiat) (Ferreol și Flageul, 1996/1998,42-43).
Evident că într-o lucrare de mai mari proporții, structurată în
părți și capitole, fiecare subunitate poate fi diferit elaborată, inclusiv
prin mixajul tipurilor de raționamente. în introducere, pentru subli –
nierea importanței fenomenului studiat, raționamentul prin reducere
la absurd pare foarte indicat. Analiza literaturii de specialitate soli –
cită un raționament bazat pe opoziție. în concluzii apelăm la rațio –
namentul dialectic ș.a.m.d. Redactarea raportului de cercetare im –
pune, în cazul studiilor explicative, un plan bazat pe raționamentul
cauzal. Cercetările descriptive, folosind metode calitative, reclamă un
plan de discuție (elaborare) fondat pe raționamentul analitic. în astfel
de cercetări se recomandă să se adopte „un stil concret de redactare a
conceptului […], reluându-1 uneori în termeni diferiți, adaptați la spe –
cificul situației" (Kaufînann, 1996/1998, 286). Același autor atrage
atenția că „Una dintre greșelile cele mai frecvente este redactarea-
sandviș: redactarea se face în mai multe felii și cu cât aceste felii sunt

Cum să redactăm 111
mai mari, cu atât cercetarea riscă să fie un eșec: teoria nu a fost
utilizată ca instrument, materialul nu a vorbit" (idem).
Pentru a urma firul Ariadnei în redactare se face apel la operatorii
logici, marcându-se relațiile dintre enunțuri. Gilles Ferreol și Noel
Flageul (1996/1998) propun un tabel conținând punctele de reper
frecvente în lanțul argumentării. Putem să îl completăm cu con –
juncții, prepoziții și locuțiuni verbale întâlnite în lucrările de socio –
logie redactate în limba română (Tabelul 9).
Tabelul 9. Puncte de reper în argumentare (cpudFeneol și Flageul, 1996/1998,61)
Relații Conjuncții și
adverbe
coordonatoarePrepoziții și
conjuncții
subordonatoareVerbe și locuțiuni
verbale
Analogie De exemplu, adică, la
fel, identic, foarte
asemănător, aproape
ca…După cum, la fel
ca…La aceasta se
adaugă și, este
comparabil cu,
se aseamănă
izbitor cu…
Disjuncție Sau, fie, nici, ori… în afară de, numai
dacă, doar dacă…Diferă de, a nu se
confunda cu, se
face disjuncție
între… și…
Opoziție Dar, ci… Din contră, deși… Este contrar,
vizavi de, în
opoziție cu…
Cauză într-adevăr, deci,
căci…Pentru că, dat fiind
că, de vreme ce…Cauza constă în,
motivul este că…
Consecință Prin urmare, în
consecință, ca
urmare…Așa că, încât, de
manieră că…Rezultă din,
urmează logic
că, decurge…
Prezentarea în scris a rezultarelor cercetărilor de tip cantitativ (de
exemplu, sondaje de opinie publică, recensăminte, statistici etc.)
ridică problema scrierii cifrelor. „Regula generală este de a scrie
cifrele inferioare lui 10 cu litere (doi, trei, însă 12,45,78)" – se arată
în Ghidul de prezentare a unui raport de cercetare (Provost et al.,
1993/1997, 56). în aceeași lucrare se atrage atenția și asupra celor
câteva excepții:

112 _________________________________________ Septimiu Chelcea
•în cazul enumerării (de exemplu, întrebările 7, 8, 11, 17).
•Când se fac comparații (de exemplu, subiecții aveau vârsta
cuprinsă între 5 și 7 ani).
•în exprimarea procentelor (de exemplu, 3,0%, 7,5%, 9,2%).
•Când se fac referiri la tabele sau figuri (de exemplu, în tabelul
4 se arată…).
•Când sunt exprimate operațiile matematice (de exemplu, per
formanța grupului experimental a fost de 2,5 ori mai ridicată
decât cea a grupului de control).
•Când se precizează data calendaristică și ora (de exemplu, 6
ianuarie 2003, experimentul a început la 2h 30 p.m.).
Numerele se scriu cu litere:
•Când sunt la începutul propoziției sau frazei (de exemplu,
Douăzecișitrei din cei 40 de subiecți testați au obținut scoruri
ridicate).
•Când se exprimă o fracție (de exemplu, o treime, două cin
cimi etc).
Concluziile
Adesea, lectura unui articol științific începe cu concluziile. Dacă
acestea sunt clare, lămuritoare, concise și coerente, dacă se înscriu în
aria noastră de preocupări și prezintă un anume grad de noutate, vom
continua examinarea respectivului studiu prezentat în revistă sau
inclus într-un volum cu caracter monografic. Santiago Ramon y
Cajal ne îndemna „să încheiem lucrarea consemnând într-un scurt
număr de propoziții datele pozitive aduse în problema de care ne-am
ocupat, date care au motivat intervenția noastră în studiul subiectului
respectiv" (1897/1967, 149). Ceea ce la începutul secolului XX
părea a fi fost o cerință standard pentru redactarea articolelor în
revistele de specialitate, astăzi apare ca recomandare nerestrictivă,

Cum să redactăm
_______________________________________________________
113
cel puțin în domeniul științelor socioumane. Editurile și colegiile de
redacție acceptă spre publicare atât studii care au distinct formulate
concluziile, cât și studii în care concluziile sunt integrate în partea de
discuție a datelor. Mai mult, în același număr al revistei sunt
publicate fără discriminare studii cu și fără concluzii semnalate prin
subtitlu, de exemplu, British Journal of Social Psychology sau
Revista de cercetări sociale. Alte redacții cer ca studiile să fie
încheiate cu o parte de concluzii, separată de discuția datelor, de
exemplu, Revista de psihologie sau revista Psihologia socială. în
Journal of Social Psychology sau Sociologie românească articolele
și studiile sunt finalizate prin discutarea datelor. Practica redactării în
domeniul științelor socioumane nu a impus, deci, o regulă strictă în
legătură cu separarea concluziilor de discutarea datelor. Recomand,
totuși, colegilor mai tineri să separe sub titlul „Concluzii" câteva
paragrafe care conțin enunțuri concise despre:
•Stadiul actual al cunoașterii temei abordate, pe plan mondial
și național.
•Punctele de vedere referitoare la problemă.
•Elementele de noutate teoretico-metodologică aduse în studiul
efectuat.
•Aplicativitatea rezultatelor.
•Limitele investigației.
•Posibilele direcții de urmat în cercetările viitoare.
în nici un caz nu îi îndemn să se joace cu cuvintele când for –
mulează titlul concluziilor. Iată un contraexemplu întâlnit într-o
lucrare despre satul românesc actual: „Concluzii generale (și insu –
ficiente [sic])".
Același Santiago Ramon y Cajal considera că „Prin indicarea noi –
lor cercetări necesare și a punctelor pe care nu le-am putut lămuri dăm
tinerilor cercetători, doritori de reputație, o generoasă ocazie de inves –
tigație și de confirmare a descoperirilor noastre"(l 897/1967,149).
Fără a fi fără reproș, rezumatul studiului Tineri, culturi emer-
gente și ieșiri din «galeră» de Jean-Marie Seca (1998, 2, 59) repre –
zintă un exemplu concludent.

114 _________________________________________ Septimiu Chelcea
în ultimii cincisprezece ani, socializarea tinerilor în derivă a fost esen-
țialmente analizată prin descrierea contextelor («galeră», frustrare) ce le
favorizează sau nu devianța. Cercetările legate de integrarea lor socială
prin artă și cultură și – mai specific – prin practicarea muzicii populare
emergente (rock, rap etc.) sunt percepute astăzi drept referințe în reflec –
ția politicilor sociale. în studiul nostru au fost trecute în revistă trei
caracteristici ale acestor conduite: modelarea lor de către conținuturi ale
culturii de masă, tendințele lor structurante și atitudinea de autoinserție
pe care o implică (Seca, 1998,2, 59).
Dacă, așa cum s-a văzut, în redactarea articolelor științifice
evidențierea concluziilor prin titlu constituie mai degrabă o opțiune,
în scrierea lucrărilor de licență și a tezelor de doctorat încheierea cu
câteva pagini de concluzii, specificate în sumar, este obligatorie.
Două-trei pagini de concluzii în cazul lucrărilor de licență și cinci-
șapte pagini în cazul tezelor de doctorat permit fixarea în memoria
comisiilor de evaluare a ideilor esențiale expuse anterior. „De fapt,
concluziile comunicării sau articolului constituie răspunsul la pro –
blema propusă spre rezolvare (cercetare) prezentată în introducere"
(Gherghel, 1996,127).
Corectura
înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare de către
comisia de licență sau de doctorat, orice lucrare trebuie corectată.
STAS 6524-82 reglementează modul de corectare a manuscriselor
dactilografiate ce urmează a fi tipărite. Corecturile manuale pe text,
cel mult cinci pe o pagină, trebuie să fie citețe, utilizându-se semnele
de notare prevăzute de STAS 9082-71 și reproduse în lucrarea lui
Nicolae Gherghel (1996, 187) și în Dicționarul explicativ al limbii
române (1975).
în ceea ce privește corectura finală a textului lucrărilor de licență
și al tezelor de doctorat, nu există reglementări oficiale, nu intervine
nici un STAS. Operează regula respectului pentru titlul academic

Cum să redactăm _________________________________________ 115
(doctor, licențiat) și pentru instituția care îl acordă. Nu exprimă
deloc un astfel de respect o lucrare corectată asemenea manuscri –
selor dedicate tipăririi (rânduri sau cuvinte tăiate cu o linie, săgeți
pentru indicarea locului în care ar fi trebuit inserată o figură, scrierea
pe marginea stângă a manuscrisului etc). Cel mai „cu minte" lucru
ar fi să redactilografiem sau să dăm un nou print când sunt mai mult
de două-trei corecturi pe o pagină.
Când facem corectura textului trebuie să avem gijă să marcăm
expresiile sau termenii pe care vrem să-i scoatem în evidență, dată
fiind importanța lor pentru susținerea demonstrației. Conform princi –
piului , J)acă totul este important, atunci nimic nu este important", se
impune să facem cât mai puține sublinieri. Sublinierile vor fi făcute,
exclusiv, cu italice de rând, nu cu litere bold (aldine) și nici prin
trasarea unei linii sub respectivele cuvinte . Se subliniază cu italice
termenii în limbi străine, mai puțin cei care au fost asimilați în limba
română (de exemplu, etc, ed., eds.). Se scriu întotdeauna cu italice
titlurile cărților și revistelor.
în acest ghid, titlul l-am scris cu majuscule, centrat pe pagină;
titlul capitolelor a fost cules cu litere de rând bold și a fost plasat pe
centrul paginii; titlurile paragrafelor scrise cu italice de rând au fost
plasate în marginea din stânga a rândului. în acest din urmă caz,
titlul a fost separat printr-un [.] de restul cuvintelor de pe același
rând. Subdiviziunile paragrafelor le-am semnalat printr-un rând alb.
Astfel, titlurile au fost organizate pe patru niveluri. Organizarea
titlurilor pe cinci niveluri se întâlnește foarte rar (doar în cazul
lucrărilor de mare amploare, tratate, manuale universitare, mono –
grafii de referință). Structurate pe trei sau patru niveluri, tezele de
doctorat, lucrările de licență sau rapoartele de cercetare trebuie să
păstreze același mod de subliniere a ceea ce este esențial.
Tot la corectură va trebui să rectificăm și să uniformizăm spațiile
de dinaintea sau de după semnele de punctuație. După două puncte
(în cazul fracțiilor), după punct sau după virgulă (în cazul numerelor
cu zecimale), după linia de unire (în cazul numelor proprii și al
cuvintelor compuse, în citarea studiilor și articolelor, când se arată
paginile între care acestea sunt), precum și atunci când se specifică

116 Septimiu Chelcea
durata vieții unui autor, după linia de pauză (folosită pentru a preciza
durata vieții unui autor) nu se lasă spațiu nici înainte, nici după
semnele de punctuație. Nu se lasă spațiu liber înainte, dar se lasă
după, când se folosesc virgula, punctul, semnele de întrebare și de
exclamare, două puncte, punct și virgulă. în fine, se lasă spațiu liber
atât înainte, cât și după folosirea liniei de pauză [-] , a punctelor de
suspensie […]. Aceste indicații de corectură se regăsesc parțial și în
Ghidul lui Marc A. Provost et al. (1993/1999, 20). Pe baza practicii
editoriale din România, mi-am permis să sugerez unele modalități
specifice în ceea ce privește relația dintre spațiul liber și semnele de
punctuație (vezi și capitolul Capcanele punctuației).
Pentru că o dată susținem prima dată o lucrare de licență sau o teză
de doctorat și pentru că în știință, la modul ideal, scriem sub specie
aeternitatis, merită efortul să redactam fără reproș.

Capitolul 3
Capcanele punctuației
Mă voi referi la unele dificultăți gramaticale ale limbii române, cu o
privire specială asupra scrierilor din domeniul științelor socioumane.
Nae Georgescu, cel care ne-a oferit de curând o ediție critică sinoptică
M. Eminescu, spune: „textul înseamnă covor de semne, cuvinte adică
-și semne de circulație printre ele, așadar: punctuație." (Georgescu,
2000, xvii). Să ne oprim la punctuație ca în fața unui semafor. Mai
degrabă din neglijență decât din neștiință, în unele lucrări întâlnim
greșeli de punctuație grave (virgula între subiect și predicat, între
predicat și complementul direct sau indirect, scrierea cu majusculă
după două puncte ș.a.). Nu pe acestea le am în vedere. Nici dezacor –
durile gramaticale, și nici greșelile de exprimare în limbajul de zi cu
zi. Mă preocupă capcanele scrierii lucrărilor de specialitate, pe care
studenții și doctoranzii trebuie să le identifice și să le evite.
Punctul
Toți credem că știm exact când și unde să punem un punct [.]. Prin
închiderea semnelor de punctuație între paranteze drepte voi exem –
plifica semnele de punctuație discutate. Așa cum am învățat cu toții,
semnul grafic numit „punct" desparte propozițiile și frazele. Am
întâlnit atâtea lucrări scrise ale studenților în care lipsea punctul la
sfârșitul propozițiilor sau frazelor, încât nu mi se pare de prisos să

118 _________________________________________ Septimiu Chelcea
atrag atenția asupra situațiilor în care este obligatoriu să punem sau
să nu punem punct. Deci, punctul [.] se trece la sfârșitul propozițiilor
și frazelor independente ca înțeles, după care vorbirea nu mai con –
tinuă. Punctul încheie frazele, alineatele, capitolele, disertațiile, cărțile.
Când cuvintele, propozițiile sau frazele se află între paranteze,
lucrurile se complică puțin: când paranteza se află în cadrul propozi –
ției sau frazei, punctul se pune după paranteză, ca în cazul trimite –
rilor bibliografice; când propoziția sau fraza este în întregime în
paranteză, punctul se pune în interiorul parantezei. De exemplu:
Uneori, grupurile umane se constituie spontan. (Este adevărat, însă, că
există și grupuri umane formate artificial, planificat [.])
Se pune punct, de asemenea, după fiecare menționare a lucrărilor
incluse în lista bibliografică.
Simon, Patrick. [1998](2000). Reprezentările relațiilor interetnice într-un
cartier cosmopolit. în G. Ferreol (coord.). Identitatea, cetățenia și legă-
turile sociale (pp. 13-42). Iași: Editura Polirom.
Utilizarea punctului în abrevieri ne pune uneori în dificultate.
Regula ortografică impune [.] în abrevierile formate din prima literă
a cuvintelor (de exemplu, H[.] R[.] A[.] F[.] pentru Human Relations
Area Files), precum și din prima silabă a cuvântului și consoana și
grupul de consoane cu care începe cea de-a doua silabă (de exemplu,
cap[.] pentru capitol, op[.] cit[.]) pentru „opera citată" (Tabelul 10).
Tabelul 10. Abrevierea indicațiilor bibliografice frecvente
art. = articol p. (pp.) = pagină (pagini)
cap. = capitol pass. (passim.) = în diferite locuri
cf. = compară (confer) P.S. = post-scriptum
ib. {ibid.) = ibidem r. = rând
id. = idem s.n. = sublinierea noastră
lucr. cit. = lucrarea citată urm. = următoarele
N.B. = nota bene v. = vezi
op. cit. = opera citată voi. = volumul

Cum să redactăm 119
Folosim abrevieri și pentru titlurile academice și didactice (acad.
= academician; dr. = doctor; drd. = doctorand; asist. univ. = asistent
universitar; conf. univ. = conferențiar universitar; prof. univ. = pro –
fesor universitar) și pentru profesii (arh. = arhitect; pr. = preot; prof.
= profesor; ec. = economist; ing. = inginer).
Va trebui să folosim și să scriem abrevierile corect. Marcarea cu
[.] a abrevierilor nu anulează utilizarea altor semne de punctuație.
Amenințările lumii civilizate (de ex., terorismul, crima organizată, traficul de
persoane, spălarea banilor murdari) nu pot fi eliminate decât prin…
Nu se prescurtează cuvinte precum: lector, preparator (grade
didactice universitare) sau sociolog, psiholog (profesii). Nu vom
folosi abrevieri care introduc ambiguități (de exemplu, Testul de
interese profesionale al lui Martin Irle nu este indicat să fie abreviat
ca „Tip Martin Irle". Se recomandă să nu preluăm abrevierile din
alte limbi dacă în limba română avem echivalențe. Vom nota de
exemplu, nu e.g., dar vom folosi abrevierile din latină etc. pentru „și
alții, și altele, și așa mai departe"; vs. (versus) = împotrivă. De
regulă, nu se va folosi pluralul abrevierilor: vom scrie „coeficienții
de inteligență", nu IQ-wile. Excepție face abrevierea eds. =
îngrijitori ai ediției, coordonatori. în aceste situații [.] nu mai are rol
de semn de punctuație, ci de semn ortografic, înlocui nd literele care
nu mai apar în text. Vom pune punct după numărul tabelelor și
figurilor (opțional), dar în mod obligatoriu după cuvântul Notă și la
sfârșitul explicației date în notă. Punctul separă numerele întregi de
zecimale (de exemplu, 2 [.] 080 de diade). în această situație, nu se
lasă spațiu liber nici înainte, nici după punct.
în lista bibliografică semnul [.] desparte numele autorilor de anul
apariției lucrărilor citate și respectivul an, trecut între paranteze
rotunde, de titlul cărții sau articolului. Se mai pune punct și după
titlurile lucrările incluse în bibliografie, ca și la încheierea trimiterii
bibliografice. A se vedea, pentru exemplificare, lista bibliografică a
acestui ghid.
Sunt situații când este greșit să punem punct: când abrevierile
s-au asimilat substantivelor (de exemplu, CURS pentru Center of

120 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Urban and Regional Sociology sau ISOGEP pentru Institutul de
studii sociocomportamentale și geopolitice), când abrevierile sunt
formate din prima și ultimele litere ale unui cuvânt (de exemplu,
dna), ca și în cazul prescurtărilor din fizică, matematică etc. (de
exemplu, m pentru metru, km pentru kilometru). De asemenea, nu se
va pune punct după inițialele punctelor cardinale (N pentru Nord sau
S-V pentru Sud-Vest). Titlul cărților, capitolelor, subcapitolelor,
tabelelor și figurilor nu se marchează cu semnul punct [.]. Nici
abrevierile din denumirile testelor psihologice, ale scalelor și ale
altor instrumente de investigare nu trebuie separate prin punct (de
exemplu, TAT, nu T.A.T.; WAIS, nu W.A.I.S.).
Virgula
Se știe că virgula marchează juxtapunerea și coordonarea termenilor
într-un text. Pentru că nu suntem poeți avangardiști, să utilizăm
virgula în conformitate cu regulile de punctuație, nu într-un „stil
propriu". Ca și punctul, virgula este un semn de punctuație fără de
care textul aproape că își pierde înțelesul. Transcriu un pasaj omi-
țând[,]:
Oricum ar fi deosebirile constante observate între opiniile și comporta –
mentul politic al bărbaților și al femeilor n-ar putea fi atribuite înainte de
toate unor cauze de natură biologică.
Acum „trântesc" virgula la întâmplare:
Oricum ar fi deosebirile, constante observate între opiniile și comporta –
mentul politic al bărbaților și al femeilor, n-ar putea fi atribuite înainte
de toate unor cauze de ordin biologic.
Sau și mai rău (voit greșit):

Cum să redactăm _________________________________________ 121
Oricum, ar fi deosebirile constante observate între opiniile și comporta –
mentul politic al bărbaților și al femeilor n-ar, putea fi atribuite înainte
de toate unor cauze, de ordin biologic.
Abia utilizarea corectă a virgulei dă înțeles discursului:
Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile și comporta –
mentul politic al bărbaților și al femeilor, nu ar putea fi atribuite în
primul rând unor cauze de ordin biologic.
După astfel de exemple, alcătuite în scop didactic, nu cred că
cineva ar mai susține că virgula este un semn de punctuație minor.
Dar și în legătură cu virgula apar unele capcane. Prima grijă este ca
virgula să nu cadă, din întâmplare, firește, între subiect și predicat.
Cunosc profesori care nu citesc mai departe lucrările studenților
dacă întâlnesc virgula între subiect și predicat. Nici scuza „Dacti –
lografa este de vină!" nu îi înduplecă. Și cred că foarte bine fac . Nu
trebuie admisă nici greșeala de a închide între virgule în interiorul
unei propoziții conjuncțiile „deci", „însă", „totuși" (spre deosebire
de conjuncțiile „prin urmare" și „așadar" care se pun între virgule).
Nu are ce căuta virgula între predicat și complementele directe și in –
directe, însă se izolează prin virgule apozițiile.
Leon Festinger [,] creatorul teoriei disonanței cognitive [,]ș a intuit…
Se pune virgulă și între numele autorilor (așa cum s-a arătat în
legătură cu trimiterile bibliografice), dar și când se enumera mai
multe determinări de același fel, dacă nu sunt legate prin copula „și".
Bronislaw Malinowski (1884-1942), sociolog [,] etnolog și antropolog
englez de origine poloneză…
Se despart prin virgulă zecimalele de numerele întregi (de
exemplu, 3[,] 438), dar nu și părțile unei măsurări (de exemplu, 3
min 40 s). Când se despart prin virgulă zecimalele, nici înainte și
nici după [,] nu se lasă spațiu. De exemplu, media clasei a fost de

122 _________________________________________ Septimiu Chelcea
8,54. în textele englezești și americane, virgula este echivalentă
punctului când se scriu numere cu mai multe zecimale. De exemplu:
într-un grup, numărul maxim de diade este determinat prin formula (N2
– N)/2, unde N = numărul membrilor grupului. Asfel, într-un grup de 65
de persoane se pot forma [2,080] diade (adică 2.080 diade).
Am semnalat când trebuie să apelăm la [,]. Poate că ar fi cazul să
avertizez și în legătură cu „excesul" de virgule. Am amintit deja că,
„nici la ordin" – cum se spune în armată -, virgula nu are ce căuta
între subiect și predicat. Ea nu trebuie intercalată înaintea unei părți
esențiale a frazei. De exemplu:
Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile și comporta –
mentul politic al bărbaților și al femeilor, nu ar putea fi atribuite [,] în
primul rând [,] unor cauze de ordin biologic.
Deși în limba engleză se pune virgulă și înaintea ultimului
termen dintr-o enumerare (de exemplu, etc), în limba română nu
este acceptată această practică. Nu vom scrie:
în psihosociologie, există un șir întreg de teorii de orientare psihana –
litică, behavioristă, cognitivistă [,] etc.
Punct și virgulă
Acest semn grafic „marchează o pauză mai mare decât cea redată
prin virgulă și mai mică decât cea redată prin punct" {îndreptar
ortografic, ortoepic și depuctuație, 1983, 65). Acest semn de punc –
tuație anunță o pauză de durată medie. Așa cum se precizează în
Ghidul de prezentare a unui raport de cercetare, acest semn de
punctuație permite: 1) separarea propozițiilor de o anumită lungime,
deja marcate cu virgule; 2) marcarea caracterului independent al
propozițiilor juxtapuse; 3) semnalarea faptului că nu s-a practicat o

Cum să redactăm
_______________________________________________________
123
ruptură totală între elementele pe care autorul dorește temporar să le
reunească în aceeași frază; 4) să facă distincție între diferitele justi –
ficări (fr. attendus) în frazele lungi din anumite texte și documente
administrative; 5) punctarea diferiților termeni dintr-o enumerare"
(Provoste/a/., 1993/1997,14).
în rapoartele de cercetare, punctul și virgula separă, de exemplu,
elementele dintr-jo serie care conține ea însăși virgule.
Culorile au fost prezentate în ordinea roșu, galben, albastru [;] albastru,
galben, roșu [;] galben, roșu, albastru.
Se mai despart prin punct și virgulă numele autorilor, urmate de
anul de apariție a lucrărilor citate:
(Klineberg, 1953 [;] Cantril și Buchanan, 1953 [;] Tajfel, 1969 [;] Leyens,
Yzerbyt și Schadron, 1994)
De asemenea, se despart prin punct și virgulă datele dintr-o serie:
(saturațiile în factorul al treilea au fost: -0,37[;] ~0,52[;] 0,56[;] 0,20[;] 0,34
și-0,54).
Două puncte
Semnul grafic „două puncte" se folosește în scrierea oricăror texte în
mai multe situații.
•Când se separă o propoziție introductivă completă de propo
zițiile care ilustrează, extind sau amplifică ideea:
Gabriel Tardc (1980) consideră că există două moduri de a imita [:] a te
comporta ca modelul și a face exact contrariul.
•Când se specifică o proporție:
Raportul este 1[:]5

124 _________________________________________ Septimiu Chelcea
în acest ultim caz, nu se lasă spațiu nici după [:], nici înaintea acestui
semn de punctuație. De exemplu, raportul a fost de 3:4.
•Când se reproduc declarațiile persoanelor intervievate:
Persoanele din anchetă au declaratf:] „Viața noastră este tot mai…"
•Când reproducem un citat:
în lucrarea Modernizare și europenism, apărută în 1995, Luminița Iacob
afirmăf:] „Românismul se învață prin europenism".
•în cazul unei enumerări, când propoziția care anunță enume
rarea este plasată la sfârșit:
Germania, Anglia, Franța, Olanda, Estonia, Austria[:] iată câteva dintre
țările europene în care există arhive pentru cercetări sociologice empirice.
•Se pun două puncte când urmează o concluzie:
Din cele arătate rezultă cu claritate[:] fără cunoașterea aprofundată a
gramaticii nu vom reuși niciodată să redactăm o lucrare acceptabilă.
•în fine, semnul grafic două puncte poate înlocui verbele din
titlul, așa cum s-a arătat.
Atenție, nu se pun două puncte când avem de-a face cu o propo –
ziție incompletă (de exemplu, formula emergenței zvonurilor este
)
Semnele citării
Sunt obligatorii când reproducem cuvânt cu cuvânt un text dintr-o
altă lucrare. Pentru citare, în textele franțuzești se utilizează cel mai
adesea [« »], spre deosebire de textele englezești, în care se

Cum să redactăm
_______________________________________________________
125
utilizează [" "]. în ortografia limbii române, ghilimelele sunt
[„…"].
Citarea poate fi precedată de două puncte, caz în care textul
reprodus începe cu majusculă:
În 1941, Anatole Chircev a constatat că: [,,]Românii sunt pentru biserică
și naționalism; sunt împotriva internaționalismului și păstrează atitudini
intermediare față de tradiție-progres["].
în alte cazuri, nu avem obligația de a folosi majuscula la înce –
putul citării.
Informațiile culese de cercetători trebuie verificate, [.Jlăsând ca obice –
iurile și credințele să se actualizeze în fața lor["] Rădulescu-Motru (1942,
71).
De asemenea, se pun ghilimele la începutul și la sfârșitul tran –
scrierii răspunsurilor la un interviu sau la un chestionar cu întrebări
deschise. Citez dintr-o lucrare a lui Jean-Claude Kaufmann (1996/
1998, 94).
Persoanele interogate au notat adesea acest comportament specific: ana-
lizându-1 ca pe o provocare, o căutare a privirilor masculine interesate,
contrastând cu modalitățile obișnuite de a sta cu sânii goi. [,,]Există tinere "
adolescente cam înfierbântate care se plimbă cu sânii goi pentru a fi
privitef"] B-95; [,,]Când ești tânără, când ești drăguță, ai chef să fii pri –
vită, ai impresia că o să-ți meargă, ce mai["] F-71.
Așa cum am arătat, ghilimelele se pun la începutul și la sfârșitul
definiens-ulvâ, în definițiile nominale.
Rol social = df [„] Ansamblu de comportamente așteptate în mod legitim
din partea persoanelor care au status social determinat["].
Introducerea unor termeni noi (invenții lingvistice sau preluări
din literatura de specialitate internațională) se face prin folosirea
ghilimelelor (numai la prima menționare a termenului):

126 _________________________________________ Septimiu Chelcea
în funcție de dimensiunea [,,]locns ofcontrol[% persoanele acceptă va-
lorile [,,]societății deschisef"].
La fel, se folosesc semnele citării când, prezentându-se metodo –
logia cercetării, se reproduc întrebările din chestionare sau item-ii
scalelor de măsurare a atitudinilor:
La întrebarea „Cât de mulțumit sunteți, în general, de felul în care trăiți?"
o treime dintre cei chestionați au răspuns „destul de mulțumit" (Baro-
metrul de opinie publică, octombrie 2002,15).
Se trec între ghilimele titlurile capitolelor, articolelor din reviste,
atunci când sunt specificate în text.
Lucrarea [,,]Drama psihologiei ["] de Vasile Pavelcu (1965) a marcat
profund evoluția psihologiei în România.
Conform practicii redacționale, nu se vor utiliza ghilimele pentru
marcarea semnificației cifrelor în tehnicile de scalare, când sunt date
ca exemple lingvistice cuvinte, propoziții sau fraze, când se folosesc
termeni de specialitate din domeniu. în toate aceste cazuri, cuvintele
în cauză vor fi subliniate, de preferință, cu italice {Publication Manual,
1994,66).
Parantezele
în general, parantezele servesc la separarea dintr-o frază a elemen –
telor structural independente. Studenții și tinerii cercetători trebuie să
știe, dincolo de cele arătate în dicționarele ortografice și de punc –
tuație, cum să folosească „parantezele rotunde" și „parantezele
drepte" (numite și „croșete"), care introduc explicații, precizări sau
nuanțări în interiorul propozițiilor sau frazelor. Astfel, se trec între
paranteze rotunde referințele bibliografice (Pavelcu, 1965, 47);
datele de identificare a persoanelor intervievate: inițialele numelui și

Cum să redactăm _________________________________________ 127
prenumelui, sexul, vârsta (I.C., f, 38), dacă nu se optează pentru
întocmirea listei acestora; abrevierile denumirii instituțiilor (CURS)
sau testelor psihologice (TAT), când se introduc prima dată în text;
literele sau numerele folosite pentru identificarea unei enumerări:
Pentru cunoașterea stimei de sine a persoanelor de vârsta a treia, am
folosit: a) teste psihologice; b) observația directă; c) biografia socială;
d) un chestionar cu 54 de întrebări.
Parantezele drepte închid materialul din interiorul parantezelor
rotunde și separă cuvintele introduse de noi într-un text citat.
Datele cercetării (au fost testați studenți [N = 125] și elevi [N = 140])
susțin ipoteza relației dintre…
în 1974, Anatole Chircev a constat că:
„Românii sunt pentru biserică; sunt împotriva internaționalismului [de
la acea dată] și păstrează atitudini intermediare față de tradiție-pro-
gres"(p. 163).
Uneori, ca în cazul acestei lucrări, parantezele drepte în lista
bibliografică închid anul de apariție a ediției princeps:
Durkheim, E. (1979 [1897]). Suicide: A Study in Sociology. London:
Routledge.
Propun studenților mei, ca și cititorilor acestui ghid de redactare,
să adopte această practică întâlnită și în alte publicații, într-o formă
ușor modificată.
Durkheim, Emile. [1897] (1993). Despre sinucidere. Iași: Editura Insti-
tutului European.
Se impune o precizare în legătură cu punctuația și cu folosirea
parantezelor rotunde: când se separă între paranteze un enunț complet,
punctul [•] va fi pus înaintea parantezei; când o parte a enunțului rămâne
în afara parantezelor, punctul va fi plasat după paranteză.

128 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Distribuția răspunsurilor este prezentată în Tabelul 4. (Datele din tabele sunt
exprimate în procente.)
Distribuția răspunsurilor (în procente) este edificatoare (vezi Tabelul 4).
Linia de pauză, linia oblică și cratima
Grafic, linia de pauză este mai lungă decât cratima, poate suplini atât
virgula, cât și parantezele rotunde când se introduce o explicație sau
o determinare.
„Sunt mulți sociologi [-] printre care îndrăznesc a mă număra [-] care
recunosc puternica influență care au avut-o asupra lor lucrări precum
cele ale istoricului Jules Michelet, cu darul său de a «reînvia» tre –
cutul…" (Stahl, 1974,22).
Se recomandă utilizarea cu parcimonie a [-], pentru a nu influența
lizibilitatea textului.
Linia oblică (engl. slash) marchează: a) introducerea unei clarificări;
b) separă numărătorul de numitor; c) separă unitățile de măsurare; d)
indică în text anul apariției ediției princeps, diferit de anul publicării
ediției utilizate; e) arată o alternativă sau o opoziție.
•Introducerea unei clarificări:
„Analiza factorială în componente principale (ACP), o metodă care
constă în construirea unei noi variabile [/] factori fără corelație… (Zlate,
1996,129).
•Separă numărătorul de numitor:
.Aproximativ [1/5] din procentul cititorilor de ziare în mediul rural și
circa [1/3] în mediul urban…"
•Separă unitățile de măsurare:

Cum să redactăm
129
Viteza de 80 km [/] oră.
•Indică în text anul apariției ediției princeps, diferit de anul
publicării ediției utilizate:
Dimitrie Guști (1936/1996) sublinia că „Muzeul Satului Românesc este
în stare să oglindească, mai bine decât altceva, bogăția și varietatea de
viață țărănească, ideile, de atâtea ori adânci…"
•Arată o alternativă:
Stabilirea controlului social și [/] sau socializarea incompletă contribuie
la emergența comportamentului deviant.
Nu se recomandă scrierea: luni și/sau marți, fidelitatea test/retest,
preferându-se: luni, marți sau în ambele zile, fidelitatea test-retest.
Cratima mai este numită și „liniuță de unire" sau „de despărțire" și
ridică mai multe probleme decât ne-am închipui. Că lucrurile stau
așa, oricine se poate convinge urmărind diferențele de redactare a
lucrărilor sociologice. Corectura editurii nu poate suplini lipsa unui
îndreptar ortografic pentru științele socioumane. Cele câteva remarci
pe care le voi face nu au decât intenția de a semnala, nu de a rezolva
problema.
Cum trebuie să scriem: feed back,feed [-] back sau feedbackl Se
întâlnesc toate cele trei forme ale termenului „reacție inversă",
preluat din limba engleză, pe cât de frecvent utilizat, pe atât de
diferit transcris. Dacă avem în vedere tendința de compunere a
cuvintelor care prevede trecerea de la cuvinte separate la unirea lor
prin cratimă și apoi la scrierea într-un cuvânt, cea mai satisfăcătoare
transliterație este feedback. De altfel, cuvintele împrumutate din
limbi străine și care nu sunt încă asimilate în limba română se scriu
exact ca în limba din care provin.
Este bine de știut că se folosește cratima în cazul prefixelor, când
cuvîntul de bază este: un nume propriu (pro [-] Europa); un număr
(post [-] 1848); o abreviere (anti [-] URSS) sau când prefixul este
urmat de mai multe cuvinte unite printr-o cratimă (pro-euro-

130 _________________________________________ Septimiu Chelcea
atlantic). Se despart însă prin cratimă cuvintele cu prefix, dacă acest
lucru conduce la sporirea lizibilității (de exemplu, anti [-] intelectua –
lism, co [-] ocurență, re [-] repagina). în fine, termenii formați din
același cuvânt de bază, dar cu adjective diferite, ca și termenii
derivați de la seif, cu excepția expresiei selfpsychology, se scriu cu
cratimă.
Cum vom proceda când cuvântul de bază, seif, asociat cu diferite
substantive sau adjective, se întâlnește în vocabularul limbii române?
Păstrăm forma originală self-esteem, traducem expresia integral sau
doar o parte a ei, respectiv stimă de sine sau self[-] stimă? Păstrând
termenul din limba engleză self[-] concept riscăm să nu fim corect
înțeleși, pentru că în limba română cuvântul „concept" are alt înțeles
decât cel din expresia citată (definirea sinelui ca rezultat al situației
în care persoana se află). Consider că soluția cea mai bună este
găsirea echivalențelor terminologice în limba română și notarea între
paranteze rotunde a expresiei originale. Traducerea parțială seamănă
a struțocămilă. Și sufixele ne dau bătaie de cap uneori. Vom scrie
self[-] ui sau seiful? Item [-] ui sau itemul? Bias sau bias-x\n\€? In
astfel de situații se recomandă scrierea cu cratimă.
Alte semne de punctuație
Semnul întrebării marchează interogațiile. Am atras atenția asupra
„titlurilor-întrebare" (vezi subcapitolul Ce titlu punem?). Ar mai fi
de spus că în legătură cu acestea se întâlnesc două situații: a) când
sunt propoziții interogative directe; b) când sunt propoziții interoga –
tive indirecte. în primul caz la sfârșitul propoziției se pune semnul
întrebării, în cel de-al doilea nu. De exemplu:
Cum am redactat această lucrare [.] (întrebare indirectă) Cum
să redactăm o astfel de lucrare [?] (întrebare directă)

Cum să redactăm _________________________________________ 131
De asemenea, trebuie să facem distincție între „întrebările
directe" și „întrebările retorice". în ambele situații, când redactăm,
punem semnul întrebării, fără a lăsa spațiu alb între sfârșitul propo –
ziției sau frazei și introducerea acestui semn de punctuație. în unele
scrieri românești am observat că, după modul de redactare reco –
mandat în Franța, bunăoară, semnul întrebării este precedat de un
spațiu liber, ca în exemplu următor: „Sfârșitul crizei morale ? Când ?
Cum ?" în ortografia limbii române, nu se lasă nici un spațiu
înaintea acestui semn de punctuație. Ca atare, vom scrie: „Sfârșitul
crizei morale? Când? Cum?"
Aș face o observație în legătură cu întrebările retorice, care sunt
mai des întâlnite în lucrările științifice. Pe cât de neplăcut este să
întâlnim întrebări retorice banale, pe atât de nejustificat este să fim
jigniți de răspunsurile date la întrebările retorice extrem de com –
plexe. De exemplu, „Cum să depășim criza morală din societatea de
azi? Răspunsul este unul [foarte simplu]…" Te gândești imediat:
dacă răspunsul era atât de simplu, cum de nu l-am știut și noi? O
astfel de formulare ne obligă să recunoaștem nu că suntem proști, ci
foarte proști!
Semnul exclamării se folosește singur sau asociat cu semnul
întrebării. El marchează propoziția exclamativă sau imperativă. De
exemplu, „Să nu plagiezi!" Cu totul alt sens ar avea propoziția, dacă
la sfârșitul ei am pune alăturate semnul întrebării și al exclamării:
„Să nu plagiezi?!" sau „Să nu plagiezi !?" De aemenea, s-ar intro –
duce o nuanță (grad de intensitate), dacă am reda în scris creșterea
intensității vocii: „Să nu plagiezi!!!" Adevărul este că în lucrările
științifice semnul exclamării nu prea își are rost (cu excepția celor
realizate pe baza metodelor calitative, când sunt transcrise decla –
rațiile, autobiografiile etc. persoanelor intervievate).
Puncte de suspensie se folosesc restrictiv. Nu se justifică să lăsăm
frazele sau propozițiile neîncheiate. Punctele de suspensie
semnalează întreruperea discursului, momentană sau definitivă,
întreruperea momentană poate avea efect stilistic, autorul urmărind

132 _________________________________________ Septimiu Chelcea
să provoace o emoție de surprindere; întreruperea definitivă exprimă
autocenzurarea autorului, care nu găsește de cuviință să-și continue
gândul, socotind că este de la sine înțeles ce ar urma. Punctele de
suspensie se folosesc și când datarea unui eveniment sau a unui
document social este incertă:
Dezghețul ideologic, cu voie sau fără voie de la partid, s-a produs în
România începând cu […] 1965.
Când cităm, punctele de suspensie, închise între paranteze drepte,
arată lipsa unui fragment din text. Redactarea cu croșete […] trebuie
să fie mai presus de orice intenție de manipulare a gândirii cititorilor.
Cel mai bine ar fi dacă am renunța, pe cât posibil, la atât de incri –
minatele puncte.
Nu am avut intenția să recapitulez regulile ortografice și de punc –
tuație, ci să semnalez unele dificultăți sau capcane pentru cei care
știu perfect limba română. Dar poate fi atinsă perfecțiunea?

Capitolul 4
Finisarea lucrării
Felul în care arată manuscrisul când îl depunem la editură spre
publicare influențează decizia de acceptare a lucrării pentru tipar. Ne
slujim în continuare de recomandările din Publication Manual ofthe
American Psychological Association (1994), la care adaug propriile
observații, mai ales în ceea ce privește prezentarea finală a lucrărilor
de licență și a tezelor de doctorat în științele socioumane.
Hârtia și litera
Pare de la sine înțeles că paginile manuscrisului trebuie să aibă
dimensiuni standard A4 (21×29,7 cm), iar hârtia albă să fie de o
calitate cât mai bună. Pentru lucrările de licență sau de doctorat, care
vor fi citite nu numai de către membrii comisiilor, dar și de alte
persoane interesate (există obligativitatea depunerii la bibliotecă a
tezelor de doctorat pentru liberă consultare cu 21 de zile lucrătoare
înaintea susținerii lor publice), va trebui să ne îngrijim ca textul să
fie integral dactilografiat sau cules la computer pe același tip de
hârtie (cu același grad de alb și aceeași grosime) și pe o singură față
a colii de hârtie.

134 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Litera (typeface sau font, în limba engleză) se recomandă a fi Times
New Roman (așa cum este imprimat și textul de față), iar „corpul de
literă" (mărimea literei) de 12 puncte. Când textul se dactilografiază,
nu prea avem de ales. Totuși, și în acest caz se cere ca imprimarea să
fie îngrijită, uniformă, neîmbâcsită. Textul trebuie să fie și la figurat,
și la propriu „negru pe alb". Utilizarea altor culori este nerecoman –
dabilă, chiar și atunci când se dorește sublinierea unor cuvinte (și
când, în mod greșit, se utilizează culoarea roșie). Sobrietatea conferă
distincție lucrărilor de licență, tezelor de doctorat, ca și textelor
prezentate spre publicare. Există tentația la unii studenți de a utiliza,
mai ales pentru titluri, fonturi „excentrice". Nu este cazul să ne
risipim imaginația astfel…
Dacă în pregătirea „finală" a manuscrisului unei lucrări de
licență sau teze de doctorat avem libertatea de a utiliza litere
italice, bold, verzale sau capitale, ca și sublinierea pentru a scoate
în evidență un cuvânt, o propoziție sau o frază, când avem în
vedere predarea manuscrisului la o editură este de preferat să
subliniem ceea ce intenționăm să punem în evidență, lăsând
libertatea graficianului sau redactorului de carte să decidă în
legătură cu setul de litere pentru tipar. în unele lucrări, ca o
excepție, italicele se folosesc pentru a atrage atenția asupra unor
concepte sau termeni; sublinierea cu bold se practică pentru
evidențierea acelor propoziții sau fraze ce trebuie memorate ca
atare, iar utilizarea liniei continue pentru subliniere este menită să
accentueze ideile deosebit de importante sau punctul de vedere
special al autorului. în prefață se fac precizări în legătură cu modul
concret de utilizare a sublinierilor. Așa procedează, de exemplu,
Anselm L. Strauss și Juliet Corbin (1998, p. XIII). Cei doi autori
ne avertizează că au subliniat cu italice categoriile, proprietățile și
dimensiunile conceptelor. Au folosit literele bold pentru a marca
frazele ce trebuie să fie păstrate în memorie. Au subliniat cu o linie
propozițiile ce exprimau puncte de vedere esențiale. Este foarte
bine. Studenții și doctoranzii ar putea să le urmeze exemplul.
încă o precizare: titlurile menționate în text se evidențiază cu
italice (fără a se închide între ghilimele), iar în lista bibliografică

Cum să redactăm _________________________________________ 135
italicele se folosesc pentru titlul volumelor sau al revistelor în care
sunt incluse studiile la care s-a făcut trimitere (titlul studiilor se scrie
cu literă de rând, iar titlul revistelor nu se marchează cu ghilimele).
Textul va fi dactilografiat sau printat la două rânduri, adică la o
distanță de 0,50-0,65 cm un rând de altul. Notele infrapaginale, ca și
citatele mai ample (de peste 40 de cuvinte) pot fi dactilografiate la
un singur rând. Este obligatorie separarea paragrafelor printr-o dublă
interliniere (printr-un rând alb) (Provost et al, 1993/1997, 7). în
ceea ce mă privește, în redactarea textului de față m-am conformat
acestei reguli.
Oglinda paginii
Este vorba despre suprafața paginii acoperită cu text. Ea rezultă din
lăsarea unor margini uniforme sus, jos și lateral (de minimum 2 cm)
sau, în cazul lucrării de licență sau al tezei de doctorat, a unor
margini uniforme sus, jos și lateral dreapta (marginea din stânga
fiind de 4 cm, pentru ca manuscrisul să poată fi legat). în
manuscrisele dactilografiate, rândurile, cu o lungime de maximum
16,51 cm, conțin 65 de semne tipografice (litere, semne de
punctuație, spații albe între cuvinte). Pe o pagină nu vor fi scrise mai
mult de 31 de rânduri, dar nici mai puține. încercarea de a aduce
lucrarea de licență la un volum de pagini rezonabil îi determină
uneori pe studenți să reducă numărul de rânduri pe pagină sau să
mărească spațiul dintre rânduri: sau și una, și alta. Alteori, se
scurtează rândurile, se reduce numărul de semne sau de cuvinte
dintr-un rând. In unele teze de doctorat apare tendința contrară, de a
câștiga spațiu prin reducerea corpului de literă, a distanței dintre
rânduri și a marginilor albe ale paginii. Astfel de subterfugii nu
ajută. încadrarea în normele redactării lucrărilor științifice netezește
drumul spre succes.

136 _________________________________________ Septimiu Chelcea
In România, se obișnuiește ca lucrările de licență să fie impri –
mate la „un rând și jumătate", ca și tezele de doctorat sau articolele
științifice. în alte țări, de exemplu, în Franța, în mod normal astfel de
lucrări sunt imprimate la „două rânduri". în cazul articolelor știin –
țifice există chiar obligativitatea ca „întregul text, fără nici o
excepție, să fie dactilografiat la două rânduri, inclusiv tabelele și lista
bibliografică" (Provost et al., 1993/1997, 7). Vorbind despre oglinda
paginii, se cuvine să ne gândim și la alineate, și la paragrafe. De
asemenea, să acordăm atenție și modului de inserare a casetelor.
Alineatul. Ne dăm seama de numărul alineatelor dintr-o privire:
alineatele nu încep de la marginea stângă a rândului, ci după un
spațiu liber, de aproximativ 0,5 cm. Poate face excepție de la această
regulă primul alineat al fiecărui capitol sau subcapitol. De obicei,
într-un text științific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de 1 patru, cinci alineate. în fond, alineatul marchează trecerea de la o
idee la altă idee. Sunt sărace ideile care pot fi expediate în trei, patru
rânduri. Sigur, sunt și excepții de la această regulă: de exemplu,
redactarea unui ghid, cum ar fi cel de față.
Paragraful. De regulă, paragraful se introduce printr-un alineat, dar
nu trebuie confundat cu acesta. Ca subdiviziune a unui capitol, para –
graful poate să cuprindă mai multe alineate. Dacă alineatul separă
ideile dintr-un text, paragraful ne ajută să distingem tezele, enun –
țurile cu valoare de generalizare. Un paragraf se poate extinde pe
mai multe pagini. Tocmai pentru a nu se confunda paragrafele cu
alineatele, în textele moderne s-a renunțat la practica introducerii
paragrafelor prin alineate. în prezent, din ce în ce mai mulți autori
încep paragrafele de la marginea stângă a paginii, lăsând un rând alb
despărțitor (interliniere dublă). Uneori, ca în textul de față, paragra –
fele poartă un titlu, subliniat cu italice. Dacă se respectă regula de
dispunere a titlului capitolelor, subcapitolelor și paragrafelor, nu se
mai justifică numerotarea paragrafelor.
Să observăm chiar la acest ghid de redactare cum sunt dispuse
titlurile: capitolele au titlul, printat cu bold de rând (14 puncte), plasat

Cum sâ redactăm _________________________________________ 137
pe centrul paginii; subcapitolele au titlurile tot pe centrul paginii,
imprimate cu litere de rând bolduite (12 puncte); paragrafele sunt
marcate cu italice de rând (10,5 puncte), dar apar chiar la marginea
stângă a paginii. Ar fi fost de-a dreptul inutil să fi numerotat
subcapitolele și, în cadrul lor, paragrafele (de exemplu, 1.1.1. apoi
1.1.2. și 1.2.1.1 ș.a.m.d. Lucrările de licență sau tezele de doctorat în
care apare numerotarea capitolelor, subcaptitolelor și paragrafelor îi
dezavantajază pe autori, lăsând impresia că nu au fost capabili să-și
organizeze textul fără ajutorul vechiului „abac" (instrument de
calcul, format dintr-un cadru de lemn, cu vergele metalice, pe care se
pot deplasa bile de diferite culori) sau al tăbliței de numărare de
altădată. Pentru articolele științifice, conform normelor internațio –
nale, se recomandă organizarea pe niveluri a titlurilor și subtitlurilor,
fără marcarea lor cu numere sau cu litere.
Casetele. Așa cum am arătat, în unele disertații, monografii sau
manuale universitare sunt incluse casete, ca o prelungire a discur –
sului. De cele mai multe ori, acestea conțin texte ale unor autori
consacrați. Prin procedee grafice care țin de gustul estetic, dar și de
restricțiile financiare, casetele pot fi tipărite pe un fond colorat sau
nu, pe două sau pe trei coloane (în funcție de așezarea textului de
bază), cu litere care să difere sau nu de cele ale textului de bază. Cel
mai adesea, casetele sunt marcate cu un chenar. Numărul casetei și
titlul acesteia sunt plasate în interiorul casetei, spre deosebire de
tabele sau figuri. Tot diferit de tabele și figuri, titlul casetei va fi
centrat, iar precizarea „Caseta 1", „Caseta 2" etc. va fi fixată la
marginea din stânga a spațiului casetei. Titlul paragrafului preluat în
casetă poate fi cel din lucrarea pe care o cităm, după cum cel care
citează poate formula un titlu care să exprime cât mai fidel
conținutul textului preluat. în partea de jos a casetei se va preciza
sursa bibliografică, în conformitate cu regulile de citare statuate. Pe
pagină, casetele vor fi plasate totdeauna în partea superioară, imediat
sub colontitlul paginii. Se recomandă ca o casetă să nu ocupe mai
mult de două-trei pagini. Cel mai adesea, casetele sunt reduse la mai
puțin de o pagină tipărită.

138 Septimiu Chelcea
Cum se numerotează paginile
Se numerotează toate paginile, chiar dacă numărul nu este printat.
Pagina de titlu, cea cu mulțumiri, sumarul și paginile de început ale
capitolelor, bibliografiei și anexelor nu vor avea un număr imprimat,
dar se vor lua în calcul la numerotarea celorlalte pagini. La fel se va
proceda și cu paginile care în întregime conțin un tabel sau o figură
orientate tip „peisaj" (cu capul tabelului sau cu partea superioară a
figurii spre cotorul cărții, spre sistemul de îndosariere a manu –
scrisului). Articolele științifice incluse în revistele de specialitate au
marcate pe pagina de titlu numerele paginilor între care se află
respectivul text. Când numerotarea disertațiilor, a cărților sau revis –
telor se face în spațiul liber din partea de jos a paginii, pe centru,
întregul text va fi numerotat (imprimându-se numerele de la 2, 4, 6,
8, după caz, până la N, ultima pagină).
Există practica de a numerota cu cifre romane mici (i, ii, iii, iv, v)
sau mari paginile care conțin lista tabelelor, lista figurilor, paginile
de mulțumiri și cuvântul înainte (3-5 pagini), prefața (6-16 pagini)
sau studiul introductiv (peste 16 pagini) – semnate de autor sau de o
altă persoană. în mod obișnuit numărul paginii se va trece în
manuscris în colțul din dreapta-sus, cu cifre arabe, drepte, fără punct,
paranteză sau linie oblică. Inserarea unor pagini noi presupune
renumerotarea manuscrisului. La lucrările de licență sau la tezele de
doctorat se acceptă și semnalarea introducerii paginilor în comple –
tare prin adăugarea literelor la numărul paginii care se dublează sau
se triplează: de exemplu, 125, 125a, 125b, 126 ș.a.m.d.
Sunt de multe ori întrebat de studenți câte pagini trebuie să aibă o
lucrare de licență. Câte sunt necesare și suficiente! Nu cred că,
totdeauna, cine nu are timp scrie lucrări voluminoase. Pe de altă
parte, argumentul că Albert Einstein (1879-1955) a schimbat ima –
ginea despre lume printr-o lucrare de doar 16 pagini {Fundamentele
teoriei generale a relativității, 1916, trad. rom. 1957) este valabil
pentru cei care revoluționează știința, nu și pentru noi, ceilalți.
Așadar, după dictonul non multa, sed multum, apreciez că o lucrare

Cum să redactăm _________________________________________ 139
de licență bazată pe o cercetare concretă (de teren sau de laborator)
ar putea lămuri problema de studiu în 60-85 de pagini (la un rând și
jumătate). Numărul de pagini al unei teze de doctorat ar trebui să fie
dublu sau triplu. Se adaugă anexele, referințele bibliografice și
indexul pe alte câteva zeci de pagini (fără a se fixa vreo limită).
Anexele, glosarul, notele, lista bibliografică și indicele de nume și de
teme (subiecte) se numerotează în continuarea paginilor de text,
avându-se în vedere ca fiecare din acestea să înceapă pe o pagină
nouă. în unele universități, de exemplu, la Universitatea din Michigan,
Ann Arbor, este fixat numărul de pagini pentru o teză de doctorat în
domeniul științelor socioumane (300 p., la două rânduri). La noi,
cred că ar trebui stabilit numărul maxim de pagini, peste care să nu
se treacă în nici un caz, la 300 p. la un rând și jumătate.
întocmirea listei tabelelor și figurilor
Și în lucrările de licență sau de doctorat, ca și în cazul textelor
pregătite pentru tipar, imediat după cuprins este inserată lista cu
tabelele din text și din anexe. Se specifică numărul, titlul și pagina
unde se află fiecare tabel (vezi lista tabelelor din acest ghid).
Numărul tabelului (în cifre arabe) precede, cu două spații albe, titlul
complet al tabelului, care nu va fi subliniat. Titlul tabelelor, ca și
cuvântul „Tabelul", va fi scris cu același caracter de literă, de aceeași
mărime ca și întregul text. Numărul paginii din lucrare unde se
regăsește respectivul tabel poate fi închis între paranteze rotunde.
Principalul este ca lista tabelelor să reproducă integral și fidel
titlurile tabelelor prezentate. Paginile ocupate de lista tabelelor vor fi
numerotate cu cifre romane, de rând. Prima pagină a listei tabelelor
nu va purta nici un număr, dar va fi luată în calcul la numerotarea
celorlalte.
Cele spuse despre lista tabelelor sunt valabile și pentru lista figu –
rilor. Subliniez însă că nu trebuie să se abuzeze nici de tabele, nici de

140 Septimiu Chelcea
figuri: ce este prea mult strică. Recursul la tabele și figuri trebuie să
ajute înțelegerea textului, nu să-1 încețoșeze. La jumătatea secolului
trecut, Alfired C. Kinsey et al. (1953) includeau în raportul de cerce –
tare a comportamentului sexual al femeilor nu mai puțin de 136 de
figuri și tabele. Lista lor era plasată la sfârșitul cărții, înainte de
bibliografie și de index. Suntem în primul deceniu al secolului XX și
atâtea lucruri s-au schimbat. între ele, și modul de redactare în do –
meniul științelor socioumane.
Mulțumiri, anexe, glosar, note
Suntem datori persoanelor și instituțiilor care ne-au ajutat într-un fel
sau altul să elaborăm lucrarea de licență sau teza de doctorat, să
desfășurăm cercetarea de teren sau să finalizăm o monografie.
Acestora le adresăm, pe pagini separate, mulțumirile noastre. Punem
titlul standard: „Mulțumiri" (engl. Acknowledgments; fr. Remercie-
ments). Paginile de mulțumiri (sau, după caz, o singură pagină) se
plasează înaintea „Introducerii" sau a „Cuvântului înainte" și se
numerotează cu cifre romane de rând, excepție făcând prima pagină,
în articolele științifice pregătite pentru tipar, mulțumirile vor fi tre –
cute pe pagina de titlu, la subsol. în cazul articolelor științifice desti –
nate revistelor de specialitate mulțumirile (ca și adresa autorului
pentru corespondență, inclusiv adresa de e-mail) sunt plasate în
partea de jos a paginii de titlu.
Muțumirile trebuie să se limiteze la persoanele și instituțiile care
într-adevăr au contribuit la realizarea lucrării într-o etapă sau alta,
într-un mod sau altul. Le mulțumim persoanelor care ne-au sugerat
tema disertației și au evaluat-o critic, celor care ne-au ajutat să
culegem datele de teren sau au realizat prelucrarea lor la computer.
Ne exprimăm sentimentele de gratitudine față de sponsori sau de
editori, față de cei care, pe parcursul redactării, ne-au susținut moral
sau financiar. Avem obligația să arătăm pentru ce le mulțumim.

Cum să redactăm _________________________________________ 141
Mulțumirile de complezență sunt ofense. La fel, mulțumirile exage –
rate. Să ne abținem să mulțumim părinților, soției, copiilor sau
rudelor mai îndepărtate. Acestora le putem dedica lucrarea tipărită.
Hans J. Eysenck și Michael Eysenck (1981/1998) dedică lucrarea lor
despre investigarea personalității „Lui Fleur, cu dragoste din partea
tatălui și bunicului". Ulric Neisser (1982) a dedicat volumul de
studii despre memoria socială pe care 1-a coordonat: „Lui Mark, și
Eric, și Julie, și Philip, și Toby, și Jenny, și Katherine, și Joe".
înțelegem că le oferă lucrarea celor despre care a scris. în ceea ce mă
privește, am scris înaintea „Cuvântului înainte" la lucrarea Persona-
litate și societate în tranziție: „închin această carte memoriei tatălui
meu, etnograful Ion Chelcea, care și-a iubit ca nimeni altul neamul și
țara, pentru care a pătimit" (Chelcea, 1994).
Lucrările de disertație nu vor purta o dedicație, iar mulțumirile
sobre, deplin justificate, de cele mai multe ori, sunt incluse în finalul
„Introducerii". La susținerea publică a disertației, cel ce a primit
titlul de doctor are posibilitatea să mulțumească într-un mod mai
puțin convențional tuturor celor ce l-au ajutat.
Glosarul. Lista cu explicațiile termenilor utilizați va urma imediat
textului lucrării dacă, și numai dacă, nu am întocmit și anexe. In
lucrările de licență și chiar în tezele de doctorat nu se justifică
glosarul, pentru că – de regulă – se utilizează termeni consacrați, iar
publicul căruia i se adresează astfel de lucrări (comisia de examen,
alți profesioniști din domeniu) se presupune că este familiarizat cu
vocabularul de specialitate. în alte lucrări, manuale universitare,
monografii etc, glosarul este util: ne ajută să înțelegem mai bine
sensul pe care 1-a dat autorul termenilor de specialitate. Spre deo –
sebire de „termenii-cheie", care sunt semnalați la sfârșitul fiecărui
capitol, glosarul este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.
Uneori, după definirea termenilor se indică între paranteze rotunde
capitolul în care s-a arătat pe larg conținutul acestora.
Anexele. în afara titlului, ele vor fi identificate și prin menționarea:
Anexa A, B, C ș.a.m.d. Anexele pot avea una sau mai multe pagini,

142 _________________________________________ Septimiu Chelcea
care se vor numerota consecutiv. La colontitlu, ca indicație auxiliară,
deasupra textului se va trece, după caz, Anexa A (în partea stângă a
paginii). Dacă titlul anexei conține prea multe cuvinte, la colontitlu
se vor trece doar primele cuvinte sau se va reformula concis titlul.
Dacă mai multe anexe se referă la aceeași problemă, atunci se va
menționa Anexa Ai, A2, A3…, A n. Pentru a nu rupe fluența textului,
se recomandă ca tabelele și figurile să fie trecute în anexe. Rămân în
textul propriu-zis al lucrărilor de licență și al tezelor de doctorat doar
tabelele și figurile fără de care demonstrația ar avea de suferit.
Anexele pot fi prezentate într-un volum separat. O disertație de 500
de pagini îl descurajează pe orice cititor. Pe membrii comisiei îi
chinuie, pur și simplu. Dacă aceeași disertație este prezentată în două
volume (teza propriu-zisă, 250 p. și anexele alte 250 p.), lucrurile se
schimbă. Dar de ce ne trebuie atâtea pagini pentru anexe? Cred că
este păguboasă strategia de a încerca să impresionăm cititorii
(inclusiv comisiile de examen) prin includerea în anexe a tot ce a
produs computerul. Dictonul „Cine nu are timp scrie mult" se veri –
fică aici foarte bine. Să ne rezervăm suficient timp pentru a selecta
tabelele și figurile, pentru a condensa informația astfel ca disertația
să aibă dimensiuni umane.
Notele. Altădată, notele erau infrapaginale, plasate la subsolul
paginii. Acum sunt reunite de cele mai multe ori la sfârșitul fiecărui
capitol sau la finalul cărții. Există și posibilitatea de a introduce sub
denumirea „Note", numerotate pe capitole, precizările necesare
pentru mai buna înțelegere a textului. în astfel de cazuri notele sunt
introduse imediat înaintea listei bibliografice. Paginile de note sunt
numerotate cu cifre arabe în continuarea textului.
Folosirea notelor în redactarea lucrărilor științifice ar trebui
încurajată. Textul propriu-zis ar fi mai lizibil și argumentația mai
limpede. Erudiția savantului s-ar exprima foarte bine în aceste note.
Un bun exemplu de redactare cu note ni-1 oferă Slavko Splichal
(1999, 313), profesor de comunicare în masă și opinie publică la
Universitatea din Lubljana și director al Institutului European pentru
Comunicare și Cultură:

Cum să redactăm
_______________________________________________________
U3_
Note
CAPITOLUL I: PUBLICITATE,
PUBLIC ȘI OPINIE PUBLICĂ
1. Preferința lui Ginsberg și Zaller pentru opinia de masă și pentru
termenul „opinia maselor" nu este fondată pe dihotomia opinie publică
și opinia maselor, în care opinia maselor este negarea opiniei publice,
așa cum a sugereat, de exemplu, Tonnies (1922, 77-87) și, mai târziu,
Schmidtehen(1959). (Splichal, 1999,313)
Umberto Eco (1977/2000, 181-183) consideră că notele folosesc
pentru: a) a indica sursele citatelor; b) a adăuga alte indicații biblio –
grafice de întărire despre un subiect discutat în text; c) a face
trimiteri externe și interne; d) a introduce un citat de întărire a unui
punct de vedere exprimat în text; e) a da amploare afirmațiilor din
text; f) a corecta unele afirmații din text; g) a reda traducerea unui
citat din text; h) a plăti datorii. Savantul și scriitorul italian ne atrage
atenția că „o notă n-ar trebui niciodată să fie cu adevărat foarte
lungă; altminteri, nu e notă, este un apendice și, ca atare, trebuie
inserată și numerotată la sfârșitul lucrării" {idem, 183).
Firește că notele terebuie să fie deplin justificate în logica
discursului și că nu trebuie să preia la subsolul paginii sau la sfârșitul
cărții informațiile esențiale. Totuși, sunt suficient de multe motive
pentru care, așa cum am spus, să nu se renunțe la practica de a folosi
notele.
Redactarea listei bibliografice, a
indexului și a cuprinsului
Lista bibliografică. Plasată la sfârșitul unui articol științific, lista
bibliografică nu se confundă cu bibliografia unei cărți de specia –
litate, a unei lucrări de licență sau a unei teze de doctorat. în lista
bibliografică sunt incluse numai lucrările citate în articolul scris spre

144 _________________________________________ Septimiu Chelcea
a fi publicat într-o revistă de specialitate. Bibliografia, ca parte a
lucrărilor științifice, conține și lucrări din care nu s-au extras citate,
ci doar idei în legătură cu tema tratată. Este bine ca la finele tezelor
de doctorat și de licență să se facă distincție între „bibliografia
temei" și „bibliografia consultată". Academicianul Solomon Marcus
remarca faptul că „în limba engleză se face o distincție între refe-
rences și bibliography, prima variantă având în vedere referințele
bibliografice la care se face trimitere în locuri precise ale textului, pe
când a doua poate eluda această condiție. Nu întâmplător, unii
adoptă a doua variantă, fie din neglijență, fie deliberat, pentru a
menține o stare de imprecizie. Prima variantă este, desigur, de
preferat" (Marcus, 2002, 3). Este posibilă și combinarea celor două
modalități de trimiteri bibliografice chiar în redactarea monografiilor
destinate tiparului. Referințele bibliografice se disting cu ușurință de
bibliografia temei prin precizarea paginilor de unde au fost preluate
citatele sau ideile ce susțin demonstrația proprie. Nu mi se pare a fi
nici neglijență, nici rea intenție să menționăm la bibliografie titlurile
unor cărți pe care nu le-am citit, dar despre existența cărora am aflat
din consultarea lucrărilor de referință. Aceasta poate orienta lecturile
altor persoane preocupate de tema pe care am abordat-o noi. în
tezele de licență mai ales – dat fiind timpul relativ limitat rezervat
redactării – este recomandabil să se includă în lista bibliografică un
număr cât mai mare de titluri în legătură cu subiectul disertației.
Căutarea bibliografiei, chiar pe Internet, nu poate constitui o notă
proastă pentru studenți, dimpotrivă. Personal, îi încurajez pe stu –
denții și pe doctoranzii mei să nu se limiteze la menționarea în lista
bibliografică doar a lucrărilor din care au citat și pe care, firește, le-au
citit. își găsesc locul în lista bibliografică și studiile consacrate
rezolvării problemei lor de cercetare, dar pe care, din lipsa timpului,
din cauza dificulăților de procurare a revistelor sau volumelor de
studii, nu le-au putut fișa. Abaterea deontologică intervine când nu
se operează distincția între bibliografia consultată (references) și
bibliografia temei (bibliography).
Dar cum se alcătuiește o listă bibliografică? în conformitate cu
STAS 8660-82, lista bibliografică se poate alcătui în mai multe

Cum să redactăm _________________________________________ 145
feluri. Cel mai frecvent și cel mai adecvat este modul de organizare
a listei după criteriul alfabetic al numelui autorului (sau al primului
autor, dacă sunt mai mulți autori menționați în pagina de titlu a
lucrărilor consultate). Dacă sunt menționate mai multe lucrări ale
aceluiași autor, se va proceda la ordonarea lor cronologică, de la cea
mai veche publicație la cea mai recentă. Dacă același autor a
publicat într-un singur an mai multe lucrări pe care le-am și folosit,
vom nota după anul de aparție, fără nici un spațiu liber, primele
litere ale alfabetului (Chelcea, 2002a, 2002&). Lucrările realizate de
respectivul autor în colaborare vor fi și ele ordonate cronologic și
inserate în lista bibliografică după ce se vor fi epuizat lucrările la
care este unic autor. în practica unor edituri s-a răspândit următoarea
modalitate de alcătuire a listelor bibliografice:
Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuții la sociologia culturii de
masă. București: Editura Academiei R.S.România. Chelcea, Septimiu.
(1975). Chestionarul în investigația sociologică.
București: Editura Științifică și Enciclopedică.
_________. (1982). Experimentul în psihosociologie. București: Editura
Științifică.
_________. (1988). Lungul drum spre tine însuți. București: Editura
Militară.
______. (2002a). Un secol de cercetări psihosociologice. Iași: Editura
Polirom.
______. (20026). Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum
vor elitele? București: Editura Economică.
Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosociologie
a muncii eficiente. București: Editura Politică.
Nu mi se pare foarte fericit acest mod de alcătuire a listei biblio –
grafice. Pe de altă parte, deși se înscrie în logica redactării și a
lecturii, alcătuirea listei bibliografice în ordinea citării în text
prezintă dificultăți în plus; nu o recomand.
în ceea ce privește normele etice referitoare la listele bibliogra –
fice, suntem de acord cu Nicolae Gherghel (1996,95) care susține că
ele trebuie „să reflecte documentarea reală, să conțină numai lucră –
rile în strânsă legătură cu subiectul cercetărilor efectuate, să nu fie

146 Septimiu Chelcea
unilaterale, să nu omită lucrările autorilor autohtoni, să reflecte
cunoașterea lucrărilor anterioare în aceeași problemă și, în special, a
celor care abia dețin prioritatea".
Reglementările din STAS 6158-70 (revizuit în 1990) privind
referințele bibliografice sunt într-o oarecare discordanță cu standar –
dele Harvard. în loc de a indica numele și prenumele autorului
(autorilor), titlul publicației, traducerea titlului, numărul ediției, locul
(locurile) publicării, editura (editurile), anul (anii) apariției lucrării,
este preferabil să trecem anul apariției lucrării imediat după numele
autorului. Astfel se reperează mai ușor lucrările citate în sistemul
Harvard. De asemenea, mi se pare judicios, cel puțin pentru lucrările
din domeniul științelor socioumane, să preluăm modelul referințelor
bibliografice din revistele și cărțile occidentale de prestigiu. Un bun
exemplu îl constituie bibliografia lucrării coordonate de Richard Y.
Bourhis și Jacques-Philippe Leyens (1994/1997, 276-316). Pentru
fiecare lucrare consultată se menționează, în ordine, dacă a apărut
într-o revistă: numele și prenumele autorului sau autorilor, anul
publicării, titlul articolului, titlul revistei, tomul (volumul), numărul
acesteia, paginile tipărite ale respectivului articol.
Să remarcăm tendința actuală de a se simplifica modalitatea alcă –
tuirii trimiterilor bibliografice. S-a renunțat la trecerea între ghili –
mele a titlului articolelor și revistelor, precum și la precizările: nr.,
voi, p. sau pp. în manuscris se subliniază obligatoriu titlul revistei
(acesta apare cu italice), iar anul apariției publicației se închide între
paranteze. Pentru o înțelegere mai corectă a contribuțiilor este bine
să se treacă în paranteză dreaptă anul apariției ediției princeps, după
care, în paranteză rotundă, anul apariției lucrării consultate. Nu mi se
pare a fi suficient să notăm doar a câta ediție este lucrarea la care am
avut acces: într-un singur an pot apărea mai multe ediții, iar lucrările
clasice cunosc, de-a lungul timpului, zeci și zeci de ediții. Practica
datării ediției princeps nu s-a generalizat, dar mi se pare a fi bine
venită.' Personal, o recomand mai ales în redactarea lucrărilor de
licență și a tezelor de doctorat când se trece în revistă literatura de
specialitate. Spicuim, spre exemplificare, din lucrarea lui Chris Hait
(1998,221-223):

Cum să redactam
_______________________________________________________
147
Ayar, A.J. (1946 [1936]) Language, Truth and Logic. London: Victor
Gollancz. Becker, H. (1963) Outsiders: Studies in the Sociology
ofDeviance. New
York: Free Press. Button, G. (ed.) (1991) Ethnomethodology and the
Hutnan Sciences.
Cambridge: Cambridge University Press. Durkheim, E. (1970 [1897])
Suicide: A Study in Sociology. London:
Routledge.
Le"vi-Strauss, C. (1964-1972) Mythologies. 3 vols. Paris: Pion. Schlick, M.
(1949 [1936]) 'Meaning and verification', in M. Feigl and
W. Sellars (eds.) Readings in Philosophical Analysis. Viena:
Springer. Weber, M. (1965a [1930]) The Theory of Social and
Economic
Organisation. Oxford: Oxford University Press. Weber, M. (1965b
[1930]) The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism. London: Allen & Unwin. Yanni, D.A. (1990) 'The social
construction of women as mediated by
advertising', Journal of Communication Inquiry, 14(1): 71-81.
Față de stilul trimiterilor bibliografice recomandat de Asociația
Americană de Psihologie, pe care l-am prezentat, există numeroase
particularizări cerute de edituri sau agreate de autori. Va trebui să ne
interesăm, să citim recomandările pentru pregătirea manuscrisului
(tipărite pe ultima pagină sau pe coperta a treia a revistelor), să aflăm
cerințele instituțiilor de învățământ superior care organizează
examene de licență și de doctorat. Ne vom conforma lor: aici
inovația nu-și are loc.
Când pregătim manuscrisul pentru editură, ne putem manifesta
opțiunile: numele autorilor să-1 trecem cu majuscule, prenumele cu
litere de rând, să plasăm numele autorilor pe un rând separat, anul
apariției lucrării să fie separat prin virgule sau în paranteze rotunde,
iar data ediției princeps – așa cum am mai arătat – să fie marcată
prin paranteze drepte, să se păstreze indicațiile nr., vol.,p. saupp., ca
și ghilimelele.
TABOADA LEONETTL Isabel
1989 «Cohabifation pluri-ethnique dans la viile: strategies d'insertion
locale et phenomenes identitaires», Revue europeene des migrations
internationales, 5, 2, 51-69.

148 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Esențială este păstrarea stilului lucrării (inclusiv a modului de
întocmire a listei bibliografice) de la primul la ultimul rând al
acesteia.
Când lucrarea citată nu este datată, după numele autorului se
menționează f.a. = fără an. Se va preciza a câta ediție este lucrarea
consultată și dacă suntem în prezența unei ediții revăzute.
Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediția a Ii-a,
revăzută), New York: The Free Press.
Dacă am consultat o lucrare tradusă, după titlu vom specifica în
ce limbă a apărut ediția după care s-a făcut traducerea.
Szczepanski, Jan. [1970] (1972). Noțiuni elementare de sociologie (trad. din
polonă). București: Editura Științifică.
Ordonarea lucrărilor se va face după alfabetul limbii române (în
cazul nostru), avându-se în vedere inițiala numelui autorului sau a
primului autor. Această operație nu prezintă dificultăți. Totuși, atra –
gem atenția asupra câtorva detalii. Când apar în lista bibliografică
mai multe lucrări de același autor, numele acestuia poate fi trecut o
singură dată, iar lucrările vor fi ordonate cronologic. Dacă sunt citate
și lucrări în care respectivul autor are unul sau mai mulți colabo –
ratori, se va epuiza șirul lucrărilor la care este unic autor, trecându-se
apoi lucrările colective (tot ordonate cronologic). Dacă lucrările
citate nu au menționat autorul sau autorii (Constituția României,
Hotărâri de guvern, documente statistice oficiale etc), se vor insera
în lista bibliografie conform inițialei instituției care a emis docu –
mentul sau conform inițialei primului cuvânt din titlul acestora.
Să revenim la ordonarea numelor de autori. Când întâlnim nume
compuse și unite prin cratimă, le ordonăm după inițiala primului
cuvânt.
Rădulescu-Motru, Constantin. [1904] (1995). Cultura română și politi-
cianismul. Craiova: Editura Scrisul Românesc.

Cum să redactăm _________________________________________ 149
Numele autorilor francezi formate cu particulele de noblețe La
sau Le vor fi trecute la litera L, păstrându-se un spațiu tipografic alb
(La Rochefoucauld, Francois; Le Bon, Gustave; Le Page, A.; Le
Vine, R.A.); cele ale autorilor englezi formate cu Mc sau Mac vor fi
incluse la litera M, fără nici un spațiu alb (MacLachlan, J; McCauley,
C; McGregor, D.M.). Numele formate cu Van se grupează la litera
V (Van Leeuwen, M.S.; Van Gennep, A), la fel cele formate cu Von
(Von Bayer, C.L.). Cele ce cuprind particula de vor fi inserate la
litera D (DeFleur, M.L.; de Visscher, P.; DePaulo, B.M.; D'Andrare,
R.), iar cele formate cu litera O (O'Barr, W.; O'Hara, M.) între
literele N și P. Există și excepții: numele lui Charles Alexis Clarei de
Tocqueville va fi inserat la litera T, nu la D. Uneori, nu este foarte
ușor să distingem numele de prenumele unor autori. De exemplu,
Sandu Dumitru sau Dumitru Sandu (1999); Nicolae Radu sau Radu
Nicolae?). în astfel de situații preluăm înscrisul de pe copertă sau din
pagina de titlu și considerăm primul cuvânt ca fiind numele de
botez. Să avem în vedere însă că autorii maghiari își scriu mai întâi
numele de familie și apoi prenumele (de exemplu, Bogathy Zoltan,
nu Zoltan Bogathy; Ranschburg Jeno, nu Jeno Ranschburg). Oricum,
este bine ca la întocmirea listei bibliografice să consultăm, când
avem dubii, dicționarele de specialitate și enciclopediile.
Indexul de nume. Același lucru se recomandă la întocmirea indicelui
de nume. Față de cele spuse, nu avem de adăugat decât că la
înșiruirea numelor ce au aceeași inițială se ia în considerare cea de-a
doua și, după caz, cea de-a treia literă a numelui. Dacă numele de
familie ale mai multor autori sunt identice, ordonarea se face
conform inițialei prenumelui. Este recomandabil să se menționeze
prenumele, nu doar inițiala. De exemplu: Strauss, Anselm L. Când
autorul se semnează cu inițiala înaintea prenumelui (de exemplu, C.
Wright Mills), la indexul de nume inițiala va fi intercalată între
nume și prenume (de exemplu, Mills C. Wright).
Se observă că după transcrierea numelui se pune virgulă, dar nu
și după prenume. De asemenea, după inițiala prenumelui tatălui
apare virgula. După numărul paginii (fără a indica p. sau pp.) nu se

150 Septimiu Chelcea
inserează nici un semn ortografic. Vom avea grijă ca în index
numele autorilor să fie scrise exact ca în text la paginile indicate,
păstrându-se toate elementele numelui. Indicele de nume se dactilo-
grafiază (culege) pe două sau trei coloane, în funcție de formatul
cărții, respectiv de oglinda paginii.
Indexul de teme. în fine, indicele de teme (de subiecte, de materii/
teme) va cuprinde toate „cuvintele-cheie", în ordine alfabetică. Se
vor preciza paginile unde apar, ca și – după caz – intervalul de
pagini consacrat analizei acestora. Este foarte bine dacă, după
indicarea paginilor, se trece cu italice vezi și… în unele lucrări se
publică un singur indice în care apar, în ordine alfabetică, atât
numele autorilor citați, cât și subiectele (temele) abordate. Nu mi se
pare a fi o soluție fericită.
Construirea indicelui de nume și de teme nu este o operație
mecanică. Din contră, ea presupune o reflecție atentă asupra textului.
Vor fi incluse numai numele autorilor din care s-a citat, nu și numele
altor personalități care apar incidental. Dacă folosim maxima Amicus
Plato, sedmagis amica veritas, nu vom trece în index numele filoso –
fului grec Platon (427-347 î.e.n.). Nici numele oamenilor politici nu
au de ce să apară în index dacă ne referim la epoca sau la guvernarea
lor. Dacă însă cităm din cuvântările lor, atunci, firește, trebuie să in –
cludem respectivele nume în index. Nu-i sfătuiesc deloc pe studenți
sau pe cercetătorii din domeniul științelor socioumane să apeleze la
argumentul autorității. în ceea ce privește alcătuirea indicelui de
teme, aceasta se confundă cu analiza conținutului, proces laborios de
identificare a categoriilor în care vor fi incluse cuvintele-cheie și
sinonimele lor.
Cuprinsul. Deși „cuprinsul" (sau „tabla de materii") se scrie ultimul,
el figurează pe prima pagină, după pagina de titlu. Nu mi se pare o
idee bună de a introduce cuprinsul după prefață sau la sfârșitul
lucrării. Mi se pare firesc să știm din capul locului, nu la sfârșit, care
este structura disertației sau a cărții. Este inestetic și școlăresc să se
marcheze cu un șir de puncte corespondența dintre titlul capitolelor

Cum să redactăm _________________________________________ 151
sau subcapitolelor și numărul paginii unde se află în cuprinsul
lucării. în lucrările moderne, la „Cuprins" numărul paginilor se trece
imediat după titlul unităților de text (capitole, subcapitole), la două
spații albe după o linie oblică.
Nu aș vrea să închei această lucrare înainte de a mărturisi neliniștea
mea în legătură cu felul în care veți reacționa după ce o veți fi
consultat-o. Mă tem să nu spuneți: „Cine știe face, cine nu îi învață
pe alții", fără să îl citați pe George Bernard Shaw. Accept că m-am
abătut de la unele reguli de redactare. Știu că nu știu de câte ori am
făcut-o. Dacă s-ar publica numai lucrările redactate perfect, nu ar
mai apărea nici o carte. Și mă mai tem ca dumneavoastră să nu fi
descoperit că plictiseala s-a născut în ziua când ați citit cuprinsul
acestui ghid. Dar nu! Lucrurile nu vor sta așa, pentru că sunteți sau
ați fost studenții mei. V-ați dat seama de la prima pagină că am dorit
să cunoașteți mai devreme decât am aflat eu cum se redactează în
domeniul științelor socioumane, chiar dacă pentru asta m-am mai și
împrumutat de idei de la unii, de la alții, din reviste, cărți și de pe
Internet. Cine au fost generoșii? îi găsiți la indexul de nume.

Anexa A
Prezentarea unei disertații
Prezentarea lucrărilor de licență sau a tezelor de doctorat trebuie să
răspundă pe deplin cerințelor universității unde se susțin. Ne permi –
tem să facem totuși câteva recomandări generale.
Volumul – unei teze de licență: 60-85 de pagini
-unei teze de doctorat: 200-300 de pagini
Numărul de copii – pentru o lucrare de licență: 2 + 1 copie
pentru conducătorul științific
-pentru o teză de doctorat: 1 + 3 copii
pentru membrii comisiei
Elementele generale
Elementele tehnice
1.Pagina de titlu
Denumirea universității
Denumirea facultății
Titlul complet și subtitlul tezei
Numele și prenumele autorului
Numele, prenumele și gradul didactic al conducătorului
științific Luna și anul
susținerii disertației
2.Sumarul (conținutul, tabla de materii)
3.Lista figurilor și tabelelor

154 Septimiu Chelcea
4.Lista abrevierilor
5.Mulțumiri pentru persoanele și instituțiile care l-au ajutat pe
absolvent/doctorand să realizeze lucrarea/teza
Elemente de conținut
6.Conținutul propriu-zis al lucrării/tezei
Introducere: ce își propune lucrarea/teza
Trecerea în revistă a literaturii de specialitate
Metodologia: metodele și tehnicile utilizate
Datele obținute
Discuția datelor
Concluzii și recomandări pentru cercetările viitoare
7.Anexe (opțional)
8.Glosar (opțional)
Elemente bibliografice
9.Note
10.Lista bibliografică (lucrări din care s-a citat și lucrări citite,
dar din care nu s-a citat)

Anexa B
Expresii și locuțiuni în limba latină
Ab abrupto. Dintr-o dată, a intra direct în subiect, de la început în fondul pro –
blemei.
Ab actu adpotentiam. De la real la posibil. Ab acta et acu. De la fir și de la ac,
de-a fir a păr, amănunțit. A baculo adangulum. De la baston la unghi, incoerent.
Ab antiquo. Din vechime, de demult. Ab auctoritate. Argumentul autorității,
invocarea faptului că afirmația a fost
făcută de o persoană cu autoritate.
Abdita loca. Locuri ascunse. Ab extra.
Pe dinafară.
Ab hac et ab hoc. De la aceasta și de la aceasta, a sări de la un lucru la altul Ab
imopectore. Din adâncul inimi. Ab initio. De la începuturi. Ab invidia.
Argumentul urii, demonstrație falsă. Ab Iove principium. începutul se face de
la Jupiter. Să începem cu începutul
(Vergiliu).
Ab ore ad aurem. De la gură la ureche. Ab origine. De la origine. A bove maiori
discat arare minor. De la boul mai vârstnic să învețe cel mai
tânăr să are (după Esop). Ab ovo. De la ou, de la începutul începuturilor. Este
vorba despre oul din care s-a
născut Elena, fiică a lui Jupiter (Horațiu). Ab re. Departe de subiect, fără
rost. Absit adulator, feriat me verus amator. Să dispară lingușitorul, să mă
certe cel
care mă iubește.
Absque nota. Fără notă, fără indicarea locului și/sau a anului apariției unei cărți.
Ab uno disce omnes. De la un specimen judecăm tot restul, de la o persoană
extindem concluzia la întreaga populație (Vergiliu). Ab urbe
condita. De la întemeierea orașului, a Romei (753 î.e.n.).

156 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Abutere verbum. A abuza de un cuvânt, a-1 folosi într-un sens impropriu.
Ades ingenii. Ascuțișul minții (Cicero).
A contrario. Argumentare dedusă din ceea ce este contrar, prin opoziție. Acta
diurna. Acte zilnice, buletinul oficial al Romei.
Acta est fabula. Piesa a fost jucată. Formulă de încheiere a spectacolului dra –
matic.
Acta, non verba. Fapte, nu vorbe.
Acta senatus. Actele senatului. Consemnarea discuțiilor din Senatul roman.
Acute cogitare. A gândi profund (Cicero). Ad absurdum. Argumentare prin
reducere la absurd (la ceea ce este imposibil de
acceptat).
Ad aperturam libri. La deschiderea cărții, la o primă lectură. Ad calendas
graecas. La calendele grecilor, niciodată. (Grecii nu aveau calende,
zile fixe în care să se plătească datoriile, așa cum aveau romanii). Addenda.
Ceea ce se adaugă, listă cu adăugiri. Adaequatio rei et intellectus. Concordanța
între lucrurile din realitate și gândire,
între semnificația cuvântului și obiectul desemnat, corespondența imaginilor
noastre mintale cu realitatea obiectivă, coerența externă. Definiție scolastică
a adevărului (Toma d'Aquino). Ad extremitates. Până la
limite, în cel mai înalt grad. Ad extremum. Până la capăt, până
la urmă, în cele din urmă. Adfinem. La sfârșit.
Adfontes. La izvoare, referire bibliografică la opera originală. Ad hoc. Pentru
aceasta, pentru un anumit scop. Ad infinitum. La infinit, la nesfârșit. Ad
ignorantiam. Argumentație bazată pe cererea acceptării dovezilor noastre,
abstracție făcând de argumentele celuilalt.
Adinterim. Temporar, provizoriu.
Ad libita librarii. Cu voia copistului, erori apărute într-un text datorită tiparului.
Ad libitum {ad lib). După plac, atât cât mi-a făcut plăcere (în cazul eșantionării
nereprezentative).
Adlitteram. La literă, în sensul propriu, întocmai, cuvânt cu cuvânt.
Adnarrandum, non adprobandum. Pentru a povesti, nu pentru a dovedi.
Adrem. La obiect. Ad unum omnes. Toți până la unul. Ad valorem. în
concordanță cu valoarea, după valoare. Advocatus diaboli. Avocatul
diavolului (persoana desemnată spre a pune la
îndoială în fața Papei meritele unui candidat la canonizare, la includerea în
rândul sfinților).
Afortiori. Cu atât mai mult, cu înțelepciune, care se impune cu necesitate. Alea
jacta est. Zarurile au fost aruncate (cuvintele lui Cezar la trecerea Rubi-
conului în anul 49 î.e.n.), hotărârea a fost luată.

Cum să redactăm
157
Alias. Altfel (denumit), cunoscut și sub numele de…
Alma mater. Mamă hrănitoare (despre patrie, despre universitate).
Alter ego. Un alt eu, persoană foarte asemănătoare, de încredere.
Alter idem. Altul similar.
Amicus certus in re incerta cernitur. Prietenul adevărat se vede în vremuri
nesigure.
Amicus humani generis. Prieten al omenirii, cu referire la umaniști (azi, în sens
peiorativ, lipsa criteriilor în alegerea prietenilor).
Amicus Plato, sed magis amica veritas. îmi este prieten Platon, dar mai prieten
îmi este adevărul.
Ancilla theologiae. Slujitoarea teologiei (cu referire la filosofie, în Evul Mediu).
Anno Domini. în anul Domnului, numărul anilor de la nașterea lui Iisus Christos.
Annus mirabilis. An minunat.
Ante annum. Anul trecut.
Ante Christum. înainte de nașterea lui Iisus Christos.
Ante meridiem (am.). înainte de amiază.
Anteportas. înaintea porților, pericol apropiat.
A posteriori. De la efect la cauză, aposteriori, ulterior.
Apparatus criticus. Aparat critic, lucrările citate pe baza cărora s-a stabilit în text.
Appendix. Adaus (la o lucrare scrisă).
A priori. De Ia cauză la efect, înaintea oricărei experiențe, apriori, anterior.
Apud. Semnalarea faptului că citatul folosit nu provine de la o sursă primară.
Aquila non captat muscas. Vulturul nu prinde muște, un om superior nu se
ocupă de lucruri lipsite de valoare.
Ardentia verba. Limbaj entuaziast, cuvinte care ustură.
Argumenta ponderantur, non niimerantur. Argumentele se evaluează, nu se
numără.
Argumentum argentarium. Argument pecuniar, mită.
Argumentum baculinum. Argumentul bățului, utilizarea forței pentru obținerea
unui drept. Denumirea acestui argument provine din practica anticilor de a
dovedi existența realității exterioare intelectului prin lovirea pământului cu
un băț.
Argumentum ab auctoritate. Argumentul autorității, bazat pe recunoașterea ade –
vărului unui enunț pentru că acesta a fost făcut de o persoană cu autoritate
științifică sau socială.
Argumentum ab invidia. Argumentul pornit din ură, bazat pe sentimente nega –
tive, nu pe raționamente obiective.
Argumentum ad consequentiam. Respingerea unui enunț prin evaluarea conse –
cințelor ce decurg din admiterea lui.
Argumentum ad hominem. Argumentul privind persoana, constând în a-i opune
interlocutorului consecințele cele mai puțin probabile ale afirmațiilor lui,
care vizează adversarul ca persoană, nu afirmațiile sale.

158 _________________________________________ Septimiu Chel cea
Argumentum ad ignorantiam. Argumentare bazată pe ignoranța celuilalt,
solicitând ca acesta să prezinte probe pentru a susține afirmațiile făcute.
Argumentum adjudicium. Argumentul bazat pe dovezile cunoașterii științifice.
Argumentum ad misericordiam. Argumentul bazat pe sentimentele sau intere –
sele interlocutorului.
Argumentum adpersonam. Atac la persoană, constând din ironizarea sau insul –
tarea acesteia.
Argumentum ad verecundiam. Argumentul bazat pe respect, pe recunoașterea
adevărului unui enunț pentru că acesta a fost făcut de o persoană cu
autoritate, care se bucură de o bună reputație.
Argumentum a contrario. Argumentare pornind de la contrariul a ceea ce trebuie
demonstrat.
Argumentum afortiori. Argumentul prin invocarea unui motiv mai puternic.
Argumentum apari. Argument bazat pe egalitate, argumentul care se bazează pe
translația demonstrației în cazurile similare.
Argumentum a tuto. Argumentul bazat pe analogie, de la cazurile cu probabi –
litate ridicată la cele cu probabilitate scăzută.
Argumentum ex concessis. Acceptarea pentru un moment a tezei interlocu –
torului, pentru a-1 face să recunoască slăbiciunea argumentării lui.
Argumentum ex silentio. Argument prin tăcere, a nu nega un lucru înseamnă a-1
afirma.
Ars longa, vita brevis. Arta (meșteșugul) este îndelungată (cere mult timp ),
viața este scurtă (după Hipocrat).
Artes liberales. Arte (științe) libere, preocupare intelectuală a oamenilor liberi în
antichitate.
Artium baccalaureus. Licențiat în litere sau în științe umanistice.
Artium magister. Doctor în litere sau în științe umanistice.
Asinus adlyram. Măgarul în fața lirei.
Asinus asinum fricat. Măgarul freacă (desmiardă) pe măgar. Despre două per –
soane care se laudă reciproc în public.
Asinus Buridani. Măgarul lui Buridan, aflat între două căpițe de fân, incapabil să
se hotărască din care să mănânce.
Auctor opus lăudat. Autorul își laudă opera (Ovidiu).
Audiatur et alterapars. Să fie ascultată și cealaltă parte (Seneca).
Aurapopularis. A avea trecere la mulțime, popularitate ieftină.
Aurea mediocritas. Aurita cale de mijloc, viață cumpătată (Horațiu). Astăzi, per –
siflare a mediocrității.
Auri sacra fames. Blestemata foame de aur (Vergiliu).
Aut Caesar, aut nihil. Sau împărat, sau nimic (expresie atribuită de Nicolo
Machiavelli lui Cezar Borgia), ambiție exagerată.
Aut Deus, aut natura. Sau Dumnezeu, sau natura.
Aut vincere, aut mori. Sau învingător, sau mort (a muri pentru victorie).

Cum să redactăm
Ave! Să fii sănătos!
Ave, Caesar (imperator), moriturt te salutant. Slavă ție Cezar, cei ce merg la
moarte te salută (omagiul gladiatorilor înainte de începerea luptelor în arenă).
Baculinum. Folosirea forței în locul unui argument rațional. Barba non
facitphilosophum. Nu barba îl face pe filosof (Plutarh). Bellum omnium contra
omnes. Războiul tuturor împotriva tuturor (Th. Hobbes). Bene merenti. Celui care
merită, medalie instituită de Papa Pius al Vll-lea (1823). Bis dat qui cito dat. Cine
dă repede, dă îndoit (dublu). Bis eadem dicere ridiculum est. Este ridicol să spui
de două ori același lucru. Bonafide. Bună credință, circumstanță atenuată.
Brevis Sallustiana. Concizie salustiană (Scrierile istoricului Caius Sallustius
Crispus au rămas un exemplu de concizie).
Caesar non supra grammaticos. împăratul nu este mai presus de gramaticieni,
nimănui nu îi sunt permise greșelile de exprimare.
Codit quaestio. Problemă falsă.
Cantus cycneus. Cântecul de lebădă, ultima creație a unei celebrități.
Captatio benevolentiae. Câștigarea bunăvoinței (cititorilor, publicului).
Cârpe diem! Bucură-te de ziua de azi, profită de timp.
Câștigat ridendo mores. Moravurile se îndreaptă prin râs (deviza scrisă la
inaugurare pe cortina Teatrului de Comedie din Paris).
Casus belii. Ceea ce reprezintă cauza sau justifică războiul.
Causq causarum. Cauza cauzelor, cauza primă.
Causa est prior suo effectu. Cauza este anterioară efectului. Principiu al metafi –
zicii scolastice.
Causa per se. Cauză prin sine. In metafizica scolastică, acea cauză care este
destinată să producă un efect prin propria ei natură.
Cave canem! Atenție, câine (rău), avertisment.
Cedant arma togae. Armele să cedeze locul togii, îndemn la soluționarea paș –
nică a conflictelor.
Ceteris paribus. Celelalte rămân la fel. Cerință pentru a compara două elemente.
Circa. în jur de…, aproximativ.
Circulus vitiosus. Cercul vicios, deducerea propozițiilor una din cealaltă, circu-
laritatea demonstrației.
Citius, altius, fortius. Mai repede, mai sus, mai tare (deviza jocurilor olimpice
modeme).
Cogito, ergo sum. Gândesc, deci exist (Descartes).
Compos sui. Stăpân pe sine, a fi totdeauna stăpân pe sine.
Concedo. De acord, acceptarea argumentelor preopinentului.
Conditio humana. Condiția umană.
Conditio sine qua non. Condiție fără de care (nu se poate).

160 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Confer (cf.). Compară (două texte), trimitere la alt text.
Consensus facit legem. Bună înțelegere, consensul suplinește legea.
Consensus gentium. Consimțământul popoarelor.
Consensus omnium. Consimțământul general, în unanimitate.
Consilio etprudentia. Prin înțelepciune și prudență.
Consummatum est! Totul s-a sfârșit! Ultimile cuvinte rostite de Iisus Christos.
Contra bonos mores. Contra bunelor moravuri, imoral.
Contradicția in adiecto. Contradicție intrinsecă, în definiție.
Contradictio in subiecto. Contradicție înlăuntrul subiectului (sau în lucru).
Coram nobis. în fața noastră, în prezența noastră.
Coram populo. în fața oamenilor, în prezența mulțimii, a vorbi deschis.
Corpus delicii. Corp delict.
Corrigenda. Ceea ce trebuie corectat, lista erorilor.
Crassa ignorantia. Ignoranță crasă.
Credo sed intelligere volo. Cred, dar vreau să înțeleg.
Credo quia absurdum est. Cred, pentru că este absurd (paradox formulat de
Tertulian), împotriva rațiunii.
Cui bono? în avantajul cui? în interesul cui? (vezi Cuiprodesf!)
Cui dolet meminit. Cine pătimește își amintește (Cicero).
Cuiprodest? Cui folosește? La ce bun?
Cum hoc, ergopropter hoc. O dată cu acest lucru, deci din cauza acestui lucru.
Cum eximia laude. Cu elogii deosebite (la acordarea unei diplome). Currente
calamo. Din fuga condeiului, greșeală în scris datorită neatenției. Curriculum
vitae. Cursul vieții, autobiografie.
Dat, dicat, dedicat (D.D.D.). Dă, spune, dedică. Formulă scrisă la începutul căr –
ților latinești.
De auditiu. Din auzite, informație nesigură.
Decet imperatorem stantem mori. Un împărat se cuvine să moară în picioare
(Vespasian).
Defacto. Din punct de vedere faptic, actual (opus lui de iure).
Definiendum. Care trebuie definit.
Deftniens. Care definește.
Definitio nominalis. Definiție nominală.
Definitioper idem. Definiție prin aceeași, circulară.
De gustibus non est disputandum. Despre gusturi nu se discută, fiecare este liber
să aprecieze.
De jure. Din punct de vedere legal, de drept (opus lui defacto).
De legeferenda. Conform prevederilor legale.
Delenda Carthago. Cartagina trebuie distrusă, răul trebuie înlăturat (Cato cel
Bătrân).

Cum să redactăm _________________________________________ 161
De mortuis nil nisi bene. Despre morți numai de bine. Morții nu trebuie defăi –
mați (Chilon).
De novo. Din nou, iarăși.
Deo grațios. Prin voia lui Dumnezeu, slavă Domnului (că s-a terminat ceva ce
părea fără sfârșit).
De omnibus dubitandum. Trebuie să ne îndoim de totul.
De omni re scibili (et de quibusdam aliis). Despre tot ceea ce se poate ști (și
despre altele câteva). Se folosește ca ironie la adresa pseudosavanților.
De plano. De la început, fără a mai fi necesar să se dezbată.
De profundis. Din adâncul sufletului, strigăt de deznădejde către Dumnezeu.
De propaganda fide. Pentru răspândirea credinței (institut înființat în 1622 de
Papa Grigore al XV-lea).
Desinit in piscem tnulier formosa supeme. Se sfârșește ca un pește o femeie
frumoasă de la brâu în sus. Despre ceea ce este hibrid în artă (Horațiu).
De visu. Din văzute (cu proprii ochi).
Dicendo dicere, scribendo scribere discimus. învățăm să vorbim vorbind, să
scriem scriind, deprinderile se formează prin practică.
Difficile est proprie communia dicere. Este greu să tratezi o temă comună într-un
stil personal (Horațiu).
Dignus est intrare in nostro docto corpore. Este demn să intre în învățatul nostru
corp (formulă medievală de acordare a titlului de doctor, păstrată în unele
universități și azi).
Dissertatio. Expunere științifică (scrisă sau orală).
Divide et impera! Dezbină și stăpânește! (N. Machiavelli).
Dixi. Am zis! Formulă de încheiere a unui expozeu, sublinierea unei afirmații
categorice.
Docendo discitur. învățându-i pe alții, învățăm noi înșine (Seneca).
Docta dicta. Rostiri savante (Lucrețiu)
Docta ignorantia. Ignoranță savantă, ignoranță în cunoștință de cauză, ridicu –
lizarea infatuării celor lipsiți de cunoștințe temeinice (Nicolaus Cusanus).
Doctor honoris cama. Doctor în semn de cinstire (titlu universitar).
Do ut des. îți dau ca să îmi dai (echivalența prestațiilor în dreptul roman), ser –
viciu contra serviciu, în sens larg.
Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sunt. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist
(Rene Descartes).
Dulce et decorum est pro patria mori. Este dulce și frumos să mori pentru patrie
(Horațiu).
Dum spiro, spero. Cât timp respir, sper (Cicero).
Dura lex, sed lex. Legea este aspră, dar este lege; obligativitatea respectării le –
gilor juridice.
Durante causa, durat effectus. Cât timp dăinuie cauza, dăinuie și efectul.

162 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Eadem. Aceași autoare.
Eadem, sedaliter. Aceleași, dar altfel. Raportul dintre original și copie.
Ecce homo! Iată omul (de care este nevoie)! Exclamația lui Pilat din Pont când
1-a arătat mulțimii pe Iisus Christos (după Ioan, 11,5).
Ecundum quod. Generalizare pripită, extinderea nepermisă a concluziilor de la
câteva cazuri observate la toate cazurile.
Editio princeps. Prima ediție a unei cărți.
Eofacto. Prin acest fapt.
Eo ipso. De la sine, tocmai de aceea.
Epistola non erubescit. Scrisoarea nu roșește (Cicero), hârtia suportă orice.
Epluribus unum. Unul format din mai mulți (Vergiliu). Inscripție pe stema SUA.
Ergo. Așadar.
Eripitur persona, manet res. Persoana piere, lucrul rămâne; opera supravie –
țuiește creatorului ei.
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum. Eroarea este omenească,
perseverența (în ea) este diabolică (Cicero).
Errata. Erori, lista erorilor.
Est modus in rebus. Există o măsură în toate (Horațiu).
Et alibi. Și în alte locuri (dintr-un text).
Et alli {et al). Și alți (autori).
Et caetera {Et cetera). Și alții, și altele, și așa mai departe (pronunție: et-ce-te-ra).
Et in Arcadia ego! Și eu am fost în Arcadia! (exprimarea nostalgiei după feri –
cirea pierdută).
Ex abrupto. Brusc, fără pregătire prealabilă (vezi și ab abrupto).
Ex anima. Din suflet, cu sinceritate.
Ex ante. De dinainte, anterior.
Ex cathedra. De pe tronul papal, cu mare autoritate, de la catedra universitară.
Excelsior. Mai sus. Deviza statului New York
Exceptioprobat regulam. Excepția întărește regula (principiu scolastic).
Ex concessis. Din premise.
Ex eadem causa. Din aceeași cauză.
Exempli gratia {e.g.). Pe calea exemplului, de exemplu.
Exfalso quodlibet. Din ceva fals (rezultă) orice.
Ex hypothesi. Prin ipoteză, ca supoziție.
Exit. Sfârșit. Iese (indicație tehnică în teatrul din antichitate).
Ex libris {meis). Din cărțile (mele), formulă înscrisă pe cărțile personale.
Ex nihilo nihil. Din nimic (nu se naște) nimic (Lucrețiu).
Ex necessitate rei. Din necesitate, constrâns de situație.
Exordium (orationis). începutul (cuvântării), introducerea.
Ex officio. Din oficiu (apărător).
Experimentum cruciș. Experiment crucial, decisiv (Francis Bacon).
Experto credeite. Dați crezare celui pățit (Vergiliu), încrederea în experiență.

Cum să redactăm
_______________________________________________________
163
Explicit. Se termină. în Evul Mediu, Cuvânt scris la sfârșitul unei lucrări.
Expostfacto. Retrospectiv, după ce fapta s-a întâmplat.
Expressis verbis. în termeni expliciți.
Ex silentio. Argumentare bazată pe faptul că celălalt nu neagă cele afirmate de noi.
Ex tempore. Pe neașteptate, imediat.
Extra muros. Dincolo de ziduri, din exterior, izolat de comunitate.
Ex uzu. Conform obiceiului.
Fabula docet. Fabula ne învață.
Facile princeps. Principiu preeminent, superior, prim.
Fac simile. Fă la fel, facsimil, copie fidelă a unui text.
Facta, non verba. Fapte, nu cuvinte.
Fac totum (factotum). Fă totul. Persoana care face toate activitățile într-un cadru
organizat. Fallacia accidentis. Sofismul accidentului: a considera
esențial ceea ce este
accidental.
Fallacia dictionis. Sofism bazat pe vorbire. Fecundus est error. Eroarea este
fecundă, ipoteza neverificată restrânge aria
investigației.
Fanta volat. Vestea zboară (Vergiliu).
Facit. A fâcut(-o). Inscripție pe o operă de artă, inserată înaintea numelui autorului.
Festina lente. Grăbește-te cu măsură (după Suetoniu). Felix qui potuit rerum
cognoscere causas. Fericit cel ce a putut cunoaște cauza
lucrurilor (Vergiliu).
Fiat lux. Să fie lumină, prin rațiune să fie alungată ignoranța. Fide etfiducia. Prin
fidelitate și încredere. Fide, non armis. Prin încredere, nu cu ajutorul armelor.
Fides preacedit rationem. Credința precede rațiunea (Augustin). Fides punica.
Credință punică, perfidie, rea-credință. Finis coronat opus. Sfârșitul încununează
opera (Ovidiu). Finita est comedia. Spectacolul s-a sfârșit. Flagrante bello.
Ostilitate deschisă, declarată. Finis coronat opus. Sfârșitul încoronează opera
(Ovidiu). Flecti, nonfrangi. Să te pleci, dar să nu te frângi. Expresie a
tenacității. Forma dat esse rei. Forma dă existență lucrurilor. (Principiu
scolastic). Forma mentis. Alcătuirea minții. Ceea ce definește o persoană, o
epocă, un stil. Fortuna favetfortibus. întâmplarea îi favorizează pe cei
îndrăzneți. Fugit irreparabile tempus. Timpul fuge fără să se mai întoarcă
(Vergiliu). Furor loquendi. Violență în vorbire, a urla. Furor poeticus. Avânt
poetic

164 _____________________________________ Septimiu Chelcea
Gaudeamus igitur. Să ne bucurăm, așadar; imnul studenților din toată lumea.
Genius Iod. Spirit al locului. La romani, zeul cel mai vechi al unui loc. Prin
extensie, ceea ce definește un anumit loc.
Gloria in excelsis Deo. Glorificarea (lui Dumnezeu) în cel mai înalt grad.
Glossariwn. Glosar, lista termenilor utilizați într-o lucrare științifică. Graeca
sunt, non leguntur. Sunt scrise (în limba) greacă, deci nu se citesc (azi,
avertizare asupra instabilității parcugerii unui text). Expresie a aroganței
inculte. Grosso modo. La modul general. în mare, sumar, fără a intra în
amănunte.
Habent suafata libelli. Cărțile își au soarta lor (Tirentianus Maurus).
Habitus. Mod de comportare constant, dobândit prin învățare.
Haec non intelligo. Aceasta nu se înțelege.
Harenas mtmerare. A număra firele de nisip. Despre o operație migăloasă și inutilă.
Hannibal ante portasl Hanibal este la porți (Titus Livius), vestea unui pericol
iminent.
Haud longis intervallis. La un interval scurt. Hic et nune. Aici și acum, pe loc,
imediat. Hic et ubique. Aici și pretutindeni (formulă înscrisă în vechime pe
diplomele de
doctor ale Universității din Paris).
Historia magistra vitae. Istoria (este) îmvățătoarea vieții (Cicero) Hoc erat in
votis. Aceasta am intenționat (Horațiu). Homo erectus. Om ridicat. Etapă în
evoluția omului. Homofaber. Omul făuritor. Despre ipostaza tehnică a omului
Homo habilis. Om capabil să construiască unelte. Etapă în evoluția omului.
Homo homini deus. Omul este sfânt pentru om (Seneca, reluat de Baruch Spinoza).
Homo homini lupus. Omul este lup pentru om (Plaut, reluat de Thomas Hobbes).
Homo ludens. Omul care se joacă. Ipostaza ludică a omului (Johann Huizinga).
Homo novus. Om nou. Despre o persoană ridicată prin propriile forțe (Cicero).
Homo religiosus. Omul religios. Homo sapiens. Omul înțelept. Etapă în evoluția
omului. Homo universalis. Omul universal. Despre omul nou în epoca
Renașterii. Homo sum et nihil humani a me alienumputo. Sunt om și nimic din ce
e omenesc
nu-mi este străin (Terențiu), exprimarea sentimentului solidarității umane.
Homo unius libri. Omul unei singure cărți (Biblia). Azi, expresia desemnează un
om unilateral pregătit.
Homo unius momenti. Omul unui singur moment. Homunculus. Omuleț.
Diminutiv creat de Goethe. Prin extensie, persoană lipsită
de importanță.
Honoris causa. în mod onorific (doctor în știință, profesor).
Horresco referens. Mă cutremur de ceea ce relatez (Vergiliu).

Cum să redactăm
_______________________________________________________
165
Humanum esterrare, diabolicum in errore perseverare. A greși este omenesc, a
persevera este diabolic (Augustin). Hypotheses non fingo. Nu plăsmuiesc
ipoteze, nu încerc să explic fenomenele
prin cauze fictive (Isaac Newton).
Ibidem {ibid. sau ib.). în același loc, în aceeași lucrare, la aceeași pagină.
Idem (id,). Același cuvânt sau aceeași lucrare (carte, studiu) sau același autor.
Idem per idem. Același prin același. Argumentare defectuoasă, tautologie.
Id est (Le.). Adică. Acest lucru înseamnă că…
Idola. Imagini, prejudecăți (Francis Bacon).
Idolafori. Prejudecăți inerente limbajului.
Idola specus. Prejudecăți inerente individualității fiecărui subiect uman.
Idola theatri. Prejudecăți derivate din sistemele filosofice.
Idola tribus. Prejudecăți inerente naturii umane, în general.
Ignoramus et ignoramibus. Nu știm și nu vom ști niciodată.
Ignoratio elenchi. Ignorarea temei: greșeală de interpretare de la început, neso –
cotirea subiectului, înlocuirea premisei majore pentru a ajunge la concluzia
dorită (Aristotel).
Ignotum per ignotius. A cerceta ceva necunoscut prin ceva și mai necunoscut
(principiu al alchimiei)
Illustrant orationem translata verba. Metaforele dau strălucire stilului.
Imago mundi. Imaginea lumii, vechea denumire a hărților geografice.
Imprimatur. Să se tipărească. Permisiunea dată de cenzura ecleziastică de a se
tipări o carte.
Immunis est hominum cogitatio. Gândul oamenilor este inviolabil.
In abstracte în abstract (opus concretului).
In aeternum. Pentru totdeauna, pe vecie.
-In altemum. Alternativ.
In capite. în frunte.
Index expurgatorius. Listă de cărți pe care biserica romano-catolică le-a interzis,
inițiată de Papa Paul al IV-lea (1559).
In dubio. îndoială, dubiu.
In dubiis abstine. Dacă ai dubii, abține-te (de a te pronunța).
In esse. în actualitate.
In extenso. Pe larg, în întregime (a relata).
In extremis. Până în pragul morții, până la punctul extrem.
In folio. Format de carte în care coala de tipar este pliată în două, alcătuind
patru pagini.
In forma pauperis. Ca un om sărac.
lnfra dignitatem. Sub orice demnitate.
In illo tempore. în trecutul îndepărtat, în timpuri imemoriale.
In infinitum. La nesfârșit.

166_________________________________________ Septimiu Chelcea
In loco. în locul obișnuit, în același loc.
In mediaș res. în miezul lucrurilor (Horatiu).
In memoriam. în memoria, în amintirea.
In nomine. în numele.
In nuce. în nucă, în germene, în esență.
In octavo. Formatul de carte în care coala este pliată în opt, formând șaisprezece
pagini. In omnibus aliquid, in toto nihil. Din toate câte puțin, în total nimic,
cunoștințe
fragmentate și superficiale.
Inpectore. în piept, în gând.
Inpleno. în fața întregii adunări.
Inposse. Posibilitate.
Inpraesenti. în momentul de față, în prezent.
Inpraxi. în practică, în viața de zi cu zi.
Inpuris naturalibus. Gol, dezbrăcat complet, în costumul lui Adam. In quarto.
Formatul de carte în care coala de tipar este pliată în patru, formând
opt pagini.
In re. în materie de…
In rerum natura. în natura (esența) lucrurilor. In
saecula saeculorum. în secole și secole. In situ. în
situația originară, chiar în acel loc. In spe. în
speranța că…
In stătu nascendi. în forma de apariție, pe cale de a se naște.
In stătu quo. în forma veche. Inter alia. între alte lucruri.
Inter arma silent leges. în timp de război legile tac, nu se aplică (Cicero).
Inter arma silent musae. în zgomotul armelor, muzele tac. Inter nos. între
noi (fie vorba). In terrorem. Prin amenințare. Inter se. în sine însuși. In
toto. în întregime.
Intra muros. în interiorul zidurilor cetății, în cadrul unei colectivități. In transitu.
în trecere, în tranziție. In vacuo. în spațiu gol, în vid, în eprubetă. In vino
veritas. în vin este adevărul, adevărul spus sub influența alcoolului
(Pliniu cel Bătrân).
In vitro. în sticlă, în laborator, în condiții artificiale. In vivo. Pe viu. Ipse dixit.
Așa a spus el, recursul la argumentul autorității. Expresie prin care
pitagoreicii își exprimau venerația față de magistru. Ipsissima
verba. Prin chiar aceleași cuvinte, a reproduce cu fidelitate. Ipsofacto.
Prin faptul însuși, în sensul adevărului faptelor.

Cum să redactăm ______________________________________ 167
Ius gentium. Dreptul popoarelor, dreptul internațional.
Ius primae noctis. Dreptul primei nopți. Cutumă feudală care dădea drept stă –
pânului să defloreze orice mireasă.
Laborare est orare. Munca este sfântă.
Labore et constantia. Prin muncă și perseverență.
Labor omnia vincit improbus. Munca stăruitoare învinge totul (Vergiliu).
Lacrima Christi. Lacrima lui Christos. Metaforă pentru un vin bun.
Lapsus calami. Greșeală scăpată din condei.
Lapsus linguae. Greșeală apărută în actul vorbirii, folosirea improprie a unui
termen.
Lapsus memoriae. Greșeală de memorie, incapacitatea de a-ți aminti un cuvânt.
Lato sensu. în accepțiunea largă (a termenului), în sens larg. Laudator temporis
acti. Lăudător al vremurilor trecute (Vergiliu), idealizarea
trecutului.
Laudem conferre in medium. Să lauzi cu măsură.
Lege artis. După legea artei, fără greș. Lex excluși
terții. Principiul terfiului exclus. Lex non scripta.
Lege nescrisă.
Libere loqui. A vorbi liber (fără să a avea un text în față). Libri muți magistri
sunt. Cărțile sunt magistri muți. Licenția poetica. Licență poetică, abatere de la
norma lingvistică pentru o mai
mare expresivitate (Seneca). Lingua franca. Limbă de circulație
internațională. Loco citata (l.c). în locul citat mai sus. Locus communis. Loc
comun, ceea ce știe toată lumea. Temă, formulă, figură de
stil care apar frecvent în texte.
Locus sigilii (l.s.). Locul sigiliului. Inscripție pe documentele medievale. Lumen
naturale. Facultatea naturală de a cunoaște clar și distinct (Rene
Descartes).
Magister dixit. Magistrul a spus, recursul scolasticilor la autoritatea magistrului
lor (Aristotel). Magna cum laude. Cu cele mai mari elogii, calificativ pentru
un titlu universitar
sau pentru o diplomă.
Magnum opus. Lucrare (carte) de mari dimensiuni. Malum discordiae. Mărul
discordiei. Mărul dat Afroditei de către Paris, gest prin
care s-a declanșat războiul troian.
Mânu militari. Cu putere armată, a rezolva prin măsuri drastice. Mânu
propria. Cu propria mână (a semna). Autentificarea iscăliturii regelui.
Manus manum lavat. O mână spală pe alta (Epicarm, preluat de Seneca).

168 Septimiu Chelcea
Margaritas ante porcos. Mărgăritare la porci, a oferi lucruri valoroase celor care
nu știu să le prețuiască (Matei, 7, 6).
Mathesis universalis. Știință generală bazată pe număr și măsură. Mea culpa.
Greșeală proprie, greșeala mea, recunoașterea unei greșeli. Medicus curat,
natura sanat. Medicul îngrijește, natura vindecă ( după Hipocrat). Mejudice. în
opinia mea. Memento mori. Adu-ți aminte că (și tu) vei muri. Mens sana in
corpore sano. Minte sănătoasă în corp sănătos (Iuvenal). Minima de matis. Cel
mai mic dintre rele (Fedru). Mirabile dictu. Este minunat de a relata (despre o
întâmplare). Mirabile visu. Este minunat de a vedea. Mixtum compositum. Lucru
amestecat, amalgam de idei. Modus essendi. Mod de a fi. Modus intelligibilis.
Lumea realităților inteligibile. Modus loquendi. Mod de exprimare. Modus
operandi. Mod de acțiune. Modus probandi. Mod de demonstrare. Modus
sensibilis. Lumea lucrurilor perceptibile. Modus vivendi. Mod de a trăi,
acceptarea unor compromisuri. Mulgere hircum. A mulge un țap, a încerca să
faci ceva imposibil (Vergiliu). Mulți sunt vocati, pauci vero electi. Mulți
chemați, puțin aleși (Matei, 20, 16). Multum inparvo. Mult în puțin (cu referire
la comunicarea orală sau scrisă). Mundi civis sum. Sunt ceățean al lumii (după
Diogene)
Mutatis mutandis. Cu o schimbare necesară, schimbând ceea ce trebuie schimbat.
Mutatio elenchi. Trecerea ilegitimă de la un subiect la altul.
Nam et ipsa scientia potestas est. Căci știința însăși înseamnă putere (Francis
Bacon).
Narrata refero. Mă refer la cele povestite anterior. Natura nonfacit saltus.
Natura nu face salturi (Wilhelm Leibniz). Naturae non imperatur nisi
parendo. Nu i se poruncește naturii decât supu-
nându-i-te (Francis Bacon).
Natura semper eadem. Natura este mereu aceeași (Baruch Spinoza). Necessitas
non habet legem. Necesitatea nu are lege (adagiu de dreptul roman). Necplus
ultra. Nimic în plus, complet. Ne discere cessa. Nu înceta să înveți (Cato cel
Bătrân). Nego maiorem. Resping premisa majoră. Nego consequentiam. Resping
consecința. Nemine contradicente. Fără opoziție. Nemo dat quod non habet.
Nimeni nu dă ceea ce nu are.

Cum să redactăm _______________________________________ 169
Nemo propheta in patria sua. Nimeni nu este profet în patria sa. (Răspunsul lui
Iisus Christos la rugămințile mulțimii de a face minuni și în Nazareth, așa
cum făcuse și în Capernaum).
Nemo recte sine exemplo docetur aut discitur. Nimic nu se învață și nu se însu –
șește corect fără exemple.
Ne quidnimis. Nimic prea mult (Terențiu).
Ne varietur. De neschimbat, caracterul definitiv al unui text, al unei opere.
Inițial, despre edițiile biblice autorizate de Vatican.
Nihil est in intellectu quod non prius fiierit in sensu. Nu există nimic în minte
Sră să fi fost mai înainte în simțuri (John Locke), principiu senzualist,
contrar teoriei ideilor înnăscute.
Nihil praeter naturam perpetuum. Nimic nu este veșnic în afară de natură.
Nihil sine Deo. Nimic fără Dumnezeu (Cicero).
Nihil violentum durabile. Nimic violent nu dăinuie.
Nil desperandum. Nu există motiv de disperare.
Nil medium est. Nu există cale de mijloc, ori așa, ori contrariul.
Nimium probans argumentum. Argumentare care dovedește prea mult.
Nolens, volens. Vrând, nevrând.
Noii (disjturbare circulos meos! Nu-mi șterge cercurile! Avertisment adresat celui
ce încearcă să te distragă de la treburi importante. Astfel s-a adresat Arhi-
tnede militarului care i-a călcat cercurile desenate pe nisip, după ce armata
romană cucerise Siracusa. Arhimede a fost omorât de către acel soldat
Nomina notata. Nume citate anterior.
Nomina odiosa. Nume ale persoanelor detestate, care evocă lucruri neplăcute.
Non causapro causa. A considera cauză ceea ce nu este, sofism.
Non dubitandum est. Fără îndoială.
Non liquet (N.L.). Nu este clar.
Non multa, sedmultum. Nu multe, ci mult (valoros).
Non nova, sed nove. Nu lucruri (teme, subiecte) noi, ci într-un chip (mod de tra –
tare) nou.
Non numero, sed pondere. Nu numărul, ci valoarea, greutatea (argumentelor).
Non olet pecunia. Banii nu au miros. (Replică a împăratului Vespasian dată
fiului său, Titus, care îi reproșa că a înființat latrine cu taxă pentru a reface
visteria Romei.)
Non omnes qui habent citharam sunt citharedi. Nu toți care au citeră sunt cân –
tăreți din citeră. Prin extensie, nu toți cei care au scris cărți sunt autori.
Non quis, sedquid. Nu cine, ci ce (spune).
Non refert quam multos libros, sed quam bonos habeas. Nu contează cât de
multe cărți ai sctris, ci cât sunt de bune (Seneca).
Non scholae, sed vitae discimus. Nu învățăm pentru școală, ci pentru viață
(Seneca).
Non sequitur. Nu rezultă.

170 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Nota. Adnotație la un text, însemnare, notă.
Nota bene (N.B.). Aspect important, observație pentru a atrage atenția asupra
unui pasaj dintr-un text, subliniere.
Nuda veritas. Adevărul gol.
Nudis verbis. In sensul exact al cuvântului, în cuvinte simple, sincere. Nulla dies
sine Unea. Nici o zi fără o linie, nici o zi fără a lucra ceva (Pliniu cel
Bătrân). Nulla regula sine exceptione. Nici o regulă (nu este) fără excepție
(adagiu de
drept roman).
Nullius in verba. Nimănui în cuvinte (să dai crezare, ci dovezilor experimentale).
Nullum venim inferet falsum. Nici un adevăr nu poate conduce la o concluzie
falsă.
Numeri gubernant mundum. Numerele guvernează lumea. Numerus clausus.
Număr limitat (privind proporția studenților dintr-o anumită
categorie socială). Nune aut
nunquam. Acum sau niciodată.
Oculos habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat. Au ochi și nu
vor vedea. Cine are urechi de auzit să audă (Evanghelia după Matei 13,14).
Obscurumper obscurius. Explicație obscură printr-un stil obscur.
Oculi mentis. Ochii minții.
Odi profanum vulgus. A disprețui vulgul, mulțimile profane (Horațiu).
Omitte haec! Lasă de o parte acestea! Să trecem peste asta!
Omne initium difficile est. Orice început este greu.
Omne quodflt habet causam. Tot ceea ce se întâmplă are o cauză.
Omnia mutantur, nihil interit. Totul se transformă, nimic nu piere (Ovidiu).
Onus probandi. Obligația de a dovedi (sarcina reclamantului).
Opus citatum (op. cit.). Opera citată.
Opus igne, auctor patibulo dignus. Opera este bună de pus pe foc, iar autorul de
spânzurătoare. Rezoluție pusă de cenzură pe manuscrisul Hronicii Româ-
nilor a lui Gheorghe Șincai.
Ora et labora. A se ruga și a munci.
Oratio pedestris. Vorbire prozaică.
Ora pro nobis. A se ruga pentru noi.
O tempora, o moresl Vai, timpul! Vai, moravurile! (Cicero).
Paete, non dolet! Paetus, nu doare! îndemnul la sinucidere dat de către soția sa
lui Paetus, implicat în complotul împotriva împăratului Claudiu, îndemnul
de a o imita.
Panem et circenses. Pâine și jocuri (Iuvenal).
Pars pro toto. Parte pentru întreg, sugerarea întregului prin descrierea unei sin –
gure părți.

Cum să redactăm , 171
Particeps criminis. Complice la crimă.
Parvus error in principio magnus est in fine. O eroare mică la început devine
mare la sfârșit (după Aristotel).
Passim. Ici și colo. Idei preluate din întreaga lucrare, fără indicarea paginilor.
Pater patriae. Părinte al patriei, merite excepționale pentru patrie.
Pauca, sed bona. Puțin, dar bun.
Per ambages loqui. A vorbi pe ocolite.
Per aspera adastra. Pe căi anevoioase se ajunge la stele.
Per consequentias. Prin consecințe.
Perpedes apostolorum. Cu picioarele apostolilor, pe jos, desculț.
Persona grata. Persoană acceptată (cu referire la acreditarea diplomaților).
Persona dicitur ens quod memoriam sui conservat. Persoana este entitatea care
își amintește mereu că este ea însăși.
Persona non grata. Persoană nedorită, neacceptată (cu referire la diplomați,
juriști).
Petitio principii. întoarcerea la enunțul inițial.
Philosophiaperennis. Problematică și temă constantă a tuturor filosofilor.
Pluralis majestatis. Pluralul majestății, a vorbi despre sine la plural.
Pons asinorum. Puntea măgarilor; în Evul Mediu denumire hazlie dată de către
elevi materialelor didactice mai rudimentare (de exemplu, repetarea unor
definiții) folosite pentru înțelegerea unor probleme dificile.
Postfactum. După faptă, ulterior.
Postfestum. După sărbătoare, prea târziu.
Post hoc, ergo propter hoc. După aceasta, deci din cauza aceasta; sofism care
constă din stabilirea unei legături cauzale pe baza constatării succesiunii în
timp a fenomenelor.
Post scriptum (P.S.). Adaos la o scrisoare, după semnătură.
Prima fade. La prima vedere.
Primum movens. Primul motor, principiul etern și neschimbat al mișcării (după
Aristotel).
Primum non nocere. în primul.rând să nu dăuneze (principiu medical aplicabil și
în cercetările sociale).
Primum vivere, deinde philosophari. întâi să trăiești, apoi să filozofezi (ironi –
zarea celor care discută steril și disprețuiesc acțiunea).
Primus interpares. Primul dintre egali.
Pro bono publico. în interesul public.
Pro domo sua. Pentru casa sa, a pleda pentru a-și susține propria cauză sau pro –
priile interese.
Pro forma. De formă.
Pro memoria. Spre aducere aminte.
Propria laus sordet. Lauda de sine miroase urât.
Punctum saliens. Punctul nodal, esența problemei.

172 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Quipro quo. Unul în locul altuia, confuzie, deviere de la subiect într-o discuție.
Quid novi ex Africa? Ce a mai apărut nou din Africa? Exprimă curiozitatea știin –
țifică: în antichitate Africa era puțin cunoascută (după Aristotel).
Quidprodest? La ce bun? Ce folos?
Qui scribit bis legit. Cine scrie, citește de două ori.
Quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? Cine, ce, unde, prin ce
mijloace, pentru ce, cum, când? (Ordinea logică în retorica lui Quintilian).
Quod erat demonstrandum (Q.E.D.). Ceea ce era de demonstrat. (Traducerea în
latină a formulei lui Euclid).
Quot capita, tot sensus. Câte capete, atâtea sensuri, păreri.
Quod licet Iovi, non licet bovi. Ce este permis lui Jupiter, nu este îngăduit boului.
Quot linguas calles, tot homines vales. Câte limbi știi, atâția oameni valorezi.
Quod nimisprobat nihilprobat. Ceea ce dovedește prea mult nu dovedește nimic.
Principiu scolastic.
Quorum. Dintre care. Numărul stabilit ca fiind necesar pentru a se lua o hotărâre
prin vot.
Quo vadis? Unde te duci? întrebare pusă lui Iisus de către apostolul Petru.
Qout homines, tot sententiae. Câți oameni, atâtea păreri.
Rara avis. Pasăre rară (Iuvenal), ceva neobișnuit, persoană care se arată rareori.
Ratio cognoscendi. Rațiune, temei al cunoașterii.
Ratio essendi. Temei de existență.
Re. în materie de…
Reda ratio. Rațiunea dreaptă.
Recto folio. Pe fața foii (despre filele nenumerotate ale unui manuscris).
Reductio ad absurdum. Reducerea la absurd, verificare indirectă.
Regnum hominis. Domnia omului. Viziunea antropocentristă în Renaștere.
Regressus ad infmitum. A urca perpetuu de la efecte la cauze, de la consecințe la
principii..
Regulae philosophandi. Reguli ale filosofârii, canoane metodologice în cerce –
tarea științifică (Isaac Newton).
Repetitio est mater studiorum. Repetiția este mama învățăturii (Quintilian).
Res, non verba. Lucruri, nu vorbe (fapte, nu vorbe).
Restitutio in integrum. Reparație integrală, repararea tuturor prejudiciilor morale
sau materiale.
Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus quaestionibus. Retorica este știința
de a vorbi bine în probleme publice (Isidorus de Sevilla)
Ridentem dicere verum. Să spui adevărul râzând (Horațiu).
Roma nonfuit una die condita. Roma nu a fost ridicată într-o singură zi. Faptele
mărețe necesită timp.
Rumor semper in ambiguo est. Zvonul este totdeauna îndoielnic (Ovidiu).

Cum să redactăm
_______________________________________________________
173
Sacra populi lingua est. Limba poporului este sacră.
Saepe stylum vertas. Să-ți întorci mereu condeiul. Să schimbi mereu maniera de
a scrie (Horațiu). Saltus in probando. Salt în demonstrație. Omiterea
voluntară sau involuntară a
unei etape în argumentare. Salve! Salvete! Să fii săntătos! Să fiți sănătoși!
Salvo errore calculi (s.e.c). Sub rezerva unei erori de calcul. Salvo errore et
omissione (s.e. et o.). Sub rezerva unei erori sau a unei omisiuni. Salvo titulo. Sub
rezerva titlului. Mai târziu se va găsi un titlu mai potrivit. Sanda simplicitas!
Sfântă naivitate! A deplânge ignoranța. Cuvinte adresate de
reformatorul religios ceh, Jan Hus, unei bătrâne care a pus și ea o surcică pe
rugul arzând. Jan Hus a fost excomunicat (1410) și ars pe rug (1415).
Sapere aude! îndrăznește să fii înțelept! (Horațiu), îndemn la studiu. Satis
verborum. Prea multe vorbe. Scientia etpotentia in idem. Știința și puterea sunt
unul și același lucru (Francis
Bacon).
Scientia nobilat. Știința înnobilează. Scio me nescire. Știu că nu știu (după
Socrate). Scire volunt omnes, studiis incumbere pauci. Toți vor să știe, puțini
vor să se
dedice studiilor.
Scribendi cacoethes. Tumorile scrisului. Despre scrierile inutile. Scribere
scribendo, dicendo dicere disces. înveți să scrii scriind și să vorbești
vorbind.
Secundum quid. în funcție de, relativ.
Sed ad rem redeamus. Dar să revinim la subiectul discușiei (Cicero) Sic. Așa,
întocmai (încadrat între paranteze pătrate arată că se respectă textul
fără nici o modificare, cu greșelile de redactare). Sic transit gloria
mundi. Așa trece gloria lumii (Thomas a Kempis). Simplex munditiis.
Eleganță în simplitate.
Sine amiciția vitam esse nullam. Fără prietenie n-ar fi viață (Cicero).
Sine cura. Fără grijă, slujbă bine plătită pentru o muncă minimă. Sine
die. Fără o zi stabilită, la nesfârșit. Sine dubio. Fără îndoială.
Sine hoc, ergopropter hoc. Din lipsa unui lucru, deci din cauza acelui lucru.
Sine ira et studio. Fără ură și fără părtinire (Tacit). Sine loco et artno (s.l.et a.).
Fără specificarea locului și a anului (cu referire la
cărți).
Sine qua non. Fără de care este imposibil. Sine tempore. Fără răgaz,
întocmai la ora convenită. Si vispacem, para bellum. Dacă dorești
pace, pregătește-te de război. Si vis amari, ama! Dacă vrei să fii iubit,
iubește! (Seneca) Socratico more. în manieră socratică.

174 Septrmiu Chelcea
Sol lucet omnibus. Soarele strălucește pentru toți, dreptul de a ne bucura de daru –
rile naturii.
Solum certum nihil esse cerți. Singuri lucru sigur este faptul că nimic nu este
sigur (după Socrate).
Spero meliora. Sper în lucruri mai bune.
Spiritus rector. Spirit conducător, personalitate care definește o mișcare de idei.
Stanțe pede. în picioare, pe fugă.
Stătu quo. Situația în care se găsesc lucrurile, fără schimbare.
Status in stătu. Stat în stat (referitor la o populație care dorește condiții speciale).
Stricto sensu. In accepțiunea restrânsă a termenului.
Studiose exquirunt unde verba sint Cercetează cu pasiune de unde provin
cuvintele. îndemn pentru a căuta etimologia cuvintelor (Cicero).
Sublata causa, tollitur effectus. Dacă se înlătură cauza, dispare și efectul.
Sub lege libertas. Libertate în cadrul legii.
Sub specie aetemitatis. A concepe lucrurile din perspectiva eternității (Spinoza).
Sub voce (s.v.). Sub cuvântul (când se citează cuvintele dintr-un dicționar).
Sui generis. O entitate deosebită de oricare alt gen, care constituie ea însăși un
gen, în felul său.
Summa cum pietate. Cu cel mai mare respect.
Summa summarum. Cele mai presus dintre cele mai presus. Formulă pentru
superlativ (Plaut)
Summum bonum. Binele suprem (Dumnezeu).
Sunt lacrimae rerum. Sunt lacrimi pentru lucruri, nenorocirile provoacă lacrimi
(Vergiliu).
Suo tempore. La vremea sa (orice lucru).
Suppressivo veri. Sub presiunea adevărului.
Susține et abstine! îndură și stăpânește-te! (principiu etic fundamental al stoicis –
mului).
Sutor, ne ultra crepidam. Cizmarule, nu mai sus de sanda. Admonestarea celui
care își depășește competența. Aceste cuvinte au fost adresate de pictorul
grec Apelles (356- 308 î.e.n.) unui cizmar care, după ce a făcut o observație
corectă legată de modul în care era pictată o sandală a personajului, a înce –
put să critice și alte elemente ale tabloului.
Tabula rasa. Tablă (de ceară) ștearsă, metaforă vizând capacitatea receptivă a
omului, anterioară oricărei experiențe (după Aristotel). Tacent, satis laudant.
Tăcând, ei laudă destul (Terențiu). Tale quale. Așa cum este, neschimbat, ca
atare. Tamen est laudanda voluntas. Totuși trebuie lăudată dorința de a face
(chiar
dacă acțiunea a eșuat).
Tandem bona causa triumphat. în cele din urmă, cauza bună a triumfat.
Tantum possumus, quantum scimus. Putem atât cât știm (Francis Bacon).

Cum sâ redactăm
175
Temere. Fără intenție, din întâmplare.
Temporis filia veritas. Adevărul este fiul timpului.
Tempora mutantur, nos et mutamur in illis! Timpurile se schimbă și noi o dată cu
ele!
Tempus edax rerum est. Timpul este devoratorul lucrurilor.
Tempus omnia revelat. Timpul dă la iveală toate lucrurile.
Terminus a quo, terminus adquem. Punct de pornire, punct de destinație.
Terminus technicus. Termen tehnic.
Terra incognito. Ținuturi neexplorate, probleme încă neelucidate de știință.
Tertium comparationis. Al treilea termen al comparației (elementul neutru).
Tertium non datur. Nu se dă ca posibil un al treilea termen (ipoteză).
Theatrum mundi. Spectacolul lumii. Lumea privită ca spectacol.
Theoria sine praxi est carrus sine axi. Teoria fără paractică este (ca) un car fără
osie.
Timeo hominem unius libri. Mă tem de omul unei singure cărți. Cuvintele lui
Toma d'Aquino pot fi interpretate în două sensuri: a) Mă tem de cel care a
citit o singură carte {Biblia), pentru că o cunoaște foarte bine și nu mă pot
confrunta cu el; b) Mă tem de cel care a citit o singură carte, pentru că nu
cunoaște diversitatea punctelor de vedere și nu pot dialoga cu el.
Toga praetexta. Togă tivită (cu purpură) pe care la Roma o purtau adolescenții
(până la 17 ani).
Toga virilis. Togă bărbătească, purtată de cetățenii romani maturi.
Toto caelo. Diametral opus.
Totum est prius partibus. întregul este anterior părților (Wilhelm Leibniz).
Tu quoque, mi fiii! Chiar și tu, fiule! Sunt cuvintele adresate de Cezar lui Brutus,
fiul său natural, care se afla printre conjurații care l-au ucis în Senat la Idele
lui Marte (anul 44 î.e.n.)
Ubi bene, ibi patria. Unde este bine, acolo este patria (Cicero).
Ubi libertas, ibi patria. Unde este libertate, acolo este patria.
Ubi supra. Unde s-a menționat anterior (deasupra).
Ultima ratio. Ultimul argument.
Ultima Thule. Thule (ținut mitic) cea îndepărtată, capătul lumii, ultima limită
într-un domeniu.
Una hirundo nonfacit ver. Cu o rândunică nu se face primăvară (după Aristotel).
Una voce. Cu o singură voce, în unanimitate. Una animo. Cu o singură minte,
unanimitate. Urbi et orbi. Către oraș (Roma) și către lume (benedicțiunea
papală). Utile dulci. (A îmbina) utilul cu plăcutul. Ut infra. Ca dedesubt, ca mai
jos, trimitere la paragraful următor. Uti, non abuti. A uza, nu a abuza. Ut sic. Ca
atare.

176 _________________________________________ Septimiu Chelcea
Ut supra. Ca mai sus, trimitere la paragraful anterior.
Vade mecum {vademecum). Mergi cu mine. Denumire pentru un manual școlar,
pentru un îndreptar sau pentru un ghid. Variae lectiones. Diferite lucruri,
cărți. Variorum notae. Note ale diferiților comentatori. Verbigratia (v. g.). De
exemplu. Veni, vidi, viei. Am venit, am văzut, am învins (Cezar). Venter non
habet aures. Pântecele nu are urechi, cei flămânzi nu se satură cu
vorbe.
Vera causa. Cauza adevărată.
Verba docent, exempla trahunt. Vorbele te învață, exemplele te conving.
Verbatim et litteratim. Cuvânt pentru cuvânt și scrisoare pentru scrisoare.
Verbotenus. Cuvânt cu cuvânt. Verbum a verbo. Cuvânt cu cuvânt. în mod literal.
Vere scire est per causas scire. A cunoaște cu adevărat înseamnă a cunoaște
cauzele (Francis Bacon). Verba volant, scripta manent. Cuvintele zboară (se
pierd), cele scrise rămân (ca
dovadă) (Terențiu).
Veritas numquam perit. Adevărul nu piere niciodată (Seneca).
Veritatis oratio simplex. Adevărul se rostește simplu (Seneca).
Veritas odiumparit. Adevărul stârnește ură.
Verum ipsumfactum est. Adevărul este însuși faptul (Giambattista Vico). Vestem
mutare. A-și schimba haina, a fi oportunist. Vexata quaestio. Problemă disputată.
Via media. Cale de mijloc. Via regia. Calea regală. Via, veritas, vita. Metodă,
adevăr, viață. Vice versa. Invers, termeni interșanjabili, schimbarea succesiunii.
Vide. Vezi. Trimitere la un text. Video meliora proboque, deteriora sequor.
Văd și sunt de acord cu calea cea
bună, dar o urmez pe cea rea (Ovidiu). Vide ut supra.
Văd ceea ce este deasupra mea. Vi et armis. Prin forță și
arme. Vincit omnia veritas. Adevărul le învinge pe toate.
Virtus constitit in medio. Virtutea se află la mijloc. Virtute
etfide. Prin virtute și credință. Virtute et labore. Prin virtute
și muncă. Virtute, non astutia. Prin virtute, nu prin viclenie.
Vis cogitativa. Puterea de a cugeta (principiu scolastic). Vis
inertiae. Puterea inerției (rezistență la schimbare). Vis viva.
Puterea vieții, energia.

Cum să redactăm
177
Vita brevis, ars longa. Viața este scurtă, arta este lungă.
Vivat, crescat, floreat! Să ttăiască, să crească, să înflorească! (urare academică).
Viva vox. (Prin) viu grai, oral.
Viva vox docet. Cuvântul viu învață.
Volens, nolens. Vrând, nevrând.
Vox etpraeterea nihil. O voce și nimic mai mult, vorbe fără sens.
Vox populi, vox Dei. Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu (autoritatea
majorității).
Vox populi, vox stultorum. Vocea poporului este vocea dobitoacelor (incompe –
tența majorității)
Vox Stentorea. Voce de stentor, puternică (Stentor, personaj din Iliada lui Homer,
care avea o voce foarte puternică, asemenea a cincizeci de oameni).
Vox etpraeterea nihil. O voce și nimic mai mult, vorbe fără sens.
Vulgo. Comun, obișnuit, în limbaj popular.
Sursa: Dicționar de filozofie, București, Editura Politică, 1978, 707-736; The
Concise English Dictionary, Peter Haddock Ltd., f.a., 474-482; Munteanu,
E. și Munteanu, Lucia-Gabriela, 1996; Mic dicționar enciclopedic, Bucu-
rești, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, ni-XXXII; Patru, M.V.,
1999; Roman, I, 1978,38-44; Săvulescu, Silvia, 2001,153-167.