ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 1 [627668]
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 1
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC
Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu
[anonimizat]
Note de curs
Cuprins
I. Elemente de teorie economic ă a sectorului public
1. Introducere în economia sectorul ui public. Ipoteze metodologice
2. Alocarea resurselor și piața: calculul economic și activitatea
antreprenorial ă
3. Statul în economia contemporan ă. Funcțiile guvernului în societate
4. Externalit ăți și bunuri publice. Produc ția în sectorul public
5. Alocarea resurselor și statul: imposibilitatea calculului economic și
managementul birocratic
6. Teoria alegerii publice și modelul principal-agent în sfera politic ă
II. Elemente aplicative în analiza sectorului public
7. Educația publică – argumente și limite
8. Sănătatea public ă – argumente și limite
9. Dimensiunea sectorului public: implica ții privind progresul
economic
10. Perspectivele sectorului public în contextul globaliz ării
11. Concluzii generale
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 2
Obiective :
Economia sectorului public, component ă a științei
economice și disciplin ă de studiu, are ca func ție esențială să
formeze o imagine corect ă asupra semnifica ției sectorului
public și a proceselor politice în desf ășurarea fenomenelor
economice, s ă contribuie la formarea unei gândiri economice
elevate și corecte.
Pe de o parte, economia sectorului public ofer ă argumente
economice privitoare la necesitatea sectorului public în economiile contemporane, o dat ă cu recunoa șterea faptului
că spațiul economic este structurat din punct de vedere
instituțional. Pe de alt ă parte, obiectivul disciplinei este și
acela de a sublinia limitele aloc ării resurselor prin
intermediul statului, limite evidente și în ceea ce prive ște
ponderea și rolul sectorului public în economie.
În plus, obiectivul instrumental al acestui curs const ă și în
înțelegerea posibilit ăților de reformare a unor sisteme publice
tradiționale (cum ar fi sistemul educa țional și cel sanitar) și a
perspectivelor sectorului public în contextul globaliz ării.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 3
Motto: The government is not a cow that is fed in Heaven
and can be milked on Earth. (Ludwig Erhard)
I. Elemente de teorie economic ă a sectorului public
Capitolul 1
Introducere în economia sectorului public.
Ipoteze metodologice de baz ă
Economiile dezvoltate de ast ăzi sunt, pe de o parte, produsul mecanismelor pie ței și,
pe de altă parte, prelungirea func țiilor pe care statul, de-a l ungul timpului, le-a revendicat în
ceea ce prive ște acțiunea politic ă în societate. De altfel, baza func țională a acestor economii
este asigurat ă, în general, de principiile care guverneaz ă manifestarea procesului de pia ță, iar
organismele statului îndeplinesc un rol complementar , de a suplini și de a sus ține
mecanismele pie ței.
Funcționarea oric ărei economii se bazeaz ă pe o anumit ă arhitectur ă instituțională, care
este, în mare parte, rezultatul ac țiunii guvernului în societate. Via ța individului în societate
este rezultatul general al unui anum it sistem de reguli la originea c ărora se găsește statul, prin
intermediul deciziilor politice. Este vorba atât de institu țiile politice externe (constitu ția,
principiul separ ării puterilor în societate, regimul electoral etc.), care definesc și structureaz ă
funcționarea sistemului politic, cât și de institu țiile economice, legale și juridice (drepturile de
proprietate, legisla ția, codurile comerciale etc. ) care stabilesc limitele ac țiunii umane în
societate.
Recunoașterea status-quo -ului etatist al oric ărei societ ăți contemporane ofer ă
justificarea tematic ă și științifică pentru analiza rolului statului și a sectorului public.
Necesitatea studierii s ectorului public deriv ă din faptul c ă acesta desemneaz ă, în mod necesar,
mijlocul institu țional prin care guvernul se implic ă în viața socială.
În prezent, nu exist ă economie în care sectorul public s ă nu se reg ăsească, direct sau
indirect, mai mult sau mai pu țin, între factorii care influen țează și orienteaz ă acțiunile
indivizilor, în general, și activitatea economic ă, în particular.
Economia sectorului public este acea parte a economiei (ca știință) care studiaz ă
sfera acțiunii guvernului în societate pr in intermediul instrumentelor și metodologiei științei
economice. Aceasta înseamn ă că abordările din domeniul economi ei sectorului public
vizează, pe de o parte, analiza teoretic ă a funcțiilor guvernului în soci etate, cu accent pe
procesul de alocare a resurselor prin intermediul guvernului și, pe de alt ă parte, analiza
empirică a unor domenii care, în mod tradi țional, țin de sectorul public, domenii cum ar fi
educația, sănătatea etc.
Sectorul public desemneaz ă acea parte a economiei în care se manifest ă, pe de o
parte, proprietatea de stat și, pe de alt ă parte, proprietatea public ă1. Subiecții acestor categorii
1 Economi știi, dar și juriștii, realizeaz ă o distinc ție netă între proprietatea de stat și proprietatea public ă,
distincție consfin țită chiar în textele constitu țiilor. Este cazul a șa-numitei propriet ăți de stat de domeniul privat ,
în compara ție cu proprietatea de stat de domeniul public . În realitate, conceptul de proprietate public ă, care ar
însemna proprietatea tuturor, este foarte ambiguu. Cet ățenii nu au dreptul s ă-și vândă părțile lor de proprietate
publică, deoarece nu au nici capacitatea de a decide în leg ătură cu aceast ă proprietate și nici titluri asupra
acestora. În realitate, proprietatea public ă este proprietatea statului , o dată ce oficialii guvernamentali sunt cei
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 4
de proprietate sunt ministerele și organismele guvernamentale, precum și toate societ ățile și
întreprinderile publice și de stat, care produc divers e bunuri, fie ele de natur ă publică, fie
privată.
Analiza sectorului public poate și trebuie s ă porneasc ă de la urm ătorele dou ă elemente
caracteristice ale sector ului public: dimensiune și intensitate.
Dimensiunea sectorului public exprimă ponderea, în economie, a resurselor alocate
și produse prin intermediul mecanismelor sp ecifice statului. Într-un sens mai larg,
dimensiunea sectorului public echivaleaz ă cu mărimea guvernului în economie. Aceasta
variază în timp și de la țară la țară, cu implica ții specifice asupra proces ului de dezvoltare
economic ă.
Intensitatea sectorului public exprimă amploarea ac țiunilor statului în domeniu,
acțiuni de reglementare a di feritelor aspecte ale activit ății economice și vieții sociale, cum ar
fi, de exemplu, reglementarea concuren ței, a pieței muncii, a pie ței monetare etc.
Problema fundamental ă a economiei sectorului public este aceea și cu problema
fundamental ă din teoria economic ă generală; acesta const ă în răspunsul la urm ătoarele
categorii de întreb ări: „CE s ă se produc ă?”, „CÂT s ă se produc ă?”. Un asemenea demers
reclamă necesitatea explic ării modului de alocare a resurselor, atât în sfera pie ței, cât și în
sfera statului, cu scopul în țelegerii mecanismelor prin care poate fi apreciat ă viabilitatea
economic ă a procesului de al ocare a resurselor.
Manifestarea sectorului public desemneaz ă multitudinea de activit ăți care sunt
desfășurate în sfera propriet ății de stat și a celei publice. Distingem, din acest punct de vedere,
următoarele forme de organizare a activit ăților sectorului public:
1) Regiile autonome și întreprinderile de stat : sunt unit ăți economice aflate în
proprietate public ă, respectiv în proprietatea privat ă a statului, unit ăți constituite și întreținute
în acele ramuri economice care sunt considerate de interes strategic2: industria energetic ă,
industria de armament, exploatarea minelor și a gazelor naturale, po ștă și transporturi
feroviare, precum și în alte domenii stabilite de guver n. De exemplu, potrivit legii nr. 15/1990
privind reorganizarea unit ăților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale,
regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune economic ă și autonomie
financiară.
2) Administra ția publică este constituit ă din totalitatea autorit ăților publice (centrale și
locale) care produc bunuri și servicii pentru colectivit ăți și redistribuie avu ția în societate prin
diferite instrumente administrative.
3) Fondul funciar este a treia component ă a domeniului sectorul ui public. Aici se
includ, în principal, suprafe țele de terenuri pe care se afl ă unitățile proprietate public ă, regii
autonome ori administra ții publice, cât și terenurile aflate în proprietatea public ă.
Analiza economic ă a sectorului public și a activit ăților definitorii pentru acesta
reprezintă un demers deductiv , întemeiat pe principiil e metodologice generale ale științei
economice. Eviden țierea acestora are menirea de a spori acurate țea analizei economice a
care pot stabili o destina ție sau alta pentru bunurile în cauz ă. De exemplu, în România, resursele forestiere se afl ă
sub controlul statului, nu al „publicului”, potrivit inscrip țiilor „Aceast ă pădure este în propri etatea statului”. De
altfel, în anumite condi ții politice, cum ar fi dictatura, proprietatea statului se apropie de sistemul propriet ății
private, prin faptul c ă economia este condus ă precum o enorm ă corporație.
2 Conceptul de “ interes strategic ” se caracterizeaz ă prin numeroase constroverse și chiar imposibilit ăți logice. Ce
înseamnă “strategic ”? Deosebit de important pentru societate? Dac ă ar fi așa, atunci, spun unii autori, statul ar
trebui să se retragă din multe domenii pe care le monopolizeaz ă, în virtutea argumentului de strategic, pentru c ă
monopolul legal nu este avantajos cet ățenilor cărora li se adreseaz ă. De exemplu, agricultorii sunt convin și că,
pentru societate, cea mai important ă este securitatea alimentar ă, deci produc ția de bunuri alimentare. Atunci,
apare întrebarea: oare, din acest motiv, ar trebui ca agricultura s ă fie supus ă colectiviz ării? Din acest punct de
vedere, este greu de în țeles de ce agricultura, pentru a fi performant ă, trebuie s ă fie privat ă, iar mineritul sau
industria energetic ă nu. Se cuvine a men ționa că, în prezent, în numeroase economii de pia ță dezvoltate,
distincția piață-stat este permenent reevaluat ă, prin privatizarea, de ex emplu, a unor domenii tradi ționale ale
statului: sectorul energetic, transportul feroviar etc.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 5
sectorului public. Evolu ția științelor sociale, în general, a științei economice, în particular, a
fost dintotdeauna condi ționată de dezbaterile de natur ă epistemologic ă și metodologic ă din
sistemul științelor.
Empirismul se întemeiaz ă pe postulatul c ă nu poate exista teorie în absen ța
observației: o propoziție teoretic ă este adev ărată numai dac ă se întemeiaz ă pe observa ție. În
această viziune, menirea teoriei economice este de a consemna regularit ățile statistice,
cantitative, ale comportamentului um an, formulând astfel legi apte s ă producă „previziuni” și
să fie „confirmate” prin noi probe statistice.
Potrivit empirismului, nu exist ă nimic în realitate care s ă poate fi cunoscut cu adev ărat
înaintea unor experien țe, în baza c ărora se confirm ă sau se falsific ă ipoteza ini țială.
Filozofia științei economice se întemeiaz ă însă pe recunoa șterea existen ței anumitor
adevăruri (sintetice) despre lume . Acestea pot fi cunoscute „ a priori ” (înaintea observa ției),
adică fără confirmare. Crezul empirismului c ă „doar experien ța poate duce la propozi ții
sintetice ” devine contradictor iu prin faptul c ă această afirmație este una a priori , deoarece
adevărul ei nu poate fi stabilit prin experien ță.
Apriorismul înseamnă construirea științei (economice) pe axiome necesare și evidente,
pe adevăruri sintetice a priori , stabilite prin introspec ție în însăși natura și esența acțiunii
umane. Implica țiile logice ale unor asem enea axiome devin adev ărurile imuabile ale științei
economice.
Axioma fundamental ă este recunoa șterea existenței acțiunii umane : faptul că oamenii
au scopuri, c ă utilizează mijloace rare pentru atingerea acestora, faptul c ă acțiunea uman ă se
desfășoară în timp, c ă oamenii au sc ări (ierarhii) de valori, preferin țe de timp etc. Astfel de
propoziții fundamenteaz ă, în mod formal și aprioric, legi economice universale, cum ar fi de
exemplu legea utilit ății marginale descrescânde.
Individualismul metodologic înseamn ă analiza institu țiilor, a normelor sociale, a
diverselor activit ăți specifice sectorului public în termenii ac țiunilor umane individuale.
Viziunea individualist ă asupra naturii umane este r ădăcina comun ă a tuturor elabor ărilor
teoretice privind omul și societatea. Individualismul metodologic se întemeiaz ă pe faptul c ă
individul este unitatea de analiz ă fundamental ă, de vreme ce acțiunea uman ă este întotdeauna
eminamente individual ă.
Holismul metodologic se bazeaz ă pe ideea eronat ă că întreg comportamentul uman
este determinat de un sistem social suprauman, ce se autogenereaz ă și autoîntre ține și care
este, ontologic și metodologic, anterior indivizilor. Este, îns ă, un fapt indubitabil c ă nu există
nici un alt substrat al societ ății decât ac țiunile indivizilor3.
Economia – ca știință a acțiunii umane – se întemeiez ă pe recunoa șterea faptului c ă
acțiunea uman ă este întotdeauna, în mod necesar, ra țională. Acțiunea uman ă este
comportamentul con știent, inten ționat, care poate fi controlat prin voin ță, orientat înspre
atingerea unor scopuri, prin ut ilizarea unor mijloace. Opusul ac țiunii umane nu este
comportamentul ira țional, ci o reac ție de răspuns a corpului uman la anumi ți stimuli și
instincte, adic ă reflexele corpului uman, care nu pot fi controlate prin voin ță. Din acest punct
de vedere, conceptul de „ac țiune rațională” dobânde ște caracter pleonastic.
Faptul că orice acțiune uman ă este rațională, prin defini ție, nu înseamn ă că acțiunea
umană este și eficient ă (adică atunci când se soldeaz ă cu atingerea scopului propus).
Abordarea economic ă firească nu poate fi cea a „ra ționalității maximizatoare”, a unei ra țiuni
umane infailibile, în condi ții de cunoa ștere perfect ă și absență a incertitudinii, ci a omului din
realitate, care poate să și greșească în alegerea și utilizarea mijloacelor sale. Aceasta nu
3 Alegerile și acțiunile sunt efectuate de persoane (individuale) și nu de entit ăți organice abstracte cum ar fi
Academia de Studii Economi ce, statul, societatea, na țiunea etc. Numai indivizii au preferin țe în virtutea c ărora
acționează, nu entitățile colective abstracte. De exemplu, comerțul interna țional nu reprezint ă materializarea de
schimburi economice între țări, ci între proprietari care, întâmpl ător sau nu, au na ționalități diferite . Țara,
societatea etc. nu ac ționează și nu pot ac ționa deoarece, spre deoseb ire de indivizi, nu posed ă capacitate de
gândire, voin ță, rațiune și conștiință.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 6
diminueaz ă cu nimic caracterul ra țional (con știent, inten ționat) al ac țiunii umane. De altfel,
atunci când spunem c ă acțiunea uman ă voluntară desemneaz ă alegerea pe care individul o
face, în condi ții de libertate, în țelegem prin aceasta inclus iv libertatea de a gre și.
Principiul metodologic al subiectivismului se refer ă la caracterul subiectiv al
preferințelor și evaluărilor omului care alege și acționează. Subiectivismul înseamn ă că
motivațiile acțiunii umane difer ă de la persoan ă la persoan ă, potrivit scopurilo r specifice ale
fiecăruia; doar inten țiile, anticip ările și dotările cu resurse ale individului care ac ționează
permit înțelegerea comportamentelor sau ac țiunilor sale , nu inten țiile, anticip ările și resursele
celor care observ ă și care caut ă să explice ac țiunea.
Costul economic, care este obstacolul alegerii, are a șadar natur ă subiectiv ă. Acesta
constă în evaluarea (aprecierea) subiectiv ă a celei mai bune alternativ e sacrificate în favoarea
celei alese. Rolul economistului este as tfel mult diminuat de imposibilitatea p ătrunderii în
evaluările subiective ale actorilo r; rolul economistului r ămâne unul predominant explicativ .
Capitolul 2
Alocarea resurselor și piața: calculul economic
și activitatea antreprenorial ă
Studierea procesului de alocare a resurselor trebuie s ă porneasc ă, în primul rând, de la
recunoașterea mecanismelor prin intermediul c ărora acesta se desf ășoară. Din acest punct de
vedere, exist ă două mecanisme sau aranjamente institu ționale care stau la baza aloc ării
resurselor: este vorba, pe de o parte, de aranjamentul institu țional al pie ței și, pe de alt ă parte,
de aranjamentul institu țional al statului – adică sectorul public. În ace st capitol, vom analiza
condițiile, caracteristicile și criteriile alocării resurselor prin pia ță. Acest demers este baza
necesară pentru realizarea unei analize comparate cu privire la condi țiile, caracteristicile și
criteriile aloc ării resurselor prin și de către sectorul public.
În cadrul pie ței, alocarea resurselor se face prin producție și schimb (voluntar).
Aceasta face ca pia ța să însemne un fenomen de cooperare social ă care se desf ășoară, în mod
necesar, în condi țiile diviziunii sociale a muncii. Fenomenul fundamental al pie ței îl
reprezintă schimbul, care trebuie analizat prin prisma urm ătoarelor caracteristici:
1) obiectul schimbului nu sunt bunurile prop riu-zise, ci drepturi le de proprietate
asupra acestor bunuri (inclusiv asupra monedei), drep turile exclusive pe ca re le au proprietarii
de a utiliza bunuril e conform preferin țelor proprii4;
2) schimbul este, prin defini ție, voluntar; nici un schimb nu poate avea loc decât cu
acordul ambilor participan ți, altfel este vorba de constrângere, coerci ție.
3) drepturile de proprietate ce fac obiectul schimbului trebuie s ă fie legitime , adică să
fie rezultatul unor ac țiuni non-violente (transformarea resu rselor proprii, a celor neutilizate și
nerevendicate de cineva, daruri, mo șteniri, sau din schimburi voluntare anterioare);
4 Afirmarea oric ărui schimb voluntar este condi ționată de recunoașterea drepturilor de proprietate asupra
bunurilor implicate, ceea ce înseamn ă că analiza vie ții omului în societate și a procesului de pia ță trebuie s ă
înceapă cu recunoa șterea institu ției esențiale a dreptului de proprietate. Astf el, dreptul de proprietate, ca drept
individual al persoanelor, constituie criteriul fundamental prin intermediul c ăruia pot fi rezolvate poten țialele
conflicte, prin stabilirea unor reguli clare de posesiune și utilizare exclusiv ă. Dreptul de proprietate privat ă este o
instituție care nu a fost inventat ă de cineva anume, aceasta exist ă prin însăși esența naturii umane și a legilor
naturii . Instituția dreptului de proprietate este produsul unui proces de evolu ție secular ă în decursul c ăruia
oamenii au descoperit și adoptat progresiv instrume ntele culturale, economice și juridice necesare supravie țuirii
și obținerii progresului economic.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 7
4) drepturile de proprietate se refer ă inclusiv la serviciile pe care bunurile tangibile le
furnizează (cum ar fi se rviciile de munc ă derivate din utilizarea re surselor fizice personale –
corp, corzi vocale etc.);
5) nu trebuie s ă se confunde drepturile de prop rietate asupra bunurilor tangibile ( și
asupra serviciilor derivate) cu valoarea monetar ă care le este ata șată acestora, pe pia ță.
Această valoare provine din evalu ările subiective ale celorla lte persoane de pe pia ță, valoare
ce poate fluctua din diverse cauze, care țin fie de cererea, fie de oferta din aceste bunuri5;
6) schimbul voluntar este reciproc av antajos, baza întregii teorii economice și a
relațiilor de pia ță. Ambii participan ți estimeaz ă că își vor satisface mai bine nevoile prin
efectuarea schimbului, altfel nu ar exis ta argumente pentru producerea acestuia;
Piața este un sistem de schimb al drepturilor de proprietate privat ă; dimensiunea
economic ă a termenilor schimbului o reprezint ă prețurile , a căror existen ță face posibil
calculul economic.
Proprietarii resu rselor concureaz ă pe piață în vederea valorific ării oportunit ăților de
afaceri și obținerii acelor profituri care s ă justifice costurile și investițiile efectuate.
Verificarea viabilit ății alocării resurselor în cad rul structurii de produc ție a unei economii se
realizează prin intermediul calculului economic . Posibilitatea utiliz ării calculului economic
decurge din existența propriet ății private și a institu ției monedei , ca baze ale existen ței pieței
și prețurilor.
Calculul economic pune în mi șcare mecanismul institu țional al profitului și al
falimentului6. Pe piața liberă răsplata fiec ăruia este rezultatul oferirii serviciilor sale
celorlalți. În aceste condi ții, profitul este un i ndicator de calitate al funcției antreprenoriale de
alocare a resurselor , pierderea fiind evenimentul care indic ă existența unor erori de anticipare
în alocarea și utilizarea resurselor.
Funcționarea testului profitului și falimentului nu poate fi conceput ă decât într-o
economie de pia ță privată. Aceasta nu se manifest ă în condițiile propriet ății publice și nici în
economia socialist ă, în care toate mijloacele de produc ție sunt în proprietate colectiv ă. Doar în
aranjamentul institu țional al drepturilor de proprietate privat ă, profiturile și pierderile sunt
instrumentele prin care consumatorii încredin țează conducerea activit ăților productive, adic ă
drepturile de proprietate, în mâinile celor care sunt cei mai ap ți să-i deserveasc ă.
Pe de altă parte, testul profitului și pierderii se aplic ă nu numai firmei în raport de
piață, ci și în interiorul firmei, pe m ăsură ce întreprinz ătorii verific ă viabilitatea opera țiunilor
interne. Aceast ă evaluare necesit ă utilizarea pre țurilor monetare pentru opera țiunile similare
comercializate pe pia ță, în afara firmei.
În economia de pia ță, întreprinz ătorii sunt cei care stau la baza procesului decizional
ce determin ă cursul produc ției. Dacă aceștia nu reu șesc să producă în modul cel mai
corespunz ător și mai ieftin cu putin ță acele bunuri pe care consumatorii le solicit ă cel mai
imperativ, atunci ei vor suferi pierderi, iar pozi ția lor pe pia ță se va deteriora.
Cumpărând sau ab ținându-se de la a cump ăra, consumatorii efectueaz ă o selecție
nevăzută a întreprinz ătorilor printr-un fel de plebiscit, repetat zilnic . Deci, pe pia ța liberă,
consumatorii sunt cei care stabilesc cine merit ă să posede și cine nu, și mai ales cât de mult
merită să posede fiecare din resursele disponibile.
5 Orice act suplimentar de produc ție (exercitarea celor dou ă libertăți naturale, caracteristice pie ței libere, de a
combina resursele proprii și de a vinde) diminueaz ă venitul monetar al celor afla ți deja pe pia ță în calitate de
vânzători; cu alte cuvinte, le afecteaz ă negativ situa ția, însă aceștia nu au un drept de proprietate asupra valorii
monetare , ci doar asupra bunurilor tangibile.
6 Realizarea func ției sociale a profiturilor și pierderilor ar fi imposibil ă fără un mediu universal de schimb:
moneda – institu ția fundamental ă a schimbului și baza calculului economic. Numai atunci când banii sunt
mijlocul comun de efectuare a schimburilor și când majoritatea bunurilor sunt tranzac ționate prin intermediul
banilor, și numai în m ăsura în care a șa stau lucrurile, oame nii de afaceri pot s ă utilizeze calculele de rentabilitate.
Raporturile de schimb între bani și bunuri, adic ă prețurile monetare , așa cum au fost stabilite în trecut pe pia ță și
cum se anticipeaz ă că se vor forma în viitor (pe baza schimbului de drepturi de proprietate privat ă), sunt
instrumentele mentale de „plani ficare” (organizare) economic ă.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 8
Procesul de pia ță desemneaz ă un mecanism de realocare permanent ă, a drepturilor de
proprietate, în direc ția celor care au cea mai bun ă capacitate de valorificare a
oportunităților de profit , într-un univers în care aceste oportunit ăți nu sunt spontan
descoperite și valorificate de toat ă lumea. Importan ța activității antreprenoriale este justificat ă
tocmai prin faptul c ă economia real ă este caracterizat ă, inevitabil, prin incertitudine.
Rezultatul oric ărui tip de ac țiune este, într-o anumit ă măsură, incert. Faptul c ă a acționa
înseamnă a specula arată că întreprinz ătorul este un speculator , un om dornic s ă-și
folosească percepția asupra viitoarei structuri economice pentru a demara ac țiuni de natur ă a
aduce profit.
Activitatea
antreprenorial ă
Întreprinzătorul
în „alertă” Potrivit lui Israel Kirzner, capacitatea tuturor fiin țelor umane de a
aprecia și descoperi oportunit ăți de profit și de a acționa pentru
captarea acestor profituri st ă la baza activit ății antreprenoriale.
Astfel, esen ța comportamentului antreprenorial const ă în faptul c ă
acesta este caracterizat de judec ăți creative asupra oportunit ăților
viitoare. În consecin ță, funcția întreprinz ătorului este de a fi mereu
„în alertă”, ceea ce înseamn ă ca acesta s ă poată descoperi
oportunitățile neexploatate.
Activitatea
antreprenorial ă
întreprinz ătorul
capitalist Potrivit lui Murray Rothbard, apariția profitului presupune
„implicarea” propriet ății, de vreme ce profitul este, în definitiv,
„cealaltă față a monedei” pentru cre șterea valorii capitalului cuiva,
iar pierderile sunt reflectarea sc ăderii valorii acestui capital.
Rothbard arat ă cum Kirzner subapreciaz ă rolul întreprinz ătorului-
capitalist. Pentru c ă, dacă o „vigilen ță” superioar ă explică profitul
întreprinz ătorului, atunci ce anume, în lumea kirznerian ă, poate
explica pierderile acestuia? Ideile și imagina ția creativ ă nu pot
exploata singure oportunit ățile de profit. Oricine, la un moment
dat, ar putea s ă fie vigilent, „alert” la o anumit ă oportunitate de
profit care se g ăsește poate chiar la picioarele lui, îns ă, dacă
persoana în cauz ă nu deține în proprietate nimic care s ă poată fi
investit, atunci valorifi carea acelei oportunit ăți va fi ratat ă.
Funcția antreprenorial ă constă, așadar, în stabilirea întrebuin țării factorilor de
producție. Astfel, întreprinz ătorii au calitatea de proprietari și sunt acele persoane care decid
în privința volumului și direcțiilor de alocare a resurs elor. Iar succesul sau e șecul acestora
depind de corectitudinea anticip ărilor lor referitoare la configura ția viitoare a pie ței și la
evenimente incerte legate de produc ție7.
Întreprinz ătorul angajează tehnicieni, adic ă persoane care au abilitatea necesar ă pentru
a presta anumite sarcini în cadrul firmei. El poate angaja un manager , așa cum se întâmpl ă în
economia modern ă, care să conducă afacerile într-o sfer ă de acțiune precis determinat ă.
Funcția managerial ă este subordonat ă funcției antreprenoriale . Managerul îl poate
elibera pe întreprinz ător în mod semnificativ de activit ățile necesare conducerii afacerilor,
însă acesta nu poate substitui complet activitatea antreprenorial ă. Este o eroare s ă se identifice
activitatea antreprenorial ă cu cea managerial ă.
Există posibilitatea ca managerul s ă fie răsplătit propor țional cu profiturile
antreprenoriale aduse firmei prin activitatea sa. Îns ă managerul nu poate fi f ăcut părtaș la
eventualele pierderi antreprenoriale care au inte rvenit. Aceste pierderi sunt suportate, în
ultimă instanță, de proprietarii capitalului utilizat și nu pot fi transferate asupra managerului.
7 Profiturile și pierderile antreprenoriale nu trebuie confundate cu al ți factori ce afecteaz ă venitul
întreprinz ătorului. Competen ța de natur ă tehnologic ă a întreprinz ătorului nu afecteaz ă profiturile și nici
pierderile sale de natur ă antreprenorial ă. În măsura în care propriile sale activit ăți tehnologice contribuie la
realizarea de venituri și la creșterea încas ărilor sale nete, avem de a face cu o compensa ție a muncii. Este vorba
de salariul atribuit întreprinz ătorului pentru munca (tehnologic ă sau managerial ă) prestată.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 9
Activitatea antreprenorial ă trebuie analizată ca prelungire fireasc ă, în sfera pie ței, a
instituției propriet ății private. Astfel, activitatea antreprenorial ă are caracter productiv : în
cazul afacerilor ce vizeaz ă profitul, viabilitatea activit ății antreprenoriale este verificat ă prin
calcul economic.
Însă nu toate activit ățile dintr-o economie se supun exigen ței criteriului economic.
Numeroase activit ăți și domenii întregi func ționează pe alte criterii decât cel economic. Este
cazul sectorului public: eficien ța economic ă a activit ăților acestuia nu poate fi stabilit ă,
deoarece managementul birocratic nu poate fi verificat prin calcul economic.
Managementul pentru profit Managementul birocratic
● managementul afacerilor ce pot fi
verificate economic
● sectorul privat : costuri și venituri
● alocarea resurselor este decis ă de
întreprinz ător
● întreprinz ătorul este dependent de
satisfacerea preferin țelor publicului ● managementul activit ăților ce nu pot fi
verificate economic
● sectorul public : numai costuri
● alocarea resurselor este decis ă de
birocratul administrator
● birocratul guvernamental nu depinde de
consumator în procurarea resurselor
Capitolul 3
Statul în economia contemporan ă.
Funcțiile guvernului în societate
Rolul sectorului public în economia contemporan ă se manifest ă la nivel
microeconomic și macroeconomic, prin factorii care determin ă acțiunile guvernamentale și
prin implica țiile economice și politice ale acestora. Economia sectorului public privește statul
atât ca agent economic , cât și în calitate de reglator al vieții economice, în vederea
administr ării resurselor publice în mod eficient, pentru ob ținerea satisfacerii cât mai bune a
nevoilor cet ățenilor.
Prin însăși existența sa, sectorul public joac ă un rol determinant în via ța economic ă, în
derularea fluxurilor economice între agen ții economici. În figura urm ătoare sunt reprezentate
relațiile pe care sectorul public le instituie cu sfera produc ției și cu cea a consumului.
Figura 1: Fluxurile sector public – agen ți economici
În primul rând (fluxul 1 plus fluxul 2), guvernul ob ține venituri din impozitarea
activității agenților economici, fie ei produc ători sau consumatori. Existen ța statului este
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 10
asigurată prin fiscalitate: impozitele pe profit și alte taxe asupra produc ției percepute sub
forma unor pl ăți publice, precum și impozitarea veniturilor menajelor și a activit ății de
consum.
În al doilea rând , (fluxul 3) rela țiile dintre stat și agenții economici sunt constitu-ite
prin intermediul sectorului financiar sau al pie ței de capital. Prin re glementarea sectorului
monetar-financiar și prin participarea la acesta, statul se împrumut ă și intră în relații
financiare și de credit cu ceilal ți participan ți8.
În al treilea rând , (fluxul 4 plus fluxul 5) sectorul public particip ă direct la
schimburile de pe pia ță, prin cump ărarea unor factori de produc ție de care are nevoie, atunci
când este produc ător, și prin cump ărarea de bunuri și servicii de la agen ții economici priva ți,
atunci când sectorul public este beneficiar. Și într-un caz și în celălalt, statul folose ște
resursele financiare acu mulate prin impozitare.
În al patrulea rând , (fluxul 6) guvernul se manifest ă în economie în calitate de
furnizor al anumitor servicii. Este vorba, pe de o parte, de asigurarea unor bunuri și servicii
care pot fi și chiar sunt oferite și de piață (educația publică, sănătatea public ă, asigurările
sociale etc.) și, pe de alt ă parte, de furnizarea unor bunuri și servicii publice, asupra c ărora
guvernul de ține monopolul legal (ap ărarea națională, justiția, de exemplu).
Toate aceste fluxuri între sectorul public și agenții economici se caracterizeaz ă printr-o
dimensiune economic ă reală: prin interven țiile sale, statul influen țează activitatea tuturor
agenților economici și modifică rezultatele aloc ării resurselor prin intermediul pie ței. De aici,
caracterul reglator al acțiunii guvernului în societate.
Funcțiile guvernului în societate sunt rezultatul unei abord ări normative, menit ă să
răspundă la întrebarea “Ce TREBUIE s ă facă statul?”. Aceast ă abordare normativ ă poate fi
completat ă, în mod necesar, cu o teorie pozitiv ă a statului, care s ă descrie natura ac țiunii
guvernelor în societate. Teoria pozitiv ă a statului ocup ă un loc important în economia
sectorului public, de vreme ce sistemul politic de guvern ământ stabile ște regulile
fundamentale în cadrul c ărora se desf ășoară activitatea economic ă.
Statul reprezint ă organiza ția politic ă ce deține, pe un anumit teritoriu, monopolul
impozitării și al legisla ției pe calea utiliz ării puterii politice, prin organisme specializate în
acest sens, cum ar fi poli ția și armata. Statul este organiza ția politic ă ce are drept
caracteristic ă esențială puterea de constrângere . Analiza sectorului public, precum și a
implicațiilor sistemului politic asupra avu ției națiunilor porne ște de la explicarea ac țiunii
guvernului în societate.
Relația dintre guvernământul politic și drepturile de proprietate este una complex ă.
De asemenea, institu țiile care structureaz ă sistemul economic sunt corelate cu anumite
aranjamente alternative ale puterii politice.
Sunt relevante urm ătoarele trei situa ții posibile:
1) acțiunea uman ă nu este constrâns ă de existen ța instituțiilor legale și a corpului
judecătoresc, adic ă nu exist ă reguli și agenți care să defineasc ă și să aplice
drepturile. În acest caz nu se poate vorbi despre comunitate sau societate: este „starea de jungl ă”;
2) există reguli și instituții legale care specific ă drepturile exclusive, exist ă corp
legislativ și curți de justiție. Nu exist ă, în schimb, acea dimensiune executiv ă a
8 Concepția dominant ă existentă cu privire la rela țiile pe care statul le are cu agen ții economici se bazeaz ă, în
mare măsură, pe concep ția că acesta este un alt agent economic, care particip ă la viața economic ă de pe picior de
egalitate cu ceilal ți și chiar intr ă în concuren ță cu aceștia. În realitate, prezen ța statului în economie trebuie
nuanțată deoarece statul stabile ște, pe de o parte, regulile jocului și participă, pe de alt ă parte, ca juc ător în cadrul
propriilor reguli. Recunoa șterea unei anumite contradic ții care ar putea decurge din aceast ă dublă calitate face ca
statul să nu poată fi considerat un agent economic ca oricare altul . Organismele statului sunt finan țate din taxe și
impozite, nu prin schimb voluntar a șa cum stau lucrurile în cazul afacerilor privat e. Aceasta înseamn ă că, în
cazul statului, oricât de intens ă ar fi concuren ța între acesta și agenții economici priva ți din economie, statul nu
poate ieși, în nici un caz, învins, falimentat.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 11
guvernului, bazat ă pe monopolizarea for ței și coerciției în societate. Este societatea
fără stat: „stateless societies”;
3) societatea în care guvernul face regulile, arbitreaz ă dispute și aplică drepturile
exclusive. Este cazul existen ței unei autorit ăți politice care de ține monopolul
legislativ în societate și forțe armate prin care se asigur ă capacitatea puterii politice
de a impune taxe și impozite.
Cei mai mul ți economi ști consider ă că organismele statale pot promova cooperarea
socială și, deci, bun ăstarea economic ă pe următoarele trei c ăi principale:
(1)
protejarea vieții
și a libertății
membrilor
societății, adică
protejarea
drepturilor legitime
de proprietate (2)
producerea
anumitor bunuri ale
căror caracteristici
speciale le fac greu
de furnizat prin
intermediul
sistemului pie ței (3)
redistribuirea
veniturilor și
a avuției în
societate, adic ă
redistribuirea
drepturilor de
proprietate privat ă
Funcția
protectivă a
statului Funcția
productiv ă a
statului Funcția
redistributiv ă
a statului
1) Funcția protectiv ă a statului : se referă la menținerea ordinii sociale și a domniei
legii, deci la aplicarea legii împotriva furtului, fraudei și a folosirii nelegitime a violen ței.
Cum poate guvernul s ă mențină pacea și să garanteze libertatea? Răspunsul ține de instituții,
în speță de menținerea unui sistem de reguli care s ă fie aplicate tuturor cet ățenilor în mod
egal, reguli în cadrul c ărora membrii societ ății să fie împiedica ți să-și încalce drepturile unii
altora. În acest context, statul apare ca agen ție politică, al cărei rol este acela de impunere a
instituțiilor externe și a drepturilor de proprieta te. Statul protectiv este arbitrul relațiilor
interpersonale care se manifest ă în societate9.
Acțiunea protectiv ă a guvernului se concretizeaz ă în acte legislative privind drepturile
de proprietate și aplicarea contractelor, în diferite reglement ări privind siguran ța publică, de
exemplu, securitatea muncii etc. Scopul institu țiilor externe, administrative, este acela de a
servi cetățeanul în atingerea scopurilor sale legitime . Uneori, îns ă, acțiunea politic ă se
manifestă prin proliferarea reglement ărilor legislative care submineaz ă drepturile și libertatea
indivizilor, complic ă funcționarea sistemului economic și poate încetini performan țele
acestuia.
2) Funcția productiv ă a statului : constă în asigurarea a ceea ce economi știi apreciaz ă
a fi bunurile publice . În principiu și în ultim ă instanță, chiar legea și ordinea social ă pot fi
privite drept bunuri publice, fapt ce creeaz ă o interfață între statul productiv și cel protectiv.
Statul productiv își găsește, astfel, justificarea în teoria bunurilor publice10, pe care o
vom examina în capitolul urm ător. Caracteristicile bunurilor publice dau na ștere problemei
9 Pentru ca pie țele să funcționeze eficient este necesar ca drepturile de proprietate s ă fie bine definite. În orice
țară, sistemul legislativ existent supravegheaz ă și protejeaz ă sistemul drepturilor de proprietate. Exclusivitatea
proprietății private promoveaz ă conservarea și folosirea în țeleaptă a resurselor pentru viitor, dup ă cum ilustreaz ă
consecințele resurselor non-exclusive. O resurs ă la care toat ă lumea are acces liber este una fa ță de care nimeni
nu are interesul s ă-i asigure între ținerea sau reînnoirea, deoarece este vorba de ac țiuni care nu pot determina
creșterea valorii comerciale a resursei respective; în consecin ță, resursa este condamnat ă să fie supraexploatat ă și
rapid epuizat ă. În acest fel se deruleaz ă mecanismul pe care ecologistul amer ican Garret Hardin l-a denumit „ the
tragedy of the commons ”, fenomen invocat insistent de c ătre economi ști în problema resurselor aflate în
proprietate comun ă.
10 Bunurile publice se caracterizeaz ă prin faptul c ă (1) furnizarea acestora unui individ le face, în acela și timp,
disponibile și altora și (2) este dificil ă, dacă nu imposibil ă, restrângerea consumului doar la cei care le pl ătesc.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 12
pasagerului clandestin : tentația de a beneficia, f ără a plăti, de anumite bunuri publice cum ar
fi securitatea, undele radio și TV etc., o dat ă ce acestea sunt produse. Astfel, fiecare individ
este stimulat „s ă-i lase pe al ții” să plătească.
Argumentul statului productiv este acela c ă guvernul trebuie s ă facă lucrurile pe care
oamenii nu le pot face deloc sau nu le pot face foarte bine atunci când ac ționează în mod
individual și separat. Fiecare persoan ă, în condi țiile propriilor sale resurse și planuri, nu ar
cheltui sau ar cheltui „prea pu țin” pentru asigurarea unor bunuri precum ap ărare, educa ție,
sănătate sau infrastructur ă fizică.
Este binecunoscut ă formula „cel mai bun guvern este acela care guverneaz ă atât cât
trebuie”. Dar pân ă unde trebuie s ă acționeze guvernul în societate? Care trebuie s ă fie
dimensiunea guvernului, ca agen ție politică și ce criteriu poate fi utilizat pentru determinarea
limitelor acesteia? Oare deciden ții politici utilizeaz ă criteriul calculului economic atunci când
stabilesc dac ă va fi construit ă o școală ori un spital și cât de mult trebuie s ă aloce acestor
proiecte?
14) Funcția redistributiv ă a statului . Redistribuirea avu ției este un fenomen specific
oricărei societ ăți organizate de și prin intermediul statului. Politica de redistribuire
desemneaz ă „socializarea” drepturilor de proprietate privat ă, adică transferarea în
diferite grade a resurselor dinspre proprietarii naturali ai acestora c ătre persoane care
nici nu au utilizat resursel e respective, nici nu le-au ob ținut prin schimb. Este vorba de
distribuirea avu ției în societate în func ție de anumite judec ăți de valoare cu privire la
ce trebuie considerat just în societate. Problema cu care se confrunt ă societatea este de a decide dac ă distribuirea veniturilor
și a avuției prin intermediul pie ței trebuie considerat ă „justă” și, în caz contrar, de a decide ce
distribuție particular ă de venituri și averi este preferabil ă; în plan pragmatic, problema se
reduce și la adoptarea celor mai potrivite m ăsuri pentru a ajunge de la distribu ția existent ă la
cea dezirabil ă.
În orice caz, trebuie recunoscut faptul c ă orice modificare a status-quo -ului social
generează grupuri care câ știgă și grupuri care pierd din aceast ă modificare. Aceast ă constatare
ridică următoare întrebare: pentru cine este dezirabil ă distribu
ția avuției pe care sectorul
public caut ă să o realizeze? Oare modificarea distribu ției avuției în societate nu reflect ă și
capacitatea grupurilor de interese de a influen ța politicile statului, în absen ța vreunei corela ții
cu meritul acestor grupuri de interese?
Orice interferen ță guvernamental ă cu piața este echivalent ă cu una din urm ătoarele
două fenomene: pe de o parte, are loc instituirea obligativit ății unor schimburi ce nu s-ar fi
desfășurat voluntar în absen ța interven ției guvernamentale și, pe de alt ă parte, are loc
împiedicarea (scoaterea în afara legii a) efectu ării unor schimburi ce s-ar fi desf ășurat
voluntar în absen ța interven ției respective .
Instrumente redistributive
care neutralizeaz ă
funcționarea pie ței care alterează
funcționarea pie ței
prin modificarea
rezultatelor prin modificarea
oportunităților
• Impozite pe:
– venit
– producție
– consum
• Transferuri și subvenții
– directe
– indirecte • Fixarea și controlul pre țurilor
• Definirea structurii concuren țiale a pieței
• Alterarea stimulentelor prin restric ții
asupra drepturilor de proprietate
• Reglementarea legislativ ă a afacerilor
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 13
Redistribuirea avu ției în societate reflect ă ideologia socialist ă și social-democrat ă.
Potrivit acestora, o parte a propriet ății și venitului realizat apar ține de drept societ ății și
trebuie să fie cedat ă guvernului, pentru a fi apoi redistribuit ă cetățenilor, în conf ormitate cu
anumite idei de egalitate și justiție socială. Pe o asemenea baz ă ideologic ă s-a construit statul
bunăstării din lumea occidental ă de-a lungul întregul ui secol al XX-lea.
Statul redistributiv este reflectarea opiniei c ă rezultatele pie ței sunt injuste, de unde și
intervențiile politice pentru corectarea acestora. Îns ă inegalitatea rezultatelor este consecin ța
firească a diferen țelor între înzestrările naturale ale oamenilor, precum și între scopurile pe
care aceștia le au. În plus, este eronat ă aplicarea atributelor de „jus t” ori „injust” la nivelul
rezultatelor: numai ac țiunile umane pot fi judecate din punct de vedere etic . Numai ordinea
proprietății private, adic ă piața liberă, respectă criteriul etic, deoarece se bazeaz ă pe cooperare
socială și nu pe for ță și coerciție.
Această abordare conduce la dou ă concluzii:
a) Redistribuirea propriet ății în societate este inevitabil ă în condi țiile existen ței
statului. În esen ță, statul protectiv și productiv sunt, în egal ă măsură, stat redistributiv.
Finanțarea prin impozitare a bunurilor publice echivaleaz ă cu distribuirea nepropor țională a
costurilor și beneficiilor , de unde dimensiunea redistributiv ă a statului productiv.
b) Statul redistributiv este , de facto, în contradic ție cu argumentul statului protectiv :
protejarea libert ății și a propriet ății este erodat ă de realocarea (arbitrar ă) a drepturilor de
proprietate între grupuri de persoane, prin ac țiune politic ă.
Instituționalizarea practicilor redistributive ale statului bun ăstării produce, în timp,
așa cum s-a demonstrat, urm ătoarele dou ă tipuri de consecin țe:
1) în plan economic , sunt afectate negativ s timulentele pentru munc ă, pentru ini țiativă
și activitate antreprenorial ă; au loc sc ăderea ratei form ării capitalului, destimularea procesului
investițional, cu rezultate depresive asupra activit ății economice.
2) în plan socio-cultural , se produc modific ări în structura social ă în ceea ce prive ște
tipurile de personalitate sau de caracter uman. Asisten ța socială este cea care creeaz ă
mentalitatea de „asistat” și favorizeaz ă valorile culturale egalitariste.
Capitolul 4
Externalit ăți și bunuri publice. Produc ția în sectorul public
Funcțiile ( protectivă, productiv ă, redistributiv ă) pe care, în mod tradi țional,
economiștii le asociaz ă guvernului reflect ă concepția că anumite bunuri și servicii, cum ar fi
legea, securitatea, ordinea, apararea na țională, iluminatul public etc., nu pot fi produse prin
mecanismele pie ței. Aceasta înseamn ă că producerea lor reclam ă existența statului și a
mijloacelor (fiscale) prin care acesta se implic ă în viața economic ă. Teoria conform c ăreia
societatea va încerca s ă atingă nivelul optim de eficien ță, prin altfel de instrumente decît cele
de piață, nu este deloc nou ă.11
Analiza ac țiunilor indivizilor se bazeaz ă pe premisa c ă acestea se desf ășoară într-un
anumit cadru de legi. Adam Smith observa acum mai bine de 200 de ani c ă fiecare individ e
condus de o mân ă invizibilă să promoveze un scop ce nu face parte din inten ția lui. […]
Urmărindu-și interesul s ău, el adeseori promoveaz ă interesul societ ății mai bine decât atunci
11 W. J. Baumol în lucrarea sa „Welfare Economics and th e Theory of the State“, Bell for the London School of
Economics, 1952, asocia guvernul, în mod explicit, cu func ția de agent substitut pentru e șecul pieței.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 14
când încearc ă intenționat să-l promoveze . Scopul acestui capitol este de a ar ăta în ce condi ții
funcționează și în ce condi ții nu func ționează “mâna invizibil ă”.
Înțelegerea și acceptarea modului în care sunt distri buite resursele la un moment dat,
precum și a căilor de distribuire a lor, prin intermediul drepturilor de proprietate constituie
baza societ ății civilizate. Transferul de re surse se poate face în mod pa șnic, iar indivizii pot
colabora și coopera între ei pentru atingerea scopurilor personale. Cu toate acestea,
economiștii au identificat anumite situa ții în care mecanismele pie ței nu conduc la rezultatele
dorite sau, pur și simplu, pia ța nu beneficiaz ă de cadrul de manifestare.
Aceste situa ții sunt cunoscute în teoria economic ă drept situa ții de eșecuri sau limite
ale pieței. Principalele situa ții responsabile de incapacitatea institu țiilor pieței de a realiza
alocarea eficient ă a resurselor sunt considerate a fi externalit ățile și bunurile publice . Este
vorba, de fapt, de condi țiile care fac improprie manifest area aranjamentului institu țional al
pieței. Aceste condi ții, responsabile de disfunc ționalități în alocarea resurselor, țin tocmai de
faptul că resursele respective nu s unt în proprietatea nim ănui.
Externalit ățile
Situîndu-se în aten ția unor mari economi ști precum Marshall, Pigou, Samuelson,
fenomenul externalit ăților are relevan ță teoretică și practică, fiind la originea unor decizii și
teorii extrem de importante: dimensiunea interven ției statale în economie, e șecul pieței, teoria
deciziei publice, etc.
Extenalitățile sunt efecte pr oduse de agentul econom ic A, numit produc ător de
externalitate sau emitent, și receptate de agentul economic B, numit receptor, f ără ca A să fie
compensat pentru efectele pozitive, iar B s ă fie compensat pentru efectele negative12.
Externalit ățile sunt deci efecte di recte nemediate de pia ță, adică ele nu se reflect ă în costuri și
prețuri și, în consecin ță, nu se reflect ă în echilibrul pie ței.
Este externalitate , de exemplu, poluarea pe care o produce o uzin ă chimică
deversând de șeuri într-un râu, dac ă uzina este situat ă în amonte de al ți utilizatori.
Costul adi țional al produselor uzinei polua nte nu este reflectat în pre țul produselor sale. Acest
cost va fi receptat de utilizatorii de ap ă din aval. Ei vor prod uce bunurile la un pre ț mai mare
decât cel normal, iar uzina chimic ă va produce propriile ei produse la un pre ț mai mic decât
cel normal.
Nu este externalitate efectul negativ provocat unui pasionat de banane de cre șterea
de preț care apare în urma cre șterii accelerate a cererii de banane. Acest fenomen negativ
pentru consumatorul de banane a fost receptat de pia ță prin modificarea corespunz ătoare a
prețurilor.
Termenul de “ pasager clandestin ” îl caracterizeaz ă pe cel care se bucur ă de
externalit ăți pozitive. Dac ă cineva are un apartament cu vedere la circuitul de la Monte Carlo,
poate urm ări cursa pe viu f ără să plătească biletul de intrare. Ba chia r unii proprietari scot bani
frumoși din asta, închiriind la pre țuri fabuloase apartamentele pr oprii, pe durata curselor de
Formula 1.
Implicația general ă a teoriei economice a externalit ăților vizeaz ă politicile pe care
statul, spun majoritatea economi știlor, trebuie s ă le adopte:
a) impozitarea activit ăților care genereaz ă externalit ăți negative , cum ar fi poluarea,
în vederea desp ăgubirii indivizilo r care suport ă aceste efecte externe negative;
b) subvenționarea activit ăților care genereaz ă externalit ăți pozitive , cum ar fi
educația, din impozitele instituite beneficiarilor acestor efecte externe pozitive.
Studiu de caz: poluarea
12 Extenalit ățile pot fi, deci, pozitive sau negative, dup ă cum receptorul externalit ății este afectat favorabil
sau nefavorabil. În primul caz, ele se mai numesc și venituri externe , iar, în al doilea caz, costuri externe .
Consecința directă în plan conceptual a externalit ăților este separarea costuril or în costuri sociale și
costuri private, și a veniturilor în venituri sociale și private, dup ă cum în costuri și în venituri sunt sau
nu sunt reflectate externalit ățile.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 15
Firma G care se ocup ă cu purificarea aurului, folosind în acest scop cianur ă, își are
locația pe malul râului T. În aval, firma U are o cresc ătorie de pe ște. Periodic, ploi toren țiale
produc rev ărsarea bazinului de decantare al G, iar cianura ajunge în T, ucigând pe știi pe care
îi produce U. Cu cât produc ția de aur a lui G este ma i mare, cu atât mai mult ă cianură este
folosită, deci cu atât mai mult ă cianură se revars ă în T și mai mul ți pești ai U mor. Prin
urmare, produc ția celor dou ă firme este corelat ă negativ.
Legislatorul poa te stabili c ă poluarea este un r ău social, iar poluator ul trebuie penalizat
pentru a- și reduce poluarea13. Această decizie echivaleaz ă cu stabilirea unui nivel maixim
admisibil de poluare: cum produc ția de aur a firmei G depinde de cantitatea de cianur ă
folosită, judecătorul impune de fapt firmei G un nivel al produc ției de aur, iar firmei U un
nivel al produc ției de pește. Or, legislatorul nu poate stabili, doar pe baza unor imperative
morale (poluare = r ău), care este nivelul optim al produc ției pentru cele dou ă firme.
Singura solu ție pentru ca firmele G și U să-și ia reciproc în calcul activit ățile este ca
judecătorul să decidă cui îi va fi atribuit ă proprietatea râului T. Aceasta ar determina
internalizarea externalit ății (teorema lui Coase). Din momentul în care X prime ște în
proprietate râul T, acesta va închiria sa u va vinde râul T uneia dintre cele dou ă firme (nu va
putea să-l vândă amândurora sub acelea și condiții, deoarece ar comite o fraud ă). Astfel,
resursa T va fi alocat ă uneia dintre cele dou ă firme, iar cealalt ă va trebui s ă-și ajusteze
așteptările privind productivitatea, fie r ămânând, fie mutându-se în alt ă parte14.
Figura 2: Nivelul optim al polu ării
Pre țul
aurului
Oferta ulterioar ă
Costul închirierii râului
Oferta ini țială
Cerere
Q
2 Q 1 Cantitatea de aur
Decizia judec ătorului de a da râul în proprietate lui X determin ă firma G s ă închirieze
râul de la acesta contra unui cost care îm pinge curba ofertei spre stânga. Astfel, produc ția de
aur se reduce de la Q 1 la Q 2, reducându-se implicit și nivelul polu ării. Indivizii pot coopera
fructuos și realiza tranzac ții în momentul în care ac ționează pe o pia ță. Absența pieței – în
cazul de fa ță absența unei pie țe pentru serviciile asigurate de râul T – conduce la conflicte
între indivizi și la alocarea defectuoas ă a resurselor.
Bunurile publice
13 Dacă poluarea e rea, de ce n-ar trebui desfiin țată? Totuși, pentru a r ăspunde în mod responsabil la aceast ă
întrebare, trebuie examinat e costurile asociate desfiin țării sau reducerii polu ării. Vor oamenii aer mai curat? Da,
dar trebuie s ă știe că la iarnă le va fi mai frig (arderea combustibililor fosili este cea mai important ă sursă de
poluare), curentul electric va fi mai scump, toate mate rialele care includ plastic vor fi mai scumpe (industria
petrochimic ă e alt mare poluator). Cât de scumpe vor fi to ate acestea? Nimeni nu poate afla cu precizie, din
moment ce aerul nu are un pre ț de piață, deci oamenii nu-l pot cump ăra sau vinde. Dac ă aerul ar avea un pre ț,
oamenii ar putea calcula: “vreau pu țin fum în aer, dar s ă fie un pic mai cald în cas ă”. Majoritatea alegerilor pe
care indivizii le fac se sprijin ă pe prețuri de pia ță. Acolo unde aceste pre țuri nu exist ă, indivizii cad prad ă unor
erori sistematice.
14 Proprietatea asupra unui râu pare un lucru extrem de delicat, deoarece multe persoane depind de o astfel de
resursă. Totuși, dacă râul nu este adjudecat de cine va, sursa de conflicte nu va disp ărea niciodat ă. Foarte mul ți
oameni depind și de consumul zilnic de pâine, dar produc ția și distribuția pâinii se face pe o baz ă privată.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 16
Bunurile pot fi împ ărțite în patru mari categorii, în func ție de două criterii importante:
rivalitatea și excluziunea .
Există rivalitate în utilizar ea unei resurse atunci când preluarea, de c ătre un individ, a
unei părți din aceasta, diminueaz ă cantitatea r ămasă celorlalți indivizi. În condi țiile generale
ale rarității, majoritatea resurselor și bunurilor se caracterizeaz ă prin aceast ă proprietate de
rivalitate în consum. Exist ă însă și excepții15.
Există excluziune în utilizarea anumito r bunuri atunci când acestea se g ăsesc în
proprietatea cuiva, fapt în virtutea c ăruia proprietarul îi poate împiedica pe ceilal ți indivizi s ă
utilizeze bunurile respective f ără acordul s ău. Distinc ția dintre bunurile exclusive și bunurile
nonexclusive corespunde în mare distinc ției între bunuri pentru care sunt recunoscute drepturi
de proprietate și bunuri pentru care nu sunt recunoscu te drepturi de proprietate. Totu și, chiar
dacă pentru unele bunuri sunt recunoscute dr epturi de proprieta te, costurile protej ării
proprietății pot fi prea mari. În acest caz, bunurile respective devin nonexclusive .
Criteriile de rivalitate și excludere dau na ștere la urm ătoarele categorii de bunuri:
Excludere
Criterii Da Nu
Da 1. Bunuri private : haine, ro șii,
brânză, frigidere, ma șini, cărți 2. Bunuri comune : majoritatea
animalelor și plantelor “s ălbatice”:
balenele, pe știi, pădurile, pășunile Rivalitate Nu 3. Bunuri care pot fi subiect al
drepturilor de autor: muzica, programe informatice, inven ții,
informațiile, cunoa șterea 4. Bunuri publice : resurse naturale
aparent inepuizabile: aerul, apa, lumina soarelui, serviciile de radio și televiziune clasice, farul de coast ă
După cum se poate observa, bunurile publice sunt acele resurse ca re se caracterizeaz ă
simultan prin nonexcluziune și nonrivalitate în consum.
Datorită caracteristicilor bunur ilor publice, economi știi consider ă că nici un
întreprinz ător, care ar urm ări să obțină un profit cât mai mare, nu va fi stimulat s ă ofere un
astfel de bun, de vreme ce nu poate s ă-i excludă de la consumul acestuia pe cei care nu
plătesc. Pentru un grup mic, indivizii care doresc s ă beneficieze de pe urma unui bun public se
pot constitui într-o asocia ție privată (club); îns ă, pe măsură ce colectivitatea devine tot mai
numeroas ă, este posibil s ă apară pasageri clandestini , iar înțelegerea s ă nu mai poat ă
funcționa. În aceste condi ții, bunurile publice sunt finan țate din bugetul statului, adic ă prin
taxe și impozite, cu ra țiunea de a elimina, în acest fel, comportamentul pasagerului clandestin.
Studiu de caz : farul de coast ă
Exemplul clasic de bun public este farul de coast ă. Acesta ofer ă servicii valoroase
navelor care se apropie de țărm pe timp de noapte sau de furtun ă, ajutându-le s ă navigheze în
siguranță. Cum ar putea fi pl ătit proprietarul fa rului în condi țiile în care nu poate s ă
discrimineze între beneficiarii serviciilor farului? R ăspunsul clasic este c ă guvernul ar trebui
să se ocupe cu producerea acestui bun, deoarece nu ar putea fi furnizat de particulari.
Guvernul ar putea, îns ă, prin dreptul de coerci ție pe care îl are, s ă oblige navele s ă plătească o
taxă pentru serviciile oferite. Astfel, toat ă lumea ar fi fericit ă. Farul poate exista, iar armatorii,
chiar dacă plătesc taxa, se pot bucura de serviciile farului.
15 Un tip de resurse "nonrivale" sunt cuvintele, cunoa șterea, inven țiile. Acestea pot fi folosite simultan de un
număr oricât de mare de oameni. Aceast ă situație este curioas ă din cauză că pare să anuleze raritatea resurselor
de acest gen. O poezie, de exemplu, poate fi înv ățată de oricâți oameni, f ără ca asta s ă însemne c ă cineva nu o
mai știe. O idee poate fi “furat ă”, dar asta nu înseamn ă că posesorul ini țial nu o mai are.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 17
Economistul Ronald Coase16 a arătat că farurile au fost construite ini țial de particulari
și abia apoi preluate de stat. De ținătorii farurilor prosperau chiar dac ă nu puteau impune direct
o taxă navelor. Îns ă porturile cele mai apropiate aveau o în țelegere cu proprietarii de faruri
(uneori porturile erau chiar proprie tarii de faruri) prin care le pl ăteau o sum ă mulțumitoare, pe
care o recuperau ulterior de la nave când acestea trebuiau s ă intre în port. Astfel, proprietarii
de faruri nu f ăceau decât s ă internalizeze externalit ățile pozitive prin acorduri cu porturile,
care erau și ele beneficiare i ndirecte ale siguran ței crescute în navigare a pe mare. Preluarea de
către stat a farurilor a fost r ezultatul unei strategii militare și nu a uneia economice.
Producția în sectorul public . Faptul c ă finanțarea bunurilor publice este destinat ă
bugetului public nu înseamn ă, în mod necesar, c ă aceste bunuri nu pot fi produse decât în
sectorul public. Bunur ile publice se reg ăsesc în orice economie, iar pia ța, alături de sectorul
public, este implicat ă tot mai mult în asigurarea lor. Unele bunuri de natur ă publică sunt
finanțate de la bugetul statului, îns ă sunt produse în sectorul privat, a șa cum se întâmpl ă, de
pildă, în cazul serv iciilor de s ănătate din Marea Britanie.
Într-o prim ă fază, recunoa șterea fenomenului externalit ăților și al bunurilor publice,
implicit a limitelor pie ței, a fost un suport al propuls ării etatismului și dirijismului; dac ă piața
este ineficient ă, ea nu putea fi corectat ă decît prin interven ția organismelor statale.
Cu toate acestea, trebuie ținut cont c ă orice acțiune guvernamental ă, oricît de restrîns ă
ar fi, exercit ă o influen ță asupra aloc ării resurselor deoarece ea îns ăși implică, inevitabil, un
consum de resurse și deci, atîta vreme cît resursele sunt limitate, un cost de oportunitate.
Acest cost de oportunitate se m ăsoară în funcție de cantitatea din alte bunuri economice care
s-ar fi putut produce cu resursele folosite de ac țiunea guvernamental ă. Pe de alt ă parte, prin
rolul constitu țional ce poate s ă favorizeze alegerile în afara re gulilor în detrimentul alegerilor
în cadrul regulilor, statul î și poate permite, de foarte multe ori, s ă depășească în acțiunile sale
pragul aloc ării optime a resurselor.17 Aceasta va avea, în mod evident, consecin țe negative
asupra eficien ței alocative și, deci, a bun ăstării sociale.
Ulterior îns ă, s-a demonstrat c ă nu numai pia ța dar și statul înregistreaz ă un fenomen
de faliment sau e șec, denumit, în general, eșec guvernamental .18 Statul poate deplasa
echilibrul pie ței în direc ția echilibrului paretian dar, în acest proces, statul însu și genereaz ă
costuri; nu ne referim numai la costurile de administrare, adic ă de între ținere a unor
funcționari guvernamentali, ci și la costurile de interdependen ță socială, adică acele costuri
care cuprind costurile de decizie (costurile efectuate în procesul elabor ării deciziilor publice
de către cetățeni sau reprezentan ții lor) și costurile externe de decizie (costuri pe care
majoritatea le poate impune minorit ății, costuri care nu ar fi existat dac ă această sferă
decizional ă nu intră în domeniul deciziei publice).
Determinarea marjei de implicare a statului în economie decurge din a șa-numitul
criteriu de arbitraj stat/pia ță. Derivat din criteriul de optim al lui Pareto și testul de
compensare Hicks – Kaldor, criteriul de arbitraj stat/pia ță arată că implicarea statului trebuie
stabilită în funcție de amploarea limitelor pie ței în alocarea resurselor, astfel încît pierderea
de bunăstare pe care o genereaz ă acțiunea public ă să fie inferioar ă pierderii de bun ăstare
16 Coase, Ronald, The Lighthouse in Economics , The Journal of Law and Economics 17, no. 2, octombrie 1974,
pg. 357 – 376.
17 Acest lucru este motivat fie de existen ța unor asemenea e șecuri ale pie ței care îi perturb ă complet func ționarea
acesteia, fie de obiective considerate mai importante decît alocarea optim ă a resurselor (reparti ția echitabil ă sau
justă a bunăstării, echilibrul macroeconomic etc. ). De asemenea, R. Wagner și J. Buchanan în lucrarea
„Democra ția în deficit“ (1977) afirmau c ă economiștii au presupus în mod naiv c ă politicienii ar crea impulsuri
bugetare ca și cum le-ar pl ăcea să creeze deficite; ei au uitat regula elementar ă că politicienilor le place s ă
cheltuiasc ă și mai puțin să pună impozite.
18 Acest rol a revenit școlii de gîndire economic ă din Virginia, a c ărei prestigioas ă contribuție se regăsește în
teoria op țiunii publice , pentru care a și luat premiul Nobel. Șeful acestei școli este laureatul premiului Nobel
pentru economie în 1986, James Buchanan.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 18
determinat ă de disfunc țiunile de alocare ale pie ței.19 Acest criteriu are la baz ă teoria lui
Samuelson derivat ă din filosofia utilitarist ă a lui Bentham, conform c ăreia statul urm ărește
maximizarea unei „func ții obiectiv de bun ăstare social ă“.
Dacă potrivit criteriului de arbitraj stat/pia ță s-a ales piața, deciziile de alocare a
resurselor și de redistribuire vor fi luate în mod de scentralizat, pe baza sistemului de pre țuri.
Dacă, dimpotriv ă, soluția este statul , gradul de etatizare depinde de înc ă două alegeri
suplimentare:
(1) statul trebuie s ă aleagă între producția publică și producția privată20;
(2) statul trebuie s ă decidă principiul de finan țare, adică să aleagă între a acorda
gratuit prestația sau a o finan ța, total sau par țial, prin vînzarea acestei a. Din punct de vedere a
alocării resurselor, comercializarea presta țiilor publice este preferabil ă, însă, în multe situa ții
ea nu se poate realiza.
Furnizarea bunurilor pub lice este o problem ă de decizie colectiv ă, accesul fiind gratuit
și nediscriminatoriu. Aceasta nu înseamn ă că oferta de bunuri publice nu implic ă anumite
costuri. De asemenea, nu întotdeauna cei care beneficiaz ă de pe urm ă bunurilor publice sunt
și cei care pl ătesc, prin taxe și impozite, pentru furnizarea acestora .
În ultimă instanță, potrivit teoriei bunur ilor publice, distinc ția curentă între piață și stat
este, uneori, gre șit interpretat ă, prin faptul c ă anumite domenii ar trebui rezervate de drept
guvernului. Din ipotezele teor iei bunurilor publ ice nu rezult ă, în mod necesar, urm ătoarele:
(1) că numai un monopol legal al statului trebuie s ă furnizeze bunul public;
(2) că toți cetățenii trebuie constrân și, prin impozitare, s ă contribuie la producerea
acestuia cu atât cât dore ște guvernul.
Din acest punct de vedere, problema bunurilor publice se reduce la a stabili, pe de o
parte, dac ă acestea trebuie produse de c ătre stat și, pe de alt ă parte, ce volum al resurselor
publice trebuie statul s ă aloce pentru bunurile publice respective.
În economiile moderne, sectorul public ofer ă o multitudine de bunuri și servicii pe
care firmele private nu le ofer ă din diverse motive. Atunci când excluderea de la utilizarea
acestora este posibil ă, bunurile respective cap ătă un preț iar sectorul public devine generator
de venituri, prin prețurile care se formeaz ă pentru aceste bunuri. Este cazul utilit ăților publice:
servicii de ap ă, electricitate, gaz, telefon.
Este considerat ă utilitate public ă acea societate comercial ă care are statut de unic
ofertant (monopol legal) pentru anumite bunuri și servicii esen țiale. Serviciile care reprezint ă
utilități publice sunt în general asigurate de companii publice sau firme private reglementate
de stat .
Sectorul public ofer ă numeroase bunuri și servicii pe care le furnizeaz ă și sectorul
privat, sau pe ca re acesta din urm ă ar putea s ă le asigure dac ă nu ar fi reglement ări
prohibitive. Câteva exem ple în acest sens vizeaz ă învățământul, serviciile sa nitare, colectarea
deșeurilor sau produc ția unor băuturi alcoolice.
Producția publică este strâns legat ă de resursele financia re pe care guvernul reu șeste să
le colecteze din taxe și impozite. De regul ă, există o relație de strict ă proporționalitate între
nivelul de dezvoltare al unei țări și capacitatea guvernului acest eia de a colecta taxe și
impozite. Îns ă, țările în curs de dezvoltare prezintă unele caracteristici institu ționale care
reduc capacitatea administrativ ă de a genera venituri prin impozitare:
– mare parte din popula ție este răspândită pe arii largi în mediul rural;
19 Principiul implic ării guvernamentale corespunde unei extinderi a criteriului lui Pareto, extindere operat ă în
teoria economic ă de Hicks și Kaldor, cunoscut ă sub numele de „ testul de compensare Hicks – Kaldor “. Acesta
stipulează că o stare X a aloc ării este preferabil ă din punct de vedere social unei st ări Y, atunci cînd indivizii care
cîștigă prin acest schimb au capacitatea, poten țial vorbind, s ă-i compenseze pe cei care pierd și să rămînă în final
cu un cîștig.
20 În prima situa ție, statul angajeaz ă el însuși factorii de produc ție necesari, pe cînd, în a doua situa ție,
încredințează producția unor întreprinderi private, care- și administreaz ă activitatea în mod liber, în limitele
contractului încheiat cu autoritatea statal ă.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 19
– dualism între un sector urban, dinamic și un sector rural, tradi țional, care creeaz ă o
segmentare a pie ței muncii și distorsioneaz ă mecanismele pie ței;
– pronunțată inegalitate a veniturilor, ceea ce determin ă rate de impozitare mai mari
aplicate sectorului formal, ceea ce înseamn ă creșterea presiunii fiscale asupra acestuia și
dezvoltarea evaziunii fiscale;
– capacitate limitat ă de administrare a impozit ării și a finanțelor publice, ceea ce
sporește foarte mult costurile ac țiunilor administrative.
Toate caracteristicile enun țate mai sus sunt valabile și în cazul României. Problemele
existente în procesul de generare a veniturilor din taxe și impozite se r ăsfrâng și asupra
finanțării principalelor sectoare publice, cum ar fi educa ția, sănătatea etc., a șa cum vom ar ăta
în partea a doua a abord ării.
Capitolul 5
Alocarea resurselor și statul: imposibilitate a calculului economic și
managementul birocratic
Știința economic ă demonstreaz ă că, în cazul oric ărei acțiuni umane, caracterul
economic al aloc ării resurselor se decide prin compararea permanent ă a costurilor marginale
și a avantajelor (veniturilor) marginale poten țiale. În sectorul privat, deciziile
întreprinz ătorului privind dimensionarea optim ă a produc ției are la baz ă relația dintre costul
marginal și venitul marginal .
Cum stau lucrurile în cazul deciziilor politice? Alocarea economic ă a resurselor
necesită ca beneficiul marginal s ă nu fie inferior costului marg inal pentru proiectul public
analizat. Logica este una de tipul urm ător: dacă un proiect guvernamental, de exemplu o
autostradă, costă 6 mld. $ și aduce societ ății un câștig de 6,25 mld. $, atunci economi știi pot
pretinde c ă punerea lui în aplic are este justificat ă din punct de vedere economic .
Însă, din punct de vedere științific, problema se reduce la recunoa șterea faptului c ă
proiectele publice nu sunt evaluate pe baza analizei venit-cost , dată fiind dificultatea sau
imposibilitatea evalu ării cantitative a costurilor, dar mai ales a veniturilor. Aceast ă abordare,
bazată pe argumentul calculului economic și pe cel al managementului birocratic în sectorul
public, formeaz ă conținutul acestui capitol.
Alocarea resurselor în cadru l sectorului publ ic, prin intermediul deciziilor publice,
trebuie studiat ă prin analogie cu modul în care se realizeaz ă alocarea resurselor în cadrul unei
firme. Aceast ă analogie este justificat ă prin însăși natura modului în care sunt proiectate și
funcționează activitățile sectorului public și cele din cadrul unei firme. Sectorul public, la fel
ca firma, constituie o ierarhie organiza țională, nu o pia ță. Astfel, atât în ca drul unei firme cât
și în sectorul public, alocarea resurselor se decide iera rhic, în mod planificat.
În cadrul firmei alocarea resurselor este realizat ă potrivit deciziilor agentului central al
firmei (întreprinz ătorul economic). În cadrul sectorului public alocarea resurselor este
realizată potrivit deciziilor po litice adoptate de c ătre agentul central din sfera politic ă
(întreprinz ătorul politic), reprezentat de c ătre guvern și legislativ. În cadr ul sectorului public,
la fel ca și în cazul unei firme, rolul pre țurilor se suspend ă: alocarea resurselor nu se face
descentralizat, prin intermediul sistemului pre țurilor, mijloacele de produc ție fiind
direcționate prin deciziile agentului central.
Elementul comun între sectorul public și firmă este dat de modul ierahic de stabilire a
alocării resurselor. Elementul de diferen țiere constă în obiectivele care caracterizeaz ă cele
două structuri organiza ționale : spre deosebire de sectorul public, firma – care se g ăsește în
proprietate privat ă – are ca obiectiv genera l maximizarea profitului.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 20
Pentru înțelegerea aloc ării resurse în cadrul sectorului public, de c ătre stat, vom face
apel la analiza aloc ării resurselor în socialism. De altfel, în sensul analizei de fa ță, economia
socialistă poate fi definit ă prin faptul c ă sectorul public cupr inde întreaga economie . Aceasta
spre deosebire de economia mixt ă contemporan ă, în care sectorul publ ic cuprinde numai o
anumită parte, mai mare sau mai mic ă, din economia respectiv ă.
Socialismul . În economia socialist ă, toate mijloacele de produc ție sunt în proprietatea
statului. În aceste condi ții, mecanismul institu țional al profitului și falimentului nu poate fi
conceput, deoarece – a șa cum teoria economic ă demonstreaz ă – calculul economic este
imposibil .
În anul 1920, Ludwig von Mi ses a publicat critica sa deva statoare asupra organiz ării
socialiste în Economic Calculation in the Socialist Commonwealth . Mises a demonstrat c ă,
mai presus de problema stimulentelor , planificatorul central este lipsit de posibilitatea
determinării ex-ante a structurii de produc ție. Problema const ă în specificarea mecanismului
prin care un consiliu cent ral de planificare poate s ă cunoască ce produc ții trebuie realizate, în
ce cantități, unde să fie distribuite acestea etc.
Prin eliminarea propriet ății private și a sistemului de schimb voluntar, socialismul
desființează prețurile (de pia ță) și, implicit, activitatea antreprenorial ă și calculul economic .
Comisarii politici sociali ști, care schimb ă bunuri asupra c ărora nu au nici un drept legitim de
proprietate, apar ca simpli participan ți la un joc artificial denumit „pia ță”.
Imposibilitatea calculului economic se datoreaz ă, în principal, inexisten ței unei pie țe a
mijloacelor de produc ție care s ă dea naștere unor pre țuri monetare, pre țuri rezultate din
schimburi între proprietarii mijloacelor de produc ție care urm ăresc, în mod natural, ob ținerea
de profit. Acest fenomen este consecin ța recunoa șterii faptului c ă între factorii de produc ție
nu se pot forma raporturi de schimb, adic ă prețuri, decât pe baza schimbului de drepturi de
proprietate asupra mijloacelor de produc ție21.
Recunoscând esen ța socialismului în proprietatea colectiv ă asupra mijloacelor de
producție, consiliul de planificare devine incapabil s ă organizeze ra țional diviziunea social ă
a muncii, deciziile acestuia fiind arbitrare și haotice ; de aceea, existen ța unei economii
socialiste planificate este „ imposibilă”, pentru a utiliza un term en îndelung ridiculizat de
criticii lui Mises – care descria planificatorii centrali din socialism ca „ bâjbâind prin
întuneric ” deoarece sunt lipsi ți de piețele factorilor de produc ție22.
Problema calculului economic, în calitate de instrument indispensabil pentru
coordonarea ra țională a alocării resurselor, nu dispare odat ă ce abordarea p ărăsește sistemul
instituțional al economiei socialiste . În orice economie de pia ță modernă există o multitudine
de situații potrivit c ărora alocarea resurselor întâmpin ă cu totul alte exigen țe decât cele
specifice calculului economic. Aceste situa ții își găsesc originea în acele aranjamente
instituționale care exclud proprietatea privat ă. Este vorba de totalitatea activit ăților aflate în
proprietate public ă necomercial ă, adică în sfera specific ă sectorului public.
Sectorul public în economia mixt ă. Orice economie de pia ță se caracterizeaz ă prin
existența unui sector public, a c ărei mărime variaz ă, uneori considerabil, de la o țară la alta.
Prin defini ție, sectorul public cuprinde activit ățile ale căror rezultate nu au valoare monetar ă
pe piață23. De aceea, în sectorul public calculul economic este imposibil, ceea ce determin ă
sustragerea acestuia de la manifestarea mecanismului institu țional al profitului și falimentului.
Testul pie ței nu func ționează în cazul serviciilor furnizate de sectorul public, adic ă în cazul
21 Când «comunitatea minerilor» livreaz ă cărbuni «comunit ății metalurgi știlor» nu se poate forma nici un pre ț,
decât dacă ambele comunit ăți ar fi proprietarele mijloacelor de produc ție din unit ățile lor.
22 …acolo unde nu exist ă piață [privată, liberă], nu exist ă un sistem al pre țurilor, iar acolo unde nu exist ă un
sistem al pre țurilor nu poate exista «calculul economic». „Paradoxul «planific ării» este c ă nu poate planifica,
datorită absenței calculului economic. Ceea ce se nume ște o economie planificat ă, nu este deloc economie”
(Ludwig von Mises, Human Action , Henry Regnery, 3rd ed., Chicago, 1966).
23 Atenție: nu trebuie în țeles faptul c ă un serviciu public nu are valoare, ci c ă nu are pre ț pe piață, că valoarea sa
nu rezultă din tranzac ții voluntare și, în consecin ță, nu poate fi exprimat ă în termeni monetari.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 21
întreprinderilor publice sau munici pale, serviciilor publice de protec ție și apărare, justi ție,
educație, sănătate, de infrastructur ă rutieră, feroviar ă, serviciile diferitelor agen ții
guvernamentale etc.
Problema calculului econo mic în analiza produc ției sectorului public merge înapoi în
timp pân ă la scrierile clasicului Jules Depuit, din 1844. Aces ta a cercetat posibilitatea
existenței unor criterii de ra ționalitate economic ă, prin care s ă se justifice anga jarea de resurse
publice în construirea de poduri și șosele24. Analizele lui Depuit au relevat posibilitatea
utilizării echivalentului monetar al ec onomiei de timp în vederea fundament ării unei analize
agregate de tip venit-cost.
În ipoteza subiectivismului, potrivit c ăreia rolul economistului observator este mult
diminuat de imposibilitatea p ătrunderii în originea evalu ărilor subiective ale actorilor,
concluzia lui Depuit este de-a dreptu l stranie. De aceea, este lipsit ă de relevan ță orice
încercarea de a aplica analiza venit-cost unei produc ții căreia îi lipsesc tocmai pre țurile. De
fapt, aceasta este caracteristica general ă a bunurilor produse în sectorul public, a c ăror
evaluare monetar ă este imposibil ă datorită faptului c ă lipsesc pie țele pentru astfel de bunuri.
Obiectivele administra țiilor publice nu pot fi m ăsurate în termeni monetari și nu pot fi
verificate prin metoda calculu lui economic. În cazul propriet ății de stat de domeniul public nu
există nici o conexiune între venit și cheltuial ă, deoarece „managementul birocratic”
funcționează doar pe baza bugete lor de cheltuieli și nu a planurilor de venituri25. Acesta este
cazul unei categorii incredib il de mare de organiza ții: agenții guvernamentale, școli, spitale,
tribunale, sec ții de poli ție, armat ă, agenții de administrare a domeniilor publice etc., în
legătură cu care alocarea resurselor publice întâmpin ă insurmontabila problem ă a calculului
economic.
În spiritul naturii speciale a explica țiilor lui Murray Rothbard, chiar „dac ă guvernul se
limitează la protejarea persoanei și a propriet ății și impozitul se limiteaz ă la aceste servicii de
protecție publică, atunci cum poate guvernul s ă determine ce nivel de protec ție să ofere și ce
impozit s ă perceapă?…Desigur, «protec ția» poate semnifica orice, de la un poli țist pentru
întreaga țară până la o gard ă de corp înarmat ă și un tanc pentru fiecare cet ățean…Cine va
determina nivelul protec ției, fiind evident c ă fiecare va fi mai bine pr otejat împotriva furtului
și agresiunii dac ă ar dispune de o gard ă înarmată? Pe piața liberă, cumpărările voluntare ale
fiecărei persoane vor decide cantitatea și calitatea bunurilor și serviciilor oferite; dar ce
criteriu poate fi aplicat atunci când aceste decizii revin guvernului? R ăspunsul este c ă nici
unul și că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decât pur arbitrare”26.
„Managementul birocratic ” nu dispune de instrumentul calculului economic,
indispensabil organiz ării raționale a aloc ării resurselor în cadru l structurii de produc ție. Care
sunt criteriile pe baza c ărora managementul birocratic r ăspunde la urm ătoarele întreb ări: să
construiasc ă autostrada A sau podul B, s ă „investeasc ă” într-o școală sau într-un spital și cât
de mult s ă aloce acestor pr oiecte? Nu exist ă nici o modalitate ra țională de fundamentare a
unor răspunsuri la asemenea probleme, în absen ța evaluării prin pia ță a disponibilit ății de
plată a beneficiarilor. Mai mult decât atât , determinarea volumului resurselor și alocarea
acestora înspre proiectele publice selectate arbitrar constituie manifestarea preferin țelor
managementului birocratic, și nu ale publicului, ca beneficiar, ceea ce înseamn ă că nu
publicul este cel care „consum ă” acele resurse, ci coali țiile, grupurile de interese, birocra ția
guvernamental ă și administra ția sectorului public. Chiar dac ă „managementul birocratic” ar
dori să acționeze în folosul publ icului, acesta se g ăsește, din punct de vedere științific, în față
unei misiuni al c ărei succes este imposibil de verificat.
24 Menționez că meseria lui Jules Depuit era aceea de inspector de drumuri și poduri.
25 Spre exemplu, în cazul unei sec ții de poliție, nu exist ă vreo modalitate disponibil ă de evaluare a caracterului
excesiv sau restrictiv a bugetului public alocat. Nu exist ă un mecanism institu țional care s ă instituie o
dependen ță a costurilor unei sec ții de poli ție de „calitatea” managementului birocratic, iar bugetele alocate nu
variază în funcție de succesul sau insuccesul opera țiunilor desf ășurate.
26 Murray Rothbard, L’étique de la liberté , Les Belles Lettres, Paris, 1991, p. 238.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 22
Accesul liber la serviciile publice creeaz ă consumatorilor o fals ă iluzie de gratuitate și
încurajeaz ă consumul pân ă la satura ție, ceea ce împiedic ă cunoașterea direct ă a valorii
economice a acestor presta ții publice. Consumatorii nu î și pot exprima direct preferințele,
alegând precum în cazul bunur ilor private acele presta ții care ofer ă cel mai bun raport cost-
calitate, ci doar indirect , prin intermediul mijloacelor de ac țiune politic ă (vot, grev ă,
manifesta ție, sindicat etc.). Astf el, relevarea imperfect ă a preferin țelor reprezint ă o sursă de
ineficiență la nivelul consumului.
În contextul institu țional al aloc ării politico-birocratice a re surselor, monopolul public
produce în bloc un output standard, utilizatorul fiind pus s ă „consume” presta țiile
monopolului public sau nimic. De asemenea, la nivelul cererii are loc separarea între
beneficiari și plătitori . De obicei, beneficiile unei presta ții publice sunt concentrate asupra
unui anumit grup de oameni, ceea ce înseamn ă ca utilizatorii acestora sunt subven ționați de
non-utilizatori, deoarece costurile sunt difuzate asupra tuturor c ontribuabililor. Centralizarea
alocării resurselor în sistemul „man agementului birocratic” determin ă distorsionarea
rezultatelor aloc ării față de preferin țele consumatorilor.
Pornind de la teoria weberian ă a birocra ției și de la considerentele lui Mises asupra
funcționării acesteia, William Niskanen este unul dintre primii autori care analizeaz ă
birocrația sectorului public dintr-o perspectiv ă strict economic ă27. Niskanen demonstreaz ă că
birocrații, utilizând pozi ția de monopol în dome niul în care activeaz ă, exercită presiuni
permanente în direc ția maximiz ării bugetului organiza ției. Acest fenomen se produce în
detrimentul cet ățenilor-contribuabili care primesc servici ile publice la costuri mai mari decât
este necesar.
Pe de altă parte, manifestarea intereselor speciale și acțiunile grupurilor de presiune au
determinat guvernele s ă adopte programe discriminatorii, în favoarea acestora. Rezultatul a
constat în tendin ța puternic ă și permanent ă a sectorului public de a se extinde (mai mult decât
este necesar), în absen ța unor institu ții sau reguli constitu ționale care s ă constrâng ă efectiv
expansiunea guvernamental ă28. Asemenea evolu ții descriu intensificarea problemei principal-
agent la nivelul mecanismelor democratice, adic ă accentuarea fracturii între utilizarea
proprietății publice (a veniturilor fiscale) de c ătre agenții politici și controlul principalilor
(contribuabililor) asupra acestei utiliz ări.
Capitolul 6
Teoria alegerii publice și modelul principal- agent în sfera politic ă
Actul de alegere , fie că se manifest ă în sfera pie ței sau în cea a sectorului public, apare
ca o necesitate a limit ării resurselor. Teoria economic ă analizeaz ă alocarea și utilizarea cât
mai eficient ă a resurselor productive în vederea sa tisfacerii cât mai bine a cât mai multor
nevoi. Procesul productiv este subordonat proces ului decizional cu privire la alocarea
resurselor – alegerea celei mai potrivite modalit ăți de combinare a factorilor de produc ție și a
dimensiunii optime a produc ției. Acest proces decizional const ă dintr-o succesiune de etape
prin care are loc adopt area deciziilor potrivit criteriilor luate în considerare.
27 W. A. Niskanen, Bureucracy and Representative Government , Chicago, 1971. Argume ntele lui Niskanen au
vizat diminuarea monopolului birocratic al serviciilor publice, pr ivatizarea întreprinderilor de stat și extinderea
mecanismului pie ței în anumite sectoare ale administra ției publice.
28 Cosmin Marinescu, Instituții și prosperitate. De la etic ă la eficien ță, Ed. Economic ă, București, 2004.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 23
Resursele sunt limitate, rare, c eea ce face ca utili zarea acestora s ă intre în concuren ță:
atunci când se dore ște satisfacerea nevoii A într-o mai mare m ăsură, trebuie s ă se accepte
satisfacerea într-o mai mic ă măsură a unei alte nevoi, B, C, D etc. Aceast ă stare de fapt este
perfect valabil ă și în domeniul sectorului public: cheltuielile pe ca re guvernul le efectueaz ă,
de exemplu, cu educa ția public ă intră în competi ție cu resursele financiare alocate
transportului public sau protec ției sociale.
Decizia prin care este stabilit ă direcția de alocare a resurselor aflate în proprietate
privată este o decizie privat ă; aceasta reflect ă scopul – de maximizare a pr ofitului, în general
– pe care întreprinz ătorul proprietar caut ă să îl atingă în respectivul dome niu de activitate.
Invers, decizia prin care este stabilit ă destinația resurselor aflate în pr oprietatea statului este o
decizie public ă29, politică; aceasta reflect ă, sau cel pu țin trebuie s ă reflecte, scopul pe care
economiștii îl asociaz ă organismelor publice.
Alegerea public ă desemneaz ă situația în care interesele indi vizilor dintr-o comunitate
nu sunt urm ărite în mod individual, ci prin mijlo ace colective, prin procese de natur ă politică.
Acestea definesc aranjamentul institu țional al guvern ământului politic, deci organizarea
statală.
Procesul de pia ță desemneaz ă o ordine
socială voluntară, care reflect ă
multitudinea deciziilor individuale cu
privire la alocarea resurselor aflate în
proprietatea privat ă. Piața reprezint ă
aranjamentul institu țional în care se
afirmă decizia unanim ă. Procesul politic desemneaz ă o ordine
socială planificat ă, care reflect ă utilizarea
mijloacelor de constrângere ale
organizației statale. În acest sens,
„alegerea public ă”, „decizia colectiv ă”
sunt prescurt ări terminologice pentru
decizia non-unanim ă.
În sistemul politic demo cratic, decizia colectiv ă este rezultatul interac țiunilor
complexe dintre cet ățeni, în calitatea lor de votan ți, și politicieni30.
Teoria alegerii publice este definit ă ca fiind aplicarea indi vidualismului metodologic
în analiza proceselor politice31. Prin utilizarea inst rumentarului metodologic și analitic al
științei economice, teoria alegerii publice trateaz ă procesul politic pe baza intereselor și
comportamentelor actorilor politici, în diferitele lor calit ăți, de votan ți, consumatori ai
bunurilor publice, reprezentan ți aleși și funcționari guvernamentali, lideri și membri ai
partidelor politice.
Teoria alegerii publice se întemeiaz ă pe acelea și axiome cu privire la natura și
acțiunea uman ă ca și știința economic ă. Individualismul metodologic, subiectivismul și
principiul interesului propriu nu devin lipsite de relevan ță dacă analiza comportamentului
uman se mut ă pe scena politic ă sau domeniul sectorului public , ci dimpotriv ă. Potrivit
exponenților teoriei alegerii publice, statul nu este o construc ție divină, dotată cu darul
infailibilit ății, ci o organizație umană, în cadrul c ăreia deciziile sunt adoptate de oameni
politici, de func ționari, de exper ți, care nu sunt nici mai buni, nici mai r ăi decât alții. Și ei sunt
29 Conceptul de “decizie public ă” nu se opune celui de “decizie privat ă”, în sensul c ă prima este o “decizie a
statului” iar ce-a dea doua o “decizie a indivizilor”. Și într-un caz și în celălalt, decizia reflect ă același tip de
raționament, personal și subiectiv, pe care îl face o persoan ă atunci când aceasta ac ționează. Decizia nu este
“publică” prin faptul c ă este a “publicului” deoarece, în ultim ă instanță, aceasta este produsul unui proces la care
oamenii particip ă în virtutea intereselor lor personale, private.
30 Cercetătorii din domeniul aleg erii publice nu analizeaz ă organismele guvernamentale ca entit ăți organice, care
întotdeauna adopt ă decizii potrivit intereselor tuturor cet ățenilor; nici ca mecanisme ce corecteaz ă automat
potențialele eșecuri ale procesului de pia ță. Activitatea guvernamental ă este analizat ă, mai degrab ă, ca metod ă
alternativ ă de organizare social ă – ca proces institu țional în cadrul c ăruia indivizii adopt ă decizii, în mod
colectiv.
31 A se vedea James Buchanan și Gordon Tullock, Calcului consensului , Editura Expert, Bucure ști, 1995.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 24
sensibili la interesele lor personale (materiale, profesionale, etice) și pot înșela așteptările
agenților32.
Alegerea public ă, în sensul de alegere politic ă, este factorul de cisiv prin care se
manifestă implicarea guvernului în via ța societății. În societ ățile democratice, alegerea
publică este considerat ă a fi în conformitate cu “interesul general”, cu interesul majorit ății
indivizilor, în vederea sporirii eficien ței activităților umane. Astfel, alegerea public ă este
considerat ă indispensabil ă pentru ameliorarea rezultatelor economice, dar aceasta nu exclude
posibilitatea ca interven țiile publice s ă conducă la situații adverse, de deteriorare a situa ției
economice, potrivit logi cii din exemplul pre țurilor administrate33.
Orice decizie politic ă constituie un act economic prin faptul c ă modifică alocarea
resurselor și distribu ția avuției în cadrul societ ății. Alegerea public ă – materializarea
procesului politic – are la baz ă alt raționament decât deciziile private, bazate pe corela ția cost-
beneficiu. Producerea acestei d ecizii politice are lo c în cadrul unui anumit aranjament
instituțional: regimul electoral . Comportamentul și deciziile aleg ătorilor, politicienilor și
birocraților sunt orientate de matricea costuri-beneficii . Raportul dintre avantaje și costuri va
fi diferit de fiecare dat ă, în func ție de instituțiile politice electorale (regula unanimit ății,
sufragiu universal sau cenzitar, sc rutinul majoritar, scrutinul propor țional, regula majorit ății
relative sau a majorit ății absolute etc.). În realitate, în societatea democratic ă actuală, alegerea
publică se bazeaz ă pe regula majorit ății.
Regimul electoral cel mai familiar, atât în m odelele analitice ale procesului politic cât
și în structurile politice numite „democratice”, este cel al votului majoritar . Votul este
considerat expresia normal ă a manifest ării voințelor individuale în vederea form ării unei
decizii colective. C ălăuzit de interesul personal, fiecare individ voteaz ă pentru oferta politic ă
ce îi va aduce cele mai mari câ știguri nete, în condi țiile regulii 50%+1. Pentru evaluarea
rezultatelor acestei reguli, economistul utilizeaz ă o teorem ă potrivit c ăreia alegerile colective
pe baza votului majoritar genereaz ă un rezultat stabil, o situa ție de echilibru. Acest echilibru
reflectă tocmai preferin țele alegătorului mijlociu (median).
Ipoteza construirii teoremei aleg ătorului mijlociu (denumit ă și teorema tendin ței
centrale) este ca to ți alegătorii să aibă o ierarhie de preferin țe cu maxim unic. În aceste
condiții, prin vot majoritar, întotdeauna r ezultatul va fi cel preferat de aleg ătorul mijlociu34. În
continuare, vom evalua implica țiile descrise de teorema aleg ătorului mijlociu asupra aloc ării
politice a resurselor bugetare.
Presupunem c ă într-o societate de trei indivizi35 se decide, prin vot majoritar, bugetul
public pentru educa ție. Preferin țele personale în materie de educa ție sunt diferite. Pe de alt ă
parte, finan țarea public ă a educației constituie un mod de fixare a unui pre ț celor trei persoane
și alegerile individual e vor depinde, deci, de impozitul pe care fiecare este chemat s ă-l
plătească. Pentru simplificare, presupunem c ă fiecare persoan ă va plăti un preț fiscal identic
pentru producerea serv iciului public. Figura urm ătoare prezint ă rezultatul procedurii votului
majoritar.
32 Potrivit lui Knut Wicksell, a c ărui gândire economic ă și politică a avut implica ții decisive asupra teoriei
alegerii publice de ast ăzi, „Nici Executivul, nici Legislativul și, cu atât mai pu țin, majoritatea de decizie nu sunt
în realitate ceea ce teoria ne spune c ă ar trebui s ă fie, și anume organe pure ale comunit ății, cu nici un alt gând de
a promova bun ăstarea general ă” („A New Principle of Just Taxation”, 1986, în Public Choise and Constitutional
Economics , p. 117-131, editat ă de James D. Gwartney și Richard E. Wagner, JAI Press Inc., Londra, 1988).
33 Vezi consecin țele economice (dar și motivațiile politice) ale fix ării prețurilor.
34 Abordarea preferin țelor cu maxim unic are menirea de a evita apari ția paradoxului vot ării, adică a
imposibilit ății obținerii unei solu ții de echilibru, sau a alegerii unei alternative dominante. Metoda maximului
unic se aplic ă atunci când o singur ă problemă stă în atenția procesului de decizie colectiv ă.
35 Cea mai simpl ă ipoteză care permite existen ța unei majorit ăți.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 25
Preț C 1 C 2 C 3
ES 1 ES 2 ES 3 ES
P 0 Regula majorit ății și decizia colectiv ă
Curbele cererilor (C 1, C2, C3)
desemneaz ă cantitățile de servicii
educaționale pe care indivizii ar fi
dispuși să le achiziționeze la diferite
prețuri. Linia orizontal ă trasată la
nivelul P 0 arată că cei trei indivizi
suportă în mod egal costul educa ției
publice, care va fi, deci, 3P 0. Potrivit
curbelor cererilor individuale, se
observă că nivelul dorit al bugetului
public alocat educa ției, pentru fiecare din cele trei persoane, corespunde serviciilor
educaționale ES 1, ES 2, și ES 3. Decizia colectiv ă reprezint ă rezultatul urm ătorului proces:
pentru deplasarea de la situa ția „cheltuieli educa ționale zero” la acel bug et de cheltuieli care
să permită ES 1 servicii educa ționale vor vota to ți cei trei aleg ători (deplasarea se efectueaz ă în
condițiile unanimit ății). Pentru deplasarea de la cantitatea ES 1 la cantitatea ES 2 de servicii
educaționale vor vota aleg ătorii 2 și 3 iar împotriv ă va vota aleg ătorul 1 (deplasarea se
efectueaz ă pe baza votului „pentru“ al aleg ătorilor 2 și 3, care este vot majoritar). Pentru
deplasarea de la cantitatea ES 2 la cantitatea ES 3 va vota aleg ătorul 3, iar aleg ătorii 1 și 2 vor
vota „împotriv ă“. În consecin ță, deplasarea nu se mai efectueaz ă iar cantitatea de servicii
educaționale publice r ămâne la nivelul ES 2, adică cel preferat de aleg ătorul mijlociu.
Este adev ărat că modificarea structurii fiscale modific ă identitatea aleg ătorului
mijlociu, îns ă aceasta nu infirm ă faptul că regula majorit ății simple antreneaz ă deplasarea
alegerii colective c ătre preferin țele alegătorului median. În aparen ță simplist ă, teorema
alegătorului mijlociu contribuie la în țelegerea aloc ării politice a resurselor în cadrul
regimurilor politice contemporane.
Însă, realitatea democra ției actuale arat ă că alocarea politic ă a resurselor nu respect ă
tiparele teoremei aleg ătorului mijlociu. Deciziile colective sunt arareori adoptate direct de
votanți, adică de persoanele care pl ătesc impozite și care se presupune c ă beneficiaz ă de
serviciile publice. Organizarea politic ă limitează rolul votan ților, aproape în întregime, la
selectarea de reprezentan ți (agenți politici ), care dobândesc exclusivitatea deciziilor
legislative și executive. În ultim ă instanță, politicienii sunt oamenii care iau deciziile directe și
finale asupra bugetelor publice și asupra bunurilor publice36. Astfel, este evident ă
„alunecarea” tendin țelor bugetare de la preferin țele votanților la cele ale politicienilor.
Ignoranța rațională este reflectarea faptului c ă „logica ac țiunii colective” restrânge
posibilitatea ca ini țiativa individual ă (votul individual) s ă poată schimba substan țial decizia
politică. În consecin ță, votantul ignorant ra țional manifest ă o disponibilitate redus ă de a
investi timp și resurse materiale în vederea cunoa șterii ofertelor politic e, deoarece consider ă
că politicianul dorit poate câ știga și fără votul său ori, la fel de bine, poate pierde în ciuda
votului său.
Recent, manifestarea ignoran ței raționale dobânde ște o relevan ță practică deosebită în
contextul amplific ării fenomenului general al absenteism ului; de asemenea, nu mai este o
36 Este nerealist s ă considerăm că oficialitățile alese, care de țin funcții legislative și executive, nu au propriile lor
preferințe în legătură cu dimensiunea global ă a sectorului public și cu cea a construc ției procesului bugetar, odat ă
ce utilizarea acestor instrumente ale aloc ării politice a resurselor constituie pârghiile p ăstrării sau obținerii puterii
politice.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 26
surpriză faptul că sondajele politice indic ă procente tot mai mari de aleg ători care nu sunt
capabili nici m ăcar să-și identifice reprezentan ții lor politici.
Majoritatea ciclic ă constituie consecin ța faptului c ă status-quo -ul poate fi schimbat
prin regula majorit ății simple, prin faptul c ă orice coali ție majoritar ă este vulnerabil ă la
formarea altei coali ții majoritare.
Să presupunem c ă un dolar va fi distribuit prin vot majoritar într-o societate de trei
indivizi. Exist ă posibilitatea ca doi indivizi s ă formeze o coali ție împotriva celui de-al treilea,
distribuția dolarului fiind (1/2;1/2;0). Cel de-al treilea individ, care astfel nu câ știgă nimic,
poate propune distribu ția alternativ ă A, și anume (0;2/3;1/3). Alternativa A este preferat ă
distribuției inițiale de cea de-a doua și cea de-a treia persoan ă și poate fi selectat ă prin regula
majorității. În noile condi ții, prima persoan ă poate propune alternativa B, și anume
(1/3;0;2/3), care este preferat ă alternativei A de prima și cea de-a treia persoan ă. Similar, cea
de-a doua persoan ă poate propune alternativa C, (2 /3;1/3;0), care poate fi votat ă împotriva
alternativei B prin regula majorit ății, ceea ce d ă astfel naștere unei clasice majorit ăți ciclice.
Un asemenea fenomen antreneaz ă perversitatea fundamental ă a institu ției politice a
votului majoritar: natura coercitiv ă a procesului politic echivaleaz ă cu posibilitatea
politicienilor de a ob ține câștiguri (politice) prin redistribuirea avu ției către coali ții
majoritare succesive . Aceasta înseamn ă că întotdeauna există posibilitatea constituirii unei
majorității și a schimb ării status-quo -ului printr-un aranjament redi stributiv, care devine astfel
sursa câștigurilor politice.
Învățămintele teoriei alegerii publice indic ă faptul că „piața politică” echivaleaz ă cu
socializarea pierderilor și privatizarea câ știgurilor . Convertirea propriet ății private în
proprietate public ă face ca procesul bugetar s ă devină ținta irezistibil ă a grupurilor de
interese , datorită apariției de oportunit ăți pentru dezvoltarea activit ăților de rent-seeking și de
lobby politic.
Capturarea statului înseamnă materializarea activit ății rent-seeking , fiind consecin ța
nemijlocit ă a alianței de interese dintre de ținătorii puterii politice și grupurile de interese din
societate. Analiza captur ării statului deschide un capitol sensibil pentru dezbaterea public ă și
cercetarea academic ă: problema corup ției. Preocuparea pentru cele mai eficiente mecanisme
de combatere a corup ției trebuie s ă porneasc ă de la recunoa șterea faptului c ă, în mod
fundamental, corupția este o problem ă a guvern ării.
Cel mai adesea, procesul politic este vizualizat ca sistem complex de rela ții între
membrii a trei categorii politice importante. Prima dintre acestea reflect ă principalii , adică
votanții care reflect ă publicul larg. Agenții votanților sunt diviza ți în clasa reprezentan ților
aleși, adică politicienii , și categoria funcționarilor din administra ția publică, adică, în limbaj
comun, birocra ția administrativ ă.
Problema principal-agent este reflectarea relațiilor de agen ție, adică a situațiilor în
care un titular transferă unele drepturi unui agent , în cadrul unui contract formal sau informal
prin care agentul se angajeaz ă să reprezinte interesele titularului în schimbul unei anumite
retribuții. Cele mai elocvente exemple de rela ții de agen ție sunt cea dintre ac ționari și
manageri ( agenția economic ă) și cea dintre contribuabili și politicieni ( agenția politică).
Hazardul moral este fenomenul caracteristic rela ției de agen ție atunci când agen ții
urmăresc satisfacerea propriilor interese în detrimentul intereselor principalilor.
Problema principal-agent pe scena politic ă survine în func ție de gradul în care
acțiunile agen ților favorizeaz ă satisfacerea intereselor principalilor, dup ă cum clasa politic ă și
birocrația guvernamental ă slujesc publicul larg.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 27
Modelul principal-agent în analiza institu țională
Sfera economic ă Sfera politic ă
• Surse voluntare ale institu ției
guvernanței corporatiste
• Aranjament contractual cu valoare
juridică
• Mecanisme institu ționale de atenuare a
oportunismului managerial • Surse coercitive ale
guvernământului politic
• „Contract social” f ără valoare
juridică
• Deficiențe instituționale privind
controlul oportunismului politic
În sfera politic ă, analiza problemei principal-agent relev ă pericolul ca institu țiile
politice democratice actuale s ă eșueze în prevenirea oportunismului politic37. Faptul c ă
organismele politice – legislative, executive – pot lucra în favoarea intereselor depline ale
cetățenilor nu garanteaz ă, în mod necesar, c ă vor face întocmai acest lucru.
• Permanentizarea cre șterii ponderii buge telor publice și
intensificarea aloc ării politice a resurselor
• Amplificarea redistribuirii avu ției pe canale rent-seeking ale
procesului bugetar
Implicații
economice ale
problemelor de
agenție politică • Proliferarea deficitelor și datoriei publice – evolu ție accentuat ă
chiar în condi țiile aranjamentului institu țional european al
criteriilor de convergen ță
37 În compara ție cu rela ția de agen ție în sfera afacerilor, ac țiunile agen ției guvernamentale nu sunt circumscrise
unui „ contract social ” explicit (precum în viziunea utopic ă a lui Rousseau), iar în absen ța unui ter ț independent,
care să asigure enforcement -ul extern, acest „contract” nu dobânde ște nici o valoare (juridic ă). Atunci când
contribuabilii se consider ă prejudicia ți de acțiunile agen țiilor guvernamentale, ace știa nu dețin vreo șansă de a se
lepăda de calitatea lor de principali, de contribuabili, a șa cum se întâmpl ă în cazul ac ționarilor – principali.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 28
II. Elemente aplicative în analiza sectorului public
Capitolul 7
Educația publică – argumente și limite
Abordarea economic ă a educației (publice) porne ște de la recunoa șterea necesit ății
utilizării teoriei economice în ana liza tuturor domeniilor vie ții sociale, în consecin ță și în
domeniul educa ției, așa cum am ar ătat în cartea Educația: perspectiv ă economic ă38.
În prezent, aproape toate sistemele educa ționale sunt dominate și structurate de reguli
ce reflect ă voințele organismelor guvernamentale, care finan țează și administreaz ă educația
formală, devenită astfel o educa ție de stat39. Din acest punct de vedere, educa ția formal ă
asigurată de către guvernele democratice ale celor mai dezvoltate țări nu difer ă fundamental,
în concep ție și rezultate, de sistemele educa ționale mo ștenite de țările foste socialiste; în cazul
acestora din urm ă, asigurarea serviciilor educa ționale indica existen ța monopolului absolut al
statului în educa ție, școala fiind mijlocul prin care partidul unic î și consolida idealurile
comuniste, producînd mentalit ăți egalitariste și colectiviste. De altfel, istoria implic ării
(dominației) puterilor publice în educa ție, atât în cazul sistemel or politice totalitare cît și în
democrațiile occidentale, arat ă că, de-a lungul timpului, școala public ă a fost în mâna puterii
politice un instrument folosit pentru a insufl a (impune) anumite valo ri ideologice celorlal ți.
Teoria economic ă atribuie educa ției funcții multiple, atât în domeniul privat cât și în
cel public . Educația poate fi analizat ă nu doar ca resurs ă privată, așa cum preciza R.W.
Connell: „Educa ția mea este, desigur, o resurs ă pentru mine. Dar educa ția mea este, de
asemenea, o resurs ă pentru al ți oameni. Educa ția mea afecteaz ă calitatea vie ții oamenilor cu
care interac ționez în via ță. Aceasta este o caracteristic ă a educației care nu poate fi modificat ă
decât dac ă percep o tax ă ori de cîte ori deschid gura“40. Altfel spus, avantajele educa ției ar
reveni și altor persoane decât celor care î și însușesc rezultatele procesului educa țional.
Pornind de la acest tip de ra ționament, integrarea teoriei economice a
externalit ăților și bunurilor publice în analiza educa ției devine pe deplin justificat ă. Însă,
nu orice produs educa țional are caracter de bun public și genereaz ă externalit ăți pozitive
evidente, ceea ce impune aprecieri diferite cu pr ivire la tipul de res ponsabilitate în educa ție:
privată și/sau public ă.
Cu privire la „ produsul educa țional “ apar dou ă probleme esen țiale a căror rezolvare
elucideaz ă fundamentele economice ale politicilor educa ționale:
(1) Ce tip de produs educa țional genereaz ă externalit ăți pozitive ?
(2) În ce măsură produsul educa țional corespunz ător fiecărei trepte a sistemului
educațional formal prezint ă caracteristici de bun public?
Soluția acestor probleme clarific ă, în principal, dimensiunea responsabilit ății publice
și private în domeniul educa ției, prin invocarea întreb ărilor esen țiale: Cine plătește? Cine
38 Cosmin Marinescu, Educația: perspectiv ă economic ă, Editura Economic ă, București, 2001.
39 Începând de prin anul 1840, în America s-a desf ășurat o campanie de înlocuire a sistemului particular, divers
și extins, cu un sistem al a șa-numitelor școli gratuite, de fapt, școli în care p ărinții sau alte persoane achitau
indirect costurile, prin impozite, în loc s ă le achite direct prin taxe și cotizații. Potrivit lui E.G. West, care a
studiat în detaliu dezvoltarea rolului statului în înv ățământ, această campanie nu a fost condus ă de părinți
nemulțumiți, ci "în primul rând de profesori și oficiali guvernamentali ". În Marea Britanie, ca și în Statele Unite,
învățământul era aproape universal înainte ca guvernul s ă preia controlul. Profesorul E. G. West a men ționat
subtil că în Marea Britanie guvernul a preluat controlul, la fel ca și în Statele Unite, ca urmare a presiunilor
profesorilor, administratorilor și a intelectualilor „bine inten ționați”, mai degrab ă decât a p ărinților. El încheie
spunând c ă prin preluarea controlului de c ătre guvern, calitatea și diversitatea din înv ățământ au sc ăzut.
40 Connell, R. W., Curriculum and social justice , comunicare prezentat ă în 1990 la Queensland Curriculum
Conference, Griffith University, Australia.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 29
beneficiaz ă? Cine trebuie s ă plătească? În acest context, de limitarea responsabilit ății în
educație este asociat ă, în general, cu asumarea sus ținerii costurilor economice complete ale
acesteia. Ca principiu fundamental de justi ție, în finan țarea serviciilor educa ționale trebuie s ă
se implice to ți cei care capteaz ă rezultatele (efectele) produsului educa țional.
În primul rând, trebuie s ă subliniem tipul de educa ție care favorizeaz ă apariția
efectelor externe pozitive. Aceste externalit ăți pozitive ale educa ției echivaleaz ă cu
respectarea de c ătre indivizi a normelor de conduit ă justă, a regulilor fundamentale de
organizare social ă. Însă, un asemenea produs educa țional apare, mai degrab ă, ca rezultat al
educației generale , decât al educa ției specializate, profesionale41.
Educația profesional ă (specializat ă) va atrage cre șterea substan țială a veniturilor
private pentru individul considerat, în timp ce ven iturile externe ale educa ției acestuia nu vor
înregistra evolu ții crescătoare semnificative. Preg ătirea profesional ă suplimentar ă a unui
individ determin ă creșterea productivit ății în domeniul în care el lucreaz ă, însă aceasta nu
este o externalitate de vreme ce individul este pl ătit (compensat) la nivelul productivit ății sale
marginale .
În legătură cu veniturile externe ale educa ției, un exemplu interesant pentru a g ăsi de
cuvință să-l amintim aici apare în prim ele rapoarte ale Comisiei Înv ățămîntului Superior din
S.U.A.42. Acestea c ăutau să justifice existen ța unor efecte sociale pozitive, și anume:
„dezvoltarea general ă a științei…; eficien ță socială mai mare a societ ății datorită obținerii unei
mai bune în țelegeri și toleranțe reciproce între persoane și grupuri; o mai eficient ă păstrare și
extindere a mo ștenirii culturale.“ Comisia conchide, totu și, că „nu exist ă nici o metod ă precisă
de a evalua avantajele private și sociale raportate la cheltuielile private și ale statului“, ceea ce
nu a făcut decât s ă întărească reacțiile ce semnalau numeroase ipoteze, nevalidate economic,
în legătură cu efectele externe ale educa ției superioare43.
În opoziție cu educa ția de baz ă, educația superioar ă se conformeaz ă unei analize de
tipul acces egal versus acces selectiv . Proprietarii serviciilor educa ționale produse în
domeniul înv ățământului superior (universit ățile) și proprietarii capitalului uman universitar
(absolven ții) pot exclude cu u șurință pe cei pe care ei nu îi consider ă beneficiari, în principiu
pe cei care refuz ă să acopere pre țul serviciilor pe care ei le ofer ă. Orice serviciu generat de un
individ cu calificare universitar ă poate fi cu u șurință canalizat c ătre cel care suport ă costul
acestuia, ceea ce demonstraz ă proprietatea de exclusivitate a capitalului uman universitar.
Așadar, spre deosebire de domeniul educa ției de baz ă unde accesul este egal, în domeniul
educației universitare accesul este selectiv ; din acest motiv, produsul universitar nu ar avea
proprietatea de nonexclusivitate , ceea ce relev ă faptul că produsului universitar nu este un
bun public, putând fi considerat mai degrab ă un bun quasi-privat44.
Pe de alt ă parte, posibilele venituri externe disponibile prin educa ția superioar ă ar
apărea, oricum, ca produs al deci ziei (motivate privat) de ob ținere a unei calific ări
universitare. În acest caz, pentru a fi eficient ă, subvenționarea ar trebui orientat ă doar asupra
41 Spre exemplu, nu este nevoie de absolvirea unei facult ăți de medicin ă pentru ca indivizii s ă acționeze astfel
încât să se protejeze de unele boli, minimizându-se în acest fel posibilitatea de contactare a bolii și de către
ceilalți membri ai comunit ății; nu este nevoie de preg ătire de specialitate în domeniul ocrotirii mediului pentru ca
indivizii s ă țină cont de componenta ecologic ă a acțiunilor lor, ceea ce ar justifica astfel prezen ța externalit ăților
pozitive.
42 Comisia Carnegie pentru Studii Superioare, Higher Education: Who Pays? Who Benefits? Who Should Pay? ,
McGraw-Hill, 1973.
43 După cum se remarc ă în lucrarea Free to Choose. A Personal Statement (Milton & Rose Friedman, 1979),
raportul recunoa ște, totuși, că „fără subvenții de stat, unele avantaje sociale ale educa ției superioare ar putea
apărea ca fiind, în orice caz, efecte secundare ale învățământului cu finan țare particular ă“.
44 De altfel, educa ția, în general, poate fi asociat ă cu ceea ce F. Hirsch ( Social Limits to Growth , Harvard
University Press, 1976) nume ște bun pozițional , datorită faptului c ă oferă avantaje de ținătorului, fiind subiectul
concureței și al excluziunii. Cei care beneficiaz ă de educa ție (superioar ă) dețin un avantaj competitiv pe pia ța
muncii sau în ierarhia social ă. Aceasta înseamn ă că obținere unui avantaj relativ de c ătre unele persoane ar avea
ca efect pierderea avantajului respectiv de c ătre altele.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 30
acelor studen ți care, în alte condi ții, nu ar urma înv ățămîntul superior. Alchian subliniaz ă
acest aspect, prin aceea c ă: “… dacă un student ar fi pl ătit pentru ceea ce el ar fi f ăcut
oricum, sau educa ția superioar ă a acestuia ar fi subven ționată, sporindu-i astfel avu ția, el ar
primi un cadou ”45.
Subvenționarea educa ției superioare este motivat ă, parțial, prin preocuparea pentru
justețe în finan țare și dorința de îmbun ătățire a șanselor de acces și cîștig pentru studen ții care
aparțin grupurilor defavorizate. Oricum, exist ă cel puțin două motive, uneori destul de
controversate în rîndul anali știlor, care sunt utilizate pentru a evalua implica țiile de juste țe ale
subvenționării învățămîntului superior: (1) cei ca re au abilitatea intelectual ă de a se înscrie în
învățămîntul superior de țin un avantaj natural fa ță de mulți dintre ceilal ți membri ai societ ății,
chiar dac ă ei ajung sau nu la universitate. Ca o consecin ță, subvențiile orientate c ătre acest
grup pot fi percepute ca “o a doua binecuvîntare”46; (2) absolven ții de învățămînt superior tind
să se mute de la nivelurile mi ci de venit din timpul studiilor la niveluri relativ mari dup ă
absolvire. Din aceast ă perspectiv ă, subvențiile pentru educa ția superioar ă apar ca transferuri
publice către un segment relativ mai înst ărit al societ ății.
În învățământ, părinții și elevii sunt consumatorii , iar profesorul, administratorul
școlar și planificatorul educa țional sunt prestatorii de servicii – producătorii. Argumente de
natură diferită – argumentul efectelor externe (al externalit ăților)47, cel informa țional,
argumentul privitor la e șecul pieței de capital și motivațiile egalitariste sau argumentul
egalității de șanse – au f ăcut ca interven ția publică în educație să aibă ca rezultat centralizarea
organizării sistemului educa țional și a procesului de înv ățământ. Acest fenomen a însemnat
apariția de unități școlare (de mas ă) de mari dimensiuni, reducerea posibilit ății consumatorilor
de a alege și amplificarea comportamentului oportunistic și discreționar al produc ătorilor.
Profesorii, administratorii și oficialii sindicali nu sunt cu nimic diferi ți de noi ceilal ți.
Totuși, interesele lor ca profesori, ca administratori, ca oficiali sindicali sunt diferite de
interesele lor ca p ărinți și, mai ales, de interesele p ărinților pe ai c ăror copii îi educ ă!
Interesele lor pot fi satisf ăcute printr-o mai mare centralizare și birocratizare, evolu ție care
se realizeaz ă în detrimentul intereselor contribuabililor și părinților.
Considerând c ă școala public ă are calitatea unei presta ții publice, modul general de
finanțare a acestora (prin impozite, nu prin venituri ob ținute din schimbul voluntar) determin ă
la nivelul cererii separar ea între valoarea unei presta ții, în viziunea cet ățenilor, și costul său.
Finanțarea public ă a educației, cel puțin până la un anumit nivel, comport ă propriile
limite. În cazul educa ției gratuite, liberul acces d ă consumatorilor o fals ă iluzie de gratuitate și
încurajeaz ă consumul pân ă la satura ție (demonstrat fiind faptul c ă nici măcar în domeniul
educației mai mult nu înseamn ă mai bine ), ceea ce împiedic ă cunoașterea direct ă a valorii
economice a acestei presta ții publice. În plus, consumatorii nu î și pot exprima direct
preferințele alegând, ca în cazul majorit ății bunurilor, acele presta ții care indic ă cel mai bun
raport cost-calitate, ci doar indirect , prin intermediul mijloacelor de ac țiune politic ă (vot,
45 Alchian, Armen A., University Economics , Wadsworth Publishing Co., California, 1968.
46 Se pare c ă Alchian a pus punctul pe i atunci cînd a scris: “…educa ția superioar ă subvenționată garanteaz ă
studentului o a doua binecuvîntare – o mo ștenire utilizat ă pentru a- și exploata binefacerea ini țială: înzestrarea cu
un talent…. Acest fapt pare s ă fie echivalent cu a subven ționa costurile de forare pentru de ținătorii de cîmpuri
petroliere din Texas”.
47 Școlarizarea genereaz ă – ca și apariția unui nou model de automobil – unele beneficii non-pia ță (psihice, non-
monetare). Când copii mei devin buni cunosc ători ai scrierilor lui Shakespe are sau ai mecanicii cuantice,
rezultatul const ă în obținerea de admira ție și gratitudine din partea prietenilor lor, îns ă situația genereaz ă și un
efect opus, de inferioritate cultural ă și informa țională. În acela și fel, noul model de automobil pe care mi l-am
procurat poate produce pl ăcere, ca apreciere estetic ă, sau invidie celor din vecin ătatea mea. Dup ă cum arat ă
David Friedman, în leg ătură cu școlarizarea, problema fundamental ă poate fi formulat ă în maniera urm ătoare: a
construi sistemele de înv ățământ în func ție de efectul indirect și incert al școlarizării asupra unui anumit ter ț, mai
degrabă decât în func ție de efectul direct și cert asupra celor școlarizați, înseamn ă același lucru cu a realiza
design-ul automobilelor în func ție de evalu ările oricărei persoane, mai pu țin ale cump ărătorilor și deținătorilor
acestora.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 31
manifesta ție, boicot, sindicat etc.). Relevarea imperfect ă a preferin țelor reprezint ă în general o
sursă de ineficien ță la nivelul consumului. De asemenea, la nivelul cererii are loc separarea
între beneficiari și plătitori.
Funcționarea oric ărui sistem educa țional se bazeaz ă pe existen ța a trei mari actori:
plătitorii , consumatorii și furnizorii serviciilor educa ționale. Separarea consumatorilor de
servicii educa ționale de cei care pl ătesc pentru acestea atrage, cel pu țin teoretic, posibilitatea
manifestării unor tensiuni cu privire la cantitatea de servicii educa ționale pe care consumatorii
o doresc în compara ție cu cea pe care contribuabilii sunt constrân și să o plătească. Acest
argument trebuie, totu și, să ia în considerare faptul c ă mulți consumatori de servicii
educaționale sunt în acela și timp și plătitori.
Chiar în condi țiile recunoa șterii importan ței acestei reuniuni de segmente sociale,
ignorarea conceptului de „alegere” în educa ție echivaleaz ă cu ignorarea preferin țelor
plătitorilor și consumatorilor de educa ție, în favoarea preferin țelor furnizorilor de servicii
educaționale. Astfel, sistemele educa ționale de stat reprezint ă instituționalizarea alegerii
către cei care nu sunt nici pl ătitorii, nici consumator ii ai serviciilor educa ționale . Această
modalitate de organizare constituie consecin ța acceptării rolului absolut pe care statul îl joac ă
astăzi în domeniul educa ției.
Monopolul statului în domeniul educa ției, dincolo de pericolul submin ării și deturnării
ideologice a min ților celor mai tineri membri ai societ ății, echivaleaz ă cu următoarele
consecințe:
1) standardizarea, cre șterea uniformiz ării serviciilor școlare48. Ca în toate celelalte
sectoare, cererea de servicii școlare deriv ă de la popula ție și se caracterizeaz ă printr-o mare
varietate. Aceast ă nevoie de varietate provine din îns ăși marea diversitate a preferin țelor, a
veniturilor și a condițiilor particulare ale familiilor (talente, localizare geografic ă etc.). Într-un
sistem de pia ță, această realitate d ă naștere la o imens ă diversitate a bunurilor și serviciilor. În
cadrul sectorului pub lic, logica finan țării publice și a controlului administrativ nu permite
administra ției publice s ă răspundă și să favorizeze aceast ă diversitate. În general, cantitatea și
calitatea serviciilor școlare converg spre nivelul unic corespunz ător preferin țelor, venitului și
particularit ăților alegătorului median, a șa cum am ar ătat în capitolul precedent.
2) posibilitatea puterii pub lice de discriminare . Într-un sistem de pia ță, serviciile
școlare ale unei anumite școli se vor vinde la acela și preț, toți consumatorii pl ătind la fel
pentru o calitate dat ă. Invers, gra ție finanțării publice și dublei tax ări a clienților școlii private,
legislatorul, în mod arbitrar, asimileaz ă cumpărătorilor pre țuri diferite. Consumatorii cu
venituri peste venitul median vor pl ăti, prin impozitare, un „pre ț” fiscal superior celui suportat
ce contribuabilii ale c ăror venituri sunt inferioare venitului median. Men ționez că această
situație este inerent ă procesului de scrutin majoritar, a c ărei manifestare echivaleaz ă, în mod
necesar, cu redistribuirea avu ției în societate.
4) cumpărătorul/cetățeanul se g ăsește forțat să ”achiziționeze” serviciile școlare pe
care le ofer ă monopolul public . El va ob ține output-ul standard care i se ofer ă, deoarece
producătorul public î și produce output-ul în bloc, în timp ce organizarea de pia ță oferă
unitățile de produs la diferite pre țuri. Acest context institu țional confer ă producătorilor publici
putere de discriminare, datorit ă imposibilit ății alegerii unui sistem alternativ de producere a
serviciilor educa ționale. De aceea, alocarea politico-birocratic ă a resurselor, care echivaleaz ă
prin defini ție cu ignorarea criteriilo r elementare de eficien ță, va avea drept consecin ță apariția
discrimin ărilor între cet ățeni.
În prezent, problema organiz ării sistemului educa țional pe principiile pie ței reprezint ă
o component ă important ă a multor programe de reform ă. Argumentele se întemeiaz ă, în
48 De asemenea, monopolul public asupra educa ției favorizeaz ă nivelarea oric ăror diferen țe existente în
performan țele profesionale și realizările didactice și științifice. Aceste diferen țe nu se reg ăsesc, sub nici o form ă,
în remunerarea principalului factor de produc ție al domeniului, cadrul didactic. Spre deosebire de majoritatea
domeniilor vie ții sociale, remunerarea profesor ilor în toate sistemele educa ționale de stat este stabilit ă birocratic
și continuă să rămână uniformă, în ciuda tuturor contraargumentelor economice.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 32
general, pe relevan ța analizelor comparate între sistemul educa țional formal (înv ățământul) și
numeroase alte modalit ăți de educare existente în orice societate.
Să luăm în considerare, de exemplu, structura actual ă a industriei publicistice și de
mass-media, subliniind faptul c ă ziarele, revistele, c ărțile, radioul și televiziunea reprezint ă,
alături de educa ția formală, unele dintre cele mai importante forme de educa ție. Existen ța unei
piețe libere a mass-mediei, a șa cum se întâmpl ă în general în țările democratice cu un grad
înalt de libertate individual ă, echivaleaz ă cu existen ța unei structuri variate de materiale
publicistice, de informare și educare a consumatorului de pres ă, structur ă diversificat ă ce
satisface multitudinea de gusturi și dorințe ale publicului: exist ă ziare liberale, conservatoare,
și de orice alt ă orientare ideologic ă; există numeroase publica ții științifice și emisiuni
specializate, numeroase modalit ăți de informare și creații culturale dintre cele mai diverse.
Funcționarea unei asemenea pie țe extrem de complexe înseamn ă, în mod fundamental,
„alegere” și „competi ție”.
În cele ce urmeaz ă, vom lua în considerare patru argumente majore a c ăror corelare va
furniza numeroase motiva ții pentru încurajarea alegerii.
Primul argument se sprijin ă pe afirma ția că părinții au dreptul fundamental de a decide
asupra problemelor legate de copilul lor. Exist ă câteva conven ții și declarații internaționale
care susțin această idee. De exemplu, Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului adoptat ă de
Organizația Națiunilor Unite în 1948 stabile ște că: „…părinții au dreptul prioritar s ă aleagă
felul educa ției pe care o va primi copilul lor“. De asemenea, Conven ția European ă a
Drepturilor Omului prevede c ă „…în exercitarea func ției de educare și predare, statul va
respecta dreptul p ărinților de a asigura acea educare și predare în conform itate cu convingerile
lor filosofice și religioase“.
Al doilea argument în justificarea alegerii în educa ție ar fi acela c ă părinții sunt mai
capabili s ă aleagă o școală care să se potriveasc ă mai bine nevoilor copilului lor. De altfel,
acest lucru este și stabilit în diferite acte sau conven ții, pe baza faptului c ă părinții cunosc cel
mai bine nevoile copiilor lor, cu siguran ță mai bine decât administratorii și teoreticienii
educaționali, „mai bine chiar decât cei mai buni profesori ai no ștri”, așa cum sus ține Milton
Friedman. În general, p ărinții au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât și o mai
profundă cunoaștere a posibilit ăților și nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii
sociali, și în special reformatorii educa ționali, pornesc de la premisa nefast ă că părinții, în
special cei s ăraci și mai puțin educați ei înșiși, nu sunt interesa ți de educa ția copiilor lor și nici
nu au competen ța de a decide și alege pentru ei49.
Cel de-al treilea argument în susținerea alegerii școlii vine din ideea c ă o creștere a
implicării părinților va conduce la un efect benefic as upra modului în care copilul percepe
școala și asupra motiva ției acestuia. Pu țini contrazic faptul c ă interesul crescut al p ărinților în
educația copiilor lor este, de regul ă, folositor în activitatea școlară a copilului. În cele din
urmă, apare urm ătoarea problem ă: dacă părinții pot să aleagă alimenta ția, îmbrăcămintea și
locuința copiilor lor50, de ce s ă nu poată alege și școala în care ace știa să studieze? În
societățile liberale moderne, oamenii p ăstrează valori dintre cele mai diverse în materie de
religie, moral ă sau… estetic ă.
49 Așa cum sus ținea John Stuart Mill, „cei needuca ți nu pot fi judec ători competen ți asupra educa ției”. Însă acest
argument pare s ă justifice parcurgerea sistemului educa țional public de c ătre cel mult o genera ție. Odată ce s-a
produs educarea unei genera ții, aceasta va deveni astfel competent ă în ceea ce prive ște alegerea educa ției pentru
copiii săi. Părinții ar dobândi astfel un avantaj (comparativ) în raport cu administratorii, cu planificatorii
sistemului școlar de stat: o serie de informa ții detaliate, aproape imposibil de acces at din afara familiei, cu privire
la cele mai potrivite tipare educa ționale pentru copii lor.
50 Profesorul E. G. West a oferit o analogie instructiv ă între asigurarea educa ției și a hranei, o industrie în mod
sigur cel pu țin la fel de important ă pentru copii ca și pentru adul ți. West arat ă că protecția copiilor de foamete și
malnutriție este probabil la fel de important ă ca și protecția acestora împotriva ignoran ței. Este greu s ă se
întrevadă că orice guvern, din dorin ța de asigurare a unor standarde minime de hran ă și îmbrăcăminte, ar da legi
pentru hrănirea universal ă și obligatorie.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 33
Un al patrulea argument al alegerii în educa ție constă în credin ța că existența unui
mediu concuren țial, în care școlile să funcționeze va contribui la îmbun ătățirea calității și
creșterea diversit ății serviciilor educa ționale. În întreaga lume p ărinții și comunit ățile sunt tot
mai intens implica ți în alegerea școlilor unde copii lor înva ță. Educația nu se face într-o
manieră unică și indiscutabil ă, fapt ce implic ă în mod natural o anumit ă diversitate a
serviciilor educa ționale. Manifestarea comportamentelor concuren țiale pe pia ța educației va
conduce la o mai mare diversitate și la construirea unui sistem educational cu spirit
antreprenorial, cu o capacitate sporit ă de a mobiliza resurse și de a investi în tehnologia
informației și infrastructur ă.
Capitolul 8
Sănătatea public ă – argumente și limite
Sănătatea, la fel ca înv ățământul, ap ărarea sau ordinea public ă, reprezint ă unul din
sectoarele (publice) cu importan ță majoră în viața oricărei societ ăți. Importan ța sa este
justificată prin caracterul indispensabil al serviciilo r pe care le produce, volumul resurselor pe
care le utilizeaz ă, numărul persoanelor pe care le deserve ște și legăturile numeroase pe care le
creează cu alte domenii de activitate.
Problema care se ridic ă este dac ă teoria economic ă clasică poate fi aplicat ă în
domeniul s ănătății. Există opinii care consider ă că teoria economic ă actuală este irelevant ă
pentru sănătate, din cauza dificult ății de la r ăspunde la întreb ări precum: Consumatorii de
îngrijiri medicale sunt ra ționali atunci când adopt ă decizii?; Este luat în considerare calculul
economic?; Conteaz ă prețul în cazuri de urgen ță?51. În capitolul precedent am argumentat c ă
abordarea economic ă a educa ției nu întâmpin ă nici un fel de restric ții, ba este chiar
indispensabil ă pentru a aprecia eficien ța procesului de alocare a resurselor în domeniul
respectiv.
La nivel global, dac ă considerăm că teoria economic ă studiază modul în care resursele
limitate sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor, putem spune c ă teoria economic ă se aplică,
fără nici un fel de amendamente, și în domeniul s ănătății. Și în acest sector resursele sunt rare.
Nu excludem îns ă faptul că domeniul sanitar, ca și cel reprezentat de sistemul educa țional, se
caracterizeaz ă prin anumite specificit ăți care îl deosebesc de modelul unei pie țe perfect
concurențiale. De altfel, modelul pie ței perfecte constituie o abstrac ție științifică inclusiv în
manualele de economie.
Pe piața serviciilor de s ănătate, la fel ca pe oricare alt ă piață, se întâlne ște cererea de
îngrijiri de s ănătate, care vine din partea pacien ților și familiilor acestora, cu oferta de servicii
medicale, care vine din partea produc ătorilor, spitale, clinici medicale, cabinete etc. De
exemplu, în ceea ce prive ște oferta, analogia cu teoria clasic ă a costurilor și producției este la
fel de relevant ă ca și în cazul altor bunuri. În condi ții concuren țiale, ofertan ții de servicii
medicale ar avea acela și comportament cu produc ătorii altor b unuri private.
Sunt însă numeroase servicii medicale – tratamentele de imunizare împotriva bolilor
infecțioase – a c ăror utilizare este generatoare de externalit ăți pozitive. Conform teoriei
economice, a șa cum am ar ătat în capitolul destinat externalit ăților și bunurilor public e, oferta
acestor servicii s-ar situa sub nivelul optim social, dac ă respectivele servicii s a n i t a r e a r f i
produse prin intermediul mecanismelor pie ței. În aceste cazuri, economi știi apreciaz ă că este
nevoie de interven ția statului pentru a corecta “e șecurile” pie ței.
Dacă efectele externe pozitiv e ar fi luate în considerare (efectele vaccin ării, de
exemplu) atunci, prin subven ționarea serviciilor medicale, “produc ția” de sănătate ar fi mai
51 Trebuie s ă menționam că majoritatea serviciilor de s ănătate nu sunt totu și servicii de urgen ță. Pentru
majoritatea serviciilor de s ănătate, pacien ții pot să aleagă când și unde să se desfășoare tratamentul.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 34
mare. Alocarea eficient ă a resurselor (optimul Pareto) corespunde situa ției în care efectele
externe (atât pozitive, cât și negative) sunt “internalizate” . Aceasta înseamn ă, așa cum am
menționat, subven ționarea activit ăților generatoare de efecte externe pozitive (s ănătatea,
educația) și impozitarea, reglementarea activit ăților generatoare de ef ecte externe negative
(poluarea).
În cea de-a doua jum ătate a secolului al XX-lea, cheltuielile publice pentru serviciile
de sănătate au crescut într-un ritm accelerat – reflectare a voin ței organismelor
guvernamentale de a sus ține un nivel de s ănătate al popula ției tot mai ridicat. În acest context,
a avut loc dezvoltarea și diversificarea abord ărilor economice asupra s ănătății, economia
sanitară (ca și economia educa ției) devenind o component ă aplicativă a științei economice.
Spre deosebire de abordarea marxist ă, în viziunea c ăreia sectorul sanitar și cel
educațional erau domenii neproductive, teoria economic ă modernă analizeaz ă educația și
sănătatea ca pe oricare alte domen ii economice. Se cuvine a men ționa că, în România, atât
sectorul sanitar cât și cel educa țional, ca domenii produc ătoare de valoare ad ăugată, sunt
înscrise în sistemul conturilor na ționale (SCN) în agentul economic agregat “ administra ția
publică”. Aceast ă delimitare în contabilitatea na țională survine pe fondul implic ării active a
guvernului, prin reglementare dar mai ales prin intermediul finan țelor publice, în sus ținerea,
uneori absolut ă, a acestor domenii.
Serviciile de s ănătate sunt considerate de știința economic ă drept un set de bunuri și
servicii pe care consumatorii (pacien ții) le utilizeaz ă, în principal, pentru impactul lor pozitiv
anticipat asupra st ării de sănătate a acestora. Acest ra ționament st ă la baza a ceea ce în știința
economic ă se cheam ă teoria capitalului uman : indivizii investesc în ei în șiși prin educa ție,
pregătire continu ă și sănătate pentru a deveni mai productivi și pentru a- și asigura, astfel,
câștiguri mai mari. În acela și timp, trebuie men ționat faptul c ă indivizii nu doar cump ără
pasiv, de pe pia ță, îngrijiri de s ănătate sau servicii educa ționale, ci și produc sănătatea și
educația cheltuind timp și depunând eforturi. De exemplu, cererea pe care oamenii o
manifestă în materie de s ănătate este justificat ă de faptul c ă, pe de o parte, sănătatea este un
bun de consum (îi face pe oameni s ă se simtă mai bine) și, pe de alt ă parte, sănătatea este un
bun de investi ții (starea de s ănătate va determina randa mentul productiv al fiec ărei persoane).
Serviciile de s ănătate se deosebesc de majoritat ea bunurilor de consum. Foarte mul ți
oameni nu doresc s ă participe la consumul de servicii medicale decât dac ă se îmboln ăvesc.
Cererea de servicii de s ănătate este o cerere derivat ă din cererea de s ănătate. Astfel, apare
întrebarea dac ă poate exista o pia ță a serviciilor de s ănătate.
Există unele raționamente în virtutea c ărora mecanismele pie ței nu ar putea func ționa
la fel de bine precum în cazul bunurilor strict private. Economi știi arată că, de vreme ce
consumul serviciilor de s ănătate dă naștere la efecte externe, atunci în cazul serviciilor de
sănătate se manifest ă o situație de “eșec al pieței”. De asemenea, teoria economic ă a bunurilor
publice are relevan ță pentru sectorul sanitar deoarece unele servicii sanitare au caracteristici
de bunuri publice, ceea ce ar însemna c ă piața le va produce într-o cantitate insuficient ă52.
Totuși, având în vedere c ă proporția cheltuielilor sanitare atribuite bolilor infec țioase este
relativ redus ă, argumentul de mai sus nu poate fi fo losit pentru a justifica interven ția statului
în finanțarea și prestarea gratuit ă a tuturor îngrijirilor medicale53.
În aproape toate țările există o politic ă sanitară care stabile ște cum anume se face
accesul la îngrijirile sanitare și cine plătește pentru acestea. În limbajul curent, termenul de
52 Producția insuficient ă de astfel de bunuri prin intermediul mecanismelor pie ței sugereaz ă necesitatea
intervenției statului. Suportul public în domeniul sanitar apare ca fiind pe deplin justificat pentru campaniile de
vaccinare în mas ă în vederea prevenirii epidemiilor și bolilor infec țioase, campanii finan țate de stat și eventual
prestate de organisme sanitare publice.
53 Un exemplu în acest sens îl reprezint ă reformele care se desf ășoară în sectorul sanitar în toate țările din Europa
de Vest. Aceste reforme, începute în anii 1980, vin s ă infirme succesul monopolului pu blic în domeniul sanitar.
Majoritatea reformelor vizeaz ă, cu precădere, introducerea unor elemente de pia ță, însă, în majoritatea țărilor,
statul continu ă să își asume un rol important în organizarea sectorului sanitar.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 35
finanțare este utilizat generic cu mai multe în țelesuri: de colectare a fondurilor pentru plata
serviciilor de s ănătate, de alocare a acestor resurse financiare c ătre diferiți prestatori de astfel
de servicii, precum și de remunerare a factorilor de produc ție (în special a personalului
medical și sanitar).
Resursele financiare angajate în sectorul sanitar pot proveni din mai multe surse:
1. impozite directe sau indirecte;
2. asigurări private de sănătate;
3. asigurări sociale de sănătate;
4. plata direct ă a serviciilor de c ătre pacien ți.
Modul de colectare a resurselor financiare determin ă tipologia sistemului de s ănătate.
De asemenea, diferitele combina ții dintre sursele men ționate – colectare, alocare, remunerare
– diferă de la un sistem la altul. Cel mai simplu caz este acela al unui sistem pur privat, în care
consumatorii achit ă pe loc costul serviciilor sanitare. În acest caz, generarea de resurse se
suprapune cu alocarea lor și cu plata prestatorilor (remunerare).
Opțiunea 1: finanțarea de la bugetul de stat . Finanțarea sănătății din impozite și taxe
reprezintă o caracteristic ă a sistemelor de s ănătate de tipul “sistem na țional de s ănătate”. Un
astfel de sistem exist ă în țări precum Marea Britanie, Italia, Spania, Danemarca. Finan țarea
sănătății în România s-a asem ănat foarte mult cu cea din țările menționate.
Opțiunea 2: asigurări private de s ănătate. Într-un sistem de asigur ări private
indivizii opteaz ă voluntar pentru plata unei prime de asigurare stabilit ă în funcție de riscul de
îmbolnăvire, individual sau colectiv. În țări precum SUA și Elveția, asigur ările private de
reprezintă principala modalitate prin care sunt finan țate serviciile de s ănătate. Un sistem de
sănătate bazat în întregime pe asigur ări private nu exist ă în nici o țară din cauza anumitor
neajunsuri generate de îns ăși mecanismele prin intermediul c ărora acesta opereaz ă54.
Opțiunea 3: asigurări sociale de s ănătate. Această sistem const ă în colectarea
fondurilor pentru finan țarea sănătății prin obligativitatea achit ării, de către angajat și de către
patron, a unei contribu ții de asigurare pentru s ănătate. Un astfel de sistem de finan țare a
sănătății există în Germania, Austria, Belgia, Fran ța, Luxemburg, Olanda. Principiul general
care stă la baza unui sistem de asigur ări publice de s ănătate este autonomia : fondurile de
asigurări de boal ă și organiza țiile lor sunt independe nte. Casele de asigur ări au dreptul s ă
strângă contribuțiile și să încheie contracte cu prestatorii.
Opțiunea 4: plata direct ă de către consumator . În acest sistem, consumatorii ar
trebui să plătească direct, ori de c ăte ori utilizeaz ă serviciile sanitare, f ără a apela la un
intermediar financiar de genul guvernului sau a unui fond priv at/public de asigur ări. Din
motive ideologice, de echitate, în nici o țară serviciile de s ănătate nu sunt organizate doar prin
acest sistem, pentru c ă el depinde de capacitatea de plat ă a indivizilor. Cu toate acestea, în
majoritatea țărilor, inclusiv în România, exist ă cabinete, policlinici și spitale private unde
pacienții au acces în schimbul achit ării integrale a pre țului serviciilor. În acest caz, pre țurile
sunt determinate de pia ță iar resursele sunt alocate prin mecanismul calculului economic.
Problema este dac ă toate serviciile sanitare ar putea fi alocate astfel.
În România , asigurările publice de s ănătate introduc un sistem tripartit – cas ă de
asigurări, prestator de servicii medicale și pacient – în care rolul esen țial pentru buna alocare a
resurselor îi revine casei de asigur ări.
Prin schimbarea sistemului de finan țare a serviciilor de s ănătate are loc corectarea
unora dintre defectele vechiului si stem: (1) are loc delimitarea clar ă a fondurilor pentru
sănătate și izolarea deciziei de alocare a acestora de decizia politic ă arbitrară; (2) extinderea
54 Hazardul moral reprezint ă riscul ca indivizii s ă-și schimbe comportamentul ca urmare a asigur ării. Odată
asigurat, consumatorul are un cost mult mai mic în momentul utiliz ării serviciilor medicale și ar putea abuza de
sistem, sporindu- și excesiv cererea de servicii sau preocupându-se mai pu țin de prevenirea îmboln ăvirii. Selecția
adversă constă în stabilirea unei prime de asigur are bazate pe riscul mediu, ceea ce face ca indivizii cu un risc
mic să plătească o primă mai mare decât prima actuarial ă corespunz ătoare grupului lor de risc. Astfel de
fenomene pot conduce uneori la destabilizarea pie ței asigurărilor private.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 36
libertății de alegere a pacien ților între diferite presta ții; (3) alocarea resu rselor se realizeaz ă pe
bază de contracte care expliciteaz ă raportul cost-rezultate; de asemenea, se anticipeaz ă că
sistemul asigur ărilor de s ănătate va conduce la cre șterea veniturilor personalului sanitar, la
îmbunătățirea calității serviciilor de s ănătate și la stimularea prestatorilor pentru desf ășurarea
activității pe criterii de eficien ță economic ă.
Care ar trebui s ă fie rolul statului? Instrumentul de interven ție publică pe care
guvernul ar trebui s ă-l utilizeze cel mai mult este reglementarea și descentralizarea .
Reglementarea se dovede ște foarte util ă în acreditarea medicilor și organismelor sanitare, în
asigurarea calit ății serviciilor, în schimbarea modului de finan țare și în apari ția asigurărilor
private.
Descentralizarea vizeaz ă întărirea autonomiei presta torilor de servicii și stimularea
concurenței între ace știa. Concuren ța este un lucru benefic în producerea de servicii de
sănătate, la fel ca în orice alt sector, cu excep ția situației când prestatorii vor concura pentru
oferirea mai multor servicii decât pentru cre șterea calit ății și reducerea costurilor. De
asemenea, politica public ă trebuie s ă stimuleze responsabilitat ea reducerii cheltuielilor
medicale c ătre produc ătorii de servicii și mai puțin către pacien ți. În ultimii ani, toate țările
sunt preocupate de reducerea cost urilor în sectorul sanitar, îns ă acest lucru nu poate avea loc
fără implementarea mecanismelor de pia ță. Cunoașterea costurilor serviciilor medicale și
formarea de pre țuri pentru acestea, în regim de pia ță, reprezint ă un mecanism care va
contribui în mod natural la îmbun ătățirea eficien ței alocării resurselor.
Capitolul 9
Dimensiunea sectorului public:
implicații privind progresul economic55
Obiectivele centrale ale acestui capitol constau în analiza impactului dinamicii
crescătoare a m ărimii guvernelor asupra progresului economic și în evaluarea critic ă a
viabilității preceptelor institu ționale ale statului bun ăstării. În ciuda diferitelor pozi ții
ideologice și științifice dominante privind rolu l guvernului în societate, de la cele ale statului
absolut pân ă la ordinea voluntar ă a societății fără stat, istoria atest ă implicarea sistematic ă a
statului în via ța „cetății”. Aceast ă evoluție instituțională, marcată mai ales de expansiunea
fiscală permanent ă și regularizarea tot mai multor aspecte ale vie ții sociale, este comun ă
tuturor organiz ărilor statale din istorie și a devenit îngrijor ătoare în special în contextul
democrațiilor moderne.
Începând cu secolul al XI-lea, proporția resurselor absorbite de sectorul public a
crescut pe tot cuprinsul Europei îns ă, până în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, excep ție
făcând anumite perioade și regiuni, puterea public ă nu a reu șit în mod sistematic s ă extragă
mai mult de 5 pân ă la 8 procente din venitul na țional56.
Spre exemplu, pân ă la mijlocul secolului al XIX-lea, dintre toate țările vest-europene
doar în Marea Britanie exista, începând din 1843, un impozit pe venit. La începutul primului
război mondial, chiar în condi țiile generaliz ării practicii fiscale a impozitului pe venit (Fran ța
55 Capitolul de fa ță sintetizeaz ă analiza impactului m ărimii guvernului asupra prosperit ății economice, prin
sublinierea e șecului statului modern al bun ăstării în susținerea dezvolt ării economice s ănătoase, analiz ă realizată
în capitolul “Institu ții politice: puterea non-proprietarilor” din lucrarea mea Instituții și prosperitate. De la etic ă
la eficiență, Ed. Economic ă, București, 2004.
56 Hans-Hermann Hoppe, The Political Economy of Monarchy and Democracy, and the Ideea of a Natural
Order , Journal of Libertarian Studies 11:2, p. 94-121, 1995, potrivit lui Carlo M. Cipolla, Before the Industrial
Revolution: European Society and Economy, 1000-1700 , New York: W.W. Norton, 1980.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 37
– 1873, Italia – 1877, Suedia – 1903, SUA – 1913, Irlanda și Belgia – 1922, Germania –
1924), cheltuielile totale ale statului ca procent în PIB nu au dep ășit, de regul ă, 12 procente
decât în cazul Fran ței și Germaniei.
În 1888, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu sus ținea că impozitarea produc ției
naționale cu 12% era deja exorbitant ă și susceptibil ă să înăbușe creșterea economic ă și
libertatea. Patru decenii mai târziu, chiar și J. M. Keynes evalua c ă o rată a fiscalității de 25%
reprezintă maximul tolerabil. Totu și, ei încă nu văzuseră nimic din ceea ce avea s ă urmeze în
cea de-a doua jum ătate a secolului al XX-lea57.
CREȘTEREA CHELTUIELILOR GUVER NAMENTALE TOTALE,
1870 – 1999 (% în PIB)
ȚARA
1870 1913 1920 1937 1960 1970 1980 1990 1996
AUSTRALIA 18,3 16,5 19,3 14,8 21, 2 25,5 34,1 36,2 37,1
AUSTRIA … … 14,7 20,6 35,7 39,2 48,1 49,0 51,7
BELGIA … 13,8 22,1 21,8 32,4 36,5 54,2 54,8 54,5
CANADA … … 16,7 25,0 28,6 35,7 39,6 46,9 45,6
ELVEȚIA 16,5 14,0 17,0 24,1 17, 2 21,3 31,1 32,2 38,1
FRANȚA 12,6 17,0 26,7 29,0 34, 6 38,9 46,1 49,8 54,7
GERMANIA 10,0 14,8 25,0 34,1 32, 4 38,6 48,1 45,4 52,5
IRLANDA … … 18,8 25,5 28,0 39,6 49,4 41,0 39,8
ITALIA 11,9 11,1 22,5 24,5 30, 1 34,2 42,1 53,5 52,8
JAPONIA 8,8 8,3 14,8 25,4 17, 5 19,3 32,3 31,8 36,6
MAREA BRITANIE 9,4 12,7 26,2 30,0 32, 2 39,2 43,9 41,1 42,8
NOUA ZEELAND Ă … … 24,6 25,3 27,3 34,4 42,5 45,6 38,5
NORVEGIA 5,9 9,3 16,0 11,8 29, 9 41,0 46,0 53,1 47,8
OLANDA 9,1 9,0 13,5 19,0 33, 7 46,0 56,6 55,7 54,0
SPANIA … 11,0 8,3 13,2 16,1 22,2 32,5 42,5 44,3
SUEDIA 5,7 10,4 10,9 16,5 31, 0 43,7 60,8 60,0 65,4
SUA 7,3 7,5 12,1 19,7 27, 7 32,5 32,6 33,8 34,0
MEDIA 10,5 11,9 18,2 22,4 28, 0 34,6 43,5 45,4 46,5
SURSE: Vito Tanzi și Ludger Schuknecht, The Growth of Government and the Reform of the State in
Industrial Countries , IMF Working Paper, Washington, D.C., 1995; Public Spending in the
20th Century: A Global Perspective , Cambridge and New York: Cambridge University Press,
2000; James Gwartney, Randall Holcombe, Robert Lawson, The Scope of Goverment and the
Wealth of Natios , Cato Journal, Vol. 18, No. 2, 1998, p. 163-90; OECD Economic Outlook
(Decembrie 1997) ; OECD Historical Statistic s (various issue); IMF Government Finance
Statistics Yearbook. Neconcordan țele existente între diferite surse au necesitat prelucrarea
datelor respective prin calcularea unor medii.
Odată cu debutul erei republicanismului democratic , angajarea în cele dou ă războaie
mondiale și, mai ales odat ă cu începutul dezvolt ării sistemelor de securitate social ă și a
programelor de cheltuieli publice, introduse în perioada Marii Depres iuni, a avut loc cre șterea
proporției în PIB a cheltuielilor guvernamentale tota le de la 20 la 30 de procente, de-a lungul
anilor 1940 și 1960, pân ă la 40 și peste 50 de procente în anii 1980 și 1990.
Sfârșitul anilor 1930 marcheaz ă dispariția statului minimal, crea ția gândirii economice
clasice și a politicilor laissez-faire ale secolului precedent. Perioada dintre 1960 și 1980 s-a
caracterizat prin entuziasmul f ără precedent al politicilor activis te ale cheltuielilor publice:
provocările socialismului împreun ă cu recomand ările teoriei economice keynesiene și ale
teoriei bunurilor publice și externalit ăților au stimulat aceast ă evoluție. În afara stimulentelor
ideologice și contribu țiilor teoriei economice etatiste, aranjamentele institu ționale și
57 Pornind de la ideea cinic ă potrivit c ăreia „războiul este s ănătatea statului”, str ălucitul istoric britanic Paul
Johnson arat ă că „efectul primului r ăzboi mondial a fost în uria șă măsură acela de a m ări dimensiunea statului și,
prin urmare, capacitatea distructiv ă și propensiunea spre oprimare a acestuia” ( O istorie a lumii moderne: 1920 –
2000 , Ed. Humanitas, Bucure ști, 2003, p. 21).
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 38
mecanismele politice definitorii sistemului democratic constituie canalul principal ce a
favorizat perpetuarea expansiunii bugetare.
Creșterea permanent ă a cheltuielilor guvernamentale reflect ă extinderea substan țială
a sferei de ac țiune a guvernului . Faptul c ă, treptat, tot mai multe domenii ale vie ții sociale au
fost supuse interferen țelor guvernamentale a relansat dezbaterile normative, existente
dintotdeauna în teoria economic ă, cu privire la „ce trebuie s ă facă și ce dimensiune trebuie s ă
aibă guvernul?”.
Teoria ortodox ă clasică (începând cu Adam Smith) a promovat ideea c ă guvernul
trebuie să se serveasc ă de puterea sa fiscal ă pentru a asigura cet ățenilor anumite servicii
(publice), ale c ăror caracteristici speciale le fac greu de furnizat, în mod adecvat, prin
intermediul pie țelor. Mai recent, exist ă convingerea c ă teoria neoclasic ă a bunurilor publice și
a externalit ăților a oferit fundamentele științifice necesare utiliz ării resurselor publice în
vederea asigur ării un set de bunuri publ ice, caracterizate pr in non-exclusivitate și non-
rivalitate în consum.
În ciuda predic țiilor teoriei standard, viabilitatea și exclusivitatea acestei „func ții”
guvernamentale productive întâmpin ă serioase rezerve, unele dintre acestea fiind expuse și
susținute deja prin invocarea proble melor de calculul economic ale aloc ării politico-
birocratice a resurselor. Cu toate acestea, luând totu și în considerare activit ățile
guvernamentale protective și productive, trebuie subliniat c ă extinderea semnificativ ă a
bugetelor guvernamentale nu s-a bazat deloc pe domeniile justificate în mod tradi țional de
teoria economic ă, așa cum era de a șteptat. Acest lucru poate fi eviden țiat prin analiza
evoluției structurii cheltuielilor publice circumscrise func țiilor protectiv ă și productiv ă.
CHELTUIELI ALE GUVERNULUI SUA
LA NIVEL FEDERAL, STATAL ȘI LOCAL
(% din PIB), pe categorii de buget, 1960-1992
CATEGORII\ANI 1960 1970 1980 1990 1992
PROTEC ȚIA PERSOANEI ȘI A PROPRIET ĂȚII
Poliție 0.39 0.49 0.54 0.55 0.66
Corecție 0.14 0.16 0.24 0.43 0.50
Juridic 0.11 0.11 0.13 0.16 –
Alte activit ăți – 0.06 0.11 0.14 0.34
SUBTOTAL 0.64 0.82 1.02 1.28 1.50
SECURITATE NA ȚIONALĂ
Apărare națională 8.72 7.75 4.81 5.21 4.78
Afaceri interna ționale 0.58 0.34 0.46 0.24 0.26
SUBTOTAL 9.30 8.09 5.27 5.45 5.04
EDUCAȚIE
Primară, gimnazial ă 2.88 3.62 3.34 3.53 3.67
Studii superioare 0.61 1.06 1.22 1.28 1.35
Alte studii 0.20 0.70 0.61 0.52 0.65
SUBTOTAL 3.69 5.38 5.17 5.32 5.67
INFRASTRUCTUR Ă
Autostrăzi, șosele 1.82 1.61 1.21 1.08 1.08
Canalizare,salubritate
Protejarea mediului 0.53 0.60 0.97 0.80 0.85
Cheltuielile FED – 0.03 0.03 0.02 0.02
TOTAL 15.9 16.5 13.6 13.9 14.2
Pe exemplul SUA, datele tabelului alăturat indic ă proporția în PIB a
cheltuielilor guvern amentale totale
destinate acelor domenii considerate specifice ac țiunii guvernului. Se poate
observa cre șterea propor ției cheltuielilor
guvernamentale alocate activit ăților de
protecție a persoanei și a propriet ății,
educației și asigurării infrastructurii și
reducerea propor ției cheltuielilor publice
pentru apărare națională și relații
externe. În mod surprinz ător, cheltuielile
totale ale guvernului SUA cu asigurarea acelor func ții considerate specifice
întruneau, în 1992, mai pu
țin de 15% din
PIB, propor ție chiar mai mic ă decât cea
a anului 1960. Aceasta în condi țiile în
SURSA: James Gwartney, Randall Holcombe, Robert
Lawson, The Scope of Goverment and the Wealth of
Natios , Cato Journal, Vol. 18, No. 2, 1998, p. 163-90.
Care totalul bugetului statului este, în mod curent, peste 30 de procente din PIB, adic ă de două
ori mai mult decât necesarul sus ținerii activit ăților pe care teoria economic ă ortodoxă le
consideră specifice domeniului guvernamental.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 39
Asemenea analize au dezv ăluit dispropor țiile, mereu în cre ștere, dintre bugetele
guvernamentale și mărimea resurselor publice destinate func țiilor de baz ă ale statului. Astfel a
apărut în rândul economi știlor preocuparea evalu ării modului în care amplificarea volumului
resurselor alocate prin intermediu l instrumentelor bugetare influen țează crearea prosperit ății
generale și dinamica performan țelor economice. A șa cum teoria economic ă sugereaz ă că
protejarea drepturilor de proprietate și asigurarea bunurilor publice stimuleaz ă dezvoltarea
economic ă, în acela și mod indic ă și faptul c ă extinderea guvernului dincolo de rolurile
atribuite acestuia va încetini progresul economic , prin cre șterea poverii fiscale impuse
economiei, prin adâncirea viciilor aloc ării politice a resurselor, precum și prin alterarea
stimulentelor activit ății productive și inhibarea ini țiativei și inovației antreprenoriale.
Subliniem faptul c ă decalajele interna ționale privind progresul economic nu pot fi
explicate exclusiv pe baza intensit ății poverii fiscale și a mărimii sectorului public. Impactul
acestora asupra cre șterii economice poate fi contrabalansat de mul ți alți factori: stabilitatea
politică, sănătatea monedei și a sistemelor financiar-bancare, libertatea pre țurilor și a ratelor
de schimb, drepturile de proprietate și calitatea sistemului legal, deschiderea economiei fa ță
de piața mondial ă. Totuși, analizele realizate în rândul țărilor membre ale OECD
demonstreaz ă faptul că mărimea bugetului guvernamental explic ă, într-o propor ție însemnat ă,
decalajele înregistrate între ratele de cre ștere economic ă58.
Arhitectura institu țională și nivelurile venitului pe cap de locuitor ale vechilor țări
membre ale OECD sunt relativ apropi ate. Din punct de vedere politic și legal, toate aceste țări
sunt, în prezent, democra ții stabile iar sistemele lor legale su nt circumscrise domniei legii. De
asemenea, aranjamentele monetare și financiare nu s-au caracteri zat printr-o instabilitate
cronică; în sfera comer țului interna țional, țările membre ale OECD au deschis calea unor
politici comerciale mai liberale în cadrul GATT și OMC. Mai mult decât atât, crearea UE a
însemnat, prin defini ție, promovarea unor politici convergente pe plan economic și
instituțional.
Din punct de vedere politic și instituțional, țările OECD se aseam ănă suficient de mult
pentru a putea invoca clauza caeteris paribus . Dimensiunea guvernului este factorul care a
variat substan țial în timp și de la țară la țară, ceea ce ar explica decalajele mari în ratele de
creștere economic ă.
Analizele empirice arat ă că dimensiunea guvernului exercită o influen ță semnificativ ă
asupra dinamicii performan țelor economice. În ciuda existen ței a numeroase puncte comune
între aceste țări, mărimea guvernului a variat substan țial în timp și de la țară la țară, ceea ce ar
putea explica înregistrarea unor rate diferite de cre ștere economic ă.
Figura urm ătoare prezint ă relația dintre m ărimea guvernului și rata medie anual ă de
creștere a PIB-ului real, pe b aza analizei empirice a autori lor Gwartney, Holcombe, Lawson
(1998) în cazul primelor 23 de țări membre ale OECD, între 1960 și 1996. Observa țiile
autorilor, în num ăr de 851, reflect ă cei 37 de ani și cele 23 de țări incluse în analiz ă. În 81 de
cazuri cheltuiala guvernamental ă totală a avut o pondere mai mic ă de 25% din PIB; în ace ști
ani, în țările respective, s-a înregistrat, în medie, o rat ă de creștere a PIB-ului de 6,6%. Pe
măsură ce propor țiile bugetelor guvernamentale s-au umflat, rata medie de cre ștere economic ă
s-a diminuat continuu. În cazurile când m ărimea guvernului a dep ășit 60% din PIB, media
creșterii PIB-ului real a fost de 1,6%.
58 Gwartney, Holcombe și Lawson, The Scope of Goverment and the Wealth of Natios , Cato Journal, Vol. 18,
No. 2, 1998; Vito Tanzi și Ludger Schuknecht, The Growth of Government and the Reform of the State in
Industrial Countries , IMF Working Paper, Washington, D.C., 1995; Public Spending in the 20th Century: A
Global Perspective , Cambridge and New York: Cambridge University Press, 2000.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 40
Dimensiunea guvernului și creșterea anual ă a PIB-ului real
Țările OECD, 1960-1996
6.6
4.7
3.8
2.8
2 1.6
0.002.004.006.008.00
G<25 25< G<30 30< G<40 40< G<50 50< G<60 G> 60
Figura prezint ă relația dintre dimensiunea guvernului (G = ponderea cheltuielii
guvernamentale totale în PIB) și rata medie anual ă de creștere a PIB-ului real .
Mai mult decât atât, examinarea rela ției dintre dimensiunea guvernului și creșterea
economic ă în dinamic ă și pe o perioad ă mai lung ă de timp i-a condus pe autori la
determinarea unui coeficient de regresie, potrivit c ăruia mărimea cheltuielilor guvernamentale
totale ar explica 42% din varia țiile creșterii economice pentru țările studiate59. Țările în cazul
cărora expansiunea bugetar ă a fost mai ampl ă au înregistrat reduceri mai mari la nivelul
ratelor de cre ștere economic ă. Pentru întreaga perioad ă și pentru toate țările analizate, studiul
menționat arat ă că atunci când m ărimea guvernului a fost inferioar ă mediei țărilor OECD
creșterea economic ă a fost mereu superioar ă mediei, și invers60.
Dincolo de p ăstrarea unor rezerve cu pr ivire la rigoarea metodologic ă și funcțională a
corelațiilor între m ărimea guvernului și creșterea economic ă, subliniem c ă existența unor
situații care contravin concluziilor de mai sus nu invalideaz ă, în mod necesar, logica
economic ă ce a declan șat prezenta abordare. Aceast ă linie logic ă este circumscris ă, în
principal, argumentului calculului economic .
Mărimea sectorului public nu este rezu ltatul calculului economic, datorit ă
imposibilit ății aplicării acestui criteriu în cazul unei agen ții ale cărei venituri sunt ob ținute
prin coerci ție (fiscală). Eșecul teoriei normative pure a fiscalit ății constă tocmai în stabilirea
nevoilor fiscale ale guve rnului într-o manier ă exogenă, potrivit unei cantit ăți optime de bunuri
publice. Îns ă determinarea acestui optim nu poate fi supus ă criteriului obiectiv al ra ționalității
economice, ci doar criteri ilor arbitrare ale deciden ților guvernamentali. În aceste condi ții,
problema dimension ării optime a sectorului public, a tax ării optimale, dobânde ște caracter
irelevant și iluzoriu.
59 Potrivit liniei de regresie, cre șterea cu 10 procente (din PIB) a cheltuielilor guvernamentale ar determina
reducerea ratei cre șterii economice cu cca. 1 procent. Aceast ă linie de regresie este descris ă prin ecua ția
„creșterea economic ă = 7,14 – 0,10 G”, unde G reprezint ă proporția cheltuielilor guvernamentale totale în PIB.
Potrivit acestei corela ții, sporirea continu ă a ponderii guvernului în economie va fi înso țită de încetinirea ritmului
de creștere a acelei economii.
60 În analogie cu legea productivit ății marginale descrescânde, al ți autori (Tanzi și Schuknecht, 1995) ar ătau că,
prin depășirea propor ției de 30% din PIB, cheltuielile publice vor genera din ce în ce mai pu ține beneficii
marginale. Din p ăcate, în studiul respectiv (realizat pentru FMI) autorii nu specific ă cui revin aceste beneficiile
marginale, dac ă sunt unele generale, sau de natur ă privată, captate de agen ții politici în interesul c ărora lucreaz ă
orice creștere a bugetelor publice. De altfel, datorit ă caracterului s ău coercitiv, nici o decizie politic ă nu poate
produce avantaje generale.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 41
În condițiile imposibilit ății calculului economic în sectorul administra ției publice ,
creșterea continu ă a ponderii bugetelor publice în PIB înseamn ă, în mod complementar,
reducerea ponderii resurselor a c ăror utilizare este orientat ă în cadrul structurii de produc ție pe
principiul fundamental al ra ționalității economice. De asemenea, caracterul discre ționar al
alocării politico-birocratice a resurselor face ca sporirea ponderii b ugetelor publice s ă
intensifice manifestarea pr oblemelor politice de agen ție. Aceasta indic ă creșterea gradului de
exploatare a contribuabililor ne ți: sectorul privat, aflat în contrac ție sau cre ștere mai lent ă,
trage după sine, tot mai greu, un sector public aflat în extindere sau cre ștere mai rapid ă.
Corelarea acestor abord ări cu preceptele teoriei alegerii publice demonstreaz ă
orientarea sistematic ă a comportamentelor guvernamental e înspre maximizarea avantajelor
imediate (politice și economice), extrase din cre șterea cheltuielilor publice, chiar cu pre țul
sacrificării dezvolt ării economice sustenabile. Aceast ă tendință face ca guvernele s ă
cheltuiasc ă maximul de resurse pe care sunt capabile s ă le încaseze61, ceea ce înseamn ă că
politicile fiscale sunt subordonate mai degrab ă nevoilor bugetare discre ționare, decât
performan ței economice generale.
Acțiunile guvernelor „democratice” interesate – mai întâi politic – în derularea
operațiunilor de redistribuire a avu ției și a transferurilor de venit au completat cele dou ă
funcții tradiționale ale statului cu cea de-a treia, numit ă funcția redistributiv ă, în condi țiile în
care natura primelor dou ă este la fel de redistributiv ă62. Redistribuirea avu ției prin intermediul
numeroaselor programe de securitate social ă, transferurile de venit și subvențiile devin
emblema statului bun ăstării din secolul XX și responsabile de expans iunea etatista, prin
acapararea celor mai mari p ărți din bugetelor publice.
Dar care este eficacitatea politicilor redistributive? Unul dintre cele mai elocvente
exemple: la mijlocul anilor `60, pre ședintele Lyndon Johnson declara „r ăzboi împotriva
sărăciei” pe baza argumentului c ă întotdeauna în SUA va exista o clas ă săracă dacă nu vor fi
implementate politici interven ționiste. Între 1954 și 1966, nivelul per capita al ajutoarelor
sociale aproximativ s-a dublat, în condi țiile unei cre șteri anuale de aproape 6 procente; în
următorii doisprezece ani, cre șterea a fost de patru ori, adic ă aproape 12% anual. Cre șterea
extraordinar ă a cheltuielilor publice de ajutor are a dezvoltat o „industrie na țională” a
bunăstării care, în 1978, se compunea din 5 milioane de angaja ți ai statului sau particulari care
distribuiau bani și servicii publice la 50 de milioane de beneficiari. La sfâr șitul anilor `60, la
scurt timp dup ă extinderea transferurilor, rata s ărăciei în rândul tinerilor a început s ă crească
pentru ca la 25 de ani de la declan șarea războiului asupra s ărăciei, în 1990, aceasta s ă fie puțin
mai mare decât în 1965.
De altfel, este binecunoscut ă manifestarea acestui fenomen la scar ă mult mai mare:
ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate țărilor africane de organismele
financiare interna ționale, au avut eficacitate modest ă sau au înregistrat e șecuri ustur ătoare în
planul reducerii s ărăciei (India, unele țări din America Latin ă și Africa). Exist ă numeroase
lucrări care demonstreaz ă că asistența financiar ă externă nu creeaz ă și nici nu se coreleaz ă cu
factorii esen țiali ai prosperit ății. În contextul recunoa șterii faptului c ă libertatea economic ă
este una dintre sursele determinante ale prosperit ății, s-a constat c ă, de cele mai multe ori,
reducerea libert ății economice este înso țită de creșterea fluxurilor de ajutor extern63.
61 Robert Dole, lider marcant al grup ării republicane din Senatul SUA, spunea c ă „impozitarea este mai mult
decât jumulirea unei gâ ște. Adică este arta de a ob ține cel mai mare num ăr de pene cu cel mai mic num ăr de
țipete ”.
62 De asemenea, justificarea redistri buirii decurge din formularea „capitalismul a rezolvat problema produc ției”
iar interven ția statului are menirea „s ă rezolve problema distribu ției”. Pe de o parte, „problema produc ției” nu va
fi niciodat ă rezolvată pe Pământ, în universul rarit ății, poate doar în Rai; pe de alt ă parte, pe pia ța liberă nu există
o „problem ă a distribu ției” separat ă, deoarece produc ția și distribuția sunt dou ă fațete ale aceluia și proces.
63 A se consulta în acest sens Deepak Lal, The Poverty of „Development Economics” , 3rd edition, Institute of
Economic Affairs, London, 2002; Peter T. Bauer, Equality, Third World and Economic Delusion , London, 1993;
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000 , Ed. Humanitas, Bucure ști, 2003; Doug Bandow și Ian
Vasquez, Perpetuating Poverty , Cato Institute, Washington, 2001. De exemplu, Bandow și Vasquez
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 42
Capitolul 10
Perspectivele sectorului public în contextul globaliz ării
În contextul globalizării – intensificarea schimburilor externe și creșterea mobilit ății
factorilor de produc ție – sistemele economice sunt predispuse la anumite adapt ări și chiar la
schimbări (instituționale și organiza ționale) de amploare.
Intensificarea competi ției interna ționale este consecin ța fireasc ă a inovațiilor
tehnologice și organiza ționale . Acestea au produs cre șterea mobilit ății pe plan interna țional
a persoanelor și bunurilor, dezvoltarea f ără precedent a comunica țiilor, prin reducerea
costurilor de tranza ție. În noile circumstan țe, oportunit ățile pieței externe sunt mult mai mari
și valorificarea lor devine mult mai avantajoas ă.
Competiția
internațională
și interacțiunile
proceselor economice
și politice • ieftinirea transporturilor și reducerea costurilor de tranzac ție îi
determină pe comercian ți și pe proprietarii factorilor de produc ție să
opteze pentru mediile de afaceri mai prietenoase;
• întreprinz ătorii de pe pia ța externă anticipeaz ă creșterea
profitabilit ății în strâns ă legătură cu diferen țele de aranjament
instituțional în mediile de afaceri na ționale;
• realocarea fact orilor de produc ție pe plan interna țional semnific ă
efectuarea unei alegeri între diferite aranjamente institu ționale;
• asemenea „ie șiri” reprezint ă semnale pentru cei angrena ți în
procesul politic: electora t, grupuri de interese, agen ți politici etc.;
• recunoașterea și interpretarea acestor semnale în sfera politic ă se
bazează pe evaluarea avantajelor și a dezavantajelor agen ț
ilor
politici;
• deschiderea c ătre exterior este determinat ă de existen ța avantajelor
politice ale schimb ării sau de pierderea de c ătre agenții politici a
capacității de a men ține stabilitatea institu țională;
• competiția interjurisdic țională, între guverne, antreneaz ă succesiv
ajustări în întreg sistemul institu țional și în sectorul public.
Deschiderea c ătre exterior a economiei și concuren ța stimuleaz ă creativitatea
tehnologic ă, organiza țională și antreprenorial ă, atât a competitorilor economici cât și a celor
politici. Efectele pot fi privite separat:
În sfera economic ă În sfera politic ă
• promoveaz ă activitatea antreprenorial ă
și organizarea aloc ării resurselor pe criterii
economice în vederea îmbun ătățirii
performan țelor de ansamblu • îmbunătățește capacitatea
administrativ ă în ce prive ște
ameliorarea mediului de afaceri și
reducerea discre ționarismului politic
De-a lungul secolului al XX-lea, sistemele institu ționale din majoritatea țărilor
dezvoltate au evolua t gradual în direc ția creșterii interferen ței politicului cu proprietatea
privată, către un sistem de reglementare sistematic ă a piețelor și de „corectare” a rezultatelor
pieței. Încetinirea relativ ă a progreselor economice a atras aten ția, în special în anii `70,
asupra necesit ății reformării sistemelor institu ționale.
demonstreaz ă caracterul falimentar al programelor de asisten ță financiar ă externă ale Indiei: începând cu „ first
five year plan ” din 1951 și până în 1990, India a primit cea mai mare asisten ță financiar ă din toate țările
subdezvoltate, estimat ă la 55 miliarde $. Deturnarea unei mari p ărți a acestor resurse în programe
guvernamentale ira ționale (de na ționalizare a unor întreprinderi și sectoare ale economiei – pe bani
„capitaliști”!!), măcinate în general de fenomenul corup ției care a condus la „osificarea” elitelor statului. Ast ăzi,
după peste 50 de ani de economie centralizat ă, un procent la fel de mare de indieni (40%) tr ăiesc sub limita
sărăciei. Exceptând pu ținele cazuri în care ajutoarele interna ționale au avut rezultate – când milioane de oameni
au fost salva ți de la înfometare în anii 1950 și mai apoi în 1960 – asisten ța financiar ă externă a fost un e șec total,
încurajând corup ția și socialismul.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 43
Sensul schimb ării pare a fi unul care vizeaz ă reconsiderarea rolului guvernului în
societate: privatizarea unor mijloace de produc ție aflate în proprietatea statului, liberalizarea
piețelor produselor, a for ței de munc ă și a capitalurilor, precum și reformarea sistemelor de
furnizare a bun ăstării sociale (statul bun ăstării).
Guvernele care aleg integrarea economic ă internațională trebuie s ă accepte, în mod
necesar, anumite constrângeri ale ac țiunilor lor. Așa cum globalizarea reduce posibilit ățile
de prezervare a monopolur ilor pe diferite pie țe, în acela și fel aceasta ac ționează înspre
limitarea puterii monopolurilor guvernamentale. Pe m ăsura creșterii mobilit ății factorilor de
producție are loc sc ăderea abilit ății guvernelor de control și impozitare a acestora și
intensificarea concuren ței fiscale interna ționale.
Concuren ța fiscală este consecin ța naturală a mobilit ății bazei impozabile între țări.
Ca joc non-cooperativ între guverne, concuren ța fiscală genereaz ă tendința de diminuare a
presiunii fiscale pentru bazele impozabile cu mai mare mobilitate și creșterea acesteia pentru
factorii de produc ție și activitățile mai pu țin mobile.
Adevărul economic fundamental c ă procesul de pia ță orienteaz ă resursele c ătre cele
mai valoroase utiliz ări posibile nu echivaleaz ă cu faptul c ă din competi ție câștigă toată
lumea . Așa cum în cadrul pie ței, procesul concuren țial avantajeaz ă în general consumatorii și
incomodeaz ă producătorii, competi ția fiscală este în avantajul contribuabililor (ne ți), însă
incomodeaz ă guvernele și birocrațiile administrative aflate în competi ție. Însă, faptul c ă
guvernele de țin monopolul puterii coercitive, atribut suplimentar în compara ție cu
întreprinz ătorii, acestea se pot angaja mai lesne în acorduri cu caracter de cartel, pentru a
„complota” fiscal cu mai mult ă eficiență în scopul tax ării depline a contribuabililor.
Întreaga gândire liberal ă de tip clasic întrevede posibi litatea ca globalizarea, integrarea
sistemelor financiare și revoluția în domeniul tehnologiei informa ției să readucă statul modern
la statutul guvernului „paznic de noapte”. Se consider ă că noile structuri tehnologico-
instituționale ale economiei vor transforma radical sistemul etatist, datorit ă erodării capacit ății
acestuia de a taxa și reglementa64.
Înțeleasă prin integrarea organic ă a piețelor și prin evolu ția instituțională a mediilor de
afaceri pe aceast ă bază, globalizarea este aleas ă și nu impus ă. Aceasta, cel pu țin prin faptul
că reprezint ă rezultatul general neinten ționat al deciziilor de limitare a interven țiilor
guvernamentale. Prin extinderea integr ării economice interna ționale, ini țiativa și inovația
antreprenorial ă câștigă o libertate în plus în valorificarea oportunit ăților externe de afaceri.
Amplificarea puternic ă a mobilit ății investițiilor străine directe (ISD) și a celor de
portofoliu a creat presiuni de re structurare a sistemelor fiscale și a caracteristicilor
instituționale ale mediilor de afaceri. În anii 1990, potrivit ONU ( World Investment Report
2001 , p. 12), 95% din reglement ările cu privire la regimul ISD sunt în direc ția liberaliz ării și
sporirii atractivit ății mediilor de afaceri. De asemenea, se manifest ă o tendință de reducere a
impozitării profiturilor și veniturilor personale în marea majoritate a țărilor industrializate,
datorită sensibilit ății tot mai puternice a acestora fa ță de nivelul și dinamica impozit ării.
De exemplu, pentru 26 de țări membre ale OECD, media celor mai mari rate de
impozitare a profiturilor a sc ăzut de la 41% în 1986 la 32% în 200065. Studiile FMI
demonstreaz ă că economiile cu fiscalitate mai redus ă beneficiaz ă de intrări mai mari de ISD
decât cele cu o fiscalitate mai împov ărătoare. Spre exemplu, între 1996 și 2000, patru țări
europene cu regimuri fiscale mai fa vorabile – Irlanda, Olanda, Luxemburg și Elveția – care
dețin doar 9% din PIB-ul european au at ras 38% din ISD americane orientate c ătre Europa.
64 În viziunea lui Vito Tanzi, o se rie de „termite fiscale” submineaz ă fundamentele regimurilor fiscale na ționale.
Acestea privesc deplasarea unor activit ăți în afara frontierelor na ționale, cre șterea mobilit ății muncii specializate
și a fenomenului brain-drain , intensificarea comer țului electronic, expansiune a „paradisurilor” fiscale,
dezvoltarea de noi instrumente financiare și de intermediere (Martin Wolf, Will Technology and Global Capital
Markets Change the Scope of Government , Cato Journal 21:1, 2001, p. 143-50 – Martin Wolf este analist
economic șef pentru Financial Times ).
65 OECD, Tax Rates Are Falling , OECD in Washington, 2001.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 44
Liberalizarea conturilor de capital și dereglementarea pie țelor financiare genereaz ă
volatilitatea extrem de puternic ă a fluxurilor investi țiilor de portofoliu la evolu ția condițiilor
fiscale. Efectele intensific ării concuren ței fiscale asupra capitalul ui sunt puternic resim țite în
special în Uniunea European ă. De asemenea, adoptarea monedei euro a intensific at presiunile
de concuren ță fiscală prin reducerea riscurilor de schimb valutar, apropierea ratelor
diferențiale ale dobânzii și transparen ța suplimentar ă pe care moneda unic ă o oferă calculului
economic.
În țări ca Germania și Suedia, impozitarea ridicat ă a veniturilor din dobânzi a generat
scurgerea masiv ă a economiilor, adesea nedeclarate autorit ăților, către țari europene cu
fiscalitate mai prietenoas ă. Ca urmare a introducerii în Germ ania, în 1989, a unei taxe de 10%
asupra veniturilor intern e din dobânzi, revolta t ăcută a contribuabililor a constat în
transferarea banilor, în valize sau pungi de plastic, în Luxemburg, unde confiden țialitatea
operațiunilor bancare era deplin ă66. În consecin ță, taxa a fost desfiin țată.
În prezent, amplele transform ări tehnologice și instituționale înlesnesc migra ția
internațională și intensificarea competi ției fiscale și în domeniul for ței de munc ă, a cărei
mobilitate a crescut considerabil: munca specializat ă pe sectoarele de înalt ă tehnologie,
informaticieni, arti ști, sportivi î și amplaseaz ă activitățile luând în calcul jurisdic țiile fiscale
mai prietenoase. Spre exemplu, autoritatea fiscal ă din Franța raporteaz ă că, în fiecare an, mii
de contribuabili p ărăsesc țara din motive fiscale; numero și întreprinz ători francezi î și
(de)plaseaz ă activitățile în Marea Britanie; reducerea puternic ă a presiunii fiscale în Irlanda a
inversat fenomenul tradi țional de migra ție67.
În planul politicilor macroeconomice, faptul c ă globalizarea accelereaz ă răspunsul
sectorului privat la m ăsurile guvernamentale erodeaz ă, într-o anumit ă măsură, stimulentele
guvernelor de a rula deficite bugetare și politici monetare infla ționiste. De asemenea, este
diminuată și posibilitatea utiliz ării sistemului fiscal pent ru distribuirea egalitarist ă a
veniturilor. As tfel, guvernele na ționale devin circumscrise principiilor federalismului fiscal :
un sistem descentralizat, în care manifestarea competi ției între structurile politice locale
servește intereselor cet ățenilor și contribuabililor.
Aceste evolu ții amenin ță cu detronarea statul tradi țional al bun ăstării, prin contrac ția
cheltuielilor publice și a protec ției sociale. Guvernele na ționale sunt determinate s ă adopte
unele pozi ții defensive (protec ționiste), de natur ă să prevină valorificarea de c ătre reziden ți a
jurisdicțiilor fiscale mai favorabile.
Numeroși oficiali europeni sunt cuprin și de îngrijorare pentru faptul c ă anumite țări
practică dumping-ul fiscal și tot mai mul ți contribuabili, investitori și întreprinz ători își
orientează capitalurile și eforturile c ătre alte jurisdic ții fiscale, precum SUA sau Elve ția. De
altfel, în mod paradoxal, în ul timii ani, la nivelul OECD și al UE exist ă preocupări susținute
de armonizare institu țională și fiscală în scopul stop ării pagubelor… competi ției fiscale!
Astfel, acordurile directe sau metode le indirecte de uniformizare fiscal ă internațională
urmăresc să împiedice guvernele s ă recurgă la „arma” competi ției fiscale, ca principal mijloc
de sporire a atractivit ății mediilor lor de afaceri; este similar cu a interzice întreprinz ătorilor
utilizarea tuturor mijloacelor pe care le cunosc, în scopul ob ținerii unui produs cât mai bun și
la costuri cât mai reduse!
Potrivit unui raport OECD din 1998, Harmful Tax Competition: An Emerging Global
Issue (p. 14), competi ția fiscală care conduce la sc ăderea impozit ării este generatoarea unor
efecte negative – „distorsio narea fluxurilor de investi ții reale și, implicit, financiare”,
„subminarea integrit ății și corectitudinii sistemelor fiscale”, „cre șterea costurilor
administrative și descurajarea servilismului contribuabililor fa ță de autorit ățile fiscale” –
66 S-a calculat c ă nemții au depozitat în Luxemburg cca. 150 mld. DM, ceea ce a însemnat diminuarea veniturilor
fiscale cu 15 mld. DM ( German Tax Revolt in Luxemburg , International Herald Tribune, 27.11.1994; Tax Co-
ordination in the European Union , Parlamentul European, Working Papers ECON 125, decembrie 2000, p. 15).
67 Chris Edwards și Veronique de Rugy, International Tax Competition. A 21st-Century Restraint on
Government , Policy Analysis no. 431, Cato Institute, 2002, p. 9.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 45
probabil mult mai adecvate unor regimuri fiscale împov ărătoare. Potrivit raportului, sursa
centrală a „pagubelor” competi ției fiscale se manifest ă atunci când politica fiscal ă a unei țări
afectează bazele de impozitare ale altor țări, efect desemnat prin conceptul de „externalitate”
fiscală68.
În această perspectiv ă, spre exemplu, drepturile cet ățenilor americani sau elve țieni la
inițiative legislative de reducere a fiscalit ății ar fi subminate de invocarea „externalit ății”
fiscale negative, din partea guve rnului german sau francez. A șadar, înd ărătul limbajului
economic, presupusele „pagube” ale competi ției fiscale reflect ă scopuri politice, nu teorie
economic ă.
De altfel, raportul din 2001, The OECD’s Project on Harmful Tax Practices (p. 4),
dezvăluie inconsecven ța poziției OECD atunci când afirm ă că „mediul [economic] mai
deschis și competitiv din ultimele decenii a…încurajat țările să mărească atractivitatea
sistemelor lor fiscale pentru invest itori. Mai mult decât reducerea general ă a impozit ării, un
mediu competitiv poate promova eficien ța sporită a programelor de cheltuieli
guvernamentale”.
Avantajele competi ției fiscale sunt subminate tot mai mult de m ăsurile defensive ale
guvernelor na ționale și organismelor interna ționale, care sintetizeaz ă dorința de armonizare
fiscală prin două metode principale.
Metoda direct ă constituie reflectarea pol iticilor de armonizare fiscal ă în cadrul
cartelului fiscal , întruchipat în construc ția instituțională a UE. De și documentele europene
admit existen ța unor aspecte pozitive ale competi ției fiscale, guvernele amenin țate de
constrângeri bugetare severe (statele bun ăstării) susțin uniformizarea (în sus) a ratelor de
impozitare. Aceasta ar înseamna p ărăsirea principiilor federali smului fiscal, eliminarea
competiției și pierderea suveranit ății fiscale.
De exemplu, în condi țiile sporirii fluxului economiilor c ătre jurisdic ții fiscale mai
favorabile, în iulie 1998 C onsiliul Ecofin a stabilit c ă aceste țări (Austria și Luxemburg,
deoarece Elve ția este în afara autorit ății politice europene) aveau de ales între aplicarea unei
rețineri la surs ă de 20% sau informarea guvernelor țărilor membre cu privir e la veniturile din
dobânzi realizate de cet ățenii acestora. Adic ă pierderea suveranit ății fiscale sau divulgarea
secretului bancar69. Astfel, reprezentan ții la vârf ai ONU au pr opus crearea unei Organiza ții
Internaționale Fiscale, similar ă OMC, care s ă dezvolte standarde ale politicilor fiscale, s ă
supravegheze sistemele fiscale și să negocieze cu guvernele „încetarea competi ției fiscale
dăunătoare”.
Metoda indirect ă, sprijinit ă de OECD, const ă în „schimbul informa țional” între
diferitele organisme guvernam entale de colectare fiscal ă, cu privire la afacerile externe ale
cetățenilor lor. Consecin țele imediate ale schimbului informa țional constau în erodarea
iremediabil ă a confiden țialității afacerilor financiare private, prin desfiin țarea legilor
secretului bancar, cu implica ții devastatoare în pla nul general al prezerv ării libertății și a
drepturilor individuale70.
68 Oare, în cadrul procesului de pia ță, inovațiile antreprenoriale de îmbun ătățire a calit ății produc ției și de
reducere a costurilor – care servesc, ca efect neinten ționat, intereselor consumatorilor – constituie „externalit ăți”
negative asupra concuren ților și, din acest motiv, trebuie înl ăturate?
69 În iunie 2000, Marele Duché al Luxemburgului a refuzat instituirea unei rate de impozitare mai mare de 10%,
în timp ce 10 alte țări europene estimau c ă impozitarea nu „trebuie” s ă fie sub 20%. De asemenea, confruntate cu
cererea european ă de ridicare a secretului bancar, Austria și Luxemburg au solicitat ca anumite teritorii
dependente de UE, precum și SUA și Elveția, să adopte m ăsuri echivalente.
70 Deși SUA reprezint ă cel mai mare beneficiar al competi ției fiscale și al fenomenului brain-drain , legislația
fiscală american ă este printre pu ținele care permit impozitarea cet ățenilor americani chiar și atunci când ace știa
locuiesc în afara SUA. În consecin ță, numero și americani afla ți în aceast ă situație au renun țat la cetățenia
americană pentru a evita fiscalitatea guvernului SUA. În 1996, Congresul SUA a r ăspuns cu o lege care permite
guvernului s ă impoziteze ace ști oameni pentru o perioad ă de încă 10 ani dup ă ce aceștia au renun țat la cetățenia
americană (sic!) – U.S. Makes it Harder to Renounce Citizenship , U.S. Visa News Headlines, 4.01.1999,
www.usvisanews.com .
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 46
Capitolul 11
Concluzii generale
Demonstra țiile științifice și abordările empirice întreprinse în acest curs, în ceea ce
privește justificarea și funcționarea sectorului public în via ța societății, permit desprinderea
unor concluzii generale. Enum erarea acestora are, în acela și timp, caracter de sintez ă, fiind
menită să ofere o trecere în revist ă a principalelor idei care r ăzbat din parcurgerea celor zece
capitole ale cursului:
1. Economia sectorului public studiaz ă sfera ac țiunii guvernului în societate prin
intermediul instrumentelor și metodologiei științei economice.
2. Necesitatea studierii sectorului public deriv ă din faptul c ă acesta desemneaz ă
mijlocul institu țional prin care guvernul se implic ă în viața socială.
3. Sectorul public desemneaz ă acea parte a economiei în care se manifest ă
proprietatea de stat, pe de o parte, și proprietatea public ă, pe de o alt ă parte.
4. Știința economic ă se întemeiaz ă pe recunoa șterea existen ței unor adev ăruri a
priori despre societate.
5. Existența acțiunii umane fundamenteaz ă, în mod formal și apioric, legi economice
universale (legea utilit ății marginale descrescânde, legea cererii etc.).
6. Acțiunea uman ă este întotdeaun ă, în mod necesar, ra țională și individual ă, dar nu
neapărat și eficientă.
7. Preferințele, evalu ările și acțiunile umane sunt subiective.
8. Există două mecanisme de alocare a resu rselor în societate: pia ța și statul.
9. La baza fenomenului de pia ță stau drepturile de proprietate legitim constituite care
constituie obiectul sc himburilor voluntare.
10. Verificarea aloc ării resurselor în cadrul unei economii de pia ță se realizeaz ă prin
mecanismul calculului economic.
11. Pe piața liberă, profitul este un indicator de calitate al func ției antreprenoriale de
alocare a resurselor, pierderea indicând er ori de anticipare în alocarea resurselor.
12. În economia de pia ță, consumatorii stabilesc cine merit ă să posede și cine nu, și
mai ales cât de mult merit ă să posede fiecare din resursele productive disponibile.
13. Funcția antreprenorial ă constă în stabilirea întrebuin țării factorilor de produc ție;
întreprinz ătorii au calitatea de proprietari.
14. Funcția managerial ă este subordonat ă funcției antreprenoriale; managerii au
calitatea de administratori.
15. “Managementul pentru profit” este manageme ntul afacerilor care pot fi verificate
prin calcul economic.
16. “Managementul birocratic” este managementul activit ăților care nu pot fi
verificate prin calcul economic.
17. Economia sectorului public prive ște statul atât ca agent economic, cât și în calitate
de reglator al vie ții economice.
18. Statul este organiza ția politic ă ce are drept caracteristic ă esențială puterea de
constrângere.
19. Funcția protectiv ă a statului: men ținerea ordinii sociale și a domniei legii –
aplicarea legii împotriva furtului, fraudei și a folosirii nelegitime a violen ței.
20. Funcția productiv ă a statului: asigur area bunurilor publice.
21. Funcția redistributiv ă a statului: transferarea în societate, în diferite grade, a
drepturilor legitime de proprietate.
22. Redistribuirea propriet ății în societate este inevitabil ă în condi țiile existen ței
statului; statul protectiv și productiv sunt, în egal ă măsură, stat redistributiv.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 47
23. Externalit ățile și bunurile publice restrâng alocarea eficient ă a resurselor prin
intermediul pie ței.
24. “Pasager clandestin” este cel care se bucur ă de externalit ăți pozitive f ără să
plătească.
25. Potrivit teoriei economice a externalit ăților statul trebuie s ă : impoziteze
producerea externalit ăților negative ; subven ționeze producerea externalit ăților pozitive.
26. Bunurile publice se caracterizeaz ă prin non-excluziune și non-rivalitate.
27. Implicarea statului în economie trebuie stabilit ă în funcție de limitele pie ței, astfel
încât pierderea de bun ăstare pe care o genereaz ă acțiunea public ă să fie inferioar ă pierderii de
bunăstare determinat ă de alocarea prin pia ță.
28. Din teoria bunurilo r publice nu rezult ă că: numai un monopol al statului trebuie s ă
producă bunul public; to ți cetățeni trebuie constrân și să contribuie la producerea bunurilor
publice cu atât cât dore ște guvernul.
29. Nu întotdeauna cei care beneficiaz ă de pe urm ă bunurilor publice sunt și cei care
plătesc, prin taxe și impozite, pentru furnizarea acestora.
30. Sectorul public, la fel ca orice firm ă, constituie o ierarhie organiza țională, nu o
piață.
31. În socialism, sectorul public cuprinde întreaga economie.
32. Unde nu exist ă proprietate privat ă și piață nu pot exista pre țuri, iar acolo unde nu
există un sistem al pre țurilor nu poate exista calculul economic.
33. Activitățile administra țiilor publice nu pot fi m ăsurate în termeni monetari și nu
pot fi verificate prin metoda calculului economic.
34. Decizia prin care este stabilit ă destinația resurselor aflate în proprietatea statului nu
este una pe criterii econo mice, ci o decizie public ă, politică.
35. Teoria alegerii publice înseamn ă aplicarea principiilor metodologice ale științei
economice în analiza proceselor politice.
36. Statul nu este o construc ție divină, ci o organiza ție umană, în cadrul c ăreia
deciziile sunt adoptate de oameni politici, de func ționari, de exper ți, sensibili și ei la interesele
lor personale.
37. Votul este expresia normal ă a manifest ării voințelor individuale în vederea
formării unei decizii publice.
38. Ignoranța rațională explică disponibilitatea redus ă de a investi timp și resurse în
vederea cunoa șterii ofertelor poli tice, deoarece aleg ătorul consider ă că politicianul dorit poate
câștiga și fără votul său ori, la fel de bine, poate pierde în ciuda votului s ău.
39. Capturarea statului înseamn ă deturnarea mecanismelor institu ționale ale statului în
vederea ob ținerii de privilegii, facilit ăți legale, fiscale, administrative.
40. Problema principal-agent reflect ă situația în care un titular transfer ă unele drepturi
unui agent, în cadrul unui cont ract formal sau informal.
41. Hazardul moral este feno menul caracteristic rela ției de agen ție atunci când agen ții
urmăresc satisfacerea propriilor interese în detrimentul intereselor principalilor.
42. Problema principal-agent pe scena politic ă survine în func ție de gradul în care
clasa politic ă și birocrația guvernamental ă slujesc publicul larg.
43. Teoria economic ă atribuie educa ției funcții multiple, atât în domeniul privat cât și
în cel public.
44. Subvenționarea educa ției este justificat ă prin prisma externalit ăților pozitive pe
care educa ția le genereaz ă în societate.
45. Educația profesional ă nu genereaz ă efecte externe pozitive de vreme ce individul
este plătit în conformitate cu produc tivitatea pe care o genereaz ă.
46. Subvenționarea educa ției superioare nu poate fi motivat ă cu argumentul
externalit ăților și al bunurilor publice.
47. Sistemele educa ționale de stat echivaleaz ă cu institu ționalizarea alegerii c ătre cei
care nu sunt nici pl ătitorii, nici consumatorii ai serviciilor educa ționale.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 48
48. Funcționarea adecvat ă a unei pie ței a serviciilor educa ționale înseamn ă libertate de
alegere și competiție.
49. Funcționarea școlilor într-un mediu concuren țial contribuie la îmbun ătățirea
calității și creșterea diversit ății serviciilor educa ționale.
50. Organizarea sistemului educa ționale trebuie s ă porneasc ă de la urm ătoarele tipuri
de întrebări: Cine pl ătește? Cine beneficiaz ă? Cine trebuie s ă plătească?
51. Monopolul public asupra educa ției favorizeaz ă nivelarea oric ăror diferen țe
existente în performan țele profesionale și realizările didactice și științifice.
52. Numeroase servicii medicale, cum ar fi, de exemplu, tratamentele de imunizare
împotriva bolilor infec țioase, genereaz ă externalit ăți pozitive.
53. Responsabilitatea public ă în domeniul s ănătății este justificat ă prin faptul c ă
“sănătatea” este un bun care are caracter public.
54. Sectorul sanitar, ca domeniu produc ător de valoare ad ăugată, este înscris în
sistemul conturilor na ționale (SCN) în agentul economic agregat “administra ția publică”.
55. Potrivit teoriei capitalului uman, indivizii investesc în ei în șiși prin educa ție,
pregătire continu ă și sănătate pentru a deveni mai productivi.
56. Cererea de servicii de s ănătate este o cerere derivat ă din cererea de s ănătate.
57. Resursele financiare angajate în sectorul sanitar pot proveni din impozite directe
sau indirecte, asigur ări private de s ănătate, asigur ări sociale de s ănătate, plata direct ă a
serviciilor de c ătre pacien ți.
58. Într-un sistem de asigur ări private indivizii opteaz ă voluntar pentru plata unei
prime de asigurare stabilit ă în funcție de riscul de îmboln ăvire, individual sau colectiv.
59. În România, asigur ările publice de s ănătate introduc un sistem tripartit – cas ă de
asigurări, prestator de servicii medicale și pacient – în care rolul esen țial pentru buna alocare a
resurselor îi revine casei de asigur ări.
60. Cunoașterea costurilor serviciilor medicale și formarea de pre țuri pentru acestea, în
regim de pia ță, reprezint ă un mecanism care va contribui în mod natural la îmbun ătățirea
eficienței alocării resurselor.
61. De-a lungul secole lor de existen ță a sa, propor ția resurselor absorbite de stat, prin
impozitare, s-a extins sistematic și considerabil.
62. Extinderea semnificativ ă a bugetelor guvernamentale nu s-a bazat deloc pe
domeniile justificate în mod tradi țional de teoria economic ă, și anume func ția protectiv ă și
productiv ă.
63. Teoria economic ă și studiile empirice demonstreaz ă că extinderea guvernului
dincolo de rolurile atribuite acestu ia va încetini progresul economic.
64. Studiile statistice arat ă că, în rândul țărilor membre ale OECD, m ărimea sectorului
public explic ă decalajele înregistrate între ratele de cre ștere economic ă.
65. Mărimea sectorului public nu este rezultatul calculului economic: problema
dimension ării optime a sectorului public, a tax ării optimale, dobânde ște caracter iluzoriu.
66. Creșterea continu ă a ponderii bugetelor publice în PIB înseamn ă, în mod
complementar, reducerea ponderii resurselor a c ăror utilizare este orientat ă în cadrul structurii
de produc ție pe principiul fundamental al ra ționalității economice.
67. Mecanismele sistemului democratic stimuleaz ă guvernele s ă cheltuiasc ă maximul
de resurse pe care sunt capabile s ă le încaseze și chiar peste, prin crearea de deficite bugetare.
68. Transferurile de venit și subvențiile au acaparat cea mai mare parte din bugetelor
publice ale statului bun ăstării din secolul al XX-lea.
69. Eficacitatea politicilor de redistribuire social ă este limitat ă, și chiar dăunătoare pe
termen lung, în ceea ce prive ște susținerea progresului economic.
70. Intensificarea competi ției externe, a procesului de globalizare, sunt consecin țe
firești ale inova țiilor tehnologice și organiza ționale.
71. Guvernele care aleg integrarea economic ă internațională trebuie să accepte, în mod
necesar, anumite constrângeri ale ac țiunilor lor.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 49
72. Concuren ța fiscală este consecin ța naturală a mobilit ății bazei impozabile între
diferite medii de afaceri.
73. Intensificarea mobilit ății investi țiilor străine a creat presiuni puternice de
restructurare a sistemelor fiscale și a caracteristicilor institu ționale ale mediilor de afaceri.
74. În contextul globaliz ării, activit ățile sectorului public de vin circumscrise unui
sistem descentralizat, bazat pe manifestarea competi ției între structurile politice locale.
75. Avantajele competi ției fiscale pot fi subminate de m ăsurile defensive ale
guvernelor na ționale și ale organismelor interna ționale, care sintetizeaz ă dorința de
armonizare fiscal ă.
76. Efectele intensific ării concuren ței fiscale asupra capitalul ui sunt puternic resim țite
în special în Uniunea European ă.
77. UE reprezint ă un aranjament institu țional construit pe principiul armoniz ării
politicilor economice na ționale, inclusiv în plan fiscal.
Bibliografie
Dorel Ailenei Economia sectorului public , Editura Bren, Bucure ști,
2002
Leszek
Balcerowicz Libertate și dezvoltare , Editura Compania, Bucure ști,
2001
William Baumol Welfare Economics and the Theory of the State , Bell
for the London School of Economics, 1952
James Buchanan, Gordon Tullock Calcului consensului , Editura Expert, Bucure ști, 1995
Ronald Coase The Lighthouse in Economics , The Journal of Law
and Economics 17, no. 2, octombrie 1974
Emilian Dobrescu Tranziția în România. Abord ări econometrice ,
Editura Economic ă, București, 2002
Niță Dobrotă Economia politicã , Editura Economic ă, București,
1997
Chris Edwards, Veronique de
Rugy, International Tax Competition. A 21
st-Century
Restraint on Government , Policy Analysis no. 431,
Cato Institute, 2002
John Galbraith Știința economic ă și interesul public , Editura politic ă,
București, 1982
James Gwartney, Richard Stroup Economie și prosperitate , Institutul Român pentru
Studii Umanistice „Libertatea”, Bucure ști, 1995
James Gwartney,
Richard Wagner Public Choise and Constitutional Economics, JAI
Press Inc., Londra, 1988
James Gwartney,
Randall
Holcombe,
Robert Lawson The Scope of Goverment and the Wealth of Natios ,
Cato Journal, Vol. 18, No. 2, 1998.
ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 50
Paul Heyne Modelul economic de gândire , Editura Didactic ă și
pedagogic ă, București, 1991
Hans-Hermann
Hoppe The Political Economy of Monarchy and Democracy,
and the Ideea of a Natural Order , Journal of
Libertarian Studies 11:2, p. 94-121, 1995
Aurel Iancu Politică și Economie , Editura Expert, Bucure ști, 2000
Paul Johnson O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000 , Ed.
Humanitas, Bucure ști, 2003
Deepak Lal The Poverty of „Development Economics” , 3rd edition,
Institute of Economic Affairs, London, 2002
Cosmin Marinescu
(coord.) Economia de pia ță. Fundamentele institu ționale ale
prosperității, Editura ASE, Bucure ști, 2007
Cosmin
Marinescu Instituții și prosperitate. De la etic ă la eficiență,
Editura Economic ă, București, 2004
Cosmin Marinescu Economie Institu țională, Editura ASE, Bucure ști,
2004
Cosmin
Marinescu Educația: perspectiv ă economic ă, Ed. Economic ă,
București, 2001
Ludwig von Mises Bureaucracy , Center for Futures Education,
New York, 1983
Ludwig von
Mises, Human Action , Henry Regnery, 3rd ed., Chicago,
1966
William Niskanen Bureucracy and Repr esentative Government , Chicago,
1971
Magdalena Platis Economia sectorului public , Universitatea Bucure ști,
2003
Murray Rothbard L’étique de la liberté , Les Belles Lettres, Paris, 1991
Paul Samuelson Pure theory of public expanditure and taxation, Public
Economics, Macmillan, London, 1971
Adam Smith Avuția națiunilor , Editura Universitas, Chi șină
u,
1992
Vito Tanzi,
Ludger
Schuknecht Public Spending in the 20th Century: A Global
Perspective , Cambridge University Press, 2000.
Vito Tanzi,
Ludger
Schuknecht The Growth of Government and the Reform of the
State in Industrial Countries , IMF, Washington,
D.C., 1995.
Martin Wolf Will Technology and Global Capital Markets Change
the Scope of Government , Cato Journal 21:1, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC – Conf. univ. dr. Cosmin Marinescu 1 [627668] (ID: 627668)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.