Ștefan Boncu Psihologie social ă [627657]

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29

COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE

1. Comportament de ajutorare, comportament prosocial și comportament
altruist
Pentru a desemna comportamentele efectuate în folosul altor persoane se utilizeaz ă, în
literatura de specialitate, trei termeni: comportament prosocial, comportament de ajutorare și
comportament altruist.
Comportamentul prosocial desemneaz ă o categorie foarte vast ă de comportamente și
se referă la acte valorizate pozitiv de societate. Comportamentele prosociale au consecin țe
sociale pozitive și contribuie la binele fizic și psihologic al altor persoane. Aceast ă categorie
include: ajutorarea, altruismul, interven ția trecătorului, atrac ția interpersonal ă, prietenia,
caritatea, cooperarea, sacrificiul, simpatia, încrederea, etc. Factorul determinant r ămîne
criteriul social: agresiunea, de pild ă, este considerat ă de obicei un comportament antisocial,
dar dacă este valorizat ă de societate (ca atunci cînd individul trebuie s ă lupte pentru a- și apăra
țara), ea devine comportament prosocial. Comportamentul de ajutorare reprezint ă o
subcategorie în cadrul comportamentului prosocial. El poate fi definit ca un act inten ționat
efectuat în folosul altei persoane. Inten ția deține rolul fundamental: dac ă pierdem ni ște bani și
cineva îi g ăsește, nu înseamn ă deloc că am efectuat un comportament de ajutorare a persoanei
respective.
La rîndul lor, comportamentele altruiste sunt o subcategorie a comportamentelor de
ajutorare. Ele se refer ă la acte motivate de dorin ța de a-i face un bine celuilalt și efectuate f ără
a aștepta cîștiguri personale. Evident, caracterul altruist al unui comportament este dificil de
demonstrat, întrucît pot exista recompense cunoscute numai de subiect, ca a se sim ți virtuos, a
avea convingerea c ă merită aprecierea celorlal ți, etc.
Primele cercet ări psiho-sociale asupra comportamentului de ajutorare au ap ărut la
sfîrșitul anilor ‘50. Cercet ările ulterioare au fost mult stimulate de un eveniment trist petrecut
în 1964 la New York: o tîn ără, Kitty Genovese, a fost ucis ă bestial într-o sear ă pe strad ă, iar
anchetatorii au constatat c ă 38 de persoane asistaser ă din dosul perdelelor f ără să intervin ă.

2. Explica ții ale comportamentului de ajutorare

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
Explica țiile pentru comportamentul de ajutorare au fost elaborate de pe dou ă poziții
teoretice: abordarea biologic ă și abordarea înv ățării sociale. În ultimele dou ă decenii s-a
dezvoltat o a treia abordare, ce combin ă elemente din primele dou ă.

a. Abordarea biologic ă
Sociobiologii cred c ă multe comportamente umane î și au originea în zestrea genetic ă –
ele sunt înn ăscute și nu învățate. În ceea ce prive ște comportamentul de ajutorare, ei sus țin că
fințele umane au o predispozi ție biologic ă de a-i ajuta pe al ții care sufer ă. Așa cum exist ă
tendințe înnăscute de a mînca sau a respira, tot a șa există tendința de a-i ajuta pe semeni.
Această concluzie contrazice vechea teorie evolu ționistă, care vedea o coresponden ță strînsă
între selec ția natural ă și egoism. Totu și, ideea c ă nevoia de a-i ajuta pe ceilal ți explică
succesul speciei umane pe drumul evolu ției, se bucur ă de tot mai mult interes.

b. Învățarea social ă a comportamentului de ajutorare
Majoritatea psihologilor sociali resping ideea c ă ajutarea celuilalt ar deriva din ceva
înnăscut. Ei încearc ă să demonstreze c ă acest comportament social î și are originile în procesul
de socializare – deci este înv ățat. Cele mai multe cercet ări realizate din aceast ă perspectiv ă au
folosit copii drept subiec ți – copil ăria fiind socotit ă o perioad ă foarte important ă pentru
învățarea acestor comportamente.
Cerînd pur și simplu copiilor s ă se comporte în manier ă altruistă, crește probabilitatea
comportamentului de ajutorare. Faptul de a indica unui copil care este comportamentul
adecvat stabile ște o expectan ță și poate s ă-i ghideze conduita ulterioar ă. O metod ă mai
eficientă de învățare a comportamentelor de ajutorare o constituie folosirea recompenselor
(întăririlor). Exist ă șanse mari ca un comportament recompensat s ă fie repetat. Dac ă, într-o
situație din via ța cotidian ă, copiii sunt recompensa ți pntru faptul de a fi oferit ajutor, este
foarte probabil c ă o vor face din nou în alte situa ții.
Indivizii pot înv ăța, de asemenea, s ă acorde ajutor urm ărind o alt ă persoan ă efectuînd
un comportament de ajutorare. S-a demonstrat experimental c ă observarea unui model adult
care se comport ă în manier ă altruistă îi face pe copii s ă se comporte identic. Filmele cu mesaj
prosocial au, de aceea, eficien ță – a privi la televizor comportamente de ajutorare înt ărește
atitudinile pozitive ale copiilor fa ță de comportamentele de acest gen. Albert Bandura a ar ătat
în numeroase studii c ă observarea și repetarea comportamentului modelului nu înseamn ă o
imitare mecanic ă. Individul analizeaz ă atent comportamentul și urmările comportamentului

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
modelului și se comport ă în consecin ță. Într-un experiment din 1970, Hornstein a prezentat
subiecților un film cu un individ care înapoia propietarului un portofel g ăsit. În cele trei
condiții, cel ce g ăsise banii era fie foarte bucuros, fie sup ărat și reținut, fie indiferent. La
ieșirea din sala de proiec ție, subiec ții găseau ei în șiși un portofel. Rezultatele au ar ătat că cei
ce au văzut filmul în care erau prezentate consecin țe plăcute ale acord ării ajutorului restituiau
în mai mare m ăsură banii decît cei c ărora le fuseser ă prezentate consecin țe neplăcute.

c. Perspectiva normativ ă
Un factor impotant al comportamentului prosocial îl constituie normele sociale.
Evident, acestea sunt înv ățate de individ, și nu înnăscute. O norm ă este un standard de ac țiune
care specific ă ce comportament este “a șteptat” sau “normal” și ce comportament este
“anormal” (nu corespunde prescrip țiilor normei). Normele sunt, a șadar, expectan țe sociale ce
prescriu comportamentul social adecvat.
În comportamentul de ajutorare sunt implicate, în principal, dou ă norme:
1. Norma de reciprocitate, potrivit c ăreia trebuie s ă-i ajutăm pe cei ce ne ajut ă.
Sociologul american Gouldner, care a publicat un articol celebru în 1960 despre acest ă normă,
arăta că ea este universal ă, asemenea interdic ției privind incestul, de exemplu. În virtutea
normei de reciprocitate, ne sim țim datori s ă întoarcem serviciul cuiva care ne-a ajutat.
2. Norma de reciprocitate social ă precizeaz ă că trebuie s ă-i ajutăm pe cei ce au nevoie,
fără să ne gîndim la interac țiunile noastre viitoare cu ei. Membrii unei comunit ăți, de
exemplu, se simt adesea datori s ă-i ajute pe cei nevoia și din comunitatea lor chiar atunci cînd
rămîn anonimi și nu au a șteptări cu privire la o recompens ă socială viitoare.

d. Empatie și excitare
La fel ca în cazul altor comportamente, în comportamentele de ajutorare sunt implica ți
atît factorii genetici, cît și factorii de mediu. De aceea, au ap ărut teorii care încearc ă să
găsească un compromis între abordarea sociobiologic ă și cea a înv ățării sociale. Mecanismele
biologice pot predispune o persoan ă să acționeze, dar felul în care ea r ăspunde depinde de
experien țele ei trecute și de circumstan țele imediate.
Mul ți cercetători au convingerea c ă o precondi ție a conduitei de ajutorare este o stare
de activare (de excitare fiziologic ă). Aceasta ar putea fi empatia, care în multe cazuri
reprezint ă principala motiva ție a comportamentului de ajutorare. Empatia corespunde abilit ății
de a sesiza tr ăirile altuia, de a ne identifica emo țional și cognitiv cu o alt ă persoan ă. Ea poate

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
fi înțeleasă ca un răspuns emo țional la suferin ța altuia. Studiile care au ar ătat că adulții, ca și
copiii, răspund în mod empatic la suferin ța altuia sunt extrem de numeroase. Majoritatea
acestor studii arat ă că pentru fiin țele umane este nepl ăcut să-l vadă pe altul suferind. Din acest
punct de vedere, atunci cînd acord ăm ajutor, încerc ăm să facem s ă dispară sentimentul
neplăcut pe care ni-l provoac ă durerea altuia.
Unul din modelele cele mai cunoscute ale comportamentului de ajutorare se bazeaz ă
pe aceast ă idee: indivizii intervin într-o situa ție de urgen ță pentru c ă aceasta declan șează o
stare nepl ăcută de care ei încearc ă să scape. Ca urmare, un astfel de comportament nu este
deloc altruist, fiind declan șat mai curînd de interesul personal. Individul ajut ă din dorin ța de a
scăpa de o emo ție neplăcută, comportamentul de ajutoare fiind un comportament ce reduce
prompt starea de inconfort psihic.
Empatia este mediat ă, în bun ă măsură de similaritate: empatiz ăm mai u șor cu o
persoană pe care o percepem ca fiindu-ne similar ă. S-a demonstrat, de pild ă, că la subiec ții ce
asistă la aplicarea de șocuri electrice unor persoane similare (în privin ța vîrstei, aspectului
fizic, îmbr ăcăminții) apare o stare de excitare fiziologic ă, direct propor țională cu similaritatea
perceput ă.

3. Un model situa țional al comportamentului de ajutorare
Asasinarea tinerei din New York în 1964 în prezen ța atîtor spectatori pasivi a stimulat
cercetările asupra intrven ției trecătorului, ce încercau s ă stabileasc ă în ce condi ții individul
acordă ajutor într-o situa ție de urgen ță. La început s-a pus accentul pe studierea ajutorului în
aceste situa ții. Astăzi cercet ătorii se intereseaz ă în general de comportamentul de ajutorare,
explicînd interven țiile indivizilor și în situa ții de non-urgen ță.
În cadrul studiilor asupra situa țiilor de urgen ță, factorul care s-a bucurat de cea mai
mare aten ție a fost prezen ța celorlal ți – mai precis, dac ă potențialul donator (de ajutor) este
singur sau în compania altora. Cercet ătorii au pus repede în eviden ță efectul de trec ător
(bystander effect): este mult mai pu țin probabil ca indivizii s ă acorde ajutor într-o situa ție de
urgență atunci cînd se afl ă împreun ă cu alții decît atunci cînd sunt singuri: cu cît num ărul
celor prezen ți este mai mare, cu atît mai pu țin probabil este c ă cineva va interveni în timp util.
Dintre modelele ce și-au propus s ă explice influen țele situa ționale asupra interven ției
trecătorului, cel mai cuoscut este cel elaborat de Latané și Darley în 1970.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
Înainte de a cerceta factorii situa ționali ai interven ției, cei doi psihologi sociali au
încercat s ă distingă elementele caracteristice ale situa țiilor de urgen ță:
1. O situa ție de urgen ță poate implica pericol pentru o persoan ă sau pentru bunurile
din propietatea ei.
2. Este un eveniment neobi șnuit, trăit rareori de persoanele obi șnuite.
3. Situa țiile de urgen ță sunt foarte diferite, de la o cl ădire în fl ăcări la agresarea unei
femei pe strad ă și de la un accident de automobil la alunecarea unei persoane pe ghea ță.
4. Nu pot fi prev ăzute, încît nu se poate face dinainte o planificare a ac țiunilor.
5. Impun ac țiuni imediate; cînt ărirea pe îndelete a alternativelor nu este posibil ă.
Se poate sesiza u șor similaritatea dintre astfel de situa ții și situația de formare a
normelor de grup studiat ă de Sherif: ambele tipuri de contexte sociale implic ă nesiguran ță,
ambiguitate, lipsa unui fundament pentru judecat ă și acțiune. În aceste condi ții, crește
probabilitatea ca individul s ă facă apel la ceilal ți pentru a afla cum trebuie evalua ți stimulii și
cum trebuie ac ționat. De aceea, o predic ție care s-a impus imediat pentru situa țiile de urgen ță
a fost aceea c ă individul reac ționează diferit în func ție de prezen ța sau absen ța altora.
Bibb Latané și John Darley și-au dat seama de la început c ă nu pot invoca drept
explicație simpla apatie a spectatorilor din situa țiile de urgen ță. Ei au pus în eviden ță
dependen ța interven ției de num ărul celor prezen ți. În plus, au construit un model cognitiv al
intervenției trecătorului, ar ătînd că interven ția depinde de o serie de decizii. În fiecare din cele
cinci etape dscrise în modelul lor, trec ătorul ia decizii, iar ajutorul depinde de decizia luat ă în
fiecare etap ă.
a. Trec ătorul (donatorul) trebuie s ă observe evenimentul. El poate, foarte simplu, s ă
ignore o situa ție care necesit ă interven ție.
b. Definirea situa ției ca urgen ță. Este foarte probabil ca donatorul s ă defineasc ă
situația ca urgen ță (și, foarte probabil, s ă ajute) cînd crede c ă situația victimei este grav ă și că
se deterioreaz ă repede. Apatia trec ătorului se reduce în mod semnificativ odat ă ce
interpreteaz ă situația ca situa ție de urgen ță.
c. Asumarea responsabilit ății. În aceast ă etapă se ia decizia cu privire la asumarea
responsabilt ății personale de a ajuta. Ca și în etapa precedent ă, influen ța celorlal ți constituie
un factor hot ărîtor. Uneori persoana care asist ă la o situa ție de urgen ță știe că mai exist ă și alți
spectatori, dar nu poate vedea reac țiile acestora – a șa s-a întîmplat, de exemplu, în cazul fetei
ucise pe str ăzile NewYork-ului. Adesea, decizia de a- și asuma r ăspunderea este determinat ă
de cît de competent se simte trec ătorul într-o situa ție specific ă.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
d. Decizia cu privire la ceea ce trebuie f ăcut efectiv.
e. Acordarea propriu-zis ă a ajutorului.

4. Argumente experimentale
Într-un experiment din 1970, Latané și Darley au invitat studen ți la un interviu despre
viața în campusul universitar. În timp ce subiec ții completau un chestionar, experimentatorii
au introdus fum în camer ă printr-un orificiu special. Dup ă cîteva minute, înc ăperea în care se
aflau subiec ții era plin ă de fum. În func ție de condi ția experimental ă, subiecții se aflau fie
singuri, fie cu al ți doi subiec ți pe care nu-i cuno șteau, fie cu doi complici ai
experimentatorului care primiser ă instrucțiuni să ignore total fumul. Variabila dependent ă era
reacția subiec ților și timpul scurs pîn ă ce reacționau. Autorii f ăcuseră ipoteza c ă într-o astfel
de situație, indivizii se las ă influențați de ceilal ți pentru a decide ce vor face. Rezultatele au
confirmat aceast ă idee. Subiec ții care se aflau singuri au anun țat mult mai repede
experimentatorului existen ța fumului decît cei ce se aflau în grup: 75% din subiec ții singuri au
acționat imediat, în vreme ce numai 38% din subiec ții aflați împreun ă cu alți subiecți reali au
intervenit. Influen ța complicilor ce se ar ătau pasivi a fost covîr șitoare: numai 10% din
subiecții din aceast ă condiție au luat atitudine.
Latané și Darley au interpretat aceste rezultate apreciind c ă prezența altora poate
inhiba răspunsul indivizilor într-o situa ție de urgen ță: cu cît se afl ă mai multe persoane în jur,
cu atît reac ția întîrzie. Mai grav înc ă, mulți din subiec ții care n-au reac ționat, fiind influen țați
de pasivitatea celorlal ți, nu au evaluat situa ția ca fiind o situa ție de urgen ță.
Într-un articol celebru din 1969, intitulat “O doamn ă la ananghie” (“A lady in
distress”), Bibb Latané și Jane Rodin au ar ătat că indivizii pot r ămîne pasivi chiar atunci cînd
celălalt este în pericol. Subiec ții masculi completau un chestionar, singuri sau al ături de al ții.
În vremea aceasta, una din func ționare lua o scar ă din încăperea în care se aflau subiec ții,
motivînd c ă are nevoie de un dosar de pe raftul de sus al bibliotecii. Dup ă un minut, subiec ții
auzeau cum femeia cade cu zgomot în biroul vecin. Dintre cei ce se aflau singuri, 70% au s ărit
în ajutorul femeii, iar dintre cei ce se aflau împreun ă cu un alt subiect real, numai 40%. În
condiția în care s-a manipulat percep ția situației ca non-urgen ță, introducîndu-se un complice
pasiv, numai 7% din subiec ți au acordat ajutor.
Primul experiment al lui Darley și Latané, realizat în 1968, a fost inspirat direct de
moartea lui Kitty Genovese și a testat influen ța prezen ței fizice ori numai presupuse a

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
celorlalți asupra comportamentului de ajutorare. Subiec ții se aflau în cabine individuale și
puteau comunica între ei. În func ție de condi ție, în cabine se afl ă doi subiec ți (subiectul real și
un complice), patru (subiectul real și trei complici) sau șase (subiectul real și cinci complici).
În toate condi țiile, unul din complici m ărturisește că este epileptic și, după puțin timp, din
cabina lui se aud gemete și trosnituri, ca și cum s-ar fi declan șat o criz ă. Experimentatorii
urmăreau să pună în eviden ță relația dintre num ărul presupus al celorlal ți care au cuno ștință
de criză și timpul care se scurge pîn ă la interven ția subiectului. Rezultatele au confirmat
ipoteza lor: cu cît num ărul presupus al celorlal ți este mai mare, cu atît reac ția subiectului
întîrzie. Înainte de sfîr șitul crizei, 85% din subiec ții care știau că sunt singuri cu victima au
acționat, 62% din cei ce știau că mai sunt al ți doi prezen ți și 31% din cei ce aveau cuno ștință
de prezen ța altor patru subiec ți. După șase minute, procentajele erau: 100%, 81% și 61%.
Pentru a r ăspunde adecvat într-o situa ție de urgen ță, indivizii trebuie s ă-și înceteze
activitatea curent ă și să se angajeze într-un comportament neobi șnuit. Individul izolat o face,
adesea f ără să ezite. De ce îns ă grupurile inhib ă comportamentul de ajutorare în astfel de
situații? Latané și Darley au oferit trei explica ții:
a. Difuziunea responsabilit ății – în situa ția de urgen ță, prezen ța celorlal ți oferă
individului posibilitatea de a transfera responsabilitatea de a ac ționa sau de a nu ac ționa.
Pentru ca aceasta s ă se produc ă, nu este necesar ă prezența fizică a celorlal ți, ci este suficient
ca individul s ă știe că ei asistă, chiar dac ă nu-i vede. Individul singur intervine pentru c ă lui îi
revine întreaga responsabilitate.
b. Inhibarea produs ă de public – ceilal ți spectatori pot s ă-l facă pe individ con știent de
acțiunea pe care o desf ășoară. În aceste condi ții, poate s ă apară teama de a nu face o gaf ă:
nimeni nu vrea s ă pară stupid, ac ționînd nepotrivit. Din acest punct de vedere, o reac ție
exagerat ă, de exemplu, poate constitui o gre șeală ridicolă, la care ceilal ți sunt martori.
c. Influen ța socială – celelalte persoane care asist ă la o situa ție de urgen ță oferă
individului un model de ac țiune. Dac ă ele nu se arat ă îngrijorate și afișează pasivitate, situa ția
poate să pară mult mai pu țin gravă decît este în realitate.

5. Personalitate și comportament de ajutorare
Foarte multe cercet ări din acest domeniu s-au aplecat asupra factorilor situa ționali.
Totuși, comportamentul este determinat atît de mediu, cît și de personalitatea indivizilor. În

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
privința influen ței acesteia din urm ă, comportamentul de ajutorare a fost raportat la tr ăsăturile
de personalitate, cît și la stările psihologice tranzitorii.

a. Stările psihologice tranzitorii
Cu to ții avem zile în care totul pare s ă meargă perfect ori zile în care totul iese prost și
știm foarte bine c ă astfel de dispozi ții influen țează maniera noastr ă de a interac ționa cu al ții.
Cercetările asupra comportamentului de ajutorare au ar ătat că indivizii afla ți în dispozi ție
bună sunt mult mai înclina ți să acorde ajutor decît cei afla ți în dispozi ție proast ă.
În privin ța influen ței bunei dispozi ții, abordarea experimental ă tipică presupune
modalități de a-i face pe subiec ți să creadă că au avut succes ori c ă au eșuat într-o sarcin ă
specifică. În majoritatea studiilor, cei ce cred c ă au avut succes acord ă ajutor într-o mai mare
măsură decît cei cu e șec. Alice Isen, o cercet ătoare recunoscut ă în domeniul emo țiilor, a
procedat în felul acesta cu profesori de gimnaziu. Cei ce s-au dovedit competen ți în sarcin ă și
au avut scoruri mari au contribuit ulterior semnificativ mai mult într-o campanie de strîngere
de fonduri pentru școală. Cînd oamenii se simt bine, ei sunt mai pu țin procupa ți de ei în șiși și
mai sensibili la nevoile și problemele altora. A fi într-o dispozi ție bună echivaleaz ă cu
focalizarea aten ției pe aspecte pozitive. Cunningham, în 1979, a demonstrat chiar c ă vremea
frumoasă, însorită induce o stare de bun ă dispoziție, care-i determin ă pe indivizi s ă-i ajute pe
ceilalți, iar vremea mohorît ă, cu cer acoperit provoac ă proastă dispozi ție și inhibă
comportamentul de ajutorare.
Indivizii ce se simt tri ști ori indispu și se concentreaz ă mai mult asupra lor în șile,
asupra grijilor și problemelor lor, sunt mai pu țin preocupa ți de binele altora și sunt mai pu țin
înclinați să-i ajute pe al ții.

b. Caracteristici și atribute ale persoanei
Tendința general ă a psihologilor sociali este aceea de a pune multe comportamente pe
seama factorilor situa ționali. Totu și, există caracteristici stabile de personalitate ce marcheaz ă
maniera individului de a interac ționa cu ceilal ți. În domeniul comportamentului de ajutorare,
psihologii sociali au încercat s ă contureze un portret-tip al “samariteanului milos”, deci al
personalit ății înclinate s ă efectueze acte altruiste.
În privin ța variabilelor demografice, de exemplu, Latané și Darley au ar ătat că nu
există decît o corela ție extrem de slab ă, total nesemnificativ ă, între ocupația tatălui ori
mărimea familiei (numărul de fra ți și surori) și comportamentul de ajutorare. În mod

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
surprinzător, mărimea ora șului de origine al subiectului are oarecare influen ță asupra
acestui tip de comportament: subiec ții care au copil ărit în ora șe mici au o tendin ță mai
pronunțată de a ajuta în raport cu cei originari din metropole. Rela ții pozitive, de și slabe, cu
tendințele altruiste au judecata moral ă matură, nevoia de aprobare social ă, stima de sine ,
tendința de a-și asuma responsabilitatea pentru binele altora. Totu și aceste corela ții nu sunt
suficient de puternice pentru a distinge “samariteanul milos” de restul indivizilor.
Comportamentul de ajutorare pare s ă fie rezultatul interac țiunii caracteristicilor situa ției și ale
celui ce are nevoie de ajutor cu tr ăsăturile de personalitate ale donatorului.
Printre pu ținele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind predictive
pentru comportamentul de ajutorare este competența perceput ă specifică. Sentimentul
capacității de a st ăpîni situa ția afecteaz ă probabilitatea acord ării ajutorului. Indivizii care se
simt competen ți cred că pot reduce costurile poten țiale ale comportamentului de ajutorare; or,
s-a demonstrat c ă acestea constituie un factor esen țial al acord ării ajutorului. De exemplu, doi
cercetători americani au manipulat competen ța perceput ă a subiec ților în ceea ce prive ște
suportarea de șocuri electrice – pe unii i-au f ăcut să creadă că au o toleran ță ridicată la șocuri
electrice. Ace ști subiec ți s-au oferit s ă ajute la a șezarea în rafturi a unor obiecte înc ărcate
electric într-o m ăsură mai mare decît subiec ții care nu fuseser ă informa ți asupra capacit ățiilor
de a suporta șocurile. În plus, s-a ar ătat că există posibilitatea ca indivizii s ă-și extindă
competen ța specific ă, fiind înclina ți să ajute și în situa ții despre care nu cred c ă le stăpînesc.
A de ține poziția de lider într-un grup sau într-o organiza ție reprezint ă un atribut de
personalitate (chiar dac ă nu definitiv) și totodată presupune competen ță. Ne putem gîndi c ă un
lider este prin defini ție mai competent decît al ți membri ai grupului și mai înclinat s ă inițieze
acțiuni, inclusiv acordarea ajutorului în cazuri de urgen ță. Baumeister și colaboratorii s ăi
(1988) au pus în eviden ță o caracteristic ă a rolului de lider ce dep ășește explica ția de tipul
“cine are competen ță, ajută“: tendin ța de a-și asuma în general responsabilitatea. Astfel,
autorii au ar ătat că într-o situa ție de urgen ță liderul nu resimte difuziunea responsabilit ății la
fel ca toți ceilalți membri ai grupului.
În sfîr șit, discuția asupra rela ției dintre atributele de personalitate și comportamentul
de ajutorare ar trebui s ă facă referiri și la efectele apartenen ței sexuale a indivizilor. Multe
studii au pus în eviden ță faptul c ă bărbații sunt mai înclina ți să le ajute pe femei decît sunt
femeile s ă-i ajute pe b ărbați. Experimentele tipice în aceast ă privință presupun un scenariu în
care o femeie sau un b ărbat rămîn în pan ă cu mașina pe autostrad ă și sunt nevoi ți să apeleze la
ceilalți șoferi. Femeile au un succes mult mai mare decît b ărbații în aceast ă situație: cei ce

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 29
opresc sunt de obicei b ărbați singuri. Astfel de rezultate contrazic în oarecare m ăsură
concluziile multor studii care arat ă că femeile au o capacitate empatic ă mai mare decît a
bărbaților. De aceea, unii cercet ători au presupus c ă o variabil ă important ă în aceste situa ții
este motiva ția sexual ă a bărbaților. Un experiment efectuat pentru a testa aceast ă ipoteză a
manipulat starea de excitare sexual ă a subiec ților. Subiec ților li se prezenta, în func ție de
condiție, un film cu scene sexuale sau un film non-erotic. Dup ă ce părăseau laboratorul,
subiecții, bărbați ori femei, întîlneau un complice al experimentatorului, b ărbat ori femeie,
care scăpa pe jos un teanc de hîrtii. Rezultatele au ar ătat că în condi ția în care un b ărbat ce a
privit filmul erotic întîlne ște un complice-femeie, se acord ă ajutor într-o m ăsură mai mare
decît în celelalte condi ții ale experimentului. Mai mult, b ărbații din aceast ă condiție petrec în
medie șase minute ajutînd femeia, în vreme ce b ărbații care ajut ă un complice b ărbat rămîn cu
acesta în medie 30 de secunde. În rezultatele acestui experiment mai apare un contrast frapant:
cu cît bărbații se simt mai excita ți sexual, cu atît ei r ămîn mai mult timp ajutînd femeia;
dimpotriv ă, cu cît femeile resimt mai mult starea de excita ție, cu atît petrec mai pu țin timp
ajutînd un b ărbat. Autorii au tras concluzia c ă bărbații confund ă altruismul fa ță de femei cu
dorința de a se ar ăta curtenitori. Cît despre reac ția femeilor, trebuie pus ă pe seama
experien țelor de socializare specifice: ele au înv ățat că nu tebuie s ă rămînă prea mult timp cu
bărbați pe care nu-i cunosc.