ETNIE, ETNICITATE, NA ȚIUNE ȘI NAȚIONALISM. [627648]

ETNIE, ETNICITATE, NA ȚIUNE ȘI NAȚIONALISM.
CÂTEVA PRECIZ ĂRI TERMINOLOGICE

Dinu Balan

Résumé: Cette étude offre une bonne introducti on pour comprendre les termes: ethnie,
ethnicité, nation, nationalisme. L'aute ur fait quelques précisions sur l'utilisation de ces concepts
dans l'historiographie roumaine.

Istoria explicativ ă și istoria conceptual ă sunt ramuri ale istoriei care și-au cucerit
deja un loc bine determinat în cercetarea științifică pe plan mondial. L ămurirea
conceptelor-cheie este imperios necesar ă pentru în țelegerea identit ăților politice și a
evoluției fenomenului na țional. Preciz ările conceptuale sunt utile , cu atât mai mult cu cât
există capcana anacronismu lui, determinat ă de tendin ța de a extrapola sensurile actuale
ale termenilor în perioade istorice revolute. Pe de alt ă parte, deruta este amplificat ă de
sensurile diferite pe care istoriografia ș i științele sociale din diferite perioade și țări le-au
imprimat no țiunilor de „etnie”, „na țiune”, „na ționalism” etc. În țelesurile difer ă radical
între accep țiunea dată națiunii în istoriografia german ă, care a mo ștenit și dezvoltat
concepțiile herderiene, și în cea francez ă, ce se revendic ă de la Ernest Renan și definirea
națiunii politice. Deosebiri marcante exist ă și între școala anglo-saxonă , în care
naționalismul reprezintă manifestarea sentimentului naț ional, și cea francez ă, în care
înțelesul este acela de ex agerare a „specificului na țional”. În al treilea rând, în
istoriografia român ă nu exist ă încă un înțeles clar al termenilor lega ți de sfera
naționalului , fluiditatea conceptuală și folosirea contradictorie, uneori gre șită, a
noțiunilor fiind foarte r ăspândită.
De aceea, trebuie avute în vedere concep tele predominante în limbajul epocii,
care ajută la recompunerea dimensiunii specifice a percep ției națiunii și fenomenului
național, fără a prejudicia interferen ța normal ă cu caracteristicile generale ale
fenomenului, evidente în tot spa țiul european, de-a lungul „secolului na ționalităților”1.
Dintre termenii din titlu, cel mai ambiguu es te acela de “etnie”. Utilizat masiv în
antropologie și etnologie, conceptul „etnie” este totu și unul recent2. Contele J. A. de
Gobineau întrebuin ța, în celebra sa operă din 1854, Essai sur l'inegalité des races
humaines, adjectivul „etnic”3. În accep țiunea sa, termenul, destul de vag, se întret ăia cu
cel de „ras ă”, „naț iune” și „civiliza ție”, având o conota ție negativ ă, pentru c ă desemna
degenerescen ța rezultat ă în urma amestecului raselor4. Primul care a introdus termenul
„etnie” a fost George Vacher de Lapouge5, în 1896. El îl utiliza pentru a desemna
populațiile omogene rasial, care nu se schimb ă în ciuda modific ărilor lingvistice,
culturale și demografice6, încât confuziile cu sfera conceptual ă a unor termeni precum
„rasă”, „naț iune”, „na ționalitate”, „popor” persista u. În perioada interbelic ă, s-a încercat
delimitarea conceptelor de „etnie” și „rasă”. Astfel, Felix Regnault în țelegea prin
„ethnies ” sau „ glossethnies ” comunit ățile lingvistice. Rusul Șirokogorov separa net
„Codrul Cosminului”, nr. 12, 2006, p. 93-115

Dinu Balan 94
etnosul și rasa, eviden țiind natura rela țională a grupurilor umane, în lupta pentru putere7.
Termenul s-a impus în cercetă rile etnologice ș i antropologice de dup ă al doilea r ăzboi
mondial, cunoscând o veritabil ă expansiune la sfâr șitul anilor 1960. Accep țiunea sa este
însă discutabil ă, oricum multipl ă. Etimologic, provine din gr ecescul „etnos”, desemnând
o comunitate cu aceea și origine, având str ămoși comuni, diferit ă de trib, care are
dimensiuni mai reduse. Intrat în limbajul bisericesc, sub form ă latinizată, “ethnicus” se
referea la popoarele p ăgâne. Pătruns în circuitul științific în secolul al XX-lea, termenul-
concept „etnie” (respectiv adjectivul „etnic”) dovede ște o accep țiune proteiform ă. În
spațiul german, în ță rile slave ș i în nordul Europei, derivatele lui „ethnos” indic ă
sentimentul de apartenen ță la o colectivitate. În literatura de specialitate francez ă, sensul
dominant este de comunitate lingvistic ă, în timp ce în spa țiul anglo-saxon este utilizat ă
sintagma „ ethnic group ” cu referire la o minoritate cultural ă8.
Oricât de variate și de complexe ar fi accep țiunile termenului „etnie”, este util ă,
totuși, o încercare de sistematizare a acestora. Astfel, o prim ă categorie de cercet ători văd
în etnie, pe urmele lui Max Weber9, grupuri umane unite prin credin ța într-o ascenden ță
comună, datorită asemănărilor de ordin fizic, a obiceiurilor, a culturii comune și a
psihologiei specifice. Ea are ca urmare favor izarea coeziunii unui grup, în special în
domeniul politic.
O a doua categorie de cercet ători a explicat etnia ca r ezultat al unui mod de via ță,
bazat pe o limb ă, o psihologie și o cultur ă proprii, cumulat cu determinarea spa țială, ce
creează , inevitabil, solidarit ăți. Astfel, potrivit lui Richard Molard, etnia este o
comunitate de limb ă, de obiceiuri, de credin țe, de valori, suprapus ă peste criteriul spaț ial
(spațiu teritorial delimitat)10. Pentru cercet ătorul Meyer Fortes etnia reprezenta un grup
determinat spa țial, în interiorul că ruia există legături sociale foarte strânse11.
Conceput ă ca un “segment socio-geografic al unui ansamblu mai vast”, etnia
reprezenta, pentru Paul Mercier, o lume , “un grup închis”, coborâtor dintr-un str ămoș
comun sau având aceea și origine, o limbă comună și o cultur ă omogenă, “o unitate de
ordin politic”. Tot un grup în chis, coborâtor dintr-un str ămoș comun, este etnia și pentru
etnologul S. F. Nadel12.
În sfârșit, o categorie aparte de cercet ători, în frunte cu Fredrik Barth, a ară tat că
etniile sunt men ținute prin existenț a unor frontiere, care ajut ă la autoidentificarea
grupurilor13.
Majoritatea abord ărilor au servit etnologilor ș i antropologilor în studierea
populațiilor și triburilor din Africa, Asia și America de Nord. Relevan ța lor în explicarea
evoluției istorice nu este întotdeauna vizibil ă. De aceea, este necesar și un scurt excurs în
înțelegerea etniei de c ătre istorici. Un autor de referin ță este Anthony D. Smith. Acesta
considera că națiunile moderne provin din vechile etnii, termenul “etnic” desemnând
caracteristicile culturale ale unui grup, derivând din originile și istoria sa. Miturile și
simbolurile conferă o identitate precisă , dar dinamică , comunit ăților etnice14. În fapt,
abordarea autorului este una moderat ă, încercând s ă concilieze opiniile acelor cercet ători
pentru care na țiunea este o realitate a lumii moderne cu criticile aduse acestei paradigme
de către teoriile “primordialiste” și “perenialiste”. Trecerea în revist ă a tuturor acestor
contribuții de că tre autor este foarte utilă pentru îndrumarea studiilor în aceast ă direcție.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 95
Deși precizările conceptuale nu sunt îndeajuns de limpede formulate, existând o
suprapunere – de multe ori chiar o sino nimie – a termenilor-concept de „etnie” ș i
„națiune”, trebuie spus c ă în cultura româneasc ă conceptul de „etnie” a fost puternic
valorizat.
În plan istoriografic, un ul dintre cei mai aviza ți și mai conving ători cercet ători
este Ioan-Aurel Pop. Aces ta aprecia natura solidarit ăților etnice medievale, n ăscută prin
confruntarea cu str ăinul, diferit lingvistic, confesional, prin origine ș i obiceiuri, cu atât
mai mult dac ă acesta era cuceritor sau dominator (c azul Transilvaniei). Conceptul de
etnic desemnează pentru lumea medievală o comunitate umană ce precede na țiunea
modernă, ai că rei membri asum ă o origine comună , folosesc aceea și limbă, locuiesc pe
un teritoriu relativ compact, împ ărtășesc o spiritualitate comun ă, au acelea și interese și
aspirații și dovedesc o „con știință etnică” ce-i une ște15.
Este vorba de o confuzie conceptual ă? Mai degrab ă este o accep țiune
terminologic ă, însușită de istoriografia român ă, care a practicat o interpretare subiectiv ă a
conceptului de na țiune. Cum aprecia Andrei Corn ea, înrudirea termenilor de Popor ,
Neam , Etnie a favorizat, pe fondul dezvoltă rii târzii a con științei naționale, o în țelegere
restrictivă a colectivit ății proprii: „[…] Poporul se rezum ă la Etnie , ceea ce înseamn ă,
imediat, eliminarea din corpul s ău a minorit ăților naționale”16.
Corelat termenului-concept „etnie”, termenul “etnicitate” este mai amplu tratat în
literatura de specialitate mondial ă. Provenind tot din sfera etnologiei și antropologiei, s-a
impus mai întâi în spa țiul cultural anglo-saxon, fiind prel uat, începând cu anii 1970, în
scrierile de specialitate. No țiunea de „ etnicitate” ( ethnicity ) a fost, se pare, consacrat ă în
1953 de sociologul american David Riesma n. Având în vedere diversitatea etnic ă a
S.U.A., scopul folosirii noului termen era înl ăturarea sensului peiorativ al
particularit ăților de culoare, de limb ă, de religie sau chiar de origine a anumitor grupuri
umane: negri, hispanici ș.a.17. Referindu-se la clasificarea popoarelor și relațiile dintre
grupuri18, termenul de etnicitate este intens folosit, de la sfâr șitul anilor '60 ai secolului al
XX-lea, pentru a desemna un „tip de conflicte și de revendică ri calificate ca «etnice»”,
apărute atât în societ ățile dezvoltate, cât și în cele ale Lumii a treia, la na țiunile zise
plurietnice sau la cele pr esupuse omogene cultural19. Wallerstein, în 1960, ș i Gordon, în
1964, studiind societ ățile din Africa de Vest, respectiv di n America, au utilizat termenul
de „etnicitate” pentru a de semna sentimentul apartenen ței la un popor sau comunitate
(sense of peoplehood ) al subgrupurilor din societatea american ă sau sentimentul loialit ății
(feeling of loyalty ) manifestat cu privire la noile gr upuri etnice urbane de africani
detribaliza ți20. Dar, dup ă Pierre van den Berghe, acest tip de solidaritate, bazat pe rela ții
de rudenie, în virtutea descenden ței comune, pe reciprocitate și coerciț ie, este valabil și
pentru societăț i mult mai mari, cum sunt na țiunile21. Chiar în acela și loc ș i precedându-l,
un studiu al lui Walker Connor ar ăta că etnicitatea și etnonaționalismul care stau la baza
construcției statului-na țiune sunt bazate pe elemente de rudenie, datorate unei ascenden țe
comune, dar și pe legături psihologice, fortificate în baza acelora și elemente ale
originii22.
Dar nu numai abord ările primordialiste, perenialiste și etnosimboliste analizate,
de altfel, într-un volu m de Anthony D. Smith23, au folosit conceptul de etnicitate. Autorul
însuși considera etnicitatea anterioar ă naționalismului și îi acorda un rol important în

Dinu Balan 96
explicarea tranziț iei de la vechile solidarit ăți etnice la identităț ile naționale24. Conceptul
se regăsește și în opera unor cercet ători adepți ai teoriilor moderniste. De pild ă, istoricul
Eric Hobsbawm aprecia c ă etnicitatea și limba au avut un rol f undamental în definirea
naționalismului de tip etnolingvistic, sp ecific pentru perioada 1810-191425. El a
predominat în Europa de Est între anii 1840 ș i 1914. Acest tip de na ționalism a ren ăscut,
în opinia sa, la sfâr șitul secolului XX, etnicitatea fiind politizat ă, ca formă de protest față
de „ceilal ți”26.
Inventariind defini țiile și concepțiile asupra etnicit ății, Philippe Poutignat și
Jocelyne Streiff-Fenart identificau urm ătoarele tipuri de abord ări:
1) socio-biologice;
2) primordialiste;
3) instrumentaliste și mobiliza ționiste (etnicitatea ca expresie a intereselor
comune);
4) neo-marxiste (etnicitatea ca reflec tare a antagonismelor economice);
5) neo-culturaliste (etnicitat ea ca sistem cultural);
6) interacționiste27.
Există o dezbatere intens ă între promotorii concepț iilor obiectiviste și
subiectiviste, pe de o parte, și cele materialiste și idealiste, pe de alt ă parte28. Abordările
antropologice eviden țiază rolul culturii în definirea etnicit ății. Influen țată de aceste teorii,
Katherine Verdery a scris una dintre pu ținele lucră ri referitoare la istoria românilor,
utilizând conceptul de identitate29. De pildă, Eriksen sublinia rolul elitelor în mobilizarea
populației comunit ății respective ș i transformarea lor în na ționalităț i. Acest proces se
baza pe selectarea tradi țiilor culturale și a simbolurilor comunit ății. Cultura era folosit ă în
scop politic. Era creat ă, pe aceast ă cale, o unitate afectivă , dar și una de interese, care
propulsa comunitatea respectiv ă, mobilizând-o în scopul atingerii țelurilor sociale și
politice propuse30. Richard Jenkins, la rându-i, a prezentat un model al etnicit ății
construit pe baze antropologice. Red ăm cele patru elemente care îl caracterizeaz ă:
1) diferențierea cultural ă;
2) este produs ă și reprodus ă prin interacțiune social ă;
3) este variabil ă și manipulabil ă;
4) este, în acela și timp, colectiv ă și individual ă, exteriorizat ă și interiorizată31.
În istoriografia româneasc ă, istoria conceptual ă este la început. De aceea, se
cuvin amintite preocup ările în acest domeniu. Revista ie șeană „Xenopoliana” a publicat
un număr tematic despre Na ționalism. Etnicitate. Minorit ăți, secț iunea a doua fiind
intitulată Etnicitate și cultură32. Într-un studiu interesant, Maria Larionescu a analizat
importanța etnicității pentru sociologia interbelic ă33. O serie de studii importante au fost
elaborate de C ătălin Turliuc34. Potrivit autorului, etnicitate a “presupune întrunirea a patru
caracteristici: 1) continuitate biologic ă; 2) valori culturale împ ărtășite la nivelul întregii
comunități; 3) un spa țiu de comunicare și interacțiune; 4) o categorie cultural ă unică”35.
Este defini ția cea mai apropiată de modul în care am în țeles noi prezen ța sa în istoria
româneasc ă modernă.
Conceptul de na țiune este, la rându-i, proteic. Etimologic, termenul provine din
latinescul natio (naștere), indicând, în antichitatea roman ă, un grup demarcat prin origine.
În Evul Mediu timpuriu, prin termenul nationes erau desemna ți păgânii și triburile

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 97
barbare (în Vulgata , în Originum seu Etymologiarum Libri XX , a lui Isidor din Sevilla, în
Anglorum Ecclesistica Historia , scrisă de călugărul Beda Venerabilu l, la Bernard de
Clairvaux)36. Ulterior, prin extindere semantic ă, termenul de na țiune a înglobat, al ături de
înțelesul mai vechi, și sensul de comunitate determinat ă de un anume teritoriu, de patria ,
adică țara stră moșilor37. Mai târziu, a ajuns să desemneze elita privilegiat ă a societăț ii
feudale, a șa cum s-a întâmplat cu st ările din Transilvania. Formarea statelor în apusul
Europei, confruntarea cu alteritatea, rolul limbilor vernaculare, mai ales după Reforma
protestant ă, apartenen ța confesional ă, toate laolalt ă au determinat un proces acut de
identificare, care a dus la formarea „na țiunilor”38 („medievale”, cum le numeș te Ioan-
Aurel Pop39).
După Revoluția francez ă din 1789 și concepția civică asupra na țiunii40, a apărut
dihotomia dintre na țiunea politic ă și națiunea cultural ă. Semnifica ția diferit ă a
conceptelor Kulturnation , organicist, elaborat în spa țiul german și privilegiind valorile
tradiționale, limba și cultura, respectiv Nation , investit ă civic și politic în spa țiul
francez41, a contribuit la o mare dezbatere, care persist ă încă în literatura de specialitate:
națiune cultural ă sau națiune politic ă42.
Abordată în cercet ările istoricilor, sociol ogilor sau politologilor, na țiunea
păstrează aceeaș i plurivalen ță a sensurilor43. În linii generale, exist ă două modalități
principale în tratarea fenomenului na țional. Prima, reprezentând abord ările perenialiste și
primordialiste44, accentuează ideea că națiunile, fiind grupuri etno-culturale, au existat
din vremuri de mult trecute. O pozi ție mai nuan țată este aceea a etnosimboli știlor. Smith
observa c ă națiunile sunt comunit ăți etnice cu mituri al e originii (neavând neap ărat
aceeași origine), cu o istorie și o cultur ă comună, locuind un anumit teritoriu și fiind
legate prin sentimente de solida ritate, dar constituirea în comunit ăți conștiente s-a produs
în epoca modern ă, ca urmare a unor factori externi45. O a doua mare grup ă de abord ări
este aceea modernistă46. Potrivit acestei școli, națiunea este o realitate a lumii moderne,
în relație directă cu geneza capitalismului47. Mai mult, unii autori merg pân ă la a
considera na țiunea ca fiind o structur ă „imaginat ă”, o construc ție subiectiv ă48.
În ceea ce ne priveș te, apreciem c ă națiunea reprezint ă o comunitate uman ă
(etnică sau plurietnic ă) care aspir ă să-și formeze un stat, în mod voluntar. A șadar,
consideră m prioritar aspectul politic, latura civic ă, dar nu neglijă m componenta etnică ,
adesea esenț ială în crearea solidarit ăților naționale. Procesul apar ține epocii moderne,
mai precis “secolului na ționalităților”. Curios este faptul c ă cele dou ă tipuri distincte de
națiune (politic ă, respectiv etnic ă) sunt considerate a apar ține la dou ă zone geografice
diferite: prima, Europei de Vest, iar cea de-a doua, originară din spațiul german, ar fi
proprie Europei Centrale ș i de Est49. Dar, într-un studiu recent, M. Seymour ară ta că o
națiune nu poate fi definit ă doar politic sau cultural, pentru c ă grupul respectiv, având sau
nu o descenden ță comună, este însuflețit de scopuri politice50.
Este națiunea o crea ție voluntar ă, o entitate imaginat ă și construit ă, așa cum
afirma B. Anderson, sau este un „dat” natural51? Punctele de vedere cele mai radicale
constau în prezentarea na țiunii ca un concept folosit pentru manipularea maselor. Al ți
autori sunt mai nuan țați, precizând c ă comunitatea na țională s-a construit în urma
difuzării unei ideologii create, cum este na ționalismul, dar nu pe seama naivit ății maselor,
ci ca urmare a unui proces obiectiv, de evolu ție a societăț ii umane52. Pentru cei mai mul ți

Dinu Balan 98
însă, națiunea nu este o comunitate voluntar ă, care poate fi creat ă și apoi distrus ă,
deoarece ea este puternic marcat ă în conștiința oamenilor. Poate c ă celebrul text din 1882
al lui Ernest Renan ofer ă totuși cea mai acceptabil ă definiție: „O naț iune este un suflet,
un principiu spiritual. […] Unul este în trecut, altul în prezent”: mo ștenirea spiritual ă și
voinț a actuală de a trăi împreun ă. Ea este „un plebiscit de fiecare zi”53.
În cultura român ă, avatarurile conceptului de „na țiune” exprim ă, pe de o parte,
întârzierea procesului de cristalizare a identităț ii naționale și a formării statului-na țiune,
iar pe de alt ă parte, o inadecvare – chia r o confuzie – terminologic ă. Într-o lucrare
recentă, istoricul Vict or Neumann atr ăgea atenția că în Europa Central ă și de Sud-Est este
necesară redefinirea naț iunii care este în țeleasă în continuare ca o etnonaț iune. În opinia
sa, înțelegerea diferen ței dintre demos și etnos este imperioas ă pentru înl ăturarea unui
anacronism și pentru o viziune asupra na țiunii asem ănătoare cu cea din vestul Europei.
Perpetuarea accep țiunii de Volksgeist și eludarea sensurilor social, juridic și istoric ale
termenului explic ă această discrepan ță – în opinia istoricului, o caren ță – dintre cele dou ă
viziuni asupra na țiunii: aceea romantic ă, de inspiraț ie german ă, și cea vest-european ă, de
factură iluminist ă54. Sintetizând contribu țiile istoriografice, Pomp iliu Teodor remarca
faptul că „studiile române ști consacrate naț iunii, în marea lor ma joritate de sorginte
sociologic ă, și-au concentrat aten ția asupra premiselor istorice ale apari ției națiunii. […]
Ele au insistat mai pu țin asupra perceperii fe nomenului constituit, au neglijat expansiunea
conștiinței naționale în societate […]”55. Același istoric ar ăta că termenul „na țiune” a fost
introdus în vocabularul politic în epoca Luminilor56. În concep ția sa, secolul al XVIII-lea
a reprezentat, pentru români, o epoc ă a asimilării ideilor lumii moderne și a integrării în
Europa iluminist ă57. Conceptul de na țiune sufer ă transform ări substan țiale în aceast ă
perioadă, însemnând deplasarea sensul ui de la viziunea elitar ă la reevaluarea tradi țiilor
naționale, la studiul poporului, la ap ărarea drepturilor tuturo r categoriilor sociale58.
În epoca pa șoptistă, sub influen ța romantismului, ideea comunit ății de neam,
limbă, tradiții, aspira ții etc., tinde s ă ocupe o pozi ție dominant ă, chiar dacă sunt
exprimate și opinii democrate, cuprinzând și dimensiunea social ă (N. Bălcescu, C. A.
Rosetti, C. Bolliac ș . a.)59. Asimilarea na țiunii cu poporul60 este o constant ă a perioadei.
O explica ție ar putea fi faptul c ă românii nu aveau înc ă un „stat–na țiune”, încât lupta
politică pentru construirea acestuia și-a că utat suportul în ideea comunit ății de neam, în
preocuparea pentru dezv ăluirea a ceea ce es te specific „na țiunii” și în promovarea unui
„xenofobism agresiv”, ca urmare a „segreg ării totale de interese între români și greci,
produsă în urma evenimentelor de la 1821”61. Este imaginea a ceea ce istoricul german
Hagen Schulze a numit „realitatea na țiunilor populare”62. Paul Cornea detaliaz ă
semnifica ția conceptului: „Se vede c ă ideea de «na țiune» a deceniilor trei și patru îmbină ,
într-o form ă încă insuficient elaborat ă, în care spontaneitatea joac ă un rol mai mare decât
studiul diver șilor autori, o serie de elemente proprii atât conceptului german de Volkstum ,
cât și celui francez de contract. Ca ș i cel dintâi, ea situeaz ă naționalitatea în planul unei
experiențe primare, v ăzând într-însa un statut ontologic al ființ ei; ca și cel de-al doilea,
transportă drepturile naturale ale indivi dului în domeniul politic, punând, de și încă timid
și filantropic, chestiunea concivilit ății. După 1821, conceptul de na țiune tinde din ce în ce
mai evident s ă se încarneze în istori e, devenind o idee-for ță și, în acela și timp, o imagine-
șoc, care personifică idealul contemporanilor și polarizeaz ă toate energiile disponibile”63.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 99
Iată câteva exemple, pentru a ilustra aceast ă optică. Eftimie Murgu, de pild ă,
sintetiza, în 1830, un punct de vedere etnicist în definirea na țiunii, când scria c ă „[…]
limba și națiunea sunt legate laolalt ă în modul cel mai intim , ca atare formarea na țiunii
poate fi favorizat ă numai prin formarea limbii”64. Invocând necesitatea unirii românilor
„într-o singur ă nație, unire la care sunt meni ți prin na ționalitate, prin aceea și limbă,
religie, obiceiuri, sentimente, prin pozi ția geografic ă, prin trecutul lor și în sfârș it prin
nevoea d-a se p ăstra și d-a se mântui”, B ălcescu considera unitatea na țională ca fiind
„trupul lui trebuinc ios ca sufletul să nu piară și să amorțească , ci din contr ă să poată
crește și a se dezvolta”65.
A r f i d e a șteptat ca genera țiile următoare, sub influenț a benefic ă a constituirii
statului na țional, să renunțe la definirea na țiunii din perspectiv ă etnică. Nu s-a întâmplat
așa, ci, sub impactul istorismului, afirmarea etnona ționalismului a fost augmentat ă.
Opiniile lui A. D. Xenopo l sunt ilustrative. Pentru el, legile psihologice și contextul
istoric se îngem ănează foarte strâns, conturând o perspectiv ă etnopsihologic ă a înțelegerii
istoriei na ționale. Într-o atare optic ă „uneori ideile se dezvolt ă de la sine f ără intervenirea
unor spirite absolut superioare. Ele se întind ca un flux care acoper ă cu valurile sale
câmpul întreg al gândirii unui popor. A șa fu ideea unirii italien ilor, germanilor, românilor
în state unice, idee a c ărei paternitate este necunoscut ă și nu poate fi atribuit ă nimănui”66.
Afirmând principiul na țional în cultur ă, istoricul aprecia: „Elementul culturii na ționale a
unui popor va fi dar ă complexul de no țiuni ce acel popor, în cercul hot ărât lui de natur ă,
va fi adunat în sufletul s ău, ca tezaur propriu na țional”67. Definind „na ționalitatea” (aici
cu sensul de na țiune), Xenopol afirma c ă “este reproducerea unei întrup ări a realit ății.
[…] Naționalitățile se deosebesc unele de altele prin tipul fizic, prin apuc ături, prin
moravuri, obiceiuri, prin a șezarea geografic ă, prin istoria desf ășurării soartei lor; dar în
primul loc, prin limb ă”68. Dată fiind frecvenț a unor sintagme, precum „suflet românesc”
(sau „suflet poporan” ș. a.), a termenului „neam”, reiese limpede faptul c ă, în concep ția
lui Xenopol, ideea de na țiune se sprijinea puternic pe aceea de etnie, mergând chiar pân ă
la a se confunda.
În perioada interbelic ă, dezbaterea asupra na țiunii s-a nuan țat, dar dominanta
tuturor abord ărilor a constituit-o relevarea specificului na țional69. Din perspectiv ă
filosofică și psihologic ă, C. Rădulescu-Motru a ar ătat relația dintre etnic și național în
definirea naț iunii70, fiindu-i subliniat caracterul colectiv și organic: „Na țiunea este o
ființă separată de aceea a indivizilor. Ea se conserv ă și se dezvolt ă după legile proprii”71.
Din perspectiva principiului na ționalităților, Romulus Sei șanu72 și George Sofronie73 au
analizat îndeosebi implica țiile juridice, dar și istorice, ale tratatelor de pace de la sfâr șitul
primului r ăzboi mondial, mergând îns ă pe o linie care devoala aceea și logică a existen ței
unei continuit ăți exemplare în urm ărirea unității naționale și a efortului depus de na țiunea
română în acest scop. Din punct de vedere istoric, contribu țiile cele mai notabile apar țin
lui Iorga74 și lui Gh. Br ătianu75. Mai numero și au fost sociologii care s-au aplecat asupra
problemei na țiunii, rezultând o varietate de puncte de vedere, clasificate de Achim Mihu
în trei curente principale: curentul na țional-reformist, al c ărui exponent principal este
D. Gusti; curentul na țional-cultural (Petre Andrei ș .a.); curentul de drea pta, din care s-au
recrutat teoreticieni ai fe nomenului legionar: Nicolae Roș u, Traian Br ăileanu ș.a.76.

Dinu Balan 100
În istoriografia comunist ă, problema na țiunii a fost distorsionat ă, în acord cu o
întreagă acțiune de mistificare și de mitizare a istoriei. Dup ă anii '60, s-au detaș at însă o
serie de istorici care au studiat problema originii na țiunii române (Damian Hurezeanu,
Ștefan Pascu, Nicolae Stoicescu, Eugen St ănescu, Ștefan Ștefănescu, David Prodan ș.a.).
Lucră rile lor au ca notă comună ideea premiselor medievale ale na țiunii, care a fost
reluată și amplificat ă, după 1990, în studiile și cărțile lui Ioan-Aurel Pop. Acesta
reliefează că „între forma de coeziune etnic ă modernă și cea medievală , deosebirile , deși
numeroase și pronunțate, nu țin de esen ță, ci de gradul de manife stare, de amploare, de
pondere în societate” [subl. D. B.]77.
După 1990, de și cu oarecare inerț ie, se face remarcat ă o preocupare pentru
definirea naț iunii, pentru analiza complex ă și comparativ ă a fenomenului na țional, pentru
abordarea interdisciplinar ă.
Termenul naționalism , pătruns în vocabularul istoric și politic mult mai târziu
decât cel de na țiune, are o bog ăție conceptual ă exemplar ă. Fuziunea sa cu diferite curente
ideologice și supravieț uirea în diferite sisteme po litice, asocierea cu construc ția statului
modern, abuzurile din diferite etape și locuri, utilizarea polemic ă, înțelesurile diferite ce
i-au fost acordate în divers e culturi, toate acestea contribuie la ambiguitatea termenului și
la definirea sa extrem de variat ă78. În unele enciclopedii, se propune o abordare
cronologic ă, evitându-se enun țarea unor defini ții ale naționalismului79.
Pentru prima oar ă cuvântul naționalism este folosit în spaț iul german. Studen ții
Universității din Leipzig, organiza ți în “națiuni”, depuneau în 1661 un jur ământ, în care
apare acest termen, în accepț iunea relativ ă de ș ovinism provincial. În limba englez ă,
adjectivul naționalist este men ționat din 1715. În 1774, Herder utiliza termenul
naționalism . În limba francez ă, cuvântul, ap ărut pe la 1798, avea conota ția de spirit
revoluț ionar, desemnând excesele patriotismu lui iacobin. Abatele Barruel, în Memorii
pentru a servi istoriei iacobinismului , publicate la Hamburg, în anii 1798-1799, considera
naționalismul o exacerbare a patriotismului. În 1836, poetul Lamartine îi atribuia
înțelesul de ata șament patriotic. Proudh on îi conferea o nuan ță peiorativ ă când condamna
agresivitatea na țiunilor care aveau un stat propriu, dar nutreau ambi ții expansioniste; în
schimb, aproba lupta pentru constituirea unui stat na țional în cazul na țiunilor
neemancipate.
Folosit mult timp episodic și cu un în țeles incert, termenul s-a generalizat în
vocabularul francez în ultimii ani ai secolu lui al XIX-lea, p ăstrând îns ă o triplă
semnifica ție: a) forma extrem ă a patriotismului, când devine sinonim cu șovinismul și
capătă o nuanță peiorativ ă; b) exprim ă revendic ările popoarelor asuprite aspirând spre
independen ță; c) reprezint ă o etichet ă și o profesie de credință a unor grupuri care,
afirmând prioritatea ap ărării valorilor ș i intereselor na ționale în ordinea politic ă, sunt
clasificate la dreapta sau la extrema dreapt ă a opiniei publice.
Pluralitatea sensurilor se p ăstrează și în italian ă și germană. O situație aparte
există în limba engleză , unde termenul na ționalism desemneaz ă diversele manifestă ri ale
conștiinței naționale și ale caracterului na țional80.
Literatura consacrat ă naționalismului este de o diversitate uluitoare81. O
sistematizare extrem de util ă a tipologiilor naț ionalismului și a principalelor orient ări
metodologice a fost realizat ă în istoriografia română de cercet ătorul Cătălin Turliuc82.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 101
Câteva preciz ări suplimentare sunt necesare. O prim ă mențiune are în vedere
caracterizarea na ționalismului ca ideologie sau ca mi șcare politic ă83. Distincția este cu
atât mai important ă cu cât, în istoriografia româneasc ă, a predominat op țiunea pentru
definirea ca mi șcare politică . Desigur, această dispută se regăsește în cercet ările asupra
istoriei na ționalismului pe plan mondia l. James Kellas aprecia c ă naționalismul „este o
ideologie care edifică ideea de na țiune”84. De partea cealalt ă, René Rémond, ar ătând că
termenul de na ționalism este un anacronism al se colului al XIX-lea, folosea,
concomitent, expr esiile „idee na țională”, „sentiment na țional”, „miș care a
naționalităților”. El analiza îns ă mișcarea naționalităților85, identificându-i sursele în
Revoluția Francez ă și în tradi ționalism86. Tot în leg ătură cu revolu ția de la 1789 era
analizat na ționalismul de Eugene Kamenka87. În fapt este o fals ă dihotomie.
Naționalismul este un fenomen complex, care permite mai multe paliere de analiz ă.
Miroslav Hroch identifica tr ei stadii în dezvoltarea mi șcărilor naționale, care cumulau
atât apari ția ideologiei, cât și manifestarea politic ă, concretizat ă în apariția unei mi șcări
naționale de mas ă88. În opinia noastră , Ernest Gellner a sinte tizat cel mai bine aceste
opinii divergente, exprim ând realitatea proteic ă și complex ă a naționalismului, când scria
că acesta reprezint ă legătura dintre stat și o cultură definită „în mod na țional”89.
Naționalismul clasic, al secolului al XIX-lea, a reu șit să combine identificarea
membrilor comunit ăților cu ideea de na țiune și acțiunile puterii politice în vederea
construirii unui stat na țional, care s ă asigure suveranitatea politică a națiunii90.
Naționalismul a construit o viziune a statului ca unitate politic ă aparț inând unui grup
etno-cultural, scopul să u fiind protejarea și menținerea tradi țiilor, a limbii, a mo ștenirii
istorice91. Așadar, a făcut legătura dintre etnie și organizarea politică , a contribuit la
dezvoltarea na țiunii pe care a impus-o ca element central al lumii moderne.
Fenomen proteiform în istoria umanit ății, naționalismul a reu șit să transcead ă
ideologii și să se sustrag ă orică rei încerc ări de definire în termeni f ără echivoc.
Continuitatea cu etnicitatea92 și relațiile complexe cu statalitatea93 au accentuat acest ă
situație.
Identități colective care au stat la baza construc țiilor naționale din secolele
XVIII-XIX s-au conturat destul de devreme în istoria Europei94. Autorii unei sinteze de
istorie european ă apreciau c ă accentuarea particularismelor na ționale se produce în
perioada 1560-166095. Naționalismul este îns ă indisociabil lumii moderne96. Chiar
„stereotipizarea rela ției națiune–stat”97 a trebuit s ă țină cont de acest fapt. În acest sens,
istoricul Guy Hermet sc ria: „Sentiment al leg ăturii primordiale cu statul, care îl
integrează sau ar trebui s-o fac ă, naționalismul modern nu este, din punctul acesta de
vedere, decât antidotul compensatoriu al rupturii sociale și al alfabetiz ării rudimentare
antrenate de procesul industrializ ării”. Pentru a-i în țelege originea, e necesar ă urmărirea
„formă rii culturilor na ționale suficient de omogene pentru a destr ăma vechile societ ăți
locale în favoarea unei identit ăți lărgite la dimensiunile unui stat suveran sau m ăcar ale
unui popor autorizat s ă pretindă un astfel de statut”98.
Înțeles diferit, ca produs al uniformiz ării introduse de statul modern
(I. Wallerstein), ca artefact cultural și patologic (Benedict Anderson), ca un catalizator al
formării națiunii, acolo unde aceasta nu exista înc ă (E. Gellner), na ționalismul „trebuie
tratat la plural, ca expresie a unor realit ăți specifice, de o varietate inepuizabil ă”99.

Dinu Balan 102
Această specificitate se relev ă și din aprecierile lui Ernest Gellner care caracteriza
naționalismul ca fiind „leg ătura dintre stat și o cultur ă definită în mod na țional”, iar
statele na ționale le în țelegea ca „unit ăți care pun în leg ătură suveranitatea și cultura”100.
A. D. Smith realizeaz ă o încadrare mai largă a fenomenului, pentru a se sustrage
încercărilor simplificatoare și a oferi un tablou complet, po sibil a fi recunoscut pentru
diverse unit ăți cronotopice. Conform lui, na ționalismul are cinci com ponente: 1) procesul
de formare a statelor na ționale; 2) con știința apartenen ței la o na țiune; 3) existen ța unor
simboluri ale na țiunii; 4) prezen ța ideologiilor naț ionaliste; 5) diverse mi șcări, cu carcter
social și politic, care ac ționează în numele na țiunii101.
În a doua treime a se colului al XIX-lea, naț ionalismul reprezenta un fenomen
general european102, națiunile moderne f ăcându-și apariția pe scena istoriei. Sau, în
formularea lui Benedict Anderson, „[…] na ționalismul în epoca lui Michelet și a lui
Renan reprezenta o nouă formă de conștiință – o con știință care a apă rut atunci când nu
mai era posibil ă experien ța națiunii ca noutate”103 (subl. – D. B.). În acest context,
realizarea echivalen ței între na țiune și stat a avut ca rezultat crearea unei distinc ții între
„națiunile politice” ș i „națiunile etnice”, respectiv operarea unei diferenț ieri între
naționalismul politic și cel etnic104. S-a vorbit, de aceea, de „o fals ă conștiință
atotcuprinz ătoare” a ideologiei na ționaliste. „Miturile ei inverseaz ă realitatea: ea pretinde
că apără cultura popular ă, când de fapt ajut ă la construirea unei societ ăți anonime de
masă . […] Naț ionalismul tinde s ă se considere un principiu manifest și de la sine în țeles
[…]. El propov ăduiește și apără continuitatea, dar datoreaz ă totul unei rupturi decisive și
incredibil de profunde în istoria omenirii. Propov ăduieș te și apără diversitatea cultural ă,
când de fapt impune omogenita tea atât în interiorul, cât și, într-o mai mic ă măsură, între
unitățile politice […]”105. Această dorință a unității, conștientă sau subliminal ă, care stă
la baza na țiunii moderne și a naționalismului106 este un fenomen modern, dar nu neap ărat
legat de existen ța statului-na țiune. Căci, chiar înainte de sfâr șitul secolului al XVIII-lea,
exista o con știință de sine, uneori foarte puternic ă, însă abia în urma revolu ției franceze
din 1789 s-a dezvo ltat dimensiunea politic ă, conform c ăreia statul-na țiune este acela
suprapus „unui teritoriu istoric, [având] acelea și mituri și amintiri istorice, o cultur ă largă,
de mase, o economie comun ă, aceleași drepturi și obligații pentru to ți membrii”107. De
aici, și discuțiile contradictorii asupra rela țiilor dintre na ționalism și democra ție, mai
puțin relevante pentru specificul na ționalismului în epoca modern ă, dar rodnice în
sugestii conceptuale, demne de re ținut108. Este vorba de acea „con știință populistă”, de
care vorbea istoricul britanic Eric Hobsbawm109. În altă parte, el distingea, dup ă 1830,
între „mișcările naționaliste cu con știință de sine”, cu o real ă consisten ță democratic ă
(germană, italiană, poloneză , etc.) și „mișcări de revolt ă populară împotriva st ăpânirii
străine (înțeleasă ca stă pânirea exercitat ă de o religie diferit ă, nu de o naț ionalitate
diferită)”, așa cum, pretinde autorul, ar fi stat lucrurile în ultimul caz în Balcani110.
În ceea ce prive ște originile culturale ale na ționalismului, Ernst Cassirer le
identifica în eforturile ilumini știlor de a fixa „rela țiile dintre idee și realitate”, pentru ei
naționalismul și istorismul fiind strâns legate111. Asupra originilor culturale ale na țiunii și
naționalismului se pronun ța și Benedict Anderson, a c ărui ipoteză de lucru era aceea c ă
„naționalismul trebuie în țeles nu în raport cu o ideologie politic ă susținută conștient, ci cu
sistemele culturale mai largi care l-au precedat, din care – precum și împotriva c ărora – a

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 103
luat ființă. Cele dou ă sisteme culturale relevante pentru obiectivele de fa ță sunt
comunitatea religioas ă și monarhia dinastic ă”, în contextul transform ărilor concep țiilor
despre timp, în care cosmologia și istoria erau inseparabile, și a efectelor industriei
tipografice asupra societ ății și a indivizilor112. Astfel, în concep ția sa, na țiunea și
naționalismul sunt „artefacte cultural e de un anumit tip”, create la sfârș itul secolului al
XVIII-lea „ca rezultat al distilă rii spontane a unei complexe încruci șări de fapte istorice
distincte”, devenite, odat ă create, „modulare” și capabile de a fi r ăspândite pe o arie
extrem de larg ă, datorită capacității lor de a se adapta unor condi ții sociale, politice și
ideologice variate113.
Caracteriz ările naționalismului sunt, uneori, abrupt e. Un exemplu este polemica
iscată în cultura româneasc ă cu câțiva ani în urm ă, opunându-i pe „autohtoni ști”
„europeni știlor”114. Sociologii și politologii au încercat s ă dea ră spunsuri în leg ătura cu
veracitatea dihotomiei na ționalism „bun” și „ră u”115. Autorul deosebe ște între
„identitatea na țională”, benefic ă, legitimă, având ca scop p ăstrarea specificului na țional,
și „naționalismul” antidemocratic, caracteriz at prin etnocentrism, xenofobie și tendința
spre etnocra ție. Un alt autor, Dan Dungaciu, încearc ă să deconstruiasc ă, metodologic,
opoziția facilă, perpetuată , în studiile de specialitate, dintre un na ționalism „vestic”,
politic și civic, ș i naționalismul „estic”, etno-lingvistic și organic116. În schimb, filosoful
Andrei Marga discerne între „ naționalismul clasic al epocii moderne”, n ăscut în Occident
și caracteristic acestui spa țiu, respectiv „ naționalismul r ăsăritean, care pierde tot mai
mult contactul cu o perspectiv ă universal ă, afundându-se în provincialismul aproape fatal
al zonei”, foarte activ în zilele noastre117.
Așa să stea lucrurile? S ă existe un na ționalism „bun”, identificat cu
patriotismul118 și unul „ră u”? Ernest Gellner aprecia c ă naționalismul în sine „reprezint ă
o formă foarte distinctă [sic!] de patriotism, care se r ăspândește și începe s ă impună
numai în anumite condi ții sociale, predominante exclusiv în lumea modernă ”, care
implică adeziunea ș i fidelitatea fa ță de unități mari, cu o popula ție omogen ă, știutoare de
carte și trăind în anonimat119. În schimb, istoricul Lucian Boia refuz ă orice distinc ție între
naționalism și patriotism, considerând c ă această împărțire are deficien țe conceptuale ș i
este periculoas ă, întrucât eticheteaz ă. Mai mult, din perspectiv ă istorică, „nici o na ție nu
s-a dovedit imun ă la derivele na ționaliste”120.
În fapt, orice caracterizare calitativ ă a naționalismului este riscant ă și, potențial,
inexactă . Acest fenomen este „un Ianus”, care r ăspunde unei nevoi acute de omogenitate
în epoca modern ă. „Teorie a legitimit ății politice”, care statua suprapunerea unit ății
politice peste cea na țională121, naționalismul scap ă criteriilor de judecat ă morală, singura
posibilă fiind aceea a istoriei. Iar în cazul românesc lucrurile sunt complicate de tipologia
specifică a fenomenului, mult mai complex, evident, decât orice formul ă teoretică,
integratoare, dar, inevitabil, și simplificatoare.
Opinia noastr ă este că naționalismul românesc din perioada regulamentar ă nu
este un etnonaționalism , așa cum avea s ă se dezvolte mai târziu, în ultima parte a
secolului al XIX-lea și în secolul urm ător, nici un nativism , mai adecvat sfâr șitului epocii
fanariote și deceniului imediat urm ător, ci este unul de tip Risorgimento , în care ideile
panromânismului și ale programelor reformatoare și modernizatoare ale societăț ii
românești sunt dominante122. Principalele noastre argumente sunt urm ătoarele:

Dinu Balan 104
– mișcarea conspirativ ă inițială, inclusiv masonică , din ambele spa ții;
– participarea restrâns ă a populaț iei, mai degrab ă a unei elite culturale ș i politice;
– creșterea treptat ă și progresiv ă a implicării politice: indivizi izola ți, la sfârș itul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, prin petiț ii și programe de
reformă; organizarea în societ ăți și asociaț ii cu scop patriotic, în primele decenii
regulamentare; participarea unei for țe politice extinse, dup ă 1848, acceptat ă inclusiv în
discuțiile cu cancelariile str ăine – este, de altfel, epoca în care „problema româneasc ă”
este recunoscut ă oficial de puterile europene; dup ă 1859, statul român devine
instrumentul realiz ării unității statale, na ționalismul devenind o politic ă de stat;
– contextul politic intern ș i internațional oarecum asem ănător (spațiul italian se
afla sub domina ție austriacă și franceză );
– lupta pentru reforme, independen ță națională și pentru realizarea unit ății
naționale123.
Conform lui Ernest Gellner, „naț ionalismul apare numai în medii în care
existența statului este deja foarte mult considerat ă de la sine în țeleasă”124, adică acolo
unde, deși nu exist ă un stat unitar, înf ăptuirea lui este înț eleasă ca imperioas ă. Dar acest
mod de a gândi este specific societăț ii moderne, cu efectele ei de omogenizare125.
Corectă , în sine, afirma ția trebuie amendat ă, din punct de vedere al desf ășurărilor
evenimen țiale și al evolu ției fenomenelor istorice, pentru a în țelege mai bine cum a
apărut și s-a dezvoltat na ționalismul în societ ățile periferice, de pild ă în spațiul
balcanic126. Căci apariția naționalismului nu s-a produs aici printr-o simpl ă colonizare
„narativă”127, ci a răspuns unor cerin țe specifice ale societ ăților balcanice, este adev ărat,
inspirându-se din modelul occidental și beneficiind, uneori – ca zul grec –, de sprijin
exterior. Revenind la Gellner, acesta opineaz ă că naționalismul și-a avut originea „în
necesităț ile structurale distinctive ale societ ății industriale”, fiind „manifestarea
exterioară a unei profunde ș i inevitabile regl ări a relaț iei dintre organizarea statală și
cultură”128. Teoria lui Gellner are ca efect o disjunc ție a sa de teoriile etnona ționaliste,
arătând că naționalismul nu reprezint ă „deșteptarea și afirmarea acestor unități mitice ”
[națiunile etnice – D.B.], ci „constituie, din contr ă, cristalizarea unor unit ăți noi, adecvate
condițiilor de acum predominante, de și folosesc în mod declarat ca materie prim ă
moștenirea cultural ă, istorică și de altă natură a lumii prena ționale”129.
Din aceast ă importantă lucrare lipsesc „de șteptătorii”. Studiul ignor ă rolul
intelighen ției în construirea ideologiei na ționale și în conducerea mi șcării naționaliste.
Capabilă să ofere o explica ție teoretic ă convingătoare, deși foarte general ă, a genezei
naționalismului în epoca modern ă, ea trebuie corelată cu alte teorii, cel pu țin pentru
anumite spa ții cum este cel românesc, unde condi țiile socio-economice, dar și politico-
ideologice erau destul de diferite fa ță de societ ățile industrializate ale Apusului. Iar apelul
la ideile lui Hroch este o solu ție teoretic ă, capabilă să explice apari ția naționalismului în
spațiile est-europene, inclus iv în cel românesc.
Care a fost îns ă factorul declan șator al na ționalismului în Principate? Frustr ările
generate de prezen ța stră inilor, a grecilor, în primul râ nd, au favorizat sentimente și
atitudini antifanariote, chiar anti-grece ști130, dar ele veneau în prelungirea unora similare,
din veacurile anterioare131. Există o continuitate între maniera de reprezentare a str ăinului
în „Vechiul Regim” și proiectul statului na țional din deceniile patru și cinci ale secolului

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 105
al XIX-lea, cu men țiunea că , cel puțin în primele decenii ale veacului, dac ă nu ș i mai
târziu, expresiile „xenofobiei de circumstan ță” erau „veneticul, p ăgânul și apostatul”132.
Apoi, xenofobia era destul de ră spândită, în întreg spa țiul european, înc ă din Evul
Mediu133. Dar, pe fondul ideilor ilumini ste, cu impact major asupra mi șcării naționale din
Transilvania134 și din Principatele extrac arpatice, impactul revoluț iei franceze a fost de
natură să fortifice ideologia revolu ționară și să influențeze mișcarea naționalistă , chiar
dacă cu inerente întârzieri și decalări135. Revoluția a contribuit la rena șterea vieții politice
europene și a determinat înt ărirea luptei pentru drepturi na ționale136. Acest „nou
naționalism”, militant și misionar, și-a exercitat influen ța, mult mai mare decât aceea a
Iluminismului, pe întregul continent137. Voința de modernizare și prestigiul Occidentului
a făcut ca modelul apusean s ă fie asimilat și în Principate, cu deosebire dup ă 1859.
Naționalismul românesc s-a n ăscut într-un anume context politic, fiind dominat de
panromânism, de dorin ța constituirii unui stat românesc unitar, independent și modern138.
Regenerarea na țională este ideea predominant ă și ea apropie considerabil
scopurile și chiar mijloacele mi șcării naționale române ști de acelea ale Risorgimento -ului.
Romantismul revolu ției de la 1848 este conexat na ționalismului. C ăci marea muta ție
romantică a determinat aplecarea imagina ției spre realitatea imediat ă, concretă, cu scopul
de a o re-ordona, prin iluzie139. Ideea luptei pentru independen ță și unitate constituie, la
1848, fundamentul na ționalismului românesc. Sub influență franceză, ca urmare mai ales
a influenței lui Jules Michelet, s-a produ s o democratizare a ideii de na țiune140. Pe de alt ă
parte, vivacitatea ideilor herd eriene a determinat o concepț ie organic ă despre na țiune,
favorizând dezvoltarea na țională în legătură cu prioritatea acordat ă limbii și culturii141.
Datorită situaț iei Principatelor, ne intereseaz ă relația dintre stat și naționalism.
Istoricul Eric Hobsbawm scria, într-una din lucr ările sale, c ă „Nationalism comes before
nations. Nations do not make states a nd nationalisms but the other way round”142. În
opinia sa, na ționalismul reprezenta un program politic prin care o na țiune își putea realiza
un stat „de tipul celor devenite standard dup ă Revoluția francez ă”143. Destul de neclare în
precizările sale și, oricum, nevalide pentru spa țiul central și est-european, sunt
considera țiile asupra bascul ării naționalismului de la cel clasic, bazat pe valori civice,
spre definirea sa în termeni etno-na ționali, la sfâr șitul secolului al XIX-lea, a șadar o
deplasare de la filonul liberal c ătre o doctrin ă de dreapta144. Cum se face atunci c ă Herder
și Fichte privile giau poporul și cultura acestuia înc ă de la sfâr șitul secolului al XVIII-lea
și începutul veacului urm ător?
O variant ă a abordării moderniste a na ționalismului este modelul elaborat de
Benedict Anderson. Sus ținând ideea priorit ății apariției naționalismului pe continentul
american, auto rul a eviden țiat apariția naționalismului modern în Eu ropa prin sentimentul
„rupturii radicale” din Revolu ția francez ă. După acest moment, na țiunea a devenit “mai
degrabă ceva la care se putea aspira în mod conș tient, decât un cadru pentru o viziune ce
se contura treptat”. În opinia sa, mi șcările naționaliste din „a doua genera ție” în Europa,
din prima jum ătate a secolului al XIX-lea, se caracterizeaz ă printr-un sentiment de
paralelism (de întârziere fa ță de naționalismele americane), prin leg ătura cu limba și
istoria, precum și prin urm ărirea ideologic ă și politică a obiectivelor de c ătre mișcările
naționale. Na ționalismele europene timpurii au avut mai degrab ă un caracter „populist”
(în sensul c ă nu erau promovate și controlate de stat) și se inspirau din modelul francez,

Dinu Balan 106
ceea ce impunea respectarea anumito r standarde. În a doua jum ătate a secolului, s-a
produs o tendin ță evidentă a monarhiilor „euro-mediteraneene”, dar ș i a imperiilor
coloniale, „de a aluneca treptat spre o identificare na țională”. Apariț ia “naționalismelor
oficiale” s-a dezvoltat „ după, și ca reacție față de, mișcările populare na ționale”. Erau
expresia reacț iei unor grupuri de putere (dinastice, aristocratice ș. a.), temătoare că își vor
pierde puterea și vor fi marginalizate în urma apari ției naționalismelor lingvistice
populare, ș i de aceea erau, în opinia autorului, conservatoare și reacț ionare145.
De altfel, acest ă dihotomie între un na ționalism civic, care ar fi specific spa țiului
occidental și un altul etnic, exclusivist, propriu spa țiului est-european, cuprinde o palet ă
foarte larg ă de interpret ări. Desigur, Hans Kohn este un înainte-mergă tor al unor
asemenea concep ții146. El distingea între na ționalismul vestic, cu prec ădere de dinainte de
1848, care a reprezentat o mi șcare de emancipare generoas ă, axată pe ideea de
autodeterminare, având la baz ă principiile liberale ale ra țiunii umane și ale valorii
individului, al c ărui prototip este na ționalismul american, respectiv un na ționalism estic,
dar care a cuprins, treptat, o mare parte a Occidentului, bazat pe tradi ție și trecut, care a
abandonat ideile iluministe și a servit ca ramp ă de lansare pentru rasism ș i
expansionism147. Era acreditat ă ideea existen ței a două tipuri de na ționalisme: unul
„bun”, care cristaliza „human aspirations fo r equality and dignity”, respectiv altul „r ău”,
care provoac ă „the passion for power over others”148. Și John Plamenatz contrapune
naționalismului liberal al miș cărilor unificatoare din secolul al XIX-lea ac țiunea brutal ă a
celor care au construit culturi na ționale acolo unde acestea nu existau sau le-au centralizat
pe cele existente deja149. Ideea că modernitatea a accentuat conflictele dintre state și că
națiunea a servit mai degrab ă ca motiva ție ideologic ă pentru acestea este împ ărtășită și de
Lucian Boia150. De aceea, „experimentul crucial” declan șat de Napoleon al III-lea, vizând
o nouă ordine european ă care să corespund ă idealului naț iunilor, s-a lovit de structurile
statale existente, cât și de nepotrivirile na ționale concurente. În aceast ă logică, războiul
franco-prusac din 1870 „a dovedit c ă era naționalismului idealist ș i fratern se
încheiase”151.

NOTE:

1 Vezi Klaus Bochmannn, Der politisch-soziale Wortschtz des Rumänischen von 1821 bis
1850, Berlin, Akademie-Verlag, 1979; Rodica Bogza Irimie, Termeni politico-sociali în primele
periodice româneș ti, Bucure ști, Universitatea Bucure ști, 1979; Al. Niculescu, Lessico della
revolutione romena nel secolo XIX , în RESEE, XVII, nr. 4, 1979; Zamfira Mihail, Idéologie,
mentalité – expre ssion linguistique , în RESEE, XXII, 2, 1984, pp. 133-144; Lidia Simion, The
Modernization of the Social-Poli tical Vocabulary as Reflected in the Romanian Press of the First
Half of the 19th Century , în loc. cit. , pp. 27-33; Vasile Arvinte, Român, românesc, România.
Studiu filologic , București, Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1983; Ș tefan Lemny, Originea și
cristalizarea ideii de patrie în cultura român ă, Bucure ști, Editura Minerva, 1986; Vlad
Georgescu, Istoria ideilor politice române ști (1369-1878) , München, Ion Dumitru Verlag, 1987;
Paul Cornea, Cuvântul „Popor” în epoca paș optistă: sinonimii, polisemii și conotații. Între
semantica istorică și semiotica mentalului colectiv , în Idem, Regula jocului, Bucure ști, Editura
Eminescu, 1980; Victor Neumann, Neam, popor sau na țiune? Despre identit ățile politice
europene, Bucure ști, Editura Curtea Veche, 2003, ș.a.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 107

2 Vezi, pentru defini ții și interpret ări, o prezentare detaliat ă în Dionisie Petcu, Conceptul de
etnic. Eseu metodologic , București, Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1980, pp. 18-50.
3 J. A. de Gobineau, Essai sur l'inegalité des races humaines, Paris, Firmin Didot, 1854.
4 Cf. Encyclopedia Universalis , Éditeur à Paris, corpus 8, 1995, p. 971.
5 George Vacher de Lapouge, Les Sélections sociales , Paris, 1896.
6 Vezi Encyclopedia Universalis , loc. cit. și AXIS. Hachette. L'Univers documentaire.
Dossier (citat, în continuare, AXIS), vol. 4, Paris, Hachette, 1995, p. 198.
7 Ibidem și Encyclopedia Universalis, loc. cit. , p. 971.
8 Pierre Bonte, Mich el Izard (coord.), Dicționar de etnologie și antropologie , Iași, Editura
Polirom, 1999, p. 215 (sub voce Etnie ). Pentru delimit ări și comentarii, vezi Philippe Poutignat,
Jocelyne Streiff-Fenart, Théories de l'ethnicité, suivi de Les groupes ethniques et leurs frontières
de Fredrik Barth, Pari s, P.U.F., 1995, cap. III: Race, ethnie, nation . Dicționarele româneș ti sunt
destul de aproximative în circumscrierea ș i definirea termenului. De pild ă, în Dicționarul
Enciclopedic nu există termenul „etnie”, ci unul înrudit, „grup etnic”, definit astfel: „parte a
populației dintr-o societate vorbind aceea și limbă, împărtășind acelea și atitudini, comportamente,
trăsături mentale etc. ca produse ale originii și tradiției culturale comune. Într-o societate, g. e.
poate fi asimilat când adopt ă modelele culturale comune; sau dominat , atunci când este controlat
și i se impune cultura unui alt grup; mai poa te fi asociat cu al te grupuri, fiecare p ăstrându-și
identitatea cultural ă”. Cf. Dicționar Enciclopedic , vol. II (D-G), Bucure ști, Editura
Enciclopedic ă, 1996, p. 251 (sub voce Etnic ). Definiția, destul de aproximativ ă, are dezavantajul
de a păcătui și prin necunoa șterea teoriilor despre multiculturalitate, interculturalitate și
transculturalitate, încât este, practic, inutilizabil ă.
9 Max Weber a utilizat sintagma „grupuri etnice” în Economy and Society , t. I, Berkeley,
Los Angeles, London, University of California Press, 1978. Vezi și Philippe Poutignat, Jocelyne
Streiff-Fenart, op. cit. , p. 35 și urm.
10 Apud Romulus Vulc ănescu, Dicționar de etnologie. I. Terminologie. II. Personalit ăți,
București, Editura Albatros, 1979, p. 104.
11 Vezi Encyclopedia Universalis , loc. cit. , pp. 971-972.
12 Ibidem, p. 972.
13 Vezi Fredrik Barth, Les groupes ethniques et leurs frontières , traduit par Jacqueline
Bardolph, Phlippe Poutignat, Jocelyne Streiff-Fe nart, în Philippe Poutignat, Jocelyne Streiff-
Fenart, op. cit. Vezi ș i F. Barth (ed.), Ethnic Groups and Boundaries, Bergen, Oslo, London,
1969. În sociologia american ă a existat un amplu interes pent ru studiul contactelor dintre
grupurile etnice și frontierele rasiale din spa țiile urbane. Vezi, de exem plu, Everett C. Hughes,
Helen MacGill Hughes, Where Peoples Meet. Racial and Ethnic Frontiers , Westport,
Greenwood Press, 1981.
14 Cf. Anthony D. Smith, The Ethnic Origines of Nations , Oxford, Blackwell, 1986, pp. 22-
32. Vezi ș i Idem, Naționalism și Modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire la
națiune și naționalism , traducere din englez ă de Diana Stanciu, Chiș inău, Editura Epigraf, 2002,
cap. 8, Etnosimbolism , mai ales pp. 198-200 (Etnii și etnosimbolism ).
15 Dintre numeroasele sale lucr ări, vezi mai ales studiul Sensibilități etnice și confesionale
în Transilvania în tim pul lui Nicolaus Olahus , în AIIC, XXXIII, 1994 și vol. Națiunea română
medievală. Solidarit ăți etnice române ști în secolele XIII-XVI , București, Editura Enciclopedic ă,
1998. Pentru compara ții interesante, vezi Idem, Observaț ii privitoare la structura etnic ă și
confesional ă a Ungariei și Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV) , în Dan Berindei (coord.),
Istoria României. Pagini transilvane , Cluj-Napoca, 1994. Pentru l ărgirea ariei de discu ții și
prezentarea evolu ției de la solidarit ățile etnice medievale la na țiunile moderne în Europa, vezi
Idem, Geneza medieval ă a naț iunilor moderne (secolele XIII-XVI) , București, Editura Funda ției
Culturale Române, 1998.
16 Andrei Cornea, Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan, edi ția a II-a
revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 149. Pentru termenul „popor”, vezi Paul

Dinu Balan 108

Cornea, Cuvântul „Popor” în epoca paș optistă: sinonimii, polisemii și conotații. Între semantica
istorică și semiotica mentalului colectiv , în Idem, Regula jocului , București, Editura Eminescu,
1980.
17 Guy Hermet, Istoria naț iunilor și a naționalismului în Europa , traducere de Silvia Dram,
prefață de Al. Zub, Iaș i, Institutul European, 1997, p. 23.
18 Thomas Hylland Eriksen, Ethnicity and Nationalism. Anthropological Perspectives ,
London, Boulder, Colorado, Pluto Press, 1993, p. 4.
19 Philippe Poutignat, Jocelyne Streiff-Fenart, op. cit. , p. 25.
20 Ibidem , p. 24.
21 Pierre van den Berghe, Race and Ethnicity: a sociobiological perspective , în „Ethnic and
Racial Studies”, 1978, Vol. 1, no. 4, pp. 401-4 11. Pentru raportul dintre etnocentrism și rasism,
posibile în orice societate, datorit ă conflictelor diverse care o str ăbat și memoriei colective,
bazată pe istorie, tradi ții și valori proprii, scrie un articol remarcabil și Vittorio Lanternari,
Ethnocentrism and Ideology , în loc. cit. , 1980, Vol. 3, no. 1, pp. 52-66.
22 Walker Connor, A nation is a nation, is a state, is an ethnic group, is a … , în loc. cit. ,
1978, I, no. 4, pp. 378-400. Vezi și Joshua Fishman, Social theory and ethnography: neglected
perspectives on language and ethni city in Eastern Europe , în Peter Sugar (ed.), Ethnic Diversity
and Conflict in Eastern Europe , Santa Barbara CA: ABC-Clio, 1980, pp. 69-99. Pentru Fishman,
etnicitatea este profund subiectiv ă, revă rsându-se în via ța cotidian ă și transgresând individul.
23 A. D. Smith, op. cit. , cap. 7 și 8.
24 Idem, The Ethnic Origins of Nations , p. 26.
25 Eric Hobsbawm, Nations and Nationalism since 1780: Programme, Mythe, Reality ,
Cambridge, Cambridge University Press, 1980, mai ales p. 102.
26 Ibidem , pp. 164-167.
27 Philippe Poutignat, Jocelyne Streiff-Fenart, op. cit. , pp. 93-132.
28 Ibidem , p. 136 și urm.
29 Katherine Verdery, Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economical
and Cultural Change , Berkeley, University of California Press, 1983.
30 Thomas Hylland Eriksen, op. cit. , passim.
31 Richard Jenkins, Rethinking Ethnicity. Arguments and Explorations , London, Thousand
Oaks, New Delhi, Sage Publications, 1997, p. 40. Vezi și Ibidem , pp. 13-14.
32 „Xenopoliana”, V, 1997, 1-4.
33 Maria Larionescu, Etnicitatea – identitate colectivă virtual ă, în „Sociologie
Româneasc ă”, Serie nou ă, V, 1994, nr. 2-3, pp. 151-159. Într-o not ă de subsol, afl ăm și o
definiție, preluat ă dintr-un Dic ționar de sociologie (Cătălin Zamfir, Laz ăr Vlăsceanu /coord./,
Dicționar de sociologie , București, Editura Babel, 1993, pp. 224, 381, 383): „Etnicitatea
desemneaz ă, îndeobș te, starea de a fi etnic sau de a apar ține unui grup et nic (de la gr. ethnos ,
popor), adic ă unui grup organic de i ndivizi având descenden ță comună, limbă comună, religie ș i
obiceiuri specifice, literatur ă și artă populară , asociații și organiza ții comune. Prin împlinire
politică grupul etnic (poporul) devine na țiune”. Cf. Maria Larionescu, op. cit. , p. 151, nota 1. O
definiție tautologic ă (etnicitatea reprezint ă „starea de a fi etnic sau de a aparț ine unui grup etnic”)
și restrictiv ă, întrucât echivaleaz ă grupul etnic cu poporul.
34 Vezi, mai ales, C ătălin Turliuc, Naționalism și etnicitate. Considera ții istoriografice și
metodologice , în Istoria ca lectur ă a lumii. Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de
60 de ani , volum coordonat de Gabriel B ădărău, Leonid Boicu și Lucian Nastas ă, Iași, Fundația
Academic ă „A. D. Xenopol”, 1994, pp. 425-439 și Idem, Etnicitate și naționalitate la 1848 , în
Istoria – o medita ție asupra trecutului , ed. Gabriel B ădărău et al., Ia și, Tipografia Moldova,
2001, pp. 225-231, reluat în Dumitru Vitcu, Dumitru Iv ănescu, Cătălin Turliuc, Modernizare și
construcție națională în România. Rolul fa ctorului alogen, 1832-1918 , Iași, Editura Junimea,
2002 (citat infra, D. Vitcu et al., Modernizare…), pp. 49-56.
35 Ibidem , p. 51; Idem, Naționalism și etnicitate… , p. 436.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 109

36 Hagen Schulze, Stat și națiune în istoria european ă, traducere coordonat ă de Hans
Neumann, Ia și, Editura Polirom, 2003, p. 101. Aceast ă carte reprezint ă o reuș ită îmbinare între
istoria conceptelor ( Begriffsgeschichte ) și istoria politic ă.
37 Karl Ferdinand Werner, Volk, Nation, Nationalismus, Masse: Mittelalter , în Otto Bruner
et al. (eds.), Geschichtliche Grunbegriffe, vol. VII, Stuttgart, 1992, p. 223, apud H. Schulze, op.
cit., p. 102. Vezi și AXIS. L'Univers documentaire. Hachette. Dossier , vol. 7, 1995, p. 268;
Encyclopedia Universalis , corpus 16, 1995, pp. 6-7.
38 H. Schulze, op. cit. , pp. 114-136. Istoricul acordă războiului, adic ă confruntării violente
cu alteritatea, un rol aparte: „R ăzboiul nu este originea unei na țiuni, ci catalizatorul ei” ( Ibidem ,
p. 114).
39 Vezi Ioan-Aurel Pop, Geneza medieval ă a națiunilor moderne , p. 17.
40 Victor Neumann, Neam, popor sau na țiune? Despre identit ățile politice europene ,
București, Editura Curtea Veche, 2003, p. 45.
41 Ibidem , pp. 37-65: Națiunea: Semnifica țiile unui concept istoric .
42 Vezi antologia de texte inclus ă în volumul lui Raoul Girardet, Naționalisme și națiune,
traducere de Patricia Enea, prefa ță de Al. Zub, Iaș i, Institutul European, 2003. Vezi și Les
Théories de la nation: entre nature et culture , în AXIS, loc. cit. , pp. 266-268. Aceast ă
complexitate a na țiunii, realitatea ei proteiform ă și incapacitatea de a oferi o defini ție clară se
resimte și în explica țiile din dic ționare. Le Petit Larousse. Di ctionnaire encyclopédique , Paris,
Larousse, 1993, p. 690, define ște astfel na țiunea: „1. Grande communauté humaine, le plus
souvent instalée sur un même territoire et qui possède une uni té historique, linguistique,
culturelle, économique plus ou moins forte. 2. Communauté politique dis tincte des individus qui
la composent et titulaire de la souveraineté”. Vezi și Dicționar enciclopedic , vol. IV (L-N),
București, Editura Enciclopedic ă, 2001, p. 540, unde, sub voce națiune, apare urm ătoarea
explicație: „Comunitate stabil ă de oameni, istorice ște constituit ă și care a luat na ștere pe baza
comunității de limb ă, de teritoriu, religie, de via ță economic ă și de factur ă psihică, ce se
manifestă în comunitatea culturii na ționale și în conștiința originii comune. N. au apărut în
perioada capitalismului ascendent, de și unele trăsături ale sale (limba, comunitatea culturii) s-au
format înc ă din perioada precapitalist ă”. Se observ ă ușor prioritatea acordat ă semnifica ției
culturale a na țiunii. Interesant este faptul c ă Romulus Vulc ănescu, în Dic ționarul de etnologie pe
care l-a conceput, nu define ște termenul „na țiune”, ci explic ă sintagma „comunitate na țională”,
arătând că fiecărei „orânduiri istorice” îi cores punde un tip de comunitate na țională:
„comunitatea na țională de tip medieval se deosebe ște de aceea de tip burghez și ambele de aceea
de tip socialist prin structura lor de clas ă, gradul lor de omogenizare și rolul ce îl îndeplinesc în
procesul istoric al societ ății”. (Romulus Vulc ănescu, op. cit. , pp. 75-76). Pentru concesiile f ăcute
acestei abera ții produs ă de dogma marxist-leninist ă, vezi vol. Națiunea română. Genez ă.
Afirmare. Orizont contemporan (coord. ș tiințific Șt. Ștefănescu), Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1994 (citat, în continuare, Șt. Ștefănescu /coord./, Națiunea română).
43 Vezi H. Seton-Watson, Nations and States. An Inquire into the Origins of Nations and
the Politics of Nationalism , London, Nichols & Weidenfeld, 1977; A. D. Smith, The Ethnic
Origins of Nations ; Gil Dellanoi, Pierre -André Taguieff (coord.), Théories du nationalisme.
Nation, nationalité, ethnicité , Paris, Éditions Kimé, 1991; B. Michel, Nations et nationalités en
Europe centrale aux XIXe et XXe siècles , Paris, Aubier-Flammarion, 1995; „Hérodote”, nr. 72-
73, Paris, La Découverte, trim. 1 și 2, 1994; „La Pensée politique”, nr. 3, Paris, Seuil/ Gallimard,
1995, etc.
44 Vezi A. D. Smith, Naționalism ș i Modernism , pp. 153-177.
45 Idem, The Ethnic Origins of Nations, mai ales pp. 32-41; Idem, The Problem of national
Identity: ancient, medieval and modern? , în „Ethnic and racial Studies”, 17, 1994, 3, pp. 375-
399. Pentru prezentarea teoriilor etnosimboliste, a se vedea Idem, Naționalism și Modernism ,
cap. 8 (pp. 178-205).
46 Ibidem , partea I: Variante ale modernismului .

Dinu Balan 110

47 Printre reprezentan ții acestei școli de gândire, men ționăm, aici, doar dou ă lucrări, cu un
impact uria ș în literatura de specialitate: Ernest Gellner, Națiuni și naționalism. Noi perspective
asupra trecutului , traducere din limba englez ă de Robert Adam, Bucure ști, Editura Antet, 1997;
Eric Hobsbawm, op. cit .
48 Benedict Anderson, Comunități imaginate. Reflec ții asupra originii și răspândirii
naționalismului , traducere de Roxana Oltean și Ioana Potrache, Bucure ști, Editura Integral, 2000.
49 Hans Kohn, Nationalism, its Meaning and History, New York, Van Nostrand Reinhard
Company, 1965.
50 M. Seymour, On Redefining the Nation , în N. Miscevic (ed.), Nationalism and Ethnic
Conflict. Philosofical Perspectives , La Salle and Chicago, Open Court, 2000.
51 Vezi Christophe Jaffrelot, Câteva teorii despre na țiune, în Națiune și naționalisme ,
concepție și coordonare editorial ă: Serge Cordellier, Élisabeth Poisson, traducere: Brându șa
Prelipceanu, Postfa ță: Mirela-Laumini ța Murgescu, Bucure ști, Editura Corint, 2002, pp. 61-65.
52 Exemplul cel mai la îndemân ă ne este oferit de cartea lui E. Balibar și I. Wallerstein,
Class, Race, Nation. Ambigous Identities, London, New York, Verso, 1992. Vezi și E. Kedourie,
Nationalism , London, Hutchinson, 1960, care aprecia spontaneitatea fenomenului.
53 Ernest Renan, Ce este o naț iune? , în Raoul Girardet, Naționalisme și națiune, traducere
de Patricia Enea, prefață de Al. Zub, Ia și, Institutul European, 2003, pp. 125-126.
54 V. Neumann, op. cit. , pp. 59-65: De ce este util ă redefinirea conceptului de Na țiune în
Europa Central ă și de Sud-Est?
55 Pompiliu Teodor, Iluminism și națiune, în Șt. Ștefănescu (coord.), Națiunea română, p.
298.
56 Ibidem .
57 Idem, Romanian Political Enlightenment , în vol. Enlightenment and Romanian Society ,
Edited by Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 118. Vezi și Victor Neumann,
Homo Europaeus ș i revoluția intelectual ă în secolul Luminilor , în Idem, Tentația lui Homo-
Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa Central ă și de Sud-Est , București, Editura
Științifică, 1991, pp. 129-131.
58 Dumitru Ghi șe, Pompiliu Teodor, Petru Maior: Aufklärung and Nation , în P. Teodor
(ed.), Enlightenment and Romanian Society , pp. 260-277. Vezi mai ales concluziile de la pp.
276-277.
59 Vezi George Em. Marica, Repere ale sociologiei na țiunii la scriitorii români din secolul
al XIX-lea , în Ș t. Ștefănescu (coord.), Națiunea română, pp. 446-476. Pentru dimensiunea
socială, vezi Nicolae Boc șan, Opțiuni sociale și democratice în procesul constituirii solidarit ății
naționale moderne 1821-1848 , în loc. cit. , pp. 338-377. O perspectivă generală, realizată cu un
acut simț al momentului istoric, ne ofer ă, în acelaș i volum, Damian Hurezeanu, în studiul
Formarea naț iunii române , în loc. cit. , pp. 21-135. Faptul c ă în preajma revolu ției pașoptiste o
serie de tineri români afla ți în capitala Fran ței (cu deosebire B ălcescu) au suferit influen ța lui
Michelet și a teoriei despre Popor și Națiune este susț inut și de Catherine Durandin, Révolution à
la française ou à la russe. Polonais, Roumains et Russes au XIX-e siècle , Paris, P.U.F., 1989, pp.
89-152: Le bon disciple roumain: illusions et désillusions . O explica ție sagace a conceptului de
„Peuple”, a șa cum apare el în opera lui Jules Michelet, este oferit ă de Victor Neumann, Neam,
popor sau na țiune? , pp. 9-36: Conceptul de Peuple .
60 G. Em. Marica consideră că, în secolul al XIX-lea, conceptul de na țiune „îș i capătă
valențele sale proprii”, diferen țiindu-se de acela de „popor”, cu care se confunda înainte de 1800.
Esența națiunii în secolul al XIX-lea ar constitui-o „accentul pus pe Con știință, pe voința de a se
afirma ca atare” (George Em. Marica, op. cit. , p. 472).
61 Paul Cornea, Originile romantismului ro mânesc. Spiritul public, miș carea ideilor și
literatura între 1780-1840 , București, Editura Minerva, 1972, pp. 465-468. Pentru viziunea
pașoptiștilor asupra statului na țional, vezi Dan Berindei, Statul modern în viziunea f ăuritorilor
unirii Principatelor , în Stat, societate, na țiune. Interpret ări istorice , vol. îngrijit de Nicolae

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 111

Edroiu, Aurel R ăduțiu, Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982 (citat, infra , Stat,
societate, na țiune), pp. 118-127.
62 Hagen Schulze, op. cit. , pp. 172-190.
63 Paul Cornea, op. cit. , p. 469.
64 Eftimie Murgu, Scrieri , București, EPL, 1969, p. 371.
65 N. Bălcescu, Opere , ed. Gh. ș i Elena Zane, vol. II, Bucure ști, Editura Academiei, 1982,
p. 111.
66 A. D. Xenopol, Psihologia și istoria, în Idem, Națiunea română, antologie, îngrijire de
ediție, studiu introductiv și note de Constantin Schifirne ț, București, Editura Albatros, 1999, pp.
52, 61.
67 Idem, Cultura naț ională, în loc. cit. , p. 73.
68 Idem, Despre na ționalism , în loc. cit. , p. 204.
69 Vezi Al. Zub, Istorie și istorici în România interbelic ă, Iaș i, Editura Junimea, 1989, pp.
212-230: În căutarea specificului na țional ; Mihai Dinu Gheorghiu, Specificul na țional în
sociologia românească, în Al. Zub (ed.), Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul
românesc, Bucure ști, Editura Științifică, 1991, pp. 443-456; Achim Mihu, Problematica na țiunii
române în sociologia interbelic ă, în Șt. Ștefănescu (coord.), Na țiunea român ă; Zigu Ornea,
Tradiționalism ș i modernitate în deceniul al treilea , Bucureș ti, Editura Eminescu, 1980, ș. a.
70 Constantin R ădulescu-Motru, Etnicul românesc. Na ționalismul, edi ție și note de
Constantin Schifirne ț, București, Editura Albatros, 1996. Vezi și Idem, Psihologia poporului
român , antologie, edi ție și note de Constantin Schifirne ț, București, Editura Albatros, 1999;
Idem, Românismul. Catehismul unei noi spiritualit ăți, ediție de Gh. Al. Cazan, Bucure ști,
Editura Științifică, 1990.
71 Ibidem , p. 66.
72 Romulus Sei șanu, Principiul na ționalităților, ediție și note de Constantin Schifirne ț,
București, Editura Albatros, 1996.
73 George Sofronie, Principiul na ționalităț ilor în tratatele de pace din 1919-1920 , ediție și
note de Constantin Schifirne ț, Bucure ști, Editura Albatros, 1999; Idem, Principiul
naționalităților în dreptul interna țional public , București, Atelierele Grafice „Cultura na țională”,
1929.
74 Nicolae Iorga, Ideea naț ională în decursul istoriei universale , în Idem, Sfaturi pe
întuneric , vol. II, Bucure ști, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1940; Idem, Conferințe.
Ideea unităț ii române ști, ediție îngrijit ă de Ș tefen Lemny ș i Rodica Rotaru. Postfa ță, note și
bibliografie de Ștefan Lemny, Bucure ști, Editura Minerva, 1987.
75 Vezi, îndeosebi, Gh. Br ătianu, Origines et formation de l'unité roumaine , Bucarest,
Institut d'Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943.
76 Achim Mihu, op. cit. , p. 518.
77 Ioan-Aurel Pop, Geneza medieval ă a naț iunilor moderne , pp. 17-18. Vezi ș i Idem,
Națiunea română medieval ă, pp. 5-13: O explica ție preliminară.
78 Vezi succinta și utila prezentare a lui C. Turliuc, Na ționalism și etnicitate. Preciz ări
istoriografice și metodologice , pp. 431-436.
79 De exemplu, în AXIS, vol. 7, pp. 258-261.
80 Guy Hermet, op. cit. , pp. 164-165; Jacques Godechot, The New Concept of the Nations
and its Diffusion in Europe, în Otto Dann, John Dinwiddy (eds.), Nationalism in the Age of
French Revolution , London & Ronceverde, Hambledon Press, 1988, pp. 16-17, Idem, Les
révolutions de 1848 , Paris, Albin Michel, 1971, pp. 155-160; Encyclopedia Universalis , corpus
16, 1995, p. 17 (sub voce Nation ); Raoul Girardet, op. cit. , pp. 14-21.
81 Vezi, pentru orientare bibliografic ă, mai ales, Anthony D. Smith, Theories of
Nationalism , London, Duckworth and New York, Holmes & Meier, 1983; Idem, Naționalism și
modernism ; Hans Kohn, Nationalism. Its Meaning and History ; P.-A. Taguieff, G. Delannoi, op.
cit., etc.

Dinu Balan 112

82 C. Turliuc, op. cit. , passim.
83 Vezi Ibidem, pp. 433-434.
84 James Kellas, The Politics of Nationalism and Ethnicity , London, MacMillan, 1991 p.
21. Abordă rile politologice privilegiaz ă acest palier interpretativ. De pild ă, Dan Pavel analiza
ideologia naț ionalismului românesc ca „paradigm ă a naționalismului”. Cf. Dan Pavel,
„Deșteaptă-te române!”. O cercetare în ideologia naț ionalismului , în „Polis”, nr. 2/1994, p. 153.
Despre ideologia na ționalistă vezi o interpretare sagace la R. Girardet, op. cit. , pp. 13-48. Vezi și
Encyclopedia Universalis , loc. cit. , pp. 17-19 (text scris tot de R. Girardet).
85 René Rémond, Introduction à l'histoire de notre temps , vol. II, Le XIXe siècle. 1815-
1914, Paris, Éditions du Seuil, 1974, p. 174 și urm..
86 Ibidem , pp. 179-185.
87 Eugene Kamenka (ed.), Nationalism. The Nature and Evolution of an Idea , London,
Edward Arnold, 1973, p. 4.
88 Miroslav Hroch, Social Preconditions of Na tional Revival in Europe , Cambridge,
Cambridge University Press, 1985, p. 8.
89 Ernest Gellner, Mitul națiunii și mitul claselor , traducere de Florin Berindeanu, în
„Polis”, nr. 2/1994, p. 17. Vezi ș i Hugh Seton-Watson, op. cit. , p. 3.
90 Vezi Hagen Schulze, op. cit. , pp. 191-255: Statul na țional revolu ționar (1815-1871) și
Statul național imperial (1871-1914) .
91 Aceasta avea s ă contribuie la sporirea tensiunilor cu alte na țiuni și etnii, dup ă cum arăta
Karl R. Popper, Mizeria istoricismului , traducere de Dan Suciu și Adela Zamfir, cu un Fals
cuvânt înainte de Mihai-Radu Solcan, Bucure ști, Editura Humanitas, 1996, passim.
92 A. D. Smith, The Ethnic Origins of Nations , p. 26.
93 Hagen Schulze, op. cit. , passim.
94 Ibidem , pp. 114-136: State naționale și națiuni culturale .
95 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei , vol. III, State și identități europene
(secolul XIV-1815) , traducere de Monica Timu, ed. îngrijit ă, note și comentarii de Doina Barcan-
Sterpu, Ia și, Editura Institutul European, 1998, p. 169.
96 Cătălin Turliuc, Etnicitate și naționalitate la 1848 , în D. Vitcu et al., Modernizare… , p.
50. Vezi ș i Idem, Ideea naț ională și construc ția politică modern ă, în loc. cit. , pp. 11-22. Iar
istoricul Lucian Boia sintetiza: “Na ționalism, expansionism, elitism, rasism – aceasta a fost
lumea modern ă”. Cf. Lucian Boia, Două secole de mitologie na țională, Bucure ști, Editura
Humanitas, 1999, p. 100.
97 Cătălin Turliuc, op. cit. , p. 11.
98 Guy Hermet, op. cit. , p. 99.
99 Al. Zub, Prefa ță. Națiuni ș i naționalisme , în Guy Hermet, op. cit. , p. 7.
100 Ernest Gellner, Mitul na țiunii și mitul claselor , p. 17. Cf. și Idem, Națiuni și
naționalism , pp. 144-145.
101 A. D. Smith, National Identity , Harmondsworth, Penguin Books, 1991, p. 72.
102 Cf. AXIS. L'Univers documentaire. Hachette. Dossier , Vol. 7, Paris, Hachette, 1995, pp.
258-259.
103 Benedict Anderson, Comunități imaginate , p. 187.
104 A. D. Smith, op. cit. , pp. 134-138; H. Schulze, op. cit. , pp. 114-136. O exemplificare
pentru cazul românesc, la Al. Zub, Națiune cultural ă și națiune politic ă la români în secolul XIX ,
în Dumitru Iv ănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec (ed.), Vârstele Unirii. De la con știința
etnică la unitatea na țională, Iaș i, Fundația Academic ă „A. D. Xenopol”, 2001, pp. 51-57.
105 E. Gellner, op. cit. , pp. 185-186.
106 Hugh Seton-Watson, Nations and States , p. 5.
107 A. D. Smith, op. cit. , p. 10.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 113

108 Vezi Yves Lacoste, Națiune și democra ție, o asociere fireasc ă?, în Serge Cordellier,
Élisabeth Poisson (ed.), op. cit. , pp. 54-58; Francis Fukuyama, The End of History and the Last
Man, New York, Free Press, 1992, p. 272 și urm.
109 Eric Hobsbawm, Nations and Nationalism since 1780 , p. 88.
110 Idem, Era Revolu ției 1789-1848 , traducere din englez ă de Radu S ăndulescu, Chi șinău,
Editura Cartier, 2002, pp. 156-170.
111 Ernst Cassirer, La philosophie des Lumières , Paris, 1970, p. 207.
112 Benedict Anderson, op. cit. , pp. 16-39.
113 Ibidem , p. 10.
114 Gabriel Andreescu, Naționaliști, antina ționaliști… O polemică în publicistica
româneasc ă, Iaș i, Editura Polirom, 1996.
115 Andrei Roth, Un naț ionalism „bun” și unul „rău”? Delimit ări terminologice
conceptuale , în „Polis”, nr. 2/1994, pp. 137-152.
116 Dan Dungaciu, Estul și vestul în „ oglinda naturii” – este „naționalismul estic” esen țial
diferit de cel „vestic”? , în „Polis”, vol. 5, nr. 4/1998, pp. 72-97. Vezi și Idem, Na țiunea și
provocările (post)modernit ății, Bucure ști, Editura Tritonic, 2004. Principalii autori pe care Dan
Dungaciu îi discut ă, infirmând aceast ă dihotomie Est – Vest, cu privire la na ționalism, sunt: John
Plamenatz, Two types of nationalism , în Eugen Kamenka (ed.), Nationalism. The Nature and
Evolution of an Idea , London, Edward Arnold, 1973; Hans Kohn, The Idea of Nationalism. A
Study in its Origins and Background , New York, The Macmillam Company, 1948; (dar mai
relevantă ar fi fost, în context, Idem, A History of Nationalism in East , London, George
Routledge &Sons Ltd., 1929); Peter F. Sugar, External and Domestic Roots of Eastern European
Nationalism , în Peter F. Sugar, Ivo J. Lederer (eds.), Nationalism in Eastern Europe, Seattle and
London, University of Washington Press, 1969 (reeditat în 1994); Michael Ignatieff, Blood and
Belonging. Journeys into the New Nationalism , New York, Farvar, Strus and Giroux, 1994.
117 Andrei Marga, Filosofia unificării europene , ediția a II-a rev ăzută și adăugită, Cluj,
Biblioteca Apostrof, 1997, pp. 288-289.
118 Vezi Ș tefan Lemny, Originea și cristalizarea ideii de patrie… , cap. VI, Patria în
gândirea genera ției de la 1848 .
119 Ernest Gellner, op. cit. , pp. 202-203.
120 L. Boia, op. cit. , pp. 74-75.
121 E. Gellner, op. cit. , pp. 196, 74-75, 9-10.
122 Cf. Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice române ști (1369-1878) , tema 6: Conștiința
națională.
123 Pentru asem ănările și deosebirile premiselor și procesului înf ăptuirii statelor na ționale
român, italian și german, vezi, mai ales, Dan Berindei, Constituirea statelor na ționale în secolul
al XIX-lea: Italia, România și Germania. Paralele istorice , în Idem, Românii și Europa în
perioadele premodern ă și modernă, Bucure ști, Editura Enciclopedic ă, 1997, pp. 245-267; Dinu
C. Giurescu, Repere în formarea unor state na ționale europene: prima jum ătate a secolului XIX ,
în vol. Cultur ă și societate. Studii privit oare la trecutul românesc , vol. îngrijit de Al. Zub,
București, Editura Științifică, 1991, pp. 48-72.
124 E. Gellner, op. cit. , p. 14.
125 Ibidem , p. 43.
126 Pentru particularit ățile istoriei Balcanilor și explicațiile, de multe ori divergente, asupra
apariției națiunilor și naționalismelor balcanice, vezi, între alț ii, Jean Ancel, Peuples et Nations
des Balkans , Paris, Librairie Armand Coli n, 1926; Dimitrje Djordjevi č, Le mouvement pour
l'indépendance nationale et économique des Balkans au XIXe et XXe siècle jusqu'à 1914 , în
Comité International des Scienc es historiques. XIIe Congrès International des sciences
historiques, Rapports , vol. IV, Wien, 1965; Dimitri T. Analis, Les Balkans, Paris, P.U.F., 1978;
V. Traikov, Curente ideologice și programe ale mi șcărilor de eliberarea na țională din Balcani
până în anul 1878, Bucure ști, Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1986; N. Ciachir, Istoria

Dinu Balan 114

popoarelor din sud-estul Europei, în epoca modern ă, Bucure ști, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1987; Maria Todorova, Balcanii și balcanismul , traducere de Mihaela
Constantinescu și Sofia Oprescu, Bucure ști, Editura Humanitas, 2000; Vesna Goldworthy,
Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imagina ției, traducere de Luminiț a Cioroianu, Bucure ști,
Editura Curtea Veche, 2002; Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor: 1804-1945, Ia și, Editura
Polirom, 2002, etc.
127 Vesna Goldworthy, op. cit. , passim.
128 E. Gellner, op. cit. , p. 58.
129 Ibidem , p. 79.
130 Vezi Leonidas Rados, Greci și români în secolul XIX. Aspecte identitare , în
„Xenopoliana”, VIII, 2000, 1-4, pp. 73-83; Idem, Fanariotism și antifanariotism în istoriografia
română paș optistă, în AIIX, t. XXXIX-XL, 2002- 2003, pp. 293-310; Mihai Chioveanu, Acuza
de fanariotism: atitudini post-politice și alterități fictive în structurarea identit ății naționale și a
culturii politice la români, în loc. cit. , pp. 61-72.
131 Vezi, de pild ă, Toader Nicoară , Le Discours antigreque et antiphanariote dans la
société roumaine (XVIIe et XVIIIe siècles) , în Maria Cr ăciun, Ovidiu Ghitta (eds.), Ethnicity and
Religion in Central and Eastern Europe , Cluj, Cluj University Press, 1995, pp. 205-211.
132 Florea Ioncioaia, Veneticul, p ăgânul și apostatul. Reprezentarea străinului în
Principatele române (secolele XVIII-XIX) , în Identitate/ alteritate în spa țiul cultural românesc ,
culegere de studii editat ă de Al. Zub, Ia și, Editura Universit ății „Al. I. Cuza” , 1996, pp. 176-177.
Conform unor studii, educaț ia școlară era focalizat ă, între 1831-1864, când apare legea
instrucțiunii, pe principiile religiei și moralei, scopul fiind acela de a crea un cet ățean al statului,
învățat să fie un bun cre știn și un bun membru al societ ății. Abia dup ă 1860, scopurile și
intențiile școlii merg spre o educa ție național-patriotic ă. Vezi, în acest sens, Mirela Lumini ța
Murgescu, Between „the Good Christian” and „the Brave Romanian”. Educational Goals and
Priorities in the Romanian School during the XIXth Century , în Maria Cr ăciun, Ovidiu Ghitta
(eds.), op. cit. , pp. 285-288.
133 Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naț iunilor moderne, cap. 4: Identitatea etnic ă prin
alteritate: confruntarea pa șnică sau violent ă cu străinul ; Guy Hermet, op. cit. , passim.
134 Vezi Pompiliu Teodor, Romanian Political Enlightenment și Dumitru Ghiș e, Pompiliu
Teodor, Petru Maior: Aufklärung and Nation , ambele în Pompiliu Teodor (ed.), Enlightenment
and Romanian Society , Cluj-Napoca, Editura Da cia, 1980; Keith Hitchins, Con știință națională
și acțiune politic ă la românii din Transilvania. 1770-1868 , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, ș. a.
135 Al. Zub, La sfâr șit de ciclu. Despre impactul Revolu ției franceze , Iaș i, Institutul
European, 1994; La Révolution Française et les Roumains. Impact, images, interprétations.
Études à l'occasion du bicentena ire publiées par Al. Zub, Ia și, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989.
136 Hans Kohn, The Age of Nationalism. The First Era of Global History , New York,
Evanston and London, Harper & Row Publishers, 1962, pp. 3-7.
137 Ibidem , pp. 3-4.
138 Practic, aceste deziderate sunt esen ța memoriilor și programelor de reform ă româneș ti
în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în prima jum ătate a veacului urm ător. Cf. Vlad
Georgescu, Mémoire et projets de réforme… 1769-1830 ; Idem, Mémoire et projets de
réforme…1831-1848; Idem, Istoria ideilor politice româneș ti (1369-1878) , pp. 327-342; Idem,
Ideile politice și Iluminismul în Principatele Române. 1750-1831 , cap. 12: Noul ideal patriotic ș i
național .
139 Al. Duțu, Cultura română în civiliza ția europeană modern ă, Bucureș ti, Editura
Minerva, 1978, p. 194.
140 Catherine Durandine, Révolution à la française ou à la russe… , Paris, P.U.F., 1989, pp.
89-152.

Etnie, etnicitate, na țiune și naționalism 115

141 La 1852, Papiu Ilarian scria: „Cultura, cultura va scă pa pe români și cultura numai
națională poate fi”. Alesandru Papiu Ilarian, Antologie, edi ție îngrijită, prefață, note și comentarii
de Corneliu Albu, Bucure ști, Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1981, p. 85.
142 Eric Hobsbawm, Nations and Nationalism since 1780 , p. 12.
143 Idem, Etnicitate și naționalism în Europa contemporan ă, în „Polis”, nr. 2/1994, p. 60.
144 Ibidem , p. 60 și urm.; Idem, Nations and Nationalism since 1780 , p. 144.
145 B. Anderson, Comunit ăți imaginate , pp. 172-177, 66-79, 179-181, 80-104.
146 A se vedea, în special, cartea sa A History of Nationalism in East . Fără a o lega neap ărat
de apartenen ța geografic ă, distincția între un naț ionalism „civic-teritorial” și un altul „etnic-
genealogic” este însu șită și de A. D. Smith, National Identity , p. 79.
147 Hans Kohn, Nationalism. Its Meaning and History, passim; Idem, The Age of
Nationalism , pp. 13-20.
148 Ibidem , p. XVI.
149 John Plamenatz, Two Types of Nationalism , în Eugen Kamenka, (ed.), Nationalism. The
Nature and Evolution of a Idea . O taxonomie diferit ă a naționalismului, pe baza situa țiilor
sociale, la Ernest Gellner, Națiuni și naționalism , p. 143.
150 L. Boia, Două secole de mitologie na țională, p. 52.
151 Ibidem , pp. 53-54.