Roxana Tudureanu Converted (1) [627599]

1 Școala Sanitară Postliceală ”Sanity” Onesti

Domeniul: sănătate și asistență pedagogică
Calificare profesională: asistent medical de farmacie

Proiect
pentru examenul de certificare a calificării
profesionale – învățământ postliceal sanitar

Îndrumător, Candidat: [anonimizat]. Mihaela Parjol Roxana -Magdalena Tudureanu

2019

2 Școala Sanitară Postliceală ”Sanity” Onesti

Domeniul: sănătate și asistență pedagogică
Calificare profesională: asistent medical de farmacie

Îndrumător, Candidat: [anonimizat]. Mihaela Parjol Roxana -Magdalena Tudureanu

2019
SUPOZITOARE

3 CUPRINS
I.ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 4
II.SUPOZITOARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 6
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A RECTULUI ………………………….. ………….. 6
1.1. ANATOMIA RECTULUI ………………………….. ………………………….. ……………………. 6
1.2. STRUCTURA RECTULUI ………………………….. ………………………….. ………………….. 9
1.3. TUNICA MUCOASEI ………………………….. ………………………….. ………………………. 10
1.4. VASCULARIZAȚIA RECTULUI ȘI ANUSULUI ………………………….. …………….. 10
1.5. VASCULARIZATIA ARTERIALĂ ………………………….. ………………………….. …….. 11
1.6. INTERVAȚIA RECTULUI ȘI CANALULUI ANAL ………………………….. …………. 11
1.7. FIZIOLOGIA RECTULUI ………………………….. ………………………….. …………………. 11
CAPITOLUL 2
SUPOZITOARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 13
2.1 DEFINIȚIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 13
2.2. FORMULAREA SUPOZITOARELOR ………………………….. ………………………….. ……. 14
2.3. PREPARAREA SUPOZITOARELOR ………………………….. ………………………….. ……… 25
2.4. CLASIFICAREA SUPOZITOARELOR ………………………….. ………………………….. …… 31
2.5. CONTROLUL CALITATII SUPOZITOARELOR ………………………….. ………………….. 32
2.6. SUPOZITOARE RECTALE ………………………….. ………………………….. …………………… 35
CAPITOLUL 3
DENUMIRI COMUNE INTERNAȚIONALE ȘI DENUMIRI COMERCIALE ……………… 38
3.1. EXEMPLE DE SUPOZITOARE OFICINALE ………………………….. ………………………. 38
3.2. EXEMPLE DE SPECIALITĂȚI FARMACEUTICE ………………………….. ……………….. 45
3.3. MEDICAMENTE ANTIINFLAMATOARE SUB FORMĂ DE SUPOZITOARE ……. 49
CAPITOLUL 4
BIODISPONIBILITATEA SUBSTANȚELOR MEDICAMENTOASE ADMINISTRATE
SUB FORMĂ DE SUPOZITOARE RECTALE ………………………….. ………………………….. .. 59
4.1. FACTORII FIZIOLOGICI CARE INFLUENȚEAZĂ ABSORBȚIA RECTALĂ ……… 60
4.2. INFLUENȚA FORMULĂRII ASU PRA BIODISPONIBILITĂȚII SUBSTANȚELOR
ACTIVE ADMINISTRATE RECTAL……………………………………………… ….61
I. BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 65

4 I. ARGUMENT

Tema pe care o voi dezbate î n cad rul proiectului de absolvire a Ș colii Postliceale Sanitare,
specializarea Asistent medical de farmacie,reprezintă o analiză a supozitoarelor.
Forma este întâlnită încă din antichitate. În Papirusul Ebers (1600 î. Hr.)ca și în alte surse
antice,avem diverse informații că,medici evrei,egipteni,greci, mesopotami utilizau calea de
administrare rectală. Această formă este menționată și de medici mari ai antichității ca: Hipocrates,
Dioscorides și Galenus.
În sec.al VI -lea,ca principii acti ve pentru diferite supozitoare, s-au utilizat produse de origine
veget ală ca:opiul, rostopasca etc.
În evul mediu, supozitoarele se preparau utilizând ca bază:ceara, săpunuri etc.
În secolul al XV III-lea farmacistul parizian A. Baume introduce ca excipient untul de cacao.
Ulterior această bază a fo st asociată cu alți excipienți, de exemplu: lanolina,cetaceul, axungia etc.
Mai târziu, s-a propus utilizarea masei de gelatină -glicerină de către Dieudonne (în anul
1897) devenind oficinale în Farmacopeea franceză în 1908.
In 1897 a fost propus ca excipient pentru supozitoare Agar -Agarul.
Tot in această lucrare am încercat să explic pe larg i mportanț a tubului digestiv,a intestinului
gros, subțire si al rectului si am facut o analiza asupra importanței acestora in vederea desfășurării
absorbț iei supozitoarelor.
Supozit oarele rectale au form ă conică ,cilindroconică sau de torpila.Primele doua forme sunt
în general mai usor de obținut,în schimb,forma de torpila este cea mai recomandată
deoarece ,elimină riscul de expulzare ref lexă în momentul administră rii.Supozitoarele pentu adulț i
au greutate de 2-3 grame iar cele pentru copii de 1 gram.
Folosite de Hipocrate primele preparate administrat e rectal erau constituite din să pun, miere
,diferite droguri ș i erau fo losite ca purgative. Dupa 1930, au început sa fie obținute prin sinteză,
baze grase desti nate să înlocuiască untul de cacao sau baze hidrosolubile. Astă zi,gama de excipien ți
pentru supozitoare a crescut, majoritatea substanțelor medicamentoase putâ nd fi admi nistrate sub
această formă ,fapt ce a condus la îmbunătăț irea acestora cu plante adjuv ante in procesul de
recuperare, ratania fii nd o planta cu proprietăț i curative.
Proiectul meu de diplom ă este structurat în 4 capitole:
Capitolul 1 :ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA RECTULUI
Capitolul 2 :SUPOZITOARE

5 Capitolul 3: DENUMIRI COMUNE INTERNAȚIONALE ȘI DENUMIRI COMERCIALE
Capitolul 4:BIODISPO NIBILITATEA SUBSTANȚELOR MEDICAMENTOASE
ADMINISTRATE SUB FORMĂ DE SUPOZITOARE RECTALE

6 II. SUPOZITOARE
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI DE ANATOMIE Ș I FIZIOLOGIE A RECTULUI

Rectul este segmentul terminal al intestinului gros și al tubului digestiv .

Fig. 1 Rectul si canalul anal

1.1. Anatomia rectului

Limita superioară a rectului este dată de punctul de terminare al mezocolonului sigmoid ,
care cores punde vertebrei 3 sacrale (joncțiunea recto –sigmoidiana), iar limita inferioară este
reprezentată de joncț iunea tegumentului anal cu pi elea perineului. Rectul continuă colonul, coboară
prin pelvi s, străbate perineul ș i se deschide la exterior prin anus .

7
Fig. 2 Anusul

Rectul are doua porțiuni: una pelviană, mai lungă și mai largă, numită ampula rectului , alta
perineală, î ngustă și mai scurtă numită canalul anal . Rectul prezintă în plan sagital două curburi ,
una cu concavitatea anterioară,care urmează fața anterioară a sacrului ș i alta cu concavitatea
posterioară.Rectul are aspect fusiform,deoarece cele doua extremităț i sunt mai înguste, iar porțiunea
din mijloc mai dilat ată.Cand este gol rectul are aspect aproape tubular. Suprafața exterioară prezintă
un aspect fascicular, cărnos de culoare roșiatică . Lungimea rectului este de 12- 14 cm din care 9 -11
cm revin porț iunii ampulare si 3 -3,5 cm revin canalului anal.
Raporturi : Ampula rectală este situată în partea posterioară a escavației pelviene, între
vertebra S 4 și locul de insertie al mușchilor ridicători anali, ocupâ nd loja rectală .
Loja rectală este delimitată astfel:
 Posterior: sacrul si coccisul , pe care se insera m ușchii piriformiș i coccigian;
 Pe părțile laterale: mușchii ridică tori anali;
 Anterior: se găseș te fascia prostatoperitoneană la bă rbat; parametrul la femeie;
 În jos: loja este închisă prin aderenț ele ridi cătorilor anali și a fasciilor lor la pereț ii
rectului;
 În sus: loja este închisa î n mod incomplet de peritoneu.
În inter iorul acestei loji, ampula se găsește învelită într -o teacă fibroasă, proprie, groasă,
rezistentă,elastică, adeseori infiltrată de grăsime numită fascia rectală .
Canalul anal e cuprins în grosimea perineului ș i se deschide la exterior prin anus.
Mijloacele sal e de fixare sunt date de aderențele la mușchii ridicători anali, transvers profund al
perineul ui , sfincter striat extern ca ș i la fasciile ș i centrul tendinos al perineului.
Canalul anal are urmatoarele raporturi:
 fața posterioară: ci chinga ridică torilor anali, ligamentul anococcigian ș i prelungirile
posterioare ale foselor ischiorectale;

8  fețele laterale: dreapta și stâ nga formeaz ă o bună parte a peretelu i madial al fosei
ischiorectale respective;
 fața anterioară are raporturi diferite la bărbați ș i la femei.
La bă rbat: canalul anal stabilește raporturi succesive de sus în jos cu: vâ rful prostatei,
uretra membranoasă, muș chiul transvers profund al perineul ui, glandele bulbo uretrale, bulbul
penisului.
La femeie : raporturile anterioare ale canalului anal se fac cu peretele posterior al vaginului,
delimitându -se în felul acesta spațiul recto –vaginal posterior, atât la bărbat cât ș i la femeie rectul se
află în raport cu sacrul și cu coccisul de care este despărțit printr -un țesut conjuctiv lax, bogat î n
vase sangvine, vase limfatice ș i nervi.
Anterior, la bărbat rectul vine în raport cu vezica urinară, cu prostata ș i veziculele semina le;
la femeie vezica urinar ă, uterul ș i vaginul .
Configurația anatomică este diferită în cele doua porțiuni ale rectului . Ampula
rectală prezintă o serie de plice longitudinale , pas agere existente doar la rectul în stare de vacuitate
și care dispar la rectul destins ; câ teva cute transversale permanente numite plici transversale ale
rectului sau valvulele lui Huston. În canalul anal aspectul inte rior e caracterizat prin prezența
coloanelor , valvulelor ș i sinusurile anale .
Coloanele anale Morgagni sunt 8 – 10 plice longit udinale permanente , cu o lungime de 12
– 15 mm ce conțin î n axul lor un fascicul de fibre longitudinale si ramuscule fine ale arterei si venei
rectale superioare .
Bazele a doua coloane anale vecine sunt unite printr –o mic ă plică semilunară a mucoasei,
numită valvula anală Morgagni .
Numă rul valvulelor es te egal cu cel al coloanelor .Î ntre valvula si perete le canalului anal se
delimitează sinusul anal M orgagni . Acesta apare astfel că porțiunea inferioară închisă î n fund d e
sac a depresiunii (șanț ului) dint re coloanele Morgagni.

9
Fig. 3 Coloanele anale Morgagni

Zona hemoroidală este o arie circulară a canal ului anal , care corespunde porț iunilor mai
proeminente a le coloanelor anale. O alta zonă a canalului anal este pec tenul sau zona i ntermediară,
care are formă circulară, începe la linia pectinată și coboară până la nivelul “liniei albe” a lui
Hilton. Dedesuptul liniei Hilton până la anus se gaseste ultima zona a cana lului anal ce masoara 6 –
8 mm înălț ime .

1.2. Structura rectului

Tunica externa este formată din peritoneu si adventice . Peritoneul acopera numai jumătatea
anterosuperioară a ampulei rectale,adventicea acoperă restul rectului si este formată din ț esut
conjuctiv lax.
Tunica musculară este alcatuită din :
 Stratul longitudinal care se gasește la exterior rezultâ nd din disperarea celor doua tenii de
pe colonul sigmoid.
 Strat ul circular se gaseste profund și se întinde pe toată lungimea rectului. La nivelul
canalului anal fibrele circulare se hipertrofiaza formâ nd sfincterul anal intern cu o grosime de 3 – 5
cm in afara lui, separat prin fibre longitudinale se află sfincterul anal extern.
 Stratu l submucos sau tunica submucoasă permite alunecarea mucoasei și conține reț ele
vasculare, mai ales plexuri venoase.

10 1.3. Tunica mucoasei

La nivelul joncț iunii rectosig moidiene se face trecerea bruscă între mucoasa ușor rugoasă a
colonului la cea netedă a rectului.

1.4. Vascularizația rectului ș i anusului

Rectul și canalul anal au o vascularizație bogată. O rețea de vene adună sângele din această
regiune.
Sub mucoasa rectului și a canalului anal se găsește o rețea de vene mici, ce alcătuiește
plexul venos rectal.

Fig. 4 Vascularizatia rectului si anusului

Acesta are două părți:
a) Plexul venos rectal intern – se află chiar sub mucoasă;
b) Plexul venos rectal extern – se află deasupra stratului muscular.
Acestea primesc sângele provenit din țesuturi și îl transportă către venele cu calibru mai
mare, din zonă. Aceste vene sunt venele rectale superioară, med ie și inferioară, care colectează
sângele din porțiunile corespunzătoare ale rectului.

11 Plexul venos intern al canalului anal colectează sângele din două direcții, pe fiecare parte a
liniei pectineale. Deasupra acestui nivel sângele este colectat în principal în vena rectală superioară,
în timp ce de dedesubt sângele ajunge în vena rectală inferioară.

1.5. VASCULARIZA ȚIA ARTERIALĂ

Rectul primește sânge din trei surse diferite. Partea superioară este irigată cu sânge de către
arterele rectale superioare, partea inferioară este aprovizionată de arterele rectale medii, în timp ce
joncțiunea anorectală primește sânge de la arterele rectale inferioare. în interiorul canalului anal,
artera rectală superioară merge în jos, pentru a asigura iriga ția în regiunea de deasupra liniei
pectineale. Cele două artere rectale inferioare, ramuri ale arterelor pudendale, asigură vascularizatia
canalului anal, sub nivelul liniei pectineale.

1.6. Inervatia rectului ș i canalului anal

La fel ca și restul tractului g astrointestinal, pereții rectului și canalului anal sunt inervați de
terminații ale sistemului nervos autonom. Acest sistem nervos din organism lucrează de obicei fără
ca noi să fim conștienți de acest fapt, în sensul asigurării reglării și controlului fun cțiilor interne ale
organismului.
Acești nervi pot percepe umplerea rectului și pot determina ulterior un reflex de contracție a
pereților rectali, pentru ca astfel să fie împinse materiile fecale către canalul anal, urmat de
relaxarea sfincterului anal intern.
Canalul anal, mai precis sfincterul anal extern, are însă și iner -vație din partea sistemului
nervos „voluntar”.
Acești nervi, care își au originea în perechile de nervii spinali (rahidieni) sacrați a doua, a
treia și a patra, ne permit să contractăm mușchiul sfincterului anal printr -un act de voință, contro –
lând astfel umplerea canalului anal și defecația în funcție de momentul când acestea pot avea loc.

1.7. FIZIOLOGIA RECTULUI

Rectul este implicat în staza prefăcătoare și în defecație. Este dovedit că mucoasa rectului
deține proprietăți de absorbție în special pentru apă și substanțe dizolvate în ea. Datorită acestei
proprietăți există convingerea că fecalele conținute în rect se solidific ă și se reduc ca volum prin

12 absorbția lichidelor,organizâ nd bolul fecal în vederea evacuării lui prin actul de defecație .Î n realitate,
staza prefăcătoare ș i definitivar ea bolului fecal se realizeaza în portiunea terminală a sigmoidului ,
separată de ampula rectală, în dreptul joncțiunii rectosigmoidiene, de un sfincter functional. În
majoritatea timpului,rectul nu conține materii fecale.Când în urma unor contracții și mișcări ale
sigmoidului, fecalele din acest segment sunt împinse în rect, este inițiată senzaț ia de dori nță de
defecație, inclusiv contracția reflexă a rectului și relaxarea sfincterelor anale.
Senzația de nevoie de defecaț ie ia nastere prin excita rea unor proprioreceptori ai mușchilor
ridică tori anali.
Împingerea bolului fecal prin canalul anal determină , in mod reflex, hi potonia aparatului
sfincterian și evacuarea ușoară a conț inutului rectal.
Mecanismul continenț ei anale este ajutat de zone de presiune înaltă din canalul anal în repaus
(25–120 mm Hg)care oferă o barieră eficientă î mpotriva presiunii rec tale joase (5 –20 mm Hg).
Ambele sfinctere contribuie la tonusul de repaus, dar p resiunea de repaus este datorată î n ma re parte
sfincterului intern.Când ampula rectală este plină,presiunea exercitată pe pereții rectului dete rmină
staza în reț eaua venoas ă,submucoasa și turgescența venelor hemoroidale.În acest fel se etanșeizează
închiderea canalului rectal.

Fig. 5 Mecanismul continentei anale

Trecerea contină a materiilor fecale prin orificiul anal ( incontinența anală ),este prevenită la
subiectul normal, de contracția tonică a sfincterului anal inte rn și a sfincterului anal extern, care este
un sfincter controla t prin sistemul nervos somatic ș i anume prin fibre ale nervilor rușinoș i fiind un
sfincter care permite control ul voluntar sau conștient.

13 CAPITOLUL 2
SUPOZITOARE

2.1 DEFINITIE

Conform FR X ,supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide, care conțin doze unitare din
una sau mai multe substanțe active, destinate administrării pe cale rectală,va ginală sau uretrală. FR X
include su b denumirea de“supozitoare” atât formele farmaceutice solide pentru aplicare rectală
(supozitoare) cat și pe cele cu aplicare vaginală(ovule)sau uretrală (bujiuri).
Fig. 6 Supozitoare

Tendința de a le trata împreună a apărut î n literatură datorită modului de preparare
asemănător și faptului că la obținerea lor su nt folosiți aceeași excipienți, dar există diferențieri nete
din punctul de vedere al utilizării și modului de acțiune .
În Ph.Eur. și î n suplimentul FR X din 20 04, supozitoarele apar î n diferite monografii:
→ ,,Preparate rectale ”- supozitoare = preparate unidoză solide, cu forma,volumul si
consistenț a adaptate administrării rectale,î n vederea obținerii unui efect local sau sistemic.
→ ,,Preparate vaginale ”-supozitoare vag inale, ovule = preparate unidoză solide,de forme
diferite,în general ovoide,cu volumul și consistenț a adaptate administrării vaginale în general
pentru acțiune local a.Conțin una sau mai multe substante active dispersate sau dizolvate î ntr-o baza
adecvată .
→ ,,Creioane”sau,,Styli”-supozitoare uretrale,bujiuri = preparate solide destinate
aplicării locale, de formă cilindrică, sterile.

14 După unii autori sunt considerate supozito are toate preparatele de formă, consistență și
dimensiuni potrivite, destinate a fi introduse î n cavitățile organismului, excluzâ nd pe cea bucală,
pentru a e xercita o acțiune terapeutică (î n această categorie intră și preparatele pentru nas –
rinoconuri, urechi – otoconuri și comprimatele administrate intravaginal).
Denumirea, folosită mai ales pentru supozitoa rele rectale, provine de la cuvâ ntul „
supponere – a pune în loc, a î nlocui” amin tind de utilizarea supozitoarelor î n locul clismelor
pentru acțiunea purgativă.

2.2. FORMULAREA SUPOZITOARELOR

Supozitoarele sunt alcătuite dintr -un vehicul sau excipient în care este încorporată substanța
activă (una sau mai multe) alături de care se află uneori substanțe auxiliare.
Conținutul în substanțe active variază în limite largi 0,1 – 40%, în funcț ie de:
– natura subst anței active ș i doza uzuală;
– efectul dorit;
– locul de administrare.
Cea mai mare parte este constituită din excipient care dă forma supozitorului și asigură
eliberarea substanțelor active.
Excipienții se împart î n următoarele clase:
→ grași – de obicei gliceride ale acizilor grași superiori;
→ hidrosolu bili – geluri de macromolecule ș i geluri de P.E.G.;
→ excipienți autoemulsionabili sau hidrodispersabili – formează după administrare emulsii
U/A și favorizează răspandirea substanței active pe o suprafață mai mare, mărind astfel
biodisponibilitatea.
Caracteristicile excipienților:
– să se dizolve sa u să se topească după inserție î n cavitatea respectivă pentru eliberarea
rapidă și integrală a substanțelor active încorporate;
– excipienții grași să aibă punct de topire sub 36 -37°C (noaptea temperatura corpului este de
36°C);
-în timpul solidificării să aibă o contracție de volum corespunzătoare, care să permit ă
scoaterea din forme, neimpunându -se lubrifierea acestora; î n caz contrar formele vor trebui
gresate cu un lichid nemiscibil cu excipientul;
– vâscozitatea masei topite trebuie să fie cores punzătoare pentru a se asigura î n timpul
preparării o curgere uniformă î n tipare, o mogenitatea masei și etalarea pe mucoasa rectală;

15 – să fie stabili din punct de vedere fiz ic, chimic și microbiologic, atât î n timpul păstrării ca
materii prime, precum și după preparare;
– să nu prezinte incompatibilități cu substanțele ac tive sau alte substanțe asociate;
– să prezinte inocuitate și bună toleranță pe mucoasa rectală;
– să se preteze la câ t mai multe metode de preparare: modelare manua lă, presare, topire și
turnare î n forme;
– să confere preparatelor o rezistență mecanică satisfăcătoare.
EXCIPIENȚI GRAȘI
Sunt: – trigliceride naturale
– derivați ai acestora modificați prin sinteză parțială
– produse de sinteză.
Cedează subst anțe active încorporate î n urma topirii la temp eratura corpu lui => trebuie sa
aibă punct de topire 37°C. Trebuie să aibă stabi litate corespunzătoare (sa nu râ ncezească).
Untul de cacao (oleum cacao, butirum cacao)
– este excipientul cel mai utilizat;
– se obține prin presarea la cald a semințelor decorticate și torefiate (prăjite) de Theobroma
cacao;

– mult timp untul de cacao a fost singurul excipient utilizat pentru supozitoare;
– din punct de vedere chimic untul de cacao conține trigliceride ale acidului palmitic, stearic
și oleic – palmitooleostearina 39% și oleodistearina 27%.
– se prezintă sub formă de bloc sau calup rectangular, de consistență dură, cu spărtură
ceroasă, alb -gălbui, cu miros plăcut și gust dulceag.
– trebuie s ă corespundă prevederilor din FR X:punct de topire , indice de refracție, indice de
aciditate, indice de iod, indice de saponificare.
Avantaje:
– duritate satisfăcătoare la temperatura camerei, care permite manipularea ușoară,
– zona de ramolisment ( interval î ntre punct de topire si p unct de solidificare) destul de
scurtă, care permite prelucrarea ușoară,
– punct de topire apropiat de temperatura corpului care asigură fluidificarea și eliberarea
substanțelor active (~ 35°C),
– inert din punct de vedere fiziologic, ușor tolerat de organism,
– încorporează multe su bstanțe active cu care e compatibil,
– se pretează la cele 3 metode de preparare, dar evitând supraî ncălzirea la topire și turnare.

16 Dezavantaje:
– gliceridele pot exista in mai multe forme cristaline: α, β, β`, γ. Forma β este forma
stabilă care se topește la 32 -35°C. Formele β` și γ se obțin atunci cand untul de cacao este
încălzit peste 37°C când apare fenomenul de supratopire. Pentru evitarea acestor forme metastabile,
nu trebuie să depășim temperatura de 37°C la încălzirea amestecului. Formele metastabile au
puncte de solidificare mai scăzute. Aceste forme, după un repaus de 2-3 zile trec in forma β
stabilă ;
– are contracție mică de volum la răcire, supozitoarele se lipsesc de matriță, fiind necesară
gresarea formelor;
– datorită cantității mari de acid oleic, cu duble legături, conservarea este dificilă, la aer și la
lumină devine alb, râ ncezește lent, autooxidarea fiind mai rapidă cand este m ărunțit, de aceea se
păstrează î n bloc;
– nu se pot încorpora soluții apoase, neav ând cap acitate de emulsionare, necesitâ nd agenți
de emulsionare (lanolina, colesterol);
– își poate micșora punctul de solidificare prin asociere cu diverse substanțe solubile:
cloralhidrat, fenol, camfor. În astfel de cazuri se adaugă untului de cacao diver se proporții de ceară,
cetaceu, alcool cetilic, care măresc punctual de topire ;
– preț de cost ridicat – astăzi este î nlocuit de produse de semisinteză sau sinteză.

Fig. 7 Unt de cacao

Înlocuitorii untului de cacao
Se folosesc uleiuri vegetale hidrogen ate sau gliceride de semisinteză/sinteză .

17 Uleiurile hidrogenate
– se obți n din uleiurile naturale, dirijâ nd gradul de hidrogenare pentru a rezulta produse de
consi stență ceroasă, cu punct de topire 33 -37°C.
– prezintă î n mare avantajele unt ului de cacao, avand o sensibilitate mai mică la oxidare,
fiind eliminate dublele legături ale acidului oleic.
– nu au capacitate de emulsionare a apei.
– provin din uleiul de arahide hidrogenat ș i uleiul de sâ mburi de palmier fracționat si
hidrogenat.
Gliceridele de semisinteză
– reprezintă un alt grup de excipienți utilizați la prepararea supozitoarelor. – sunt amestecuri
de trigliceride ale acizilor grași saturați, cu 12 -18 atomi de carbon (chiar 10 -18 atomi de carbon),
alături de proporții variabile de mono și digliceride ale acizilor grași, cunoscute sub denumirea de
Adeps solidus .

Fig. 8 Adeps Solidus

Se obțin prin două procedee:
→ gliceroliza unui ulei hidrogenat, tratat la cald cu un catalizator alcalin – metilat de sodiu,
plus 2 -3% glicerină. O parte din gliceride sunt al coolizate de către glicerină, dâ nd mono și
digliceride:

18 → hid roliza uleiului vegetal, apoi hidrogenarea acizilor grași rezultați și reesterificarea
dirijată cu glicerină la cald. Prin modificări controlate ale procesului tehnologic, realizăm
amestecuri de mono -, di-, și trigliceride ale acizilor grași saturați.
– aceste produse sunt cunoscute sub diverse nume depuse;
– denumiri comerciale: masa Estarinum – Estaram (tipurile A,B,C,D,E), baze de supozitoare
Witepsol (seriile H,W,E,S), Suppocire, Suppoweis;

Fig. 9 Witepsol
Fig. 10 Suppocire

– fabricile reali zează tipuri diferite, grupate î n serii, diferențiate prin anumite proprietăți care
le fac recomandabile pentru realizarea anumitor formulări de supozitoare.
Avantaje:
– au procent foarte mic de acizi grași nesaturați => nu sunt sensibile la oxidare,
– au mai puțini acizi grași cu greutate moleculară mică,
– sunt lipsiți de aldehide, cetone și peroxizi,
– sunt conservabile pe o perioadă de mai mulți ani, chiar la temperatură ridicată,
– cele care au punct de topire scăzut se folosesc pentru supozitoare cu a cțiune locală, iar
cele cu punct de topire ridicat se utilizează pentru încorporarea s ubstanțelor care micșorează
punctul de topire al excipientului sau supozitoarele produse pentru țările calde.

19 – se pot realiza gliceride cu indice de hi droxil mare
– cu capacitate mare de emulsionare a soluțiilor apoase, sau cu indice de hidroxil mic
– pentru substanțele sensibile la hidroliză, ex. aspirină.
– anum ite sorturi se folosesc pentru î ncorporarea unor cantități mari de pulberi.
– amestecurile de mono -, di- și trigliceride plus o fracțiune de suport microcristalin dau
amestecuri cu proprietăți tixotrope, folosite pentru țările calde.
– se pot asocia în diverse proporții și se pot încorpora î n ele diverse substanțe liposolubile,
emulsi onate.
Excipienți de sinteză
1. Lassupol – amestec de esteri ai acidului flatic cu alcooli grași superiori, alături de o mica
proporție de alcooli grași liberi, cu punct de topire 34 -37°C; este folosit ca î nlocuitor al untului de
cacao, fiind indiferent din punct de vedere farmacodinamic.
2. Masa de supozitoare G – este un produs de condensare al alcoolilor grași cu 10 -18 atomi
de carbon, obținut prin reacție Guerbet. Pentru a emulsiona soluții apoase se asociază cu emulgatori
neionici, ceară, obținandu -se o mas ă de supozitoare cu punct de topire convenabil, pentru a se topi
în cavitatea î n care se introduce.
3. Buthyrum Tego – nume depus, reprezintă un amestec de esteri ai mono – și
dipropilenglicolului cu acizii grași saturați ca 10 -18 atomi de carbon, predominanț i fiind acidul
palmitic și stearic, alături de mici cantități de mono – și digliceride ale acelorași acizi grași.
4. Suppostal – nume depus – reprezintă o serie de produse cu o compoziți e complexă,
conținâ nd grăsimi vegetale hidrogenate, hidrocarburi, acizi grași nesaturați, oxicolesterol, alcool
miristic.
5. Uleiuri hidrogenate polioxietilenate – reprezintă o clasă de compuși formați din uleiuri
hidrogenate cu o oarecare proporție de mono – și diesteri de polioxietilenglicoli. Se obțin prin
tratarea uleiurilor v egetale hidrogenate cu o anumită cantitate de PEG 200 -400 (sorturi fluide), la
cald, in prezență de catalizatori alcalini; o parte din trigliceride este alcoolizată de PEG formand o
cantitate mică de glicerină, acizi grași și PEG => se formează mono – și diesteri.
Aceste uleiuri hidrogenate și polioxietilenate sunt produ se solide, ceroase, insolubile î n apă,
dar ușor dispersabil e, folosite ca atare sau intră î n compoziția unor produse mai complexe =
Neosuppostal sau Suppostal plus o serie de uleiuri hidrogen ate sau polioxietilenate.
Favorizează î ncorporarea substanțelor hidrosolubile și liposolubile.

20 EXCIPIENTI HIDROSOLUBILI
1. Geluri de macromolecule care la temperatura camerei au consistență solidă: – masa
gelatinoasă,
– glicerogelul de agar-agar,
– glicerogelul de stearat de sodiu.
2. PEG -uri, folosite de obicei î n amestec.
Din acești excipienți, cedarea substanțelor active se face după dizolvarea excipientului în
fluidul apos din cavitatea î n care se introduce.
Încorporează un număr mare de substanțe active, cand se urmăreș te o acțiu ne locală sau
uneori pentru o ab sorbție lentă.
Masa gelatinoasă
– este folosită pentru prepararea supozitoarelor vaginale,
– compoziția din FR X: 2g gelatina, 4g apa, 10g glicerina. Gelatina este folosită dator ită
proprietății ei de a forma î n anumite concentrații un gel solid la temperatura cam erei, o rețea
tridimensională, î n ochiurile căreia este dispersată glicerina. Masa gelatinoasă conține o cantitate
mare de glicerină care este higroscopică → așa se explică acțiunea laxativă a supozitoarelor rectale
preparate numai de masă gelatinoasă, folosite pentru copii. Glicerina provoacă un aflux de apă in
lumenul intestinal și favorizează purgația. La supozitoarele vaginale glicerina din masa gelatinoasă
favorizează creșt erea secreției vaginale, permițâ nd dizolvarea masei și eliberarea substanțelor active
care acționează local.
– glicerina din compoziție poate fi î nlocuită parțial sau total cu propilenglicol, P.E.G.,
butilenglicol sau soluție sorbitol pentr u a evita hipertonia provocată de glicerină sau pentru a mări
solubilitatea unor substanțe active.
– masa gelatinoasă ridică probleme de conservare, astfel:
– în mediu umed → absoarbe apă si se înmoaie,
– în mediu uscat → cedează din apă și se usucă.
– poate fi invadată de microorganisme, bacterii și mucegaiuri => se adaugă conservanți
(nipaesteri).
– ambalarea supozitoarelor se face individual, in foiță de staniol sau hartie pergaminată,
– se păstrează ferit de umiditate și locuri prea uscate.
– supozitoarele se prepară prin topire și turnare î n forme
– substanțele active sunt î ncorporate sub formă de soluție, suspensie sau emulsie (dacă sunt
soluții uleioase). Emulsionarea are loc datorită proprietăților emulgatoare ale gelatinei.

21 – trebuie să se țină seama de capacitatea formelor ș i de factorul de dislocuire
– formele se ung cu ulei de parafină
– în masa gelatinoasă pot fi î ncorporate un număr destul de mare de substanțe active.
Prezintă totuși și unele incompatibilități cu substanțe care modif ică str uctura de gel fie
coagulâ nd gelatina (taninuri, sărurile solubile de metale grele, acizii sau bazele tari).
– datorită conservării dificile nu se prepară s upozitoare cu masă gelatinoasă în industrie, ci
numai î n farmacie.
Gelul de agar -agar 3% – mai puțin folosit.

Fig. 11 Gelul de agar -agar

Masa de glicerină cu stearină – glicerogelul de stearat de sodiu
– are în locul gelatinei săpun de sodiu, ce rezultă la preparare î n urma reacției dintre acidul
stearic ș i carbonatul de sodiu anhidru, î n mediu glicerin at.
– poate rezulta și direct prin dizolva rea săpunului de sodiu la cald în glicerină (la 120 °C) în
proporție 10 -30%; apoi se toarnă în forme încălzite în prealabil la 80 °C,unse cu ulei de parafină, ș i
se lasă să se solidifice.
– în rețeaua stearatului de sodiu este reținută glicerina.
– acțiunea se datorează glicerinei care este higroscopică și săpunului de sodiu care are
acțiune iritantă și intensifică acțiunea glicerinei.
– „Săpunelele”sunt preparate în farmacie după FR X, dar și în industrie, atâ t pentru copii
cât și pentru adulți, diferind prin greutate: 1,5g sau 2,5 g.
– conservarea ridică probleme: → absorb umiditate, de a ceea după preparare fiecare se
învelește în staniol și se introduce în parafină topită.

22 – supo zitoarele trebuie să fie translucide, incolore, dacă sunt opalescente sau moi î nseamnă
că saponificarea nu este completă.
– nu se prea utilizează ca baze de supozitor.
Polietilenglicolii = Macrogoli, Carbowax -uri, polioxietileni, polietilenoxizi, poliglicoli
– sunt folosiți ca excipienți pentru supozitoare sub nume depuse ca: Postonal, Suppofarm,
Cremolan, Supobazin. (cel mai folosit este Postonalul)

Fig. 12 Postonal

– sunt polimeri de condensare ai oxidului de etilen cu apa, variind gradul de polimerizare.
În funcție de acesta variază și greutatea moleculară: pot fi fluizi, semisolizi sau solizi. Cei
cu greutatea moleculară pană la 1000 sunt produse fluide peste 1000 sau 1500 sunt solide.
– folosirea lor este datorată hidrosolubilității, P.E.G. -urile fiind misc ibile cu lichidele apoase
din cavitatea respectivă și prin dizolvare eliberează substanțele active.
– formularea optimă a bazelor cu P.E.G. -uri se realizează folosind combinații de sorturi cu
greutăți moleculare diferite, î mbinandu -se avantajele celor cu gre utate moleculară mică cu
avantajele celor cu greutate moleculară mare, scăzâ nd higroscopicitatea și indicele de hidroxil.
– ex: P.E.G. 10 00 este asociat cu P.E.G. 4000 î n diverse proporții plus o cantitate mică de
apă care mi cșorează duritatea amestecului.Î n timp prin evaporarea apei masa se fisurează. Prin
asociere de P.E.G. solid și fluid se obține o consistență corespunzătoare, conservare mai bună și nu
se mai fisurează.
Postonal – P.E.G. cu greutate moleculară medie 4500, care conține o mică proporție de ulei
de ricin care micșorează friabilitatea.

23 – este un excipient solid l a temperatura camerei, solubil î n apă dar miscibil cu faza grasă
uleiuri, lanolină și acizi grași.
– se dizolvă lent î n lichidul d in cavitatea respectivă, asigurâ nd o resorbție bună a
substanțelor active.
– se conservă bine și este inactiv din punct de vedere farmacodinamic.
Avantajele P.E.G -urilor:
– sunt lipsite de toxicitate;
– pot fi folosite at at pentru supozitoare rectale câ t și vaginale;
– pot încorpora apă î n anumite pr oporții, fără a -și modifica consistența;
– pot încorpora grăsi mi sau hidrocarburi în anumite limite, formâ nd pseudoemulsii.
– nu au tendinț a de a se scurge din cavitatea î n care au fost introduse, de aceea sunt folosite
pentru supozitoarele vaginale și uretral e (spre deosebire de butir cacao, care se scurge cu ușurință).
– datorită capacității osmotice, adminis trate rectal produc o creștere î n volum a lichidului
rectal, creâ ndu-se la ni velul mucoasei un flux osmotic î n sens invers circulației medicamentelor
deci din organism către exterior. Aceasta poate fi un avantaj, mărindu -se cantitatea de lichid in care
supozitoarele se dizolvă, dar p oate fi și un dezavantaj producând o senzație de jenă, putându -se
elimina supozitorul î nainte de dizolvarea completă;
– sunt ster ilizabili;
– nu sunt invadați de microorganisme, avâ nd proprietăți antimicrobiene intrinseci;
– încorporează un număr mare de substanțe active, pe unele dizolvandu -le;
– sunt solide la temperatura camerei și nu ridică probleme la manipulare.
Dezavantaje:
→ senzație de jenă, datorită capacității osmotice mari. Se recomand ă cufundarea lor în apă
înainte de administrare, sau acoperirea cu un strat din materiale grase: alcool cetilic sau stearilic,
sau se pot adăuga anestezice;
→ se administrează cu prudență pe mucoasa inflamată;
→ conservarea limitată: absorb apa în mediu umed datorită higroscopicității; în atmosferă
uscată se pot întări, dacă au apă î n compoziție;
→ se prelucrează doar prin topire ș i turnare;
→ dacă răcirea est e bruscă se pot produce fisuri î n masa supozitoarelor;
→ sunt incompatibili cu unele substanțe active sau adjuvanți datorită impurităților din
compoziția lor – resturi de oxid de etilen sau peroxizi, de aceea trebuie să aibă o puritate avansată.

24 Aceste incompatibilități se manifestă prin recristalizări ale unor substante active (fenobarbital
sodic, camfor, acid salicil ic). Acidul salicilic prescris în cantitate mare î nmoaie amestecul;
→ dau compl ecși mai puțin activi cu unele substante active .;
→ sunt incompatibili cu unele antibiotice, unii conservanți (săruri cuaternare de amoniu).
EXCIPIENȚI AUTOEMULSIONABILI
Sunt o categorie aparte , numiți și hidrodispersabili.Î n unele monografii sunt incluși î n
categoria mare a excipienților hidrosolubili.
Acești excipienți au capacitate emulgatoare și se dispersează î n apă, ducâ nd la obținerea
emulsiilor U/A. La contactul dintre excipient și lic hidul din organism favorizează î mprăștierea sau
etalarea excipientului pe mucoasă și cedarea rapidă a substanțelor disper sate.
Cedarea e cea mai rapidă câ nd substanța este hidrosolubilă și se află î n faza externă a
emulsiilor U/A.
Nu sunt un simplu suport ci au rol dinamic î n cedarea medicamentelor prin acest fenomen
de emulsionare.
Tween 61 – polisorbat 61, polioxietilensor bitan monostea rat este un produs solid cu punct
de topire 35- 39°C care nu este toxic și iritant. Este neutru și stabil, plastic cu tendință de a se
deforma. Se poate asocia cu tween 60, laurat de gliceril, uleiuri hidrogenat e, lanolină, alcool
stearilic c ând se obține un excipient care î ncorporează soluții apoase și uleioase.
Mirj 52 – stearat de polioxietilen 40, substanță solidă, ceroasă, cu H.L.B. mai mare ca
tween 61 (HLB~16). Se asociază cu o proporție mică de dioctilsulfosuccinat de sodiu, care ii
mărește capacitatea de dispersare a substantei active sau cu ceară și apă.

Fig. 13 Mirj 52

25 Pluronici – asociere de polimeri de oxid de etilen și oxid de propil en. Sunt tensio activi
neionici. Solubilitatea î n apă scade cu creșterea proporției de oxid de propilen.
Avantajele excip ienților autoemulsionabili:
– nu dau incompatibilităț i
– nu sunt toxici
– nu favorizează dezvoltarea microorganismelor
– nu provoacă sensibiliză ri
– produc creșterea absorbției substantei active prin solubilizare.
Calitatea excipientul ui pentru supozitoare poate fi î mbunătățită cu ajutorul substanțelor
auxiliare :
→ agenți de mărire a vâ scozității: aerosil, stearat de aluminiu, bentonită;
→ substanțe care măresc punctul de topire: ceară, colesterol, alcool cetilic, acid stearic;
→ substanț e care scad punctul de topire câ nd este cazul: uleiuri vegetale;
→ emulgatori;
→ substanțe care favorizează resorbția substanțelor active: vasodilatoare sau hialuronidaza;
→ agenți de conservare: bacteriostatice pentru geluri;
→ agenți antioxidanți pentru excipienții grași;
→ diluanti, coloranti, solubilizanti;
→ plasticizanti.

2.3. PREPARAREA SUPOZITOARELOR

Prepararea supozitoarelor se poate face prin trei metode:
1. modelare manuală,
2. presare,
3. topire și turnare î n forme.
1, 2 → sunt metode de preparare la rece
3 → metodă de preparare la cald.
Modelarea manuală – se aplica î n cazul excipienților grași (butir cacao și grăsimi de
semisinteză).
Cantitatea de excipient variază î n funcție de forma farmaceutică, natura și cantitatea
substanțelor active pe supozitor:

26
– pentru supozitoarele rectale:
1-2 g pentru copii;
2-3 g pentru adulți;
– pentru supozitoarele vaginale:
2-4 g (grăsimi semisintetice sau un t de cacao)
5-12 g (masa gelatinoasă);
Etapele preparării :
1. amestecarea substanțelor active cu excipientul , care trebuie să fie mărunțit î n prealabil.
De regulă mărunțirea se realizează prin răzuire. Amestecarea substanțelor active cu excipientul se
realizează intr -un major prin triturare ușoară pentru obținerea unui amestec omogen. Se tritureaz ă
apoi energic (se malaxează) pâ nă la obținerea unei mase plastic uș or de modelat. Cand masa e
sfărâmicioasă se adaugă plasticizant: lanolina sau ulei de ricin.
2. obținerea magdaleonului din masa plastică realizată anterior prin rularea sub forma unui
cilindru de anumite dimensiuni, cu o grosime uniformă pe toată lungimea sa.
Magdaleonul are o anumită lungime și un anumit diametru î n funcție de mărimea și numărul
supozitoarelor care trebuie obținute.
3. divizarea magdaleonului;
4. modelarea supo zitoarelor, fiecărui fragment dâ ndu-i-se forma dorită;
5. conspe rgarea supozitoarelor cu lactoză sau amidon (contraindicat talcul).
Substanțele active sunt î ncorporate, majoritatea, sub formă suspendată sau dacă sunt soluții
apoase vor fi încorporate ca fază internă a unei emulsii de tip A/U – folosind ca emulgator, î n cazul
untului de cacao, lanolina.
Dezavantaje:
lipsa de igienă,
neuniformitatea supozitoarelor în ceea ce privește forma ș i mărimea, precum si
omogenitatea masei,
durata mare de lucru.
Avantaje:
nu necesită aparatură specială,
în procesul de obținere nu intervine căldura care poate descompune anumite substanțe
active,

se aplică la obținerea unui număr mic de supozitoare, î n farmacie.
Presarea în forme – sunt folosiți aceeași excipienți: unt de cacao și grăsimi semisintetice.

27 Față de mode larea manuală diferența constă î n aducerea masei după obținere, î ntr-o pre să
pentru divizarea și formarea supozitoarelor.
Presa este un cilindru metalic, cu suprafața internă șlefuit ă, în care acționează un piston
etanș, prevăzut cu una sau mai multe ștanțe, negative, sau matrițe care dau forma supozitoarelor.
După atașarea ștan ței pistonul este acți onat, presează masa care trece î n matriță, ap oi se
deschide capacul și prin î mpingere forțează supozitorul să iasă. Trebuie să se ia un surplus pentru
acoperirea pierderilor. Se obțin supozitoare conice.
Dezavantaje
– se poate include a er în amestec și î n timp apar procese de oxidare;
– nu se poate include decat o cantitate mică de lichid, deoarece la presare lichidul este scos
din amestec;
– datorită presiunii masa se î nmoaie și este necesar ca masa și presa să fie răcite î n prealabil;
– nu se pot obține ovule.
Avantaje
– se ob țin supozitoare de aceeași formă ș i mărime,
– randament mai mare,
– se poate obține numai magdaleonul, care apoi poate fi prelucrat ca și la modelarea
manuală.
Topirea și turnarea în forme este folosită î n industrie și farma cie. Se aplică la toți
excipienții și constă î n turnarea amestecului de substanțe active și excipient, fluidif icat la cald, î n
forme corespunzătoare și răcirea supozi toarelor. Formele trebuie unse î n prealabil.

Fig. 14 Topirea și turnarea în forme

Treb uie cunoscută capacitatea formelor și valoarea factorului de dislocuire = cantitatea de
excipient dislocuită de 1 g de substa nță activă, dispersată mecanic î n excipient:

28

Cantitatea de excipient care se utilizează se calculează conform formulei:

unde:
M = cantitatea de excipient pentru numărul de supozitoare de preparat;
F = capacitatea matrițelor, exprimată in grame (capacitatea unei matrițe, in grame, inmulțită
cu numărul de supozitoare de preparat)
f = factorul de dislocuire al substanței medicamentoase. Se ia din tabele in funcție de natura
excipientului folosit
s = cantitatea, in grame, de substanță activă prescrisă pentru obținerea numărului de
supozitoare indicat
Cand sunt prescrise mai multe sub stanțe active, formula devine :

Pentru compensarea pierderilor se va lua un exces (+10 -20%), in funcție de numărul de
supozitoare care trebuie preparat.
Etapele preparării:
1. formarea amestecului topit din excipient și substanțe active;
2. turnarea î n forme;
3. răcirea formelor;
4. scoaterea supozitoarelor din forme și ambalarea.
Substanțele active vor fi î ncorporate sub formă de soluție, suspensie sau emulsie deci prin
dizolvare, suspendare sau emulsionare.
Prepararea depinde și de proprietățile substanțelor active .
Dizolvarea la cald se practic ă pentru substanțele hidrofile î n excipienți hid rofili și pentru
cele lipofile în excipienți grași. Î n cazul untului de cacao exist ă posibilitatea de î nmuiere, datorită
unor substanțe active care micșorează punctul de topire. În astfel de situații se impune asocierea cu
ceară, cetaceu, alcool cetilic. Grăsimile de semisinteză nu au acest inconvenient existâ nd
numeroase sorturi al căror punct de topire nu este micșorat. Substanțele dizolvate la cald pot
recristaliza la rece.

29 Suspendarea substanțelor active – se întâ lnește pentru m ajoritatea substanțelor active î n
excipienți grași sau hidrofili fiind necesară pulverizarea substanțelor active, recoma ndandu -se
dimensiuni î ntre 50 -100 μm, sau chiar micronizare a.
Se acordă atenție omogen ității amestecului la turnarea î n forme pentru a evita tendința de
sedimentare. La turnare amestecul trebuie să fie mai puțin fluid, agitâ nd continuu î n timpul turnării
pentru o dozare corectă.
Pentru a nu se obține supozitoare sfărâ micioase se recomandă adăugarea lanolinei sau
uleiului de ricin ca plastifianți.
Când cantitatea de substanță activă este prea mică, pentru o dozare corectă s e diluează cu o
pulbere inertă î nainte de î ncorporare.
Emulsionarea substanțelor active – sub formă de emulsii A/U câ nd substanța activă es te
emulsionată ca fază internă î n exc ipienți grași sau emulsii U/A câ nd substanța activă es te
emulsionată ca fază internă î n excipienți hidrofili.
Emuls iile A/U se întâlnesc câ nd excipientul este liposolubil sa u autoemulsionabil și se obțin
în special prin modelare manuală. Asigură o mai bună disper sare a substanțelor active dar î n
schimb resorbția este mai mică. Cea mai bună resorbție o au substanțele a ctive dizolvate în faza
externă a unei emulsii U/A.
Prepar area industrială a supozitoarelor se rea lizează prin topire și turnare î n forme, foarte
rar prin metoda de presare folosind prese de capacita te mare, cu piston, sau cu un si stem hidraulic
de presare.
Presele industriale au un randament de 250 -1000 supozito are pe oră, fiind prevăzute cu
matrițe care permit obținerea a 3 -6-15 supozitoare odată. Sunt de asemenea prevăzute cu
dispozitive de răcire cu apă, pentru a evita înmuierea î n timpul lucrului sub acțiunea forței de
presare.
La metoda de topire și turnare în forme topirea excipientului și amestecarea cu substanțele
active se face în recipiente prevăzute cu mantă, î ncălzite cu vapori de apă, la temperatură c ontrolată
pentru evitarea supraî ncălzirii. Su bstanțele active urmează a fi î ncorporate prin dizolvare,
suspendare sau emulsionare.
Cele care se dizolvă sau suspendă vor fi î n prealabil pulverizate iar amestecarea se face cu
agitatoare cu viteză reglabilă, pentru a asigura omogenizarea perfectă î n ame stecul topic, cu
vâscozitate convenabilă pentru a menține o suspensie omogenă a substanțelor active în corporate.
Trebuie s ă se asigure curgerea uniformă î n matrițe.

30 Turnarea se face î n forme cu mult e matrițe, cu rame la extremităț i sau cu un cadru ce
perm ite turnarea masei dintr -o dată. Exces ul de la suprafață se răzuiește ș i se retopește.
Formele sunt din metal (bronz, aluminiu) sau din material plastic. Cele din mat erial plastic
pot folosi si ca ambalaj. Partea superioara se acoperă cu o banda de celofan. Acesta este u n
procedeu economic ce asigura și o conservare mai bună .
Ambalarea (condiționarea primară ) – procedeul discontinuu :
– se face cu dispozitive speciale, î n folii de staniol, aluminiu lăcuit î n interior sau materiale
plastice;
– supozitoarele se introdu c între doua folii î n prealabil trecute peste tipare de forma
supozitoarelor, care se sudează.
Procedeul î n flux continuu : amest ecul fluid este divizat direct î n alveolele preformate,
constituite din plastomeri termoformabili ca: polietilena, clorura de polivinil, acetat de celuloza.
Linia de fabricare automata conține ș i dispozitivul de termoformare a blisterelor.

Fig. 15 Ambalarea (condiționarea primara)

Alte metode de preparare a supozitoarelor
Atunci cand se urmărește protejarea substanțelor labile, evitarea interacțiunilor dintre
substanțe, o cedare lenta sau una rapida, se pot utiliza metode ca:
– prepararea prin i nclavare => supozitoare cu mantă sau cu nucleu
– prepararea prin turnare în straturi concentrice – se aplica î n cazul asocierii de subst anțe
care interacționează î ntre ele
– procedeul de liofilizare sau criodesicare
– procedeul de comprimare => pentru substanț ele active termolabile.

31 2.4. CLASIFICAREA SUPOZITOARELOR

Supozitoarele se clasifică după mai multe criterii: formă, dimensiuni, greutate, formulare,
tehnologia de preparare, gradul de dispersie, acțiunea farmacologică:
* Formă:
– conică
– cilindrică
-formă de torpilă

Fig. 16 Clasificarea supozitoarelor dupa forma

* Greutate
– 1g
– 2g
– 3g
* Modul de formulare
– supozitoare magistrale
– supozitoare oficinale
– supozitoare industriale
* Gradul de dispersie a substanței active
– supozitoare tip soluție
– supozitoare tip emulsie
– supozitoare tip suspensie
– supozitoare tip mixt (polifazice)
* Modul de preparare
– supozitoare monolit clasice
– supozitoare stratificate
– supozitoare acoperite

32 – supozitoare liofilizate
– supozitoare fracționabile
* Tipul bazei de supozitor
– supozitoare obținute prin modelare
– supozitoare obținute prin presare ș i modelare
– supozitoare obținute prin presare în forme
– supozitoare obținute prin topire și tubare în tipare -ambalaje
– supozitoare obținute prin comprimare
– supozitoare obținute prin liofilizare
* După rolul pe care îl au
-supozitoare medicamentoase: conțin diferite substanțe active cu acțiune locală sau
sistemică
– supozitoare cu rol meca nic: au acțiune locală
– supozitoare nutritive: se utilizează în cazul în care tractul gastrointestinal este incapabil să
asimileze alimente (cantitățile absorbite sunt mici, dar suficiente pentru întreținerea vieții)
– supozitoare pentru diagnostic: în scop radiologic pentru examinarea rectului
* Acțiunea farmacologică
– supozitoare cu acțiune locală sau topică destinate tratamentului afecțiunilor mucoasei
rectale utilizate pentru efectul lor: antimicrobian, antiparaz itar, antihemoroidal,anestezic ,
cicatrizant, s icativ, hemostatic, etc.
– supozitoare cu acțiune generală (sistemică): trebuie să se elibereze substanța
medicamentoasă sub formă rapidă și să se absoarbă tot rapid. Au acțiune în principal: analgezică,
cardiovasculară, antiastmatică, antipiretică, hipnotic ă, antidiabetică, antiinflamatoare, sedativă,
nutritivă.

2.5. CONTROLUL CALITATII SUPOZITOARELOR

Formula rea, prepararea, condiționarea și depozitarea trebuie să asigure calitatea
supozitoarelor, stabilitatea fizică, chimică, și absenț a contaminării microbiene.
Calitatea trebui e să se mențină pe toată durata de valabilitate.

33
1. Control organoleptic
Aspectul: supozitoarele trebuie să aibă un aspect omogen; nu trebuie să prezinte fisuri,
bule de aer, aglomerări de particule, puncte sau pete mai închise la culoare. Trebuie să -și păs treze
forma și consistența la temperatura camerei.
Forma: → variază î n funcție de locul de aplicare, astfel (FR X):
– supozitoarele rectale – cilindro -conice sau forma de torpilă
– supozitoar ele vaginale trebuie să aibă forma sferică sau ovoidală
– supozitoarele uretrale – cilindri ascuțiți la un capăt sau forma conică

– supozitoare rectale: 2 -3 g pt adulți; 1 -2 g pt copii
– supozitoare vaginale
– 2-4 g cu unt de cacao
– 5-12 g cu masa gelatinoasa
– supozitoare uretrale: 2 -3 g, 5 -10 cm lungime, 2 -7 mm diametru

Mirosul: supozitoarele trebuie sa aibă mirosul substanțelor conținute. Nu tr ebuie sa se
perceapă un miros rânced, care denotă autooxidarea bazelor grase de tip griceridic.
2. Control fizic
Uniformitatea masei
Se cântăresc 20 de supozitoare ș i se calculează masa med ie. Se câ ntăresc apoi acele ași
supozitoare individual. Față de masa medie calculată, masa individuală poate să prezinte abateri
procentuale prevăzute î n FR X.
Comportamentul la top ire sau la dizolvare
– se introduce un supozitor î ntr-un vas conic cu 50 ml apa încălzită la 37°C și se menține î n
baia de apa, rotind vasul din 5 î n 5 minute;
– supozi toarele cu baze grase trebuie să se topească î n max im 30 min ute, iar c ele cu baze
hidrofile trebuie să se dizolve î n 60 minute.
– se admite să rămână la fundul paharului particule solide de substanțe active sau
subst anțe auxiliare. Pentru o mai bună caracterizare,în practică se determină :
– punctul de topire
– timpul de topire complet
– timpul de deformare sau î nmuiere la 37°C => p entru supoz itoarele cu baze grase:

34 – se determină î n condiții bine definite, timpul scu rs până când un supozitor introdus în apă
devine suficient de moale pentru a nu mai opune rezistență unei sarcini bi ne definite.
Rezistența mecanică la presiune ș i rupere
Acest parametru urmărește comportarea supozitoarelor sub stres mecanic: menținerea
formei î n timpul ambalării, transportului ș i al administrării.
Rezistența mecanică a supozitoarelor la presiune ș i rupere depinde de:
– metoda de prepara re: cele preparate prin topire și turnare prezintă o rezistență mecanică
mai bună ;
– natura excipienților: supozi toarele cu gliceride sintetice ș i mai ales cu PEG -uri au o
rezistență mecanica mai mare;
– cantitatea de sub stanțe active solide: rezistența mecanică a supozitoarelor creș te cu
cantitatea de substanțe solide suspendate.
Determinarea este oficializată î n suplimentul 2001 al FR X . Metoda se utilizează pentru a
determina, î n condiții bine defi nite rezistenta supozitoarelor și ovulelor la rupere, măsurată prin
masa necesară pentru a provoca ruperea lor prin strivire.
Metoda se aplica ovulelor ș i supozitoarelor cu excipienți grași.
Aparatul utilizat pentru această determinare este format din:
– o camera termostata tă, închisa la partea anterioară printr -o fereastră de sticlă, î n care se
găsește un dispozitiv unde se plasează supozitorul;
– două brațe poziționate față în față , brațul superior mobil se poate deplasa spre cel inferior
de-a lungul unui ax vertical. Supraf ața de strivire este plana. Brațul superior (blocul de presare) este
legat la un sistem de suspensie care permite adăugarea unor discuri cu masa de 200g . Masa inițială
a dispozitivului este de 600g.
Strivirea se realizează prin adăugarea succesiva a dis curilor de 200g la masa inițială de 600
g. Se determină greutatea care a produs ruperea supoz itoarelor .
3. Control chimic
Acesta cuprinde:
· Identificarea substanțelor active;
· Dozarea substanțelor active ș i eventual a unor excipienți sau subst anțe auxiliare;
· Stabilirea naturii bazei de supozitor;
· Dizolvarea = co ntrolul vitezei de cedare a substanței din supozitor
Identificările ș i dozările substanțelor active se realizează conform monografiilor din FR X.
Pentru acestea se realizează mai întâ i o separare de exc ipient prin extracție.

35 Conținutul în substanța activa poate să prezinte, față de valoarea declarată , abater i
procentuale prevăzute în FR X.
Metodele de cedare in vivo și in vitro oferă informații privind condițiile de cedare a
substanț elor medicamentoase din excipienții pentru supozitoare.
Metodele de cedare in vitro se clasifica î n:
– procedee fără membrană
– procedee cu membrană .
4. Control microbiologic
Controlul microbiologic urmărește determinarea numărului total de microorganism e aerobe
sau lipsa unor microorganisme patogene sau condițion at patogene, eventual prezente î n produsele
farmaceutice, de la materii prime pana la formele finite (FR X).
Se controlează:
– limita de germeni capabili de multiplicare:
o 103 -104 bacterii aerobe/g
o 102 drojdii ș i ciuperci/g
– cerințe p entru anumiți germeni:absenț a speciilor Pseudomonas aeruginosa,
Staphylococcus aureus, Salmonela si Escherichia coli.
Posibilele contaminări în timpul preparării ș i conservării se pot evita prin folosir ea
conservanților (nipaesteri) ș i ambalajelor corespunzătoare din folii de aluminiu, material e plastice
sigure.
Contaminarea cu micr oorganisme poate să declanșeze ș i instabilităț i chimice. Unele
microorganisme sunt capabile să modifice, din punct d e vedere chimic substanța activă dispersată
sau să producă scindări enzimatice ale mas elor de tip hidrogeluri, producând modificări de
vâscozitate ale acestui tip de excipient.

2.6. SUPOZITOARE RECTALE

Supozitoarele rectale sunt forme farmaceutice solide, cilindrice, conice sau formă de torpilă
cu lungime, diametru și greutate variabilă: 1 -2g pentru copii, 2 -3g pentru adulți, limita maximă
fiind de 4g.
Au fost folosite mult timp numai pentru acțiunea locală ; în prezent sunt folosite și pentru
acțiunea generală , calea rectală fiind o ca le la fel de importantă ca și cea orală sau parenterală.

36 ◊ Pentru acțiunea locală sunt folosite î n principal pentru reducerea durerii și stării de iritare
provocată de hemoroizi sau pentru combaterea infecțiilor locale.
Conțin substanțe:
– astringente,
– antiseptice locale, antibiotice,
– vasoconstrictoare,
– antiinflamatoare,
– agenți de calmare și protecție.
In această categorie sunt incluse și cele cu acțiune laxativă.
◊ Pentru acțiunea sistemica → se pot administra:
– antireumatice,
– analgezice -antipiretice,
– spasmolitice,
– sedative, tranchilizante,
– antiemetice,
– antiastmatice.
Avantaje – administrarea rectală pentru o ac țiune sistemică este indicată câ nd pacientul nu
poate lua medicamente pe cale orală:
→ datorită stării de vomă sau a unor tulburări gastro -intestinale,
→ după intervenții chirurgicale la nivelul tubului digestiv,
→ pacientul nu poate înghiți (este î n comă),
→ substanțele active au acțiune iritantă asupra mucoasei gastrice,
→ substanțele active administrate oral sunt inactivate fie de sucurile gastrointestinale
(enzime, pH gastric) sau la trecerea prin ficat (efectul primului pasaj hepatic),
→ cand pacienții au tulbură ri de deglutiție: copii și bătrâ ni,
→ bolnavii cu sensibilitate deosebi tă pentru gustul neplăcut al unor medicamente,
→ pentru medicamentele care sub formă de comprimate ar tenta la sinucideri
(barbiturice).
Dezavantaje
→ tendința de repulsie pentru acest mod de administrare, dependent de tradiție, astfel
America resp inge acest mod de administrare î n timp ce Europa admite administrarea rectală,
→ absorbția este uneori lentă și incompletă, ducâ nd la variații î n efectul terapeutic,

37 → pacientul trebuie să stea culcat la administrare,
→ la administrarea repetată pot apărea efecte secundare nedorite – iritații ale rectului,
→ din punct de vedere tehnologic apar probleme la realizarea pe cale industrială,
→ conservarea este mai dificilă, î n special la variații de temperatură.
Deși această cale de administra re nu e ste de elecție, sunt situații câ nd poate prezenta
avantaje pentru pacient.

Fig. 17 Administrarea supozitoarelor rectale

38 CAPITOLUL 3
DENUMIRI COMUNE INTERNAȚIONALE ȘI DENUMIRI
COMERCIALE

3.1. EXEMPLE DE SUPOZITOARE OFICINALE

1. Suppositoria Metronidazoli – Supozitoare cu metronidazol

Supozitoarele cu metronidazol conțin 1g sau 500 mg metronidazol pe supozitor.
Metronidazolul este dispersat într -o bază potrivită de supozitor. Supozitoarele cu metronidazol
trebuie să corespundă a numitor prevederi: să conțină cel puțin 95% și cel mult 105% metronidazol
față de valoarea declarată.
Descriere
– supozitoare cilindro -conice
– culoare alb-gălbuie
– omogene
– miros caracteristic
Identificare
– la 0,5 g masă de supozitoare se adaugă 5 ml acid sulfuric și se ține pe baia de apă 5
minute. Amestecul se răcește și se filtrează (soluția A)
– la 2 ml soluție A se adaugă 1 ml tetraiodmercurat de potasiu soluție alcalină. Va apărea un
precipitat galben
– la 2 ml soluție A se adaugă 1 ml acid silicowolframic. Va apărea un precipitat alb
Dozare
La 0,5 g masă de supozitoare obținută din amestecul omogen a cinci supozitoare se adaugă
30 ml cloroform și se încălzește pe baia de apă 5 minute. După ce se răcește, se adaugă roșu de
metil în cloroform și se titrează cu acid percloric în dioxan până ce se obține o colorație violacee. 1ml
acid percloric în dioxan corespunde la 0,017120 g metronidazol .
Conservare
-ferit de lumină
Observație
-supozitoare rectale

39
Fig. 18 Suppositoria Metronidazoli – Supozitoare cu metronidazol

2. Suppositoria Glyceroli – Supozitoare cu glicerol

Preparare
-glycerolum 88g
-natrii carbonas anhydricus (R) 2g
-stearinum 10g
Într-o capsulă de porțelan se dizolvă carbonatul de sodiu în glicerol prin încălzire pe o sită.
Se adaugă stearina și se continuă încălzirea până nu se mai degajă dioxid de carbon. Amestecul
obținut se prelucrează prin turnare. Supozitoarele cu glicerol tr ebuie să corespundă următoarelor
prevederi: să conțină cel puțin 95% și cel mult 105% glicerol față de v aloarea declarată.
Descriere
-supozitoare incolore sau slab gălbui
-ușoară opalescență translucidă
-higroscopice
-miros caracteristic de săpun
Soluția A: 1g masă de supozitoare se dizolvă în 10 ml apă încălzită la 70oC. Se obține o
soluție limpede care se transformă într -o masă solidă gelatinoasă și transparentă la 20oC.
Identificare
– la 2 ml soluție A se adaugă 0,5 ml acid nitric formându -se un p recipitat alb abundent.
Peste acest precipitat încălzit la 70oC se adaugă 0,5 ml dicromat de potasiu. La zona de contact a
celor două lichide apare o colorație albastră.
– la 2 ml soluție A se adaugă 1 ml nitrat de diaminargint care se încălzește pe baie de apă
timp de 2 minute la 50oC. Nu trebuie să apară un precipitat negru brun.

40 – 0,5 g masă de supozitoare se calcinează și se percepe un miros caracteristic de acroleină.
Reziduul obținut colorează flacăra în galben.
Aciditate -alcalinitat e
Prin încălzire pe baia de apă se dizolvă 1 g masă de supozitoare în 10 ml alcool neutralizat
în prealabil la fenolftaleină -soluție. După ce s -a răcit se adaugă 0,1 ml hidroxid de sodiu, soluția
colorându -se în roșu. Dacă se adaugă 0,2 ml acid clorhidric soluția se va decolora.
Dozare
-1,5 g masă de supozitoare se dizolvă în 20 ml apă încălzită la 50oC după care se adaugă 1
ml acid sulfuric. Se agită și se filtrează într -un balon cotat de 100 ml spălând precipitatul cu apă.
Apele de spălare și soluția filt rată se aduc în balonul cotat completându -se cu apă la 100 ml.
– 20 ml din soluție se neutralizează cu hidroxid de sodiu la purpuriu de bromcrezol -soluție, se
adaugă 1,4 g metaperiodat de sodiu agitându -se până la dizolvare. Se lasă 15 minute în repaus după
care se adaugă 3 ml propilenglicol și se titrează cu hidroxid de sodiu până se obține o colorație
albastru -violacee.
În paralel se efectuează determinarea cu o probă -martor.1 ml hidroxid de sodiu corespunde
la 0,00921 g glicerol.
Conservare
-ferit de umiditate
Observație
-supozitoare rectale

Fig. 19 Suppositoria Glyceroli – Supozitoare cu glicerol

41 3. Supozitoare cu bromhidrat de butilscopolamină (Scobutil)

Pentru adulți se prepară supozitoare de 0,01 g iar pentru copii supozitoare de 0,0075 g.
Aceste supozitoare se realizează folosind ca bază untul de cacao, dar se poate folosi și masa de
Estarinum.
Preparare
Se pulverizează sub stanța activă în mojar și se adaugă puțin câte puțin prin agitare peste
jumătate din excipientul topit, apoi se adaugă restul de excipient, se omogenizează, se toarnă în
forme și se răcește.
Descriere
-supozitoare de culoare alb -gălbui
-suprafață unifo rmă
-se topesc la 37oC

Fig. 20 (Scobutil)

4. Supozitoare cu vitamine

Preparare
-palmitat de vitamina A 8.000.000 U.I.
-palmitat de ascorbil 0,50 g
-butilhidroxianisol 0,50 g
-unt de cacao

42 Se încorporează în masa topită amestecul celor doi antioxidanți fin pulverizați pentru a
favoriza solubilitatea, după care se adaugă vitamina A, se amestecă ușor până la omogenizare și se
toarnă în forme.
Se recomandă ca după adăugarea vitaminei A să se lucreze cât mai ferit de lumina solară și să
se evite contactul prelungit cu oxigenul atmosferic.
Conservare
-cutii închise la loc ferit de lumină

5. Supozitoare decongestive

Preparare
-clorhidrat de efedrină 0,2 g
-extract de beladonă 0,3 g
-ihtiol 3,0 g
-glicerină 3,0 g
-soluție Desogen X picături
-excipient
Se amestecă extractul cu clorhidratul de efedrină, se dizolvă în 4 picături de apă după care
se adaugă ihtiolul și glicerina. Peste baza topită se adaugă amestecul și soluția de Desogen care are
rol de antiseptic. Se toarnă în forme la o temperatură joasă.
Ca bază este recomandat unt de cacao, Estarinum B sau orice altă bază grasă.

6. Supozitoare spasmolitice

Preparare
-clorhidrat de papaverină 0,04 g
-extract de Beladonă 0,06 g
-excipient 18,5 g
Extractul de Beladonă se dizolvă în 8 picături de apă după care se adaugă clorhidratul de
papaverină și se încorporează în masa răzuită. Se topește la o temperatură joasă și se toarnă în
forme.

43 7. Supozitoare spasmolitice forte

Preparare
-clorhidrat de papaverină 0,4 g
-extract de Beladonă 1,0 g
-excipient 19,0 g
Aceste supozitoare se prepară în același mod ca și supozitoarele spasmolitice. Substanțele
active se dispersează sub formă de suspensie
Dacă prepararea se face prin modelare manuală, extractul se dizolvă în 8 picături de apă, se
adaugă papaverina și amestecul emulsionat cu 0,5 g lanolină și se încorporează în untul de cacao.
Masa se modelează în cele 10 supozitoare.
Administrare
-1-2 supozitoare pe zi

8. Supo zitoare cu hemisuccinat de hidrocortizonă

Hemisuccinatul sodic de hid rocortizonă se poate administra sub formă de supozitoare într –
o formă anhidră.
Preparare
-hemisuccinat sodic de hidrocortizonă 0,01 g
-unt de cacao 2 g
Prepararea se face prin dispersarea substanței active în untul de cacao. Hemisuccinatul sodic al
hidrocortizonei, compus solubil în apă s -a folosit inițial în soluție apoasă sub formă de picături
rectale. Dezavantajul este că este relativ nestabil în soluție apoasă și trebuie diz olvat în momentul
administrării. La prepararea supozitoarelor nu se recomandă dizolvarea prealabilă și încorporarea
sub formă de emulsie deoarece așa cum s -a arătat steroidul este nestabil în soluție apoasă.
Prednisolon 21 fosfat este un alt steroid solubi l în apă care este mai stabil în soluție apoasă
dar mai puțin activ decât hemisuccinatul sodic al hidrocortizonei.

44

Fig. 21 Hemisuccinat de hidrocortizonă

9. Supozitoare cu antibiotice

La prepararea acestor supozitoare se folosesc baze de supozitoare sterilizate și se face pe
cale aseptică. Untul de cacao se sterilizează la 160oC timp de o oră, iar amestecurile de
polietilenglicoli la 150oC timp de o oră. Sub formă de supozitoare se poate administra penicilina,
neomicina, s treptomicina, eritromicina, cloramfenicolul.
Preparare
-penicilină G sodică 0,15 -0,30 (250.000 -500.000 U.I.)
-citrat de sodiu soluție 1:1000 sterilă
-unt de cacao 1-2 g
Se topește untul la o temperatură cât mai joasă, după care se lasă să se răcească până ce
capătă consistență de unguent când se adaugă penicilina dizolvată într -o cantitate egală de soluție de
citrat de sodiu sterilă, preparată prin dizolvarea citratului de sodiu în soluție conservantă și
sterilizare la 120oC timp de 30 de minute.
Se poate folosi și o gliceridă de semisinteză.
Supozitoarele au o perioadă de conservare de maxim 10 zile.

45 10. Supozitoare antihemoroidale

Aceste supozitoare conțin în general agenți vasoconstrictori, anestezice locale,
antiinflamatoare, astringen te și emoliente. Este prescris adesea extractul de opiu și beladona datorită
efectelor antispasmolitice și analgezice, însă după o administrare prelungită și frecventă a acestora
pot să apară efecte sistemice. În cazul simptomelor mai pronunțate se prescri u anestezice locale
cum ar fi tetracaina și benzocaina. Aceste anestezice de tip „caină” pot produce reacții de
hipersensibilitate locală.
Un efect de calmare au bazele folosite , datorită proprietăților lor emoliente. Majoritatea
preparatelor hemoroidale dau numai o calmare simptomatică.
Preparare
-subgalat de bismut 2,5 g
-rezorcină 2,5 g
-oxid de zinc 2,5 g
-balsam de Peru 1,0 g
-acid citric 0,0125 g
-galat de propil 1,25 g
-masa Dehidag 37/39 18,5 g
Subgalatul de bismut și rezorcina sunt trecute printr -o sită fină după care se aduc în mojar
peste acidul citric, apoi se adaugă galatul de propil și se omogenizează. În masa topită pe baie de
apă, se încorporează pulberile, se amestecă bine, se adaugă balsamul de Peru, se omogenizează și se
toarnă în forme. La această formulă se poate asocia și 0,5% hidrocortizonă. Galatul de propil este
adăugat ca stabilizator pentru a împiedica autooxidarea recipientului.

3.2. EXEMPLE DE SPECIALITĂȚI FARMACEUTICE

a. INDOMETACIN

Compoziție: Un supozitor conține 50 mg indometacin și excipienți: grăsime solidă.
Indicații terapeutice : Indometacin 50 mg supozitoare este utilizat pentru tratamentul
durerii, inflamației articulare, datorate unor afecțiuni reumatismale (poliartrită reumatoidă, artroză,
periartrită scapulo -humerală, artrită microcristalină), precum și pentru ameliorarea durerilor din
timpul ciclului menstrual, care nu cedează la alte antiinflamatoare nesteroidiene.

46 Mod de administrare : Doza uzuală este de 1 până la 3 supozitoare pe zi, administrate
intrarectal. Excepțional (de exeplu în durerile din artrita microcristalină) se pot utiliza și 4
supozitoare pe zi. Dacă tratamentul este continuat după faza acută a bolii, doza trebuie scăzu tă până
la cea mai mică doză, la care simptomele sunt ameliorate. Durata utilizării trebuie să fie cât mai
scurtă. La pacienții vârstnici sau la cei cu insuficiență renală se va avea în vedere scăderea dozei.

Fig. 22 Indometacin
b. USCOSIN

Compoziție : bromură de N -butilscopolamoniu 10 mg și excipienți, parafină lichidă,
gliceride semisintetice (Witepsol H 15), dioxid de siliciu coloidal.
Indicații terapeutice : afecțiuni spastice gastro -intestinale, biliare și urogenitale; cazuri
ușoare -medii de d iaree acută și cronică.
Mod de administrare : Adulți -doza uzuală este de un supozitor Uscosin 10 mg (10 mg
bromură de N -butilscopolamoniu), administrat rectal de 3 -4 ori pe zi. Doza se ajustează în funcție
de necesarul și toleranța pacientului.

Fig. 23 Uscosin

c. HEMORZON

Compoziție : 20 mg tetraciclină (sub formă de clorhidrat de tetraciclină 21,64 mg), acetat d e
hidrocortizon 10 mg, benzocaină 8,3 mg și excipienți: grăsime solidă.

47 Indicații terapeutice : Hemorzon supozitoare se utilizează pentru atenuarea durerii și
mâncărimilor de la nivel anal, în special în crizele hemoroidale, tromboflebită hemoroidală,
proctite.
Mod de administrare : câte un supozitor pe zi (seara la culcare), după baie de șezut călduță; în
prezența unor dureri intense se pot administra 2 -3 supozitoare pe zi (nu se vor depăși 3 supozitoare
pe zi). Se recomandă să se administreze câte un supozitor la 2 zile încă o săptămână după
ameliorarea simptomelor locale.

Fig. 24 Hemorzon

d. PROCTOLOG

Compoziție : Un supozitor conține trimebutină 0,12 g, ruscogenină 0,01 g și excipienți:
grăsimi solide de semisinteză.
Indicații terapeutice : Tratamentul simptomatic al manifestărilor dureroase și pruriginoase
anale, al fisurilor, în special în criza hemoroidală.
Mod de administrare : Doza uzuală este de 1 -2 supozitoare pe zi.

Fig. 25 Proctolog

e. PROCTO -GLYVENOL

Compoziție : Fiecare supozitor conține 400 mg tribenosid, o substanță sintetică activă
aparținând glucofuranozidelor și 40 mg lidocaină.

48 Indicații terapeutice : Procto -Glyvenol determină diminuarea promptă a simptomelor
hemoroizilor (durere, usturime, prurit, tensiune), care apar datorită inflamației secundare a regiunii
anale. Activitatea terapeutică a acestor supozitoa re la pacienții cu hemoroizi este atribuită capacității
acestuia de a reduce permeabilitatea capilară și de a crește tonusul vascular. În plus are ca efect
antiinflamator local și acțiune antagonistă asupra unor substanțe endogene care au rol de mediatori ai
inflamației și durerii. Lidocaina conținută de Procto -Glyvenol grăbește atenuarea simptomatologiei.
Mod de administrare : Până la dispariția semnelor acute, un supozitor trebuie aplicat
dimineața și seara. Ulterior se poate continua trat amentul printr -o singură aplicare zilnică.

Fig. 26 PROCTO -GLYVENOL

f. LAXAMAG

Compoziție : 10 mg bisacodil și excipienți: gliceride solide de semisinteză
Indicații terapeutice : Constipație; favorizarea evacuării (în cazul hemoroizilor; pre -și
postoperator; pregătirea colonului pentru examene endoscopice)
Mod de administrare : Adulți: 10 mg seara la culcare. Copii în vârstă de 4 ani și peste: 5
mg.

Fig. 27 Laxamag

49 3.3. Medicamente antiinflamatoare sub formă de supozitoare

1. Diclofenac (Almiral, Diclofen, Diclofenac, Voltaren)

Antiinflamator din grupa derivaților arilacetici cu proprietăți intense antiinfl amato are,
analgezice și antipiretice. Are un efect puternic inhibitor al ciclo -oxigenazei, enzimă ce intervine în
sinteza prostaglandinelor. Aceasta produce o scădere remarcabilă a cantității de prostaglandine
și în consecință , răspunsu l la reacțiile dureroase și inflamato rii este abolit.
Farmacocinetică: Bine absorbit, concentrațiile plasmatice maxime se ating la aproximativ
20-30 de minute după administrarea rectală. Dozele repetate nu duc la acumulare, realizează
concentrații sinoviale superioare celor plasmatice și de durată mai mare, ceea ce îi conferă o acțiune de
durată. Se leaga de proteinile plasmatice în proporție de 99%.
Indicații terapeutice: Poliartrita reumatoidă, spondilartrita anchilopoietică, artroze, afecțiuni
reumatice extraarticulare, criză de gută; stări inflamatorii dureroase postoperator, posttraumatice,
inflamații dureroase în sfera pelvină, diverse afecțiuni în sfera ginecologică.
Reacții adverse: Tulbu rări gastroin testinale (greață, vomă, diaree). Ocazional: indigestie,
inapetență, ulcer gastroduodenal ( uneori cu hemoragie și perforare), tulburări în coagularea
sângelui, tulburări ale sistemului nervos central (cefalee, agitație, oboseala, amețeli), reacții de
hipersensibilitate (ex. erupții cutanate cu prurit și rash), reacții locale (secreții sanguinolente anale de
mucus, defecație dureroasă). Rareori: hemate meză, melenă, leziuni hepatice, formarea deedeme,
anemie, leucopenie, agranulocitoză, trombocitopenie.
Posologie: Doza zilnică re comandată de Diclofenac la adulți este de 50 -150, de regula, 1
supozitor pe zi, seara la culcare.

Fig. 28 Diclofenac

50 2. Indomet acin

Indometacinul este un antii nflamator nesteroidian, derivat al acidului indolacetic, având și
proprietăți analgezice și antipir etice.
Este un inhibitor puternic al sintezei prostaglandinelor, principalii mediatori ai inflamției.
Acțiunea lui se explică prin scăderea concentrației de prostaglandine la nivel periferic.
Indometacinul nu acționează asupra etiologiei afecțiunii, ci asupra simptomelor inflamatorii
determinate de acesta.
Indicații terpeutice: În fazele active ale următoarelor afecți uni inflamatorii: Poliartrita
reumatoidă, coxartroză, artroză, apondilartrită anchilopoietică, afecțiuni abarticulare, crize de gută.
Se mai poate administra în lumbago, în dismenoreea primară pentru tratarea durerii și a
simptomel or asociate.
Farmacocinetică: Se absoarbe rapid la nivelul mucoasei rectale (absorbția fiind mai rapidă
decât din formele orale), dar cantitatea absorbită este ușor mai scăzută. În practică, după încercări
clinice, s -a constatat o absorbție de 80 -90%. Absorbți a nu este modificată de vârstă.Timpul de
înjumătățire variază între 2,6 si 11,2 ore; trece în lichidul sinovial, realizând concentrații mari, în
placentă, în laptele matern, în țesutul cerebral și în slivă. Legarea de proteinele plasmatice este în
jur de 90%. Se regăsește în plasmă ca atare și sub formă de metaboliți neconjugați. Se excretă renal și
biliar (indometacin și metaboliți). Excteția renală descrește odată cu vârsta.
Contraindicații: Alergie la Indometacin. La pacienții cărora acidul acetilsalicilic și alte
antiinflamatoare care inhibă prostaglandine, sinteza le provoacă reacții alergice, manifestate prin
crize acute de astm, urticarie, rinită alergică, rectită și hemoragie rectală recentă, sarcină și alăptare,
insuficiență renală sau hepatică gravă.
Reacții advrese: Produce relativ frecvent cefalee, amețeli, anorexie, iritație rectală și reacții
alergice: criză de astm, urticarie, erupții cutanate. Au fost semnalate cazuri izolate de hepatită,
glomerulonef rită și reac ții hematolo gice (leucopenie, trombo citopenie, anemie aplastică și chiar
agranulocitoză). Tulburări oftalmologice.
Mod de administrare: Rectal, câte un supozitor dimineața și seara, la nevoie câte 2
supozitoare de 2 ori/zi.
Prezentare : supozitoare conținând 50 m g indometacin.

51
Fig. 29 Indometacin

3. Fenilbutazona

Fenilbutazona reduce manifestările inflamatorii tisulare și fenomenele dureroase consecutive,
acționând în același timp și ca antipiretic. Nu acționează asupra etiologiei afecțiunii ci asupra
simptomelor inflamatorii determinate de aceasta. Grupa farmacoterapeutică: antiinflamatoare și
antireumatice nesteroidiene, butilpirazolidine. Din punct de vedere farmacodinamic, fenilbutazona
aparține grupului de substanțe antitermice -analgezice. Fenilbutazona are o acțiune de durată, datorită
eliminării sale lente și persistenței sale în organism ca atare.
Indicații terapeutice: Tratament simptomatic, de scurtă durată (mai puțin de 7 zile), al
puseelor acute de reumatism abarticular ( periartrita scapulohumerală, dendinite, bursite) și al
radiculalgiilor severe. Tratament simptomatic, de lungă durată, în spondilartrita anchilopoietică și
alte afecțiuni inflamatorii cronice înrudite, cum sunt sindromul Reiter -Fiessinger -Leroy și
reumtism ul psoriazic. Tratament al crizei de gută.
Contr aindicații: Maladia ul ceroasă, sensibilitate față de fenilbutazon ă, diar ee.
Reactii adverse: Pot apărea fenomene de intoleranță (erupții urticariene) mai mult datorită unei
sensibili tăți individuale și mai puțin toxicității fenilbutazon ei. Fenilbutazona poate reactiva ulcerul
gastroduodenal.
Precauții: Folosirea fenilbutazonei în supozitoare implică riscul afectării locale a mucoasei,
de aceea administrarea prelungită pe cale rectală trebuie evitată. Frecvența și intensitatea reacțiilor
adverse la fenilbutazonă crește considerabil pentru dozele mari și în condițiile folosirii îndelungate.

52 Mod de administrare: Adulți: de 2 ori pe zi dimineața și seara, câte un supozitor, 7-10 zile, apoi
eventual întreținere cu 1 supozitor/zi (cu pauze de 1 -2 zile în fiecare săptămână); copii (peste 6ani):
5-10 mg/kg corp pe zi. În timpul tratamentului se recomandă regim desodat și evitarea băuturilor
alcoolice.
Prezentare farmaceutică: Un supozitor conține fenilbutazonă 250 mg și excipienți: parafină
licidă, gliceride de semisinteză.

Fig. 30 Fenilbutazona

4. Piroxicam (Piroxicam)

Antiinflamator nesteroidian din clasa derivaților de oxicam.
Antiinflamator, analgezic, antipiretic (în special prin inhibarea sintezei de prostaglandine);
inhibă migrarea elementelor celulare către focarul inflamator, scade agregarea trombocitară.
Produsul se absoarbe la nivelul mucoasei rectale, circulă legat de proteinele plasmatice, are o bună
penetra ie în lichidul sinoval (unde se realizează o concentrație de aproximativ 40% din cea
plasm atică), are un timp de înju mătățire de 35-45 o re. Se met abolizează prin hidroxilare și
conjugare cu acid glucuronic eliminându -se în special prin urină și mai puțin prin materii fecale.
Indicații terapeutice: Reumatismul degenerativ și inflamator -artroze, poliartrita reumatoidă,
spondilartrita anchilozantă; patologie disco -vertebrală; inflamații și edeme posttraumatice în ORL și
stomatologie, gută.
Mod de administrare: 20 mg (1 supozitor) pe zi, doza putând fi crescută la 40 mg/zi în
funcție de evoliția simptomatologiei.
În atacul de gută se administrează 1 supozitor a 40 mg sau de 2 ori/zi câte 1 supozitor a 20
mg timp de 4-6 zile, continuându -se cu câte 20mg (1 supozitor ) pe zi. Se recomandă evitarea
asocierii cu aspirina. În cazul asocierii cu anticoagulante și substanțe trombolitice (crește efectul
anticoagulant) precum și în cazul asocierii cu carbonat de litiu (scade eliminarea renală a acestuia).
Reacții adverse : Pot apărea tulbu rări gastrointestin ale (pirozis, greață, anorexie, diaree, algii
sau rectoragii la cei cu hemorizi) reacții de hipersensibilizare, creșteri tranzitorii ale valorilor

53 transaminazelor serice. Riscul este crescut în cazul utilizării dozelor mari (30 -40 mg/zi) pe perioade
îndelungate.
Contra indicații:Ulcer gastric sau duodenal, hiper sensibilitate la piroxicam, gravide, copii,
femei care alăptează.
Prezentare farmaceutică: Supozitoare conținând piroxicam 0,0 2 g sau piroxicam 0,04 g.

Fig. 31 Piroxicam

5. Ibuprofen (Paduden, Nurofen).

Ibuprofen este un antiinflamator nesteroidian (AINS), cu efecte analgezice și antipiretice,
ctivitate inhibitore a sintezei prostaglandinelor și efect de mică intensitate și durată asupra agregării
plachetare. Ibuprofen se absoarbe rapid. El se leaga de proteinele plasmatice în proporție de 99%,
iar timpul său de înjumătățire serică este de aproximativ 2 ore. Metabolizându-se rapid, nu se
acumulează în organism și nu determină procese de inducție enzimatică. Eliminarea se f ace în
princip al pe cale renală: sub formă de metaboliți inactivi aproximativ 90% din doza
administrată, iar restul sub formă neschimbată.
Indicații terapeutice: Îndepărtarea durerilor ușoare până la moderate din cefalee, dismenoree,
durerilor dentare, postoperatorii și musculare. Antipiretic. Tratamentul artritei reumatoide, artritei
reumatoide juvenile, osteoartritei, reumtism articular inf lamator sau degenerativ, reumatism
extraarticular, patologia respiratorie, vasculară, în ginecologie, în cancerologie.
Contraindicații: La fel ca în cazul altor AINS (antiinflamatoare nesteroidiene),
medicamentul nu se va administra pacienților cu ulcer gastroduodenal activ. Nu se va administra în
timpul sarcinii. Pacienții cu astm bronșic sau cei care au prezentat în antecedente bronhosmasm la
administrarea aspirinei sau a altor AINS.
Sensibilitate la oricare dintre ingredienți sau la medicamentele care conțin aspirină.
Reacții adverse : Uneori dureri abdomin ale, pirozis, flatulență , greață , diaree, ulcerații și
sângerări digestive; ocazional erupții cutanate alergice, edeme, amețeli, cefalee, tinitus și

54 diminuarea auzului, ambliopie (se face examenul oftalmologic); rareori creșterea valorilor
transaminazelor, fosfatazei alcaline și bilirubinei, leucopenie, trombocitopenie, reacții anafilactoide
grave.
Administrare: La adulți doza zilnică recomandată este de 1200 mg, adica 1 supozitor de 2-3
ori/zi. La copii doza maximă zilnică de ibuprofen este de 20 -30 mg/kg, divizată în 3 -4 prize.
Copiilor cu greutatea între 12,5 -17,0 kg (2 -4 ani) li se administrează 1 supozitor la începutul
tratamentului; dacă este necesar, un alt supozitor poate fi administrat după 6 -8 ore dar nu mai mult
de 3 supozitoare în 24 de ore; copiilor cu greutatea între 17,0 -20,5 kg (4 -6 ani) li se administrează 1
supozitor la începutul tratamentului; dacă este necesar, un alt supozitor poate fi admin istrat după 6
ore, dar nu mai mult de 4 supozitoare în 24 de ore.

Fig. 32 Nurofen

6. Meloxicam (Movalis, Meloxicam)

Meloxicamul este un preparat antiinflamator nesteroidian, inhibitor selectiv al
ciclooxigenazei -2. Face parte din clasa oxicamilor, este un derivat al acidului enolic. Acțiunea
antiinflamatoare, analgezică și antipiretică a preparatului este determinată de micșorarea sintezei
prostaglandinelor în r ezultatul inhibiției activității enzimatice a ciclooxi genazei-2, care participă la
sinteza prostaglandinelor în focarul inflamat or. Meloxicamul influențează neî nsemnat asupra
ciclooxigenazei -1, care participă la sinteza prostaglandinelor, ce protejează mucoasa tractului
digestiv și asigură o circulașie renală adecvată.
Farmacocinetică: Meloxicamul se absoarbe bine din tractul gastrointestinal. Concentrația
plasmatică maximă la administrarea în doză unică de 7,5 mg a preparatului se determină peste 4 -6

55 ore, constituind circa 0,4 -1,0g/ml, în doză de 15 mg constituie circa 0,8 -2,0g/ml.
Biodisponibilitatea preparatului constituie circa 90%. Se cuplează cu proteinele plasmatice (în mare
măsură cu albuminele) în proporție de 99%. Concentrația meloxicamului în lichidul sinovial
constituie 40 -50% din concentrația plasmatică. Meloxicamul se supune biotransformării în ficat.
Circa 50% se elimiă cu urina, preponderant sub formă de metaboliți inactivi și circa 0,2% -sub
formă neschimbată; restul – cu masele fecale, dintre care 1,6% sub formă neschimba tă.
Timpul de înjumătățire constituie 15 -20 de ore.
Indicații terapeutice: Tratamentul simptomatic al: artritei reumatoide, osteoartritelor,
artrozelor, afecțiunilor degenerative ale articulațiilor, însoțite de sindrom algic.
Reactii adverse: Anemie, leucopenie, tronbo citopenie, bronhospsm, grețuri, vomă, diaree,
dureri abdominale, constipație, edeme periferice, creșterea tensiunii arteriale, palpitații, bufeuri,
cefalee și vertij, somnolență, acufene, modificarea indicilor funcțiri renale (concentrație sporită de
creatinină și/sau uree în sânge), conjunctivită, dereglarea acuitații vizuale, prurit, urticarie,
fotosensibilitate.
Mod de administrare: Maxim 15 mg meloxicam/zi.
Prezentare farmaceutică: Supozitor conținând meloxicam 15 mg și excipienți: grăsimi solide de
semisinteză (Suppocire BP), hidroxistearat de macrogol glicerol.

Fig. 33 Meloxicam

7. Ketoprofen (Ketomag, Ketoprofen, Ketonal)

Ketoprofenul este un antireumatismal nesteroidian din grupa derivaților acidului propioni c
cu proprietăți antiinfl amatoare,analgezice și antipir etice marcante. Ketoprofenul inhibă biosinteza
prostagalndinelor și exercită un efect anti -agregant plachetar. În artralgii reduce durerile articulare

56 atât în repaus, cât și în timpul mișcărilor, micșorează rigiditatea matinală și tumefierea articulațiilor,
mărește amplitudinea mișcărilor. După administrare rectală preparatul se absoarbe rapid din tractul
gastrointestinal. Se leagă de proteinele serice. Concent rațiile sanguine terapeutice sunt atin se în
interval de 30 de minute, iar nivelele maxime apar după 4 ore de la aplicarea rectală.
Indicații terapeutice: Ketoprofen este indicat pentru atenuarea unor sindroame durerose,
pentru tratamentul simptomatic al afecțiunilor reumatice inflamatorii, deg enerative și metabolice,
durerea postoperatorie, dismenore, durerea osoasă din metastazele tumorale, durerea
posttraumatică, artrita reumatoidă, spondiloartrita seronegativă (spondilita anchilozantă, artrita
psoriazică, artrita reactivă), gută, pseudogută, artroze, reumatism extraarticular (tendinită, bursită,
capsulită a umărului).
Contraindicații: Nou nascuti și copii, ulcer gastroduodenal, ulcer peptic activ,
hipersensibilitate la ketoprofen, acid acetilsalicilic sau la alți inhibitor i ai sintesei de prostaglandine,
sau la una din componentele produsului, la pacienții care suferă de astm bronșic sau cu afecțiuni
alergice, există riscul unui bronhospasm.
Precauții: Pacienții supuși tratamentului de lungă durată vor fi atenționați cu privire la
simptomele unei aafectări hepatice: oboseală anormală, urină închisă la culoare, fecale decolorate.
Se administrează cu prudență femeilor însărcinate, num ai în cazurile în care avantajele posibile
justifică riscurile probab ile de afectare hepatică; se recomandă la alăptare pe durata tratamentului.
Mod de administrare: Câte un supozitor de 3 ori/zi. Doza zilnică maximă este 300 mg
ketoprofen.
Prezentare farmaceutică: Supozitoare canținând 100 mg ketoprofen.

Fig. 34 Ketonal

57 8. Naproxen

Naproxen are o acțiune antiinflamatoare, antipiretică și analgezică. Se absoarbe rapid și
complet la nivelul tubului digestive ajungând la concentrația optimă în sânge după 1 -4 ore de la
administrare. Timpul de înjumătățire este de 12 -15 ore. Naproxenul este legat în cea mai ma re parte
de proteinele plasmatice, traversează placenta și ajunge în laptele mamei. Aprore 90% se elimină
prin urină, 70% se elimină sub formă neschimbată și restul ca metabolit demetilat, liber sau
conjugat cu acidul sulfuric sau flucuronic.
Indicații terapeutice: Osteoartrite, gută artritică, artrite reumatoide, spondilite anchilozante,
reumatism articular acut și alte forme de boli reumatismale, articulare și musculare. Traumatisme în
sistemul oste oarticular, sciatică, nevralgii, polineurite , tromboflebite, cefalee, infecț ii respiratorii
acute si alte stări inflamatorii și febrile, dismenoree, iminență de naștere prematură.
Mod de dministrare: Intrarectal, un supozitor/zi, la nevoie 2 supozitoare/zi în două prize.
Prezentare farmaceutică: supozitoare conținând 500 mg naproxen.

9. Tenoxicam

Tenoxicam este un antiinfl amator nesteroidi an cu proprietăți antiinfl amatorii, analgezic e,
antipiretice și de inhibare a agregării plchetare. Tenoxicamul neutralizează radicalii activi de oxigen
produși la locul inflamației. Este un puternic inhibitor în vitro al metaloproteinazelor umane
(stromelisina și colageneza) care induc afectarea cartilaginoasă. Ac este efecte farmacologice
explică, cel puțin parțial, eficacitatea terapeutică a produsului Tilcotil în tratamentul afecțiunilor
inflamatorii și degenerative dureroase ale sistemului osteomuscular.
Indicații terapeutice: Tilcotil este indicat în tratamentul simptomatic al urmatoarelor
afecțiuni inflamatorii si degenerative dureroase ale sistemului osteomuscular: artrită reumatoidă,
osteoartrită, artroză, spondilită anchilopoietică, afecțiuni extraarticulare, de exemplu tendinită,
bursită periartrită umerală (sindrom umăr – mână) sau de șold, întinderi ligamentare, entorse, gută
acută, durere postoperatorie, dismenoree primară.
Farmacocinetică: Absorbția dupa administrare rectală sete de aproximativ 80%.
Concentrațiile plasmatice ma xime după administrarea orală sau rectală sunt atinse într -un interval
de 2 ore. În sânge, produsul se leagă în proporție de peste 99% de albumină.
Tenoxicamul are o bună penetrare în lichidul sinovial. Timpul mediu de înjumătă țire prin
eliminare al tenoxi camului este de 72 de ore (în medie 42 -98 ore). Tenoxicamul este excretat după

58 o biotransformare aproape completă sub formă de metaboliți inactivi din punct de vedere
farmacologic.
Mod de ad ministrare: Pentru toate indicaț iile în afară de dismenoree primară, durere
postoperatorie și gută acută, se va administra o doză zilnică de 20 mg, în același moment al zilei.
Pentu durerile postoperatorii, doza recomandată este de 40 mg o data pe zi, timp de până la 5 zile,
iar pentru crizele acute d e artrită cauzată de gută doza recomandată este de 40 mg o dat pe zi, timp
de 2 zile, urmată de 2 mg o data pe zi, timp de alte 5 zile. Atunci cînd acest lucru este indicat,
tratamentul poate fi instaurat prin administrare i.v. sau i.m. o data pe zi timp d e una pâna la două
zile ș i continuat apoi pe care orală sau rectală.
Reacții adverse : Din examenele clinice efectuate pe un mare numar de pacienți, a reieșit că
Tilcotil este bine tolerat la dozele recomandate. În general, reacțiile adverse raportate au fost ușoare și
trecătoare. La un procent redus din numarul pacienților a fost necesară întreruperea tratamentului
datorită reacțiilor adverse. S -au constatat următoarele reacții adverse: disconfort gastric, epigastr ic
și abdomin al, dipepsie, arsuri și g reață amețeală, cefalee, constipație , diaree, stomatită, gastrită,
vomă, sângerare gastrointestinală, ulcer și melenă, fatigabilitate, tulburări ale somnului, pierderea
poftei de mâncare, uscăcine a gurii, vertij, mâncărime (de asemenea, în regiunea anală, după
administrarea rectală), eritem, creștere a ureei sanguine sau a creatininei, edem.

10. Clofezon

Acțiune terapeutică: Combinație echimoloculară de fenilbutazonă și clofexamină, are acțiune
antiinflamatorie și analgezică.
Indicații terapeutice:Afecțiuni reumatice articulare infl amato rii, puse uri inflamatorii și
dureroase ale art rozelor, reumatisme articulare, flebite superficiale și periflebite, tromboză
hemoroidală, accesul de gută.
Reacții adverse: Aceleași ca pentru Fenilbutazonă, dar este mai bine suportat.
Mod de administrare: 1 supozitor seara la culcare.
Prezentare farmaceutică: supozitoare conținând clofezonă 400 mg.

59
CAPITOLUL 4
BIODISPONIBILITATEA SUBSTANTELOR
MEDICAMENTOASE ADMINISTRATE SUB FORMA DE
SUPOZITOARE RECTALE

Biodisponibilitatea substanțelor active administrate pe cale rectala depinde de diverși
factori, c are pot fi divizați î n trei grupe:
– factori anatomo -fiziologici,
– factori ce privesc proprietățile fizico -chimice ale substanței active
– factori ce pr ivesc caracteristicile bazei.
Pentru a î nțelege cum are loc absorbția medicamentelor, deci biodisponibilitatea este
necesa r să cunoaștem câ teva date despre anatomia și fiziologia rectului.
Supozitoarele rectale sun t introduse prin anus și ajung î n partea cea d e mai jos a intestinului
gros, î n rect.
Din punct de vedere anatomic rectul este pa rtea terminală a colonului formâ nd ultimii 10 –
15 cm din tractul gastro -intestinal.
Rectul este format din: canal rectal și ampula rectală.
Rectul este un organ cavitar , cu pereții netezi, fără vilozități, peretele rectal fiind format
dintr -un epiteliu unistratificat, alcătuit din celule cilindrice și celule in formă de cupă, care secretă
mucus. Volumul total de mucus este estimat la aproximativ 3 ml și este răspandit pe toată suprafața
peretelui rectal; stratul de mucus pe suprafața mucoasei rectale are o grosime de 100 μm. Mucusul
rectal are capacitate de tamponare mică și pH~7,5. În condiții normale rectul este gol și umplerea
lui provo acă efectul de defecație aflat î n mod normal sub control.
Absorbția substanțelor medicamentoase din rect pentru realizarea efectului general este
influențat ă de irigarea acestui organ, î n special de drenarea venoasă.
La nivelul rectului ajung trei vene separate:
vena hemoroidală inferioară,
vena hemoroidală medie (mijlocie),
vena hemoroidală superioară.
Venele hemoroidale inferioară și mediană se scu rg în venele iliace, apoi î n vena cava
inferioară, trecand apoi în circuitul sistemic. Vena hemoroidală superioară se varsă în vena portă și

60 ajunge î n ficat. La nivelul ficatului medicamentele sunt parțial metabolizate – inactivate, deci
biodisponibilitatea medicamentelor nu este de 100% ci mai mică.
Se poate evita efectul primului pasaj hepatic pr in introducerea supozitoarelor î n partea cea
mai de jos a rectului, pe ultimii 5 -6cm, dar acest lucru nu poate fi garanta t, deoarece medicamentul
nu rămâ ne în zona sfin cterului anal, fiind propulsat î n intestin, pe baza activității sfincterului.
Aproximativ 80% din substanțele active trec î n circuitul sistemic și 20% ajung la nivelul
ficatului. Comparativ cu resorbția pe cale orală, biodisponibilitatea este mai mare pe care
rectală,deoarece substanțele active administrate oral trec prin ficat.
După administrare pe cale rectală, dependent de caracteristicile excipientului, supozitoarele:
→ fie se dizolvă in fluidul rectal, dacă excipientul este hidrosolubil,
→ fie se topesc la 37 °C, dacă excipientul este liposolubil.
Deoarece volumul de mucus este mic , dizolvarea este dificilă, necesitand un exces de apă.
Datorită efectului osmotic al excipientului, apa este atrasă din vasele sanguine sau lichidul
interstițial dand o senzație de jenă. Sunt preferați excipienții care eliberează substanțele active după
topire – excipienții grași.
Indiferent de tipul de excipient, substanța activă dizolvată in supozitor, după desfacerea
supoz, va difuza spre mucoasa rectală prin stratul mucos, urmand să fie absorbită.
Substanța activă suspendată , va trebui să fie eliberată din excipient, fie datorită gravitației,
fie motilității intestinale, urmand faza de dizolvare in fluidul rectal; moleculele dizolvate vor difuza
prin stratul mucos, apoi prin mucoasa rectală și vor fi apoi absorbite in circuitul sanguin.
Absorbția este u n proces de difuziune pasivă – ca la toate nivelele tubului digestiv.

4.1. Factorii fiziologici care influențează absorbția rectală

→ localizarea supozitorului după administrare – daca substanța activă e eliberată în partea
superioară a ampulei rectale, va fi vehiculată de sâ nge către ficat, unde suferă efectul primului
pasaj. Forma de torpilă favorizează stagnarea în prima porțiune rectală, evitându -se trecerea în vena
portă .
→ canti tatea mică de lichid disponibil la nivelul rectului – 3 ml mucus – ridică p roblem e
pentru substanțele care au o foarte mic ă solubilitate (ex: fenitoina).Î n condiții nefiziologice se poate
mări cantitatea de lichid din rect, fie prin atracție osmotică a exc ipientului, fie î n caz de diaree.

61
rectal. → proprietă țile mucusului rectal: pH~neutru, lipsa capacită ții de neutralizare a mucusului

→ conținutul rectal – rectul este de obicei gol, materiile fecale fiind expulzate sau
transportate înapoi î n colon, dependent de controlul voluntar al sfincterului rectal.
→ motilitatea (peristaltismul) peretelui intestinal,
→ presiunea organelor abdominale asupra rectului: organele abdominale presează pe rect,
când organismul este în poziție verticală, stimulând răspâ ndirea masei dizolvate sau topite a
supozitorului și ab sorbția.
→ particularitățile individuale: – gradul de anastomozare a venelor hemoroidale.
– circulația limfatică de la acest nivel (deși este mai l entă și mai mică) joacă un rol î n
absorbția pe cale limfatică.
– starea membranei rectale (intacta/lezata): intactă – acționează ca o barieră la trecerea liberă
a substanțelor.
– obstrucția intestinala datorita creșterii unor tumori.

4.2. Influenț a formulării asupra biodisponibilităț ii substanțelor active
administrate rectal

joacă :
Un rol important în absorbția ș i biodisponibilitatea subst anțelor active din supozitoare î l

> proprietățile fizico -chimice ale substanței active
> natura ș i caracteristicile bazei de supoz itoare
> eventuala prezență a unor subst anțe auxiliare.
Proprietățile fizico -chimice ale substanțelor medicamentoase
Un rol important în cedarea substanțelor active î l are solubilitatea substanțelor active în
excipienți .
– dacă substanța are afinitate mare p entru excipient, ea se va afla î n proporție mare sau total
dizolvată în excipient => cedarea î n fluidul rectal va fi lentă.
– o oarecar e liposolubilitate este necesară pentru penetrarea prin membrana rectală.
– pentru a grăbi viteza de eliberare (cedare) – care este pasul hotărâtor î n absorbția
substanțelor, se recomandă ca pentru substanțele hidrosolubile să se aleagă un excipient liposol ubil,
iar pentru cele solubile î n grăsimi un excipient hidrosolubil.

62 – dacă substanțe le active au solubilitate mică î n apă sau grăsimi se recomandă utilizarea
substanțelor active aduse la grad d e diviziune câ t mai mic – micronizarea lor, grăb ind astfel viteza
de dizolvare î n cantitatea mică de fluid rectal, deoarece pentru acestea viteza de dizolvare e ste
hotărâ toare p entru viteza de absorbție.
– cea mai lentă viteză de cedare apare la supozitoarele î n care substanțele active sunt
încorporate sub formă de soluție î n faza internă a unei emulsii A/U.
– pentru o cedare rapidă se preferă dis persarea substanțelo r solubile în apă sub formă de
suspensie î n excipient gras.
Mărimea particulelor de substanță solidă dispersată are importanță din punct de vedere
tehnologic, pentru realizarea de supozitoare omogene și din punct de vedere al biodisponibilității.
– pentru evitarea se dimentării particulelor solide î n excipientul fluid particulele trebuie să fie
sub 150 μm.
– cel mai ușor suportate sunt particulele sub 50 μm, care nu produc iritații și au viteza de
dizolvare mai mare – se recomandă deci micronizarea.
– particule le cu dimensiuni mai m ari au dat nivele sanguine mai î nalte decat cele cu
dimensiuni mai mici => optim între 50 -100 μm.
– particulele mai mici de 5 μm nu asigură transportul prin vehiculul topit iar cele mai mari
de 100 μm riscă să sedimenteze.
Densitatea particulelor dispersate î n excipient influențează capacitatea de etalare a
excipientului topit pe o suprafață mai mare. Influenta e semnificativă câ nd densitatea depășește o
anumită valoare – pentru pulberi grele, dense.
Concentrația substanțelo r active în excipient influențează viteza de absorbție, depinzand de
doza necesară pentru efectul terapeutic, fiind egală sau o dată și jumătate față de cea orală.
Cu câ t concentrația este mai mare cu atâ t resorbția este mai crescută. O cantitatea prea mar e
influențează omogenitatea preparatului prin tendința de aglomerare. De asemenea concentrația
crescută poate mări v âscozitatea masei de supozitor care poate îngreuna turnarea în forme și
întârzia etalarea excipientului pe mucoasa rectală.
Proprietățile fi zico-chimice ale bazelor de supozitoare care influențează absorbția
rectală

La formularea și prepararea supozitoarelor se folosesc următoarele tipuri de baze:
– baze grase (lipofile);
– baze hidrosolubile;
– baze autoemulsionabile.

63 Bazele grase
Sunt reprezentate de untul de cacao, un excipient natural, și de gliceridele de semisinteză,
obținute prin hidrogenarea unor uleiuri vegetale (de palmier, cocos, arahide, etc.) și cunoscute sub
diverse denumir i comerciale.
Bazele hidrosolubile
Din această categorie fac parte polietilenglicolii (polimeri ai oxidului de etilenă). Există
diverse tipuri de PEG -uri, care diferă prin lungimea lanțului, masa moleculară și starea fizică, cei
mai folosiți fiind PEG 300, 400, 600, 1500, 1540, 3350, 4000, 6000 și 8000.
Bazele autoemulsionabile
Sunt amestecuri de materiale lipidice și hidrosolubile sau hidromiscibile, capabile să
formeze emulsii de tip U / A la contactul cu fluidul rectal și să se disperseze in acesta. Din acest
grup fac parte Tween 61, Myrj 52 și Pluronicii.
O primă condiție pe care trebuie să o î ndeplinească bazele de supozitoare, indife rent de
natura lor, este să rămâ nă solide la temperatura camerei și să se inmoaie, să se topească sau să se
dizolve după administrare, astfel încâ t substanța medicamentoasă conținută să fie complet
disponibilă după inserția supozitorului.
Anumite baze sunt mai eficiente, î n ceea ce privește eliberarea substanțelor
medicamentoase, decat altele, datorită caracteristicilor lor particulare.
Capacitatea de înmuiere și topire sau de dizolvare a excipienților:
Bazele lipofile cedează substanțele medicamentoase prin topire. Topirea excipienților
liposolubili trebuie să s e facă la temperaturi cuprinse între 32,6 -37,6°C, temperatu ra op timă fiind
situată la 36,7 °C, apropiată de cea rectală.
Topirea propriu -zisă e ste precedată de o perioadă de î nmuiere (ramolire), ceea ce permite
etalarea masei î n ampula rect ală, favorizâ nd eliberarea substanței active.
S-a demonstrat că dacă punctul de topire al excipientului lipofil este mai ridicat, efectul
farmacologic este tardiv. Este important de cunoscut și punctul de topire al supozitoarelor, deoarece
unele substanțe medicamentoase pot modifica punctul de topire al excipientului.
Bazele grase care se topesc la temperaturi mai joase au avantajul că elibe rează substanța
medicamentoasă încorporată î n porțiu nea inferioară a rectului, evitâ ndu-se astfel preluarea acesteia
în vena portă și, astfel, efectul primului pasaj hepatic.
Bazele hidrosolubile cedează substanța medicam entoasă ca urmare a dizolvării î n flu idul
rectal. Dizolvarea lentă, într -un timp mai mare (conform FR X î n maxim 1 oră), se datorează
volumului redus al mucusului prezent, astfel avand loc și o e liberare mai lentă a substanței active.

64 PEG -urile, bazele hidrosolubile uzuale, fiind higroscopice, abs orb apa din țesuturile aflate
în vecinătatea rectului și conduc la o creștere a presiunii osmotice î n lumenul rectal. Se produce o
iritație locală și inițierea unui răspuns colonic, cu deplasarea rapidă a bolului fec al și evacuarea
supozitorului, împiedicâ nd astfel eliberarea și absorbția completă a substanței medicamentoase.
Pentru a se evita aceste neajunsuri, supozitoarele cu PEG tr ebuie să conțină cel puțin 20%
apă, sau se imersează in apă inainte de inserție.
Capacitatea de etalare și capacitatea de cedare a substanței medicamentoase din bazele de
supozitoare:
În cazul supozitoarelor formulate cu excipienți lipofili, lichidul uleio s rezultat după topirea
acestora este nemiscibil cu fluidul rectal. De aceea, subst anțele liposolubile tind să rămână în
excipient și să nu migreze î n fluidele fiziologice apoase.
Lucrurile se petrec invers cu substanțele hidrosolubile încorporate în baze lipofile, câ nd,
datorită lipsei de afinitate a substanțelor medicamentoase pentru excipient, rezultă o cedare mai
bună.
Bazele hidrosolubile, după dizolvare, se amestecă cu secrețiile mucoasei, prin urmare
cedarea substanțelor medicamentoase din asemenea b aze nu ridică proble me, indiferent de modul
lor de î ncorporare (prin dizolvare sau prin suspendare).
Substanțe auxiliare prezente î n formulare car e influențează absorbția rectală
→ agenții de îngroșare măresc vâ scozitatea: dioxidul de siliciu coloi dal, monostearatul de
aluminiu în concentrație 1 -2% î n masa de excipient creează un sistem asemănător unui gel și
micșorează viteza de cedare a substanțelor active.
→ alte substanțe adăugate micșorează vascozitatea, de exemplu lecitina favorizează
etalarea, ca urmare a micșorării vâscozității.
→ substanțele tensioactive: – utilizate ca emulgatori p entru a ușura încorporarea soluțiilor
apoase î n baze grase. Dacă substanțele tensioactive favorizează formarea emulsiilor A/U ele
micșorează biodisponibilitatea pentru că micșorează viteza de cedare din excipient.
– utilizate ca agenți de umectare pot inf luența cedarea. Astfel, favorizând capacitatea de
întindere a masei topite pe mucoasa rectală, favorizează resorbția.
– folosite î n concentrații mari pot solubiliz a micelar substanța activă => cedarea e dificilă și
absorbția e frâ nată.

65 III. BIBLIOGRAFIE

1. Ionescu Stoian P., Ciocănelea V., Adam L., Ban L., Rub -Saidac A., Georgescu E., Tehnica
farmaceutică, Ediția II, Editura Didactică și Pedago gică, București, 1974;
2. Băloescu C., Curea E., Controlul medicamentu lui, Editura Didactică și Pedago gică,
București, 1983;
3. Popovici A., Supozitoare, Editura Medicală, București, 1988;
4. Leucuța S., Tehnologia formelor farmaceutice, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1995 ;
5. Stănescu V., Tehnica farmaceutică, Editura Medicală, București, 1995;
6. Leucuța S., Tehnologie farmaceutică industrială, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001;
7. Cristea A., N., Farmacologie – note de curs, Editura Medicală, București, 2002;
8. Popovici A., Ban I., Tehnologie farmaceutică, Editura Tipour, Târgu – Mureș, 2004;
9. Magyar I., Batyanyi A., Farmacologie pentru medicina generală, medicina dentară și
farmacie, Editura Primus, Oradea, 2008;
10. Farmacopeea Română, Ediția a X-a, Editura Medicală, București, 2004;
11. MEMOMED, Ediț ia a XVI -a, 2010;