Introducere … … … … 1 [627552]

Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 1
I. Aspecte privind istoria minorităților etnice din România ………………………….. ……………… 2
II. Comunitatea maghiară din România ………………………….. ………………………….. …………….. 3
III. Comunitatea secuilor din România ………………………….. ………………………….. …………….. 6
IV. Comunitatea ceangăilor din România ………………………….. ………………………….. …………. 7
V. Etnia rromă din România ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 7
VI. Comunitatea germană din România ………………………….. ………………………….. ………….. 11
VII. Alte minorități etnice din România ………………………….. ………………………….. ………….. 18
VIII. Minoritățile etnice din județul Prahova ………………………….. ………………………….. …… 21
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 21
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 22

1
Introducere

De-a lungul istoriei, pe teritori ul României, s -au aș ezat o serie de popoare și și-au
creat o patrie , contribui nd, fiecare în felul s ău, la profilul cultural românesc. Minoritățile
etnice și-au creat o identitate proprie, menită să le p ăstreze coeziunea internă, dar și să le
asigure rolul de partener de dialog cu majoritatea. Relațiile nu au fost întotdeauna amicale,
existând și momente d e tensiune, mai mult sau mai puțin violente, în care ambele părți au
avut de suferit , atât din punct de vedere material, cât ș i spiritual .
Afirma ția că, spațiul românesc este o parte integrant ă a celui european , se susține și
prin contribuț ia cultural ă și politic ă, economic ă și artistic ă a minorit ăților la un patrimoniu
care, înțeles în complexitatea sa, reprezint ă mai mult decât suma p ărților sale.
Au existat , frecvent , mai multe valuri de imigraț ie. Dup ă un prim val, uneori , foarte
timpuriu, au urmat altele. Cazul comunităț ii grece ști, marcată de cel puț in trei valuri , sau a l
celei germane ne arat ă faptul c ă, dincolo de sensurile politice sau spirituale , pe care le
atribuim noi , astăzi, acestor fenomene, exist ă o realitate a vie ții cotidiene , care ne oblig ă să
o analiz ăm din perspe ctiva coexistenț ei dintre majoritate și minorităț i.
Profilul cultural românesc, care este mai mult decât suma diferitelor culturi
specializate , s-a realizat cu aportul tuturor celor care au locuit și locuiesc în R omânia.
Faptul c ă, printre cei mai importanț i sus ținători ai Academiei Române se afl ă numero și
evrei și armeni, c ă avangarda artistică româneasc ă avea, în cadrul ei , nenumă rați
reprezentanți ai minorităț ilor, în special , evrei, nu face decât s ă sublinieze măsura, în care
aceste minorit ăți au fost interesate s ă fie parte a unei comunit ăți spirituale largi.
În egal ă măsură, comunit ățile etnice din România au contribuit ș i la deschiderea
spațiului românesc spre cultura universal ă. Contactele , pe care aceste minorităț i le-au
păstrat cu locul de origine, contribuț ia pe care acestea au adus-o la patrimoniul spiritual al
propriei lor culturi au permis o racordare și a culturii româneș ti la patrimoniul cultural
european.
Rezultatul existenței grupurilor etnice în România îl constituie orizontul cultural
românesc multifațetat, a cărui bogăție rezidă tocmai în diversitate și complementaritate.
O Românie modernă și democratică , care se construiește pe sine și aspiră la o
dezvoltare armonioasă, prosperitate și emancipare pentru toți cetățenii săi nu poate ignora
minoritățile etnice , cetățeni diferiți prin origine, limbă, istorie și tradiții, dar egali în
demnitate, drepturi și îndatoriri cu cetățenii români majoritari.

2
I. Aspecte privind istoria minoritățilo r etnice din România
În statele multietnice și multiculturale din centrul și sud -estul Europei, dezvoltarea
minorităților s -a produs deopotrivă pe un f ăgaș unitar, reflectat într -o istorie unic ă, dar și,
sub unele aspecte, în așa -zise istorii paralele, posibil de conexat, atât între ele, cât și cu
istoria națiunii privit ă ca un tot unitar .
România contemporană reprezintă un stat omogen, din punct de vedere al
populației majoritare. Dar, totodat ă, în România trăiește un număr important de minorități
etnic e, care oferă o varietate de tradiții istorice și culturale, constituind o bogăție pentru
civilizația românească, în ansamblu l său. Toate aceste minorități sunt rezultatul unei lungi
istorii, dar sunt , în egală măsură , rezultatul complexității fenomenelor de cultură și
civilizație, care au obligat populații și etnii de o mare diversitate să trăiască împreună,
uneori, în armonie și înțelegere, iar, alteori, în situații de concurență și, chiar, de
adversitate.
Sosirea acestor grupuri etnice în România s-a realizat în mai multe feluri. Au
existat colonizări oficiale, cu scopuri militare sau economice, deplas ări autonome de
comunităț i, care încercau s ă găseasc ă un loc mai bun de via ță sau un loc în care s ă-și poată
urma credin ța, dar a existat și un tip de mi grație care, rareori , a fost luat în considerare de
sursele istorice , și anume: o migraț ie discret ă a celor care, individual, au decis s ă-și
găseasc ă un viitor aici , nemul țumiți de situaț ia de acas ă, doritori de a sc ăpa de
constrângerile și, uneori, chiar de limit ările impuse de către culturile -mamă sau, pur ș i
simplu , profesioni ști, care au mers acolo unde competențele sau mă rfurile lor erau c ăutate ,
ceea ce a determinat o îmbog ățire evidentă a peisajului cultural și social românesc.
Minoritățile etnice au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din populația
României. Istoria venirii diferitelor comunit ăți etnice pe teritoriul actual al României
cuprinde aproape trei milenii de contacte, uneori , întrerupte , dar mereu reluate și
îmbogăț ite.
Există trei mari epoci de îmbogăț ire cultural ă. Primul val de imigrație aparține
proto istoriei și istoriei vechi , al doilea val corespunde Evului Mediu, iar cel de -al treilea
val – și, poate , cel mai important dintre toate – corespunde modernit ății româneș ti. Fiecare
dintre aceste momente trebuie înț eles în cadrele cronologice proprii .
Minorit ățile etnice aflate pe teritoriul actual al României se identifică prin
numeroase elemente particulare, care le contureaz ă specificu l identitar și pe care membrii
acestora se str ăduiesc să îl menț ină și să îl transmit ă din generaț ie în genera ție.

3
Cele mai importante minorități etnice din România au fost și sunt cele reprezentate
de: maghiari, rromi, germani, ucraineni, ruși lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari,
sârbi și croați, cehi și slovaci, polon ezi, greci, albanezi, italieni.
II. Comunit atea maghiar ă din România
Maghiarii sunt , probabil , poporul cu care românii au avut cele mai numeroase și
complexe contacte de -a lungul întregii lor istorii.
Istoria timpurie maghiară este consemnată în cronica maghiară medievală Gesta
Hungarorum , scrisă de Anonymus.
În România, comunitatea maghiar ă este însemnat ă, numărând aproximativ 1,5
milioane de oameni , iar major itatea lor ocup ă spațiul din interiorul Carpa ților. Maghiarii
trăiesc, în mare parte, în vestul României (Bihor, Satu -Mare, S ălaj), în zona Cri șului
Repede, Some șului și Mureșului. Comunităț i mai mici exist ă în cele mai multe zone ale
Transilvaniei și în Banat. Comunitatea r ăsăritean ă este cea a ceangă ilor din Moldova , care
se întâlnește în județele: Bacău, Neam ț, Iași și Vrancea și numără circa 62 000 de persoane .
Pătrunderea maghiarilor în Transilvania este atestată, în afară de cronica lui
Anonymus, și de vestigii arheologice, printre care se numără morminte din cimitirul din
Cluj-Napoca, dar și cimitire cu obiecte de factură maghiară din secolul al X -lea din
Lopadea Nouă (jud. Alba), Dej (jud. Cluj), necropola de la Zăbala (jud. Covasna), datată
de la mijlocul secolului al XII -lea.
Ungurii sau maghiarii au intr at în istoria Europei în jurul anilor 900 ai erei noastre ,
ca unul din tre popoarele migratoare , pe care marile migrații le -au împins dinspre stepele
asiatice spre vestul Europei.
Aparținând familiei de popoare de origine fino -ugrică, ei trăiau într -un vast areal
cuprins de munții Urali, Siberia apuseană până la râul Kama, de unde au emigrat spre vest
sub presiunea altor populații asiatice. Presați de huni , se așează între râurile Kama și
Volga, de unde , în jurul anului 750, încep să se deplaseze între Don și Marea Azov, iar , un
secol mai târziu , îi întâlnim în ținutul dintre Nistru și Nipru.
Între anii 895 -896, ei se deplasează spre vest , trecând Carpații și stabilindu -se în
Panonia. Obișnuiți de secole cu creșterea animalelor, au preferat , pentru modul lor de viață ,
șesul panonic .
La ve nirea în Panonia erau organizați în triburi, având un mod de viață specific
populațiilor de păstori migratori. La așezarea în Pa nonia , ungurii au găsit , aici, populații

4
diverse, resturi de populație romanizată, slavi, bulgari și germanici.
În cursul secolului al X-lea, începe un proces lent de sedentarizare și de
transformare a unui mod de viață războinic și păstoresc. În anul 1000 se vor creștina în rit
occidental, sub conducător ul lor Vajk, care devine , astfel , primul rege creștin, Ștefan,
devenit , mai târziu , prin canonizare, Sf. Ștefan.
Organizarea regatului maghiar și expansiunea teritorială spre est îi pune pe unguri
în contact direct cu românii, care tră iau în ducate / voievo date româno -slave , în zona
Bihorului sau Banatului de mai târziu.
Avansul spre răsărit i -a făcut să treacă Munții Carpaț i de A pus, pătrunzând în
Podișul Transilvaniei, care devine , astfel , Țara de peste pădure, Ultrasilvana, Trans -Silva,
Ardeal. Cucerirea ter itoriului intracarpatic se realizează lent, pe etape succesive , în secolele
XI – XIII. Într-o primă fază, sub regele Ș tefan cel Sfânt, este cucerit teritoriul dintre Tisa ,
Dunăre și Mureș, Crișana, Sătmarul. În secolul al XII-lea, cucerirea continuă, iar teritoriul
intracarpatic este transformat într -un principat, apoi într -un voi evodat, formă tradițională
româno -slavă, după modelul instituției românești. Spre a consolida stăpânirea n oului
teritoriu, regalitatea ma ghiară se sprijină și pe alte populații , precum secuii și pecenegii.
Secuii sunt folosiți mereu ca avangardă a înaintării spre est, unde au și fost instalați spre a
apăra trecătorile Carpaț ilor O rientali de ultimii migratori. Regii maghiari au adus și alte
populații, cum ar fi: sașii și cavalerii teutoni, populații pe care le-au așezat în sudul
Transilvaniei și în Țara Bârsei. Aceste colonizări de populaț ii n-au dis locat , nicidecum,
decât în parte , populația românească, răspân dită peste tot în spațiul intracarpatic , precum și
în Câmpia de Vest și în Banat.
Așa se face că , în urma evoluției situației din primele secole ale evului mediu,
Transilvania a devenit leagănul unei civilizații specifice, în care conviețuiau, într-o relație
complexă, uneori – pașnică , alteori – dificilă, grupuri etnice diverse, români, maghiari,
germanici, secui, etc. S -a constituit de-a lungul evului mediu o societate transilvană de stări
și de ordine, în care componenta etnică a jucat un rol important, bucurându -se de un statut
politic și social diferit, dar care , de voie sau de nevoie , a fost obligată să conviețuiască.
Această conviețuire a avut raporturi avantajoase, dar și dificile.
Pe parcursul secolului al XV -lea, toți locuitorii Tran silvaniei, inclusiv maghiarii, au
încercat stă vilirea atacurilor otomane .
În perioada 1541 –1690 a existat Principatul Transilvaniei , organizat pe structurile
voievodatului. Principii transilvă neni, aleși de către Dietă și confirmaț i sau respinși de
către s ultanul otoman, în schimbul pl ății anuale a tributului c ătre turci, au p ăstrat

5
autonomia institu țională internă a țării, au dus o politic ă de echilibru între Imperiul Otoman
și Imperiul Habsburgic, în multe momente reu șind s ă devin ă un factor ho tărâtor în
conflictul dintre cele dou ă mari puteri.
În 1690, Transilvania este încorporat ă Imperiului Habsburgic ș i, în urma Diplomei
Leopoldine (1691), împă ratul a devenit principe al Transilvaniei, iar, din 1765, mare
principe.
Secolul al XVIII -lea s -a caracterizat printr -o guvernare absolutist ă din partea
habsburgilor, Transilvania fiind condus ă prin decrete imperiale emise de către Cancelaria
Aulic ă de la Viena. Reformele introduse de monarhii lumina ți, precum Maria Tereza și
Iosif al II -lea, au con tribuit la dezvoltarea economică și cultural ă a principatului, dar ,
totodat ă, și la coagularea con științei naț ionale a popoarelor din Transilvania.
Prima jum ătate a secolului al XIX -lea a fost o perioada în care s -au accentuat
tendin țele de reformă, iniț iate de către nobilimea liberal ă și societ ățile culturale, care au
contribuit la c onsolidarea spiritului na țional.
În a doua jum ătate a secolului al XIX -lea, au fost p use bazele unui stat dualist –
Monarhia Austro -Ungar ă -, Tran silvania fiind parte din această monarhie. Deși naț iunile
din dubla monarhie nu au primit drepturi colective, au avut asigurate , totuși, drepturi și
libertăț i personale, ceea ce le -a permis o consolidare a con științei naț ionale și o înflorire a
culturii proprii. Regimul dualist a permis organizarea politic ă a națiunilor din monarhie .
Crearea statului naț ional unitar român , la începutul secolului al XX -lea, a însemnat ,
pentru maghiari , un nou cadru economic, politic ș i juridic de dezvoltare. Constitu ția
Român ă din 1923 asigura drepturi și libert ăți democratice generale. Uneori, aceste drepturi
erau, însă, încă lcate prin diferite m ăsuri adoptate de guvernele de la putere.
După al Doilea R ăzboi Mondial, minoritatea maghiară din România a avut noi
speran țe, în privin ța statutul ui ei în cadrul statului român. Între anii 1945 -1947 , au avut loc
schimbări , care pă reau c ă, vor oferi un nou cadru de dezvoltare minorit ăților din Ro mânia.
S-a înfiin țat Ministerul Minorit ăților, iar în anul 1945 a apărut Statutul minorit ăților ș i a
fost înfiin țată Universitatea Bolyai , cu predare în limba maghiar ă. S-a înfiin țat organismul
politic propriu, numit Uniunea Popular ă Maghiar ă, care a particip at la alegeri și la întreaga
viață public ă, în interesul minorității maghiare.
Consolidarea regimului comunist sub presiune sovietic ă a avut, însă, urmă ri
negative și asupra minorit ății maghiare din Româ nia. În anul 1947, în fruntea Uniunii
Populare Maghiare ajung conduc ători aservi ți comuni știlor și activitatea ei devine , treptat ,
formală , prin mutarea institu țiilor Uniunii la Bucure ști, întrerupând , astfel , legătura cu

6
majoritatea maghiarilor din Ardeal. Crearea , după model sovietic , a Regiunii Autonome
Maghiare nu a asigurat acelei părț i a maghiarilor, care locuiau acolo, decât o a utonomie
aparent ă, fără conț inut juridic. Naționalizarea, colectivizarea și industrializarea for țată au
afectat negativ și minoritatea maghiar ă, iar mulți oameni înstă riți au ajuns s ă fie deporta ți
pe motiv că sunt chiaburi sau elemente neloiale regimului co munist.
Regimul lui Nicolae Ceau șescu a c ăutat s ă îngrădească ș i mai mult posibilitatea de
păstrare a identit ății na ționale. Totu și, în anul 1968 , în urma înr ăutățirii relaț iilor cu
Uniunea Sovietic ă, Ceauș escu a fost nevo it să facă anumite concesii minorității maghiare .
După anul 1972, programul na ționalis mului comunist promovat de Ceaușescu a urmă rit
crearea unui stat omogen , din punct de vedere etnic.
Evenimentele di n decembrie 1989 au adus schimbă ri profunde în vi ața comunit ății
maghiare din România. În 25 decembrie 1989, se lanseaz ă apelul de organizare a Uniunii
Democratice a Maghiar ilor din România, care și-a propus , de la început , apărarea
intereselor și drepturilor maghiarilor din România. Schimbă rile democratice permit
afirmarea politic ă, econom ică și culturală a minorit ății maghiare. În ultimele dou ă decenii
și jumătate , maghiarii au reu șit să se integreze în societatea democratic ă româneasc ă și
să-și creeze instituții de cultură , învățământ, științifice, iar instituț iile biserice ști au libertate
de afirmare. S -a realizat re țeaua de înv ățământ preuniversitar și superior cu predare în
limba maghiar ă, societ ățile culturale și științ ifice (Societatea Muzeului Ardelean,
Societatea Cultural ă Maghiar ă din Ardeal) și-au reluat activitatea , s-au înființ at asocia ții și
societ ăți culturale ș i civile noi , s-au înființ at numeroase organe de pres ă, mass -media și
sunt aniversat e, liber, sărbătorile na ționale ale maghiarilor. Rela țiile cu statul și institu țiile
de cultur ă maghiare sunt foarte bune, statul maghiar sprijinind integrarea minorităț ii
maghiare în societatea româneasc ă și în comunitatea european ă.

III. Comunit atea secuilor din România
Secuii sunt, probabil, o populație, care a rezultat dintr -un amestec d e elemente
etnice diferite, precum: maghiare, turcice, orientale. Secuii i -au însoțit pe unguri în
migrația lor spre Europa și au fost așezați în Transilvania, de către regii unguri, în secolele
XII-XIII. Pentru prima dată, secuii sunt întâlniți în Crișan a, alături de români, iar, mai
apoi, în estul Transilvaniei, pentru a apăra tecătorile din Carp ații Orientali de năvălirea
pecenegilor și cumanilor.
În prezent, se întâlnesc, în număr mare, în județele: Covasna, Harghita și Mureș.

7
IV. Comunit atea ceangăilor din România
Ceangăii sunt vorbitori ai unui dialect apropiat de limba maghiară. Ei se deosebesc
atât de maghiar i, cât și de secui. Sunt apropiați de români, prin multe elemente
etnofolclorice și de elemente de vocabular. Aceștia se întâlnesc în Transilvania, lângă Deva
și Săcele, dar și în Moldova, pe Valea Trotușului, Bistriței, Siretului, având și ramificații
spre est (Iași) și spre vest (Neamț). Religia ceangăilor este cea romano -catolică.
V. Etnia rromă din România
Originea rromi lor rămâne una dintre problemele cărora știința nu le -a dat un
răspuns definitiv. Ce ea ce se poate spune cu certitudine este faptul că , rromii sunt originari
din I ndia, de unde s -au răspândit într -o migrație îndelungată , pretutindeni în lume, cu
deosebire în Europa.
Migrația rrom ilor spre Europa s -a desfășurat în câteva valuri succesive , pe
parcursul mai multor secole , între anii 800 și 1300 era noastră. Se pare că , în Imperiul
Bizantin au primit numele de țigani. În Europa , au ajuns în secolul al XIV -lea, prin Tracia .
În legătură cu prezența țiganilor pe teritoriul României persistă anumite
incertitudini. Unii i storici , precum Nicolae Iorga , dar și alții au emis ipoteza că , prezența
țiganilor pe teritoriul românesc ar fi legată de invazia tătaro -mongolă di ntre anii 1241 –
1242. Țiganii ar fi fost robi ai tătari lor, iar, după retragerea acestora , țiganii ar fi rămas ca
robi, în Țara Românească și în Moldova .
Ce se poate spune cu certitudine este faptul că, primele documente îi atestă pe
țigani , mai târziu , în spațiul românesc. În Țara Românească , primul document îi amintește
la 1385, în Transilvania – la 1400, iar în Moldova – la 1428. De la primele atestări
documentare, țiganii aveau statutul de robi, unul dintre cele mai degradante din lumea
medievală. Acest statut s -a perpetuat până în secolele moderne – XVIII, XIX -, când
societatea românească abolește robia țiganilor și, prin măsuri succesive, ei sunt eliberați și
emancipați. Instituția robiei a fost o caracteristică a întregului spațiu al Europei Orientale
în primele secole după anul 1000. Istoricii susțin ipoteza că , la venirea în Țările Române ,
țiganii erau deja robi, deoarece în Imperiul Bizantin , sclavia a reprezentat , până târziu , o
realitate. Existau mai multe categorii de robi: ai do mniei, ai mănăstirilor sau ai marilor
proprietari. Ei nu constituiau deloc o populație omogenă. Ei formau grupuri distincte în
funcție de îndeletniciri, dar și datorită unor trăsături culturale și etnografice, unii erau
sedentari , în timp ce alții aveau un mod de viață nomad.

8
În secolul al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu îi împarte pe țigani în: rudari sau aurari,
ursari, lingurari și lăieși.
Statutul de rob implica nu numai lipsa libertății personale, ci și faptul că nu aveau
personalitate juridică. Robul era proprietatea stăpânului , care dispunea de el după bunul
său plac. El putea fi moștenit, cumpărat, vândut, amanetat. Bunurile robului erau , în egală
măsură , bunurile stăpânului.
Țiganii erau meșteșugari, care au contribuit , în mare măsură , la dezvoltarea
economică a societății românești. Unul dintre meșteșugurile preferate era fierăria. Aceasta
devine , în tot evul mediu , o ocupație țigănească. Confecționarea uneltelor de fier,
potcoave, cuie, arme, armuri a reprezentat ocupația de căpetenie a lăieților. Alții
confecționau unelte casnice mărunte, cuțite, securi, topoare, broaște de uși . Alte meserii
practicate erau : sităria, pietrăria, fabricarea lingurilor sau a șeilor, dar și a ciubotel or,
cărămizi lor, în ti mp ce , țigăncile erau slujnice, bucătărese. Ei exercitau , de regulă , și
meseriile sau ocupațiile degradante, precum : cea de călău, hingher, gropar. Îndeletnicirile
agricole erau destul de rare în rândul țiganilor. Un grup aparte era constituit de cei care se
ocupau cu culesul aurului din aluviunile râurilor , precum ș i cu prelucrarea lui.
Statul, mănăstirile și particularii obțineau venituri însemnate de pe urma țiganilor
robi. Ei trăiau , cu predilecție , în corturi – locuință specific popoarelor nomade. Începe să s e
produc ă un proces lent de așezare stabilă și sedentarizare a țiganilor , care se accentuează în
secolul al XVIII -lea. Procesul sedentarizării țiganilor se desfășoară anevoie în Principate le
Române , dar în secolele XVIII -XIX, marea majoritate a țiganilor este sedentarizată, fapt ce
face ca , în momentul dezrobirii, doar grupuri reduse numeric să păstreze modul de viață
sedentar.
Secolul al XIX -lea, aduce odată cu modernizarea instituțională și mentală a
societății românești și importante schimbări în statutul țiganilor. Din aproape în aproape ,
își face loc , în dezbaterile publice, ideea emancipării și dezrobirii robilor țigani. Robia este
condamnată ca fiind o degradantă pentru condiția umană și tot mai multe voci din
societatea românească o condamnă vehement , cerând emanciparea țiganilor. Dezrobirea
țiganilor din Principate a fost un proces desfăș urat de -a lungul a două decenii, prin măsuri
legislative și reglementări succesive. Legi succesive îmbunătățesc statutul țiganilor sau
ameliorează condițiile lor de viață sau obligațiile față de stat.
Istoricii vorbesc de spre a doua mare migrație a țiganilor. Imediat după eliberare , o
mare parte d intre țigani a u intrat într -o mișcare de migrație , care depășea pendulările unei
vieți nomade. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii din secolul al

9
XX-lea, grupuri succesive de țigani migrează spre Europa Centrală și de Vest. Nou -veniți i
se deosebeau de cei care se așezaseră deja în evul mediu. Ei se numesc rr omi, iar dialectele
vorbite au o componentă lingvistică dinspre limba română. Această a doua migrație i -a
condus pe țigani înspre toate țările Europei, în cele două Americi, Australia, Africa de Sud.
Migrația s -a desfășurat în etape, grupurile de țigani urmând t rasee diferite. România
modernă , realizată după Primul Război M ondial , cuprindea între granițele sale o
importantă populație țigănească. Recensământul din 1930 identifică un număr de peste
260.000 de persoane care s-au declarat de neam țigănesc, reprezentând 1, 5% din populația
totală a țării .
În România interbelică , ei reprezentau a șasea etnie a țării , după români, unguri,
germani, evrei, ucrainieni și ruși. În această perioadă, populația țigănească suferă un proces
de transformări importante. Unele grupuri își conservă ocupațiile tradiționale. Astfel ,
fierăria trece , prin excelență , apanajul țiganilor , ca și fabricarea cărămizilor și lăutăria. În
paralel , are loc și un proces complex de asimilare lingvistică și culturală, mai ales , după
marea reformă agrară și după marile prefaceri din România interbelică. O bună parte a
celor sedentarizați se românizează .
Evoluția spre modernizare este atestată și de apariția unei conștiințe de sine și a
unor organizații și asociații ale țiganilor. Apare , acum , în cadrul comunităților de țigani , o
elită de tip nou, o elită alfabetizată și emancipată cultural și social, intelectuali, artiști,
comercianți . Naționalismul românesc din deceniile interbelice nu a avut deloc accente
antițigănești. În România , până în anul 1940 nu a existat o „problemă țigănească” , așa cum
a existat o „problemă evreiască”. Dar, odată cu preocupările de biopolitică, eugenie și cu
dezvoltarea unor orientări rasiste , în mediile savante apar și reflexele unei „probleme
țigănești”. Treptat , se introduc , în dezbaterile „științifice” , teorii rasiste și concepte , precum
puritate etnică, etnii inferioare. Țiganii și evreii ajung să fie considerate „minorități balast”
sau minorități de origine extraeuropeană. Este începutul unei teorii ra siste, care î i are ca
obiect, printre alții , și pe țigani. Se semnalează „pericolul” țigănesc, ca re ar consta în
numărul exagerat de mare de țigani (se estimau a fi circa 600.000 de țigani – evident
exagerat), și se semnala o natalitate mai ridic ată decât a românilor. Pericolul ar fi constat în
asimilarea țiganilor , care ar fi condus la „înstrăinarea și pauperizarea însușirilor noastre
etnice”. Se propunea izolarea lor în lagăre de muncă forțată și, chiar , sterilizarea lor, spre a
diminua masiv nu mărul lor.
Rămase o vreme la nivelul dezbaterilor, aceste idei au fost preluate de către
politicieni , odată cu instalarea regimului Antonescu. Politica față de țigani a fost creația lui

10
Ion Antonescu. O primă măsură a fost scoaterea din București a tuturor țiganilor și
deportarea lor în Transnistria , în vara și începutul toamnei anului 1942. Colonizarea
țiganilor în Transnistria a reprezentat o mare tragedie și , în același timp , un eșec răsunător
al administrației civile românești din această regiune. Supraviețuitorii, în cea mai mare
parte , s-au retras în anul 1944 , odată cu armata română și cu autoritățile civile . Însă, o
minoritate a rămas ori s-a răspândit în Uniunea Sovietică.
După instalarea comunismului în România, situația țiganilor intră într-un fel de
anonimat. Comuniștii nu s -au ocupat , explicit , de țigani. La începuturile regimului
comunist , un important număr de țigani au fost încadrați în aparatul de partid, în poliție,
armată și, chiar , în organele de securitate. Pe p arcursul epocii comuniste, țiganii suferă
importante procese sociale și demografice. În anii ’60, se iau măsuri de sedentarizare a
țiganilor nomazi. Au fost desființate vechile cartiere țigănești insalubre și mizere și o bună
parte a țiganilor a fost mutat ă în blocuri, dislocându -se comunitățile țigănești tradiționale.
Ei devin o minoritate, trăind , însă, dispersați printre ceilalți locuitori. Apoi, transformările
economice petrecute în România postbelică au di slocat meseriile tradiționale și ocupațiile
specifice ale țiganilor. Unii dintre ei s -au adaptat la exigențele modului de viață modern,
lucrând în industria grea, construcții, la salubrizare sau ca muncitori agr icoli în CAP -urile
nou-înființate. O bună parte au rămas , totuși , în condiția de marginali, economic și social,
exercitând munci sezoniere, necalificate, prost plătite. Numărul țiganilor cunoaște o
creștere important ă în anii comunismului .
După revoluția din decembrie 1989 , a început o nouă etapă și în viața țiganilor
(rromilor) din România. Aceștia au devenit vizibili și existența lor a fost recunoscută , ca
atare , în paralel cu identificare a marilor probleme economice, sociale, identitare, cu care se
confruntă populația acestei etnii. Studiile realizate în ultimi i ani atestă o gravă situație a
țiganilor. Din punct de vedere socio -profesional, populația de rromi care nu deț ine nici o
profesie este extrem de mare . Lipsa de ocupație și șomajul este foarte ridicat în rândul
rromilor, iar cu privire la standardele de viață a rromilor în comparație cu populația român ă
majoritară , diferențele sunt enorme. Nivelul de trai, locuința, îmbrăcămintea, alte bunuri
ale rromilor demonstrează un nivel de trai mult mai scăzut decât media populației
majoritare. Școlarizarea tineril or rromi este una deosebit de precară. În rândul populației
rrome se manifestă grave carențe în domeniul sănătății. R romii au cea mai scăzută durată
medie a vieții. Infracționalitatea în cadrul rromilor este foarte ridicată. Ultimii ani
evidențiază și fenomene economico -politice și sociale noi în ceea ce îi privește pe rromi.
Un număr important și -au reluat vechile meserii ori s-au lansat în afaceri, ca mici

11
întreprinzători, afaceri familiale. A apărut , în ultimii ani , o categorie a rromilor bogați, prin
afaceri legale sau ilicite, care -și etalează ostentativ averea și bunăstare a (spre exemplu :
fenomenul „palatelor țigănești”). Dar , există un contrast flagrant între reușita unei
minorități și statutul economic pauper a l marii mase o r romilor.
Definirea unei identit ăți țigănești este deosebit de dificilă, deoarece , spre deosebire
de alte minorități, în cazul r romilor , limba nu este neapărat un element esențial. Mai
degrabă, originea și modul de viață este cel care conferă identitate etnică .
Unul din tre câștigurile realizate de către etnia rromă în România contemporană este
recunoașterea , prin lege , a statutului de minoritate etnică , de către statul român și tratarea
lor nediscriminatorie , alături de celelalte minorități ale statului. Ca atare , rromii din
România sunt într -un proces de transformare într -o minoritate modernă .
Județele unde trăiesc cei mai mulți r romi sunt : Mureș – 8,52%, Călărași – 7,48% și
Sălaj – 6,69%. Rromii sunt al treilea grup etnic ca mărime din România. Majoritatea
rromilor locuiesc în mediul rural.

VI. Comunit atea german ă din România
În România, minoritatea germană este formată din: sași, șvabi și zipseri (țipțeri) .
Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de către regele Geza al II -lea al
Ungariei , fiind justifica tă, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar. Sașii au fost
aduși din Luxemburg, Saxonia, Flandra și regiunea Moselei și au fost așezați în jurul
Sibiului, Brașovului, Sighișoarei și Năsăudului. Timp de câteva decenii, sarcina principală
a col oniștilor sași a fost aceea de a apăra graniț a regatului ungar din sudul Transilvaniei.
Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul
secolului al XIII -lea și începutul veacului următor. Unii istorici cred că, primii coloniști
germani stabiliți în Transilvania sunt, de fapt, unii din tre germanii care, din aprilie până în
octombr ie 1096, au participa t la Cruciada țăranilor .
Denumirea de sași este atestat ă documentar doar în anul 1206, c ând regele
Andrei al II -lea al Ungariei a conferit privilegii sașilor din Cricău , Ighiu și Romos și le-a
asigurat un statut juridic propriu. La începuturile colonizării, numele de sa și era dat
minerilor săraci și pers oanelor condamnate din Saxonia.
În prima jumătate a veacului al XIV -lea, în perioada guvernării regelui Carol
Robert de Anj ou, sașii au început să se organizeze , sub aspect teritorial -administrativ, în
cadrul unor scaune săsești .

12
În perioada 1486 -1876 a funcționat Universitatea Națiunii Săsești , organism politic
de autoadministrare al sașilor transilvăneni , constituit la ordinul lui Matei Corvin , în 1486,
care a fu ncționat până la 1876 , ca „administrație au tonomă”. Universitatea Săsească
îngloba cele șapte scaune ale Sibiului (Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sighișoara, Nocrich,
Cincu și Rupea), Scaunul Șeica și cel al Mediașului, formate mai târziu, precum și
Districtul Brașov ului și Districtul Bistriței.
În perioada 1876 -1920 , teritoriul locuit de sași s -a numit Comitatul Sibiului sau
Provincia Sibiului . Sașii au trăit conform obiceiu rilor lor vechi . Ei se autoguvernau.
Sașii au întemeiat așezări urbane și în afara arcului carpatic, precum Neamțul și
Baia în Moldova, respectiv Câmpulung în Muntenia.
Drepturile și obligațiile coloniștilor germani au fost incluse în așa -numitul
“Andreanum ”, act emis în anul 1224 , de către regele Andrei al II -lea al Ungariei . Prin acest
document , populației germane, așezată pe teritoriul cuprins între Drăușeni și Orăștie , îi
erau confirmate autonomia teritorial -administrativă, cea jurisdicțională și cea bisericească,
fiind stipulate concomitent și obligațiile l or față de regii Ungariei. Comuni tățile sătești erau
conduse de către un primar .
Odată cu introducerea regimului dualist austro -ungar și cu desființarea Universității
Națiunii Săsești , sașii și -au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu anul 1867 ,
principala instituție reprezentativă pentru sași a fost Biserica Luterană, care a preluat,
printre altele, administrarea învățământului săsesc , situație care nu s-a schimbat în anul
1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul Român nu
recunoștea drepturi corporative minorităților, astfel că Biserica Luterană a trebui t să facă
mari eforturi pentru a putea susține financiar învățământul săsesc. Această situație a durat
până în anul 1940, când autoritatea asupra școlilor a fost preluată de către Grupul Etnic
German din România , recunoscut ca persoană juridică , în urma unui decret -lege emis la
28 noiembrie 1940 , de către mareșalul Ion Antonescu . Odată cu instaurarea comunismului,
întreg sistemul școlar, inclusiv școlile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost
administrat exclusiv de Statul R omân.
Din punct de vedere al religiei, sașii au fost catolici până în anul 1529 , când i -au
scos pe preoții și călugării catolici din rândurile lor. În anul 1542 , toți sașii devin luterani și
așa au rămas până în zilele noastre .
Încă din secolul al XIV -lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli
primare, astf el că la începutul secolului al XVI -lea exista câte o școală primară în aproape
fiecare comună săsească. În anul 1541 s -a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722

13
s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească.
În secolul al X V-lea, sașii au fost membri ai Unio Trium Nationum – pact de alianță
mutuală militară și politică , încheiat pe parcursul răscoalei de la Bobâlna , în data de 16
septembrie 1437 , între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii
sași și secui . Prin această înțelegere cele patru națiuni – în sensul medieval al termenului –
și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și
dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, ev reilor,
grecilor și armenilor din viața politic ă a Transilvaniei.
Războaiele purtate de Ungaria și Monarhia Habsburgică împotriva Imperiului
Otoman în secolele XVI -XVIII au dus la scăderea numărului saș ilor transilvăneni și
depopularea unor zone locuite anterior de sași .
La sfârșitul secolului al XVIII -lea, odată cu intrarea Transilvaniei sub dominație
habsburgică, grupul sașilo r a început să se revitalizeze.
În timpul Revoluției de la 1848 , unii intelectuali sași au sprijinit încercările
românilor de a obține drepturi politice.
La finalul Primului Război M ondial , majoritatea sașilor au sprijinit unirea
Transilvaniei cu Regatul României .
În timpul celui de -al Doilea Război Mondial , mulți dintre etnicii germani din
România (sași transilvăneni și șvabi bănățeni ) s-au înrolat v oluntar în unitățile Waffen -SS.
După 23 august 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din tre sașii
din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului , dar și șvabii din Banat au fost
evacuați de Germania. O parte dintre ei s -au întors și a u suferit multe discriminări și rele
tratamente din partea autorităților române comuniste. Pentru cei rămași în România , au
urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovi etică și
în Bărăgan .
Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ceea ce privește libertatea de a ieși din
țară, iar emigranții er au considerați „trădători”. În timpul lui Nicolae Ceaușescu , a fost
pusă în practică așa -numita "vindere" a minorităților, care i -a afectat și pe etnicii germani
din România. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru
fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra. A stfel,
între anii 1968 și 1989 , aproximativ 230.000 de sași și șvabi din România au fost vânduți
Germaniei Federale, de regimul lui Nicolae Ceaușescu, statul german plătind pentru ei
aproximativ trei miliarde de mărci . Sașii din Transilvania au emigrat , atât înainte de
căderea comunismului, cât și după aceea . Ei au primit dreptul la cetățenie germană. Ca

14
urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din R omânia a scăzut foarte mult.
În prezent, în fiecare a n, au loc întâlnirile tradiționale ale sașilor tra nsilvăneni.
A doua parte a minorității germane din România o reprezintă șvabii. Șvabii
dunăreni este o denumire atribuită germanilor , care au emigrat în secolul al XVIII -lea sp re
regiuni ale Europei Central -Estice, precum și în unele zone ale Europei de Sud-Est. Șvabii
dunăreni se compun din: șvabii sătmăreni , șvabii bănățeni , precum și germanii din Ungaria
și din fostele republici iugoslave.
În anul 1692, la n ouă ani după cel de -al doilea asediu al Vienei din 1683, cinci ani
după cea de -a doua bătălie de la Moh acs din 1687 și trei ani după recucerirea Ofenului din
1689, apare patentul împărătesc de repopulare a zonelor Imperiului Habsburgic devastate
de multiplele războaie duse împotriva semilunei turcești. Repopularea regiunilor din
Câmpia Panonică a avut loc printr -un număr mai mare de strămutari de mică intensitate ,
precum și cu ajutorul a trei mari deportări ale șvabilor din regiunile de vest ale Imperiului
Habsburgic.
Politica austriacă de strămutare dusă de către prințul Eugen iu de Savo ia, cea dusă
de către Carol al VI -lea, Împărat Roman și cea a guvernatoru lui Claudius Florimund
Mercy , patentul de colonizare a l împărătesei Maria Terezia , patentul de așezare a l lui Iosif
al II-lea, Împărat Roman și pol itica ultimului împărat german, Franz al II -lea, precum și
cea a primului împărat austriac Francisc I al Austriei au favorizat colonizarea meseriașil or,
constructorilor, minerilor, siderurgiștilor, metalurgiș tilor, plătitori de taxe din Tirol, Stiria,
Saxonia și Boemia, precum și din regiunile sud -vestice a le Germaniei (Suabia, Baden,
Alsacia) și pe teritoriul cu populație românească, în Banat și Sătmar.
Principalele condiții de colonizare erau următoarele: recunoașterea împăratului din
casa de Habsburg ca șef de stat, credința catolică și angajamentul apărării graniței militare.
În întreg ținutul Dunării centrale, germanii colonizați către acele zone au fost
denumiți șvabi , de către noii lor vecini maghiari, slavi, români , precum și de către alte
grupuri etnice de bulgari, slovaci sau cehi, grupuri care au fost și ele strămutate, la rândul
lor, în acele z one. Chiar dacă această denumire a fost justă doar pentru anumite grupuri de
germani așezați în Câmpia Panonică, atât aceștia , cât și restul germanilor s -au putut
identifica , în timp , sub acest termen. Termenul de șvabi dunăreni a fost creat abia în anul
1920, pentru a se putea identifica și a se deosebi acest grup vorbitor de limbă germană ,
așezat în Români a, Ungaria , Serbia , de cel al sașilor transilvăneni.
Colonizar ea Banatului a fost o acțiune întreprinsă pe scară largă, sistematic și a fost
plănuită , în minime detalii , de administrația austriacă.

15
În urma războiului austro -turc din anul 1716 , Banatul a fost cucerit de Imperiul
Habsburgic . La 21 octombrie 1716 , prințul Eugeniu de Savoia i-a propus împăratului Carol
al VI -lea, ca Banatul să fie organizat și guvernat , în așa fel încât , să aducă folos Casei
Imperiale. Astfel , se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din rațiuni strategico –
politice de extindere a imper iului, dar importante și pentru repopularea și revigorarea
Banatului, vlăguit economic și demografic de războaiele austro -turce. Între anii 1718 -1740
are loc primul val de colonizări , numit și „ colonizarea carolină” , după numele împăratului
Carol al VI -lea. În toamna anului 1718 , începe prima colonizare organizată a Banatului și,
până în 1740, între 15.000 și 40.000 de coloniști germani sose sc în Banat. Acestora li se
adaugă și români, sârbi, bulgari, italieni și spanioli. Clima neprimitoare a dus la o rată
crescută a mortalității, mulți dintre imigranți murind de malarie la 2 -3 luni de la sosire.
Numeroasele conflicte austro -turce, dar și ma rea epidemie de ciumă din anii 1738 -1739 au
contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea, creșterea populației din Banat a
fost asigurată , temporar , doar din procesul de imigrare. Drept rezultat, ponderea germanilor
catolici a ajuns , la un moment dat , la 50% din totalul populației. Fii nd buni meșteșugari,
germanii au dezvoltat industria și comerțul. Datorită nevoii de a asigura condiții bune de
viață populației colonizatoare , autoritățile austriece au început o reorganizare a tuturor
satelor din Banat, clădind , în același timp , altele n oi. Tipicele așezări ale coloniștilor erau
satele construite sub formă de tablă de șah, cu biserica romano -catolică și terenul
înconjurător în centru. Regiunea a devenit o rețea organizată, ordonată și cu o structură
compactă.
Cunoscut și sub nume le de „c olonizarea tereziană”, al doilea val de coloniști a venit
în Banat , între anii 1744 -1772 . Aproximativ 75.000 de coloniști au sosit în această
perioadă.
Al treilea și ultimul val organizat de coloniști germani a avut loc între 1782 -1787 și
a fost numit „ colonizarea iosefină” . Aproximativ 60.000 de coloniști au sosit în această
perioadă.
Colonizarea Banatului a avut efecte benefice pentru toți locuitorii din această zonă.
Sate, orașe și străzi au fost desenate pe planșetă, într -o simetrie , care reflec ta cultura
absolutismului în arh itectura și urbanistica epocii.
Coloniștii imigrați au găsit în Banat un ținut mlăștinos și aproape pustiu. În primii
ani s -au confruntat cu epidemii, febră și foamete. Însă, printr -un un efort enorm, cu
numeroase victim e și multe obstacole, în două -trei generații, recultivarea regiunii s -a
încheiat cu succes . Cruciale pentru succesul secării mlaștinilor au fost drenarea și

16
canalizarea râului Bega , care avea atunc i numeroase brațe. Terenul astfel câștigat s -a
dovedit mănos, justificând bunăstarea șvabilor din secolul al XIX-lea. Banatul a fost ,
practic , transformat în grânarul Imperiului Austro -Ungar . În același timp, capitala
Banatului, Timișoara , a devenit centrul cultural al șvabilor bănățeni. La sfârșitul secolului a
urmat dezvoltarea căilor ferate și industriali zarea Banatului.
Tratatul de la Trianon din anul 1920 a reprezentat un punct de cotitură pentru
istoria șvabilor bănățeni. Sfârșitul Imperiului Habsburgic și unirea Banatului cu România a
însemnat , pentru aceștia , o nouă etapă de revigorare a culturii germane, după ce procesul
de maghiarizare de la sfârșitul secolului al XVIII -lea limitase , considerabil , afirmarea
culturii etniilor din Banat. Pentru prima dată după anul 1867 , s-au redeschis școlile în
limba germană. Timiș oara s -a reafirmat ca centru cultural al șvabilor, cultura germană
înflorind din nou. S -a redeschis teatrul în limba germană și s -au înființat numeroase ziare
în limba germană. În anul 1930 , șvabii reprezentau o treime din populația Timișoarei.
Criza economică din 1930 a lovit puternic industria Banatului. În consecință ,
numeroși șvabi au fost nevoiți să emigreze în Statele Unite ale Americii , Argentina sau
Brazilia. Mulți au găsit , acolo , condiții favorabile de muncă și nu s -au mai întors niciodată.
După anul 1933 , majoritatea șvabilor, ca , de altfel , majoritatea etnicilor germani
din Europa de Est, au devenit susținători ai German iei naziste. Tratatul dintre Germania și
România din anul 1943 le-a permis acestora înrolarea în trupele Waffen -SS. Spre sfârșitul
războiului, o parte dintre șvabi i bănățeni s-au opus naz iștilor, care au trecut , în unele
cazuri , cum a fost c azul de la Jimbolia , și la execuții.
După 23 august 1944 , germanii din România au devenit , peste noapte , potențial –
inamici. Astfel , numeroși etnici germani, inclusiv șvabi bănățeni, au fost deportați în
Uniunea Sovietică , la ordinul armatei sovietice, pentru prestarea de muncă forțată. Mai
multe mii dintre aceștia au murit în timpul deportării. Multora dintre cei rămași li s -au
confiscat bunurile. În anul 1951 a urmat un val de strămutări forțate ale șvabilor bănățeni
în Bărăgan . Unora dintre ei , după anul 1955 , li s-a permis întoarcerea în Banat.
Începând din anul 1960 , a avut loc un nou val de emigrare a șvabilor bănățeni. Atât
sașii transilvăneni, cât și șvabii bănățeni au început de mersuri pentru a obține aprobarea
strămutării în Germania Federală. În perioada lui Nicolae Ceaușescu, peste 200.000 de
etnici germani , o parte dintre ei fiind șvabi bănățeni, au părăsit România și s-au stabilit în
Republica Federală Germania, în urma plăț ii efectuate de către guvernul german
guvernului român .
Șvabii bănățeni , care au emigrat , s-au integrat bine în țările în care s -au stabilit. Ei

17
și-au creat organizații culturale , prin intermediul cărora își mențin identitatea. În special , la
Viena sau în sudul Germaniei, unde există grupuri mai mari de șvabi veniți din Banat, ei își
mențin obiceiurile și dialectul. De asemenea , rămân în contact cu șvabii rămași în Banat.
În prezent , șvabii bănățeni din România sunt reprezentați politic de Forumul
Democrat al Germanilor din România .
Dialectul șv ăbesc din Banat s -a format din amestecul mai multor dialecte germane:
bavarez, tirolez, franc, aleman și altele . De asemenea, cultura și tradițiile populare șvăbești
sunt rezultatul influențelor mai multor regiuni ale Germaniei, aduse de emigranți în secol ul
al XVIII -lea. Dialectul șvăbesc s -a format treptat și s -a dezvoltat permanent. El se
caracterizează prin formele prescurtate ale cuvintelor și utilizarea diminutivelor. Acest
dialect este în curs de dispariție datorită emigrației șvabilor în Germania și a faptului că
generații le tinere nu îl mai utilizează.
A treia parte a minorității germane din România este constituită din zipseri sau
țipțeri. Țipțerii sunt o minoritate de etnie germană din România , care trăiesc în regiunile
istorice Maramureș și Bucovina , dar și din Slovacia . Termenul românesc de țipțer este o
adaptare la limba română a termenului german zipser , care vine de la comitatul Zips , care
era atunci în regatul Ungariei , iar, azi, este Spis, în Slovacia , acesta fiind ținutul de
proveniență a acestui grup etnic .
Țipțerii au fost colonizați în bazinul carpatic , în secolul al XIII -lea, de regii ungari
împreună cu sașii transilvăneni . Limba lor este foarte apropiată de dialectul săsesc
transilvănean , fiind o variantă arhaică a limbii germane de jos , care s -a dezvoltat izolat de
celelalte dialecte germane ș i ca urmare a colonizării timpurii, dar și ca urmare a distanțelor
mari față de teritoriul de origine . Aceasta diferă profund , atât față de limba germană
standard , cât și față de dialectel e germane de jos , vorbite în prezent .
Țipțerii sunt , în mod tradițional , mineri , fiind colonizați de regii ungari în zonele
miniere , pentru a întări mineritul în zonele nordice a le regatului .
Primii țipțeri au fost colonizați de către regele Andrei al III -lea al Ungariei .
Majoritatea țipțerilor au ajuns, în Maramureș , în contextul proiectului de colonizare a
zonei , inițiat de administrația imperială austriacă , începând cu anul 1776 . Imigrarea s -a
făcut în valuri. La începutul secolului al XIX -lea colonizarea țipțerilor a fost extinsă la
Ducatul Bucovine i.
Îndeletnicirea principală a țipțerilor (germani din Boemia), colonizați în Bucovina,
în secolele XVII -XIX, este prelucrarea lemnului.
Dialectul țipțer este idiomul vorbit de col oniștii germani , care au populat teritoriile

18
din zona Zips, precum și alte zone miniere din nordul regatului istoric ungar , începând din
secolul al XIII -lea și până în secolul al XIV -lea, ajungând ulterior (în secolul al XVII -lea,
respectiv în secolul al XVIII -lea) și în Maramureș și Bucovina .
În prezent, germanii din România dețin ponderile cele mai mari, de 3 -4% din
totalul populației, în județele: Sibiu, Timiș, Caraș -Severin și Satu -Mare. În ponderi mai
reduse, de 1-2% din totalul populației, se înt âlnesc germani în Arad și Bistrița -Năsăud. În
Dobrogea trăiesc foarte puțini germa ni. Aceștia provin din Basarabia și au fost aduși de
către administrația rusă, în secolul al XIX -lea, cu scopul de deznaționalizare a românilor
din acest spațiu geografic. Majoritatea germanilor din România locuiesc în mediul urban.
VII. Alte minorități etnice din România
Celelalte minorități dețin o pondere mai redusă în populația României.
Ucrainienii au intrat pe teritoriu României, după anul 1775, în perioada în care
Bucovina a fost ocupată de către Imperiul Habsburgic. Aceștia au coborât, mai întâi, în
Bucovina, Maramureș și nordul Moldovei, iar, mai târziu au migrat în Banat și Dobrogea,
unde au beneficiat de anumite privilegii economice. În periaoda 1900 -1910, ucrainienii
maramureșeni au fost așezați, de către administrația maghiară în zona Caranse beșului, cu
scopul de a fi asimilați etnic. Au fost aduși ucrainieni din Maramureș și în zona Lugojului,
pentru a munci la pădure. Ucrainienii din Tulcea provin din Basarabia și nordul Moldovei.
Cei mai multți locuiesc în mediul rural. Într -o pondere mai r idicată, ucrainienii se întâlnesc
în Maramureș, iar în ponderi mai reduse – în Suceava, Tulcea, Caraș -Severin și Timiș. O
ramură a ucrainienilor o constituie huțulii sau huțanii, care trăiesc pe valea Moldovei și
Sucevei, unde au ajuns în secolul al XVIII -lea, migrând din zona montană a Galiț iei.
Turcii sunt o minoritate etnică din România , care număr ă 27.698 de persoane,
conform recensământului din anul 2011. Ei reprezintă aproximativ 0,2% din populația
totală a țării. Majoritatea turcilor din România trăiesc în zona istorică Dobrogea , în special ,
în județul Constanța , unde dețin o pondere de circa 3,4% din populația județului. Mulți
turci se întâlnesc și în județul Tulcea . Înaintea realizării lacului de acumulare de la Porțile
de Fier , a existat o importantă comunitate turcă și pe insula Ada Kaleh . Turcii sunt
principalii reprezentați ai islamului în România .
Rușii lipoveni repezintă aproximativ 0, 2% din populația totală a țării. Ei au ajuns
în România întrucât au fost nevoiți să emigraze de pe valea Donului, în secolul al XVIII –
lea, din cauza persecuțiilor religioase ruse . Rușii lipoveni, sunt adepți ai bisericii creștine

19
de rit vechi, denumiți rascolnici, care nu au vrut să renunțe la religia și s -au despărțit de
Biserica Ortodoxă Rusă. În România ei s -au stabilit în nordul Dobrogei, mai ales, în Delta
Dunării și în unele orașe din Moldova și Bucovina. Principalele lor îndeletniciri sunt:
pescuitul și grădinăritul . Aproximativ 80% dintre ei se întâlnesc în Delta Dunării.
Tătarii sunt un grup etnic , vorbitor de limbă turcă . Ei sunt prezenți pe teritoriul
actual al României din secolul a l XIII -lea. Conform recensământului din anul 2011, un
număr de 20.464 de oameni s -au declarat tătari, majoritatea acestora fiind tătari crimeeni
din județul Constanța . Tătarii , la fel ca și turcii, sunt reprezentați ai islamului în Ro mânia .
Sârbii reprezintă 0,1 % din populația totală a țării și locuiesc, în mare parte în
Banat, unde au ajuns în secolele: XVII -XVIII, emigrând din Balcani. Ei au venit în valuri
succesive, în mare măsură, cu ajutorul regilor Ungariei, pentru a apăra granițele Imperiul ui
Habsburgic. Cei mai mulți sârbi trăiesc în Timiș și Caraș -Severin, iar puțini se întâlensc în
Mehedinți și Arad.
Slovacii reprezintă aproximativ 0,08% din populația totală a României. Ei au fost
colonizați în secolele XVII -XVIII, pentru lucru l la pădure. Astfel, ei și -au constuit
localități în apropierea munților Oaș, Plopiș și Meseș. La șfârșitul secolului al XVIII -lea și
în secolul al XIX -lea, ei s -au așezat și în Bucovina, Crișana și Banat. Cei mai mulți trăiesc
în Arad, Bihor, Sălaj și Tim iș.
Bulgarii dețin 0,04% din pop ulația țării. Ei au migrat la no rd de Dunăre, în timpul
lui Constantin Mavrocordat, după răscoala de la Ciprov ți, din anul 1690, cu scopul de a
obține unele privilegii economice din partea habsburgilor. Astfel, ei s -au așezat în Banat.
După Pacea de la Craiova din anul 1940, unii bulgari s -au repatriat. Astăzi, se întâlnesc
bulgari în Timiș, Arad și, într -un număr mai mic în Giurgiu și Teleorman. Bulgarii se
ocupă cu legumicultura și creșterea animalelor.
Croați i, cu o pondere de aproximativ 0,02 % din populația țării se întâlnesc în
Timiș (zona Checea -Cenei), unde au fost colonizați în anul 1802 pe proprietățile unui
ierarh croat. Croații formează majoritate în două localități din Caraș -Severin.
Grecii , deți nând 0,02% din populația României, trăiesc în Constanța, Tulcea și
Brăila, precum și în București, principala lor ocupație fiind comerțul.
Evreii , fiind în număr de 3217, conform recensămintului din 2011, ceea ce
înseamnă o pondre mai mi că de 0 ,02% din populația țării, au fost înregistrați izolat, în
secolul al XV -lea. În România, minoritatea evreiască a devenit semnificativă , atât din
punct de vedere numeric , cât și din punct de ved ere al ponderii economice și culturale ,
începând cu secolul al XIX -lea. Potrivit recensământului oficial din anul 1930 , totalul

20
evreilor din România era de 756 930. În secolul al XX -lea, antisemitismul unei părți
însemnate a elitelor dintre cele două războaie mondiale a favorizat realizarea holocau stului ,
astfel că , în urma trecerii evreilor basarabeni la cetățenia sovietică și , mai ales , în urma
crimelor comise de regimul lui Antonesc u în România (inclusiv , Basarabia și Transnistria)
și regimul lui Horthy în Transilvania de Nord, acestă minoritat e nu mai număra în anul
1956 decât 146 264 persoane. În perioada regimului comunist , ca urmare a deportăril or
multor evrei în Rusia și a repatrierii altora, după anul 1948, cân d a fost înființat statul
Israe l, numărul acestora a scăzut masiv. În perioada interbelică, cei mai mulți evrei se
întâlneau în Moldova, Bucovina și București, și mai puțini erau în: Banat, Crișana,
Dobrogea și Oltenia. Azi, cele mai importante comunități evreiești sunt în Bucurști, Timiș,
Iași, Cluj, Arad și Bihor.
Italienii sunt o minoritate etnică din România , numărân d 3203 persoane, conform
recensământului din anul 2011. Ei se află dispersați , într-un mod relativ uniform , pe
teritoriul țării, comunități mai mari aflându -se în București , Timișoara , Brașov , Tulcea ,
Iași, Suceava , Ploiești , Pitești , Arad , Drobeta -Turnu Severin , Neamț , Cluj-Napoca , Bistrița ,
Satu Mare .
Polonezii sunt răspândiți , cu precădere, în mediul urban. Cei mai mulți se întâlnesc
în București și Suce ava. Domeniile în care lucrează aceștia sunt: agricultura, industria și
comerțul.
Cehii au fost colonizați de către autoritățile habsburgice, în perioada 1820 -1870, în
sed-estul Banatului, pentru a lucra în domeniul forestier. În prezent cehii s unt întâlniți în
județul Car aș-Severin, în mediul rural și doar puțini au migrat în orașele învecinate
(Orșova, Moldova Nouă).
Chinezii sunt o minoritate etnică din România , numărâ nd 2017 persoane, confor m
recensământului din anul 2011. Majoritatea chinezilor din România trăiesc în București și
în județul Ilfov . Ei au început să migreze spre Europa Centrală ș i de Est, între anii '80 și
anii '90, în România ajungând după anul 1990 .
Armenii din România constituie o comunitate etnică , veche de aproximativ un
mileniu, fiind prezenți în toate regiunile României. În prezent, comunitatea numără doar
câteva mii de membri. Comunități mai mari de armeni se întâlnesc în București și în
județe le Constanța, Suceava.
Macedonenii sunt o minoritate etnică din România , numărând 1264 persoane,
confor m recensământului din anul 2011. O parte dintre acest e persoane au fost înregistrate
în Dobrogea și este posibil ca, în realitate, să nu fie vorba despre slavi macedoneni, ci

21
despre aromâni (macedoromâni) , cărora li se atribuie , uneori , denumirea alternativă de
"machedoni" sau "machidoni". De asemenea, trebuie menționat faptul că , în perioada
interbelică , au existat macedoneni slavi din Iugoslavia , care au emigrat către marile centre
industriale din România, dar aproape toți s-au întors în Iugoslavia , la scurt timp după
instaurarea comunismului în România. După Războiul Civil Grec (1946 -1949), câteva mii
de macedoneni slavi din nordul Greciei s -au refugiat în România. Cei mai mulți dintre ei ,
însă, s-au întors , în ultimele decenii , în Grecia.
Mai sunt și alte etnii printre care se numără și găgăuzii. Aceștia sunt o populație
turco -bulgară, de religie catolică. Ei au fost colonizați în Dobrogea și Basarabia. În
prezent, sunt risipiți în nuclee mici, în câteva centre urbane din țară, precum: București,
Constanța.
La recensămintul din 2011, 1236810 de personae nu și -au declarat naționalitatea,
cei mai mulți locuind îm municipiul București.
VIII. Minorităț ile etnice din județul Prahova
Conform recensământului din anul 2011, în județul Prahova s -a înregistrat o
populație de 762886 persoane, dintre care 712886 români , care reprezintă aproximativ
93,4% din populația totală a județului , 17763 rromi, 447 maghiari , 166 turci , 149 germani,
75 greci, 71 italien i, 53 ruși-lipoveni, 37 ceangăi , 33 evrei , 17 sârbi, 17 bulgari, 16
ucraineni, 14 armeni , 11 polonezi , 6 tătari, 5 macedoneni , 4 croați, 4 cehi, 3 chinezi, 158
alte etnii și 30.951 de persoane nu și -au de clara t naționalitatea.
Concluzii
Minoritățile etnice au reprezentat , întotdeauna , un procent semnificativ din
populația României. Ele sunt o bogăție pentru națiunea română . Prezența lor etnică,
istorică și culturală reprezintă un elogiu adus diversității și diferenței, fiecare contribuind
cu valorile sale la marea simfonie românească. Contribuția diferitelor culturi la viața
spirituală românească trebuie înțeleasă și în cadrul evoluțiilor politic e din ultimele două –
trei secole de istorie. Minoritățile oferă , de asemenea , punți de legătur ă între români și
națiunile -mamă ale acestor naționalități . Cu mici excepții, minoritățile etnice din România
modernă și contemporană s-au bucurat și se bucură de drepturi și libertăți, care le -au
permis să -și conserve și să-și promoveze specificul etnic și cultural.

22
Bibliografie

 Andreescu, G., (2004), Națiuni și minorități , Editura Polirom, Iași
 Ciobanu, V., Radu , S., (2006), Partide politice și minorități naționale din România
în secolu l XX , Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu
 Cucu, V. , (1996) , România. Geografie Umană și Economică , Ed.Glasul Bucovinei,
Iași
 Nicoară, T., (2011), Istoria și tradițiile minorităților din România , Editura
Politehnica Press, București
 Truți, S., Crețan, R., Ancuțâ -Sârbovan, Cătălina, (2000), Geografia umană și
economică a României , Editura Mirton, Timișoara
 www.insse.ro