PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT Introducere Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat și implicit s-a pus problema separației puterilor… [627467]

UNIVERSITATEA PETRU MAIOR
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE
ADMINISTRATIE PUBLICA I
PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR
ÎN STAT

Introducere
Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat și implicit s-a pus
problema separației puterilor statului, în vederea specializării
activităților statale adică stabilirea unor organe cu autoritate care
să aibă anumite responsabilități și să desfășoare neîncetat același
tip de activități. Această cerință cu caracter obiectiv este
importantă și necesară în orice stat pentru ca procesul de
conducere să fie unul eficient1.
De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar
atribui toate puterilor statului unei singure persoane sau unui grup
de persoane s-ar ajunge la tiranie și ar constitui o amenințare
pentru libertatea individuală2. Totuși, prin esența sa, procesul de
conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea caracterului
unitar al puterii statului.
Statul are de îndeplinit trei funcții fundamentale cărora le
corespund trei puteri: funcția legislativă(puterea legislativă), funcția
executivă(puterea executivă) și funcția jurisdicțională(puterea
judecătorească). Punerea în echilibru a acestor puteri, prin
mijloace de control a uneia față de celelalte, stăvilind astfel
tendința de a acapara toată puterea și de a abuza de ea, este
condiția armoniei sociale și garanția libertății umane. Punerea de
greutate si contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una
să nu le domine pe celelalte. Așadar, nu este atât de mult vorba de
o separație a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”3.
1 Robert A. Dahl, Democracy and its critics , Yale University Press, New Haven, 1989, p. 62-
632 Tudor Drăganu, Drept Constituțional și Instituții Politice , Tratat elementar, Vol. I , Ed.
Lumina Lex, 2000, p. 2533 Ion Deleanu, Drept Constituțional și Instituții Politice , Teoria Generală I, București, 1991,
p. 25-26
2

Originea și conținutul acestui principiu
Cel care a vorbit pentru prima dată de separația puterilor în
stat, ca principiu, este John Locke, dincolo de Canalul Mânecii, și
Montesquieu dincoace de Canalul Mânecii. Sursele acestui
principiu sau acestei teorii se află în antichitate. Mulți dintre
istoricii, filosofii, și scriitorii acelei vremi ne-au lăsat dovezi și
reflecții despre organizarea puterilor și începuturile divizării ei în
Sparta și mai ales Atena.
Primul autor, care, deși nu a elaborat teoria separației
puterilor în stat, a sugerat-o – prin descrierea făcută statului
atenian – este Aristotel. Poate înclinația sa spre proporționalitate și
spre echilibru, priceperea lui de a constata, clasa, sistematiza și
compara l-au făcut să se aplece și asupra modului de organizare
al statului elen. Aristotel afirma că atribuțiile statului elen erau
distribuite unor organe distincte: Adunarea generală (care
deliberează cu privire la afacerile publice), Corpul magistraților
(care execută ce s-a deliberat), Corpul judecătoresc. În
„Constituția Atenei”, Stagiritul distinge cele „trei părți ale statului”
care, odată bine organizate, „statul întreg este, în mod necesar,
bine organizat în el însuși”4.
În Evul Mediu, dominat în mare parte de lupta pentru
supremația puterii între papalitate și Sfântul Imperiu Roman de
Națiune Germana, se remarcă o organizare a prerogativelor de
putere oarecum apropiată de cea din antichitate. Cu toate acestea
odată cu apariția monarhiei absolutiste, principiul de guvernare
stătea la baza „confuziei puterilor”, adică pe deținerea întregii
puteri de către monarh, și exercitarea acesteia după bunul său
4 Ion Deleanu, Drept Constituțional și Instituții Politice , Teoria Generală I, București, 1991,
p.26
3

plac. Chiar dacă puterea politică absolută aparținea regelui,
complexitatea administrării regatului impunea o distribuire și
specializare a diferitelor activități de conducere, inclusiv la nivel
local. Jean Bodin, preluând modelul aristotelic al formelor de
guvernare, susține că suveranitatea aparține, din punct de vedere
teoretic, fie unei multitudini de indivizi(democrația), fie unei
minorități(aristocrația), fie unui singur om(monarhia). Fiindcă
monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se înconjoară de un
ansamblu de instituții (Consiliul permanent denumit Parlament sau
Senat, Stările Generale și adunările provinciale), care desfășoară
diferite activități cu caracter statal, în numele Coroanei5. În
concepția lui Bodin atributele suveranității sunt: puterea legislativă,
puterea executivă, puterea judecătorească, puterea de a declara
război și de a încheia tratate, dreptul „de a bate monedă”, dreptul
de a numi în funcții publice, ș.a.6 .
Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia
politică a fost John Locke. Acesta a avut ca reper cutuma
constituțională britanică și cerințele noii clase sociale de a i se
garanta nu numai libertatea în sens filozofic, ci și libertatea politică,
și Locke susține că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcții ale Coroanei și exercitarea lor de către
organisme distincte. Locke distinge în stat trei puteri: puterea
legislativă, puterea executivă și puterea federativă. Potrivit
concepției lui Locke puterea executivă și puterea legislativă nu
5 Jean-Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques , Armand Colin, Paris, 1990,
p.38-39, p.42.6 Istoria filozofiei moderne , vol. 1, p.90; a se vedea și G. Mosca, Op. Cit., p.144-145.
4

trebuie să fie reunite în aceeași persoană7, spre deosebire de
puterea executivă și federativă, care trebuie contopite.
În epoca în care Locke și-a expus concepțiile politice privind
un nou model de guvernare, și alți autori au supus sistemul de
guvernare englez si economia Angliei unei analize atente. James
Harrington este unul dintre autorii mai sus menționați. Acesta
trasează în lucrarea sa „Oceania” planul unei guvernări echilibrate
bazate pe o diviziune tripartită a corpurilor politice. Ca și Locke,
Harrington nu consideră instanțele judecătorești ca o putere de
sine stătătoare.
7 Jean Touchard, Histoire des idees politiques ., p. 376.”Întrucat legile sunt elaborate într-o
perioadă scurtă de timp, dar presupun aplicarea lor permanentă, este necesar să existe o
forță care să le adopte, și alta care să le pună în executare. Și astfel, puterea legislativă și
cea executivă trebuie să fie separate” John Locke „Concerning Civil Government, Second
Essay”, în Mortimer J. Adler, „Great Books of Western World”, Enciclopedia Britannica, inc.
Chicaco, vol. 1, 1993, p.58.
5

Principiul separației puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu
Montesquieu este de părere că „într-un stat, adică într-o
societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a
putea face ceea ce trebuie să vrei să faci și de a nu fi constrâns să
faci ceea ce nu trebuie să vrei”8. Cu alte cuvinte, după cum afirma
Montesquieu, prin libertate se înțelege dreptul de a face tot ceea
ce îngăduie legile. Cu o condiție: legea să nu fie tiranică.
Montesquieu mai este de părere că libertatea politică există doar
atunci când nu se abuzează de putere, dar din experiență știm că
orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea.
C.L.Montesquieu susținea că în fiecare stat există trei feluri
de puteri: puterea legislativă, puterea executivă – privitoare la
chestiunile care țin de dreptul ginților – și puterea privitoare la cele
care țin de dreptul civil. În continuare Montesquieu definește
puterea executivă ca aparținând principelui(Monarhului) și
constând în dreptul acestuia de a declara război sau de a încheia
pacea, de a trimite sau primi ambasadori, de a apăra teritoriul, ș.a.
Ultima putere mai este denumită și putere judecătorească.
Montesquieu este interesat, mai ales, de separarea celor trei
puteri, întrucât modul în care acestea sunt separate și se exercită,
se realizează sau nu libertatea politică. Chiar dacă autorul francez
folosește termenul de „puteri”, el are în vedere funcții distincte
(ansambluri de atribuții sau prerogative specializate), distribuite
unor organisme distincte care acționează în mod separat unul față
de altul9. Între cele trei puteri, trebuie sa existe însă o colaborare,
8 Montesquieu, „Despre spiritul legilor ”, vol.1, Editura Științifică, București, 1964, p.1939 Tudor Drăganu, Drept Constituțional și Instituții politice , vol. 1, Editura Lumina Lex,
București, 2000, p.254-255.
6

deși ele sunt separate. Această colaborare există în special în
intervenția sau „participarea” unei puteri la înfăptuirea celeilalte.
După momentul în care principiul separației puterilor a fost
instituționalizat în constituții, se va crea ceea ce doctrina numește
„checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei
puteri pentru reechilibrarea raportului dintre ele.
7

Separația puterilor în concepția lui Jean-Jacques Rousseau
O altă concepție despre separația puterilor în stat o regăsim
la J.J. Rousseau. În modelul politic conceput de Rousseau voința
generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie
suverană, celelalte puteri în stat fiindu-i suverane. Rousseau
acceptă astfel implicit existența unor puteri în stat: poporul stabilit
într-un corp politic(Parlament), care stabilește legile și
Guvernământul, compus din indivizi care le pun în executare.
Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate
de Parlament10. Guvernământul deține puterea ca depozitar, el
neavând o putere proprie. Cei ce compun Guvernământul fiind,
prin grația Suveranului(Poporului), depozitari temporari ai puterii și
exercitând în această calitate anumite prerogative de putere,
adoptă diferite acte, pe care Suveranul le poate modifica, limita
sau anula, după bunul său plac.
Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că puterea
executivă îi este supusă acesteia, cea ce exclude independența
puterilor. Accentul pus pe strict subordonare a Guvernământului (a
puterii executive) față de puterea legislativă, ilustrează geniul
politic al lui Rousseau. În ceea ce privește puterea judecătorească
aceasta este, în concepția filozofului francez, o putere aparte,
distinctă atât de putere legislativă, cât și de cea executivă. Totuși,
datorită specializării activității tribunalelor, constând în aplicarea la
cazul concret a unor dispoziții legale puterea judecătorească ar
constitui o ramură aparte a puterii executive.
10 Jean Touchard, Histoire des idees politiques vol.2, p.426
8

Teoria separației puterilor în stat exprimă poate cel mai bine
grandoarea și servituțile principiilor fundamentale ale dreptului
constituțional. „Soarta” principiului este disputată: unii cer
înlăturarea lui ca fiind „arhaic”, „perimat” ; alții pledează doar
pentru „adecvarea” sau „modernizarea” lui în favoarea unei „puteri
forte”, de regulă a executivului11.
11 Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice , Teoria generală, vol. 1, București,
1991, p.28
9