Lect. univ. dr. Eugen-Ioan DAN [627366]

1

Lect. univ. dr. Eugen-Ioan DAN

CRIMINOLOGIE

Tirgu-Mures

2

Capitolul I
Obiectul cercetării criminologice

Etimologia cuvântului crimă este mai complexă și a constituit subiectul multor
dezbateri în literatura de specialitate.
Termenul crimă provine din grecescul krimein, care avea înțelesul a judeca, a
alege, a separa. Cuvântul a fost preluat în latină sub forma crimen (-inis) care
însemna la origine: „decizie judiciară”. In latina clasică termenul crimen capătă, de
asemenea, sensul de «acuzație» sau «capăt de acuzar e».
In aceste condiții în sensul său etimologic, cu vântul crimă nu desemnează în
mod direct o acțiune, un act sau un comportament pa rticular, ci mai degrabă actul de
a judeca un comportament în cadrul unui proces inst ituțional de tip judiciar.
Examinarea obiectului cercetării criminologice pres upune a stabili ce anume
interesează cercetarea criminologică.
Un prim indiciu în acest sens îl reprezintă însăși denumirea criminologiei,
originea acestui cuvânt. Observăm astfel că, din pu nct de vedere etimologic,
noțiunea criminologie este alcătuita din două cuvin te de origine freacă respectiv:
crimen (cu sensul inițial de acuzație și apoi de in fracțiune) și logos (la origine
discurs, rațiune, iar ulterior, știință) 1.
Pornind de la sensul etimologic se poate formula ch iar o definiție prealabilă,
pur nominală, în care criminologia ar reprezenta: d iscursulcu privire la crimă, știința
crimei. Deși, evident, incompletă, o asemenea defin iție apare destul de frecvent în
literatura de specialitate, la autori de prestigiu, fie efectiv în formula „știința
crimei” 2, fie în varianta „studiul științific al fenomenulu i criminal” 3.
Acest tip de definiție, deși criticabil sub aspectu l rigorii, prezintă avantajul
simplității, oferind un reper clar, deși minim, cu privire la „zona” în care se situează
cercetarea criminologică.
Pe baza acestui reper, putem presupune că fenomenul criminal intră în sfera de
interes a cercetării criminologice, face parte din obiectul acesteia.
Un al doilea indiciu este dat de existența evidentă a unor preocupări practice
legate de fenomenul criminal, de combaterea ori lim itarea acestuia. Putem
presupune că interesul cercetării criminologice est e atras și de aceste preocupări de
ordin practic, pe care le vom numi practică anticri minală.

1 Valerian Cioclei – Manual de criminologie, Editura C .H. Beck București 2011, pag. 9
2 A se vedea, de exemplu, E. Seelig, Traité de criminologie, Ed. P.U.F., 1990, p. 3
3 A se vedea, de exemplu, R. Vouin, J. L éauté, Droit Pénal et Criminologie, Ed. P.U.F., 1956 , p. 34

3
1. Fenomenul criminal -obiect al cercetării criminolog ice

Expresia „fenomen criminal” este foarte des utiliza tă, dar sensul ei diferă,
uneori foarte mult, în raport de conținutul mai res trâns sau mai larg ce i se atribuie.
Uneori fenomenul criminal este privit doar ca o„abs tracție juridică”, situație în care
conținutul acestuia este redus la cel al noțiunii d e infracțiune 1.
Alteori, în doctrină, prin utilizarea expresiei „fe nomen criminal” se are în
vedere doar aspectul macro-criminologic (ansamblul infracțiunilor). în sfârșit, unii
criminologi dau un sens foarte larg expresiei „feno men eliminai”, considerând că în
conținutul acesteia trebuie să se regăsească: norme le penale edictate, violarea
acestora, precum și reacția socială represivă, cons ecutivă 2.
In mod evident, este o greșeală să privim fenomenul criminal ca pe o simplă
abstracție juridică, deoarece el reprezintă o reali tate umană și socială 3.
In același timp, o viziune exclusiv macro-criminolo gică (macro-socială) asupra
fenomenului criminal este doar parțială, deoarece i gnoră latura individuală a
realității criminale (crima ca fenomen individual ș i criminalul ca factor sine qua
non ). În sfârșit, o viziune prea largă asupra fenomenu lui criminal este la rândul ei
inexactă. A introduce represiunea în conținutul fen omenului criminal echivalează 4,
după opinia noastră, cu o confuzie ce s-ar face în medicină, între maladie și
tratamentul acesteia.
Pentru a stabili ce anume intră în conținutul fenom enului criminal și, pe cale de
consecință, în sfera obiectului cercetării criminol ogice, trebuie să avem în vedere, pe
de o parte, aspectul individual al fenomenului, cee a ce presupune atât fapta în sine
(noțiunea de crima ), cât și factorul uman care este inerent acesteia ( criminalul ), iar
pe de altă parte, trebuie să avem în vedere aspectu l „colectiv” sau „de masă” al
fenomenului ( criminalitatea )5.

1 „Din punct de vedere juridic, fenomenul criminal s e reduce la infracțiune (…). Putem astfel să-l defini m ca
fiind: <<fapta prevăzută și pedepsită de legea penal ă ca urnare a tulburării pe care o produce ordinii
sociale.>>” (G. stefani, G Levasseur, B. Bouloc, Dr oit Pénal général, 16 éd. Dalloz, 1997, p. 4.)
2 „Crima este în inima criminologiei, dar, oricât ar fi de importantă, inima nu este niciodată decât un organ
printre altele. Rolul ei nu poate fi înțeles decât d acă este plasată în organismul din care face parte. Fenomenul
criminal este acest ansamblu al cărui centru este cri ma. Léauté (1972, p. 7-10) concepe fenomenul criminal ca
un proces în trei etape: 1 – normele penale sunt edic tate; 2 – ele sunt violate; 3 – aceasta provoacă o r eacție
socială represivă. Putem la fel de bine să ni-l repr ezentăm ca pe o dramă în trei personaje: delincvent ul,
victima și agentul de control social, și în trei ac te: prevenirea, trecerea la act și riposta penală” (M. Cusson, La
Criminologie, Ed. Hachette, 1998, p. 16.)
3 „Fără îndoială, fenomenul criminal nu apare și nu e xistă decât daca există o societate și pentru că ex istă o
societate. Dar nu societate este cea care îl produce. La originea lui există totdeauna acțiunea unei perso ane,
ființă umană și socială, revoltată împotriva societ ății al cărei membru este. Din acest punct de vedere el
(fenomenul criminal – n.n.) reprezintă o realitate u mană și socială.” (G. stefani, G Levasseur, B. Bouloc , op. cit.,
p. 9.)
4 Valerian Cioclei – op. cit., p. 11
5 În legătură cu utilizarea expresiilor „crimă, fenome n individual” și „criminalitate, fenomen colectiv”, în
sensul celor de mai sus, a se vedea R. Gassin, Criminologie, deuxième édition, Dalloz, 1990, p. 64 -65.

4
Crima

Noțiunea de crimă are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o mare
confuzie, atât în privința noțiunii în sine, cât și în legătură cu unii „compuși” ai
acesteia, cum ar fi criminologie sau criminolog. Această confuzie derivă din
înțelesul curent ce se dă noțiunii de crimă. O prez entare în detaliu a tuturor
semnificațiilor noțiunii de crimă este așadar utilă , nu numai pentru conturarea
obiectului cercetării criminologice, dar și pentru înlăturarea oricăror confuzii
posibile pe această temă 1.
Distingem trei înțelesuri posibile ale noțiunii de crimă:
a) sensul comun;
b) sensul penal;
c) sensul criminologie.

a) În sens comun , prin crimă se desemnează, de regulă, o infracțiun e
intenționată împotriva vieții persoanei, fie că est e vorba de omor (art. 174 C.pen.),
de omor calificat (art. 175 C.pen.), de omor deoseb it de grav (art. 176 C.pen.) sau
pruncucidere (art. 177 C.pen.).
Prin extensie, regăsim aceeași denumire utilizată d e multe ori în cazul unor
infracțiuni care au un alt obiect juridic principal , dar care au ca rezultat moartea unei
persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei [art. 211 alin. (3) C.pen.], viol urmat
de moartea victimei [art. 197 alin. (3) C.pen.] ș.a .
Întâlnim această utilizare în limbajul curent, în m as s-media, în opere literare
etc. La baza folosirii crimei cu acest înțeles se a flă, probabil, denumirea dată
categoriei celei mai grave de infracțiuni, din împă rțirea tripartită, la care ne vom
referi în cele ce urmează. Precizăm însă, de acum, că nu există identitate între cele
două înțelesuri, adică între sensul comun și sensul penal al noțiunii.
b) În sens penal , crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care
legiuitorul stabilește pedepse diferite și procedur i speciale, în raport cu celelalte
infracțiuni.
Acest sens este dat de împărțirea tripartită a infr acțiunii în: crime, delicte și
contravenții.
Pentru prima dată, de o manieră clară, această împă rțire a fost reținută de Codul
penal al Revoluției Franceze (cunoscut sub denumire a de Codul lui brumar anul IV),
a fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Na poleon) și, apoi, de majoritatea
legislațiilor penale europene elaborate la începutu l secolului al XlX-lea.
Ulterior, către sfârșitul secolului al XlX-lea, ide ea împărțirii trinitare începe să

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 12

5
piardă teren. Mai întâi Olanda, în 1886, prin elabo rarea unui nou cod penal și apoi
Italia, odată cu primul ei cod penal din 1889 (Codu l Zanardelli), trec la o clasificare
bipartită, respectiv: delicte și contravenții. în t imp, alte legislații penale europene au
urmat aceeași cale, astfel încât, în prezent, siste mul tripartit nu mai este menținut
decât în Franța, Belgia, Luxemburg, San-Marino și G recia 1.
Consecventă propriei tradiții, Franța a păstrat vec hea împărțire și în noul cod
penal intrat în vigoare în anul 1994. Potrivit art. 111-1 al acestui cod: „Infracțiunile
sunt clasificate, după gravitatea lor, în crime, de licte și contravenții”. Deși
legiuitorul nu o indică în textul citat (și nici în altă parte, în mod expres), având în
vedere natura pedepselor, crimele corespund celor m ai grave infracțiuni, delictele,
infracțiunilor de gravitate medie, iar contravenții le infracțiunilor de minima
gravitate. Pentru justiția franceză, această împărț ire constituie, în planul tehnicii
juridice, baza întregului sistem de drept penal 2, având consecințe multiple, începând
cu natura și cuantumul pedepselor și, încheind cu p rocedura de anchetare și
judecare, diferite pentru fiecare categorie de infr acțiuni. în legislația penală română
a existat aceeași împărțire a infracțiunilor, în cr ime, delicte și contravenții, atât în
codul de la 1865, cât și în cel de la 1936 (Codul p enal Carol al II-lea).
Codul Penal socialist de la 1969 a renunțat Ia sist emul trinitar, lăsând loc unei
concepții unitare cu privire la infracțiune. în ace st sistem, contravențiile au ieșit din
sfera de reglementare a justiției penale. în rest, orice faptă prevăzută de legea penală
și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infr acțiune, fără nicio altă distincție.
Rezultă că, în contextul legislației penale române actuale, noțiunea de crimă nu are
nicio semnificație normativă 3.
Mai trebuie remarcat că noțiunea de crimă folosită în limbajul comun nu
acoperă integral categoria crimelor din împărțirea tripartită, la care ne-am referit
anterior. Atât în vechiul nostru sistem penal, cât și în celelalte legislații care au
prevăzut ori mai prevăd încă împărțirea trinitară, în categoria crimelor intră, pe lângă
infracțiunile contra vieții, ori care au avut ca ur mare moartea victimei (vezi limbajul
comun), și alte fapte penale grave, cum ar fi spre exemplificare: infracțiunile contra
siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhă riile, violurile, actele de terorism,
traficul organizat de stupefiante etc. Adăugăm, pen tru comparație, că, în categoria
delictelor intră infracțiuni „obișnuite” cum ar fi: furt, înșelăciune, vătămare
corporală, fals etc. în categoria contravențiilor i ntră, de regulă, încălcări ale
normelor de conviețuire socială, ale reglementărilo r privind circulația rutieră, ale

1 În acest sens, J. Pradel, Droit Pénal Comparé, Ed. Dalloz, 1995, p. 228.
2 F. Desportes, F., Le Gunehec, Le nouveau Droit Pénal, Tome I, Droit pénal général , Ed. Bconomica, 1995, p. 67.
3 „Vechiul” Nou Cod penal, Legea nr. 301/2004, ce ar f i trebuit să intre în vigoare la data de 1 septembri e
2008 (conform O.U.G. nr. 50/2006), revenea la o dif erențiere a infracțiunilor, bipartită de această dat ă, în
crime și delicte. „Noul” Nou Cod penal, Legea nr. 286 /2009, prin care Legea nr. 301/2004 a fost abrogată , nu
mai prevede o asemenea distincție între infracțiuni.

6
unor dispoziții fiscale etc. Putem conchide că noți unea de crimă, în limbaj penal, o
include pe cea utilizată în limbajul comun, dar, co nține, în plus, alte fapte penale
grave 1.
Inainte de a trece la examinarea sensului criminolo gie al noțiunii de crimă, se
impune precizarea că, în doctrina penală, noțiunea de crimă a fost și este utilizată și
în sensul general de infracțiune, de faptă penală. Acest lucru este valabil atât pentru
doctrina de limbă franceză (contrar sensului strict stabilit de lege prin împărțirea
tripartită), cât și pentru cea de limbă engleză 2.
c) În sens criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune larga, referind u-se
la infracțiune în general. După cum vom constata în să, este inexact a pune semnul de
egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă ut ilizată în criminologie.
încă de la primele cercetări cu caracter științific efectuate în domeniul
criminologiei s-a încercat o distanțare de viziunea abstractă cu privire la infracțiune,
pe care o practicau penaliștii. Crima a fost privit ă ca fapt uman și social, ca fenomen
(în sensul de realitate observabilă și repetabilă). Nu întâmplător, cercetarea
criminologică a debutat sub denumirea de antropolog ie. Pozitiviștii italieni 3 au
coborât pe firul istoriei umanității, au depășit gr anițele statale și continentale, pentru
a studia crima și omul criminal. în aceste condiții , una din primele observații care
s-au impus a fost legată de oscilația în timp și sp ațiu a legii penale. Cu puține
excepții, ceea ce „ieri” era considerat drept crimă , „astăzi” nu mai este și invers, ceea
ce un stat sancționează ca infracțiune, altul nu o face și invers 4.
Mai mult, în cadrul aceluiași sistem penal există i mportante diferențe de natură,
între faptele calificate drept criminale. De la uci derea unei persoane până la
sustragerea unei franzele, codul penal lipește acee ași etichetă: infracțiune. Blamul
public, invocat deseori drept reper în „labirintul” sancționator, este un fals criteriu.
Există fapte care se bazează pe inteligența și abil itatea autorilor combinate cu
naivitatea victimelor. în aceste cazuri blamul soci al este, de regulă, formal, dacă nu
chiar inexistent. Gel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă Păcală, personaj
care apare sub diferite nume la mai toate popoarele și, care, potrivit codului penal,
este un escroc veritabil, în vreme ce în povestiril e populare este privit cu simpatie,
drept un personaj pozitiv, care sancționează prosti a omenească. O categorie
intermediară o formează fraudele fiscale și furturi le în paguba statului, care
declanșează în opinia publică un oprobriu, de princ ipiu, impersonal. în sfârșit, există
și o altă categorie, reprezentată, în principal, de agresiuni și furturi în paguba

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 14
2 Astfel, în dreptul american, spre exemplu, noțiunea de crimă corespunde celei de infracțiune, incluzând în
același timp: violation (echivalentul contravenției), misdemeanour (ce ar corespunde cu delictul) și felony
(echivalentul crimei din împărțirea tripartită).
3 A se vedea infra nr. 143.
4 Valerian Cioclei – op. cit., p. 15

7
avutului privat, care declanșează sentimente de ins ecuritate și iritare, față de care
blamul public este maxim 1.
Această relativitate a legii penale, ce presupune r elativitatea noțiunii de crimă,
a scos la iveală necesitatea găsirii unor criterii proprii, criminologice, pentru
definirea ei.
Primul care a încercat o rezolvare coerentă, a aces tei probleme a fost R.
Garofalo. El a propus o abordare sociologică a noți unii de crimă, dându-i acesteia
semnificația de delict natural (în opoziție cu delictul convențional). Astfel, în opinia
lui Garofalo, pentru ca un act să fie considerat cr imă, el trebuie să producă
„vătămarea acelei părți a simțului moral care const ă în sentimentele altruiste
fundamentale, mila și probitatea” 2. Ulterior au existat și alte tentative de definire a
crimei, însă criteriile propuse de Garofalo au reve nit cel mai des, sub o formă ori
alta, în concepțiile exprimate. Astfel, B. di Tulli o definește crima în aproape aceiași
termeni ca și Garofalo, arătând că: „… Putem deci considera drept crimă acel
fenomen care, aducând atingere sentimentelor altrui ste fundamentale, tulbură
condițiile de viață ale ansamblului social și contr avine moralității medii dintr-o
epocă și dintr-o societate determinată” 3.
Dintre încercările contemporane, merită a fi aminti tă soluția propusă de R.
Gassin, care pornește de la distincția ce se poate face între „valorile-scop” și
„valorile-mijloc”. Prima categorie este reprezentat ă de „bunurile” protejate de legea
penală, iar cea de a doua categorie se referă la „m ijloacele” (procedeele), prin care
s-ar aduce atingere respectivelor bunuri, procedee care sunt prohibite. în timp ce
„bunurile” protejate variază mai mult sau mai puțin , în timp și spațiu, „mijloacele”
(procedeele) prohibite prezintă un element de const anță: violența și viclenia au fost
întotdeauna incriminate4. O definiție a noțiunii de crimă ar trebui să porn ească, deci,
de la aceste elemente. Problema gradului de la care violența și viclenia ar trebui să
fie sancționate (ori ar trebui să fíe considerate c rime) rămâne însă nerezolvată…
Prin urmare, nu se poate identifica în prezent o de finiție a crimei, unanim
acceptată în doctrina criminologică. Toate dezbater ile care au avut loc în jurul
acestui subiect au scos însă la iveală caracterul p ozitiv al crimei (în sensul de
realitate observabilă) și faptul că, pentru înțeleg erea ei, se impune a merge dincolo
de teoria clasica a doctrinei penale, în care infra cțiunea (crima) este considerată o
abstracție, ea neexistând decât sub forma unui conc ept juridic.
Din punct de vedere penal, unde nu este lege nu est e infracțiune, iar principiul
nullum crimen sine lege este totdeauna gata să ne-o reamintească. Dar, dup ă cum s-a

1 A se vedea, în același sens, G. Picca , La criminologie, 3e Ed., P.U.F., 1993, p. 5.
2 R. Garofalo, La criminologie, cinquième édition entirement refon due et augmentée, Félix Alcan, éditeur,
Paris, 1905, p. 35.
3 B. di Tullio, Manuel d’anthropologie criminelle, Ed. Payot, Pari s, 1951,p. 16.
4 A se vedea R. Gassin, op. cit., p. 53, 54.

8
remarcat, pe bună dreptate, în doctrina criminologi că, „nu este mai puțin adevărat că
acest concept legal acoperă o realitate umană și so cială care, înțeleasă ca fenomen,
este anterioară legii și o motivează” 1. Cu alte cuvinte putem spune, deși construcția
pare oarecum paradoxală, că omul a încălcat și înca lcă legea penală, înainte ca
aceasta să existe. Acest paradox aparent este confi rmat însă, atât la nivelul istoriei
umanității, cât și la nivelul realității cotidiene. Mai întâi a existat un comportament
uman care, cu timpul, a fost socotit ca neconvenabi l pentru comunitate și, abia
ulterior, acest comportament a fost catalogat ca im oral, iar mai târziu ca infracțional.
Norma penală vine să sancționeze un comportament pr eexistent, ea nu creează
comportamente. în timpurile prezente lucrurile se p etrec la fel: apar norme noi, legi
penale, care vin să sancționeze anumite comportamen te devenite neconvenabile
pentru societate, în același timp, unele fapte sunt dezincriminate, dându-se „frâu
liber” unor comportamente prohibite anterior 2.
Toate aceste fluctuații ale legii penale, după cum vom arăta, sunt receptate de
cercetarea criminológica și de aceea noțiunea de cr imă cu care aceasta operează
trebuie să-și asigure un anumit grad de autonomie.
Rezultă din cele expuse anterior că, în sens crimin ologie, noțiunea de crimă
trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să
meargă dincolo de acesta, așa cum se întâmplă îri r ealitate, în cercetarea
criminologica.
Pentru a stabili limitele în care operează noțiunea de crimă, vom pleca și noi,
așadar, de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor din
codul penal [art. 17 alin. (1)], pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune trebuie
să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții (tr ăsături) esențiale: 1) să fie
prevăzută de legea penală, 2) să fie comisă cu vino văție și, 3) să prezinte pericol
social. După cum se precizează în doctrina penală, „lipsa vreuneia dintre trăsăturile
esențiale duce la inexistența infracțiunii, cu toat e consecințele ce decurg din această
situație” 3.
Vom examina fiecare dintre aceste trei trăsături, p entru a observa în ce măsură
cercetarea criminologica este îndreptățită să se in tereseze și de fapte cărora le
lipsește una sau alta dintre ele.
1) Prima condiție se referă la necesitatea existenței unei dispoziți i legale de
incriminare, în vigoare la data comiterii faptei.
După cum se va putea observa și din teoriile analiz ate ulterior, cercetarea
criminologica este interesată și de fapte care nu m ai fac obiectul legii penale, dar

1 J. Pinatel , Traité de droit pénal et Criminologie, Tome III, Ed. Dalloz, 1963, p. 40. în același sens, B. di Tullio
arată: „… fenomenul crimă, luat în sensul naturalis t și uman, nu este creat de către legi; el preexistă acestor
legi care și-au găsit în el rațiunea lor de a fi” (B. di Tullio, op. cit., p. 16.)
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 17
3 C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, voi. I, Ed. Șa nsa, 1992, P- 113.

9
care, în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat , au fost incriminate.
Avem de-a face în principiu cu două categorii de si tuații. In prima categorie
este vorba de fapte incriminate cu zeci ori sute de ani în urmă și, care, de multă
vreme, nu mai figurează în legislațiile penale (spr e exemplu vrăjitoria). În a doua
categorie intră faptele relativ recent dezincrimina te. Există în această privință
numeroase exemple din legislația penală română de d upă anul 1989, cum ar fi: unele
infracțiuni contra siguranței statului (spre exempl u, sabotajul – art. 264 C.pen.);
unele infracțiuni în legătură cu avortul (avortul p rovocat de femeie – art. 186 C.pen.;
deținerea de instrumente sau materiale abortive – a rt. 187 C.pen.; omisiunea de a
anunța efectuarea avortului – art. 188 C.pen.); rel ațiile sexuale între persoane de
același sex (art. 200 C.pen.); insulta și calomnia (art. 205, respectiv 206 C.pen.);
infracțiunile contra avutului obștesc (Titlul IV di n Codul penal); unele infracțiuni
contra autorității (spre exemplu, defăimarea unei o rganizații – art. 237 C.pen. sau
ofensa adusa autorității – art. 238 C.pen.); adulte rul (art. 304 C.pen.) etc.
În cazul incriminărilor din trecutul îndepărtat, cr iminologia este interesată în
studierea respectivelor fapte, pentru ca pe baza me todei istorice să tragă unele
concluzii generale privind natura fenomenului crimi nal. Mai poate fi, de asemenea,
interesată de respectivele incriminări, în cazul ex aminării infractorului, atunci când
se încearcă stabilirea traseului ereditar al acestu ia. Faptele comise de ascendenți și
incriminate la vremea respectivă vor fi avute în ve dere 1.
In cel de-al doilea caz, interesul este ușor de ses izat, iar el vizează mai multe
aspecte. Pe de o parte, deoarece înainte de a fi de zincri- minate faptele respective au
intrat în statisticile criminale, pentru orice anal iză comparativă, ele trebuie luate în
seamă. Pe de altă parte, interesul este legat de pe rsoana infractorului, care a fost
condamnat și a executat o pedeapsă sub imperiul leg ii vechi. Sigur că, prin dezin-
criminarea faptei, condamnarea anterioară nu mai ar e relevanță din punct de vedere
penal; în eventualitatea comiterii unei noi infracț iuni, făptuitorul va avea statutul de
infractor primar. La o analiză crinii- nologică a p ersonalității respectivului făptuitor
nu se va putea însă face abstracție de faptul că el a mai suferit o condamnare penală,
că a străbătut deja procesul de executare a pedepse i, cu toate plusurile și minusurile
acestuia etc.
Exemplele ar putea fi multiplicate. Credem însă că cele arătate până acum sunt
suficiente pentru a motiva necesitatea ca în cercet area criminologică să fie avute în
vedere și fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală.
2) Cea de-a doua condiție se referă la necesitatea ca fapta să fie comisă cu
vinovăție. în cazurile în care se constată lipsa de vinovăție, fapta nu reprezintă
infracțiune. Cercetarea criminologică este însă int eresată și de acele fapte în care se

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 19

10
constată lipsa vinovăției și aceasta cel puțin din două motive:
Pe de o parte, în majoritatea cazurilor, lipsa vino văției este un element în plus
care se adaugă unor împrejurări tipice, cu un ridic at potențial criminogen. Cu alte
cuvinte, pe aceeași „schemă” ori pe una identică se produc și fapte care au caracter
de infracțiune. Analiza situațiilor cu potențial cr iminogen în care a fost comisă fapta,
chiar dacă în speță lipsește vinovăția, poate duce la concluzii interesante în legătură
ch genul respectiv de fapte. Pentru clarificare, pu tem lua exemplul unui omor comis
în legitimă apărare, în condițiile deja clasice ale unui conflict apărut între victimă și
agresor pe fondul consumului excesiv, în comun, de băuturi alcoolice. în acest caz,
lipsa vinovăției, care desigur are relevanța ei maj oră din punct de vedere penal, nu
schimbă cu nimic mecanismul factorilor cauzali ori favorizanți pe care-l regăsim și
în alte fapte asemănătoare, dar comise cu vinovăție și, deci, catalogate drept
infracțiuni. Mai putem nota că, în aceste situații de lipsă de vinovăție, rezultatul
socialmente periculos ori dăunător se produce în fa pt, ceea ce constituie un motiv în
plus pentru criminologie să ia în calcul asemenea f apte 1.
Pe de altă parte, toate faptele comise cu lipsa vin ovăției intră, până la un punct,
în statisticile penale, mai exact, în categoria cri minalității aparente2. Această
împrejurare decurge din faptul că lipsa vinovăției trebuie constatată pe cale
judiciară, fie de organele de urmărire penală, fie de instanțele de judecată și, nu de
puține ori, se întâmplă ca această constâtare să ap ară la sfârșitul unui întreg ciclu
procesual. Deoarece aceste fapte intră practic într -una din categoriile de
criminalitate „contabilizate”, este normal ca ele s ă fie avute în vedere de cercetarea
criminologică.
3) Cea de-a treia condiție se referă la necesitatea ca fapta să prezinte un a numit
grad de pericol social pentru a fi socotită infracț iune. Există două forme de pericol
social, ca trăsătură a infracțiunii: pericolul soci al generic și pericolul social concret.
După cum se arata în doctrina penală: „Pericolul so cial generic sau abstract este
apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca
infracțiune (…) Pericolul social concret este per icolul ce-1 prezintă o faptă concretă
săvârșită de o persoană și este apreciat de instanț a judecătorească cu prilejul
judecării faptei.” 3
In cazul faptei ce nu prezintă un grad de pericol s ocial concret, se constată că
aceasta nu reprezintă infracțiune. Pentru criminolo gie subzistă același interes de a
avea în vedere astfel de fapte, interes legat de st atisticile criminale, ca și în cazul
celorlalte două condiții analizate anterior., Aceas ta deoarece aplicarea art. 18 1
C.pen., prin care se constată lipsa pericolului soc ial, este de competența justiției

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 20
2 A se vedea infra nr. 34
3 C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman. Pa rtea generală, ed. a V-a, Ed. Universul Juridic 2006 , p. 105.

11
penale. Drept urmare, respectivele fapte vor intra și ele în categoria criminalității
aparente, contribuind prin aceasta la formarea unei imagini asupra fenomenului
criminal.
In același timp, caracterul endemic al unor astfel de fapte „mărunte”, la o
analiză criminologică atentă, poate furniza date im portante atât cu privire la
persoana făptuitorului (în multe cazuri potențial i nfractor), cât și cu privire la o serie
de factori favorizanți (crimi- nogeni) de ordin soc io-economic.
Iată deci, pe scurt, motivele pentru care cercetare a criminologică ia în calcul și
acele fapte care nu prezintă gradul de pericol nece sar pentru a fi considerate
infracțiuni.
Rezultă așadar, din cele expuse până aici, că în li mbaj criminologie echivalarea
noțiunilor de crimă și infracțiune nu este riguros exactă, deoarece noțiunea de crimă,
deși o include pe cea de infracțiune, cuprinde în p lus și alte fapte cărora este posibil
să le lipsească unul din cele trei elemente definit orii ale infracțiunii, dar care
păstrează o »justificată” aparență penală prin exis tența celorlalte două elemente.
Pentru a acoperi și aceste situații vom spune că, î n sens criminologie, noțiunea de
crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justific ată aparență penală.
Mai trebuie precizat că în preocupările criminologi ei intră și studierea altor
categorii de fapte, de comportamente, ce ies din sf era noțiunii de crimă, chiar în
înțelesul larg pe care i l-am atribuit. Este vorba, în esență, de acele comportamente
apreciate ca deviante, care se depărtează deci de n ormele socio-morale, fără însă a
intra în conflict eu legea penală. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă
alcoolismul, comportament deviant ce ă constituit o biect de studiu încă de la
începuturile cercetărilor criminologice, Lombroso d e pildă acordându-i un interes
particular. Mai pot fi date ca exemple: consumul de substanțe stupefiante (în măsura
în care acest consum nu este incriminat de legea pe nală), abandonul școlar,
tendințele spre vagabondaj, prostituția (în măsura în care nu este considerată
infracțiune) etc.
In literatura de specialitate s-a pus problema dacă . aceste comportamente intră
ori nu în sfera obiectului cercetării criminologice , iar părerile au fost atât pro, cât și
contra.
O soluție de compromis ar fi aceea de a considera c a aceste comportamente fac
parte din „sfera de interes” a criminologiei 1.
Așa cum arătam mai sus, realitatea ne obligă să con statăm că cercetarea
criminologică este interesată și de asemenea compor tamente. Considerăm însă că o
distincție totuși se impune.
Când comportamentele deviante reprezintă centrul de interes al preocupărilor,

1 A se vedea R.M. Stănoiu, Criminologie, voi. I, Ed. Oscar Prinț, 1995, p. 24 .

12
ne vom afla probabil, mai degrabă, în prezența unor cercetări sociologice, eventual
de sociologie criminală.
În cazul în care respectivele comportamente sunt st udiate în legătură cu
fenomenul criminal și pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a acestuia, este
vorba fără îndoiala de cercetare criminologică. Se poate observa, de altfel, că în
preocupările criminologilor intră în general doar a cele comportamente deviante care
prezintă riscuri foarte mari de a se transforma în comportamente infracționale sau
altfel spus, este studiată devianța care generează delincvență 1.
Aceste precizări fiind făcute, considerăm că introd ucerea devianței în
conținutul obiectului criminologiei ar fi forțată ș i ar presupune depășirea sferei de
„competență materială” a acestei discipline. Nu mai puțin adevărat este însă că, în
cercetarea criminologică, trebuie Să se ia în calcu l și unele comportamente diferite
de cel criminal (deviante și nu numai), dar numai î n cazul și în măsura în care
acestea au o legătură directă cu fenomenul criminal , favorizându-1 ori chiar
determihându-1. Aceste comportamente rămân însă în afara obiectului propriu-zis al
criminologiei.
Noțiunea de crimă, în sensul de faptă penală, sau c u justificată aparență penală,
reprezintă un prim element al fenomenului criminal.
Dar crima, așa cum am văzut, este înainte de toate un fapt uman și, de aceea,
orice crimă presupune existența unui criminal .

Criminalul

Noțiunea de criminal va necesita mai puține explica ții, deoarece sunt valabile și
în acest caz mare parte din constatările făcute în legătură eu noțiunea de crimă.
Mai întâi trebuie arătat că, în general, termenul d e criminal este folosit în
paralel cu termenii de infractor și delincvent, făr ă a se face vreo distincție între
aceștia. Există și autori care propun expresii eufe mistice pentru a disimula aceste
noțiuni. 2
Indiferent însă de termenul sau expresia care se ut ilizează, trebuie avut în
vedere faptul că, în criminologie, se. operează cu noțiuni ce au o semnificație
deosebită și, de aceea, unele precizări se impun și aici.
In sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o
infracțiune. în sens penal, mai riguros, se adaugă și condiția existenței unei hotărâri
definitive de condamnare. Acest sens este exact și util: exact, pentru că permite

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 22
2 Ne referim aici la teoriile aboliționiste care recl amă înlocuirea termenilor de infractor și delincvent cu
expresii de genul: „persoană implicată”, „aflată înt r-o situație problemă” etc. A se vedea, în acest se ns L.
Hulsman, J. Bernat de Celis, Peines perdues – le système pénal en question, Ed. Centurion, Paris, 1982.

13
raportarea la criteriile clare prevăzute de lege pr ivind infracțiunea și util pentru că
permite raportarea la statisticile criminale oficia le, care pot da o imagine
aproximativă, dacă nu despre „calitatea” infractori lor, cel puțin despre numărul lor.
In cercetarea criminologică se va pomi tot de la ac eastă semnificație penală
care se dă infractorului. Mai mult, „materialul” um an furnizat cercetării
criminologice a provenit și provine, în majoritatea sa, din rândul populației
penitenciare, deci, persoane care nu numai că au co mis infracțiuni, dar au și fost
condamnate, suportând rigorile pedepsei.
Semnificația penală a noțiunii de infractor nu este decât parțial relevantă în
criminologie.
Există și persoane care sunt suficient de abile pe ntru ca acțiunile lor să nu cadă
niciodată sub incidența legii deși trăiesc într-o s tare permanentă de „fraudă a legii
penale”. Pe aceștia: „Ar fi foarte grav a-i lăsa în afara criminologiei, deoarece nu se
poate observa prea bine ce anume, în afara unei abi lități dovedite, îi distinge de
delincventul «legal» 1”
O categorie aparte, care trebuie avută în vedere ai ci, o reprezintă bolnavii
psihic. Ne referim, în acest caz, la cei care sufer ă de maladii grave, ce au ca efect
lipsa totală a discernământului. Aceste persoane, d in cauza stării mentale, nu vor
putea fi trase la răspundere penală și, deci, nu po t deveni infractori în sensul penal al
termenului, indiferent cât de gravă ar fi fapta pe care au comis-o. Bolnavii psihic și
faptele pe care le comit au constituit însă, încă d in faza incipientă a cercetărilor
criminologice, o preocupare prioritară pentru speci aliști, iar studiile în acest
domeniu sunt mereu de actualitate.
Analiza mecanismului de producere a infracțiunilor în Cazul bolnavilor psihic
este importantă nu numai pentru a desluși această c ategorie de fapte, ci, prin
comparație, se pot dezvălui mecanismele faptelor co mise de oameni normali din
punct de vedere psihic, ori considerați ca atare. L a altă scară, la alte proporții, uneori
mecanismele se repetă 2.
Tratând foarte succint, dar în același timp sugesti v problema diferențierii între
abordarea penală și cea criminologică a noțiunii de criminal, R. Gassin arăta: „Spre
deosebire de penalist, care vede în condamnarea pen ală criteriul delincventului,
criminologia se atașează de realitatea fenomenului și definește delincventul ca
«acela care a comis o crimă». Nu este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat,
nici măcar urmărit ori cunoscut de autoritățile de poliție și justiție (delincventul
ascuns a interesat întotdeauna pe criminolog). În s ens invers, condamnarea nu este

1 G. Stéfani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin , Criminologie et science pénitentiaire, troisième édition, Dalloz,
1972, p. 127.
2 A se vedea, în acest sens A. Hesnard, Psychologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963, p. 9 4 și urm.

14
totdeauna suficientă, căci trebuie să avem în veder e erorile judiciare” 1.
Credem că cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că
noțiunea de criminal trebuie să aibă în criminologi e o semnificație aparte.
Intra în categoria criminologică de „criminal ” persoana care comite o
„crimă" în sensul de faptă penală sau cu justificat ă aparență penală .
Criminalul, în această accepțiune extrem de largă, intră, în mod implicit,
alături de crima, în conținutul fenomenului crimina l și, prin urmare, în sfera de
preocupări a cercetării criminologice, face parte d in obiectul acesteia.
Dar crima, fiind un fapt uman, este implicit și un fapt social, o realitate care din
păcate nu este singulară. Privite în ansamblul lor, crimele înseamnă criminalitate ,
noțiune de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Criminalitatea

Ideea de criminalitate și noțiunea în sine au apăru t relativ târziu, respectiv către
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secol ului al XlX-lea. Această apariție
corespunde cu începuturile presei și cu primele sta tistici criminale care „au obișnuit
spiritele să conceapă existența unui fenomen social global care merită a fi explicat” 2.
Noțiunea de criminalitate desemnează, la modul general, ansamblul faptelor
penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate.
Ea poate fi utilizată fie în acest sens general, fi e într-un sens mai precis, pentru
a desemna anumite categorii de fapte penale.
Regruparea faptelor penale după diverse criterii co nduce la obținerea unor
categorii de criminalitate diferite. Aceste diferit e categorii de criminalitate pot fi
clasificate în două moduri: după criterii subiectiv e, variabile ( clasificarea
subiectivă ) și după un criteriu obiectiv, invariabil ( clasificarea obiectivă ).
Clasificarea subiectivă a criminalității se referă la categorii de criminalitate
obținute prin raportarea la diferite elemente de re ferință, alese în funcție de interesul
cercetării criminologice.
O primă serie de diferențieri rezultă din chiar def iniția pe care am dat-o
criminalității, respectiv din raportarea acesteia l a unități de spațiu și timp. Astfel, în
funcție de spațiul de referință, cel mai frecvent s e operează cu categoria de
criminalitate națională , ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul
unui anumit stat (noțiunea de teritoriu fiind înțel easă în sensul atribuit de legea
penală). Dar, mai pot fi avute în vedere, fie categ orii mai restrânse (regiune, județ,
oraș, cartier etc.), fie categorii mai largi (crimi nalitatea zonală, de exemplu Europa
Occidentală, sau Europa de Est; criminalitate conti nentală; criminalitate mondială).

1 R. Gassin, op. cit., p. 55.
2 Ibidem, p. 66.

15
în funcție de perioada de timp luată în calcul se o perează, de regulă, cu noțiunea de
criminalitate anuală . Pot fi, însă, avute în vedere și unități mai redu se de timp
(semestru, lună, zi, inclusiv secunde, de exemplu; „la fiecare x secunde în statul y se
comit z omoruri”), ori unități mai mari de timp (ci ncinal, deceniu, secol etc.). 1
O altă diferențiere se poate face în funcție de nat ura faptelor penale care sunt
avute în vedere de cercetarea criminologică. în ace st sens, se poate face distincția,
spre exemplu, între faptele de violență și faptele comise cu viclenie, rezultând două
categorii corespunzătoare: criminalitatea violentă și respectiv criminalitatea
vicleană .
În sfârșit, dacă faptele penale sunt raportate la d iferite categorii de persoane
care le comit pot rezulta o serie de alte categorii cum ar fi: criminalitatea adultă și
criminalitatea juvenilă , criminalitatea masculină și criminalitatea feminină etc.
Schimbând elementul de referință, se poate obține o mare varietate de categorii
ce pot fi adăugate la cele enumerate mai sus.
Am numit acest tip de clasificare, subiectivă , din cauza faptului că elementul de
referință este.variabil, este rezultatul unei opțiu ni. Altfel spus, stabilirea elementului
de referință în funcție de interesul cercetării cri minologice are, în cele din urmă, un
caracter subiectiv . Aceasta nu înseamnă că respectivele categorii de criminalitate nu
ar avea o existență obiectivă; termenul subiectiv s e referă, deci, doar la modalitatea
de clasificare.
Clasificarea obiectivă a criminalității se referă la categorii de criminalitate
obținute prin raportarea la un criteriu unic, respe ctiv gradul de cunoaștere a faptelor
penale de către organele care participă la înfăptui rea actului de justiție penală
(poliție, parchet, instanță de judecată, denumite î n continuare, pe scurt, chiar dacă nu
riguros exact, organe de justiție penală).
Conform acestui criteriu, criminalitatea se împarte în următoarele categorii: 1)
criminalitatea reală; 2) cifra neagră a criminalității ; 3) criminalitatea aparentă (sau
relevată); 4) criminalitatea legală (sau judecată).
Ne vom opri asupra acestei clasificări, deoarece o considerăm importantă din
cel puțin două puncte de vedere:
Pe de o parte, majoritatea teoriilor criminologice operează cu categoriile de
criminalitate sus-menționate, ori fac referire la e le.
Pe de altă parte, explicarea fiecărei categorii de criminalitate, precum și a
relațiilor dintre ele, permite înțelegerea mai core ctă a criminalității în ansamblu și
avertizează asupra capcanei pe care o poate repreze nta uneori statistica pentru
criminologie (aspect asupra căruia vom mai reveni).2
Pentru facilitarea înțelegerii, am recurs la o repr ezentare grafică a celor patru

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 26
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 27

16
Fig. nr. 1
categorii de criminalitate la care ne vom referi în continuare (a șe vedea fig. nr. 1).
C.R. = Criminalitate reală
C.N. = Cifra neagră

C. A. – Criminalitate aparentă
C.L. = Criminalitate legală
X – Faptă penală (sau faptă cu justificată aparență
penală)

1) Criminalitatea reală (C.R.), se referă la ansamblul faptelor penale com ise
efectiv, indiferent dacă ele sunt ori nu sunt cunos cute de către vreunul din organele
justiției penale. Această categorie are un grad max im de generalitate, incluzând toate
celelalte categorii (a se vedea schema).
Prin urmare,, cunoașterea criminalității reale sub diversele sale aspecte
(amploare, forme, localizare, evoluție) este de max imă importanță pentru cercetarea
criminologică. Din păcate, însă, o cunoaștere rigur os științifică a acestei categorii nu
este posibilă 1; din multitudinea faptelor comise, o bună parte ră mâne întotdeauna
necunoscută, din diverse motive. Această parte ascu nsă reprezintă așa-numita „cifră
neagră” a criminalității despre care vom vorbi mai departe.
2) Cifra neagră a criminalității (C.N.), ( dark number , în literatura de limbă
engleză și le chiffre noir , în cea franceză), reprezintă așadar ansamblul fap telor
penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoștința organelor de justiție
penală.
În reprezentarea grafică pe care am imaginat-o, cif ra neagră este localizată în
zona intermediară dintre criminalitatea reală și cr iminalitatea aparentă (C.R. și C.A).
Rezultă că, într-o ecuație matematică, am putea exp rima cifra neagră prin diferența
dintre criminalitatea reală și criminalitatea apare ntă, adică: C.N. = C.R. – C.A.
Factorii care generează cifra neagră sunt numeroși și au origine diversă. Ei
pot fi însă grupați în trei categorii principale, c are acoperă majoritatea ipotezelor
practice. Aceste categorii sunt: A) abilitatea infr actorilor; B) ineficiența organelor de
cercetare penală; C) „pasivitatea” victimelor.
A) Abilitatea infractorilor presupune comiterea, unor fapte penale, în condiți ile
în care urmele materiale și rezultatul socialmente periculos ale respectivelor fapte nu
sunt sesizate de către organele de cercetare penală . în această categorie putem

1 G. Ștefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 52.

17
include atât infracțiuni cu caracter economic, sau patrimonial (precum unele
infracțiuni finan- ciar-bancare bine concepute), câ t și infracțiuni împotriva vieții
(spre exemplu, un omor disimulat într-o sinucidere aparentă sau un omor urmat de
ascunderea cadavrului etc.).
Atragem atenția că, în aceste cazuri, abilitatea in fractorilor constă în aceea că
însăși fapta nu este descoperită și nu ajunge deci la cunoștința organelor de justiție.
Nu trebuie confundată această ipoteză cu cea a unor infracțiuni aparente, ajunse deci
la cunoștința organelor judiciare, dar rămase cu au torul neidentificat (așa-zisele
„dosare cu A.N.”). în aceste cazuri există, de asem enea, o anumită abilitate a
infractorilor, dar ea se materializează în aceea că autorii nu pot fi identificați de
organele judiciare. Faptele în sine sunt însă cunos cute în această ipoteză, iar ele vor
intra în categoria criminalității aparente, ieșind din zona cifrei negre.
B) Ineficienta organelor de cercetare penală . Folosim această denumire
generică pentru a ne referi, în primul rând, la org anele de cercetare ale poliției
judiciare, care au competența generală în materie ( potrivit art. 207 C.proc.pen.). Se
adaugă la acestea organele de cercetare penală spec iale (art. 208 C.proc.pen.),
precum și organele parchetului, în virtutea atribuț iilor ce revin procurorului în
conducerea și controlul activității de cercetare pe nală [art. 209 alin. (1) C.proc.pen.]
și în efectuarea urmăririi penale [art. 209 alin, ( 3) C.proc.pen.]. 1
Aceleași consecințe cu privire la cifra neagră decu rg însă și din ineficiența altor
organe cu anumite atribuții de control în diferite domenii, care au obligația legală de
a sesiza organele de urmărire penală în cazul const atării unor infracțiuni (cum ar fi
spre exemplu, Garda financiară sau Curtea de Contur i).
Ineficiența la care ne referim poate decurge: 1) di ntr-o organizare deficitară a
organelor sus amintite; 2) din incompetență profesi onală; 3) din incorectitudinea
unor. funcționari care își desfășoară activitatea î n cadrul respectivelor organe,
1) Organizarea deficitară poate avea la rândul ei surs e obiective (lipsa de
personal, lipsa de mijloace tehnice, cadrul legal n ecorespunzător etc.) ori subiective
(repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane și materiale, alegerea greșită a
unor obiective ori priorități în activitate etc.).
Pentru înțelegerea mai exactă a ipotezei la care ne referim, putem folosi drept
exemplu situația infracțiunilor cu caracter economi c sau comercial. Lipsa unor
controale sistematice, într-o zona comercială X, di n cauza numărului redus de
lucrători, sau din cauza unei planificări defectuoa se a activității, va face ca unele
infracțiuni comerciale, comise în zona respectivă, să rămână nedescoperite și,
posibil, legat de acestea, un lanț întreg de alte f apte penale, precum cele de corupție,
fraudă fiscală etc.

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 29

18
2) Incompetența profesională la care ne referim se man ifestă prin incapacitatea
organelor cu atribuții de cercetare penală de a dep ista și de a se autosesiza cu privire
la comiterea unor fapte penale. Pentru înțelegerea ipotezei să revenim la exemplul
anterior. Dacă zona comercială, X este supusă de ac eastă dată unui control
sistematic, însă persoana ori persoanele care asigu ră acest control sunt slab pregătite
profesional, incapabile, rezultatul va fi același p e care l-am avut și în primul caz,
când controlul lipsea cu desăvârșire.
3) Problema incorectitudinii unor funcționari poate v iza fie aspecte de
fermitate, fie de corupție. Pentru ca lucrurile să fie clare, să revenim pentru ultima
oară în zona comercială X. De această dată există u n control sistematic, iar
persoanele care exercită controlul sunt capabile și observă comiterea unor fapte
penale. Dacă în continuare, fie datorită lipsei de fermitate (comoditate, indulgență
nejustificață etc.) fie datorită corupției, respect ivele persoane nu întocmesc actele de
sesizare necesare, rezultatul este același ca și în cazul în care controlul nu s-ar fi
efectuat. In lipsa unui act oficial de sesizare, or ganul de cercetare penală rămâne
practic în necunoștință de cauză, iar toate faptele comise vor rămâne în sfera cifrei
negre a criminalității.
C) Pasivitatea” victimelor . Deși în ordinea prezentării apare pe ultimul loc,
această categorie de factori are o contribuție subs tanțială la sporirea cifrei negre.
Includem în această categorie situațiile în care pe rsoanele care au suferit direct
sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penal e, nu sesizează organelor de
justiție acele fapte, iar aceste organe nici nu pot ajunge, pe altă cale, să afle despre
comiterea faptelor respective.
Natura infracțiunilor susceptibile de a intra în ac eastă categorie este diversă
(furt, înșelăciune, .vătămare corporală, viol etc.) . Nu are relevanță, în ce privește,
cifra neagră, dacă este vorba de fapte pentru care este necesară procedura plângerii
prealabile, ori de fapte ce se urmăresc din oficiu. în ambele cazuri, ne referim la
ipoteza în care organele judiciare nu pot afla fapt a pe o altă cale (autosesizare,
denunț), iar victima, singura care ar putea-o recla ma, nu face acest lucru.
Motivele care pot sta la baza unei atitudini „pasiv e” din partea victimei sunt
extrem de diverse. Vom prezenta spre exemplificare două ipoteze a căror frecvență
poate fi bănuită, deoarece, din când în când, fapte de acest gen reușesc să părăsească
zona cifrei negre, devenind cunoscute.
O primă ipoteză se referă la infracțiuni patrimonia le. în legătură cu acestea
există diferite situații și motivări care conduc sp re pasivitatea victimei.
Cel mai frecvent victima nu reclamă fapta atunci câ nd este vorba de sustragerea
unor bunuri de mică valoare (furt din buzunare, din autoturisme etc.). O astfel de
atitudine poate fi generată de: probabilitatea redu să de a recupera bunul sustras;
riscul de a pierde foarte mult timp cu formalitățil e birocratice legate de depunerea

19
unei plângeri și derularea procesului penal; antici parea unei atitudini ostile din
partea autorității, despre care se presupune că ar fi „ deranjată” de numărul mare de
plângeri pentru fapte mărunte, a căror soluționare este incertă.
Victima rămâne în stare de pasivitate și în cazul u nor sustrageri, având ca
obiect material diverse categorii de bunuri a căror deținere este ilegală (substanțe
stupefiante sau toxice, materiale nucleare sau alte materii radioactive etc.) sau a
căror proveniență este ilegală (rezultă din săvârși rea altor infracțiuni). în aceste
cazuri victimele nu sunt interesate să reclame resp ectivele infracțiuni deoarece sunt
în situația de a fi chiar ele trase la răspundere p enală. 1
Existența unor astfel de situații se poate constata , de regulă, cu ocazia
cercetărilor efectuate în alte cauze, când infracto rul sau membrii unui grup de
infractori mărturisesc și comiterea altor fapte în afara celor pentru care sunt
cercetați, fapte pentru care nu existaseră reclamaț ii din partea persoanelor păgubite.
A doua ipoteză se referă la infracțiunile împotriva vieții sexuale, în particular la
viol. în cazul unor astfel de infracțiuni este ușor de înțeles de ce, probabil de multe
ori, victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise împotriva lor. Examinările
medico-legale, întrebările inevitabil indiscrete di n cursul anchetei, publicitatea
procesului penal, teama față de reacția soțului, pr ietenului ori a rudelor mai mult sau
mai puțin apropiate etc., creează, fiecare în parte și toate împreună, un efect
descurajator asupra victimei. Și în legătură cu ast fel de infracțiuni nereclamate, se
întâmplă uneori să fie făcute destăinuiri de către infractori cercetați pentru fapte
similare, ceea ce ne permite să bănuim că o bună pa rte din violurile comise rămân
pentru totdeauna în zona cifrei negre a criminalită ții.
În afara celor trei categorii de factori sus aminti te, cifra neagră poate avea și
alte surse. Odată cu problema identificării acestor surse, cercetarea criminologică
și-a pus și problema evaluării cifrei negre.
Posibilitățile de evaluare a cifrei negre. Existența cifrei negre a criminalității a
fost pusă în evidență odată cu primele estimări can titative ale fenomenului criminal,
estimări ce au aparținut „Școlii cartografice” repr ezentată de Quetelet și Guerry 2.
Mai mult, Quetelet a formulat o ipoteză potrivit că reia există un raport invariabil
între infracțiunile cunoscute și cele totale, de un de rezultă că cifra neagră crește ori
descrește în aceeași proporție cu criminalitatea ap arentă. Această ipoteză a avut
darul „să-i liniștească pe statisticieni” 3, deoarece în conformitate cu ea, cifra neagră
nu ar fi viciat estimările cantitative cu privire l a criminalitate.
Lucrurile nu stau însă așa. Pentru a ne da seama, e ste suficient să ne imaginăm
variația uneia dintre categoriile de factori care g enerează cifra neagră, analizate

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 31
2 A se vedea infra nr. 129.
3 J. Pinatel, La. société criminogène, Ed. Calman-Levy, 1971, p. 170 .

20
anterior. Astfel, spre exemplu, dacă, printr-o mai bună organizare și prin
perfecționarea calității profesionale a lucrătorilo r, organele de cercetare penală își
sporesc activitatea de depistare a unor fapte penal e, sigur că, în mod corelativ, cifra
neagră va fi în scădere. Sub diferite forme și în d iferite limite, toți factorii care
influențează cifra neagră pot varia, antrenând modi ficări ale acesteia, fără a fi
obligatoriu să regăsim modificări direct proporțion ale la nivelul criminalității
aparente 1.
In aceste condiții, s-a impus necesitatea găsirii u nor soluții pentru evaluarea
cifrei negre.
Cercetarea criminologică folosește în principal dou ă tehnici pentru a determina
valoarea necunoscutei din ecuația criminalității; anchetele de auto-confesiune și
anchetele de victimizare. După cum arată însăși denumirea acestor anchete, p rimele
se adresează potențialilor delincvenți, iar celelal te potențialelor victime.
In primul caz, se regrupează o anumită categorie de populație și, pe baza unor
chestionare personale, se încearcă stabilirea număr ului de infracțiuni comise și
rămase nedescoperite. Bineînțeles că o primă condiț ie de reușită a unei astfel de
anchete este asigurarea totală a secretului identit ății, deoarece, în fapt, se cere
mărturisirea propriilor infracțiuni.
În cazul anchetelor desfășurate în rândul potențial elor victime, tot pe baza
chestionarelor, se încearcă aflarea infracțiunilor suferite de persoanele în cauză, fără
ca faptele respective să fie reclamate sau să ajung ă în vreun alt fel la cunoștința
organelor de justiție.
Prioritatea utilizării ambelor tehnici revine S.U.A . Astfel, prima anchetă de
auto-confesiune a avut loc în anul 1947 la New York , iar prima anchetă de depistare
a cifrei negre cu ajutorul victimelor a avut loc în anul 1965 tot în S.U.A. 2
Ulterior, asemenea anchete au fost efectuate și în unele țări europene (Anglia,
Germania, Olanda etc.) și s-a încercat în permanenț ă perfecționarea lor.
în pofida tehnicilor din ce în ce mai bine puse la punct, anchetele în cauză nu
pot oferi, din păcațe, decât o „evaluare foarte imp recisă a cifrei negre” 3. Chiar și în
aceste condiții însă, anchetele de auto-confesiune și cele de victimizare nu trebuie
abandonate. Pe de-o parte, aceste evaluări, chiar i mprecise, pot oferi o imagine
cantitativă a criminalității nedepistate (ceea ce e ste oricum mai bine decât nimic),
iar, pe de altă parte, anchetele cuprind și indicaț ii calitative referitoare la sursele
cifrei negre, ceea ce poate conduce la unele amelio rări din această perspectivă.
Astfel, spre exemplu, așa cum s-a reținut în litera tura de specialitate: „cercetarea
americană a arătat că în 58% din cazuri victimele n u au informat poliția deoarece au

1 În același sens, a se vedea G. Ștefani, G . Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 56.
2 J. Pinatel, La société criminogène, op. cit., p. 171 și urm.
3 R. Gassin , op. cit., p. 124

21
estimat că aceasta din urmă ar fi fost neputincioas ă, sau că nu ar fi vrut să fie
deranjată, sau că depistarea infractorului nu ar fi avut succes” 1. Dezvăluirea unor
astfel de surse subiective de generare a cifrei neg re și rezolvarea lor, poate duce la
diminuarea cifrei negre, dacă nu la cunoașterea ei cu precizie.
Dintre faptele aflate la un moment dat în zona cifr ei negre, unele reușesc
câteodată să iasă la suprafață, adăugându-se celor cunoscute de la început de
organele de justiție și formând astfel următoarea c ategorie, cea a criminalității
aparente.
3) Criminalitatea aparentă (sau relevată) (CA.) reprezintă totalitatea faptel or
cu aparență penală ajunse la cunoștința organelor d e justiție.
Căile prin care justiția ia la cunoștință despre co miterea unor asemenea fapte
sunt cele prevăzute de lege privind sesizarea organ elor de urmărire penală. Astfel,
potrivit dispozițiilor procedurale: „Organul de urm ărire penală este sesizat prin
plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu, c ând află pe orice cale că s-a săvârșit
o infracțiune” [art. 221 alin. (1) teza I C.proc.pe n.j. O modalitate aparte de sesizare a
organelor de urmărire penală este cea a plângerii p realabile [art. 221 alin. (2)
C.proc.pen.].
In conformitate cu aceste dispoziții și cu atribuți ile ce revin fiecăruia dintre
organele de justiție penală, potrivit legii, faptel e ce vor intra în categoria
criminalității aparente sunt înregistrate în majori tatea cazurilor (mai întâi) la
organele de poliție, uneori la parchete și, în mod excepțional, la instanțele de
judecată. Această distincție este importantă, deoar ece presupune Că o evaluare
cantitativă corectă a criminalității aparente neces ită luarea în calcul a datelor
statistice aparținând tuturor celor trei categorii de organe amintite 2.
Am putut constata, cu ocazia analizării cifrei negr e, de ce o parte din faptele
comise în realitate nu ajung să pătrundă în zona cr iminalității aparente, rămânând
necunoscute. Am stabilit astfel ceea ce diferențiaz ă criminalitatea aparentă de
criminalitatea reală.
Vom stabili acum ceea ce diferențiază criminalitate a aparentă de criminalitatea
judecată, adică vom analiza pe scurt motivele pentr u care o parte din faptele relevate
nu ajung să fie judecate ori să se pronunțe în legă tură cu ele o hotărâre de
condamnare.
După cum lasă să se întrevadă și denumirea ei, crim inalitatea aparentă cuprinde
toate acele fapte care, cel puțin într-o fază incip ientă, prezintă o aparență penală.
Dacă această aparență se confirmă ori nu, dacă avem sau nu de a face cu o
infracțiune, deci cu o faptă care atrage răspundere a penală, este datoria organelor
judiciare de a stabili. Aceasta presupune uneori un volum mare de muncă, pricepere

1 J. Pinatel, La société criminogène, op. cit., p. 172.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 34

22
și, nu în ultimul rând, timp. La această operație c ontribuie atât organele de cercetare
și urmărire penală, cât și, atunci când cauzele aju ng în fața lor, instanțele de judecată.
În multe cazuri, după administrarea probelor necesa re, organele judiciare
pot-ajunge la concluzii contrare aparenței inițiale ;. Astfel, se poate constata că: fapta
nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; lipsește unul din elementele
constitutive ale infracțiunii etc. în alte situații , faptele în sine se confirmă, însă se
constată în același timp și existența unor împrejur ări care nu permit tragerea la
răspundere penală, cum ar fi: lipsa plângerii preal abile, intervenția amnistiei,
decesul făptuitorului etc.
Toate situațiile arătate mai sus, precum și altele care nu au fost menționate,
reprezintă cazuri în care punerea în mișcare sau ex ercitarea acțiunii penale este
împiedicată și sunt prevăzute expres de lege (art. 10 C.proc.pen.).
Când constatarea vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C.proc.pen. se face
mai înainte ca urmărirea penală să fi fost începută , procurorul va da o soluție de
neîncepere a urmăririi penale [cu excepția cazului în care fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracțiuni – art. 10 lit. b1) – când se va da o soluție de scoatere
de sub urmărire penală]. Dacă urmărirea penală se a flă în curs, procurorul va
dispune, după caz, fie scoaterea de sub urmărire pe nală [pentru situațiile de la art. 10
lit. a)-e)], fie încetarea urmăririi penale 1 [în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-h), i 1
și j)].
În sfârșit, dacă în momentul constatării cauza se a flă deja în fața instanței de
judecată, aceasta va pronunța, după caz, fie achita rea [art. 10 lit. a)-e)], fie încetarea
procesului penal [art. 10 lit. f)-j)].
Putem deci concluziona că un prim motiv pentru care unele fapte rămân în zona
criminalității aparente îl reprezintă constatarea v reunuia din cazurile în care punerea
în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împ iedicată.
Cel de-al doilea motiv îl reprezintă neidentiftcare a autorilor pentru o serie de
fapte penale. în aceste cazuri se constituie așa-zi sele dosare cu autor necunoscut sau
A.N.-mi, despre care am mai amintit.
Ca și în cazul nedescoperirii faptei, dosarele cu A .N. își au sursa fie în abilitatea
infractorilor, fíe în erorile de investigare sau, m ai des, în conjugarea acestor două
elemente. Nu revenim asupra acestor aspecte, deoare ce ele au fost analizate pe larg
în contextul cifrei negre.
Atragem însă din nou atenția, deoarece confuzia est e frecventă, că dosarele cu
A.N. nu fac parte din cifra neagră, ele reprezintă fapte sesizate, apar în estimările
statistice și aparțin, deci, criminalității aparent e. Ele rămân în această zonă atâta
timp cât autorul nu este descoperit.

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 35

23
în sfârșit, faptele sesizate de către organele judi ciare, care nu întâmpină
niciunul din „obstacolele” menționate mai sus, au d oar o existență pasageră în zona
criminalității aparente, ele încheindu-și parcursul în zona criminalității legale.
Criminalitatea legală (sau judecată ) (C.L.), reprezintă ultima, dar și cea mai
restrânsă dintre categoriile analizate. Se includ a ici faptele penale pentru care s-a
pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare d efinitivă.
Rezultă că nu toate cazurile ajunse pe rolul instan țelor de judecată vor intra în
această categorie. Hotărârile prin care se pronunță achitarea inculpatului ori
încetarea procesului penal rămân în sfera criminali tății aparente, așa după cum a
rezultat când am analizat respectiva categorie. Din acest punct de vedere, denumirea
„criminalitate judecată” este improprie și poate ge nera confuzii.
La o primă vedere criminalitatea legală ar reprezen ta indicatorul cel mai veridic
în estimarea criminalității, garanția fiind dată de condamnarea definitivă.
După cum a rezultat însă deja, din analiza celorlal te categorii de criminalitate,
lucrurile nu stau deloc așa. Criminalitatea legală este tributară față de toate
„dereglările”, survenite până ce cauzele să ajungă în instanță și, în plus, față de cele
ce pot interveni în timpul judecății. Astfel, pe de -o parte, lipsesc din acest tablou al
criminalității faptele comise, dar nedescoperite, c ele pentru care în mod nejustificat
s-a dat o soluție de neurmărire și cele unde s-a di spus în mod greșit achitarea
inculpatului; pe de altă parte, sunt incluse în mod artificial cazurile de condamnare
definitivă nejustificate (erorile judiciare).
Ca o concluzie la toate cele arătate în legătură cu clasificarea obiectivă, se
impune următoarea constatare: pentru evaluarea cât mai corect posibil a
criminalității, trebuie avute în vedere toate categ oriile examinate mai sus, cunoscând
particularitățile fiecăreia în parte și conexiunile existente între ele.
Criminalitatea, înțeleasă ca ansamblu de fapte pena le, sau cu justificată
aparență penală comise, reprezintă la rândul ei o c omponentă a fenomenului
criminal.
Prin reunirea tuturor elementelor analizate, putem stabili conținutul
fenomenului criminal .
Fenomenul criminal , perceput din punct de vedere uman și social, iar nu ca
simplă abstracție juridică, reunește în conținutul său o realitate individuală – crima
cu vectorul ei inerent criminalul – și o realitate colectivă – criminalitatea .
Fenomenul criminal, având conținutul indicat anteri or, reprezintă un prim
obiect al cercetării criminologice.

Practica anticriminală -al doilea obiect al cercetă rii criminologice
Se impune o paranteză legată de controversa privin d caracterul criminologiei:
dacă aceasta este o știință teoretică sau este o șt iință practică?

24
Disputa pleacă de la împărțirea filozofică a științ elor, în general, în științe
teoretice (sau pure, sau fundamentale), pe de o par te, și științe practice (sau tehnice,
sau aplicative), pe de altă parte. în linii mari, a ceastă împărțire se referă la natura și
scopul cunoașterii, la metodele folosite: în timp c e științelor teoretice le este
specifică cercetarea fundamentală ce are ca scop cu noașterea în sine a obiectului de
studiu, științele practice sunt caracterizate print r-o cercetare aplicativa, având drept
finalitate o cunoaștere utilitară 1.
Vom prezenta pe scurt controversa în cauză, deoarec e ne va ajuta să punem în
evidență dublul’caracter al cercetării criminologic e și, pe cale de consecință,
existența celui de-al doilea obiect al cercetării c riminologice.

1. Dublul caracter ai cercetării criminologice
O primă categorie de opinii considera criminologia drept o știință fundamentală
ori teoretică, având prin urmare ea obiect cercetar ea fenomenului criminal în sine 2.
în această variantă, de știință pură, criminologia este indiferentă la aplicațiile
practice care ar putea decurge din rezultatele cerc etărilor sale.
De cealaltă parte a baricadei se află opiniile potr ivit cărora cadrul criminologiei
se reduce la cercetarea aplicativă; nu există crimi nologie în condițiile în care nu
exista perspective terapeutice. în acest sens, s-a afirmat: „criminologia nu poate fi
definită prin ea însăși, ci numai în raport cu ceea ce realizează”; „criminologia este și
nu poate fi decât o terapeutică particulară” 3
Ca de obicei, între două extreme există și o cale d e mijloc. Astfel, într-un
remarcabil studiu epistemologic, profesorul Giacomo Cânepa remarca dubla
finalitate a cercetării criminologice ceea ce presu pune:
„a) pe de o parte, cercetarea cauzelor comportament ului antisocial și, în
consecință, studiul problemelor în sine, independen t de utilizarea practică a
rezultatelor (cercetare fundamentală);
b) pe de altă parte, programarea metodelor adecvate pentru prevenirea și
tratamentul comportamentului antisocial și, în cons ecință, studiul problemelor
urmărite în scopul utilizării practice a rezultatel or (cercetarea aplicativă)” 4.
Același autor remarcă însă în continuare că în cazu l criminologiei distincția
dintre cele două tipuri de cercetare nu este absolu tă, deoarece „soluția unei probleme
puse de cercetarea fundamentală poate deseori const itui obiectul unei alte

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 37
2 În legătură cu aceste opinii, a se vedea R. gassin , op. cit., pag. 40, unde se fac referiri cu privire la doi dintre
susținătorii lor: P. Cuche și H. Levy-Bruhl
3 F. Dadognet , Science et criminologie, în L’equipement en crimin ologie (Actes du XIV-eme Cours
International de Criminologie), Ed. Masson, Paris, 1965, p. 525, citat de G. Canepa , R.D.P.C. nr. 8/1971, p. 764
4 G. Canepa, L’épistémologie et la recherche criminologique, R.D .P.C. nr. 8/1971, p. 764.

25
investigații în domeniul cercetării aplicative” 1.
In scopul de a justifica dubla finalitate și implic it dublul caracter al cercetării
criminologice, în literatura de specialitate s-a ap elat deseori la o comparație
sugestivă între criminologie și medicină. S-a remar cat astfel că, „cercetarea cauzelor
crimei oferă aceeași utilitate imediată ca cea a ca uzelor unei maladii în medicină: ea
permite o mai bună cunoaștere a tratamentelor apte să vindece răul. Potrivit acestei
maniere de a vedea lucrurile, criminología devine, în același timp, o știință pură și o
știință aplicativă”2.
în realitate, această dispută își are răspunsul în chiar preocupările concrete ale
cercetării criminologice. Astfel, se poate remarca faptul că, de la primele cercetări
cu caracter științific realizate în criminologie, p e lângă studierea fenomenului
criminal, s-a pus și problema găsirii unor soluții practice de limitare a acestuia,
școala pozitivistă fiind exemplul cel mai sugestiv din acest punct de vedere.
Cercetarea fenomenului criminal doar ca un scop în sine ar fi lipsită de sens;
aplicațiile practice pe care criminología le poate degaja sunt singurele care justifică
efortul de cunoaștere a realității criminale.
în acest sens, în doctrina criminológica s-a remarc at pe bună dreptate că:
„Opinia care vede în criminologie o știință în acel ași timp teoretică și practică pare a
fi singura satisfăcătoare: ea singură, în fapt, ia în considerare natura particulară a
obiectului său, fenomenul criminal înțeles ca rău s ocial care atrage lupta împotriva
lui, în scopul de a-1 îndigui și a-1 refula” 3.
Acest dublu caracter al criminologiei antrenează du blarea obiectului cercetării
criminologice; apare pe lângă obiectul originar, re spectiv fenomenul criminal, cel
de-al doilea obiect, pe care îl vom numi practica a nticriminală și pe câre vom încerca
să-l explicăm în cele ce urmează. 4

2. Conținutul practicii anticriminale
Pentru desemnarea preocupărilor practice legate de fenomenul criminal, în
literatura de specialitate întâlnim formulări diver se, precum: prevenirea și
combaterea fenomenului criminal, prevenirea și trat amentul comportamentului
antisocial, reacția socială contra crimei, mijloace le de luptă împotriva criminalității
etc.
Toate aceste denumiri, mai mult ori mai puțin difer ite,, vizează, în principiu,
aceleași preocupări practice legate de fenomenul cr iminal.
Pentru a înțelege în ce constau aceste preocupări p ractice, vom apela la

1 Ibidem.
2 R, Vouin , J. Léautê , Droit pénal et criminologie, Ed. P.U.F., 1956, p. 22.
3 R. Gassin , op. cit, p. 40.
4 Valerian Cioclei – op. cit., p. 39

26
sistematizarea ce pare a fi cea mai completă.
Astfel, în literatura de specialitate s-a formulat opinia potrivit căreia în lupta
împotriva fenomenului criminal sunt utilizate în co ncret două categorii de mijloace:
a) mijloacele juridice , în care intră totalitatea normelor de drept ce co ntribuie
direct sau indirect Ia combaterea și prevenirea fen omenului criminal (în principal
dreptul penal în sens larg, deci și procedura penal ă, dar și alte dispoziții legale:
constituționale, civile, administrative etc.).
b) mijloacele empirice , unde sunt incluse „practicile instituționale” (po liție,
parchet, instanțe de judecată, penitenciare etc.) c are au ca scop combaterea și
prevenirea criminalității.
Prin combinarea celor două categorii de mijloace re zultă în practică trei
„domenii principale ” de luptă contra criminalității:
1) domeniul dreptului penal și al aplicărilor lui conc rete;
2) domeniul tratamentului delincvenților și
3) domeniul prevenirii criminalității 1.
In acord cu opinia redată anterior; putem adăuga că cele trei domenii alcătuiesc
un ansamblu unitar, un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului criminal.
Prin stăpânirea fenomenului criminal înțelegem menț inerea acestuia în cadrul unor
limite și structuri suportabile din punct de vedere social.
Interesul și vocația de a stăpâni fenomenul criminal aparține statului și de
aceea, în mod firesc, tot sistemul de care aminteam anterior este creat și pus în
mișcare, într-un cuvânt aplicat, printr-o voință st atală, printr-o decizie de politică
anticriminală 2.
Având în vedere cele arătate mai sus, dispunem de t oate elementele necesare
pentru definirea noțiunii care ne interesează:
Practica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de către stat în
scopul stăpânirii fenomenului criminal.
In sensul stabilit prin definiția de mai sus, practica anticriminală constituie cel
de-al doilea obiect al cercetării criminologice 3.
După cum se va preciza la momentul potrivit, acest al doilea obiect al cercetării
criminologice ține de domeniul criminologiei aplica tive, care .are ca principal scop
evaluarea, după criterii științifice, a eficienței mijloacelor de prevenire și combatere
a fenomenului criminal.
In concluzie putem conchide că:

1 A se vedea R. Gassin, op. cit., p. 69.
2A se vedea infra nr. 92.
3 Interesul pe care cercetarea criminológica îl manif estă față de acest al doilea obiect este mai puțin e vident la
o primă vedere. După cum va rezulta mai departe (inf ra nr. 57) este vorba, în linii generale, de a stab ili gradul
de eficacitate al mijloacelor legale utilizate în pr actica anticriminală

27
Distingem două obiecte ale cercetării criminologice 1, în concordanță cu dublul
caracter al acestei cercetări:
1. Fenomenul criminal;
2. Practica anticriminală.

1 În doctrina criminológica, ideea existenței unui dub lu obiect al cercetării criminologice, respectiv al
criminologiei, este fie exprimată direct (a se vede a R. Gassin, op. cit., p. 45 și urm.), fie sugerată de contextul
explicativ (a se vedea M. Cusson, La Criminologie, op. cit., p. 15).

Capitolul II
Modalități de cunoaștere, procedee,
finalitate în cercetarea criminologică

1. Modalități de cunoaștere în cercetarea criminol ogică

Inventarul modalităților de cunoaștere se poate î ntocmi după criterii diverse.
Vom folosi în continuare un criteriu cronologic, pe care îl considerăm util pentru
înțelegerea evoluției ulterioare a teoriilor crimin ologice.
1. Cunoașterea descriptivă
Această modalitate de cunoaștere urmărește stabilir ea caracteristicilor
exterioare (aparente) ale fenomenului criminal. Pri mele preocupări cu caracter
științific în domeniul criminologiei 1 au fost de natură descriptivă și au avut ca obiect
criminalitatea, evaluarea acesteia. Este vorba în p rincipal de aprecieri cantitative și,
în aceste circumstanțe, nu este de mirare că „primi i savanți care s-au aplecat asupra
fenomenului delincvenței au fost matematicieni care au utilizat statisticile criminale.
Condorcet a lansat ideea unei matematici sociale ; Quételet, matematician și
astronom, s-a ambiționat sa formuleze o mecanică so cială, care a reprezentat
corespondentul mecanicii celeste a lui Laplace” 2.
Cunoașterea descriptivă utilizează categorii precum : volumul, structura și
dinamica fenomenului criminal, în dimensiunea socia lă a acestuia (criminalitatea).
Volumul criminalității reprezintă o evaluare strict cantit ativă, referindu-se la
numărul total de fapte penale comise. Este vorba, d esigur, de criminalitatea aparentă
sau de cea legală, singurele. în măsură a fi cuanti ficate cu oarecare precizie; volumul
criminalității reale poate fi cel mult aproximat, p e baza unor indicii asupra cifrei
negre 3.
Structura criminalității presupune o delimitare a acesteia î n funcție de diversele
categorii de fapte penale ori alte criterii 4. Este vorba și aici de o evaluare cantitativă,
deoarece are la bază comparații numerice. Având în vedere însă intervenția unei
opțiuni în ceea ce privește stabilirea diverselor c ategorii, putem considera că în cazul
structurii apare o formă incipientă de cunoaștere c alitativă.
Dinamica privitoare la criminalitate se referă la evoluția și variația acesteia în
timp și spațiu.
Evoluția în timp a criminalității comporta la rându l ei trei tipuri de descriere:

1 Facem abstracție aici de unele constatări din domen iul frenologiei și al psihiatriei care au atins doar în mod
adiacent fenomenul criminal (a se vedea infra nr. 14 7 și nr. 148).
2 G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 36.
3 A se vedea supra nr. 33.
4 A se vedea clasificarea subiectivă, supra nr. 24

29
a) tendințele pe termen lung (ceea ce corespunde noțiu nii de trend utilizată în
literatura de limbă engleză);
b) variațiile sezoniere (respectiv oscilațiile crimina lității în funcție de
succesiunea anotimpurilor);
c) mișcările accidentale (datorate unor evenimente exc epționale, cum ar fi
starea de război, catastrofele naturale etc.).
Variația în spațiu a criminalității poate fi estima tă în funcție de diferitele
„teritorii” utilizate ca termeni de comparație, fie în sens pur geografic, fie în sens
statal, administrativ (diferențe nord-sud, est-vest , diferențe între state, între
continente etc.).
Descrierea dinamicii prezintă un grad mai mare de c omplexitate în raport cu
volumul și structura, implicând deja, uneori o cuno aștere calitativă a fenomenului.
Este cazul descrierii trendului, unde simplele apre cieri numerice nu mai sunt
suficiente, ci „trebuie în fapt corijate aceste dat e «naive», ținând cont de două feluri
de factori de perturbare: factorii intrinseci stati sticii, care consistă în schimbări sau
variații ale sistemului de înregistrare a criminali tății; factori extrinseci statisticii,
care rezultă din diverse fenomene inerente funcțion ării sistemului de justiție penală:
schimbări ale legislației penale, modificări în niv elul de activitate al serviciilor de
poliție ca și în atitudinile victimelor față de rec lamație, variațiile în sistemul de
urmărire al parchetelor, severitatea condamnărilor și aplicarea sancțiunilor penale” 1
Cunoașterea descriptivă nu este doar din punct de vedere cronologic o primă
etapă în cercetarea criminologică. Aceasta reprezin tă o primă etapă necesară și
celorlalte modalități de cunoaștere, fiind astfel o preocupare permanentă în
cercetarea criminologică.
Perfecționarea tehnicilor de calcul și de înregistr are a datelor, utilizarea din ce
în ce mai eficientă a computerului, permit o evoluț ie continuă a cunoașterii
descriptive și, indirect, a celorlalte modalități d e cunoaștere, printre care cea cauzală.
2. Cunoașterea cauzală
Cunoașterea cauzală sau etiologia criminală vizează, după cum și denum irea o
indică, aflarea cauzelor, a condițiilor și a factor ilor care determină sau favorizează
fenomenul criminal.
Apariția preocupărilor etiologice poate fi pusă în relație cu apariția școlii
pozitiviste italiene. Acest moment coincide la rând ul său cu acordarea unui statut
științific criminologiei, de către specialiști (se consideră, în general, ca cercetările
anterioare au avut cel mult un caracter semi-științ ific și că până la apariția
pozitivismului nu se poate vorbi despre o știință a criminologiei).
Pe bună dreptate, aflarea cauzelor fenomenului crim inal a reprezentat un pas

1 R. Gassin , op. cit., p. 134

30
înainte în studierea acestuia; de această dată este vorba despre o cunoaștere
calitativă, iar metodele utilizate sunt pe măsura s copului urmărit. Explicațiile de
natură cauzală utilizează concepte, precum: cauze, condiții, factori etc. Acest tip de
explicații pleacă de la premisa că liberul arbitru nu există sau că el are un rol limitat.
Drept urmare, ca și comportamentul.uman, în general , comportamentul criminal este
determinat, total sau parțial 1.
Cunoaștere cauzală poate fi divizată: pe de-o parte , în funcție de fragmentul
obiectului de cercetare care se dorește a fi cunosc ut (etiologia crimei ca fenomen
individual și etiologia crimei ca fenomen colectiv) ; pe de altă parte,- în funcție de
direcția preponderentă a cercetărilor (biologică, p sihologică, sociologică).
Abordările etiologice diverse au antrenat încă de l a început caracterul
multidisciplinar ai criminologiei, care s-a constit uit prin contribuția cercetărilor
efectuate în alte domenii științifice: biologie cri minală, sociologie criminală,
psihologie criminală.
În aceste condiții, cercetarea cauzală a scos în ev idența existența unor factori de
natură extrem de diversă, care acționează asupra fe nomenului criminal, așa cum se
va putea constata cu prilejul analizei teoriilor et iologice.
Este de remarcat însă că analiza factorilor cauzali și, în general, cunoașterea
etiologică nu este posibilă decât dacă pleacă de la o imagine cât mai clară a
fenomenului criminal. în acest sens, ea se află în contact permanent cu cunoașterea
descriptivă.
În același timp, se impune precizarea că și în cazu l unor abordări aparent
diferite ale fenomenului criminal, cunoașterea cauz ală are un anumit rol, ce nu este
neglijabil. Ne referim la așa-numita criminologie a reacției sociale , care, în
principiu, refuză să pună în discuție aspectele eti ologice. Principalul curent al
acestei orientări, interacționismul , consideră că ceea ce trebuie să intereseze în
legătură cu fenomenul criminal (se folosește de fap t noțiunea mai largă de devianță)
nu este actul în sine, ci procesele prin care socie tatea „lipește eticheta de deviant”
anumitor indivizi și maniera în care aceștia reacți onează la respectiva
„stigmatizare”. Pornind de la această idee, se ajun ge la concluzia că „grupurile
sociale creează devianță instituind norme a căror t ransgresiune constituie devianță,
aplicând aceste norme anumitor indivizi și etichetâ ndu-i ca devianți” 2.
După cum se poate însă constata chiar și din textul citat, teoriile interacționiste
șe fundamentează în ultimă instanță tot pe o cunoaș tere cauzală, chiar dacă este
vorba de această dată de o etioîogie diferită de ce a obișnuită, în sensul că factorii
generatori se află în interiorul mecanismelor grupu rilor sociale.

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 45
2 H.S. Becker , Outsiders. Ed. A.M. Metailie, Paris, 1985, (tradui t de l’americain par J.P. Briand, G.M. Champoulie ),
p. 32.

31
Revenind la cunoașterea cauzală „tradițională”, mai precizăm că aceasta a
dominat în cercetarea criminologică până în jurul a nilor ’50 (ai secolului al XX-lea),
când o nouă modalitate de cunoaștere prinde contur: cunoașterea dinamică.
3. Cunoașterea dinamică
Cunoașterea dinamică . Prin cunoașterea dinamică se urmărește înțelegere a
proceselor ce însoțesc trecerea la actul criminal, mecanismele interne ale acestuia.
Este o cunoaștere calitativă, ce tinde la explicare a conduitei criminale printr-o
succesiune de etape, având o logică proprie.
Inițial, cunoașterea dinamică a apărut ca o complet are a cunoașterii etiologice,
trecerea la act fiind o consecință a acumulării și a combinării an umitor factori
cauzali. Este, spre exemplu, cazul modelului de com portament criminal conceput de
J. Pinatel, pentru care, fiecare etapă a conduitei criminale este pusă în relație cu una
din componentele personalității infractorului, acea sta din urmă fiind explicată prin
intervenția unor factori cauzali 1.
Ulterior, explicațiile dinamice s-au constituit înt r-un front antideterminist,
antietiologic, rezultând ceea ce se denumește în li teratura de specialitate
criminologia dinamică ori criminologia trecerii la act .
Această nouă modalitate de cunoaștere este interesa tă de conduita criminală ca
acțiune izolată, pe care o consideră o realitate bi ne individualizabilă în viața
autorului, distinctă de celelalte acte realizate de acesta. Abordată din această
perspectivă, conduita criminală este susceptibilă d e o explicație în sine,
independentă de trecutul infractorului, de factorii endogeni ori exogeni care ar fi
putut acționa asupra acestuia, înainte de momentul trecerii la act 2.
Explicațiile bazate pe cunoașterea dinamică foloses c categorii economice
precum: eficiență,, raționalitate, oportunitate, ut ilitate, finalitate etc. Se repune în
discuție ideea de liber arbitru și se consideră că infractorul, ca și oricare alt om, are
capacitatea de a opta pentru o conduită sau alta. D in această perspectivă se adoptă o
poziție pragmatică în raport cu activitatea represi vă.
În acest fel se pătrunde deja în domeniul cunoașter ii axiologice, ultima din
modalitățile analizate.
4. Cunoașterea axiologică
Această modalitate de cunoaștere se referă la cel d e-al doilea obiect al
cercetării criminologice. Ea presupune stabilirea, după criterii științifice, a valorii
mijloacelor aplicate în lupta împotriva fenomenului criminal, altfel spus, evaluarea
științifică a practicii anticriminale.
Așa cum am stabilit anterior 3, în zona practicii anticriminale acționează o seri e

1 A se vedea infra nr. 209.
2 A se vedea, în acest sens R. Gassin, op. cit., p. 12 și 202.
3 A se vedea supra nr. 41.

32
de mijloace juridice și empirice. Crearea și punere a în mișcare a acestor mijloace
reprezintă un act de voință politică. în aceste con diții atât legea penală, cât și legile
de organizare și funcționare a instituțiilor chemat e să aplice legea penală, răspund
fie unor criterii exclusiv politice, fie unor crite rii de politică anticriminală, care nu
întotdeauna țin cont de rezultatele cercetărilor șt iințifice cu privire la fenomenul
criminal (constatarea este valabilă și pentru celel alte domenii ale practicii
anticriminale: tratamentul delincvenților și preven irea extrapenală).
Astfel, dacă urmărim spre exemplu dezbaterile parla mentare privind unele
reforme legislative în domeniului dreptului penal ( fie modificarea ori abrogarea
unor incriminări, fie incriminarea unor fapte noi) vom constata că sunt luate în
discuție diferite considerente, nu numai extracrimi nologice, dar și extrapenale
precum: conjunctura eco- nomico-socială internă, as pecte de ordin financiar-bugetar
(de exemplu, costurile implicate de o anumită incri minare), aspecte tehnico-ma-
teriale (de exemplu, capacitățile necesare anumitor instituții), aspecte legate de
conjunctura internațională (poziția unor organisme interstatale, ori a unor organizații
internaționale nonguvemameiitale, cu privire la res pectivele probleme) și, nu în
ultimul rând, aspecte politice, uneori de ordin pur electoral 1.
Legislația penală română în tranziție oferă un exem plu grăitor în sensul celor
de mai sus, însă, în general, lucrurile se petrec î n mod asemănător în toate legislațiile
penale.
Având în vedere această realitate se impune stabili rea unei ierarhii valorice a
mijloacelor anticriminale, pe criterii exclusiv ști ințifice, pentru a se putea aplica
necesarele corecții.
Criteriile științifice sunt legate de noțiunea de e ficacitate, respectiv de efectele
mijloacelor utilizate împotriva fenomenului crimina l. După cum s-a remarcat însă,
pe bună dreptate, în doctrina criminológica, o anum ită eficacitate „poate fi obținută,
cel puțin pentru o perioadă scurtă, prin aplicarea unor constrângeri ilegitime (tortură,
spălarea creierelor…)” 2. Acest gen de mijloace poate reprezenta obiectul c ercetării
criminologice ca formă de manifestare a fenomenului criminal, dar nu interesează
din punct de vedere al cunoașterii axiologice. Rezu ltă că la criteriul-eficacității
trebuie adăugată condiția legalității mijloacelor a nticriminale, respectarea
drepturilor fundamentale ale omului.
În sinteză, se poate reține că prin cunoașterea axi ologică se urmărește stabilirea
gradului de eficacitate al mijloacelor legale utili zate în practica anticriminală.

Procedeele folosite în cercetarea criminologica
Procedeele sau mijloacele utilizate pentru a ajunge la rezultatele urmărite în

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 48
2 R. Gassin , op. cit., p. 70.

33
cercetarea criminologică sunt la rândul lor extrem de diverse, adecvate uneia ori
unora dintre modalitățile de cunoaștere analizate a nterior. Putem clasifica
procedeele în două categorii: metode și tehnici. Ne vom opri, în cele ce urmează,
doar asupra aspectelor esențiale legate de fiecare dintre acestea.
1. Metode
Cuvântul metodă are origine greacă ( meta – spre și odos – cale), însemnând,
într-o traducere aproximativă, „calea ce trebuie ur mată”.
Pornind de la sensul etimologic, noțiunea de metodă științifică poate fi definită,
în termeni generali, drept ansamblul procedeelor ca re conduc gândirea spre
cunoaștere.
Pentru a accede la un caracter cu adevărat științif ic, cercetarea criminologică a
fosț nevoită să se autd-organizeze și „auto-discipl i- neze”, să descopere propriile căi
spre cunoaștere. Acest traseu propriu nu exclude în să folosirea unor metode
generale, comune și altor științe, cu care criminol ogía are puncte comune.
1.1. Metode generale
Incepând cu Aristotel, logica, în sensul ei clasic de știință a legilor gândirii, a
admis existența a două procedee ale spiritului, cu un grad mare de generalitate:
inducția (metoda inductivă) și deducția (metoda ded uctivă).
Metoda inductivă constă în ansamblul procedeelor prin care gândirea trece de
la particular la general (sau face legătura între.. .). Inducția este considerată drept o
metodă mai puțin riguroasă în comparație cu deducți a, însă nu este mai puțin
adevărat că ea stă la baza celor mai importante des coperiri ale spiritului uman.
Metoda deductivă reprezintă un ansamblu de procedee care constă în aplicarea
unui principiu general la un caz particular 1.
Inceputurile cercetărilor științifice în criminolog ie, care așa cum am văzut
coincid cu apariția pozitivismului italian, au fost dominate de utilizarea metodei
inductive. în afara faptului că această metodă repr ezenta realmente instrumentul
principal de lucru pentru școala pozitivistă, născu tă din confruntarea cu gândirea
clasică, ea servea și unei demarcări metodologice f ață de clasicism. Chiar și așa,
pozitiviștii nu excludeau posibilitatea unei cunoaș teri deductive și utilizarea metodei
corespondente.
Astfel, argumentând abordarea fenomenului criminal ca fapt uman și social, în
opoziție cu tradiția clasică de a privi crima ca en titate juridică, Ferri afirma: „în
gândirea și în munca științifică nu există decât do uă mari căi: sau deducția apriorică,
sau inducția pozitivă, fără ca, bineînțeles, metoda deductivă să excludă absolut orice
inducție în aprioric, și viceversa, pentru că este doar o problemă de predominanță” 2,

1 A se vedea, în sensul celor de mai sus, D. Julia, Dictionnaire de la philosophie, Ed. Club France Lo isirs, Paris,
avec l’autorisation de la Librairie Larousse, 1984, p. 60, 138, 158 §i 175
2 E. Ferri, La sociologie criminelle, traduit de T italien par . I. Terrier, Ed. Félix Alcan, Paris, 1905, p. 27.

34
în realitate, așa cum Ferri anticipa, cercetarea cr iminologică folosește ambele
metode, fie individual, fie, cel mai frecvent, comb inate în cadrul unei metode mai
vaste. Această metodă, proprie științelor empirice (sau experimentale) bazate pe
observarea realității și pe experiență, poartă nume le de empirică.
Metoda empirică se regăsește în cadrul teoriei generale a cunoaște rii fizice
elaborată de J. Stuart Mili, considerat a fi cel di ntâi care a abordat în mod sistematic
problematica epistemologiei (studiul metodelor cerc etării și al cunoștințelor
științifice) 1.
In schema clasică a metodei empirice se disting tre i etape: observarea faptelor,
inducția ipotezei și verificarea experimentală.
Așa cum aminteam anterior, metoda empirică include celelalte două metode
generale:
– inducția , care corespunde etapei a doua și care având la ba ză observația
permite enunțarea unei ipoteze, și
– deducția , care corespunde celei de a treia etape, constând în verificarea
ipotezei, pe baza unor fapte noi sau a unui număr s porit de observații particulare 2.
Caracterul specific al cercetării criminologice, re zultat în principal din obiectul
ei de studiu, face ca metoda empirică să prezinte, în acest caz, anumite trăsături
particulare.
Particularitățile metodei empirice în cercetarea criminologică se manifestă, în
principal, în legătură cu prima și cu cea de a trei a etapă.
Observarea faptelor , în cazul cercetării criminologice, prezintă o pri mă
particularitate, care constă în aceea că percepția directă a faptelor penale (a
fenomenului criminal) nu poate avea un caracter sis tematic, nu poate fi
„programată”. în rarele cazuri când o astfel de obs ervare are loc, ea are un caracter
accidental 3.
În același timp, tot din punct de vedere al obiectu lui observat, în cercetarea
criminologică nu avem de a face, ca în domeniul ști ințelor naturii, cu fapte obiective,
simple, reproductibiîe la infinit; delinc- vența, c a și celelalte fapte umane, se
caracterizează prin subiectivitate, complexitate, i storicitate.
Metoda empirică prezintă particularități și din pun ct de vedere al
„observatorului”, care în criminologie, „departe de a fi neutru, tinde să se asocieze
cu realitatea pe care o observă (orice criminolog e ste un delincvent potențial… dacă

1 J. Stuart Mill (Londra 1806 – Avignon 1873), filosof și economis t englez, aparține de școala experimentală.
Filosofia sa se apropie de cea a lui Hume și de empir ismul secolului al XVII-lea. Originalitatea sa se afi rmă în
domeniul logicii: teoria sa cu privire la inducție și procedeele experimentale au ramas celebre. A se v edea, în
acest sens D. Julia , op. cit., p, 176
2 În același sens, a se vedea D. Julia , op. cit., p. 60, 138 și 175
3A se vedea în acest sens, J. Larguier , Criminologie et science penitentiaire, sixieme ed ition, Dalloz, 1989, p. 12
(se dă exemplul un ei infracțiuni filmate întâmplător de o cameră video instalată intr-o bancă)

35
nu a comis deja o infracțiune)” 1.
Verificarea experimentală (sau verificarea ipotezei ) prezintă, de asemenea,
unele particularități în cercetarea criminologică.
După cum remarca E. Ferri, pentru fenomenele social e în general, deci și
pentru fenomenul criminal, „experimentul este foart e dificil și adesea imposibil” 2.
Într-adevăr, spre deosebire de științele naturii, u nde fenomenele observate se
pot, de obicei, reproduce în interesul cercetării, în criminologie „nu se pot produce
crime în laborator” 3.
Există totuși și în cercetarea criminologică posibi litatea efectuării unor
experimente indirecte, prin simularea unor situații reale ca, spre exemplu, în cazul
testelor efectuate în legătură cu evaluarea agresiv ității.
De asemenea, în cazul tratamentului penal, suntem î n prezența unui experiment
vizavi de condamnat. Experimentul este însă incompl et în acest caz, deoarece nu se
poate determina care ar fi fost rezultatele în cazu l aplicării unui alt tip de tratament
penal aceluiași condamnat 4.
Mai trebuie făcută precizarea că nici succesiunea ș i nici integralitatea celor trei
etape nu trebuie să fie absolutizate. în practica c ercetării, deseori se poate întâmpla,
spre exemplu, ca formularea ipotezei să preceadă un ei observații sistematice sau să
apară concomitent cu aceasta (în cursul ei), după c um la fel de bine se poate întâmpla
ca prima etapă, observarea faptelor, să fie și ulti ma, în acest caz urmărindu-se doar
simpla descriere a fenomenului, fără a se tinde la explicarea lui.
Metoda empirică, cu particularitățile arătate mai s us, poate fi considerată drept
principala metodă în cercetarea criminologică, meto da generală.
Alături de aceasta coexistă, independent sau în com binație, o serie de alte
metode, mai puțin generale, și care pot fi sistemat izate în diferite modalități.
1.2. Alte metode; clasificări diverse
O posibila clasificare este cea bazată pe diferenți erea între cercetarea
criminalității și cercetarea crimei: în primul caz vor predomina metodele științelor
sociale în general (istorie, etnografie, sociologie ); în cel de-al doilea caz vor fi
aplicate „în mod esențial metodele medicinii, biolo giei, psihiatriei, psihologiei” 5. O
asemenea clasificare, deși are avantajul că este ac cesibilă, nu rezolvă practic
problema metodelor decât indirect. în fapt, după cu m se observă, sunt precizate doar
anumite științe care pot interveni în cercetarea fe nomenului criminal, iar nu
metodele în sine.

1 R. Gassin , op. cit., p. 73.
2 E. Ferri , op. cit., p. 184
3 R. Gassin , op. cit., p. 76.
4 J. Larguier , op. cit., p. 12
5 G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 35.

36
Unii autori pornesc în stabilirea metodelor de la e numerarea activităților
concrete de cercetare. Este și cazul lui Edwin Suth erland 1 care reține următoarele
metode de studiu: 1) statisticile criminale; 2) stu diul statistic al particularităților
psihologice și situaționale ale criminalilor; 3) st udiul cazurilor individuale; 4)
studiul anumitor comportamente particulare; 5) stud iul criminalului în „aer liber” și
6) metoda experimentală 2. Această clasificare, deși foarte clara și utilă, este
discutabilă din punct de vedere metodologic, deoare ce nu face distincția între
metode și tehnici, iar procedeele care sunt mențion ate pot fi. în unele cazuri
considerate drept tehnici, și nu metode (de exemplu , statisticile criminale).
In sfârșit, o ultimă clasificare asupra căreia ne o prim este cea care distinge între
metoda cantitativă și metoda calitativă.
Metoda cantitativă este cea care utilizează măsura ca mijloc de cunoaștere;
folosirea datelor statistice și prelucrarea matemat ică a acestora (prelucrare din ce în
ce mai sofisticată) reprezintă principalele tehnici pe care se bazează metoda
cantitativă.
Metoda calitativă folosește ca procedeu de cunoaște re cercetarea
caracteristicilor obiectului de studiu; ea este sus ceptibilă de a releva aspecte
nebănuite și de a descoperi corelații și procese no i în legătură cu realitatea cercetată 3.
Există desigur și alte modalități de clasificare; c ercetarea criminologică a
folosit ori folosește și alte metode în afara celor amintite anterior, după cum există și
posibilitatea apariției în viitor a unor noi metode . Indiferent de tipul ori denumirea
metodei, punerea acesteia în practică se realizează prin intermediul unor tehnici,
aspect pe care îl vom aborda în continuare.
2. Tehnici
Cuvântul tehnică își are și el originea în greaca v eche, cu sensul de „vicleșug”,
procedeu, în general, prin tehnică de cercetare se desemnează felul practic în care se
utilizează o metodă, procedeul concret prin care se obțin date asupra realității
studiate. Această apropiere între noțiunile de meto dă și tehnică explică faptul că, în
multe cazuri, aceeași denumire este utilizată pentr u desemnarea ambelor procedee.
Se vorbește astfel atât despre metoda, cât și despr e tehnica observației, despre
metoda statistică și despre tehnicile statistice, m etode cantitative și calitative și,
respectiv, tehnici cantitative și calitative 4.
în principiu, diferența dintre cele două procedee a r consta în aceea că tehnica
permite doar o „colectare” de date cu privire îa fe nomen, în timp ce metoda permite
cunoașterea de ansamblu, înțelegerea acestuia. Dist incția este însă uneori greu de

1 A se vedea infra nr. 186
2 E.H. Sutherland, D.R, Cressey , Principes de criminologie, version française étab lie sur le texte de la sixième
édition de „Principles of Criminology”, Ed. Cujas, P aris, 1966, prima parte, capitolul al III-lea.
3 În sensul celor arătate, a se vedea R. Gassin, op. cit., p. 100-103.
4Valerian Cioclei – op. cit., p. 54

37
făcut în practică. De aceea, ceea ce contează în fi nal este valoarea pe care fiecare
cercetător o acordă unui anumit procedeu, modul în care îl utilizează, iar nu
denumirea în sine.
La această dificultate de ordin metodologic se adau gă marea diversitate de
procedee utilizate în concret, în cercetarea crimin ologică.
În aceste condiții, prezentarea tehnicilor poate fi și ea extrem de diversă și, de
obicei, doar parțială.
O posibilă clasificare se poate face în funcție de diferențierea între cercetarea
criminalității (tehnici macro-criminologice), pe de o parte, și cercetarea crimei și
criminalului (tehnici micro-criminologice), pe de a ltă parte.
1) Tehnicile macro-criminologice sunt procedeele care permit obținerea dé
date cu privire la criminalitate, care presupun „mă surarea” acesteia. în principal,
acestea sunt tehnici cantitative și ele servesc cun oașterii descriptive, dar sunt în
același timp utile și cunoașterii etiologice.
Se includ în categoria tehnicilor macro-criminologi ce următoarele procedee:
A) Statisticile criminale ; acestea sunt tehnici prin care se evaluează și se
exprimă numeric diferitele categorii de criminalita te. Este vorba despre tehnici
cantitative, ce slujesc în primul rând cunoașterii descriptive.
Diferitele tipuri de statistici pot fi împărțite în două categorii:
– statistici oficiale, realizate de poliție, de parch ete, de instanțele de judecată, de
administrația penitenciarelor ori de instituții de stat cu atribuții statistice;
– statistici private, realizate fie de cercetători in dividuali, fie de grupuri de
cercetare ori de asociații nonguvernamentale cu pre ocupări în acest sens.
Dintre toate tehnicile de cercetare criminologică, statisticile criminale sunt cele
mai frecvent utilizate, atât ca procedee în sine, c ât și ca instrumente în cadrul altor
tehnici. Ele au o importanță deosebită nu numai în cercetarea criminologică, ci și în
domeniul justiției penale, în politica anticriminal ă.
în aceste condiții, se impune semnalarea caracterul ui relativ al acestor tehnici,
care doar în aparență sunt foarte exacte.
Dincolo de parabola pâinilor 1, care invită la o prudență generală față de
„statisticizarea” socio-umanului, în cercetarea cri minologică apar unele „capcane”
specifice.
E. Ferri atrăgea atenția asupra unor astfel de „cap cane”, referindu-se la
diferențele dintre legislațiile statale, la inconse cvența (inconstanța) în activitate a
poliției, la noile incriminări etc. 2

1 Această parabolă se folosește pentru a marca relat ivitatea datelor statistice. O variantă ar putea sun a în felul
următor: dacă reunesc într-o încăpere trei oameni și trei pâini, din punct de vedere statistic se poate a firma
că „există o pâine de persoană”, chiar dacă, din di verse motive, unul va mânca două pâini, altul una, iar altul
niciuna.
2 E. Ferri , op. cit., p. 187-190 și 194

38
Factorii obiectivi și subiectivi care concurează la vicierea statisticilor sunt
numeroși. Vom indica, pe scurt, doar aspectele mai importante de care trebuie să se
țină seama în evaluarea statisticilor.
Dintre factorii obiectivi sau involuntari care produc efecte asupra datelor
statistice putem aminti:
a) modificările intervenite în legislație („ jocul” in criminare-dezincriminare);
b) modificările intervenite în sistemele de înregistra re și prelucrare a datelor și
eventualele erori materiale în înregistrare;
c) fluctuațiile intervenite în activitatea organelor r epresive (în special în
activitatea poliției), în funcție de care diversele fapte pot rămâne în zona cifrei negre
sau pot „migra” spre una din celelalte două categor ii de criminalitate.
Pe lângă acești factori involuntari apare și perico lul deformării intenționate a
statisticilor, de regulă în scopuri politice. Și în această privință există mai multe
„procedee” posibile, unele grosiere, altele mai sub tile 1.
Dintre factorii subiectivi sau intenționați care duc la vicierea datelor statistice
putem reține:
a) falsificarea datelor pur și simplu;
b) prezentarea trunchiată a datelor și punerea în lumi nă cu precădere a anumitor
cifre;
c) campaniile anti-x infracțiune, prin care se „direcț ionează” organele represive
în depistarea cu precădere a anumitor fapte; sigur că, în aceste condiții,
criminalitatea aparentă relativă la acele infracțiu ni va spori, fără însă a exista vreo
modificare reală a fenomenului criminal respectiv ( cel mai bun exemplu în acest
sens îl reprezintă campaniile împotriva corupției.. .).
Interesul politic în mistificarea statisticilor cri minale constă în faptul că
sentimentul de insecuritate poate juca uneori un ro l decisiv în campaniile electorale.
Manevrarea abilă a unor date statistice, combinată cu manevrarea la fel de abilă a
mass-mediei, poate crea o imagine cu totul deformat ă asupra fenomenului criminal 2.
În literatura criminologică recentă, caracterul rel ativ al statisticilor criminale
este subliniat fără echivoc. în același timp se con stată că, în ciuda acestei relativități,
atât opinia publică și mass-media, cât și, din păca te, chiaî factorii de decizie politică
acordă, de multe ori, o importanță exclusivă cifrel or: „Nu există un subiect mai
potrivit pentru falsele interpretări decât statisti cile criminale (…) Cu toate acestea,
statistica joacă un rol decisiv în imaginea pe care o avem despre criminalitate. Ea
orientează deciziile politice, liniștește sau îngri jorează opinia publică, justifică sau
condamnă reformele. Or, ea contribuie, uneori, mai mult la a ne înșela decât la a ne

1 A se vedea supra nr. 30.
2 A se vedea, în acest sens: J.C. Chesnais, Histoire de la violence en Occident de 1800 a nos j ours, Ed. Robert
Lafont, Paris, 1981, p. 76

39
informa, pentru că, ceea ce ea ignoră cu privire la criminalitate este deseori mai
important decât ceea ce subliniază” 1
Toate aceste precizări nu vor să diminueze rolul st atisticilor criminale. Acestea
sunt nu numai utile, dar și indispensabile. Ca și î n cazul altor „produse”, însă, ele
trebuie să fie „consumate cu moderație”.
B) Tehnicile de evaluare a „cifrei negre ”, respectiv: anchetele de
auto-confesiune și anchetele de victimizare. Aceste tehnici, după cum și denumirea
lor o arată, încearcă „să aducă puțină lumină” asup ra cifrei negre. Cu ajutorul lor se
pot avansa unele estimări probabile cu privire la v olumul criminalității reale.
Ambele au fost prezentate când am analizat posibili tățile de evaluare a cifrei negre și
facem trimitere la cele arătate acolo. 2
C) Estimările privind costul criminalității . Aceste tehnici constau în evaluarea
prejudiciilor materiale cauzate prin comiterea dive rselor infracțiuni, la care se
adaugă și evaluarea cheltuielilor necesare întrețin erii și funcționării aparatului
represivo-preventiv.
Estimările privind costul criminalității reprezintă o cuantificare indirectă a
fenomenului criminal, iar constatările de acest gen pot avea diferite utilități.
2) Tehnicile, micro-criminologice sunt procedeele care permit obținerea
unor date cu privire la aspectul individual al feno menului criminal (crima și
criminalul). Acestea sunt tehnici calitative și ser vesc atât cunoașterii etiologice, cât
și celei dinamice.
Putem include printre tehnicile micro-criminologice următoarele procedee:
A) Examenul clinic . în conformitate cu denumirea care derivă din medi cină,
această tehnică se aseamănă celei medicale, presupu nând observarea delincventului
condamnat aflat la locul de detenție. Examenul clin ic constă în primul rând în
controlul medical: general patologic, psihiatric și eventual psihanalitic. Acest
control poate fi precedat de studierea dosarului de personalitate întocmit în cursul
procesului penal și poate fi succedat de o anchetă socială completă (situație
materială, profesională, familială etc.). Bazele ex aminării clinice și implicit ale
criminologiei clinice au fost puse prin activitatea practică și lucrările științifice
publicate de criminologul belgian Etienne de Greeff3.
B) Biografiile criminale reprezintă procedee de investigare a trecutului
delincventului; ele se realizează prin interviuri c u acesta, la care se adaugă

1 G. Picca , op. cit., p. 51.
2 A se vedea supra nr. 33
3 E. de Greeff, medic psihiatru de formație, și-a des fășurat o mare parte a carierei ca medic de penitenc iar și
expert psihiatru de justiție (atașat pe lângă tribunal ), având deci un bogat „material de studiu”. Ulterio r, el a
ocupat funcții importante, cum ar fi Director al Ser viciului de Antropologie penitenciară al Belgiei, Pr eședinte
al Școlii de Științe Criminale a Universității din Louvain, Președinte al Comisiei Științifice a Socie tății
Internaționale de Criminologie

40
exploatarea oricăror alte surse cu caracter biograf ic (fișe medicale, cazier judiciar,
acte civile etc.). în unele cazuri sunt folosite mă rturisirile condamnaților
(autobiografiile spontane), adică unele însemnări, mai mult ori mai puțin literare, în
care condamnații descriu propriul trecut dintr-o po rnire sinceră și dezinteresată.
Aceste autobiografii, dintre care unele au rămas ce lebre, au prezentat un interes
deosebit pentru primii criminologi (spre exemplu Lo mbroso sau Lacassagne, care
fac deseori referiri la acest gen de scrieri autobi ografice). Cercetarea criminologică a
redescoperit se pare această tehnică pe care încear că să o valorifice cât mai eficient 1.
C) Studiile de urmărire (follow up studies) sunt procedee destinate a observa
„devenirea” criminalului, evoluția acestuia pe o pe rioadă lungă de timp (5-15 ani),
după efectuarea pedepsei. Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în
S.U.A., între anii ’SO-’bO, de către o echipă condu să de soții Sheldon și Eleonor
Glueck. Aceștia au urmărit grupuri de minori devian ti sau delincvenți în evoluția lor
ulterioară contactului cu justiția, reușind să desp rindă concluzii interesante privind
personalitatea infractorului, starea de pericol etc . Pe baza observațiilor făcute pe
parcursul acestor studii, cei doi cercetători au el aborat Tabele de predicție care au
rămas celebre în literatura criminologică (cum ar f i, spre exemplu, cele privind
conformația somatică 2.)
D) Studiile prin „cohorte” , sunt inspirate de „studiile de urmărire”, cu care se
aseamănă într-o oarecare măsură. Ele reprezintă pro cedee destinate a sesiza
„devenirea colectivă” a unui ansamblu de subiecți, aparținând unei anumite
categorii, respectiv „cohorta”. Se înțelege prin „c ohortă” în acest caz: „ansamblul
indivizilor care au trăit în cursul aceleiași perio ade un eveniment fundamental din
existența lor, cum ar fi nașterea sau căsătoria” 3. Categoria de cohortă este
împrumutată din demografie; în cercetarea criminolo gică, termenii în funcție de care
se stabilesc „cohortele” se referă mai des la alte genuri de evenimente, cum ar fi:
anul de condamnare, anul de eliberare din penitenci ar etc.
Studiile prin „cohorte” reprezintă în opinia unor a utori mai mult decât o
tehnică, respectiv „o nouă metodologie”, având în v edere că se operează cu o
„categorie analitică” ce permite, prin studiul „suc cesiunii de evenimente trăite în
cursul timpului de fiecare membru al „cohortei”, ca racterizarea devenirii „colective”
a ansamblului de subiecți din această „cohortă” 4.
Atât metodele, cât și tehnicile amintite anterior s unt în principiu specifice
pentru cercetarea fundamentală; ele permit cunoaște rea și înțelegerea fenomenului
criminal.

1 În acest sens, a se vedea M. Cusson, Déîiquants pourquoi?, Ed. Armand Colin, 1981, p. 7.
2 A se vedea, în acest sens, spre exemplu E.T. Glueck, La conformation somatique dans la prévision de la
délinquance, R.S.C.D.P.C. nr. 1/1958, p. 81.
3 A.-M. Favard, J . Pinatel, Étude par cohortes, A.l.C. 1979-1980 (Volume 18
4 Ibidem.

41
Nu este exclusă însă utilizarea acelorași procedee și în cercetarea aplicativă,
desigur cu anumite particularități determinate de o biectul specific al acestei
cercetări, respectiv, practica anticriminală.
Toate procedeele puse în lucru în cercetarea crimin ologică, fie fundamentală
fie aplicativă, au însă în comun faptul că tind spr e o aceeași finalitate; despre aceasta
va fi vorba în continuare.
Finalitatea cercetării criminologice
Problema finalității cercetării criminologice presu pune stabilirea scopului și
funcțiilor acesteia.
După cum s-a arătat, pe bună dreptate, în literatur a de specialitate: „Opiniile cu
privire la scopul și funcțiile criminologiei au evo luat de-a lungul timpului, în raport
cu evoluția însăși a criminologiei și mai ales cu c oncepțiile privitoare la obiectul de
studiu” 1. Este firesc deci ca abordarea problemei finalităț ii să urmeze logica
explicativă, utilizată în legătură cu obiectul și p rocedeele cercetării criminologice. în
acest spirit vom examina în continuare problemele p rincipale legate de scopul și
funcțiile cercetării criminologice 2.
1. Scopul cercetării criminologice
In concordanță cu delimitarea între cercetarea crim inologică fundamentală și
cea aplicativă se poate distinge între: un scop ime diat (sau particular) și un scop
mediat (sau general).
Scopul imediat al cercetării criminologice constă î n cunoașterea fenomenului
criminal în toată complexitatea lui, prin stabilire a cauzelor și a condițiilor care îl
determină și respectiv îl favorizează, precum și a proceselor care îl caracterizează.
Scopul mediat constă în optimizarea practicii antic riminale prin stabilirea celor
mai eficiente mijloace, juridice sau empirice utili zate în lupta împotriva
fenomenului criminal.
Tinzând spre cele două obiective amintite, cercetar ea criminológica este în
măsură să conducă, implicit, spre umanizarea reacți ei sociale față de fenomenul
criminal. Această tendință de umanizare a reacției sociale reprezintă, de altfel,
aspectul cel mai important legat de finalitatea cer cetării criminologice, un
„supra-scop” al acesteia.
2. Funcțiile cercetării criminologice
Corespunzător scopurilor pe care și le propune sau mai exact spus în realizarea
acestora, cercetarea criminologică exercită unele f uncții specifice.
Într-o delimitare cu caracter general, cercetarea c riminologică îndeplinește
două funcții, una teoretică și una practica, în con sonanță cu delimitarea între

1 R.M. Siănoiu, op. cit,, p. 26.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 60

42
cercetarea fundamentală și cea aplicativă și cu del imitarea între scopul imediat și
respectiv mediat, pe care le urmărește.
În literatura de specialitate s-a recurs și la deli mitări mai amănunțite. Astfel, s-a
distins, spre exemplu, între: funcția teoretico-exp li- cativă, pe de o parte, și funcțiile
aplicativă și prospectivă, pe de altă parte 1. într-o altă clasificare 2 se rețin patru funcții
distincte, și anume:
1) funcția descriptivă; 2) funcția explicativă; 3) fun cția predicii vă și 4)
funcția profilactică.
1) Funcția descriptivă corespunde stabilirii caracteri sticilor generale ale
fenomenului criminal.
2) Funcția explicativă constă în descifrarea naturii, a cauzelor și a
condițiilor care determină și, respectiv, favorizea ză comportamentul criminal.
3) Funcția predictivă presupune anticiparea evoluției fenomenului
criminal în timp și spațiu.
4) Funcția profilactică răspunde necesității găsirii c elor mai eficiente
remedii în legătură cu fenomenul criminal.

Putem formula câteva scurte concluzii:
Cercetarea criminologică presupune diverse modalită ți de cunoaștere în
concordanță cu complexitatea problemelor legate de fenomenul criminal șijpractica
anticriminală 3.
Procesul cunoașterii se realizează pe baza unor met ode riguroase și prin
intermediul unor tehnici eficiente fie adaptate, fi e proprii cercetării criminologice.
Cercetarea criminologică are o finalitate particula ră, bine determinată.

1 A. Dineu, Bazele criminologiei, Ed. Pro Arcadia, 1995, p. 34 și 39.
2R.M. Stânoiu , op. cit., p. 28-29.
3Valerian Cioclei – op. cit., p. 62

Capitolul III
Definirea criminologiei

1. Domeniul criminologiei
Problema domeniului criminologiei presupune delimit area acesteia față de
celelalte preocupări științifice ori practice legat e de fenomenul criminal.
Distincțiile cele mai importante trebuie făcute în legătură cu dreptul penal și
politica anticriminală.
Cercetarea criminologică are o latură teoretică și una practică. Corespunzător
acestei distincții, criminología poate fi împărțită în două ramuri principale:
criminología teoretică și criminología aplicativă. Deosebirea dintre cele două ramuri
poate fi evidențiată printr-o reprezentare grafică (a se vedea fig. nr. 2). Criminología
teoretică (C.T.) se axează în mod exclusiv asupra f enomenului criminal (F.C.),
culegând și apoi prelucrând datele cu privire la ac esta.

I1
Fig. nr. 2

Astfel, pe baza unei surse unice de alimentare, se formează un prim „circuit
informațional” (I1) în forma simplă, direcționat di nspre fenomenul criminal spre
criminología teoretică.
Criminologia aplicativă (C. Ap.) se axează asupra a ceea ce am numit practică Pr.Ac. – Practică anticriminală
D1 = Domeniul dreptului penal
D2 = Domeniul tratamentului
delincvenților
D3 = Domeniul prevenirii criminalității
C. – Criminologie
C.T.- Criminologie teoretică
C. Ap. – Criminologie aplicativă
F.C. – Fenomen criminal
I1, I2 – Circuite „informaționale”

44
anticriminală (Pr.Ac.), în scopul evaluării acestei a 1 în mod inevitabil, criminología
aplicativă își îndreaptă atenția și asupra fenomenu lui criminal, pe care îl analizează
din punct de vedere ai impactului produs asupra lui de practica anticriminală. Nu se
poate evalua corect practica anticriminală, iară a evalua impactul acesteia, adică
modificarea pe care o provoacă fenomenului criminal .
Se formează un al doilea „circuit informațional” (I 2), ce are o dublă sursă de
alimentare: pe de o parte, practica anticriminală, în care sunt incluse cele trei
domenii de luptă împotriva criminalității: dreptul penal (D¡), tratamentul
delincvenților (D 2) și prevenirea criminalității (D 3) iar, pe de altă parte, fenomenul
criminal.
Aceste precizări fiind făcute, se poate trece la de limitarea criminologiei față de
dreptul penal (§1.) și politica anticriminală (§2.) pentru ca apoi să putem stabili
modul în care acestea conlucrează la controlul feno menului criminal (§3.).
1. Dreptul penal și criminologia
Dreptul penal desemnează, pe de o parte, ó ramură a sistemului de drept, iar, pe
de altă parte, o ramură a științelor juridice. După cum se precizează în literatura de
specialitate, cele două noțiuni sunt distincte: „Pr ima se raportează la normele și
instituțiile dreptului penal, privite în evoluția l or istorică ori ca drept pozitiv. A doua
are în .conținutul său concepțiile, ideile, teoriil e privitoare la dreptul penal, adică
«doctrina» dreptului penal” 2
Criminología se află într-o relație de interdepende nță atât cu dreptul penal, ca
ramură a sistemului de drept, cât și cu știința dre ptului penal 3.
Pe de o parte, așa după cum s-a putut observa deja, criminología pornește de la
unele concepte din dreptul penal, așa cum acestea s unt prevăzute în lege ori
explicate în doctrină, pentru a construi noțiunile proprii (a se vedea relația
crimă-infracțiune, criminal-infractor etc.).
Pe de alta parte, rezultatele cercetării criminolog ice declanșează uneori
modificări în doctrină și în legislația penală.
Diferența esențială între criminologie și dreptul p enal, ca știință, constă în
aceea că, în timp ce prima este o știință empirică, ce utilizează cu prioritate
raționamentele inductive, cea de-a doua este o știi nță normativă, ce operează cu
metoda deducției. Altfel spus, criminologia se preo cupă de „ceea ce este”, în timp ce
dreptul penal se preocupă de „ceea ce trebuie să fi e” 4. Distincția este foarte sugestiv
marcată și de un alt autor care arată: „Vedem ceea ce distinge criminologia de
dreptul penal. Acesta vrea să ordoneze realitatea, aceasta vrea să o prezinte. Acesta

1 A se vedea supra nr. 40.
2 C. BulaU op. cit., p. 7.
3 Valerian Cioclei – op. cit., p. 65
4 În același sens, a se vedea A.G.P, de Molina, Criminologia – Una introducción a sus fundamentos te óricos para
juristas, 3 a Ed. Tirant lo Blanch (Valencia), 1996, p. 86.

45
interpretează legile și jurisprudența, aceasta obse rvă și experimentează. Dreptul
penal vrea sa pedepsească delincvenții, câteodată s ă facă dreptate victimei,
totdeauna să dicteze conduita magistraților și poli țiștilor. Criminologia își propune
să descrie și să explice comportamentele acestor ac tori sociali. Ea se ocupă de
asemenea să măsoare rezultatele politicilor concepu te pentru a face față crimei.” 1
Această deosebire între cele două discipline face c a „dialogul” să nu se realizeze
întotdeauna cu ușurință. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate „… vor
exista mereu unele dificultăți de înțelegere între jurist, care vrea certitudini, și
criminolog, care practică întocmai ca pe o virtute îndoiala științifică. Nu este mai
puțin adevărat că un aport reciproc trebuie să serv ească în același timp viitorului
criminologiei și celui al dreptului penal”. 2
Mai trebuie remarcat că dreptul penal se află într- o relație particulară și cu
politica anticriminală, fiind principalul instrumen t al acesteia. în aceste împrejurări,
relația criminologiei cu ''politica anticriminală, pe care o vom analiza în continuare,
se răsfrânge și asupra dreptului penal.
2. Politica anticriminală și criminologia
In literatura de specialitate se folosesc, de regul ă, noțiunile de politică penală
ori criminală.
Politica penală, într-un sens strict, etimologic, e ste susceptibilă să desemneze
doar o activitate represivă 3. De aceea, în doctrina franceză se face distincție între
„politique pénale” și „politique criminelle”, aceas ta din urmă acoperind o sferă mai
largă de preocupări în raport cu fenomenul criminal .
Denumirea „politique criminelle” este la rândul ei criticabilă sub aspect formal,
deoarece indică exact contrariul a ceea ce dorește în realitate să exprime.
Având în vedere acest inconvenient, s-a propus for mula politică anticriminală
4. Deși această denumire nu s-a impus deocamdată în literatura de specialitate, o
considerăm ca fiind adecvată și de aceea am optat p entru utilizarea ei 5.
Dincolo de aspectele de ordin lingvistic, conținutu l însuși al noțiunii a cunoscut
interpretări diferite. în doctrina contemporană se optează, de regulă, pentru o
abordare managerială, considerându-se politica anti criminală drept o „gestiune a
fenomenului criminal”. Astfel, ea a fost definită c a „analiza și înțelegerea unei

1 M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998, p. 15.
2 R. Vouin, J . Léauté, op. cit, p. 39.
3 În doctrina penală româna se dă o semnificație ext insă noțiunii de politică penală, dincolo de sensul pur
represiv. A se vedea, în acest sens, C. Bulai, op. cit., p. 14.
4 A se vedea, în acest sens, G. Picca, op. cit., p. 33, care la rândul său o citează pe M.L Rassat, Pour une politique
anticriminelle du bon sens, Paris, La Table Ronde, 1 983; ambii autori consideră corectă denumirea politi ca
anticriminală.
5 Precizăm că, din punct de vedere al conținutului, atr ibuim denumirii de politică anticriminală un sens
echivalent celui exprimat de noțiunea „politique cr iminelle” utilizată în doctrina franceză. în consec ință, în
referirile pe care le facem la autori francezi, noți unea „politique criminelle” va fi tradusă prin politic ă
anticriminală (evitând astfel și cacofonia ce ar re zulta dintr-o preluare ad litteram).

46
afaceri particulare a cetății, fenomenul criminal ( pe de o parte), și punerea în
aplicare a unei strategii pentru a răspunde situați ilor de delmcvență sau devianța (pe
de altă parte)” 1.
Din această definiție rezultă un dublu caracter al politicii anticri- minale și,
implicit, divizarea ei în două zone distincte: 1) Ș tiința politicii anțicriminale (o zonă
teoretică, de analiză a fenomenului criminal, de el aborare a unor proiecte și strategii
cu privire la gestionarea acestuia); 2) Practica an ticriminală (o zonă aplicativă, de
punere în funcțiune a strategiei de răspuns).
Nu rezultă din definiția reprodusă un element ce pr ezintă o importanță capitală:
„decizia de politică anticriminală”. Considerăm că această decizie exprimă
esențialmente voința politică și are un caracter st atal. Ea se interpune între zona
teoretică și cea practică, determinând în final con figurația „strategiei de răspuns”.
Reamintim, în același timp, că practica anticrimina lă este alcătuită din
ansamblul mijloacelor juridice și empirice, combina te în cele trei domenii
principale, care au ca finalitate stăpânirea fenome nului criminal. 2
Sintetizând precizările anterioare într-o reprezent are grafică, se poate sesiza
mai ușor atât configurația sistemului de politică a nticriminală, cât și dinamica
funcționării acestuia (a se vedea fig. nr. 3). Expl icația schemei propuse ar fi
următoarea.
La nivel teoretic, știința politicii anțicriminale (S.P.Ac.) elaborează un anumit
proiect de strategie care va fi transmis mai depart e factorilor de decizie. Proiectul,
mai mult ori mai puțin modificat, se va concretiza într-o „decizie de politică
anticriminală”, în zona corespunzătoare (D.P.Ac.).
Punerea în aplicare a „deciziei” se realizează prin intermediul „mijloacelor de
luptă” grupate în cele trei domenii (Dl, D2, D3) al e zonei de practică anticriminală
(Pr.Ac.). „Proiecția” mijloacelor de luptă asupra f enomenului criminal (F.C.)
îmbracă forma unor „răspunsuri” specifice, cum ar f i, spre exemplu: aplicarea unei
sancțiuni penale (R t); aplicarea unei măsuri administrative în cursul e xecutării
pedepsei cu închisoarea (R 2); aplicarea unei sancțiuni civile ori administrati ve cu
caracter preventiv (R 3).

1 C. Lazerges , La politique criminelle, Ed. „Que sais-je?”, P.U.F ., 1987, p.5.
2 A se vedea supra nr. 42.

47
P.Ac. F.C.

P.Ac. = Politică anticriminală D1 – Domeniul dreptu lui penal
S.P.Ac. = Știința politicii anticriminale D 2 = Domeniul tratamentului delinc- D.P.Ac. =
Decizia de politică venților
anticriminală D 3 = Domeniul prevenirii criminalității
F.C. = Fenomen crimin al R b R2, R 3 = Răspunsuri specifice
Pr.Ac – Practică anticriminală

Fig, nr.3

Pe baza acestor explicații, putem defini politica an ticriminală ca fiind
ansamblul teoriilor și al strategiilor concepute în scopul stăpânirii fenomenului
criminal, precum și sistemul mijloacelor aplicate e fectiv, de către stat, în același
scop.
Definind în acest mod politica anticriminală, rezul tă aproape de la sine legătura
dintre aceasta și criminologie.
O primă relație se stabilește la nivel teoretic, în sensul că rezultatele cercetării
criminologice fundamentale ar trebui valorificate d e știința politicii anticriminale.
În plan practic, așa cum deja s-a anticipat, crimin ologia aplicativă își propune
evaluarea științifică a practicii anticriminale. Re zultatele obținute ar trebui în mod
normal să fie valorificate tot prin intermediul pol iticii anticriminale; această
valorificare ar consta în final fie în corectarea m ijloacelor (juridice ori empirice)
care funcționează deja, fie în crearea unora noi 1.
Relația la care ne-am referit (între criminologie ș i politica anticriminală) este în
realitate doar parțial stabilită, deoarece, așa cum s-a subliniat în literatura de
specialitate: „în fapt, politica anticriminală se i nspira de o manieră insuficientă din
învățămintele criminologiei” 2. Vom reveni însă la acest aspect în subsecțiunea
următoare, deoarece controlul fenomenului criminal, în ansamblu, este perturbat de
această lipsă de comunicare.

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 69
2 G. Picca, op. cit., p. 35.

48
C.T.= Criminologie teoretică
C.Ap. = Criminologie aplicativă
F.C. = Fenomen criminal b, I 2 =
Circuite informaționale P. Ac. =
Politică anticriminală Pr.Ac =
Practică anticriminală D2 = Domeniul tratamentului delincvenților
D3 – Domeniul prevenirii criminalității
S. P.Ac. – Știința politicii
anticriminale D.P.Ac. = Decizia de politică
anticriminală Rj, R 2, R 3 = Răspunsuri
specifice
T. C. = Traseu comun
3. Controlul fenomenului criminal
In noțiunea de control includem atât cunoașterea fenomenului criminal, câ t și
stăpânirea acestuia.
Criminologia, dreptul penal și politica anticrimina lă ocupă un loc aparte în
cadrul științelor criminale, prin contribuția lor e sențială la asigurarea controlului
asupra fenomenului criminal. Raporturile strânse ex istente între cele trei categorii de
preocupări duc la formarea unui veritabil sistem de control.
Structura acestui sistem de control se poate eviden ția prin reunirea schemelor
propuse anterior, într-o nouă reprezentare grafică (a se vedea fig. 4).

Fig. nr. 4

Dinamica sistemului ar fi, în linii generale, următ oarea:
– intr-un prim circuit (fi) criminología teoretică (C.T.) ar analiza fenomenul
criminal (F.C.), iar datele obținute ar fi transmis e științei politicii anticriminale
(S.P.Ac.). Pe baza acestor date se vor elabora proi ectele de strategie, ce vor fi
transmise mai departe factorilor de decizie. Proiec tele se vor transforma în decizii de
politică anticriminală în zona corespunzătoare (D.P .Ac.). Punerea în aplicare a
deciziilor se- va face prin intermediul mijloacelor grupate în cele trei domenii (Di,
D2, D 3) ale zonei de practică anticriminală (Pr.Ac.) rezu ltând o serie de răspunsuri
specifice (Rj, R 2, R 3), care acționează asupra fenomenului criminal (F.C .) producând
totdeauna un impact, fie pozitiv fie negativ.
Intr-un al doilea circuit (fi), ce poate fi denumit circuit de corecție, intervine
criminologia aplicativă (C.Ap.). Pe baza celor două surse informative, aceasta va
evalua practica anticriminală și impactul acesteia asupra fenomenului criminal
pentru a identifica soluțiile cele mai utile. Datel e astfel obținute vor fi retransmise în

49
zona științei politicii anticriminale, pentru corec tarea răspunsurilor inițiale 1.
Cele două circuite ar presupune un flux continuu și o porțiune de traseu comun
(T.C.), în sensul că datele cu privire la fenomenul criminal și cele privind evaluarea
practicii anticriminale trebuie să fie în permanenț ă reînnoite și respectiv reunite între
ele, pentru găsirea celor mai bune strategii, care vor fi la rândul lor reevaluate, și așa
mai departe.
Această dinamică a sistemului de control al fenomen ului criminal reprezintă o
variantă ideală.
In realitate apar o serie de disfuncționalități, cu m ar fi: precaritatea ori chiar
lipsa rezultatelor în cercetarea criminologică; ind iferența factorilor de decizie față de
rezultatele pertinente ale cercetării crimi- nologi ce etc.
De aceea sistemul prezentat, precum și dinamica ace stuia, se referă mai mult la
ceea ce ar trebui’să fie decât la ceea ce este în r ealitate.
Considerăm că, dincolo de imperfecțiunile inerente oricărui model, schema
propusă permite clarificarea locului și rolului cri minologiei în sistemul științelor
criminale, înlesnind totodată definirea acesteia ca știință
Definiția criminologiei etiologice
Dată fiind diversitatea punctelor de vedere exprima te în literatura de
specialitate, găsirea unei definiții optime reprezi ntă o întreprindere dificilă*
însă, după cum s-a subliniat pe bună dreptate în do ctrină, multitudinea
definițiilor date criminologiei nu se datorează atâ t „fanteziei” și indisciplinei
criminologilor, cât complexității fenomenului crimi nal 2.
Caracterul complex, și prin aceasta dificil de anal izat, al obiectului
criminologiei, a impus încă de la debutul acesteia existența unor maniere diferite de
abordare concretizate în diverse tipuri de definiți i.
Tipuri de definiții. O primă diferențiere are ca sursă pri ncipală perceperea sau
abordarea diferită a domeniului criminologiei.
Din acest punct de vedere au existat două tendințe diametral opuse:
– pe de o parte, tendința de realizare a unor cercetă ri specializate, cu caracter
etiologic: biologie criminală, sociologie criminală , psihologie criminală.
– pe de altă parte, o tendință integratoare, de reuni re a tuturor cercetărilor
specializate sub umbrela unei științe unice, comple xe.
Aceste tendințe s-au concretizat în două maniere de definire a criminologiei:
a) definițiile de tip restrictiv – care, în principiu, au considerat cri-
minologia drept o știință a cauzelor criminalității , străină de preocupări profilactice;
b) definițiile de tip extensiv – care au prezentat cri minologia drept o știință
integratoare, preocupată atât de etiologia criminal ă, cât și de aspectele

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 71
2 R. Gassin, op. cit., p. 4.

50
preventiv-represive.
A doua diferențiere rezultă din abordarea diferită a obiectului crimin ologiei, în
acest sens, primele cercetări criminologice se dist ing printr-o sciziune între definirea
criminologiei ca știință a crimei, pe de o parte, ș i știință a criminalului, de cealaltă
parte. 1
Evoluția teoriilor modeme cu privire la fenomenul c riminal aduce cu sine noi
divergențe în aprecierea asupra conținutului cercet ării criminologice.
Astfel, pe lângă opoziția tradițională: știință a c rimei, știință a criminalului,
apare opoziția între „știința factorilor” și „știin ța proceselor”, precum și opoziția
contemporană între criminología trecerii la act și criminología reacției sociale 2.
Desigur, toate aceste deosebiri în planul abordării criminologiei s-au reflectat
în maniera de definire a acesteia.
Aprofundarea disputelor și exemplificarea diferitel or maniere de definire, deși
ar oferi un tablou mai larg pentru o eventuală opți une, depășește economia prezentei
lucrări.
Ne vom limita la expunerea cu titlu exemplificativ a unor definiții reținute cu
precădere în literatura de specialitate.
Diferite definiții (exemple). Una din primele defin iții și, în același timp, una din
cele mai des citate, aparține sociologului francez E. Durkheim, care privește
criminología drept o știință a crimei: „Constatăm e xistența unui anumit număr de
acte ce prezintă toate acel caracter exterior, care le face ca, odată comise, să
determine din partea societății o reacție particula ră, pe care o numim pedeapsă.
Facem din aceste acte o grupă sui generis căreia îi impunem o rubrică comună:
numim crimă orice act pedepsit și facem din crimă a stfel definită obiectul unei
științe speciale, criminología” 3.
Printre definițiile de tip extensiv este reprezenta tivă cea formulată de E. Ferri în
lucrarea sa „Sociologie criminală”: „Studiul științ ific și experimental al
delincventului și, prin urmare, al mijloacelor prev entive și represive care pot apăra
societatea, iată sociologia criminală, știință unic ă și complexă” 4. (Ferri utilizează
noțiunea de „sociologie criminală” cu sensul de „cr iminologie”) 5.
Concepția integratoare a criminologului italian rez ultă în mod explicit dacă
adăugăm Ia această definiție o altă remarcă pe care Ferri o face, și anume:
„Antropologia și statistica penală, precum și drep tul criminal și penal nu sunt
decât capitole diferite ale acestei științe” 6.

1 A se vedea, pentru diferențierile reținute, R. Gassin , p. 4 și urm.
2 A se vedea supra nr. 55.
3 E. Durkheim , Les règles de la méthode sociologique, Ed. P.U.F. , 1956, p. 33.
4 E. Ferri , op. cit., p. 625.
5 Valerian Cioclei – op. cit., p. 71
6 Ibidem, p. 623.

51
Reținem și o definiție pe care însuși autorul ei o caracterizează drept inedită și
în care criminología„ apare ca o „supra-știință” a omului: „Definim de o manieră
inedită criminologia ca studiul complet și integral al omului cu preocuparea
constantă de a cunoaște mai bine cauzele și remedii le activității sale antisociale. Este
știința completă a omului” 1.
In prezent, doctrina criminologică este dominată de o viziune echilibrată în ce
privește definiția. Se rețin, de regulă, atât preoc upările etiologice și dinamice în
raport cu fenomenul criminal, cât și preocupările p rofilactice, evitându-se încălcarea
domeniului altor discipline juridice ori nejuridice care au preocupări apropiate.
In literatura de specialitate română regăsim aceast ă concepție echilibrată în
definirea criminologiei 2.
Având în vedere diversitatea de opinii la care ne -am referit mai sus, utilitatea
unei definiții constă de fapt în capacitatea aceste ia de a se integra în contextul
celorlalte explicații ce o însoțesc și, pe cât posi bil, de a sintetiza aceste explicații.
Plecând de la această idee, considerăm că, în logic a celor expuse până la acest
punct, este posibilă și utilă următoarea definiție: Criminologia reprezintă ansamblul
cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului
criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia și, pe de altă parte, cu evaluarea
practicii anticriminale, în scopul optimizării aces teia.

1 M. Laignel-Levastine, V.V. Stanciu , Précis de criminologie, Ed. Payot, Paris, 1950, p . 14.
2 A se vedea, în acest sens: A. Dineu, op. cit., p. 4; R.M. Stânoiu, op. cit., p. 124.

52
CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ
PRINCIPALELE TEORII CAUZALE
Definiția criminologiei etiologice

Având în vedere totalitatea precizărilor anterioare , situarea etiologici criminale
în contextul mai larg al criminologiei nu mâi repre zintă o problemă.
Prin etiologie în general se înțelege știința cauze lor. Etiologia criminală este,
înainte de toate, o modalitate specifică de cunoașt ere în cadrul cercetării
criminologice, prin care se vizează aflarea cauzelo r, a condițiilor ori a factorilor care
determină sau favorizează fenomenul criminal, așa d upă cum deja s-a anticipat 1.
Problemele pe care încearcă să le soluționeze etiol ogia criminală sunt cât se poate de
firești.
Un prim set de întrebări ce se pune este: De ce uni i oameni comit crime, iar alții
nu? Există anumite cauze ori anumiți factori care î i determină? Unde trebuie căutați
acei factori?
Pentru a se putea răspunde la acest set de întrebăr i, comportamentul criminal a
fost în general privit ca un răspuns al personalită ții față de o situație determinată. în
aceste condiții „se poate situa etiologia crimei fi e în personalitatea delincventului,
fie în situația precriminală, fie în conjugarea cel or două elemente”? 2
Un al doilea set de întrebări ar fi: De ce nu toți criminalii comit aceleași crime?
Există factori care favorizează un anumit gen de cr ime? Există diferențieri între
criminali?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, au fost elab orate diferite clasificări ale
factorilor, au fost realizate diverse tipologii ale criminalului.
Datorită legitimității întrebărilor puse, etiologia criminală reprezintă o
constantă în cercetarea eriminologică. Deși răspuns urile date nu s-au ridicat
întotdeauna la nivelul așteptărilor, acestea se con stituie într-un ansamblu consistent
și oarecum coerent în cadrul criminologiei 3.
În aceste condiții, criminologia etiologică poate f i considerată drept o
subramură distinctă, bine conturată în cadrul crimi nologiei teoretice.

1 A se vedea cunoașterea cauzală, supra nr. 54.
2 R. Gassin, op. cit,, p. 410.
3 Valerian Cioclei – op. cit., p. 77

Astfel, se poate defini criminología etiologică drept acea subramură a
criminologiei teoretice , ce se ocupă cu studierea cauzelor, a condițiilor sa u a
factorilor care determină ori favorizează fenomenul criminal .

Capitolul I
Primele explicații cu privire la fenomenul criminal

C. Beccaria, precursor al gândirii criminologice C esare Bonesana, marchiz de
Beccaria (n. 15.03.1738 – m. 25.11.1794) este consi derat fondatorul dreptului penal
modern.
În același timp, el este un precursor al gândirii c riminologice, deși acest aspect
al operei sale a fost mai puțin pus în evidență.
Evaluată cantitativ, „moștenirea” beccariană se rez umă la o lucrare de
dimensiuni reduse, ce conține câteva idei (principi i), pentru a căror enumerare
degetele a două mâini sunt suficiente.
Privită prin prisma calității, această „mică moșten ire” prezintă și astăzi^up real
interes, care nu este numai de ordin istoric. Acum, după mai bine de două secole,
prin valoarea lor, ideile lui Beccaria sunt încă ac tuale.
înainte de a puncta aceste idei și de a arăta în ce constă actualitatea și
importanța lor în raport cu gândirea criminológica, sunt necesare câteva repere
asupra autorului și operei, în conjunctura epocii.
1. Lucrarea „Despre delicte și pedepse”
In anul 1764 apărea la Milano lucrarea „Despre deli cte și pedepse”. Autorul,
Cesare Beccaria, era la vremea respectivă un „ilust ru necunoscut”, ce nu împlinise
încă 27 de ani.
Beccaria a ezitat mult înainte de a decide publicar ea lucrării, fiindu-i teamă de
o eventuală represiune împotriva sa. Pe deplin conș tient de „erezia” ideilor sale și
neavând, conform propriei mărturisiri, vocație de m artir 1, autorul și-a luat unele
precauții în chiar cuprinsul lucrării, evitând o „c iocnire” directă cu autoritatea
bisericească și strecurând aprecieri măgulitoare la adresa autorității regale. în plus,
înaintea publicării, Beccaria și-a asigurat protecț ia unor persoane influente, pe care
s-ar fi putut baza în cazul izbucnirii unui scandal .
Contrar temerilor autorului și în ciuda protestelor unor ecleziaști, cartea a avut
un succes imediat și spectaculos, fiind în scurtă v reme tradusă în majoritatea
limbilor europene.
Ideile cuprinse în Tratat au declanșat transformări rapide și radicale în

1 Am vrut să apăr umanitatea fără a-i deveni un marti r” – pasaj din răspunsul lui Beccaria la scrisoarea lui
Morellet (Milano, mai 1766), Des Délits et des Peines, deuxi ème édition Guillaumin et Cie, libraires, Paris,
1870, p. 245.

54
sistemele penale ale unor state europene 1.
Mai mult, principiile umaniste formulate în cuprins ul Tratatului, în legătură cu
drepturile și libertățile individuale, au stat la b aza redactării unor articole importante
din „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” de la 1789 (art. 7 și art. 8).
Acest succes rapid și aproape universal a părut la vremea respectivă și poate
părea și astăzi surprinzător având în vedere că, în comparație cu marile spirite ale
epocii, Beccaria nu era nici un jurist „eminent” și nici un filozof din categoria
„titanilor”.
Asemeni enciclopediștilor, Beccaria și-a făcut stud iile preuniver- sitare într-un
colegiu iezuit. Ulterior a obținut titlul de doctor în drept canonic și drept roman,
absolvind cursurile Universității din Pavia 2. în ciuda acestui debut, Beccaria nu a
urmat o carieră juridică. în ce privește pregătirea sa filozofică, Beccaria însuși
mărturisește, într-una din corespondențele sale, că aceasta era sumară 3. De fapt,
ulterior publicării Tratatului, Beccaria pare să ab andoneze atât studiile juridice, cât
și pe cele filozofice, sau în orice caz, nu a încer cat să-și construiască o carieră
într-unul din aceste domenii. El a fost numit profe sor de economie politică la
Universitatea din Milano; chiar această numire s-a datorat, probabil, mai puțin
pregătirii sale în domeniul economic și mai mult fa imei pe care o dobândise în urma
publicării Tratatului. In plus, autoritățile austri ece s-au temut, se pare, că în cele din
urma Beccaria va ceda la insistențele Ecaterinei a Iî-a, care se străduia să-l atragă la
Petersburg, iar oferta lor a avut rolul de a-1 reți ne la Milano.
Deși a mai publicat câteva lucrări în domeniul econ omiei, precum și un studiu
„despre natura stilului”, singura lucrare cu adevăr at valoroasă a lui Beccaria a rămas
Tratatul despre delicte și pedepse.
Această competență, îndoielnică în aparență, a născ ut în epocă unele suspiciuni
în legătură cu paternitatea operei lui Beccaria, ca re a fost pusă fie pe seama
enciclopediștilor francezi, fie pe seama iluministu lui milanez Pietro Verri, bun
prieten de altfel cu Beccaria 4.

1 În 1772, Gustav al III-lea, regele Suediei, desfiin țează tortura, iar în 1776, Maria Tereza o desființe ază, de
asemenea, în unele provincii. în 1787, Iosif al II- lea promulgă un nou cod penal, în care nu mai figureaz ă
pedeapsa cu moartea, exceptând unele infracțiuni milit are, iar în 1788, un nou cod de procedură penală care
interzice tortura. (…) în Toscana, în 1786, marel e duce Leopold desființează pedeapsa cu moartea, to rtura,
confiscările și dispune o reducere generală a pedepse lor, realizând astfel pentru prima dată în legislaț ie
idealul umanitar al lui Beccaria. Ecaterina a Il-a, care încercase zadarnic să-l atragă pe Beccaria la Petersburg,
a întocmit o instrucție pentru reforma codului penal, în care problemele fundamentale erau rezolvate în
sensul și chiar în termenii folosiți de Beccaria. în Franța, o ordonanță din 1780 limitează aplicarea t orturii și
proclamă necesitatea unei reforme penitenciare; o a ltă ordonanță din 1788 anunță o reformă generală a
procedurii penale, iar până la realizarea ei desfiin țează complet tortura și abrogă mai multe abuzuri” (V.
Papadopol , Studiu introductiv la Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică București, 1965, p. LXXXI).
2 A se vedea A. Bălăci , Prefață la Despre infracțiuni și pedepse, op. cit. , p. X.
3 Datez de cinci ani epoca conversiunii mele Ia filoz ofie și o datorez lecturii «Scrisorile persane»” (l ucrare a
lui Montesquieu apărută în anul 1721 – n.n.) – pasaj din răspunsul lui Beccaria la scrisoarea lui Morellet, op,
cit., p. 246.
4 A se vedea A. Balaci , op. cit., p. XIII,

55
Poate părea paradoxal, dar, este probabil ca tocmai „sumara” pregătire
filozofico-juridică, în combinație cu tinerețea lui Beccaria, să fi făcut posibilă
apariția unei lucrări care a bulversat efectiv curs ul gândirii și al practicii
juridico-penale. Nefiind tentat să facă parada unei pregătiri savante, Beccaria a putut
evita cercul vicios al argumentării filozofico-juri dice; în același timp, „candoarea”
specifică vârstei i-a permis să exprime cu „nonșala nță” idei care depășesc cu mult
spiritul epocii respective, reprezentând pentru min țile rutinate ale vremii adevărate
erezii. în aceste împrejurări, Beccaria își prezint ă ideile într-o formă clară și directă,
ceea ce a contribuit din plin la succesul Tratatulu i 1.
La momentul apariției, reușita lucrării a fost faci litată și de diplomația de care
autorul a dat dovadă, prin inserarea în lucrare a u nor afirmații de genul: „Dacă am
putut să cercetez liber adevărul, dacă m-am ridicat deasupra opiniilor comune,
aceasta se datorează guvernării blânde și luminate sub care am bucuria de a trăi.
Marii regi și prinți, care doresc fericirea oamenil or pè care îi guvernează, sunt
prietenii adevărului” 2.
Pe termen scurt, succesul Tratatului s-a datorat, î n mare măsură, și concepției
„strategice” în care a fost elaborat: Beccaria demo lează un întreg sistem
juridico-penal, cu rădăcini adânci, iar, pe locul r ămas gol, fixează doar câțiva
„piloni”. El a fost conștient că, dacă ar fi oferit variante complete, acestea ar fi fost la
rândul lor imperfecte, iar confruntarea ar fi fost deturnată spre criticarea acestora.
Or, în momentul respectiv, obiectivul prioritar era desființarea unui sistem perimat;
construirea altuia nou reprezenta o întreprindere d e durată, așa după cum Beccaria a
intuit-o, iar trecerea timpului a dovedit-o.
Dar lucrarea lui Beccaria, după cum arătam, nu a av ut doar un succes de
moment. Pe termen lung, dincolo deci de diplomație, strategie- ori alte elemente
conjuncturale, ideile lui Beccaria au supraviețuit prin valoarea lor intrinsecă.
2. Principalele idei din Tratatul lui Beccaria
Structura operei beccariene are la bază două coordo nate:
– desființarea vechilor șabloane ale gândirii juridic o-penale, total anacronice;
– stabilirea principiilor de bază în vederea unei noi construcții legislative în
domeniul penal.
Pe aceste două coordonate, principalele idei exprim ate în Tratatul lui Beccaria
ar putea fi sistematizate astfel:
1) Codificarea riguroasă a delictelor și a pedepselor, necesitatea elaborării
unui corp de legi scrise, clare și accesibile
Pe lângă utilitatea unui Cod penal (corp de legi sc rise), această primă idee
promovează, în alți termeni, principiul legalității delictelor și pedepselor.

1 În același sens, a se vedea V. Papadopol, op. cit., p. LXXIX.
2 C. Beccaria, în introducerea la ediția în limba franceză, op. c it., p. 2.

56
Deși exprimat printr-un celebru adagiu latin: nullu m crimen, nulla poem Sine
lege, principiul legalității delictelor și pedepsel or nu este de origine romană. Dreptul
roman și legislațiile antice ignorau, se pare, aces t principiu. Prima exprimare
sistematică o regăsim în operele filozofilor secolu lui al XVIII-lea. Principiul își
găsește consacrarea în Constituția Statelor Unite. Forma lui definitivă este stabilită
prin Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 27 august 1789 (art. 8), câre îi
asigură universalitatea și perenitatea 1. „Părintele” articolului 8 din Declarație este
socotit a fi C. Beccaria.
Meritul lui Beccaria constă nu atât în enunțarea pr incipiului în sine 2, cât în
justificarea acestuia. Se conturează în discursul b eccarian cele trei garanții majore pe
care principiul legalității le presupune:
– cetățeanul nu poate fi limitat în drepturile sale i ndividuale decât prin voința
legiuitorului, ca reprezentant al voinței generale;
– cetățeanul trebuie să fie protejat împotriva abuzur ilor puterii (executive);
– cetățeanul trebuie să cunoască ceea ce este permis și ceea ce este interzis
(înaintea pedepsei trebuie să existe avertismentul) 3.
Astfel, pe lângă faptul că acordă exclusiv legiuito rului dreptul de a stabili
delictele și pedepsele, Beccaria arată necesitatea ca legile să fie clare. Numai
existența unor legi clare, neechivoce, pe de o part e, va stopa arbitrarul și abuzurile
magistraților,, iar, pe de altă parte, va permite d estinatarilor cunoașterea normelor. în
aceste împrejurări, legea penală devine utilă, perm ițând manifestarea „liberului
arbitru” 4.
2) Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv , descurajării și prin
urmare util pentru conservarea ordinii sociale
Consecvent ideii de liber arbitru, Beccaria susține necesitatea existenței unor
pedepse proporționale cu delictul; sancțiunea trebu ie să apară ca o justă „răsplată”
pentm fapta comisă:
„Pentru ca pedepsirea să-și producă efectul pe care trebuie să-l așteptăm,
ajunge ca răul pe care ea îl cauzează să depășească binele pe care făptuitorul îl obține
din crimă” 5.

1 A se vedea, în acest sens, R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967, p . 105.
2 După ce justifică originea pedepselor și dreptul de a pedepsi pe elementele contractului social, Beccaria
adaugă: „Prima consecință a acestor principii este c a legile singure pot fixa pedepsele pentru fiecare delict și
că dreptul de a face legi penale nu poate rezida decâ t în persoana legiuitorului, care reprezintă toată
societatea unită printr-un contract social”, Beccaria, op. cit., p. 18.
3 Cu privire la rațiunile ce justifică principiul lega lității, a se vedea R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 106.
4 Ideea existenței „liberului arbitru” presupune că omul este în măsură a decide între o conduită sau alta,
între un comportament conform legii penale ori contr ar acesteia, în acest caz. în epocă, ideea nu era n ouă.
Beccaria își însușește această idee și o integrează într-un sistem explicativ coerent, punând-o în legăt ură cu
principiul legalității: „Cu legi penale executate în litera lor, fiecare cetățean poate cunoaște exact
inconvenientele unei acțiuni negative; ceea ce este ut il, deoarece această cunoaștere va putea să-l abată de la
crimă”, Beccaria, op. cit., p. 24.
5 Ibidem, p. 91.

57
în același timp, pedeapsa nu trebuie să urmărească o chinuire a vinovatului.
Scopul ei trebuie să fie împiedicarea făptuitorului de a mai dăuna societății, precum
și „deturnarea concetățenilor acestuia din calea cr imei” 1.
3) Necesitatea aplicării unor pedepse moderate , dar sigure (certe) și prompte
Epoca în care apar ideile lui Beccaria se caracteri zează prin existența unor
pedepse barbare, greu de imaginat în prezent. Chinu rile la care erau supuși
condamnații dovedeau o „fantezie” demnă de o cauză mai bună. Exemplul cel mai
cunoscut și probabil cel mai sugestiv referitor la cruzimea prin care se puneau în
executare pedepsele în. epocă este cel al lui Damie ns, condamnat la moarte pentru
încercarea de asasinare a Regelui Ludovic al XV-lea . Supliciul Iui Damiens este
consemnat în cele mai mici detalii în hotărârea de condamnare, cea ce dovedește că
barbaria pedepselor se înscria în logica represivă legală, firească în epocă; chinuirea
condamnatului nu era deci un capriciu al călăului. 2
Beccaria atrage atenția că violența pedepselor este contagioasă și determină
creșterea violenței în comportamentele individuale: „Țările și secolele în Care
supliciile cele mai înspăimântătoare au fost puse î n practică, sunt, de asemenea cele
unde s-au văzut crimele cele mai oribile. Același s pirit de ferocitate care dicta legi de
sânge legiuitorului, punea pumnalul în mâinile asas inului ori ale paricidului” 3.
Sălbăticia pedepselor este nu numai inumană, dar și inutilă, deoarece nu
rigoarea supliciului, ci certitudinea pedepsei poat e exercita un rol preventiv.
Beccaria a intuit foarte exact că perspectiva unor sancțiuni moderate, dar inevitabile,
va face întotdeauna o impresie mai puternică decât „teama vagă a unui supliciu
teribil, față de care se prezintă unele speranțe de impunitate” 4 cum ar fi, spre
exemplu, grațierea ori diferite imunități (azilul).
4) Desființarea pedepsei cu moartea
Beccaria este primul care, într-o lucrare publicată5, pune sub semnul întrebării
dreptul de a recurge la pedeapsa cu moartea, solici tând abolirea acesteia.
Un prim argument este de natură moral-juridică, în sensul că această pedeapsă
nu poate fi întemeiată pe niciun drept. Este adevăr at că, în cadrul „contractului
social”, omul cedează „mici porțiuni” din libertate a sa, unele drepturi, dar nu poate
ceda dreptul la viață, așa după cum nici el însuși nu poate renunța la viață prin

1 Ibidem, p. 89.
2 „ … și pe un eșafod făcut acolo, i se va jupui pi elea la piept, la brațe, la coapse și la părțile gr ase ale
picioarelor, ținând în mâna dreaptă cuțitul cu care a comis zisul paricid, această mână vă fi arsă cu f oc de
pucioasă și, pe părțile unde va fi jupuit, se va arunca plumb topit, untdelemn fiert, rășină de terebentină
arzătoare, ceară și pucioasă topite împreună, și apo i corpul lui va fi tras și rupt de patru cai, iar mem brele și
corpul mistuite în foc, reduse în cenușă, și cenușa ar uncată în vânt.” Extras din piesele originale ale p roce-
sului, cf. I. Tanoviceanu, Tratat de Drept și Procedură penală, voi. III, ed. a 11-a, Ed. Curierul Judiciar, 1926, p.
57.
3 Beccaria, op. cit., p. 90.
4 Ibidem, p. 127.
5 F. Heîie, comentariu pe marginea textului în Des Délits et dés Peines, op. cit., p. 106.

58
sinucidere.
Atât morala creștină, cât și dreptul penal al epoci i sancționau suicidul. Or, din
moment ce omul nu are dreptul să-și curme singur vi ața, el nu poate nici să cedeze
acest drept. Ar însemna să cedeze un drept care nu- i aparține. Dincolo de acest
argument abstract, Beccaria dovedește că pedeapsa c u moartea mreste nici necesară
și nici utilă.
Cu privire la caracterul necesar, Beccaria admite t otuși existența a doua
excepții, două ipoteze în care pedeapsa cu moartea ar putea fi socotită necesară: în
perioada de anarhie și dezordine, când o persoană p rin reputația ei, chiar privată de
libertate fiind, ar putea reprezenta un pericol pen tru stat; când comiterea de noi
crime nu ar putea fi altfel împiedicată. Ambele ipo teze au un evident substrat politic,
iar Beccaria face probabil aceste concesii mai mult din rațiuni „diplomatice” decât
din pură convingere.
Pentru a demonstra caracterul inutil al pedepsei cu moartea, autorul invocă
„experiența tuturor secolelor”, experiență care dov edește faptul că niciodată
„scelerații” n-au putut fi împiedicați să dăuneze, prin amenințarea reprezentată de
existența respectivei pedepse.
Severitatea are uri efect mai mic asupra spiritului uman decât durata pedepsei
„Spectacolul înspăimântător, dar momentan al morții unui scelerat este pentru
crimă o frână mai slabă decât lungul și continuul e xemplu al unui om privat de
libertatea sa” 1.
5) Introducerea sistemului acuzatorial in procedura pe nală; necesitatea ca
judecata și probele să fie publice
În secțiunea destinată „indiciilor delictului și fo rmelor de judecată”, Beccaria
critică ierarhia probelor și sugerează ca la baza a precierii judecătorului să stea
„intima convingere”. Or, o asemenea convingere nu p oate fi formată decât pe baza
unui proces public și contradictoriu, adică de tip acuzatorial. Autorul se pronunță
împotriva procedurilor secrete și a delațiunii, car e nu au nimic în comun cu spiritul
de justiție și favorizează comiterea unor abuzuri.
Beccaria critică, de asemenea, practica prin care s e impune inculpatului
prestarea unui jurământ. Acesta este și inutil și i numan, deoarece, în cazul în care.
există vinovăție, presupune o contradicție între do ua din „cele mai sfinte” datorii ale
omului: cea față de instinctul de conservare, care îndeamnă la minciună, și cea față
de divinitate, care impune recunoașterea adevărului2.
6) Desființarea torturii ca procedeu de anchetă , ca mijloc de obținere a
probelor

1 Beccaria , op. cit., p. 97.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 88

59
La vremea respectivă, aplicarea torturii se baza pe o tradiție atât de veche și pe
niște proceduri atât de riguroase, încât se integra în mod aproape „natural” în
sistemul de justiție penală. în aceste împrejurări, aprecierile lui Beccaria cu privire la
tortură și cererea fermă a acestuia de a o interzic e, păreau de-a dreptul
surprinzătoare.
În capitolul privitór la tortură sau „chestiune”, c um mai era denumită, se face o
analiză a tuturor cazurilor în care aceasta era uti lizată: recunoașterea faptei în cauză;
mărturisirea în legătură cu eventuale alte fapte în afară de cele pentru care
făptuitorul era cercetat; indicarea eventualilor co mplici.
Beccaria demască în mod virulent caracterul inuman al torturii, dar în același
timp demonstrează inutilitatea, ineficiența juridic ă a acesteia: „Tortura este deseori
un mijloc sigur de a-1 condamna pe inocentul slab ș i de a-1 achita pe sceleratul
robust. Acesta este în mod obișnuit rezultatul teri bil al acestei barbarii ce se
consideră capabilă de a produce adevărul, acestui u zaj demn de canibali…” 1.
7) Necesitatea prevenirii delictelor
Importanța și necesitatea prevenirii delictelor răz bate din întreaga lucrare, din
modul în care Beccaria înțelege natura și utilitate a pedepselor.
În finalul cărții sale, Beccaria tratează, într-un paragraf separat „mijloacele de
prevenire a crimelor” și ajunge la concluzia că: „M erită mai mult a preveni crimele,
decât a le pedepsi” 2.
Ideea nu era nouă; ea fusese formulată încă din ant ichitate, inițial ca principiu
medical, și a fost reluată ulterior de filozofii il uminiști, întâlnim această idee și la
Montesquieu 3, a cărui operă Beccaria o cunoscuse și apreciase.
Meritul lui Beccaria constă și de această dată, nu atât în enunțarea unui
principiu, cât în justificarea acestuia, în inserar ea lui într-un context unitar și
coerent. Astfel, ideea de prevenire apare ca o fina lizare firească a tuturor
concepțiilor exprimate de Beccaria în legătură cu n atura și rolul legii penale, cu
natura și rolul pedepsei.
În stilul concis ce caracterizează întreaga lucrare , Beccaria sintetizează într-o
frază de încheiere a Tratatului, toate ideile de fo rță din cuprinsul acestuia: „Pentru ca
o pedeapsă sa nu constituie un act de violență împo triva cetățeanului, ea trebuie să
fie esențialmente publică, promptă , necesară , cea mai slabă dintre pedepsele
aplicabile în circumstanțele date, proporțională cu delictul și stabilită prin lege ”4.

1 Ibidem, p. 63.
2 Ibidem, p. 211,
3 „În aceste state (este vorba de statele moderne, n .n.), un bun legiuitor se va preocupa mai puțin să
pedepsească crimele, decât să le prevină, se va str ădui mai mult să formeze moravuri, decât să aplice s uplicii”
(Montesquieu , De l’esprit des lois, Ed. Librairie ch. Detagrave ; Paris, 1901, cartea a șasea, cap. IX).
4 Beccaria, óp. cit., p. 224

60
3. Actualitatea ideilor lui Beccaria
Și in prezent, cel puțin la o primă vedere, ideile mai sus consemnate exprimă
locuri comune, realități juridice incontestabile. L a un examen mai atent, observăm
că multe din ideile exprimate de Beccaria au rămas, cel puțin parțial, simple
deziderate, de unde și caracterul lor mereu actual.
1) Referitor la principiul legalității constatăm că , în prezent, acesta se află
înscris în codurile penale și chiar în constituțiil e majorității statelor, deci, problema
pare rezolvată, cel puțin din punct de vedere teore tic, formal. Așa după cum arătam
însă, principiul legalității are, printre altele, m enirea de a aduce o serie-de garanții
cetățeanului.
în baza principiului legalității, în mod normal, do ar organul legiuitor
(parlamentul) are dreptul să „îngrădească drepturil e cetățeanului” stabilind
infracțiuni și pedepse. în realitate, însă, există o pronunțată tendință a executivului
de a se substitui puterii legislative. La noi, acea stă tendință se exprimă prin utilizarea
excesivă a ordonanțelor de urgență în materie penal ă 1.
Principiul legalității ar trebui să garanteze și fa ptul că destinatarul unei normei
penale o cunoaște și o înțelege, pentru a o putea r especta.
în prezent, sigur, nu se mai pun problemele pe care Beccaria le demasca:
folosirea unor texte de lege anacronice, dispersate , de cele mai multe ori secrete și,
oricum, scrise într-o limbă moartă (latina), necuno scută de cetățeanul de rând.
Necunoașterea dispozițiilor legale este însă și în prezent o realitate ce are două
surse majore:
a) lipsa de claritate a unor incriminări al căror sens este de multe ori inaccesibil
specialiștilor, nu numai destinatarilor comuni;
b) inflația legislativă în materie penală, care duce la o imposibilitate p ractică a
cunoașterii unor dispoziții legale, împrejurare în care principiul nemo censetur
ignorare legem devine o simpla declarație abstractă, lipsită de a coperire 2.
Clarificarea unor dispoziții legale și stoparea inf lației penale, sunt două
probleme nerezolvate încă. Până atunci, însuși prin cipiul legalității este „infirm”.
Iată de ce, sub acest aspect, Beccaria este încă ac tual.
2) Punerea accentului pe caracterul retributiv și d escurajant al pedepselor a
reprezentat o constantă a politicilor represive, în pofida unor modificări intervenite
în legislațiile penale, ca urmare a teoriilor școli i pozitiviste.
După o perioadă relativ scurtă de timp, perioadă în care s-a mizat pe caracterul
educativ al pedepselor, pe resocializarea infractor ului, în prezent, o serie de teorii

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 90
2 În legătură cu inflația legislativă în materie pen ală și lipsa de claritate a unor texte de lege, a se vedea V.
Cioclei, Despre nevoia de echilibru în justiția penală, în „ Critica rațiunii penale – Studii de criminologie jurid ică
și drept penal”, Ed. C.H. Beck, 2009, p. 3-13

61
modeme reiau principiul utilitarist și consideră pe deapsa drept o simplă barieră în
calea unui criminal dotat cu un liber arbitru absol ut. Problemele legate de
fundamentele și rolul pedepsei cu consecințele prac tice privind individualizarea
sancțiunii penale continuă să preocupe cercetarea c riminologică, doctrina și practica
penală.
3) Ineficiența sporirii pedepselor, pe de-o parte, și eficiența certitudinii aplicării
lor, pe de altă parte, au fost demonstrate de cerce tări criminologice recente,
confirmând intuițiile lui Beccaria. „în stadiul act ual al cunoștințelor (…), teza lui
Beccaria rezistă când se aplică la durata încarceră rii. Rezultă că o creștere a
certitudinii pedepselor cu închisoarea va avea mai mult efect decât o creștere
proporțională a duratei acestora. Spre exemplu, oam enii vor fi mai intimidați de o
probabilitate de 10% de a primi un an de închisoare , decât de o probabilitate de 5%
de a primi doi ani de închisoare” 1.
4) în ciuda faptului că pedeapsa cu moartea a fost abrogată în statele europene,
la nivel mondial dezbaterea cu privire la acest sub iect rămâne și astăzi deschisă,
deoarece există încă multe state în care pedeapsa c apitală se aplică. Mai mult, chiar
și în statele în care pedeapsa cu moartea a fost ab rogată, periodic se repune în
discuție această problemă, existând voci care oerre introducerea ei.
5) Din punct de vedere procedural persistă sciziune a între sistemul acuzatorial
(angîo-american) și cel inchizitorial sau mixt, spe cific Europei Continentale. Acesta
din urmă conține încă faza urmăririi penale, care p ăstrează într-o anumită măsura un
caracter secret (cu unele diferențe de la un stat l a altul). Există actualmente o
tendință generală de „deschidere” a acestei faze a procesului penal, de conferire a
unor drepturi suplimentare inculpatului și apărător ului etc.
6) Tortura ca mijloc de anchetă, este incriminată î n majoritatea sistemelor de
drept contemporane. în Codul penal român, infracțiu nea de tortură este prevăzută în
articolul 267 1. Deoarece s-a apreciat că există pericolul ca dife rite state să tolereze
actele de tortură comise în anumite situații, chiar dacă propriile legislații
incriminează astfel de fapte, s-a ajuns la încheier ea unor convenții europene și
internaționale, menite să asigure o protecție în pl us din acest punct de vedere [de
exemplu: „Convenția împotriva torturii și a altor p edepse ori tratamente cu cruzime
inumane, ori degradante” (O.N.U. 1984) și „Convenți a europeană pentru prevenirea
torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante” (1987)]. în pofida
tuturor reglementărilor interne și internaționale î n această materie, cazurile de
tortură au continuat și continuă să existe. Rapoart ele diferitelor organizații și
organisme internaționale sunt foarte clare în acest sens 2.

1 M. Cusson , Pourquoi punir?, Ed. Dalloz, 1987, p. 121. în acela și sens, de confirmare a intuiției lui Beccaria cu
privire la certitudinea pedepselor, a se vedea și R. Gassin, op. cit., p. 599.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 92

62
7) Prevenirea fenomenului criminal reprezintă astăz i o componentă esențială în
cadrul politicilor anticriminăle. Se efectuează stu dii și cercetări, se elaborează tactici
și strategii preventive, pentru a căror punere în p ractică, în unele state, se investesc
energii, dar și sume considerabile.
3. Dimensiunea criminologică.
Opera lui Becearia conține idei fîlozofico-juridice cu un mare impact
socio-legislativ și de o mare longevitate.
Rolul reformator al gândirii beccariene a fost dese ori subliniat în doctrina
penală, mai mult, s-a remarcat vocația universală a operei sale 1.
Deși bazată esențial pe intuiție și raționamente de ductive, creația beccariană
are și o dimensiune criminologică incontestabilă.
Din acest punct de vedere, aspectul cel mai evident este legat de accentuarea
laturii preventive în raport cu cea represivă.
Dincolo de acest aspect de ordin general, în cursul Tratatului regăsim germeni
ai ideilor exprimate ulterior de: Ferii, Garofalo, Sutherland; sunt schițate „marile
capitole ale criminologiei psihologice contemporane ” 2.
în sfârșit, o remarcă specială merită unele intuiți i ale lui Beccaria, cum ar fi:
– rolul certitudinii pedepsei în limitarea criminalit ății, aspect confirmat de
cercetări recente riguroase 3;
– caracterul criminogen al unor practici și instituți i juridice (spre exemplu rolul
contagios al violenței pedepselor), problemă reluat ă pe larg de criminologia reacției
sociale.

Principalele școli criminologice
Principiile stabilite de C. Beccaria au stat la baz a Școlii clasice a dreptului
penal, cea care a dominat ulterior, timp de un seco l, gândirea și practica
juridico-penală.
Valul de reforme legislative declanșat de școala cl asică, a condus la
ameliorarea substanțială a tehnicilor juridice și i a o primă etapă de umanizare
ajustiției penale în toată această perioadă însă, î n ciuda reformelor penale, feno-
menul criminal și-a continuat ascensiunea.
Dimensiunea socială a fenomenului criminal începe s a fíe percepută din ce în
ce mai clar. Această „nouă” percepție a atras după sine, inevitabil, o serie de

1 „Încă de la primele cuvinte, Europa este cea pe car e Beccaria o pune în scenă în prefața la Tratatul des pre
delicte și pedepse (…). Cu alte cuvinte, Tratatul despre delicte și pedepse avea de la origine vocaț ie
internațională”. M, Delmas-Marty, Le rayonnement international de la pensée de Cesare Beccaria, R.S.C. nr.
1/1998; p. 253.
2 J. Pinatel , Beccaria, précurseur de la Criminologie, A.I.C. 2- e sem./1964, p. 40; autorul articolului se referă la
câteva din ideile lui Beccaria cu privire la educați e, arătând că se prefigurează prin acestea constată rile lui
Piaget în legătură cu „trecerea de la morala de cons trângere la morala de autonomie și cooperare” (p. 4 02).
3 A se vedea supra nr. 122.

63
întrebări care aveau nevoie de răspuns.
Astfel, primele explicații cu privire la geneza fen omenului criminal apar către a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul unei intensificări'a cercetării
științifice în diferite domenii.
Aceste prime explicații ale fenomenului criminal po t fi grupate în jurul unor
Școli criminologice, în funcție de factorii socotiț i a fi determinanți în raport cu
fenomenul criminal, respectiv factorii: fizici, eco nomici, sociali.

1. Școala geografică (sau cartografică)
Reprezentanții acestei școli au fost belgianul Quet elet și francezul Guerry.
Lamben Adolphe Jaques Quetelet (1796-1874), doctor în matematică, a fost
directorul Observatorului astronomic din Bruxelles.
Pe lângă matematică, fizică, astronomie și meteorol ogie, Quetelet a fost
preocupat de probleme de ordin social și, implicit, de cele legate de fenomenul
criminal, fapt ce rezultă încă din primele sale luc rări: „Cercetări cu privire la
populație, nașteri, decese, închisori etc. în Regat ul Țărilor de Jos” (Bruxelles 1827)
și „Cercetări cu privire la tendința spre crimă la diferite vârste” (Bruxelles, 1832).
Principala lucrare a lui Quetelet a fost: „Despre o m și dezvoltarea facultăților
sale sau Eseu de fizică socială” (1835), unde sunt cuprinse, de altfel, și cele mai
importante constatări legate de fenomenul criminal. Această lucrare completată și
revizuită a fost republicată spre sfârșitul cariere i lui Quetelet sub denumirea „Fizica
socială sau Eseu cu privire la dezvoltarea facultăț ilor omului” (1869) 1.
Quetelet aplică fenomenelor sociale metode împrumut ate din fizică, realizând o
știință a „omului mediu”, fizica socială. El consid eră că -la nivel social majoritatea
populației constituie „centrul”, reprezentat prin „ omul mediu”, iar la extreme se
plasează indivizi cu o tendință foarte slabă sau di mpotrivă foarte puternică spre
crimă 2.
Quetelet accentuează importanța educației morale, c are prevalează asupra
instrucției școlare. Această opinie, contrară punct ului de vedere comun, o vom
regăsi ulterior exprimată de către Garofalo și relu ată de pe alte poziții de către Freud.
O. altă „opinie separată” exprimată de către Quetel et este aceea potrivit căreia
nu sărăcia generează criminalitate, ci mai degrabă „discrepanța între posibilitățile
materiale și nevoile, aspirațiile oamenilor” 3. Regăsim aici „germeni” ai teoriei
anomiei, schițată ulterior de Durkheim și formulată mult mai târziu de Merton.
Andre-Michel Guerry (1802-1866), jurist de formație, a fost directorul

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 94
2 În acest sens, a se vedea J. Van Kerckvoorde , Statistique criminelle et statistique morale ou XlX -ème siede, în
Histoire de la Criminologie française, Ed. L’Harmat tan, 1995, ch. XI, p. 260.
3 Ibidem, p. 261.

64
departamentului de statistică penală de la Minister ul Justiției din Franța.
în anul 1829, Guerry publică un studiu referitor la relația dintre instrucție și
criminalitate. Lucrarea sa: „Eseu asupra statistici i morale în Franța” (1833) aduce o
contribuție importantă la dezvoltarea statisticilor criminale. O altă lucrare a lui
Guerry, „Statistica morală a Angliei comparată cu S tatistica morală a Franței” a fost
publicată în anul 1864.
Foarte interesat de aspectul geografic, Guerry repa rtizează departamentele
franceze în cinci regiuni, în cadrul cărora constat ă o regularitate remarcabilă în ce
privește criminalitatea. Din această regularitate r ezultă ideea că „precum
fenomenele naturale, comportamentul uman este și el supus unor legi” 1.
Asemănător lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se c redea în epocă, Guerry
constată că nici sărăcia și nici instrucția școlară nu au o influență directă asupra
dinamicii criminalității.
în general, Guerry rămâne prudent în comentariile s ale. „El se limitează la
descriere, punând în evidență unele coincidențe, da r fără a se aventura prea mult pe
calea explicațiilor” 2.
Cercetările ambilor reprezentanți ai Șco lii geografice s-au bazat, în cea
mai mare măsură, pe primele statistici criminale eu ropene, respectiv cele realizate în
Franța între anii 1826-1830.
In mod tradițional, în doctrina criminologică se re ține că, din studierea datelor
statistice franceze, cei doi cercetători au desprin s următoarea concluzie: infracțiunile
împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice și în timpul sezonului cald, iar
infracțiunile patrimoniale predomină în regiunile n ordice și în timpul sezonului rece.
Această constatare a fost denumită: „Legea termică a criminalității” 1.
Școala geografică a avut numeroși adepți, mai ales în Franța, până la elaborarea
teoriei lombrosiene, după care a căzut în uitare. O încercare de revenire la această
orientare a avut loc în Statele Unite, în anii ’50 ai secolului al XX-lea 3 4.
Orientarea geografică poate fi supusă, firește, uno r critici diverse. Nu se poate
nega însă că studiul statistico-geografic a contrib uit la nașterea unei criminologii
științifice 5.

2. Școala lyoneză
Alexandre Lacassagne (1843-1924), profesor de medicină legală la
Universitatea din Lyon, a fost principalul exponent al acestei școli.
În urma unei confuzii ce s-a perpetuat de-a lungul timpului, orientarea

1 Ibidem, p. 256.
2 Ibidem, p. 257.
3 A se vedea R. Gassin , op. cit., p. 160.
4 A se vedea J. Pinatel , Tratat, op. cit., p. 63.
5 J. van Kerckvoorde, op. cit., p. 266.

65
criminologică născută în jurul profesorului Lacassa gne este cunoscută în doctrină
sub numele de „Școala mediului social”.
Aparent, Lacassagne și discipolii săi au pus accent ul pe factorii sociali în
stabilirea etiologici criminale.
După cum s-a remarcat în literatura de specialitate , teoria lui Lacassagne se
poate rezuma în câteva aforisme care au rămas celeb re. Seria acestora este demarată
cu ocazia primului Congres de antropologie criminal ă, ce a avut loc în anul 1885 la
Roma și este, ulterior, continuată cu fiecare prile j de polemică, la adresa
pozitiviștilor italieni.
Există patru asemenea aforisme care au fost reținut e de doctrină:
a. „Orice act dăunător existenței unei colectivități e ste o crimă”;
b. „Orice crimă este un obstacol în calea progresului” ;
c. ,Mediul social este «zeama» de cultură (bouillon de culture) a criminalității;
microbul este criminalul, un element care nu are im portanță decât în ziua în care
găsește «zeama» care îl face să fermenteze”;
d. „Societățile au criminalii pe care îi merită” 1.
Opiniile sus menționate au reușit să inducă în eroa re majoritatea istoricilor
criminologiei, care au făcut din Lacassagne „șeful” unei școli a „mediului social”,
practic inexistentă. Dincolo de aforisme, preocupăr ile reale ale lui Lacassagne și ale
colaboratorilor săi au fost îndreptate într-o direc ție cu totul opusă.
Un studiu atent 2 a demonstrat că, în realitate, Lacassagne a fost ș i a rămas toată
viața sa un partizan al frenologiei lui Gali și un admirator secret al lui Lombroso
pentru criticarea căruia și-a consacrat aproape înt reaga energie. Se remarcă faptul că
la intervale relativ scurte de timp, ulterior lui L ombroso, medicul iyonez publică
studii pe aceleași teme abordate de colegul său ita lian: asupra tatuajului (1881);
compararea criminalului cu omul primitiv (1882); st udiul criminalului ca o specie de
animal (1882). Rezultă că, de fapt, Lacassagne era el însuși un partizan ai
determinismului biologic, iar nu „sociologul” despr e care s-a vorbit întotdeauna.
Concluzia studiului amintit este cât se poate de tr anșantă și contribuie la
demascarea unui „mare fals” apămt în „mica istorie” a criminologiei: „Prima
concluzie a acestui studiu este că, în mod evident, Lacassagne și școala sa au insistat
frecvent asupra rolului mediului social, deși ei îm părtășeau, în realitate, aceleași
credințe în ereditatea crimei ca mulți dintre coleg ii lor italieni, pentru că aceasta
servea în mod clar o strategie de valorizare, de di stincție. Expresia școala franceză
(sau lyoneză după unele texte) a mediului social, p e care ei înșiși au impus-o, era o

1 H. Souchon, Alexandre Lacassagne et l’École de Lyon, Réflexion s sur les aphorismes et ce concept du „Milieu
social”, R.S.C./D.P.C. nr. 2/1974, p. 538.
2 L. Mucchielli , Hérédité et Milieu social, le faux antagonisme fra nco-italien, la place de l’École de Lacassagne
dans l’histoire de la criminologie, în Histoire de la Criminologie française, op. cit., p. 189 și urm.

66
denumire de luptă, o justificare, o revendicare ce nu avea sens decât în măsura în
care permitea demarcarea de un adversar proclamat” 1.
În aceste împrejurări, singurul rol pe care istoria criminologiei îl poate atribui
școlii lyoneze este acela de sparring-partner al po zitivismului.
Intuind parcă această ironie a destinului, la moart ea lui Lombroso, Lacassagne
abandonează orgoliile și publică un articol elogios la adresa rivalului său.

3. Școala socialistă
Explicațiile fenomenului criminal reunite în jurul școlii socialiste au ca
fundament opiniile formulate de Marx (1818-1883) și Engels (1820-1895).
Potrivit concepției marxiste, criminalitatea depind e de condițiile economice, în
sensul că inegalitatea economică generează criminal itatea, Cum însă inegalitatea
economică este considerată o însușire proprie regim ului capitalist, rezultă că însuși
capitalismul naște criminalitatea.
După cum s-a subliniat în doctrină, relația între f actorii economici și fenomenul
criminal are la origine studii valabile: „In Belgia , Ducpétiaux, inspector general al
închisorilor și așezămintelor de binefacere, arată influența sărăciei din perioada
1845-1847 și 1856-1857 asupra criminalității în Fla ndra. Influența crizelor
economice și a anilor de penurie asupra criminalită ții este subliniată în Franța de
Dupuy, mai ales în materia delincventei feminine. L egoyt, studiind efectul creșterii
prețului la grâu asupra întregii criminalități, rec unoaște că atentatele contra
proprietății cresc mai sensibil în această împrejur are, decât atentatele contra
persoanelor. Bery reia acest studiu pentru Germania începând cu 1882 și confirmă
concluziile lui Legoyt” 2.
Din considerente ideologice, școala socialistă prez intă o variantă extremă,
transformând aceste explicații parțiale în explicaț ii cu caracter general, valabile
pentru fenomenul criminal în ansamblu.
Se comite astfel o eroare de ordin științific, sesi zată chiar în epocă de Garofalo.
Acesta, apelând atât la procedee polemice, cât și l a argumente științifice, reușește să
desființeze teoriile socialiste.
Astfel, el arată că dacă fenomenul criminal ar fi o expresie a inegalităților
economice, nu ar trebui să avem atâția proletari și țărani victime ale unor infracțiuni
și nu ar trebui ca reprezentanții claselor înstărit e să se regăsească atât de des printre
infractori.
Referitor la studiile ce au constatat o creștere a criminalității patrimoniale
proporțional cu creșterea prețurilor la unele produ se agricole, Garofalo
demonstrează, pe baza datelor statistice, că de fap t are loc o mutație în structura

1 Ibidem, p. 203.
2 J. Pinatel , Tratat, op. cit., p. 63.

67
fenomenului criminal, care rămâne constant în valoa re absolută. El arată că în
perioadele de criză numărul infracțiunilor contra p ersoanelor scade; dimpotrivă, în
perioadele de belșug material, caracterizate prin s căderea prețurilor, scade și
numărul infracțiunilor patrimoniale, dar crește num ărul celor contra persoanei:
„Aceste cifre dovedesc că oscilațiile în echilibrul economic, întotdeauna instabil
prin natura sa, nu reprezintă adevărata cauză a cri minalității, ci doar forma sub care
aceasta se manifestă” 1.
In ciuda argumentelor de ordin științific ce s-au f ormulat împotriva sa,
orientarea școlii socialiste s-a perpetuat de-a lun gul timpului, bucurându-se de un
sprijin de ordin politic. în perioada contemporană, această orientare se transformase
într-o adevărată „nouă criminologie”, denumită marx istă, în cadrul căreia se puteau
deosebi două tipuri de explicații:
– pe de o parte, explicațiile aparținând specialiștil or din țările comuniste, care
vedeau în criminalitate fie o expresie a „moșteniri i” capitaliste, fie un „accident”
individual;
– pe de altă parte, explicațiile aparținând criminolo gilor din unele țări
necomuniste, unde se putea susține în continuare va rianta potrivit căreia
criminalitatea este o expresie a luptei de clasă, i ar criminalul este victima
capitalismului bazat pe exploatarea omului de către om.
În ambele variante explicative, criminologia marxis tă considera în mod utopic
că „înaintarea pe calea comunismului” va duce în mo d inevitabil la dispariția
fenomenului criminal 2.
Căderea comunismului a antrenat pierderea celui mai important suport al
criminologiei marxiste, cel ideologic.

4. Școala interpsihologică
Fondatorul acestei orientări a fost criminologul fr ancez Gabriel Tarde
(1843-1904) 3, cel care a pus bazele psihosociologiei și ale cri minologiei franceze.
Principalele lucrări ale lui Tarde au fost: „Crimin alitatea comparată” (1886) și
„Legile imitației” (1890).
în construirea propriilor explicații, criminologul francez pornește de la o critică
obiectivă a teoriei Jombrosiene, precum și de la o analiză pertinentă a datelor
statistice.
Tarde urmărește evoluția criminalității de-a lungul celei de-a doua jumătăți a

1 R. Garofalo, La criminologie, cinquième édition, F. Alcan, Paris , 1905, p. 178.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 99
3 ,,Născut la Sarlat, magistrat dé carieră, chemat în fruntea serviciului de statistici al Ministerului de Justiție
(francez – n.n.), fondator împreună cu Lacassagne al Arhivelor de antropologie criminală, Gabriel Tarde este,
înainte de toate și mai ales, un criminolog care, pe parcurs, a realizat o operă de sociolog, d e psiholog și de
filozof.”, J. Pinatel , Traité de' Droit penal et Criminologie, Tome III, Ed. Dalloz, 1975, p. 102.

68
secolului al XlX-lea și constată o creștere a acest eia, în cifră absolută, de proporții
îngrijorătoare. El atrage atenția asupra unor „capc ane” pe care statistica Ie poate
așterne în calea observatorului neavizat sau care p ot fi speculate în scop politic.
Astfel, Tarde a observat o scădere a numărului de c rime, în timp ce delictele
crescuseră de trei ori. în această situație, s-ar f i putut afirma că există motive de
satisfacție din moment ce infracțiunile mai grave ( crimele) au scăzut ca număr.
Automl arată însă că această scădere este doar apar entă, pentru că, în realitate,
numărul crimelor (violuri, omoruri etc.) a crescut. Deformarea realității prin cifrele
statistice apărea ca urmare a mai multor fenomene, printre care ponderea cea mai
mare o avea corecționalizarea, adică trecerea unui număr de fapte din categoria
crimelor în cea a delictelor. Era vorba atât de o c orecționalizare legală (prin
modificarea legislației în sensul arătat), dar mai ales de una ilegală, respectiv
omiterea cu bună știință pe parcursul procesului pe nal a unor circumstanțe ale unor
fapte, care deveneau, prin omisiunea respectivă, de licte.
Rațiunile corecționalizării ilegale erau legate în primul rând de evitarea curților
cu jurați, dar și de tendința de „cosmetizare” a re alității.
In cadrul acestei analize statistice, Tarde pune î n discuție problema progresului
social și cea a moralității, care pot contribui la explicarea -fenomenului criminal. Cu
această ocazie, autorul își exprimă opinia privind rolul imitației în formarea
comportamentului criminal:
„… Atunci când, dimpotrivă, apare imoralitatea, e a este aceea care frapează
privirile și strălucește imitativ (s.n.) în mediul său, și acesta este momentul în care ea
se naște (din punct de vedere social).
Realitatea socială prin excelență, în fapt, este ap arența, așa cum forța socială
prin excelență este imitarea (s.n.) sub toate forme le ei în sens activ și pasiv; ardoarea
crescândă a prozelitismului și ă apetitului suresci tat al asimilării” 1.
Urmând logica celor afirmate, G. Tarde consideră că un delict este nu numai
„un rău” în sine ci, în același timp, o sursă proba bilă a „unor rele” noi; de aceea,
sensul revelațiilor statistice ar trebui agravat, i ar nu diminuat.
„Iată de ce, creșterea numerică a oamenilor loviți de o condamnare este și mai
înfricoșătoare decât pare. Căci cu cât numărul aces tora crește cu atât el tinde să
crească și mai mult, după cum o arată progresia lor neîntreruptă; și cu cât ei sunt mai
numeroși și sunt lăsați să se adune, cu atât mai mu lt ei vor fi tentați să se copieze
unul pe celălalt, în loc de a recepta exemplul oame nilor cinstiți, așa cum o dovedește
proporția mereu în creștere a recidiviștilor printr e condamnați” 2.
După cum se poate remarca și din pasajele citate, t eoria lui Tarde se fondează
pe constatarea potrivit căreia raporturile interuma ne sunt guvernate de un fapt social

1 G. Tarde , La criminalité comparée, Ed. Félix Alcan, Paris, 1886, p. 82.
2 Ibidem , p, 82.

69
fundamental: imitația.
În această logică, explicarea fenomenului criminal are la bază „ideea esențială”
că fiecare individ „se comportă potrivit cutumelor acceptate de către mediul său”1 și,
în consecință, comportamentul criminal este și el u n comportament imitat.
O lămurire se impune și în legătură cu denumirea șc olii: „interpsihologică”.
Aceasta derivă din faptul că Tarde consideră că soc iologia nu este decât o
interpsihologie, atâta timp cât nu avem de a face ( în sociologie) decât cu raporturi
interindividuale 2.
Ideile lui G. Tarde cu privire la rolul imitației î n geneza criminalității sunt
reluate ulterior în cuprinsul altor explicații de n atură socială. Astfel, spre exemplu,
„procesul de învățare”, ce va sta la baza teoriei a sociațiilor diferențiate elaborate de
Suțherland, 3 va include, printre alte mecanisme, și pe cel al i mitației.
Privită ca teorie socială cu caracter general, cons trucția lui Tarde este
criticabilă.
Fundamentarea vieții sociale pe un „instinct mimeti c” este combătută în
psihologia modernă, unde imitația este admisă, în p rincipal, doar în sensul de
„voință de imitare”, ceea ce presupune o inițiativă individuală:
„Ceea ce am putea denumi sofismul sau, în orice caz , capcana construcției
dialectice a lui Tarde, este perpetua aplicare a un ei concepții total mecanice despre
imitație, la fapte care sunt, în realitate, de ordi nul opțiunii personale și chiar al
libertății” 4.
Cu toate acestea, rolul important al imitației în c adrul comportamentului uman
este subliniat și în psihologia contemporană.
Teoriile psihologice modeme consideră comportamentu l ca fiind esențialmențe
o funcție de relație. In cadrul acestei funcții rel aționale, factorul dinamic este
reprezentat de motivație 5, iar în procesul moti- vațional imitația joacă un rol ce nu
poate fi neglijat.
După cum s-a remarcat, „imitația socială și identif icarea cu celălalt este
utilizată, de către tineri, ca o strategie în urmăr irea propriei dezvoltări” 6.
Pe cale de consecință, în cazul existenței unor mod ele criminale, imitația poate
contribui la dezvoltarea altor comportamente, echiv alente ale modelelor respective.
într-un asemenea context explicativ, iată că teoria lui G. Tarde este departe de a fi
pierdută din actualitate.

1 R. Gassin , op. cit., p. 162.
2 J. f inalei, Tratat, op. cit., p. 67.
3 A se vedea infra nr. 187.
4 M. P radines, Traité de Psychologie Générale, Ed. P.U.F., 1986, Tome II, „Le génie humain: sesoeuvres”, p.
558.
5 În acest sens, J. Nuttin, Théorie de fa motivation humaine – Du besoin au proj et d’action, 3-ème ed., P.U.F.,
1991, p. 15.
6 Ibidem, p. 298 și, în același sens, p. 170.

70
5. Școala sociologică
Principalul reprezentant al acestei școli este soco tit a fi sociologul francez
Emile Durkheim (1858-1917). Principalele lucrări al e lui Durkheim, în care sunt
cuprinse și unele idei importante pentru gândirea c riminológica, au fost, în ordinea
apariției: „Despre diviziunea muncii, sociale” (189 3); „Regulile metodei
sociologice” (1894); „Suicidul” (1897); precum și s tudiul numit „Două legi ale
evoluției penale” (1900).
Fiind considerat unul din fondatorii sociologiei, D urkheim se remarcă prin
aceea că reduce faptele morale la fapte sociale, pe care le consideră independente de
conștiința individuală.
Deși nu s-a ocupat în mod nemijlocit de criminologi e, Durkheim este printre
primii care au definit-o, iar concluziile sale în l egătură cu fenomenul criminal nu pot
fi neglijate.
Originalitatea opiniilor lui Durkheim constă în fap tul că el consideră crima
drept un fenomen de normalitate socială. El pleacă de la constatarea că nu există și
nu a existat societate care să nu cunoască fenomenu l criminal: „Peste tot și totdeauna
au existat oameni care s-au comportat de o așa mani eră, încât au atras asupra lor
represiunea penală” 1.
Pentru Durkheim crima este ñu numai un element iner ent oricărei societăți
sănătoase, ci chiar un „factor de sănătate publică” , ceea ce duce la următoarele
consecințe 2:
1) din moment ce crima este un fenomen „normal”, ea nu provine din cauze
excepționale, ci din structura însăși a culturii că reia îi aparține;
2) deoarece criminalitatea este rezultanta marilor cur ente colective ale
societății, existența și raporturile sale cu ansamb lul structurii sociale prezintă un
caracter de permanență;
3) criminalitatea trebuie să fie înțeleasă și analizat ă nu prin ea însăși, ci
totdeauna relativ la o cultură determinată în timp și spațiu 3.
In explicarea criminalității, E. Durkheim introduce și termenul de anomie, (din
grecescul a nomos: fără lege) pe care îl înțelege î n sensul de „slăbire a rolului
normelor sociale”. Această stare apare ca urmare a tendințelor crescânde ale
individului spre satisfacerea unor idealuri de conf ort material și prestigiu social 4.
Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealur ilor propuse de individ (și
unanim acceptate în societățile industrializate) po ate duce la încălcarea normei.
Explicațiile durkheimiene cu privire la faptele și mecanismele sociale au

1 E. Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, Ed. P.U.F. 1963, p. 65.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 103
3 J. Pinatel, Tratat, op. cit., p. 64.
4 În sensul celor arătate, a se vedea R. Gassin, op. cit., p. 163.

71
reprezentat repere importante pentru sociologie, în general, dar și pentru
criminologia sociologică. Conceptul de „ahomie” uti lizat de Durkheim este reluat
ulterior de sociologul american R.K. Merton și util izat în explicarea fenomenului
criminal.

Capitolul II
Pozitivismul italian

1. Premisele pozitivismului italian
1.O primă împrejurare ce a favorizat apariția pozitivi smului o reprezintă
semieșecul școlii clasice a dreptului penal, respec tiv neputința acesteia de a propune
soluții valabile, pentru limitarea fenomenului crim inal.
In acest context, gândirea pozitivistă apare ca o c ontinuare, dar și ca o replică la
școala clasică. Raporturile dintre cele două orient ări sunt foarte-,exact sintetizate de
E. Ferri în partea introductivă a Sociologiei crimi nale.
Potrivit opiniei lui Ferri; școala clasică și-a pro pus și a obținut, în planul
practic, o diminuare a pedepselor, iar în planul te oretic, studiul abstract al crimei,
considerată ca o entitate juridică. La rândul ei, ș coala pozitivistă și-a propus, în plan
practic, diminuarea delictelor (aflate în continuă creștere), iar în plan teoretic,
tocmai pentru a putea atinge obiectivul practic, și -a propus „studierea completă a
delictului, nu ca abstracție juridică, ci ca acțiun e umană, ca fapt natural și social; în
consecință, ea întreprinde studierea nu numai a del ictului în sine, ca raport juridic,
dar, de asemenea și înainte de toate, a aceluia car e comite acest delict, adică
delincventul” 1.
2) A doua premisă importantă a reprezentat-b dezvoltarea cercetării științifice
în general și, în particular, aplicarea metodei ind ucției pozitive, o caracteristică
pentru secolul al XlX-lea. Ferri remarca, de altfel , că școala pozitivistă reprezintă,
după cum și numele o arată, „una din aplicațiile at ât de numeroase și fecunde ale
metodei pozitive în studiul faptelor sociale” 2.
În aceeași ordine de idei, se cuvine a aminti și in fluența considerabilă pe care
doctrina evoluționistă a exercitat-o asupra ideilor pozitiviștilor italieni. Rezultatele
cercetărilor științifice întreprinse de Charles Dar win (1809-1882) și opera
fundamentală a acestuia: „Despre originea speciilor pe calea selecției naturale”
(1859) âu fost cunoscute și valorificate de Lombros o, Garofalo și Ferri.
O mențiune particulară trebuie făcută în legătură c u unele cercetări în domeniul
frenologiei și psihiatriei, realizate în prima jumă tate a secolului al XlX-lea. Ne
referim în primul rând la studiile realizate de Gal i și respectiv Morel, care au
influențat în mod direct și decisiv cercetările lui Lombroso, dar și pe cele ale
celorlalți reprezentanți ai pozitivismului.
Franz Joseph Gali (1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg și Viena, fiind

1 E. Ferri, op. cit., p. 20.
2 Ibidem.

73
preocupat în principal de problemele legate de anat omia. creierului.
între anii 1810-1819 apar cele patru volume ale cel ei mai importante dintre
lucrările sale: „Anatomia și fiziologia sistemului nervos în general și a creierului în
particular”.
Gali formulează o teorie a tendințelor umane potriv it căreia comportamentul
omului este reglat prin ,jocul” unor tendințe (sau facultăți) care își găsesc fiecare
„condiția materială de posibilitate” într-o porțiun e a cortexului. Porțiunea este
proeminentă dacă tendința este dezvoltată și, respe ctiv, atrofiată daca tendința este
redusă, rezultând o adevărată „cartografie cortical ă”.
Admițând că oasele bolții craniene se mulează deasu pra cortexului, în așa fel
încât acolo unde cortexul este dezvoltat se constit uie o proeminență osoasă, iar acolo
unde cortexul este atrofiat se formează o adâncitur ă, rezultă că printr-o simplă
palpare exterioară a craniului se poate observa gra dul de dezvoltare al fiecărei
tendințe; aceasta tehnică a fost denumită de Gali „ cranioscopie” 1.
Potrivit afirmațiilor lui Gali ar exista, în princi piu, trei zone care ar putea
interesa fenomenul criminal și care ar putea fi son date printr-o „cranioscopie abilă” 2:
– prima se situează în spatele canalului auditiv ex tern și corespunde instinctului
de apărare; cea de-a doua se plasează deasupra cana lului auditiv și ar corespunde
unor tendințe spre omor; a treia se situează în par tea mijlocie a arcului frontal, la
nivelul arcadei sprân- cenoase și corespunde instin ctului de proprietate și tendinței
spre furt. Potrivit acestor constatări, Gali credea că prin cranioscopie s-ar putea
aduce un ajutor substanțial bunului mers al justiți ei penale, fără însă a i se substitui 3.
Gali are meritul de a fi fost primul susținător al ideii de „localizare”, idee care a
fost reluată ulterior de numeroși savanți, dând naș tere unor polemici aprinse. în
detaliu însă teoria sa este eronată:
„Astăzi, datorită în principal unor studii detaliat e ale cortexului maimuței
macac și unor date asupra creierului uman, știm că localizarea există până la un
anumit punct. In același timp, deoarece pentru cele mai multe activități mentale este
necesar ca numeroase zone corticale să lucreze în c olaborare, ideea de localizare nu
poate fi sistematizată și împinsă până la ultimele ei consecințe” 4.
Benedict August Morel (1809-1873), de formație medi c psihiatru, și-a
desfășurat activitatea într-un azil public, unde a efectuat numeroase cercetări,
concretizate într-o vastă lucrare: „Tratat privind degenerescențele fizice, intelectuale
și morale ale speciei umane” (1857).

1 G. Lanteri-Laura , Phrénologie et criminologie au début du XIX-ème siè cle. Les idées de F. J. Gall, în Histoire
de la criminologie française, op. cit., p. 23.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 103
3 Ibidem, p. 25.
4 Fr. Crick, L’Hypothèse Stupéfiante – A la recherche scientifiq ue de l’âme, Ed. Plon, 1994, p. 125.

74
Morel concepe degenerescența ca pe o maladie eredit ară, maladie ce are drept
efect o deviere a individului de la tipul normal. E l tratează, de asemenea, pe larg,
problema nebuniei morale (,folie morale”), termen p e care îl preia de la un autor
englez, James Cowles Prichard (1786-1848), care pub licase în 1842 o lucrare
intitulată: „Despre diferitele forme ale bolii în r elație cu jurisprudența” („On the
Different Forms of Insanity in relation to Jurispru dence”) unde folosea termenul
„moral insanity” 1. Morel abordează problema nebuniei morale prin pri sma
interesului său particular pentru medicina legală. El propune asocierea „nebunilor
morali” la marea categorie a „nebuniilor” ereditare , pe care el o stabilise.
În sfârșit, Morel face o clasificare a maladiilor m entale, arătând care sunt cele
predispuse la crimă 2.
3) Cea de-a treia premisă generală a pozitivismului este reprezentată de
explicațiile anterioare ori contemporane cu privire la fenomenul criminal, grupate în
Școlile criminologice: cartografică, lyoneză etc. 3
Explicațiile formulate în cuprinsul școlilor aminti te au constituit . puncte de
reper importante pentru cercetătorii italieni. Aceș tia au cunoscut, și valorificat toate
celelalte constatări referitoare la fenomenul crimi nal, fie preluând unele aspecte, fie
criticându-le pe altele.
Polemica dintre Lacassagne ori Tarde, pe de-o parte , și Lombroso ori Ferri, de
cealaltă parte, spre exemplu, nu a putut avea decât un rol constructiv în evoluția
ideilor despre fenomenul criminal.
Cesare Lombroso (1835-1909).
Teoria anormalității biologice
Cesare Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la V iena, într-o familie relativ
numeroasă, el fiind cel de-al șaselea copil. Și-a e fectuat studiile la facultățile din
Padova, Viena și Pavia, iar din anul 1859 a început să lucreze ca medic militar.
În anul 1864 i se încredințează cursul de psihiatri e la Universitatea din Pavia și
devine, în același timp, director al unui azil de a lienați.
În anul 1876 ocupă postul de profesor de medicină l egală la Torino. în același
an publică o mică lucrare, „L’Uomo delinquente” („O mul criminal”), care în scurt
timp îl face celebru 4.
În decursul anilor, Lombroso a adus importante comp letări studiului inițial,
care se transformă în cele din urmă într-o lucrare de proporții. Aceasta a fost
republicată în numeroase ediții și tradusă în toate limbile de circulație mondială.
Pe lângă „Omul criminal”, operă care l-a consacrat, Lombroso a mai publicat

1 J.-C. Cofin , La Folie Morale – figure pathologique et entité mi racle des hypothèses psyichiatriques au XlX-ème
siècle, în „Histoire…”, op. cit, p. 91.
2Idem, p. 95.
3 A se vedea supra nr. 129.
4 J. Pinatel, Tratat, op. cit., p. 173.

75
numeroase alte studii și lucrări importante, cum ar fi: „Antropologia criminală și
recentele ei progrese” sau „Omul de geniu”. C. Lomb roso a avut o contribuție
substanțială la extinderea cercetărilor criminologi ce și la formarea criminologiei ca
știință. Sub influența ideilor sale are loc, în anu l 1885 la Roma, primul Congres
Internațional de Antropologie criminală, ce a fost considerat drept actul de identitate
al științei criminologice. Lombroso a murit la 18 o ctombrie 1909, după ce cunoscuse
atât.gloria, cât și eșecul, opera sa fiind pe rând admirată și contestată, încă din timpul
vieții sale.
Premisele apariției operei lombrosiene coincid cu c ele ale pozitivismului în
general. Ca surse directe de inspirație se citează de obicei: „Tratatul de fizionomie”
al lui Della Porta, publicat în anul 1640, unde se subliniază existența unor raporturi
între caracterul individului și fizionomia acestuia ; studiile de frenologie ale lui Gali
și cele de psihiatrie ale lui Morel. 1

1. Teoria anormalității biologice
Opera lui Lombroso a fost prezentată de multe ori s uperficial, uneori chiar
tendențios, caricatural. Aceste prezentări deformat e s-au datorat atât relei-credințe,
cât și ignoranței unor autori care „s-au pretins ca lificați să-l judece pe Lombroso fără
a-i citi opera” 2.
Dincolo de interpretările tendențioase ori superfic iale, au existat și opinii
avizate care, însă, au prezentat incomplet gândirea lombrosiană, reducând-o la
formule de genul; „Teoria omului criminal”, „Teoria criminalului născut”, „Teoria
atavismului criminal” etc„ ceea ce corespunde doar fazei de debut a cercetărilor
savantului italian.
In realitate, concepțiile lui Lombroso au evoluat o dată cu rezultatele
cercetărilor sale.
Vom încerca să retrasăm, în linii generale această evoluție, în speranța redării
unei imagini cât mai corecte asupra gândirii lombro siene, deși este evident că opera
lui Lombroso este atât de vastă și complexă, încât orice încercare de sistematizare
este inevitabil incompletă.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descope rirea, la craniul unui
criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncitu ri (fosetă) accentuate, trăsătură ce
se regăsea la unele cranii primitive. Această desco perire i-a sugerat lui Lombroso
ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanțul filogenetic).
Pentru verificarea acestei ipoteze, Lombroso a efec tuat numeroase cercetări,
ajungând la studierea a 383 de cranii, după cum afi rmă în primul volum al „Omului

1 A se vedea supra nr. 147 și nr. 148.
2 M.L. Lavastine, V.V. Stanciu, op. cit., p. 120.

76
criminal” 1.
Recurgând la un sistem complex și riguros de măsură tori, Lombroso a reușit să
distingă unele trăsături craniene ce se regăseau în tr-o proporție sporită la infractori,
așa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunțate,
pomeții și fălcile voluminoase, orbitele mari și de părtate, asimetria feței și a
deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilo r 2.
Concluziile cu privire la stigmatele craniene, și î n special la foseta occipitală,
au fost confirmate în epocă de cercetările altor an tropologi, pe cranii de nebuni și
antropomorfe 3. Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat or ganismele
inferioare, omul sălbatic și copilul (în care vedea un mic primitiv). El a cercetat, de
asemenea, unele anomalii ale creierului, ale schele tului și ale unor organe interne
(inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminali în viață, Lombro so îi studiază atât din punct
de vedere anatomic, cât și fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în
legătură cu gradul scăzut de percepție a durerii (a nalgezia), care îl apropie și ea pe
criminal de omul sălbatic. Un lucru mai puțin amint it în doctrină este faptul că
Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziolo gice, dar s-a ocupat și de
socioculturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credință și practică religioasă 4, literatura
criminalilor etc. este cercetări întreprinse, Lombr oso a reținut, în mod obiectiv
aspectele care îi confirmau caracterul atavic al criminalului .
O a doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații
morfo-funcționale de natură degenerativă; cercetări le s-au axat asupra componentei
psihice. Lombroso se ocupă de „nebunia morală” care fusese tratată de Morel drept o
maladie ereditară degenerativă 5.
Bazăndu-se pe propriile studii, dar și pe cercetări le unor psihiatri renumiți de
epocă, Lombroso stabilește existența unor analogii între „nebunul moral” și
„criminalul născut”, mai cu seamă sub aspectul simt ului moral 6.
Examinarea „criminalului nebun” scoate și ea la ive ală existența acelorlași

1 A se vedea C. Lombroso , L’homme criminel (deuxième édition française, trad uite sur la cinquième édition
italienne), Ed. Félix Alcan, Paris, 1895, vol. I, p artea a II-a, capitolul I, „Examenul a 383 de crani i de criminali”.
După cum rezultă din explicațiile la titlul capitolulu i, C. Lombroso se referă atât la cranii studiate de el
personal, cât și la rezultatele obținute de alți cerc etători în studiul unor cranii.
2 C. Lombroso, L’anthropologie criminelle et ces récents progrès (deuxième édition, revue et augmentée avec
13 figures dans le texte), Ed. Félix Alcan, Paris, 1 891, p. 10.
3 „Marselli (Archive de Psihiatrie 1890) tocmai a găsit aceast ă fosetă la 14% din 200 de nebuni. Studiind 70
de cranii de antropomorfe, el a găsit-o constant la semnopiteci și la cinomorfe; cu câteva absențe la i lobate,
aceasta lipsea aproape totdeauna la antropomorfele s uperioare: cimpanzeu 0 din 3; gorilă 1 din 3, urangut an
1 din 30, ceea ce confirmă importanța atavistică a acestei fosete”. C. Lombroso , L’antropologie criminelle…, op.
cit., p. 43.
4 „…multi criminali își construiesc o religie senzuală și adaptabilă, totdeauna în avantajul lor, care face din
Dumnezeu al păcii și al justiției o specie itor, un c omplice al acțiunilor lor criminale”. C. Lombroso , el, op. cit.,
voi. I, p. 439.
5A se vedea supra nr. 148
6A se vedea C. Lombroso , L’homme criminel, op. cit., vol. II, p. 28

77
stigmate ca în cazul criminalului născut, stigmate ce sunt explicate de această dată
pe baza degenerescenței 1.
În sfârșit, într-o ultimă etapă, Lombroso se concen trează asupra studierii
epilepsiei, pe care o consideră, alături de atavism , un factor-cheie în etiologia
criminală 2. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătur ă între omul criminal,
criminalul nebun și nebunul moral, considerând epil epsia atât drept „una din
psihozele cele mai atavice” 3, cât și „nucleul tuturor degenerescentelor” 4.
După cum rezultă din cele de mai sus, și așa cum pr eciza și B. di Tullio
într-uma din puținele sistematizări convenabile, ex plicațiile teoriei lui Lombroso
parcurg trei etape, cărora le corespund trei ipotez e:
1) într-o primă etapă, cercetările au pus accentul pe natura atavică a
criminalului ; această ipoteză a atavismului se bazează pe exist ența fosetei occipitale
și a celorlalte stigmate, care au generat doctrina criminalului născut;
2) a doua etapă este consacrată de Lombroso studierii raportului dintre
degenerescentă și fenomenul criminal ; ipoteza existenței unui asemenea raport ia în
calcul numeroasele anomalii morfologice și funcțion ale de natură degenerativă, ce
au fost sesizate în cursul studiilor efectuate pe c riminali; în această etapă eforturile
au fost concentrate în direcția cercetării nebuniei morale;
3) cea de a treia etapă corespunde cercetărilor privin d diferitele forme de
epilepsie și legătura acesteia cu fenomenul crimina l; ipoteza prin care crima este
privită ca o formă de epilepsie se întemeiază pe supoziția că, în cazul anumitor
persoane, impulsurile violente și irezistibile spre crimă sunt echivalentul
convulsiilor epileptice; acest aspect a rezultat di n ultimele cercetări efectuate de
Lombroso asupra criminalilor 5.
Cum însă pentru Lombroso caracterele degenerative s e regăsesc, fie în
trăsăturile atavice, fie în cele epileptice, etiolo gia criminală se poate rezuma la
aceste din urmă două trăsături.
Astfel, se poate formula concluzia că, în teoria lo mbrpsiană, fenomenul
criminal este determinat de o anormalitate biologic ă bazată pe atavism organic și
psihic și pe o patologie epileptică.

1 Ibidem, p. 256
2 „Criminalitatea este deci un fenomen atavistic car e este provocat de cauze morbide, a căror manifesta re
fundamentală este epilepsia. Este foarte adevărat, c riminalitatea poate fi provocată și de alte maladii (isterie,
alcoolism, paralizie, versanie, frenastenie etc.), dar epilepsia este aceea care îi dă, prin frecvența răului, prin
gravitatea sa, baza cea mai întinsă. Ubi major adest minor cessat ”. C. Lombroso , L’homme criminel, op. cit., vol
II, p.120.
3 Ibidem, p. 117.
4 Ibidem, p. 256.
5 A se vedea, în acest sens, B. di Tullio, op. cit., p. 31-32.

78
2. Importanța operei lombrosiene
Firește că „omul criminal”, în sensul de tip univer sal valabil, nu există. Însuși
Lombroso a exclus această idee 1. Este adevărat, de asemenea, că teoria lombrosiană
cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicație cu caracter general
valabil.
Importanța operei lombrosiene depășește însă proble ma unei tipologii ori a
unei teorii criminologice. Din această perspectivă se pot reține, cel puțin,
următoarele aspecte:
1) Teoria lombrosiană a reprezentat punctul de plecare în construirea
teoriilor psiho-morale moderne.
2) Lombroso a realizat primele studii cu adevărat știi nțifice asupra
infractorilor. După cum s-a remarcat, pe bună drept ate, în doctrină, „el a fost primul
care a făcut ca studiul criminalului să treacă de l a faza metafizică la studiul științific.
El s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realități i” 2;
3) Cercetările lombrosiene au declanșat numeroase alte investigații
științifice cu privire la fenomenul criminal. Atât explicațiile de natură biologică,
venite ca o „reacție prin simpatie”, cât și explica țiile de natură socio-morală, apărute
ca o „reacție contrară”, datorează foarte mult „pro vocării lombrosiene”;
4) Analiza minuțioasă a trăsăturilor criminalului a fă cut ca Lombroso să fie
considerat un precursor al biotipologiei 3;
5) Dincolo de imaginea emblematică, dar incompletă, a „omului criminal”,
opera lombrosiană conține constatări deosebit de ut ile și încă actuale, cum ar fi, spre
exemplu: cele referitoare la infractorii bolnavi mi ntal 4, la alcoolism, la structura
organizațiilor criminale;
6) În sfârșit, contribuția fundamentală a lui Lombroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbi tru și, implicit, a celei de
răspundere morală, ca temei al represiunii. Paradox al, creatorul „omului criminal” a
fost în realitate descoperitorul „criminalului OM” o ființă neputincioasă în fața unui
„destin biologic” ostil.
În cuvântul rostit la cel de-al Vl-lea Congres de A ntropologie criminală (1906),

1 C. Lombroso, L’anthropologie criminelle…, op. cit., p. 12.
2 M.L Levastine, V.V. Stanciu , op. cit., p. 7.
3 „Trebuie să-l considerăm pe Lombroso nu numai ca fond ator al Antropologiei criminale, dar, de asemenea,
ca precursor al biotipologiei. în fapt, el a confirm at, cu un lux de detalii și cu o documentare savantă , intuiția
lui Goethe: «Was ist ihnem ist aussen» (ceea ce este înăuntru este în afara), deci unitate a caracterelor fizice și
psihice”. ( M.L. Levastine, V.V. Stanciu , op. cit., p. 121'.)
4 „Trebuie să amintim extrema actualitate a numeroasel or aspecte ale gândirii lui Lombroso referitor la
atitudinea societății față de delincvenții anormali pentru care închisoarea este o injustiție, iar libe rtatea un
pericol, și de care ne ocupăm rău, prin măsuri insuf iciente, care violează, în același timp, morala și
securitatea”. G. Canepa, Perspectives de contradiction et d’innovation dans la pensée de Cesare Lombroso,
R.S.C./D.P.C. nr. 2/1977 p. 551 (autorul articolului îl citează la rândul său pe L. Ferrio, Antologia lombro siană,
Ed. Pavese, Paris, 1962).

79
Lombroso cuprinde în câteva propoziții, formulate c u modestie și simplitate, ideea
esențială a întregii, sale opere, respectiv existen ța unui determinism biologic la
originea crimei: „Vechiul proverb: «Nu este nimic n ou sub soare» se potrivește
foarte bine antropologiei criminale, căci concluzii le ei cele mai importante, chiar
acelea care. par cele mai paradoxale, au fost ghici te cu multe secole în urmă de către
savanți; ele se aflau pe buzele oamenilor. Noi știm că încă din timpurile vechi se
remarcase că oamenii vicioși sau criminalii au ridu ri anormale, asimetria chipului și
corpului, stângăcie, strabism. Și nu fără emoție, p utem citi în Hamlet: «Exista unii
oameni care poartă încă de la naștere câteva triste stigmate de care nu sunt
responsabili, deoarece nu au avut alegerea propriei origini»” 1.
In pofida criticilor numeroase ce i-au fost aduse, Cesare Lombroso reprezintă o
figură marcantă a gândirii criminologice. Opera lui a influențat în așa măsură
criminologia, încât se poate afirma pe bună dreptat e că: „… până și erorile sale au
fost fecunde prin reacțiile, discursurile și invest igațiile noi pe care le-au antrenat” 2.
Raffaeie Garofalo (1851-1934).
Teoria anormalității morale
Baronul R. Garofalo a fost magistrat de carieră, în deplinind funcția de
Președinte de Cameră la Curtea de Apel din Napoli.
Principala lucrare a lui Garofalo, „Criminologie”, a fost publicată pentru prima
dată în anul 1885. Ulterior, lucrarea a fost revizu ită și completată, fiind publicată,
succesiv, în mai multe ediții, și tradusă în diferi te limbi: franceză, engleză, spaniolă,
turcă etc.
Istoria criminologiei reține numele lui Garofalo în special datorită titlului pe
care acesta l-a ales pentru lucrarea sa și care ult erior a înlocuit denumirea de
antropologie criminală 3. Dar Criminologia datorează lui Garofalo mai mult decât
propria denumire.
În lucrarea sa fundamentală, Garofalo face o evalua re competentă a
numeroaselor cercetări efectuate în epocă și reușeș te să formuleze o teorie proprie,
coerentă, cu privire la fenomenul criminal.
1. Teoria anormalității morale
Intreaga construcție teoretică elaborată de Garofal o pornește de la conceptul de
delict natural, care, la rândul lui, stă la baza în țelegerii noțiunii de crimă, în sens

1 C. Lombroso, Discours d’ouverture du VI-e congrès d’anthropologie criminelle, 1906, în A.J.C., 2-ème
sem./1967, p. 557.
2 M. Ancel, Le centenaire de l’uomo dilinquente (Expozeu introd uctiv), R.S.C./D.P.C. nr. 1/1977, p. 288.
3 Problema priorității în utilizarea noțiunii de crimi nologie a fost pe larg dezbătută în doctrină, exist ând
păreri contradictorii. Primul care a utilizat denumi rea criminologie în sensul contemporan este totuși
Garofalo și nu" Topinard, cum în mod greșit se reține de către anumiți autori . Se pare că Paul Topinard a
propus în anul 1887 (deci oricum după Garofalo) terme nul de „Criminologie", format potrivit „unei false
analogii cu cuvântul criminalitate și eronat din punc t de vederé etimologic”. (A.P. Pires, La criminologie d’hier
et d’aujourd’hui, Histoire des savoirs…, op. cit., p, 52).

80
criminologie.
Deși magistrat, Garofalo pornește de la premisa că noțiunea de crimă trebuie
privită din punct de vedere sociologic, și nu jurid ic. Pentru a stabili noțiunea de
crimă în sens sociologic, este necesară realizarea distincției între delictele naturale
și delictele convenționale. Delictele convenționale sunt creații arbitrare ale
legiuitorului, au un caracter conjunctural și deci sunt variabile îri timp și spațiu, ceea
ce generează, de altfel, relativitatea legii penale . în opoziție, delictele naturale se
caracterizează prin constanță, prin invariabilitate în timp și spațiu. Noțiunea de
crimă, în sens sociologic, ar trebui să includă, po trivit opiniei lui Garofalo, doar
categoria delictelor naturale. Pentru identificarea delictului natural, „… trebuie
abandonată analiza acțiunilor și întreprinsă aceea a sentimentelor. Crima este în fapt,
întotdeauna, o acțiune dăunătoare care, în același timp, rănește acele sentimente pe
care le numim simțul moral al unei colectivități um ane” 1.
Garofalo consideră că singurele sentimente care au importantă pentru morala
socială și, în același timp, sunt utile analizei pe care o întreprinde, sunt sentimentele
altruiste , „adică cele care au ca obiect direct interesul al tora, cu toate că, indirect,
aceasta se poate întoarce în avantajul nostru” 2.
în categoria sentimentelor altruiste există două co nstante, pe care le regăsim
sub diferite grade de dezvoltare la toate popoarele și la toate clasele aceluiași popor:
mila și probitatea (cinstea).
Pe baza celor două sentimente considerate de Garofa lo drept fundamentale:
mila și probitatea, se poate realiza identificarea delictelor naturale.
Astfel, Garofalo concluzionează că „ elementul de imoralitate necesar pentru
ca un act dăunător să fie considerat drept criminal de către opinia publică este
vătămarea acelei părți a simțului moral care consta în sentimentele altruiste
fundamentale, mila și probitatea. Trebuie însă, în plus, ca vătămarea să nu atingă
partea superioară și cea mai delicată a acestor sen timente, ci măsura medie în care
acestea sunt posedate de către o comunitate, și car e este indispensabilă pentru
adaptarea individului la societate. Aceasta este ceea ce vom denumi crimă sau delict
natural ”3.
Ideea potrivit căreia crima este un act în același timp dăunător și imoral nu era
nouă. Garofalo demonstrează însă, după cum s-a putu t observa, că nu poate fi
socotită crimă decât „o specie determinată de imora litate”.
Plecând de la înțelegerea crimei ca delict natural, în sensul mai sus precizat,
Garofalo își propune identificarea tipului criminal , respectiv a individului „capabil”
să comită un astfel de delict. Pentru aceasta el re curge la o evaluare obiectivă a

1 R. Garofalo, Criminologie, op. cit, p. 6.
2 Ibidem, p. 20.
3 Ibidem, p. 36.

81
rezultatelor cercetărilor întreprinse de Lombroso ș i discipolii săi, luând în același
timp în considerație și criticile formulate la adre sa acestora.
Pe baza acestei evaluări, Garofalo admite ideea că „delincvenții sunt ființe
aparte”. El constată totodată că „din punct de vede re antropologic tipul criminal este
foarte departe de a fi conturat” și își exprimă sce pticismul în legătură cu posibilitatea
ca cercetări viitoare să poată clarifica acest lucr u.
Pe de altă parte, Garofalo consideră că toate cerce tările efectuate duc la
concluzia că diferența, anormalitatea criminalului, trebuie căutată în zona simțului
moral, ceea ce se înscrie în logica delictului natu ral pe care el a propus-o:
„Criminalul este un anormal pentru că diferă de maj oritatea contemporanilor și
concetățenilor săi prin lipsa anumitor sentimente ș i a anumitor forme de dezgust,
această lipsă fiind asociată unui temperament speci al sau unei absențe a energiei
morale”.
Problema care se pune este de a ști dacă această an omalie de ordin moral are
sau nu, întotdeauna, un substrat organic, fiziologi c. Garofalo aprecia că, la epoca
respectivă, știința nu era capabilă să ofere un răs puns cert la problema enunțată.
Neputința de a oferi o explicație nu înlătură însă caracterul obiectiv al
constatării și, pentru Garofalo, „criminalul tipic este un monstru în plan moral,
având unele caracteristici comune cu sălbaticii, ia r alte caracteristici îl decad chiar
dedesubtul umanității”; este acela căruia „ îi lipsește total altruismul 1.
Formulându-și în acest fel propria teorie cu privir e la tipul criminal, Garofalo
evită să-i dea acestuia un caracter absolut: „Nu es te mai puțin adevărat că este
imposibil să tragem o linie care să separe în mod d istinct lumea criminală de cea a
oamenilor onești, pentru că există ca peste tot în natură grade și nuanțe.
Admitem deci o zonă intermediară între delincvenți și oamenii normali și
introducem aici ofensele mai puțin grave aduse sent imentului de milă, toate acelea
care nu pot fi atribuite unei cruzimi instinctive, ci mai curând durității, care derivă în
principal din lipsa de educație sau de reținere con vențională” 2.
în același fel, în cazul délictelor rezultate din l ipsa sentimentului de probitate,
un rol preponderent îl pot avea lipsa de educație o ri alte influențe ale mediului (iar
nu ereditatea) ceea ce duce la existența aceleiași zone intermediare între delincvenți
și oameni normali.
In cadrul tipului criminal general conceput, Garofa lo stabilește următoarele
categorii: 1) asasini; 2) violenți; 3) necinstiți ș i 4) cinici. Explicațiile care însoțesc
fiecare din aceste categorii, precum și cele privin d delimitările între ele sunt
insuficiente. Din această cauză, valoarea științifi că a clasificării este minimă. Astfel,
din construcția elaborată de Garofalo se conturează doar tipul general al

1 Ibidem, p. 120.
2 Ibidem, p. 132.

82
infractorului, anormalul, moral, lipsit de altruism , caracterizat în primul rând prin
indiferență afectivă.
Putem să tragem concluzia că, în concepția lui Garof alo, fenomenul criminal
este determinat de o anormalitate morală, bazată pe lipsa sentimentelor altruiste, pe
indiferență afectivă.
2. Importanța operei Iui Garofalo
Teoria anormalității morale nu poate constitui nici ea, firește, o explicație
general valabilă. Este adevărat că unele teorii mod eme cu privire la fenomenul
criminal au reluat ideea anormalității morale, inte grând-o într-un cadru explicativ
mai larg. Dar și în cazul lui Garofalo, ca și în ce l al lui Lombroso, importanța operei
trebuie căutată dincolo de valabilitatea propriei t eorii. Din acest unghi de vedere se
pot reține următoarele aspecte:
1) Se poate considera că teoria lui Garofalo reprezint ă punctul de plecare al
teoriilor psiho-morale. în tipologiile criminale co ntemporane, indiferența afectivă,
pe care Garofalo a pus un accent deosebit, este o t răsătură a personalității criminale
reținută frecvent.
2) Dincolo de încercarea de a crea o tipologie a infra ctorului, în opera lui
Garofalo găsim aspecte interesante în legătură cu i nfluențele socio-economice
asupra criminalității.
– Pe baza datelor statistice existente în epocă, Ga rofalo constată că instrucția
școlară nu are un efect direct benefic asupra fenom enului criminal. Scăderea
numărului de analfabeți nu duce, așa cum se credea la vremea respectivă, la scăderea
numărului de infracțiuni, ci la creșterea numărului de infractori alfabetizați 1.
– În ce privește religia, Garofalo susține ca aceasta ar putea avea efecte
benefice, dar numai în cazul în care preceptele mor ale sunt receptate în copilărie.
– Referitor la factorii economici, se demonstrează că aceștia nu reprezintă nici
ei adevărata cauză a criminalității, iar Garofalo a criticat în mod pertinent teoriile
socialiste contemporane 2.
3) Contribuția cea mai importantă a lui Garofalo la de zvoltarea gândirii
criminologice constă în introducerea noțiunii de temibilita 3 sau periculozitate a
infractorului. După cum s-a reținut în doctrină: pr imul om de știință care a sugerat
formula ce trebuie să servească unificării sistemat ice a cercetărilor antropologice,
psihologice și sociologice efectuate relativ la del incvenți este R. Garofalo. Acesta, în
fapt, încă din 1877, a enunțat principiul după care , baza și criteriul de proporționare

1 „Iată deci că biata armă a alfabetului, despre care se spera că va face minuni, este sfărâmată de stati stică;
ideea că pentru fiecare școală deschisă se va închi de o pușcărie, nu este mai mult decât o absurditate” . R.
Garofalo, op. cit, p. 150.
2 A se vedea supra nr. 136.
3 Termenul temibilita, utilizat de Garofalo nu are un ec hivalent precis. în franceză el a fost tradus prin
periculozitate, redutabilitate sau stare de pericol . A se vedea în acest sens J. Pinatel, Tratat, èd. a IlI-a, Dalloz,
1975, p. 567.

83
a pedepsei trebuie să fie cel al periculozității cr iminale”1. Altfel spus periculozitatea
infractorului trebuie să reprezinte, pe de o parte, fundamentul pedepsei, rațiunea ei,
iar pe de altă parte, trebuie să reprezinte reperul principal în stabilirea felului și
cuantumului pedepsei.
4) Pe lângă crearea noțiunii de periculozitate, dar în strânsă legătură cu
aceasta, Garofalo deține prioritatea și în sublinie rea necesității efectuării de anchete
sociale cu privire la infractor (pentru stabilirea gradului de pericol pe care acesta îl
prezintă). Datorită acestor contribuții Garofalo, e ste considerat un „pionier al
criminologiei clinice” 2.
Enrico Ferri (1856-1929).
Teoria anormalității bio-psiho-sociale
Remarcabila personalitate a lui E. Ferii a influenț at gândirea juridică,
sociologică și criminológica a începutului de secol XX.
După efectuarea studiilor juridice la Universitatea din Bologna, Ferri a
desfășurat o activitate profesională densă, fiind p rofesor universitar (la Roma,
Torino, BruxeI), avocat și om politic (membru în Pa rlamentul italian).
Spirit enciclopedic și dotat cu o mare capacitate d e muncă, pe lângă activitatea
practică, Ferri a avut o bogată activitate științif ică, fiind autorul a numeroase tratate,
cursuri universitare, monografii, studii științific e etc.
Principala sa lucrare ce interesează domeniul crimi nologiei a apărut pentru
prima dată în anul 1881, sub denumirea „Noile orizo nturi ale dreptului penal” și a
fost republicată ulterior, cu titlul: „Sociologie c riminală”. în cuprinsul acestei
lucrări, Ferri evaluează în mod critic toate rezult atele cercetărilor criminologice
anterioare și formulează o teorie proprie a delictu lui, o teorie multifactorială 3.
Reluând într-un tablou sintetic explicațiile contem porane cu privire la originea
delictului, Ferri constată că acesta a fost conside rat un fenomen de:
– normalitate (fíe biologică, fíe socială);
– anormalitate biologică , prin: atavism; patologie; degenerescență; deficie nță
de nutriție a sistemului nervos central; deficiență de dezvoltare a centrilor inhibitori;
anomalie morală;
– anormalitate socială prin: influențe economice; inadaptare juridică; in fluențe
sociale complexe.
în opinia lui Ferri, explicațiile ce privesc delict ul ca fenomen normal sunt total
inexacte, iar celelalte reprezintă doar „adevăruri parțiale”, deoarece, în realitate,
delictul reprezintă un fenomen de anormalitate biol ogico-socială.

1 F. Grispigni, Introduction de politique criminelle au problème de l’état dangereux, în Le problème de l’état
dangereux, deuxième Cours International de Criminolog ie, Ed. Maison de I’UNESCO, Paris, sept. 1954, p. 57 .
2 A se vedea, în acest sens, J. Pinatel, Tratat, èd. a III-a, Dalloz, 1975, p. 567.
3 Valerian Cioclei – op. cit., p. 121

84
Deși, în rubrica pe care și-o rezervă în tabloul su s-amintit, Ferri utilizează
formula anormalitate biologico-socială, el ia în co nsiderare și factorul psihic (pe
care îl include în sfera biologicului).
Astfel, după evaluarea critică a celorlalte explica ții, Ferri conchide că delictul
este întotdeauna o rezultantă ce include: „atât ano rmalitatea specială, permanentă
sau tranzitorie, congenitală sau dobândită, a const ituției organice sau psihice, cât și
circumstanțe exterioare, fizice și sociale, care co ncură într-un anumit timp și loc
date, la determinarea acțiunii unui anumit om” 1.
Luarea în considerare și a componentei psihice rezu ltă, după cum se va
observa, și din clasificarea pe care Ferri o reține în legătură cu factorii criminogeni.
în aceste împrejurări explicațiile formulate de E. Ferri în legătură cu etiologia
fenomenului criminal, pot fî sintetizate în formula : „Teoria anormalității
bio-psiho-sociale ”.
1. Teoria anormalității bio-psiho-sociale
In construirea teoriei sale, Ferri pleacă de la o c lasificare a criminalului, în cinci
categorii: 2
1) criminalii nebuni;
2) criminalii născuți;
3) criminalii obișnuiți sau din obișnuință dobândită;
4) criminalii de ocazie;
5) criminalii din pasiune.
1) In această categorie intră, în primul rând, toate c azurile patologice,
respectiv diversele maladii mentale (idiotism, dife ritele manii, epilepsia etc.).
O varietate aparte în cadrul acestei categorii o re prezintă „nebunul moral”,
adică acea persoană lipsită de simțul moral (sau so cial, cum preferă Ferri să-l
numească). Această varietate este greu de separat d e cea a criminalului născut și
face, de fapt, legătura între cele două categorii.
2) Criminalii născuți sunt cei Ia care se regăsesc, de o manieră tranșantă,
caracteristicile speciale (stigmatele) relevate de antropologia criminală 3. Criminalul
născut este rezultatul „tiraniei inexorabile a tend ințelor congenitale” 4.
Majoritatea recidiviștilor este alcătuită din crimi nali născuți sau criminali din
obișnuință.
3) La această categorie se regăsesc mai puțin trăsătur ile antropologice ale
omului criminal. Criminalul din obișnuință se carac terizează prin slăbiciune morală,
la care se adaugă stimuli ai „circumstanțelor și me diului corupt”; cel mai adesea

1 E. Ferri, op. cit., p. 126.
2 Ibidem, p. 151.
3 A se vedea Lombroso, supra nr. 152.
4 E. Ferri, op. cit., p. 157.

85
începe cariera la o vârstă fragedă și comite infrac țiuni contra proprietății; detenția, în
loc să-l amelioreze, îl degradează fizic și moral.
4) în cadrul acestei categorii se regăsesc cei care „n u au primit de la natură o
tendință activă spre delict”, dar care sunt împinși să comită fapte penale de unele
condiții legate de mediul fizic și social. Ferri ad mite totuși că „și la criminalul de
ocazie, o parte din cauzele care determină delictul aparțin ordinii antropologice,
deoarece, fără dispozițiile particulare ale individ ului, impulsurile exterioare nu ar fi
suficiente” 1.
5) Criminalii din pasiune reprezintă, de fapt, o varie tate a criminalilor de
ocazie. Ei sunt foarte rari în comparație cu celela lte categorii și comit, de cele mai
multe ori, atentate contra persoanei; sunt indivizi a căror viață a fost fără pată până în
momentul comiterii crimei; au un temperament sangvi n sau nervos și o sensibilitate
exagerată.
Ferri admite că granițele între cele cinci categori i de criminali nu sunt foarte
ferme, fiind vorba în realitate de „… diferențe d e grad și de modalitate, atât în
privința caracteristicilor organice ori psihice, câ t și în ce privește concursul mediului
fizic și social 2.
Pe baza tipologiei criminale elaborate și ținând co nt de unele date statistice,
Ferri își pune problema grupării factorilor ce conc ură la producerea crimei, în
categorii distincte.
O parte din factorii pe care Ferri îi reține fusese ră menționați anterior de alți
autori (de exemplu Bentham), dar de o manieră „frag mentară și dezordonată”.
Factorii criminogeni sunt grupați de către Ferri în trei categorii:
1) factorii antropologici sau individuali ai delictulu i;
2) factorii fizici sau cosmo-telurici ai delictului;
3) factorii sociali ai delictului.
1) Factorii antropologici sunt divizați, la rândul lor , în trei subcate- gorii:
a) constituția organică a individului (unde intră toat e anomaliile organice ale
craniului, creierului, viscerelor, activității refl exe etc.);
b) constituția psihică a criminalului (unde sunt inclu se anomaliile inteligenței și
sentimentelor, mai ales ale simțului social-moral);
c) caracteristicile personale ale criminalului (condiț iile biologice de rasă,
vârstă,-sex; condițiile biologico-sociale, cum ar f i: starea civilă, profesia, domiciliul
etc.);
2) Factorii fizici sau cosmo-telurici cuprind toate ca uzele aparținând mediului
fizic precum: climat, natura solului, succesiunea z ilelor și a nopților, anotimpurile,
temperatura anuală, condițiile atmosferice, producț ia agricolă.

1 Ibidem, p. 168.
2 ibidem, p. 171.

86
3) Factorii sociali rezultă din mediul social în care trăiește delincventul,
precum: densitatea, nivelul (stadiul) opiniei publi ce și al religiei, structură familiei și
a sistemului educațional, producția industrială, al coolismul, organizarea economică
și politică, cea a administrației publice, a justiț iei și a poliției judiciare, sistemul
legislativ civil și penal 1.
De la studierea crimei ca fenomen individual, Ferii trece la analiza
criminalității. Utilizând datele statistice, el obs ervă că într-un mediu social dat, în
condiții individuale și fizice date, se produce un număr determinat de infracțiuni
(legea saturației criminale). în condiții deosebite , legate de fenomene economice,
politice etc., numărul infracțiunilor poate atinge un prag maxim (suprasaturația
criminală).
In aceste condiții, se impun două constatări import ante 2:
– nu există o regularitate mecanică a fenomenului cri minal (și aici, Ferri
combate opinia lui Quetelet);
– pedepsele nu au eficiența, care le este atribuită î n general, deoarece „delictele
cresc și descresc în virtutea unui ansamblu de cauz e diferite de aceste pedepse”.
Concluzia pe care Ferii o degajă este că „trebuie s ă se recurgă la alte metode și
alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea socie tății” 3, respectiv la echivalenți ai
pedepselor (substituțivi penali – sau mijloace subs tituite pedepselor).
Echivalenții pedepselor reprezintă, în opinia lui F ern, unele modificări în
structurile politice, economice, administrative etc ., prin care individul să fie „ghidat
neîncetat și de o manieră indirectă pe căi non-crim inale” și îndepărtat de tendințele
naturale ori de ocaziile delictuale 4.
Trecând în revistă principalele modificări ce s-ar impune, Ferri elaborează un
adevărat program de reformă socială.
În plan economic, el preconizează liberul schimb, i mpozite și restricții indirecte
în legătură cu fabricarea și vinderea alcoolului 5, salarizarea corespunzătoare a
funcționarilor publici, iluminatul nocturn etc.
Din punct de vedere politic se pune accentul pe res pectarea de către guvern a
libertăților publice, (libertatea de opinie), a dre pturilor individuale și sociale,
descentralizarea politico-administrați vă etc.
În domeniul științific, Ferri preconizează folosire a unor tehnici modeme pentru
investigare și pentru protecția cetățeanului (siste me de alarmă, anti-furtetc.).

1 Ibidem, p. 205-206.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 124
3 E. Ferri , op. cit., p. 253
4 Ibidem, p. 270..
5 E. Ferri face o analiză extrem de interesantă în legătură c u influențele alcoolului și alcoolismului asupra
crimei și a criminalității, se folosesc date statis tice concludente precum și raționamente bio-psiho-so ciale
referitoare la această problemă (a se vedea, în leg ătură cu aceasta, E. Ferri, op. cit., p. 274-284).

87
În plan civil și administrativ, se urmăresc: facili tarea accesului la justiția civilă;
simplificarea legislației comerciale; un sistem rig uros și expeditiv de reparare a
daunelor suferite de victimele delictelor; perfecți onarea funcționării notariatelor și
birourilor de stare civilă (s-ar evita fraudele și falsurile cu privire la identitate,
bigamia etc.); efectuarea de verificări medicale ma i riguroase în cazul bolnavilor
psihic; crearea unor societăți de patronaj pentru c ondamnații eliberați și pentru
infractorii minori etc.
în privința educației, Ferri crede că sunt necesare : suprimarea unor spectacole
ce instigă la cruzime; direcționarea experimentală a pedagogiei; salarizarea decentă
a învățătorilor; îngrijirea și educarea copiilor ab andonați.
Punerea în practică a măsurilor preconizate, ce con stituie un „cod preventiv”,
ar avea o eficiență mult mai mare, în opinia lui Fe rri, decât Codul penal.Rezultă că,
în opinia lui E. Ferri, crima ca fenomen individual este determinată de o multitudine
de factori concurenți de natură biologică, psiholog ică și socială 1.
2. Contribuția Iui Ferri la dezvoltarea gândirii cr imi-nologice
Ferri este, așadar, primul om de știință care expri mă într-un mod foarte clar o
viziune complexă asupra etiologiei crimei, elaborân d o teorie multifactorială.
Contribuția sa la dezvoltarea gândirii criminologic e nu se rezumă însă la formularea
teoriei amintite. Din această perspectivă se pot re ține următoarele aspecte:
1. În primul rând se poate afirma că teoria lui Ferri a stat la baza teoriilor
psiho-sociale modeme. Deși a formulat o teorie mult ifactorială, în mod evident,
pentru Ferri factorii cei mai importanți sunt cei s ociali, deoarece aceștia sunt singurii
asupra cărora se poate acționa, după cum rezultă di n explicațiile privind echivalenții
pedepselor.
2. O altă contribuție importantă în dezvoltarea gândir ii criminologice este
adusă de Ferri prin formularea teoriei pozitiviste a răspunderii penale.
Ferri neagă ideea de „liber arbitru” pe care o cons ideră o „pură iluzie”. El
critică atât concepția clasică a „liberului arbitru absolut”, cât și teoriile neo-cîasice
prin care se susținea existența unui „liber arbitru limitat”, relativ. Pentru combaterea
ideii de „liber arbitru”, Ferri recurge la o demons trație în cel mai pur stil pozitivist
apelând la argumente psihofiziologice, la rezultate le unor cercetări din domeniul
biologiei, al antropologiei și al psihiatriei. Toat e argumentele utilizate converg, în
opinia lui Ferri, spre constatarea că: „omul acțion ează cum simte și nu cum
gândește”. Pentru a fi mai convingător, Ferri citea ză o frază celebră a unui psihiatru
francez: „eu vreau constată o situație, dar nu o cr eează” 2.

1 Nu reținem în mod distinct factorii fizici, deoarece putem considera că aceștia acționează mijlocit, fie prin
intermediul bio-psihicului (de exemplu, temperatura , condițiile atmosferice), fie prin intermediul soci alului
(de exemplu, producția agricolă).
2 Th. Ribot, Les maladies de la volonté, Ed. Félix Alcan, Paris , 1883, p. 175.

88
Negând „liberul arbitru”, se neagă implicit răspund erea morală, punându-se în
discuție temeiul răspunderii penale: „Dar atunci, d acă omul comite fapte rele nu prin
libera alegere a voinței sale, ci prin tirania fata lă a organismului său anormal și a
mediului exterior, cum am putea să-l pedepsim, să-l facem răspunzător de greșeli ce
nu sunt ale lui?” 1
Pentru rezolvarea acestei dileme, Ferri înlocuiește răspunderea morală cu
răspunderea socială, prin care înțelege o „obligați e” a individului față de societatea
în care trăiește: „Actele omului pot să-i fie imput ate și el este în consecință
răspunzător, pentru că trăiește în societate” 2.
Opiniile lui Ferri cu privire la răspunderea social ă și la echivalenții pedepselor
au readus în discuție problema prevenirii delincven ței și au antrenat o serie de
modificări legislative în domeniul penal.
3. Teoria etiologică multifactorială elaborată de Ferr i reprezintă prin ea
însăși o contribuție importantă la dezvoltarea crim inologiei, deoarece a dat o nouă
orientare cercetării criminologice și, după cum vom vedea, teoriile etiologice
modeme nu pot face abstracție de explicațiile muîti factoriale ale savantului italian.
Opera lui E. Ferri încheie cu succes ciclul strădan iilor pozitiviste și constituie
un element de referință esențial pentru criminologi a modernă.
Caracteristicile școlii pozitiviste
Incercarea de a rezuma, în câteva trăsături, vasta creație pozitivistă este desigur
dificilă și prezintă, inevitabil, o mare doză de ar bitrar. Credem totuși că o astfel de
sintetizare este utilă, pentru mai buna înțelegere a locului și rolului școlii pozitiviste
în gândirea criminologică.
Foarte pe scurt, pot fi reținute cinci principale c aracteristici ale pozitivismului
italian 3:
1) Studiază fenomenul criminal ca realitate umană și s ocială și, în mod
corelativ, contestă viziunea abstractă asupra crime i.
2) .Formulează ipoteze și concluzii bazate pe observar ea fenomenului
criminal, pe metoda inducției pozitive, și renunță la deducția apriorică, speculativă;
3) Neagă existența „liberului arbitru” și propune înlo cuirea acestei idei cu
cea a determinismului bio-psiho-social;
4) Propune înlocuirea conceptului de răspundere morală cu cel de
răspundere socială;
5) Justifică activitatea juridico-penală prin rațiuni de apărare socială, ceea
ce presupune măsuri de protecție (reparatorii, elim inatorii) și măsuri de prevenire
(educative, curative etc.).

1 E. Ferri , op. cit, p. 340.
2 Ibidem, p. 400.
3 Valerian Cioclei – op. cit., p. 128

Capitolul III
Teoriile etiologice moderne

Includem în categoria teoriilor etiologice modeme a cele explicații referitoare la
fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei multifactoriale
elaborata de Ferri.
Aceste teorii au continuat tradiția școlii pozitivi ste și au reprezentat, multă
vreme, principala preocupare a criminologilor. Ulte rior, explicațiile etiologice au
fost înlocuite de cele privind trecerea la act și c ele care se bazează pe mecanismele
de reacție socială.
Deși, în mod formal, se consideră că, începând cu c ea de-a doua jumătate a
secolului, explicațiile etiologice au încetat să ma i preocupe cercetarea
criminologică, este evident că și teoriile ulterioa re au abordat, într-un fel sau altul,
problema cauzalității fenomenului criminal.
Caracteristicile teoriilor etiologice modeme. Teori ile etiologice modeme
prezintă următoarele caracteristici:
1) admit în unanimitate ideea că fenomenul criminal ar e o cauzalitate multiplă,
altfel spus că reprezintă un fenomen multif actoria l;
2) diversele teorii etiologice s-au ocupat fiecare în mod prioritar de o anumită
categorie de factori care au fost considerați prepo nderenți: biologici, sociali, morali
(fără ca prin aceasta să se nege caracterul multifa ctorial);
3) toate aceste teorii pleacă de la premisa că și comp ortamentul criminal, ca și
celelalte conduite umane, prezintă o componentă psi hologică importantă – și, de
aceea, teoriile etiologice moderne au un element co mun: factorul psihologic1.

1. Teoriile psiho-biologice
Teoriile regrupate în această categorie continuă, m ai mult sau mai puțin,
tradiția lombrosiană. Conform ideii centrale a aces tor teorii, crima ca fenomen
individual are o bază biologică (organică sau funcț ională).
Se consideră că ceilalți factori, exteriori individ ului (factorii exogeni), au doar
un rol indirect, secundar. Din multitudinea teoriil or de acest gen am selectat câteva
ce pot fi considerate reprezentative.
1. Teoria bio-tipologică
Această teorie cuprinde mai multe variante, ce au c a element comun susținerea
ideii potrivit căreia există o corelație între acti vitatea criminală și biotip (tipul
biologic).
Corelația se stabilește fie în raport cu structura corpului (morfo-ca-

1 A se vedea, în acest sens, R. Gassin, op. cit., p. 170

90
racterologice); fie în raport cu somatotipul (tipul corpului avut în vedere, plecând de
la embrion), fie în raport cu tipul endocrinian 1.
Emest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a o bservat existența unei
relații precise între unele tipuri morfologice și a numite tulburări psihice; pornind de
la această observație, el a creat un sistem caracte rologic complet. Principala lucrare
a lui Kretschmer, ce interesează criminología, a fo st „Structura corpului și
caracterul” („Körperbau und Character” – 1926).
Kretschmer consideră că, în funcție de constituția corporală, se pot distinge
patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o anumită structură psihică și o
înclinație mai puternică spre comiterea unor infrac țiuni specifice 2.
1) Tipul picnicomorf (sau picnic): indivizi corpolenți , scunzi, cu extremități
scurte, față rotundă, calviție, de regulă inteligen ți și expansivi, (sociabili); ei se
caracterizează printr-o criminalitate tardivă și vi cleană (înșelăciune, fraudă).
2) Tipul leptomorf (sau astenic): intră în această cat egorie indivizii înalți,
slabi, cu chipul prelung; ei sunt dotați divers din punct de vedere intelectual, sunt
interiorizați și, de regulă, adaptarea socială este precară; se caracterizează printr-o
criminalitate precoce și o ten- dință spre recidivă ; infracțiunile comise, de regulă,
sunt patrimoniale: furt, abuz de încredere etc.
3) Tipul atletomorf (sau atletic): se evidențiază prin tr-un sistem
osteo-muscular puternic; oscilează între sentimenta lism și agresivitate; se
caracterizează printr-o criminalitate brutală (omor uri, tâlhării) și o tendință spre
recidivă indiferent de vârstă.
4) Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiați în pl an psihic și morfologic, cel
mai adesea foarte slabi, cu deficiențe ale caracter elor sexuale ori cu malformații
corporale; din punct de vedere psiho-medical, regăs im la această categorie
simptome de debilitate mintală și schizofrenie; dis plasticii comit, de regulă, delicte
sexuale (dar nu numai), operează într-un mod neaște ptat (uneori stupid, alteori
sălbatic), își încep cariera criminală de regulă du pă 18 ani și sunt expuși recidivei.
2. Teoria inadaptării bio-psihice 3
Această teorie a fost formulată de criminologul sue dez Olof Kinberg, a cărui
principală lucrare problemele fundamentale ale crim inologiei”, a apărut pentru
prima oară în anul 1935 4. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii șco lii

1 A se vedea, în acest sens, R. Gassin, op. cit., p. 172; se fac referiri la Kretschmer, Sheldon și respectiv Pende
pentru fiecare din cele trei variante.
2 A se vedea /. Pinatel, Tratat, op. cit., p. 212-213.
3 Această teorie se regăsește în doctrina criminolog ică fie sub denumirea Teoria inadaptării (J. Pinatel ,
Tratat…, supra cit., p. 199), fie sub denumirea Teo ria inadaptării biologice ( R. Gassin, op: cit., p. 173).
Considerăm formula „inadaptare bio-psihică” mai apr opiată de explicațiile conținute în cadrul teoriei ș i, în
consecință, mai oportună.
4 Prima ediție a lucrării a fost publicată în limba e ngleză sub titlul „Basic Problems of Criminology” și reunea
două studii anterioare ale autorului. Referirile pe ca re le vom face în continuare se bazează pe ediția în limba
franceză din anul 1959 care, conform precizărilor fă cute de autor, a fost în mare parte reiăcută. A se ved ea, în

91
lombrosiene. El reia ideea unei antropologii crimin ale, ce caută sa deceleze
caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic; afinitățile
sale cu determinismul pozitivist sunt evidente 1.
Pentru Kinberg, omul este o ființă nu doar biologic ă, ci și psihologică și
socială, caracterizată prin „plasticitate”, adică p rin facultatea de a-și modifica reacția
nu numai în funcție de influențele fizice și chimic e, dar și în funcție de factori
psihologici și sociali. Dacă „plasticitatea” nu se corelează cu influențele mediului, se
creează o stare de inadaptare între organism și med iu. Inadaptarea poate avea surse
și forme diverse.
„Toate aceste forme diverse de inadaptare pot, pe c ăi diferite, să ajungă la o
inadaptare socială și, cu sau fără alte simptome, l a delict” 2.
Manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă deci o
reacție a individului la diverși stimuli ai mediulu i. Dar cum individul reacționează în
general, în opinia lui Kinberg, în funcție de propr ia sa structură bio-psihică, rezultă
că, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a se analiza structura bio-psihică a
individului sau, altfel spus, personalitatea acestu ia.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii
bio-psihice: I) nucleul constituțional și II) funcț ia morală.
I) Nucleul constituțional reprezintă „suma tendințe lor reacționale ale
individului” 3. Se pot distinge patru trăsături psihologie fundam entale (radicali
constituționali), ce alcătuiesc nucleul constituțio nal 4:
1. capacitatea – respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligența
unui individ, sub influența unor condiții de mediu optim;
2. validitatea – respectiv cantitatea de energie de ca re dispune individul;
3. stabilitatea – respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente
ferme, fixate prin obiceiuri, durabile, în așa fel încât să poată face același lucru în
același fel, economisind forță;
4. soliditatea – trăsătură care se referă la gradul de coeziune internă a
personalității, în opoziție cu disociabilitatea (te ndințe divergente).
Aceste trăsături se regăsesc în personalitatea indi vizilor în cantitate variabilă:
fie excedentară, fie medie, fie deficitară. în cazu rile extreme, vom avea următoarele
perechi diametral opuse:
a. super-capabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
b. sub-capabil – stupid, mărginit, inert;

acest sens, O. Kinberg , Les problèmes fondamentaux de l'a criminologie, Ed . Cujas, Paris, 1959, Avant-propos,
p. 2.
1 M. Ancel , în prefața la ediția în limba franceză, Les probl èmes fondamentaux de la criminologie, op. cit., p. III.
2 O. Kinberg , op. cit., p. 124.
3 Ibidem.
4 Valerian Cioclei – op. cit., p. 133

92
c. super-valid – atent, expansiv, întreprinzător, calm , sigur, tenace, responsabil;
d. sub-valid – precaut, anxios, teamă de acțiune și de răspundere;
e. super-stabil – rece afectiv, abil, abstract, elegan t, asiduitate ideatică;
f. sub-stabil – afectiv, interesat de lucruri concrete , asiduitate practică;
g. super-solid – lent, ferm, obiectiv circumspect;
h. sub-solid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Pentru a estima importanța unuia din radicalii cons tituționali, ca sursă a
delictului, el trebuie avut în vedere în contextul întregului „aliaj constituțional” 1.
În același timp este nevoie a se lua în calcul și c el de-al doilea element.
H) Funcția morală. Aceasta reprezintă, în opinia lu i Kinberg „modalitatea și
profunzimea asimilării valorilor morale care compun atmosfera morală unde
subiectul a trăit ori trăiește” 2.
Ca fenomen psihologic, funcția morală este compusă din elemente emoționale
și elemente cognitive. Dacă se ia în considerare ca litatea acestor elemente, se pot
distinge patru categorii de subiecți: 3
1. indivizi a căror funcție morală se reduce la cunoșt ințe minime ale evaluărilor
morale, general acceptate, dar cărora le lipsește e lementul emoțional aproape
complet (intră aici imbecilii, debilii mintal etc.) ;
2. indivizi care posedă cunoștințele necesare despre r egulile morale și sunt
capabili să reacționeze emoțional la stimuli adecva ți (oamenii așa-zis normali);
3. indivizi ale căror funcții morale au suferit modifi cări în urma unor leziuni
patologice ale țesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); la această
categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale; sunt afectate elementele emoționale
(afectivitatea);
4. indivizi care cunosc regulile morale, răspund emoți onal la stimuli, însă au o
percepție deformată a sensului real al actului; sun t în eroare cu privire la
semnificația morală a acestuia.
în urma combinației dintre un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită
configurație a funcției morale, rezultă indivizi in adaptați care, Ia anumiți stimuli, vor
reacționa în contradicție cu legea penală (care exp rimă evaluările morale acceptate
de mediu).
În afară de personalitățile normale, Kinberg studia ză și cazurile
psiho-patologice, unde există de obicei alterări gr ave ale funcției morale, și
analizează predispozițiile spre delict în aceste ca zuri.
Teoria inadaptării nu se referă la indivizi totalme nte distincți de „tipul normal”,
deoarece, așa cum preciza Kinberg, complexitatea pe rsonalității umane face

1 Ibidem, p. 218
2 Ibidem
3 O. Kinberg, De la Morale comme phénomène social objectif, R.D. P.C. (belge), Tome 1940-1946, p. 446.

93
imposibilă divizarea umanității în două grupe: cei buni și cei răi 1 .
3. Teoria constituției criminale
Reprezentantul acestei teorii este criminologul ita lian Benigno di Tullio,
profesor la Universitatea din Roma, a cărui princip ală lucrare: „Tratat de
antropologie criminală\ a fost publicată pentru pri ma oară în anul 1945.
Prin constituție criminală autorul înțelege „o star e de predispoziție specifică
spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte
criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce
operează asupra generalității oamenilor” 2.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclus iv biologic ori exclusiv
sociologic, ci totdeauna biosociologic. în același timp, biologicul nu poate fi
desprins ele psihic, deoarece „în realitatea organi că a corpului uman nu există nicio
funcție, afară de cele pur vegetative, care să se p oată detașa de activitatea psihică”.
Rezultă că personalitatea individului nu poate fi c orect apreciată decât după criterii
biopsihologice 3.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să d etermine factorii ce conduc
la formarea unei personalități criminale (personali tate predispusă spre crimă).
Un prim factor important este ereditatea; cu toată influența sa puternică, aceasta
trebuie însă considerată ca o posibilitate sporită, iar nu ca o determinare absolută.
Predispoziția spre crimă poate avea ca sursa și une le disfuncțio- nalități
cerebrale, hormonale etc.
Vârsta și crizele biologice pe care le antrenează s unt, de asemenea, importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin p sihofiziologic, precum și procesele
involutive ale îmbătrânirii, pot conduce la tulbură ri de comportament și chiar la
crimă 4.
După analizarea minuțioasă a unei multitudini de fa ctori, di Tullio conchide:
„Se poate afirma că predispoziția spre crimă este e xpresia unui ansamblu de condiții
organice și psihice, ereditare, congenitale sau dob ândite care, diminuând rezistența
individuală la instigări criminogene, permite indiv idului, cu mai multă probabilitate,
să devină un criminal” 5. Di Tullio nu ignoră, după cum s-ar putea crede, f actorii
sociali ori fizici, exteriori individului. El face o analiză minuțioasă a acestora, însă
consideră că ei nu pot avea o influență reală, decâ t în măsura în care întâlnesc o
constituție criminală preexistentă ori contribuie l a formarea unei astfel de
personalități: „… De unde cbnvingerea noastră că mediul nu devine un factor

1 O. Kinberg, Quelques aspects criminologiques récents, R.S.C., 195 7, p. 798; citât de X Pinatel, Tratat, op. cit.,
p. 202.
2 B. di Tullio , Manuel d’anthropologie criminelle, op. cit., p. 3 6.
3 Ibidem, p. 49.
4 Valerian Cioclei – op. cit., p. 135
5 Ibidem, p. 72.

94
criminogen decât dacă, prin grava sa persistență, p oate exersa asupra individului o
influență peiorativă, degenerativă sau patologică, și să provoace în acest fel un
«super-eu» imoral, un dezechilibru psihic acompania t de instigări criminogene, sau
dacă operează asupra unor indivizi în mod particula r receptivi, ca urmare a
constituțiilor biopsihice” 1.
După cum se poate observa, cercetările și concluzii le lui di Tullio s-au apropiat
cel mai mult de teoria lombrosiană; autorul se folo sește însă de unele descoperiri noi
în domeniul bio-psihologiei și al geneticii; în plu s, nu evită să se pronunțe asupra
factorilor sociali și asupra legăturii dintre aceșt ia și personalitatea criminală.
4. Teoria genetică
Incercarea lui Lombroso de a găsi o dovadă palpabil ă care să demonstreze
existența unui substrat biologic al comportamentulu i criminal, deși blamată de
numeroși oameni de știință, nu a fost, și probabil nu va fi niciodată, total abandonată.
Odată cu dezvoltarea tehnicilor modeme de cercetare , preocupările de a stabili
un raport între comportamentul criminal și structur ile biologice ale individului s-au
deplasat în sfera genetică. Apar astfel în anii șap tezeci numeroase ipoteze și
explicații care ar putea fi reuitite sub denumirea de; „teoria genetică” (sau teoria
aberațiilor cromozomiale).
După cum se știe cariotipul uman presupune 46 cromo zomi dispuși în 23 de
perechi din care 22 reprezintă «soma» (partea nerep ro- ductivă), iar o pereche
reprezintă germenul «goma» (partea care asigură rep roducerea), alcătuită din
cromozomi sexuali.
Sexul genetic este dat de prezența sau absența unui cromozom particular, notat
în mod convențional cu litra Y, astfel încât formul a genetică femeiască este 46 XX,
iar cea bărbătească 46 XY.
Materialul cromozomial uman a fost descris pentru p rima oară în mod corect
abia în anul 1956, iar ulterior, prin multiple cerc etări, s-a descoperit că pot exista
unele anomalii cantitative ori calitative, unele ab ateri de la cariotip 2.
Anomaliile cromozomiale depistate cel mai frecvent la delincvenți sunt în
legătură cu cromozomii sexuali (germenul).
Astfel, o primă anomalie, cu relevanță în comportam entul criminal, este
apariția suplimentară a unui cromozom de tip X, car e conduce la formula 47 XXY,
anomalie care a fost denumită „sindromul lui Klinef elter”.
Subiecții care prezintă această deviație de la cari otip au o aparență masculină,
sunt înalți și slabi, prezintă o pilozitate pubiană de tip feminin, au barba rară sau
absentă. Frecvent, la pubertate, apare o hipertrofi e a glandelor mamare

1 Ibidem, p. 94.
2 A se vedea, în acest sens, R. Van Durne, Avatars du syndrome XYY, l’agressivité génétique e st-elle un mythe ?,
R.D.P.C. (belge) nr. 1/1974-1975, p. 3 și urm.

95
(ginecomastie), iar testiculele rămân subdezvoltate . Infertilitatea este de asemenea
frecventă. Din punct de vedere psihic, subiecții ca re prezintă anomalia în cauză se
caracterizează prin: pasivitate, timiditate, tendin țe spre ipohondrie și depresie,
uneori prezintă tulburări mentale.
Diferite cercetări au stabilit că frecvența sindrom ului Klinefelter printre
delincvenți este de cinci până la zece ori mai mare decât în rândul populației
generale. Faptele ce pot fi comise de aceste persoa ne sunt diverse (de la furt la
agresiune fizică), dar se poate totuși observa o te ndință ușor accentuată spre
infracțiuni de natură sexuală, pedofilie, exhibițio nism, furt din considerente fetișiste
etc.
S-a observat în același timp însă, că excesul de cr omozomi X nu are drept
consecință doar comportamentul criminal, ci că aces ta se integrează într-o
personalitate deseori anormală psihiatric 1.
O altă anomalie importantă care a fost descoperită și care lă un moment dat a
fost puternic mediatizată, vorbindu-se chiar despre „cromozomul crimei”, este
apariția unui Y suplimentar care duce la formula: 4 7 XYY.
Subiecții la care se regăsește această anomalie nu prezintă în general
particularități morfologice evidente. Sunt indivizi cu o aparență masculină (ca și în
primul caz), deseori foarte înalți (peste 1,80 m); uneori se constată la aceste persoane
anomalii în configurația urechilor, miopie, calviți e avansată, dar aceste trăsături sunt
departe de a fi constante.
Frecvența acestei anomalii în rândul populației de infractori este, potrivit unor
estimări, de aproximativ zece ori mai mare decât în rândul populației generale. Acest
sindrom a interesat foarte mult cercetările crimino logice deoarece apariția lui a fost
asociată în mod frecvent cu fapte violente, chiar o mucideri. Predispoziția generală
spre crimă a indivizilor din această categorie a fo st considerată a fi mai accentuată
decât în cazul sindromului Klinefelter.
In doctrina criminologică s-a subliniat că ambele a nomalii, ca și altele mai
puțin relevante cu privire la comportamentul crimin al, pot exista și la indivizi
perfect normali, „atât prin inteligență, cât și pri n comportament”. Această constatare
duce, sigur, la concluzia că anomaliile în cauză „c onstituie o predispoziție” și, chiar
dacă subiecții respectivi ajung în mod frecvent să comită infracțiuni, acest dezno-
dământ nu este obligatoriu 2.
In aceste circumstanțe, în mod evident, explicațiil e bazate pe aberațiile
cromozomiale nu pot fî generalizate. De fapt, după o perioadă de „înflorire” a
cercetărilor pe această linie, ce a coincis oarecum cu apariția tezelor socio-biologice,

1 A se vedea, în sensul celor de mai sus, Q. Debray, L’apport de la génétique a la connaissance du crimi nel, în
Aberrations chromosomiques, biochimie de cerveau et criminalité, Ed. Neret, Paris, 1975, p. 13.
2 În sensul celor de mai sus, a se vedea Q. Debray , op. cit., p. 15.

96
interesul cercetărilor criminologice, în acest dome niu, pare că s-a diminuat constant.
Un rol „descurajator” este posibil să-l fi avut și problemele etico-juridice care s-au
născut în urma constatărilor sus-amintite; aceste p robleme au fost sesizate în
doctrina criminologică concorriitent cu semnalarea legăturilor între aberațiile
cromozomiale și comportamentul criminal, ele putând fi reduse la trei chestiuni mai
importante 1:
– problema păstrării secretului privind rezultatele t estelor efectuate la naștere,
cu privire la cariotip, pentru a nu influența antur ajul copilului și pentru a nu-i aduce
prejudicii în dezvoltare (în cazul în care s-a desc operit un X sau Y suplimentar);
– problema revizuirii conceptului de răspundere care, în aceste condiții, se
dovedește o dată în plus o simplă ficțiune etico-ju ridică, fără suport
științifico-medical; chestiunea este valabilă pentr u toate sistemele penale;
– problema înființării unor structuri capabile să sup ravegheze, să ajute, eventual
să îngrijească persoanele aflate într-o asemenea si tuație; ce caracter ar trebui să aibă
și ce mijloace ar putea să folosească asemenea stru cturi? 2
Aceste probleme ca și altele de aceeași natură, car e s-ar naște în cazul în care
s-ar valida teza existenței unei corespondențe gene rale (sau majoritare) și inevitabile
(sau aproape), între eventualele aberații cromozomi ale și comportamentul criminal,
sunt de nesoluționat sau, mai exact, orice soluție ar conține, pe lângă avantajele
urmărite, unele inconveniente de neacceptat.
Din păcate, trista istorie a ultimului secol a lăsa t urme adânci și există
justificarea morală ca anti-discriminarea să meargă eventual până la anti-știință. în
acest context cercetările biologice în general, bio logia criminală în mod particular,
se găsesc în fața unei probleme de principiu: ce s- ar întâmpla în momentul în care
s-ar confirma, eventual, ipoteza existenței unor di ferențe biologice între indivizi,
diferențe ce nu ar putea fi acceptate actualmente d in punct de vedere moral? Pentru
că, în mod evident, lumea actuală, deși dispusă din ce în ce mai mult să accepte
„dreptul la diferență”, la modul general, nu ar put ea accepta, moralmente, existența
unor diferențe biologice, care ar destrăma idealul egalității umane.
În fața acestei probleme care are un efect aproape „paralizant” este firesc să
asistăm la un oarecare impas al teoriilor psiho-bio logice. Totuși, deși mai puțin
spectaculos și mai discret mediatízate, se pare că cercetările în domeniul biologiei
genetice avansează, și destul de rapid.
În 1993, după o minuțioasă analiză a cercetărilor d in domeniul geneticii și al
socio-biologiei, celebrul criminolog canadian Denis Szabo afirma, printre altele:
„Imaginea științifico-fantastică derivată din clona j rămâne, mulțumesc lui

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 138
2 A se vedea, în acest sens, J. Mendie wicz, J- Wilmotte , Les déterminants génétiques de la délinquance –
Problèmes de l’anomalie XYY, R.D.P.C. (belge) nr. 4 /1970, p. 450.

97
Dumnezeu, o ficțiune” 1.
După circa trei ani, o oaie botezată Dolly devenea simbolul unei ficțiuni
transformate în realitate. La sfârșitul anului 2002 s-a anunțat nașterea primei ființe
umane rezultată în urma donării. între timp, la înc eputul anului 2001 avea loc un alt
eveniment excepțional, publicarea genomului uman în versiune completă. Nu este
exclus, într-un asemenea context, să asistăm la o n ouă relansare a cercetărilor din
domeniul biologiei criminale.
Teoriile psiho-sociale
In cadrul mai larg al criminologiei etiologice, o s erie de teorii modeme acordă o
importanță sporită factorilor sociali ai fenomenulu i criminal.
Aceste teorii poartă amprenta unora din școlile cri minologice din secolul trecut
(interpsihologică, sociologică) și, bineînțeles, nu pot face nici ele abstracție de teoria
multifactorială a lui Ferri și de o serie de factor i de natură socială pe care acesta i-a
evidențiat.
În majoritatea lor, teoriile psiho-sociale încearcă să răspundă la întrebarea: de
ce viața socială îi determină pe anumiți indivizi s ă comită fapte penale? Aceste teorii
au fost denumite: Teoriile factorilor sociali ai de lincvenței. Există și unele excepții,
unde întrebarea este pusa dintr-o perspectivă contr ară: de ce majoritatea indivizilor
se supun legii și nu comit fapte penale? Aceste teo rii au fost regrupate sub
denumirea: Teoriile factorilor sociali ai respectul ui legii penale 2.
Vom prezenta în cele ce urmează principalele teorii psiho-sociale, ce aparțin
ambelor maniere de a pune problema.
Primele trei teorii examinate, respectiv: Teoria as ociațiilor diferențiate, Teoria
conflictelor de culturi și Teoria anomiei, sunt rep rezentative pentru prima categorie
(Teoriile factorilor sociali ai delinc- venței). Ul tima teorie prezentată în această
secțiune, respectiv Teoria angajamentului, aparține celei de-a doua categorii:
Teoriile factorilor sociali ai respectului legii pe nale.
1. Teoria asociațiilor diferențiate
Această teorie aparține criminologului american Edw in Sutherland, profesor la
Universitatea din Indiana.
Principala lucrare a lui Sutherland a fost publicat ă pentru prima oară în anul
1924, cu titlul „Criminologie”. Ulterior lucrarea a fost completată și republicată în
anul 1934, sub denumirea „Principii de Criminologie ”. O ultimă variantă cu același
titlu a fost publicată în anul 1955, sub îngrijirea colaboratorului principal al lui
Sutherland, Donald R. Cressey.
în cuprinsul „Principiilor de Criminologie”, Suther land formulează teoria

1 D. Szabo., De P anthropologie a la criminologie comparée – Qu atre leçons au Collège de France, Ed. Librairie
philosophique J. Vorin, Paris, 1993, p. 41.
2 în acest sens, a se vedea R. Gassin, op. cit, p. 177.

98
asociațiilor diferențiate, care i-a adus celebritat ea.
Pentru formularea teoriei sale, autorul pleacă de l a o premisă foarte clara în
plan metodologic:
Nu se .poate vorbi de un caracter științific al une i teorii crimino- logice, dacă
aceasta nu răspunde acelorași exigențe Ia care este supusă orice teorie științifică. în
speță „condițiile cărora le sunt atribuite cauzele delincvenței trebuie să fie totdeauna
prezente, dacă există delincvență, și totdeauna abs ente, dacă nu există delincvență” 1.
Pornind de la această premisă, autorul constată că există două tipuri de
explicații științifice ale fenomenului criminal: „f ie în funcție de elementele care intră
în joc în momentul în care infracțiunea este comisă , fie în funcție de elementele care
și-au exercitat influența anterior, mai ales în via ța delincventului. în primul caz,
explicația poate fi calificată mecanistă, situațion ală sau dinamică; în al doilea caz,
istorică sau genetică” 2.
Sutherland consideră că teoria sa face parte din ca tegoria explicațiilor genetice
(ceea ce echivalează de fapt cu explicațiile etiolo gice în opoziție cu cele dinamice).
El fondează această explicație pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când
există o situație propice, pentru un individ determ inat.
Denumirea teoriei reflectă ideea de baza a acesteia , potrivit căreia,
comportamentul criminal este învățat în contact cu grupuri ce au orientări diferite.
Astfel, asocierea se referă la contactul cu grupul, iar caracterul diferențiat se referă la
faptul că diversele grupuri de contact au orientări diferite. Pornind de la ideea de
bază, explicația actului criminal în viziunea lui S utherland presupune următoarele
coordonate:
1. Comportamentul criminal este învățat; el nu este er editar, iar cel care nu a
primit o „pregătire” criminală nu inventează crima;
2. învățarea se realizează în contact cu alte persoane , printr-un proces complex
de comunicare; 3
3. Procesul de învățare are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de
persoane;
4. Procesul de învățare presupune: asimilarea tehnicil or de comitere a
infracțiunilor; orientarea mobilurilor, a tendințel or impulsive, a raționamentelor și
atitudinilor;
5. Orientarea mobilurilor și a tendințelor impulsive s e face în funcție de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispozi țiilor legale;
6. Un individ devine criminal dacă interpretările defa vorabile respectului legii

1 E. Sutherland , Principes de criminologie, version française étab lie sur le texte de la sixième édition de
Principles of Criminology, Ed. Cujas, Paris, 1966, p . 85.
2 Ibidem, p . 87.
3 Contactul direct presupune și o componentă afectivă ; prin „proces complex de comunicare” trebuie să se
înțeleagă, dincolo de comunicarea verbală: atitudini, fapte, gesturi, mimică etc.

99
domină interpretările favorabile; „acesta constitui e principiul asociațiilor
diferențiate…”; „cei care devin criminali o fac p entru că sunt în contact cu modele
criminale și nu au sub ochi modele anticriminale” 1;
7. Asociațiile diferențiate pot varia în privința dura tei, frecvenței, intensității
etc.;
8. Formația criminală prin asociație nu se dobândeș te doar prin imitație;
9. Comportamentul criminal este expresia unui ansam blu de nevoi și valori, dar
nu se explică prin aceasta (hoțul fură în general p entru a avea bani, dar tot pentru a
avea bani oamenii cinstiți muncesc) 2. Altfel spus, cauza furtului nu trebuie căutată în
condițiile materiale (lipsa banilor) ci, în acele c ondiții care îl fac pe infractor sa
obțină banii pe păi ilegale.
Mecanismul anterior explică fenomenul criminal la n ivelul individual.
Extinzând raționamentul la nivel colectiv, se poate explica și criminalitatea: o rată a
criminalității ridicată este datorată unei „organiz ări sociale diferențiate.” „Un grup
poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvol tarea fenomenului criminal, fie de
manieră a i se opune. Majoritatea grupurilor sunt a mbivalențe, iar rata criminalității
este expresia unei organizări diferențiate a grupul ui. Organizarea diferențiată a
grupului înțeleasă ca explicație a variațiilor rate i criminalității, corespunde
explicației prin teoria asociației diferențiate a p rocesului prin care indivizii devin
criminali 3.
în opinia lui Sutherland, teoria asociațiilor difer ențiate este singura capabilă să
ofere o explicație cu caracter general valabil pent ru fenomenul criminal.
2. Teoria conflictelor de culturi
Teoria conflictelor de culturi sau a conflictelor c ulturale, cum mai poate fi
denumită, aparține criminologului american Thorsten Sellin, profesor al
Universității din Pennsylvania și, timp de mai mulț i ani, Președinte al Societății
Internaționale de Criminologie.
Principala lucrare a lui Sellin, „Conflictul cultur al și crima”, a fost publicată
pentru prima oară în anul 1938 4, după care a fost republicată în mai multe ediții, la
diferite intervale de timp. Lucrarea a avut un mare succes în Statele Unite și treptat a
căpătat o reputație mondială, fiind tradusă în limb ile spaniolă, franceză și chiar
japoneză 5.

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 142
2 Ibidem, p. 89.
3 Ibidem, p. 90.
4 Lucrarea, având titlul original, Culture Conflict a nd Crime, a apărut în Buletinul nr. 41/1938 al Social
Science Research Council, fiind de fapt un Raport al „Subcomitetului pentru delincvența” ce funcționa în
cadrul „Comitetului pentru personalitate și cultură”. R aportul a fost întocmit de către profesorul T. Sellin în
calitatea sa de Președinte al Subcomitetului sus-aminti t.
5 A se vedea, în acest sens, M. Ancel , Conflits de Culture et Criminalité, introducere la ediția în limba franceză,
Ed. A. Pedone, Paris, 1984, p. XI.

100
Pentru T. Sellin, demersul cognitiv cu privire la f enomenul criminal pleacă de
la premise nefavorabile, criminología fiind conside rată: „o știință bastardă, născută
din preocuparea generală față de o calamitate socia lă” 1. O cunoaștere pur științifică
în criminologie, ca și în celelalte științe umane ș i sociale, este iluzorie, tocmai
datorită obiectului cercetării: comportamentul uman este indeterminabil ceea ce face
imposibil adevărul științific 2.
In aceste condiții, „ambiția” criminologiei ar treb ui să se limiteze doar la
formularea unor ipoteze cu un grad sporit de probab ilitate. Pe aceste coordonate
limitative a înțeles autorul să-și construiască teo ria. Aceasta nu se năștea pe un teren
gol, deoarece, la vremea respectivă, mai multe stud ii fuseseră consacrate subiectului
„conflict de cultură” și delincvență, chiar dacă nu fuseseră încă definite în mod clar
conceptele 3.
Termenii cultură și conflict, ce alcătuiesc atât ti tlul lucrării lui Sellin, cât și
elementele principale ale teoriei sale, au o semnif icație particulară, ce impune unele
explicații.
Astfel, prin termenul cultură autorul deseipnează „ totalitatea ideilor, a
instituțiilor și a produselor muncii care, aplicată la grupuri determinate de ființe
umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre
cultură națională și așa mai departe. In acest sens al termenului, populația cea mai
primitivă, mai înapoiată, mai analfabetă și cea mai puțin luminată posedă o
cultură” 4. Cu alte cuvinte, noțiunea de cultură include trad iții, obiceiuri, compor-
tamente, valori, reguli etc.
Prin „conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale ori norme
de conduită opuse sau aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită
înseamnă reguli, exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când
se găsește într-o situație care impune o acțiune sa u un răspuns din partea sa.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a captat,
în urma experiențelor pe care Ie-a trăit ca membru al unor diverse grupuri sociale.
Fiecare grup are propriile norme de conduită, care se impun a fi respectate: „Din
acest punct de vedere, codul de conduită al gangste rilor este un cod moral în aceeași
măsură ca decalogul ori legea penală” 5.
In lumea modernă, individul se găsește din ce în ce mai des în contact cu valori
și norme diferite.
Diferențele etnice, sociale, de vârstă, profesional e, religioase etc., antrenează
diferențe de reguli și valori morale. în aceste con diții, apar inevitabil situații în care

1 T. Sellin, Conflits de Culture et Criminalité, op. cit., p. 3.
2 Ibidem, p. 4.
3 Ibidem, p. 58.
4 T. Sellin, Culture Conflict and Crime, R.D.P.C. (beige) nr. 9/ 1960, p. 815.
5 Ibidem, p. 821.

101
individul, supunându-se unei norme acceptate de gru pul din care face parte (sau de
unul dintre aceste grupuri), riscă să încalce o alt a, aparținând altui grup cu care intră
în contact.
Se poate vorbi de un conflict cultural „atunci când conduita unei persoane,
socialmente 5 aprobată sau chiar cerută într-o anumită situație, nu este apreciata de
aceeași manieră de toate grupurile sociale la care ea datorează supunere” 1.
In mod frecvent, conflictul normativ între, cele do uă (sau mai multe) sisteme de
referința este receptat la nivelul psihicului, iar conduita pe care individul o va urma,
va fi în funcție de ponderea unuia sau altuia dintr e sistemele la care se raportează. Nu
este însă obligatoriu ca acest conflict normativ să se convertească într-un conflict
mental. Chiar în situații aparent clare de încălcar e a legii este posibil ca individul să
acționeze fără a avea această reprezentare, datorit ă raportării unilaterale la un sistem
diferit de valori. Pentru a ilustra această situați e, Sellin dă următorul exemplu real:
Un bărbat de origine siciliană care locuia ia New J ersey îl ucide pe seducătorul
fiicei sale în vârstă de 16 ani. Sicilianul „își ex primă surprinderea în momentul în
care fu arestat, atâta timp cât nu făcuse altceva d ecât să apere de o manieră
tradițională onoarea familiei sale”. Autorul consta tă că în acest caz nu a existat un
conflict mental. „Conflictul a fost extern și s-a p rodus între coduri sau norme
culturale” 2.
În opinia lui Sellin există în principal trei situa ții generatoare de conflict:
1. conflictul poate să apară între două atitudini perf ect morale, dar bazate pe
valori diferite (este cazul colonizării, când asimi larea legislativă este prea rapidă);
2. conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupație) ori
legi care favorizează corupția, pe de-o parte, și i ndivizi care se supun unor concepții
morale sănătoase, pe de altă parte;
3. conflictul se poate ivi între legi conforme cu valo rile socialmente acceptate
și indivizi care au coduri morale particulare (cazu l imigranților) 3.
Șocul produs între normele de conduită diferite est e în mod particular pronunțat
în societatea americană, care a cunoscut mai multe valuri de imigranți. Teoria lui
Sellin poate fi însă adaptată și la celelalte socie tăți occidentale care au cunoscut sau
cunosc fenomenul imigrației, precum și la orice tip de societate în care se pot
manifesta conflicte sub una din celelalte două vari ante ori sub alte forme.
Teoria conflictelor de culturi nu poate oferi însă decât o explicație parțială a,
fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare
a teoriei asociațiilor diferențiate așa cum, de alt fel, o considera Sutherland.
Referindu-se la conflictele de culturi, Sutherland admitea că acestea „au o influență

1 Ibidem, p. 833.
2 T. Sellin, op. cit., p. 68.
3 A se vedea J. Pinatel , op. cit., p. 74.

102
asupra criminalității, mai ales prin aceea că deter mină asociații diferențiate, cu
exemple de comportament care încurajează violarea l egilor penale” 1.
3. Teoria anomiei
Sociologul american Robert K. Merton formulează o t eorie bazată pe conceptul
de anomie, într-o lucrare apărută inițial în 1949 ș i republicată ulterior, după
completare, în anul 1957, cu titlul: „Teoria social ă și structura socială” 2.
Teoria lui Merton prezintă o concepție culturalistă , cu rădăcini în gândirea
durkheimiană și cu unele corespondențe în teoria „c onflictelor de culturi” a iui
Sellin.
Pe de o parte, Merton își însușește concepția lui D urkheim, potrivit căreia
criminalitatea este o problemă intim legată de stru ctura socială și variază în funcție
de această structură.
Pe de altă parte, este preluată de la sociologul fr ancez noțiunea de anomie, care
este adaptată situației concrete pe care o prezenta societatea americană.
Anomia este concepută ca o stare socială de absență ori de slăbire a normei,
ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii c omunității, în explicarea stării de
anomie, autorul utilizează două concepte: cel de cu ltură și cel de organizare socială.
Prin cultură se înțelege ansamblul valorilor ce guv ernează conduita indivizilor
în societate și desemnează scopurile spre care aceș tia trebuie să tindă.
Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme ș i instituții care
reglementează accesul la cultură și indică mijloace le autorizate pentru atingerea
scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există u n decalaj prea mare între
scopurile propuse și mijloacele legitime, accesibil e pentru anumite categorii sociale.
Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace il egale, la criminalitate, pentru
satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă 3.
Atât fenomenele descrise de Merton, cât și mecanism ele explicative pe care
acesta le propune, sunt valabile pentru societățile de consum și „cultura de masă”.
în acest context, atracția câștigului material și a puterii reprezintă o tentație Ia
care se cedează prea ușor, deoarece „în timpul proc esului de socializare nu se
dobândește respectul față de regulile ce guvernează accesul la scopurile urmărite”.
De aceea, așa cum s-a subliniat în literatura de sp ecialitate „analiza clasică a lui
Merton asupra anomiei rămâne una din sursele de ins pirație cele mai bogate pentru
cercetători, care studiază formele și potențialul d e devianță al societății americane” 4.
Având în vedere precizările de mai sus, teoria anom iei ar părea limitată din

1 E. Sutherland , op. cit., p. 103.
2 R.K. Merton, Social Theory and Social Structure, Ed. The Free P ress of Glencoe, New York, 1957.
3 In sensul celor de mai sus, a se vedea R. Gassin, op. cit., p. 182-184.
4 D. Szabo, Criminologie, Ed. Les presses de !’Université de M ontreal, 1965, p. 170.

103
punct de vedere geografic. în contextul în care soc ietățile occidentale cunosc de mai
multă vreme o tendință spre „stilul de viață” ameri can, iar în țările est-europene, în
ultimul timp, „cultura” americană este însușită rap id, cel puțin în privința scopurilor
(mai ales latura materială), granițele geografice a le teoriei se estompează. Rămân
limitele firești ale unei astfel de explicații, ce nu poate avea un caracter general, fiind
valabilă cu precădere în cazul infracțiunilor patri moniale comise cu intenție, sau în
cazul criminalității organizate.
Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes d eosebit în lumea științifică și
numeroase cercetări ulterioare au încercat să teste ze valabilitatea acestor ipoteze.
Astfel, s-a constatat, spre exemplu, existența unei legături directe între tendința
spre delincvență la unii minori și anomia familială . Prin anomie familială s-a
desemnat starea de confuzie sau absența consensului cu privire la normele de
conduită și la valori, printre membrii aceleiași fa milii 1.
Alte cercetări au scos la iveală, printre altele, c ă delincvență din obișnuință este
legată mai mult de slăbirea normelor decât de confl ictul de norme, în timp ce
delincvență ocazională și cea a adolescenților este favorizată mai mult de conflictul
de norme, decât de slăbirea acestora 2.
Departe de a-și fi pierdut actualitatea, această te orie cu izvoare centenare (dacă
ne gândim că prima formulare a anomiei aparține lui Durkheim) continua și astăzi să
se afle la baza unor cercetări cu caracter empiric 3.
4. Teoria angajamentului
Această teorie aparține sociologului american Howar d S. Becker și este
formulată în cuprinsul celebrei sale lucrări „Outsi ders” („Marginalii” sau „Cei din
afară”), publicată în anul 1963.
Beckef este de fapt unul din principalii reprezenta nți ai curentului
interacționist, ce se înscrie în sfera mai largă a criminologiei „reacției sociale”, care
consideră că devianța și, implicit, delincvența rep rezintă o creație a structurilor
sociale, structuri ce „etichetează” individul ca de viant (sau delincvent). Cu toate
acestea, în lucrarea lui Becker întâlnim și un „mod el secvențial al delincvenței” ce
poate fi înscris, foarte bine în cadrul explicațiil or privind „trecerea la act”
(criminologia dinamică). în plus, așa cum vom vedea imediat, teoria angajamentului
reprezintă o explicație de tip etiologic. Becker es te, din aceste considerente, un
excelent exemplu în sprijinul ideii că împărțirea c riminologiei în etiologică,
dinamică și cea a reacției sociale, are în prezent un caracter mai mult formal,

1 E.D. Jaffe, Family, Anomie and Delinquency Development of the C oncept and Some Empirical Findings, The
British Journal of Criminality, 1969, nr. 4, p. 376 -388, apud J. Vérin, Pour une nouvelle politique pénale, Ed.
Librairire Generale du Droit et de Jurisprudence, 199 4, p. 27.
2 G. Rose, Anomie and Deviation: a Conceptual Framework for E mpirical Studies, British Journal of Sociology,
17-03, 1966, p. 43, apud J. Vérin, op. rit., p. 27.
3 A se vedea, în acest sens, J. Verin, op. cit., p. 29.

104
didactic. în același timp este o dovadă că în ciuda declarațiilor antietiologice,
cercetările din domeniul criminologiei, inclusiv cu rentul interacționist, nu pot să se
sustragă tentației unor explicații cauzale 1.
Revenind la teoria angajamentului, trebuie precizat că aceasta se înscrie în
categoria explicațiilor privind „factorii sociali a i respectului legii penale”, de care
aminteam la începutul acestei secțiuni. Teoriile ps iho-sociale de acest gen
inversează întrebarea clasică și se preocupă de a a fla „de ce anumiți indivizi respectă
legea”.
Pornind și el de Ia această interogație, Becker găs ește un răspuns posibil în
ideea de angajament.
„Termenul angajament trimite la procesele prin care diverse tipuri de interese
sunt în mod progresiv învestite în adoptarea anumit or linii de conduită cu care nu par
să aibă raporturi directe. în urma acțiunilor pe ca re le-a realizat în trecut sau datorită
funcționării obișnuite a diferitelor mecanisme inst ituționale, individul consideră că
trebuie să adopte anumite linii de conduită, în lip sa cărora numeroase din activitățile
sale s-ar vedea în mod indirect compromise” 2.
Altfel spus, individul respectă legea penală pentru a nu pierde avantajele pe
care le presupune viața socială în care este „angaj at”.
Dacă această constatare este corectă atunci și reci proca este valabilă, respectiv:
un individ comite o infracțiune deoarece nu este su ficient de „angajat în angrenajul
social, practic el „nu are ce pierde”: „pentru acel a care nu are nici reputație de apărat,
nici slujbă de păstrat în viața convențională, menț inerea aparențelor conforme
convențiilor nu reprezintă o miză; el este deci lib er să se supună impulsurilor sale” 3.
Pe lângă această variantă „clasică”, Becker mai adm ite existenta unei a doua
căi spre delincvență. Pentru această explicație el se folosește de un concept introdus
de alți doi sociologi americani 4, respectiv: „tehnicile de neutralizare”.
Prin „tehnicile de neutralizare” se au în vedere Ju stificările” pe care
delincvenții le utilizează pentru a aproba propriil e acțiuni infracționale.
O primă tehnică de neutralizare apare în situația î n care delincventul se
consideră el însuși „descărcat de responsabilitatea ” propriilor acțiuni; el se consideră
o „minge de biliard” aruncată din situație în situa ție, într-o totală neputință.
O a doua „tehnică” se creează în legătură cu prejud iciul comis prin infracțiune,
și care în viziunea infractorului poate fi socotit uneori inexistent: un furt de mașină
poate fi considerat un „împrumut” și un scandal înt re bande poate fi perceput ca o
ceartă particulară, o luptă reciproc acceptată, ce nu interesează ansamblul

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 149
2 H. Becker, Outsiders, op. cit., p. 50.
3 Ibidem, p. 51.
4 G.M. Sykes, D. Matza, Techniques of neutralization. A theory of delin- qu ency, American Sociological Review,
22 (Decizia 1957), p. 667-669.

105
comunității.
A treia tehnică de neutralizare este reprezentată d e situația în care delincventul
consideră că vătămarea pe care o produce este justă : agresiunile contra
homosexualilor, atacurile împotriva minorităților, vandalismul conceput ca o
răzbunare împotriva profesorului ori reprezentantul ui administrației școlare care nu
a fost „corect” etc.
O a patra tehnică implică o „condamnare a celor ce condamnă”; aceștia pot fi
considerați de către infractor ipocriți, delincvenț i deghizați ori indivizi împinși de o
ură personală.
în sfârșit, o ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigențelor
sociale generale în schimbul salvării celor ale unu i grup social restrâns. îndepărtarea
de normă nu se face în acest caz prin respingerea a cesteia, ci prin „prioritatea
acordată respectului altor norme, care sunt conside rate mai presante sau par să ceară
o loialitate de un grad superior” 1.
Rezumând cele arătate anterior, putem constata că, în opinia lui Becker,
individul comite o faptă penală fie pentru că nu es te suficient de integrat social și
deci nu are ce pierde, fie deoarece își găsește une le Justificări” pentru actele sale
ilegale.
Teoriile psiho-morale
O ultimă categorie analizată o reprezintă cea a ex plicațiilor de natură
psiho-morală.
Teoriile care fac parte din această categorie își p ropun, în primul rând,
explicarea mentalității criminalului, respectiv mec anismele de formare ale acestei
mentalități și trăsăturile care o diferențiază de c ea a noncriminalului.
Teoriile psiho-morale, în general, consideră că bio logicul ori socialul nu
prezintă interes decât în măsura în care permit o m ai bună înțelegere a modului în
care se structurează mentalitatea criminală 2.
Diversitatea explicațiilor de natură psiho-morală f ace dificilă o clasificare a
acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau m ai puțin, amprenta directă a
psihanalizei freudiene; altele, încearcă să ofere u nele explicații originale, și le vom
numi „autonome”. Este vorba despre o autonomie rela tivă deoarece și la aceste teorii
se poate observa, dacă nu o influență freudiană, o valorificare a gândirii altor
psihanaliști (Adler, Jung) sau, oricum, o raportare la aceștia.
Având în vedere precizările de mai sus, vom grupa t eoriile psiho-morale în
două subcategorii ee vor fi tratate în subsecțiuni distincte:
§1. Teoriile psiho-morale de orientare psihanalitic ă;
§2. Teoriile psiho-morale autonome.

1 H. Becker, op. cit., p. 52.
2 În acest sens, a se vedea R. Gassin, op. cit., p. 190.

106
1. Teoriile psiho-morale de orientare psihanalitică
Cuprindem, în această subcategorie a teoriilor psih o-morale de factură
psihanalitică, acele explicații ale fenomenului cri minal care poartă amprenta
psihanalizei freudiene. Pentru înțelegerea lor, ca de altfel pentru o mai bună
înțelegere a tuturor teoriilor psiho-morale, este n ecesară în prealabil o evaluare a
rolului pe care l-au avut explicațiile freudiene, î n dezvoltarea doctrinei
criminologice.
Contribuția lui Freud la dezvoltarea gândirii crimi nologice
Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanaliz ei, această a treia mare
înfrângere a orgoliului uman, după cum o numea el î nsuși 1.
Contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea g ândirii criminologice este
greu de evaluat, datorită caracterului vast și evol utiv al operei marelui savant.
Intr-o manieră schematică, se pot distinge trei asp ecte mai importante ale
acestei contribuții:
1) explicațiile privind structura și funcționarea „apa ratului” psihic;
2) explicațiile privind etiologia și tratamentul nevro zelor;
3) referirile la fenomenul criminal.
1) Explicațiile privind structura și funcționarea „ aparatului” psihic parcurg în
gândirea freudiană două faze:
Inițial, Freud a considerat că cele trei instanțe a le vieții psihice sunt:
inconștientul, preconștientul și conștientul. în fu ncție de acestea, în primele sale
studii, Freud explica atât producerea actelor ratat e, cât și etiologia nevrozelor, a
viselor etc.
Ulterior, șinele, eul și supraeul devin elementele structurante ale psihicului.
„Șinele, sediul tendințelor instinctuale și al refu latului, ia locul inconștientului, dar
inconștientul nu se limitează la sine. Inconștientu l nu mai este o instanță, ci o
caracteristică a celor trei instanțe, pentru ca și supraeul este inconștient, iar eul are și
el o dimensiune inconștientă”2.
Aceste elemente structurante ale psihicului, precum și corelațiile dintre ele, au
fost utilizate ulterior și în cercetarea criminolog ică.
2) Explicațiile privind etiologia nevrozelor admit existența a trei factori a căror
acțiune intervine la persoanele bolnave: a) predisp ozițiile ereditare; b) influența unor
evenimente din prima copilărie; c) „renunțarea real ă”, unde se includ diferitele
frustrări provocate individului de mediul social și mai ales de cel moral, adică „toate
nenorocirile vieții care impun renunțarea la dragos te, care antrenează mizeria,

1 Copernic a arătat că Pământul nu este centrul univers ului, Darwin că omul este un animal printre altele și
psihanaliza demonstrează că „eul nu este stăpân la el acasă”. A se vedea, în acest sens, S. Freud, Introduction à
la psychanalyse, Ed. Payot, 1989, p. 266.
2 V.Dem. Zamfirescu, Câteva prejudecăți despre Freud, în Caiete de psiha naliză nr. 1, Ed. Jurnalul literar, 1992,
p. 9.

107
neînțelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără a mai vorbi de condițiile sociale
defavorabile și de rigoarea exigențelor morale a că ror presiune o resimțim” 1.
Dintre acești factori, analiza freudiană se axează pe „evenimentele din prima
copilărie”, a căror influență este socotită hotărât oare. în această perioadă a primei
copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faz e, în funcție de anumite zone
erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală, faza anală și faza genitală.
Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor „fix ații ale libidoului”, care repre-
zintă „predispoziții pentru ulterioare breșe ale nă zuințelor refulate” și pot genera
unele nevroze ori perversiuni 2.
Tot în perioada copilăriei, ca urmare a unei prime fixații a libidoului spre un
„obiect sexual” exterior, apare și se dezvoltă „com plexul lui Oedip”. Teoria
psihanalitică desemnează prin „Complexul oedipian”, în esență, atracția sexuală
manifestată de individ, în primele faze ale copilăr iei, față de părintele de sex opus, și
dorința corelativă de suprimare a părintelui de ace lași sex. Etapa „complexului
oedipian” este o etapă care se parcurge în mod inev itabil de orice individ. Modul în
care se va rezolva „conflictul”, fie prin sublimare a tendințelor, fie prin refularea lor,
va reprezenta „cheia” diferențierii ulterioare într e personalitățile normale și
personalitățile nevrotice. De aceea, Freud vede în „Complexul lui Oedip” nucleul
nevrozelor 3.
După cum se va putea observa, explicațiile freudien e în legătură cu
„evenimentele din prima copilărie” au influențat te oriile privind personalitatea
antisocială (modul de structurare al acesteia), iar explicațiile privind nevrozele, în
general, au fost preluate de „teoria criminalului n evrotic”.
În plus, tehnica de „transfer” propusă de Freud în terapeutica analitică 4 a fost
preluată de criminologia clinică și utilizată în „t ratamentul delincventului”.
3) Referirile directe la fenomenul criminal nu abun dă în opera freudiană,
deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de a cest subiect.
a) O primă categorie de referiri ce merită a fi semnal ate le găsim în lucrarea
„Totem și tabu”, ce aparține din punct de vedere cr onologic perioadei medii a
creației freudiene (1913).
Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu rele vanță criminológica
(uciderea, incestul), Freud consideră că transgresa rea acestora reprezintă
satisfacerea unor „dorințe refulate” și, plecând de la aceasta, ajunge chiar la o
interesantă fundamentare a sistemului represiv. 5

1 S. Freud , Introduction à la psychanalyse, op. cit,, p. 409.
2 S. Freud, Psihanaliză și sexualitate, Ed. Științifică Bucureș ti, 1994, p. 23.
3 S. Freud , Introduction â la psychanalyse, op. cit., p. 317.
4 Ibidem, p. 408 și urm.
5 „Dacă unul a reușit să-și satisfacă o dorință refulată , este obligatoriu ca toți ceilalți tovarăși de comun itate să
se simtă animați de aceeași tentație; pentru a o rep rima, trebuie sancționată cutezanța celui vinovat, și adesea

108
Dorința este însă o expresie a instinctului, ceea c e duce la ideea că actul
criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o o rigine instinctuală. La aceeași
concluzie ajunsese și un alt cercetător (Frazer), p e care Freud îl citează, arătând că
opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui a rgumente: „Legea nu interzice
omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub p resiunea unora dintre instinctele
sale (…). Dacă nu ar exista înclinații rele, nu a r exista crime, iar dacă nu ar exista
crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?” 1
Mai trebuie amintit că, în epoca în care a scris „T otem și tabu”, Freud se afla în
faza absolutizării instinctului sexual (fapt ce i-a atras acuzația de pansexualism). în
acest context, el proiectează „complexul oedipian” la scara umanității: păcatul
originar constă în uciderea tatălui și posedarea ma mei, crime ce au dat omenirii o
perpetuă conștiință a vinovăției. „Complexul lui Oe dip” capătă astfel valoarea unei
explicații universale: „… în complexul lui Oedip găsim începuturile simultane ale
religiei, ale moralei, ale societății și ale artei, în deplină concordanță cu constatările
psihanalizei că acest complex formează nucleul tutu ror nevrozelor, în măsura în care
am reușit noi să-l înțelegem” 2.
Revenind la problema care ne interesează, în contex tul celor de mai sus, crima
apare și ea ca o expresie a instinctului sexual gre șit canalizat, a „complexului
oedipian”.
Mai mult, dacă prelungim puțin raționamentul ffeudi an, potrivit căruia însăși
morala își are originea în „complexul oedipian”, se poate afirma că și dreptul penal,
ca prelungire a moralei, are aceeași sursă.
Rezultă din toate acestea o concluzie paradoxală: a tât „crima”, cât și
„pedeapsa” au o origine comună, instinctuală.
b) O altă categorie de referiri, mai mult sau mai p uțin directe, la fenomenul
criminal, o găsim în studiile publicate de Freud în perioada „maturității”: „Dincolo
de principiul plăcerii” (1920) și „Eul și șinele” ( 1923).
In această fază a gândirii freudiene apare o nouă t eorie a instinctelor.
Freud sesizează o proprietate generală a instinctel or, și anume: compulsiunea la
repetiție. Pe baza acesteia, instinctul este defini t ca: „o tendință inerentă a
organismului viu de a reproduce o stare din trecut la care el a fost obligat să renunțe,
sub influența forțelor exterioare perturbatoare, un fel de elasticitate organică (…)
expresia inerției vieții organice” 3.
În acest context, se constată o opoziție categorică între „instinctele eului” care

se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care îl execută prilejul de a comite , la adăpostul expierii, același
fapt nelegiuit. Este aici unul dintre principiile f undamentale ale sistemului penal omenesc, care decu rge în mod
firesc din ipotetica identitate dintre dorințele re fulate și cele ale acelora însărcinați să răzbune s ocietatea ”, S.
Freud, Totem și tabu, Ed. Mediarex, 1996, p. 86.
1 S. Freud , Totem și tabu, op. cit., p. 145.
2 Ibidem, p. 182.
3 S. Freud , Dincolo de principiul plăcerii, în Caiete de psiha naliză nr. 1, Hd. Jurnalul literar, 1992, p. 55 .

109
tind către moarte, pe de o parte, și instinctele se xuale, care acționează în direcția
prelungirii vieții, pe de altă parte 1. Se conturează astfel dualismul antagonist:
Eros-Thanatos.
Erosul reprezintă categoria instinctelor , vieții c are tind la „complicarea” și
menținerea acesteia. în cadrul acestei categorii, i nstinctele sexuale sunt
reprezentative, dar nu singurele.
De cealaltă parte, Thanatos reprezintă categoria in stinctelor morții având
„funcția de a readuce organismul la starea anorgani că”. Sadismul este reprezentantul
principal al acestei categorii 2.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o no uă posibilitate în explicarea
crimei care, așa cum am văzut anterior, în opinia l ui Freud, este de natură
instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare și va rianta morbida, unde
„responsabilitatea” crimei aparține tendinței umane spre agresiune și distructivitate,
expresii extravertite ale instinctului morții. Aces te concluzii sunt însă indirecte,
depășind deja „litera” freudiană.
c) în sfârșit, într-o explicație directă cu privire la crimă, formulată în lucrarea
„Eul și șinele”, Freud vede în actul criminal o exp resie a sentimentului de
culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în star e inconștientă și anterior faptei:
„Constatarea că intensificarea acestui sentiment in conștient de vinovăție poate face
dintr-un om un criminal, a constituit o adevărată s urpriză. Și totuși, faptul este
neîndoielnic; la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic
sentiment de culpabilitate, anterior și nu consecut iv crimei, sentiment care a
constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că respe ctivul trăiește posibilitatea legării
acestui sentiment de ceva real și actual ca pe o uș urare” 3.
Această eliberare de sub presiunea unui sentiment c ulpabil nu înlătură originea
instinctuală a crimei, ci doar o „intermediază”, da că ținem seama de faptul că
sentimentul vinovăției este consecutiv unor instinc te condamnabile.
Această ultimă variantă explicativă a crimei a fost reluată de teoria criminalului
nevrotic, teorie ce va fi examinată în continuare, pe scurt.
1.1. Teoria criminalului nevrotic
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparțin e crimino- logilor Fr.
Alexander și H. Staub și este expusă în lucrarea ac estora „Criminalul și judecătorii
săi” publicată în anul 1929 la Viena 4.
In viziunea celor doi cercetători, criminalitatea p oate fi clasificată în

1 Ibidem, p. 64:
2 S. Freud, Eul și șinele, în Caiete de psihanaliză, op. cit., p. 131.
3 Ibidem, p. 147.
4 Alexander și Staub reiau și dezvoltă o teorie aparținând lui Aichhom: „Teoria ființei supraumane lipsite de
supraeu”. Aceasta reprezintă, se pare, prima explica ție criminológica pe baze psihanalitice, ea fiind a probata
de Freud însuși care semnează prefața Ia lucrarea lui Aichom (1925). A se vedea, în acest sens, A. Hesnard,
Psychologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963.

110
următoarele trei categorii:
1) Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, f antezii sau acte ratate;
2) Criminalitatea ocazională, specifica persoanelor și situațiilor în care
Supraeul suspendă instanța sa morală, în urma unei vătămări sau a unei amenințări
iminente pentru eu (cazurile în care conduita crimi nală este consecutivă unui șantaj,
unei amenințări ori unei stări apropiate de legitim a apărare etc.);
3) Criminalitatea obișnuită – această categorie cuprin de la rândul ei trei tipuri
de criminali:
a) criminalii organici, a căror personalitate ține de psihiatria clasică
(bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacit ății de discernământ ori lipsa
acestuia);
b) criminalii normali, caracterizați prin aceea că sun t sănătoși din punct de
vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceșt ia fac parte, de regulă, dintr-o
colectivitate criminală și se comportă conform mora lei acesteia; nu prezintă conflict
între Eu și Supraeu;
c) criminalii nevrotici, respectiv cei care acționează în funcție de mobiluri
inconștiente; Eul este învins de Sine, care scapă d eterminării Supraeului; în aceste
cazuri, se constată existența unui sentiment de vin ovăție, însoțit de angoasa
pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca p e o justificare morală, dar și ca
pe o autorizare a recidivei; doar „gândul” criminal este suficient pentru a dezvolta
sentimentul de culpabilitate și nevoia de pedeapsă 1.
1.2. Teoria personalității antisociale
Această teorie are la bază constatările psihanalize i freudiene cu privire la
„evenimentele din prima copilărie”, la care se adau gă o serie de rezultate obținute
prin cercetările altor specialiști.
Ovariantă a acestei teorii a fost expusă de Kate Fr iedlander într-o lucrare
dedicată delincvenței juvenile 2.
Se consideră, în esență, că la origine, copilul est e o ființă absolut instinctivă,
dominată de principiul plăcerii; el urmează să se c onformeze principiului realității,
care caracterizează adaptarea socială, printr-un pr oces lent de modificare ori
sublimare a instinctelor.
Procesul de adaptare parcurge trei etape:
1) faza primelor relații dintre copil și părinți; .
2) faza formării Supraeului;
3) faza formării relațiilor de grup în cadrul familiei .
Prima fază este și cea mai importantă, ea cuprinzân d, așa cum am văzut în
explicațiile freudiene, atât fixațiile libidoului, cât și complexul oedipian; de

1 A se vedea, în acest sens, J. Pinatel , op. cit., p. 190.
2 K. Friedlander, La délinquance juvénile, Ed. P.U.F., Paris, 1951, p . 7-67.

111
rezolvarea acestuia din urmă va depinde în cea mai mare măsură dezvoltarea
ulterioară a personalității.
În cea de-a doua fază, copilul încearcă să se ident ifice cu părinții și are loc un
proces imitativ. Desigur că, dacă mediul familial e ste criminal, copilul va avea toate
șansele să urmeze același comportament.
In sfârșit, cea de-a treia și ultima fază are rolul de a asigura adaptarea socială a
copilului. Relațiile care se dezvoltă în cadrul gru pului familial în această perioadă
reprezintă o copie „micro” a relațiilor sociale de mai târziu; orice element negativ
care poate vicia aceste prime relații.
gelozie, sentiment de injustiție etc., va avea un r ol negativ asupra adaptării
sociale a individului. Rezultă că în adaptarea soci ală, respectiv în formarea
personalității individului, factorii primordiali su nt cei familiali. „Toți ceilalți factori
sociali sunt secundari” 1.
Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilărie în f ormarea unei personalități
antisociale a fost subliniat și de alte cercetări d e psihologie criminală.
S-a pus-accentul uneori pe carențele afective mater ne, care generează o lipsă de
afectivitate copilului, ceea ce poate duce ulterior la un comportament criminal. In
general însă, mediul infantil precoce, „când părinț ii reprezintă polul semnificativ al
unei structuri impersonale”, poate deveni un factor criminogen pentru viitorul tinerei
ființe” 2.
2. Teoriile psiho-morale „autonome”
Pot fi incluse în această categorie diverse explica ții crimino- logice de factură
psiho-morală, unele eliberate total, altele doar pa rțial, de influența psihanalitică.
Reținem aici doar două astfel de teorii, elaborate de către două dintre
personalitățile cele mai marcante ale criminologiei : E. de Greeff și J. Pinateî.
2.1. Teoria instinctelor
Această teorie aparține criminologului belgian Etie nne de Greeff, considerat pe
bună dreptate fondatorul criminologiei clinice 3, dar și unul din pionierii
criminologiei dinamice, prin formularea unei teorii a trecerii la act. întreaga doctrină
a criminologului belgian se fondează însă pe o anum ită concepție asupra
personalității delincventului, ceea ce ține de etio logia psiho-morală 4.
Pentru E. de Greeff, personalitatea delincventului, ca și personalitatea umană în
general, este determinată de instincte.

1 J. Pinatel , Tratat, op. cit., p. 193.
2 A. Hesnard, op. cit., p. 119.
3 A se vedea supra nr. 77.
4 A se vedea, în același sens, R. Gassin, op. cit., p. 194.

Instinctele însă, pe de o parte, nu se opun intelig enței și nu pot fi separate de
aceasta. Pe de altă parte, nu se poate identifica i a om o manifestare instinctuală pură,
în sensul că, de fapt, mai multe instincte, mai mul te tendințe acționează și își produc
efectele asupra conduitei umane în același timp: „a cest ansamblu de tendințe instinc-
tive organizate între ele ținând cont de viitor, ad ică organizate potrivit preocupărilor
inteligenței, formează structura afectivă”1.
În cadrul acestei structuri afective se pot disting e două grupe fundamentale de
instincte: cele de apărare și cele de simpatie. Ins tinctele de apărare contribuie la
conservarea Eului, funcționează sub semnul sentimen tului de justiție și de
responsabilitate a „celuilalt”, au la bază agresivi tatea, tind spre o reducere
progresivă a individului la o entitate abstractă, s upusă legilor morale concepute
mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la cons ervarea speciei, funcționează sub
semnul abandonului de sine și acceptarea totală a „ celuilalt”, au la bază
subordonarea și devotamentul față de celălalt, tind spre o valorizare extremă a
celuilalt.
Niciuna din cele doua categorii nu se poate realiza integral; există o opoziție
permanentă între instinctele de apărare și cele de simpatie; viața psihică se
desfășoară sub semnul conflictului permanent între componentele structurii
afective 2.
Tendința de a alege securitatea în dauna afectivită ții dă naștere unui sentiment
de vinovăție a cărui lichidare se încearcă prin „re întoarcerea către celălalt”.
în tot acest conflict se creează un echilibru preca r; în aceste condiții tulburările
de caracter și insuficiențele inteligenței vor favo riza trecerea la actul criminal 3.
Este de reținut că explicațiile complexe pe care le formulează criminologul
belgian în legătură cu structurile afective, reprez intă doar „terenul pregătitor” pentru
dezvoltarea unei teorii a trecerii la act, care dep ășește sfera preocupărilor de natură
etiologică.
2.2. Teoria personalității criminale
Această ultimă teorie de care ne ocupăm aparține ce lebrului criminolog francez
Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicati v, capabil să aducă lămuriri atât
în ce privește geneza (etiologia), cât și dinamica actului criminal.
Noțiunea de personalitate criminală nu trebuie înțe leasă ca un tip antropologic,
o variantă a speciei umane. Ea este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operațional”.
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oa menii în buni și răi; nu există

1 E. de Greeff, Les instincts de défense et de sympathie, Ed. P.U. F., Paris, 1947, p. 21.
2 A se vedea, în sensul celor de mai sus, J. Pinatel, La théorie des instincts d’Etienne de Greeff, R.S. C. nr.
4/1961, p. 833.
3 A se vedea R. Gassin, op. cit., p. 194.

113
o diferență de natură între oameni cu privire la ac tul criminal: „Psihanaliza ne-a
învățat în acest sens unele lucruri pe care le știa m încă de 1a Decalog. Orice om, în
circumstanțe excepționale, poate deveni delincvent”1.
Inexistența unei diferențe de natură între oameni n u exclude însă existența unor
diferențe graduale în privința pragului lor delincv ențial”.
Unii indivizi au nevoie de „instigări” exterioare g rave, iar alții de „instigări”
lejere, pentru a prezenta reacții delictuale, pentr u a realiza trecerea la act. Această
diferență graduală este dată de anumite trăsături p sihologice care, în concepția lui
Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalită ții criminale”,
Componentele nucleului personalității criminale car e comandă condițiile
trecerii Ia act sunt: egocentrism; labilitate; agre sivitate; indiferență afectivă.
Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși 2.
Labilitatea (de la labilis, care înseamnă a aluneca , a cădea, a atârna) reprezintă
o lipsă de prevedere, o „deficiență de organizare î n timp”, o instabilitate.
Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de t endințe, mergând de la
simpla afirmare a Eului, până la ostilitate; ea se manifestă printr-un „dinamism
combativ”, care are ca funcție „învingerea și elimi narea obstacolelor și dificultăților
care barează drumul acțiunilor umane” 3.
Indiferența afectivă (sau insensibilitatea morală) reprezintă acea trăsătură
negativă prin care individul este împiedicat de a „ încerca emoții și înclinații altruiste
și simpatice”; el este dominat de egoism și răceală fața de aproapele
Cele patru componente nu trebuie analizate în mod i ndividual; reunirea tuturor
componentelor, precum și legăturile dintre acestea, dau un caracter particular
personalității în ansamblul ei. „Nucleul personalit ății criminale este o structură
dinamică. încă o data, reunirea și asocierea acesto r componente, dintre care nici una
nu este anormală în sine, acțiunea și interacțiunea lor trebuie luate în considerație.
Nucleul personalității criminale este o rezultantă, și nu un dat” 4.,
Inițial, teoria personalității criminale a fost con cepută pentru a explica
fenomenul criminal individual. Ulterior, această te orie a fost extinsă cu privire la
criminalitate.
Perfecționată în cursul anilor ’80 de către autorul ei, această teorie a fost
validată printr-o serie de studii criminologice 5.
Teoria personalității criminale reprezintă astfel u na dintre ultimele explicații

1 J. Pinatel , La societe criminogene, Ed. Calman+Levz,1971, p.9 7
2 Pentru a ilustra aceasta trăsătură autorul dă exemplul experiențelor cu privire la „asociațiile de idei”, în care
se denumește „asociația egocentrică” împrejurarea î n care subiectul reacționează la cuvântul inductor
printr-o idee relativă la propria persoanăȘ „dacă s e dă cuvântul câine, răspunsul va fi: îl iubesc”. A se vedea J.
Pinatel , Egocentrisme et personalitecriminelle, R.S.C.-D.P .C. nr 1/1959, p. 163
3 J. Pinatel, Agressivite et personalite criminelle, R.S.C./D.P.C . nr. 3/1959, p. 712.
4 Idem, La société criminogène, op. rit., p. 101.
5 în acest sens, a se vedea, R. Gassin, op. cit., p. 197.

114
etiologice importante. Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru teoriile
„trecerii la act”, care aparțin criminologiei dinam ice, „succesoarea” etiologiei
criminale.

115

CRIMINOLOGIA DINAMICĂ.
PRINCIPALELE TEORII NONCAUZALE

116
Definiția criminologiei dinamice

Criminologia dinamică sau criminología actului reun ește explicații de tip
noncauzal cu privire la fenomenul criminal. O serie de explicații de acest gen apar
încă din prima jumătate a secolului al XX-lea (anii ’30). Ele au fost calificate de
Edwin Sutherland ca „mecaniste”, „situaționale” sau „dinamice”, deoarece iau în
calcul doar: „elementele care intră în joc în momen tul în care infracțiunea este
comisă” 1.
Actul de naștere al criminologiei dinamice poate fi considerat raportul asupra
„criminogenezei”, prezentat de E. de Greeff la cel de-al doilea Congres Internațional
de Criminologie de la Paris (1950), în care se elab orează o adevărată teorie asupra
proceselor de trecere la act 2.
După congresul de la Paris, din ce în ce mai mulți criminologi s-au arătat
preocupați de o nouă manieră de abordare a fenomenu lui criminal. Se creează astfel
o nouă orientare în cercetarea criminológica, orien tare ce se caracterizează printr-o
modalitate de cunoaștere specifică, respectiv cunoa șterea dinamică, interesată de
înțelegerea proceselor ce însoțesc „trecerea la act ul criminal” 3.
Teoreticienii acestei orientări neagă valoarea știi nțifică și utilitatea explicațiilor
de tip cauzal și, de aceea, își concentrează atenți a asupra actului criminal în sine,
încercând să facă abstracție de „istoria” infractor ului, de factorii endogeni ori
exogeni ce ar fi putut acționa asupra acestuia ante rior comiterii faptei.
In ultimele două-trei decenii, explicațiile de tip dinamic au devenit
preponderente în cercetarea criminologică, încât au ajuns să formeze, practic, o
subramură distinctă a criminologiei.
Astfel, putem defini criminologia dinamică drept acea subra mură a
criminologiei teoretice, care se ocupă cu studierea fenomenului criminal , din
punctul de vedere al mecanismelor și al proceselor care însoțesc trecerea la act.
Din punct de vedere doctrinar, la originea explicaț iilor noncauzale se află
concepția utilitarista a școlii clasice a dreptului penal. Această „filiație” este de altfel
revendicată în mod explicit de Maurice Cusson, unul dintre cei mai autorizați
exponenți ai teoriilor dinamice actuale. Caracteriz ându-și propria teorie, autorul
sus-amintit afirma: „Analiza strategică prinde pe p icior greșit pozitivismul pentru a
opera o întoarcere la clasicism. Este o respingere a lui Lombroso în favoarea lui
Beccaria” 4.
Deoarece am analizat anterior opera lui Beccaria și , implicit, ideile care au stat

1 A se vedea supra nr. 186.
2 A se vedea, în acest sens, R. Gassin , op. cit., p. 12.
3 A se vedea supra nr. 56.
4M. Cusson, Délinquants pourquoi?, Ed. Armand Colin, 1981, p. 64.

117
la baza apariției școlii clasice, nu vom reveni asu pra acestei probleme. Reținem însă
că utilitarismul clasic reprezintă un punct de repe r important în înțelegerea teoriilor
dinamice.
Apariția teoriilor criminologiei dinamice a fost fa vorizată și de formularea
primelor explicații privind trecerea la act, care a parțin de fapt unor criminologi
preocupați de aspectul etiologic și pentru care tre cerea la act nu a reprezentat decât o
prelungire a unor explicații cauzale. Abia după exa minarea acestor prime modele de
trecere la act vom putea aborda teoriile dinamice p ropriu-zise, care reprezintă
adevăratele explicații noncauzale.
în sfârșit, odată cu parcurgerea teoriilor dinamice , avem o imagine de ansamblu
a principalelor explicații formulate în legătură cu fenomenul criminal. Putem așadar
risca o apreciere de ordin general asupra stadiului actual al cunoștințelor în domeniul
criminologiei.

118

Trecerea la act ca prelungire
a explicațiilor etiologice

O serie de crixninologi a încercat să finalizeze ex plicațiile de natură etiologică,
prin elaborarea unor modele de trecere la act. în l iteratura de specialitate, explicațiile
privind aceste modele sunt reunite sub denumirea: „ Teoriile dinamice
complementare”. Se face distincție între modele gen erale și modele particulare, de
trecere la act; acestea din urmă sunt la rândul lor clasificate în: modele care atribuie
im rol determinant personalității; modele care atri buie un rol important situației și, în
sfârșit, modele de analiză a procesului de trecere la act 1.
O prezentare exhaustivă fiind imposibilă în economi a acestei lucrări, ne vom
referi doar la câteva dintre cele mai cunoscute mod ele particulare 2.
1. Modele particulare de trecere la act
În această categorie, poate fi inclus unul din prim ele modele de trecere la act, ce
aparține criminologului belgian Etienne de Greeff, a cărui teorie a instinctelor am
examinat-o anterior.
Etienne de Greeff consideră că „procesul criminogen ” trebuie raportat la actul
grav. El folosește ca model procesul de convertire parcurs de indivizi aparținând
comunităților pre-civilizate, proces descris de un alt autor 3. Aplicând aceeași
schemă generală la actul criminal (în sens de omor) , de Greeff consideră că sunt
parcurse, în principal, de către delincvent, trei e tape:
Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprez intă o perioadă „mai degrabă
subconștienta susținută de numeroase elemente incon știente”. în această etapă, la un
moment dat, trăirile subterane ce tind spre crimă, apar spontan în zona conștientului:
apare ideea „dispariției” eventualei victime. Aceas tă „prise de conscience” poate fi
declanșată de stimuli exteriori ori interiori multi pli, de natură diversă. O asemenea
etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viața or icui. în general, individul sub
influența factorilor morali afectivi, va îndepărta „ideea” criminală. Viitorul infractor
va trece însă la cea de-a doua etapă 4.
A doua etapă este denumită: etapa asentimentului fo rmulat. Deși procesele din
subconștient nu au dispărut încă, în această fază „ lucrurile se petrec în mare parte de
o manieră conștientă”. Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să
dispară și oscilează încă între dorința ca această „dispariție” să se îndeplinească fără
contribuția sa și ideea că ar putea „ajuta” la acea stă dispariție. Este o etapă contra-

1 În acest sens, a se vedea R. Gassin, op. cit., p. 203-207.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 167
3 R. Allier , La conversion chez Ies précivilisées, vol. II, Pa yot, Paris, cf. E. de Greeff, Introduction à la
Criminologie, Ed. P.Ü.F., 1948, p. 315.
4 A se vedea E. de Greeff, Introduction à la Criminologie, op. cit., p. 316-3 19.

119
dictorie, de ezitări: „Progresia nu se face de o ma nieră univocă. Există în suflet
mișcări pentru și contra. Ideea se conturează în mo d lent prin avansări și reculuri.
Greșelile victimei au tendința de a fi exagerate, m otivele de a o vedea dispărută au
tendința de a fi înnobilate. Pericolele și inconven ientele de a o face să dispară,
decăderea, abjecția, constituie rezistența interioa ră. Este vorba de a rupe cu tot
trecutul, de a se pune în afara societății…” 1.
Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia d e a comite crima nu este încă
luată, ca un eveniment accidental (spre exemplu beț ia) să declanșeze totuși actul
criminal, în aceste cazuri asistăm la o pregătire d eficitară» la o executare imprecisă,
la o lipsă totală de precauții pentru asigurarea im punității.
Cea de a treia etapă, criza, presupune ca „dispariț ia să fie decisă”: „Principiul
morții fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act, să-i
accepte rușinea și riscul (…). Criminalul se găse ște în acest moment într-o stare
morală și fizică acută. Sensibilitatea sa este exas perată, emotivitatea dezechilibrată,
judecata sa este obsedată de starea de criză și de luptă și se întâmplă să fie pentru
moment delirant.
Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, înc ă împiedicată, dar, cu
siguranță, un nimic poate să o elibereze” 2.
Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cel e trei etape, prin acțiunea
forțelor de inhibiție interioare, care pot fi event ual stimulate de împrejurări externe.
în același timp trecerea la act se poate face înain te de a se ajunge la o „decizie
propriu-zisă” și, în acest caz, executarea fiind ră u pregătită, crima are toate șansele
să eșueze ori să fie realizată de o manieră impropr ie 3. Rezultă că procesul de trecere
la act este, în opinia lui de Greeff, rezultatul lu ptei unor tendințe (mobilări) opuse, ce
pot să apară sau nu, în zona conștientului, în func ție de etapele ce sunt ori nu
parcurse; configurația psiho-morală a individului j oacă rolul esențial; în plus, pot să
apară anumiți factori conjuncturali care să facilit eze ori, dimpotrivă, să îngreuneze
drumul spre crimă.
În sfârșit, trebuie remarcat că în opina lui de Gre eff, există și acte criminale ce
se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea nici uneia din etapele
descrise. în aceste situații, „ușurința” de a comit e fapta este foarte mare, criminalul
fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comis ă ca un act banal lipsit de

1 Ibidem, p. 320.
2 Ibidem, p. 321.
3 Pentru a ilustra această ipoteză, de Greeff folosește exemplul uciderii lui Rasputin, reluând mă rturisirile
Prințului Iusupov (La fin de Raspoutine, Ed. Pion, 1927). în acest caz criminalul „nu era preg ătit, din punct de
vedere psihologic în momentul în care a trecut la ac t” și toate acțiunile sale destinate să suprime vict ima sunt
comise cu stângăcie, de o manieră ezitantă. De aceea , Iusupov nu reușește decât să-l rănească, în cele din
urmă, pe Rasputin, care, ar fî reușit să scape dacă nu intervenea o altă persoană, pentru a desăvârși crima . A
se vedea, în acest sens, E, de Greeff, op. cit., p. 346-349.

120
gravitate 1.
Printre modelele particulare existente în doctrină merită a fi amintit și cel
propus de J. Pinatel.
Modelul de trecere la act conceput de J. Pinatel es te considerat a fi obiectiv, în
sensul că el descrie actul criminal așa cum acesta este perceput din exterior de către
un observator care analizează „dinamica personalită ții agentului”. Prin aceasta el se
deosebește de modelul lui E. de Greeff, care este c onsiderat „subiectiv”, în sensul că
descrie trecerea la act așa cum aceasta este trăită de subiectul însuși 2.
Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin a cțiunea conjugată a celor patru
trăsături psihice esențiale care alcătuiesc „nucleu l personalității criminale” 3. Pentru
ca un subiect să „treacă la act” este necesar ca el să nu fie reținut de oprobriul social
care este asociat răufăcătorului; acest proces de „ auto-legitimare subiectivă” este
asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei
este explicat prin labilitate. Obstacolele material e susceptibile să împiedice
executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. î n ultimă instanță, când subiectul
ajunge în situația de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reținut de
sentimentul că produce un rău aproapelui său, atent ând la persoana ori bunurile
acestuia. Indiferența afectivă asigură această ulti mă etapă a trecerii la act 4.
Ca și în explicațiile privind structurarea personal ității criminale, în modelul de
trecere la act conceput de J. Pinatel, factorul afe ctiv joacă un rol esențial.
în sfârșit un ultim model particular examinat este modelul propus de H. Becker.
Acesta poate fi încadrat în categoria modelelor „de analiză a procesului de trecere la
act”. Modelele de analiză examinează procesul de tr ecere la act în sine, „adică
succesiunea secvențelor care conduc persoana actoru lui în interacțiune cu situația
pre-cri- minală până la consumarea actului 5.
In elaborarea modelului său, Becker pleacă de la id eea că explicațiile anterioare
privind trecerea la act comit greșeala esențială de a considera ca „toți factorii care
contribuie la producerea fenomenului acționează sim ultan”. El numește modelele
bazate pe asemenea explicații: „sincronice”. Spre d eosebire de această manieră de a
vedea lucrurile, Becker apreciază că, în realitate, nu toate cauzele acționează în
același moment și, de aceea, este nevoie de un mode l care „să ia în considerare faptul
că modurile de comportament se dezvoltă potrivit un ei secvențe ordonate” 6. Plecând
de la această idee, Becker analizează diferitele fa ze pe care le parcurge un individ
pentru a deveni consumator de droguri (în speță fum ător de marijuana). El constată

1 Ibidem, p. 314-315.
2 În sensul celor de mai sus, a se vedea R. Gassin , Criminologie, op. cit., p. 204-205,
3 A se vedea supra nr. 209.
4 A se vedea J. Pinatel , Traité, op. cit, p. 507.
5 R. Gassin, Criminologie, op. cit., p. 207.
6 H. Becher, Outsiders, op. cit., p. 46.

121
că fiecare fază necesită o explicație și că reunire a tuturor acestor explicații
contribuie la explicarea comportamentului în ansamb lu: „Spre exemplu, este nevoie
de tipuri diferite de explicații pentru a analiza c um o persoană se găsește în situația
de a-și procura ușor marijuana, de ce, odată aflată în această situație, această
persoană vrea să facă ea însăși experiența drogului , și în sfârșit de ce, după ce a făcut
această experiență, ea continuă să consume. Intr-un anumit sens, fiecare din aceste
explicații trimite la o cauză necesară a comportame ntului, deoarece persoana nu
poate deveni fumător regulat de marijuana fără să f i trecut prin fiecare fază.
Explicarea fiecărei faze constituie deci un element în explicarea comportamentului
final” 1.
în aparență, modelul propus de Becker pune accentul în mod exclusiv pe
contribuția factorilor conștienți și raționali în t recerea la act. Astfel, în cazul
consumului de marijuana una din fazele formării com portamentului este considerată
a fi: „voința de a face experiența drogului. Caract erul rațional și conștient nu trebuie
totuși absolutizat. Becker însuși subliniază acest aspect, analizând prima etapă a
„carierei deviante”: „Ne reprezentăm în general act ele deviante ca motivate..
Credem că persoana care comite un act deviant, chia r pentru prima dată (și poate în
mod special când este pentru prima dată), o face in tenționat. Intenția poate să nu fie
în întregime conștientă, dar trebuie să existe o fo rță motivantă în planul depărtat.
înainte de a trece la cazurile de non-conformitate intenționată, trebuie mai întâi
subliniat că actele non-conforme sunt adesea comise de indivizi care nu au intenția
de a acționa în acest sens.

1 Ibidem, p. 46.

122

Teoriile dinamice

Teoriile din această categorie se caracterizează pr in aceea că explică actul
criminal în sine, în afara oricărei referințe la tr ecutul infractorului. Din acest motiv,
spre deosebire de modelele de trecere la act formul ate ca prelungiri ale explicațiilor
etiologice, denumite în doctrină și „teorii dinamic e complementare”, teoriile la care
ne vom referi în prezentul capitol au fost socotite „teorii principale” ale actului
criminal 1.
Ne vom opri asupra acelor explicații care, în opini a noastră, pun cel mai clar în
evidență caracterul nondeterminist al actului crimi nal (sau cel puțin pretind acest
lucru), situându-se prin aceasta pe poziții net con trare teoriilor cauzale.
Din această perspectivă am considerat util să exami năm, în primul rând, teoria
„reținerii”. Deși valoarea științifică a explicații lor nu este deosebită, autorul acestei
teorii a fost printre primii criminologi care s-au exprimat de o manieră clară și fermă
împotriva teoriilor cauzale.
Am reținut apoi spre examinare teoria „strategică”, deoarece am considerat că
reprezintă explicația de tip noncauzal cea mai repr ezentativă, cu cel mai larg ecou în
doctrina actuală.

1. Teoria „reținerii” 2
Această teorie, pe care autorul ei, Walter C. Reckl ess, o declară din start
„noncauzală” 3, reia o idee de principiu exprimată încă din anii ’30 conform căreia,
formularea unor concluzii etiologice, pe baza cerce tărilor criminologice, reprezintă
o absurditate atât de evidentă, încât nici nu merit ă să fie discutată 4.
– Ceea ce Reckless pune, la rândul lui, sub semnul întrebării este însuși
conceptul de cauzalitate, mai exact, valabilitatea aplicării acestuia mtr-o explicație
privind comportamentul uman: Foarte probabil, cauza litatea nu este un concept apt
să fie aplicat unui comportament uman cum ar fi cri ma și delincvența, iar o teorie
generală a cauzalității, care să fie valabilă în în tregime, sau pentru o mare parte a
crimei și a delincvenței, pentru diversele tipuri d e infracțiuni sau contravenții în
diferite împrejurări, este cu atât mai nerealistă, în ciuda eforturilor eroice din partea

1 A se vedea, în acest sens, R. Gassin, Criminologie, op. cit., p. 203 și 208.
2 În varianta originală, teoria este intitulată: „Co ntainment Theory”. în doctrina franceză s-a utiliza t în paralel
și denumirea „ teoria barierelor ” – „La théorie des barrières” (A se vedea R. Gassin , Criminologie, op. cit., p.
209). Această denumire, deși se depărtează de la o traducere exactă, respectă conținutul teoriei. Deoare ce, în
opinia noastră, teoria prezintă unele contradicții, am preferat o traducere cât mai fidelă a variantei originale
pentru a nu spori confuzia ce se degajă din conținutul explicațiilor.
3 C.W. Reckless, A non causal explanation: containment theory, A.LC ./1963, le semestre, p. 220.
4 În acest sens, a se vedea, M. Jerome, A. Mortimer, Crime, Law and Social Science, New York, 1933, p. 1 69, apud
W. Reckless, op. cit., p. 220.

123
criminologilor, de a căuta o teorie general valabil ă” 1.
În acest context, autorul propune ca, în general, i potezele și explicațiile
criminologilor să nu mai recurgă la conceptul de ca uză ori „combinație de cauze”, și
apreciază că propria sa teorie reprezintă un substi tut pentru o teorie cauzală.
Explicațiile lui Reckless se construiesc în jurul i potezei potrivit căreia există o
structură socială externă de reținere {a containing externai social structure), precum
și un tampon interior {an internai buffer). Ambele au aceeași menire, de a asigura o
apărare împotriva devierii indivizilor de la norma legală ori socială; ele reprezintă „o
izolație contra presiunilor și atragerilor, o prote cție contra demoralizării și
seducției”. Punctul forte al teoriei ar trebui să f ie ideea că presiunile, atragerile,
demoralizările, seducția, chiar dacă reprezintă cau ze care „conduc” spre
comportamentul criminal, ele sunt „negate”, „neutra lizate”, „reduse la neputință”
sau „parate” de către cele două „tampoane de reține re” 2.
Reckless consideră că în societățile industrializat e funcționează ca „rețineri
externe”, una sau mai multe din următoarele compone nte:
– un rol al structurii de a furniza posibilități indi vidului;
– un set de limite și responsabilități rezonabile p entru membri;
– o oportunitate pentru individ de a dobândi un statu t;
– o coeziune între membrii societății, inclusiv activ itatea comună și
camaraderia;
– sensul de apartenență (identificarea cu grupul);
– prevederea unui stoc de căi alternative și satisfac ții materiale (când una ori
mai multe căi sunt închise).
Reținerile interne sunt compuse din:
– o imagine favorabilă despre sine în relație cu cele lalte persoane, cu grupurile,
cu instituțiile;
– o conștiință de a fi bine plasat, de a avea un obie ctiv;
– un nivel ridicat de toleranță la frustrare;
– principii morale și etice interioare puternice;
– o bună dezvoltare a eului și a supraeului (în sensu l dat de Redl, de control și
gestiune a sistemului comportamental).
După această enumerare automl atrage, încă o dată, atenția că aceste
componente ce alcătuiesc „reținerile” (externe și i nterne) nu sunt cauze, ci
„tampoane” sau „izolații” cu rolul de a opri presiu nile, atragerile și puseurile. („The
components of the two containing systems are not ca uses. They are buffers or

1 W. Reckless , op. cit., p. 220.
2 „The two containments act as a defense against dev iating from the legal and social norms, as an insula tion
against pressures and pulls, as a protection against demoralization and seduction. If there are «causes» which
lead to deviant behavior they are negated, neutraliz ed, rendered impotent, or are parried by the two
containing buffers ”, W. Reckless , op. cit., p. 221.

124
insulations against pressures, pulls, and pushes”) 1.
Gând „reținerile” sunt absente sau fragile (weak) e ste posibil ca persoana să
devieze de la conduita conformă cu norma; ea devine vulnerabilă, putând să comită
diverse abateri ori chiar crime. în cazul în care „ reținerile” sunt puternice, este
improbabil ca persoana să devină infractor. Autorul mai precizează că teoria sa, nu
numai că „descrie tampoane împotriva devianței” dar , pretinde el, pe baza acestei
teorii este posibil să se descrie o probabilitate a delincventei. Exemplele- prezentate
în acest sens sunt însă, după părerea noastră, mult prea generale și din aceasta cauză
lipsite de concludență.
În finalul explicațiilor, Reckless menționează că d in punct de vedere al
cercetării științifice, teoria acoperă doar o zonă medie a fenomenului („middle range
theory”) ea neputând fi aplicată „extremelor” delin cvenței. Astfel, teoria nu este
aplicabilă în cazul infracțiunilor care sunt rezult atul unor „puseuri interne
irezistibile” („overpo- wering internai pushes”). E ul („The seif’), dacă este suficient
de puternic, este capabil să se opună unor frustrăr i ori dorințe ordinare, dar nu unor
„puseuri interne anormal de puternice” („abnormally strâng internai pushes”). în
același timp teoria este inaplicabilă unor comunită ți ce duc un mod de viață în afara
legii, și autorul dă ca exemple în acest sens: trib urile criminale din India,
comunitățile de țigani în Europa, fabricanții de wh isky ilegal din regiunea appala-
chiană în USA, familiile care trăiesc din cerșit 2.
Fără a nega interesul teoretic de ansamblu pe care- 1 pot prezenta aceste
explicații, după opinia noastră, între aserțiunile autorului și argumentele care le
însoțesc există un decalaj important, care merită c âteva precizări.
În primul rând, legat de caracteristica principală a teoriei, este de remarcat că,
pe cât de categorică este afirmația lui Reckless că teoria sa este o teorie noncauzală,
pe atât de slabă este, credem noi, convingerea pe c are reușește să o inducă cititorului
în acest sens. Cum am văzut, autorul admite că „pre siunile”, „atragerile” etc., pot fi
„cauze ale delictului, chiar dacă pune între ghilim ele cuvântul cauze (Ifthere are
„causes” whieh lead to deviant behavior…). Faptul că acestea pot fi, în anumite
condiții, „neutralizate” de diverse „rețineri” nu s chimbă cu absolut nimic situația,
din punct de vedere al etiologiei criminale. După e numerarea „reținerilor” externe și
interne, autorul a ținut să precizeze, după cum am arătat, că acestea nu sunt cauze,
precizare absolut inutilă după părerea noastră, deo arece nu există niciun pericol să
fie considerate ca atare. Dimpotrivă, precizarea ar e efectul de a ne atrage atenția
asupra adevăratelor cauze pe care autorul le enumăr ă din nou: presiuni, atrageri,
puseuri. Faptul că împotriva acestora acționează, d acă nu sunt absente ori slabe,
anumite „rețineri”, încă o dată, nu schimbă cu nimi c situația.

1 Ibidem.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 178

125
Dacă „reținerile” nu sunt „cauze”, nu înseamnă că a ceste cauze nu există și nu
înseamnă, în același timp, că prin aceasta se dă o explicație noncauzală fenomenului
criminal.
În altă ordine de idei, limitele între care este fi xată aplicabilitatea teoriei, în
acea zonă medie a delincvenței, reduc în mod consid erabil ipotetica ei valabilitate. în
opinia autorului, Eul ar fi capabil să stăpânească doar presiunile ordinare. Problema
este că, de regulă, presiunile ce duc la delincvenț ă nu sunt ordinare, iar în cazul
crimelor pasionale, spre exemplu, impulsurile sunt întotdeauna „extraordinare”
(neobișnuite). Dar admițând că lucrurile stau exact așa cum le prezintă autorul, ar
rezulta oricum că, în afara unei delincvențe ordina re sau medii, unde problema
cauzalității nu s-ar pune, în rest, și acest „iest” rămâne considerabil, o cercetare
etiologică nu ar fi lipsită de interes.
În doctrina criminologică teoria lui W. Reckless a fost criticată din alte puncte
de vedere. S-a insistat asupra faptului că „termino logia utilizată este vagă și slab
definită” și că „testarea empirică este dificilă”. 1
în afară de ideea renunțării la demersul etiologic, nici ea o noutate, teoria
„reținerii” nu aduce o modificare esențială în peis ajul general al gândirii
criminologice. în sfera mai restrânsă a explicațiil or dinamice, teoria lui Reckless nu
este însă lipsită de semnificație. în primul rând, pentru că se revendică drept
noncauzală. în al doilea rând, pentru că se sugerea ză, indirect, ideea
non-delincventului ca tip rațional, capabil să ia î n calcul oportunitățile sociale
(„reținerile externe”) și să-și controleze impulsur ile („reținerile interne”). De aici, la
ipoteza delincventului de tip rațional, care-și cal culează „loviturile”, nu mai rămâne
decât un pas, pe care-1 fac alte explicații noncauz ale, precum cea abordată în
continuare 2.

Teoria strategică
Maurice Cusson, autorul acestei teorii, declară a s e fi inspirat în explicațiile
sale din două surse .principale. O primă sursă o re prezintă autobiografiile criminale,
din care autorul reține discursul delincvenților de spre propriile decizii, despre
ocaziile de care profită, despre strategiile și lup tele lor. Cea de-a doua sursă de
inspirație o reprezintă gândirea unor sociologi car e, în opinia autorului, utilizează un
discurs-fără corespondență în criminologie. „Ei pre zintă omul ca un actor care ia
decizii, care elaborează strategii, care urmărește scopuri, care atacă și se apără”. Un
fapt important remarcat de autor este complementari tatea celor două surse. Aceste
analize (ale sociologilor, n.n.) mergeau exact în a celași sens cu ceea ce criminalii

1 C. Schrag, Crime and Justice. American Style, Ed. Washington, D.C.: V.S. Gouvemment Printing Office, 1971, p.
82-89, apud F. Adler §.a., Criminology, second, Ed. Me. Graw-Hill Inc., 1995, p. 171.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 179

126
spuneau despre ei înșiși” 1.
Pe baza acestor surse autorul efectuează, potrivit propriei aprecieri, o „analiză
strategică a delincventei” pe care, încă din introd ucerea la lucrarea „Délinquants
pourquoi?”, lucrare ce dezvoltă această analiză, o prezintă pe scurt în felul următor:
„Activitatea delincventă aduce autorilor ei mai mul te avantaje decât ne imaginăm în
mod obișnuit. Ea le permite să-și satisfacă numeroa se dorințe, să rezolve probleme
foarte reale, să trăiască intens și să se amuze hot ărât. Din acest punct de vedere,
delictul apare ca un mijloc printre altele pentru a realiza scopuri pe care le urmărește
majoritatea oamenilor: excitația, posesiunea, apăra rea propriilor interese, dominația.
In aceste condiții, este de înțeles că numeroși ado lescenți se lasă tentați de
delincventă. Totuși, doar o minoritate dintre aceșt ia alcătuită mai ales din tineri
activi și orientați spre prezent, se vor angaja pro fund în crimă. O vor face pentru că
aceasta li se pare cea mai accesibilă dintre soluți ile care li se oferă lor. De fapt, ei
întâmpină dificultăți la școală și pe piața muncii; din această împrejurare, căile de
acces care, în,mod normal, se deschid celor care in tră în viață, lor le sunt închise.
Dimpotrivă, ei frecventează camarazi care îi iniția ză în tehnicile criminale și care
pot fi aliați în momentul activității delincvente. Aceste relații le deschid calea spre o
acti vitate ilegală care le va permite să-și atingă propriile scopuri” 2.
Acest rezumat pune în evidență punctele esențiale î n jurul cărora se dezvoltă
ulterior explicațiile autorului. Aceste explicații pornesc de la definirea analizei
strategice: „Analiza strategică concepe delictul ca un comportament orientat spre
rezultate, având raționalitatea sa proprie, ținând cont de oportunitățile care se oferă
actorului și de conduita adversarilor săi” 3. Din această definiție rezultă patru ele-
mente esențiale ce sunt luate în calcul și anume: u n comportament; rezultatele;
raționalitatea; conflictele (adversarii).
Cât privește comportamentul, acesta este definit ca „o secvență (succesiune
n.n.) de acte” observabile în mod direct și interpr etate în funcție de această
observație.
Analiza strategică este interesată, după cum afirmă autorul, de ceea ce fac
oamenii mai degrabă decât de ceea ce sunt ei, acțiu nea umană contează mai mult
decât personalitatea. „Strategiile sunt acțiuni ale omului asupra mediului său și mai
ales asupra celuilalt; mișcările sale de atac și de apărare; manevrele sale pentru a-1
influența pe celălalt, a-1 domina, a-1 constrânge, a-1 suprima. Și crima asta este” 4.
Cu privire la rezultate (rezultatele acțiunii) auto rul declară că acestea prezintă o
importanță primordială în analiza strategică. Se fa ce distincție între rezultat în sensul

1 M. Cusson, Délinquants pourquoi?, op. cit., 1981, p. 7.
2 Ibidem, p. 8.
3 Ibidem, p. 64.
4 Ibidem, p. 65.

127
de consecință a actului și scop, adică rezultatul p e care actorul stabilește să-l atingă
și care este vizat anterior actului. Cusson propune ca în locul interogațiilor cauzale
să se pună problema: „ce aduce crima autorului ei?” . El consideră că importanța
atribuită rezultatelor decurge dxntr-o concepție he donistă asupra omului. Este
amintită în acest sens afirmația lui Beccaria: plăc erea și durerea sunt mobilările
ființelor sensibile”. Se invocă și afirmația lui Ba echler: „Omul este o ființă de
dorință, adică o ființă aflată constant în căutarea oricărei posibilități de a-și spori
avutul (…) puterea, bogățiile, prestigiul”. în ac est context, Cusson conchide că:
Jmpins de dorințele sale, omul își modifică conduit a în funcție de consecințele,
agreabile sau dezagreabile, ale actelor sale anteri oare. Și el crește, se dezvoltă
satisfăcându-și dorințele sale succesive, descoperi nd noi trebuințe și noi plăceri în
rezultatele activității sale” 1. Aceeași regulă se aplică și delincventului care n u se
diferențiază ca natură de non-delincvent și este fi resc să acționeze, deci, potrivit
acelorași principii.
În legătură cu raționalitatea, analiza strategică p rezumă capacitatea
delincventului (ca și a omului în general) de a lua , până la un punct, decizii raționale.
„Aceasta înseamnă că el poate opta pentru soluția c ea mai eficace, ținând cont de
ceea ce îl interesează și de constrângerile care i se impun. Este principiul
raționalității limitate” 2.
în mod ideal, o decizie este rațională atunci când permite alegerea mijloacelor
optime pentru atingerea scopului propus. Astfel, ar trebui să existe un scop, un calcul
al mijloacelor aflate la dispoziție pentru a-1 atin ge, alegerea propriu-zisă a
mijlocului adecvat și, în final, evaluarea rezultat elor obținute după realizarea actului.
Acest model, după cum autorul însuși o recunoaște, se regăsește foarte rar în
situațiile concrete, existând în principal trei mot ive care limitează raționalitatea:
„actorul nu are întotdeauna obiective clare; situaț iile limitează opțiunea; și
informația îi lipsește” 3. Acest cadru, valabil pentru acțiunile umane în ge neral, se
aplică în aceeași măsură și delincvenților.
în sfârșit, în privința conflictelor, analiza strat egică îl consideră pe delincvent
drept un actor care decide ținând cont de acțiunea adversarilor săi. Delincventul
trebuie „să se bată pe două fronturi”: împotriva vi ctimei și împotriva pedepsitorilor.
Fiecare delict ar trebui, deci, să presupună din pa rtea delincventului cel puțin două
strategii: una utilizată față de victimă și una faț ă de autoritate („pedepsitorul”). In
realitate, activitatea delincventă presupune o seri e întreagă de alte conflicte, unele
reale, altele potențiale, astfel încât și strategii le dezvoltate de delincvent trebuie să

1 Ibidem, p. 68.
2 Ibidem, p. 69.
3 Ibidem, p. 70.

128
fie multiple, adaptabile, în ideea de a-i asigura i mpunitatea 1.
Analiza strategică refuză așadar orice explicație d e tip cauzal și afirmă a nu fi
interesată de trecutul și personalitatea infractoru lui, ci doar de actul criminal în sine.
Acest act se desfășoară în secvențe ordonate, pe pa rcursul cărora delincventul își
păstrează luciditatea și se livrează unor calcule, câre-i permit să opereze o alegere
rațională din punctul lui de vedere.
Un element explicativ important în analiza strategi că îl reprezintă noțiunea de
scop, utilizată în sensul de rezultat propus de act or. Din acest punct de vedere, teoria
lui M. Cusson se aseamănă cu teoria scopurilor din psihologie. De altfel, există
numeroase alte puncte comune între această teorie c riminologică și teoriile
psihologice raționaliste. Ca și acestea din urmă, a naliza strategică lasă un loc redus,
dacă nu inexistent, factorului afectiv în explicare a comportamentului uman, în speță
criminal.
Prin coerența argumentării și prin accentuarea unor aspecte mai puțin
semnalate anterior în doctrină, teoria strategică r eprezintă, fără îndoială, un punct de
vedere important în gândirea criminologică. în aces t sens, speranța exprimată de
Cusson în finalul lucrării sale, cum că teoria stra tegică permite o mai bună
cunoaștere a fenomenului criminal, pare justificată2.
Ar fi însă o eroare de a generaliza acest mecanism explicativ la ansamblul
criminalității, de a da acestei teorii valoarea une i explicații universal valabile în
raport cu fenomenul criminal 3.

Stadiul actual al cunoștințelor criminologice

Prezentarea anterioara a diverselor explicații crim inologice, deși este
schematică și iară îndoială incompletă, lasă se înt revadă marea varietate de puncte
de vedere în legătură cu comportamentul criminal.
În aceste împrejurări se impune un scurt bilanț al cunoștințelor și posibilităților
existente în domeniul cercetării criminologice.
Două coordonate par a se evidenția din cele arătate până acum, și anume: o
teorie general valabilă cu privire la comportamentu l criminal este imposibilă;
conjugarea diferitelor eforturi, explicative este n ecesară pentru înțelegerea
fenomenului criminal.

1 A se vedea, în acest sens, M. Cusson, op. cit., p. 73-75.
2 „Elle a permis de rendre la conduite criminelle un peu plus compréhensible. En effet, des lors que l’a ttention se
porte sur le délinquant conçu comme un acteur qui p ossède un minimum de rationalité, son délit perd le
caractère d’invraisemblance qu’il possédait à premi ère vue. Le mystère se dissipe quelque peu”. (Ai. Cusson,
Délinquants pourquoi ?, op. cit., p. 253.)
3 Valerian Cioclei – op. cit., p. 183

129

1. Imposibilitatea unei teorii general valabile
După o jumătate de secol în care au dominat gândire a criminológica, teoriile
cauzale au devenit ținta unor atacuri susținute* To ate eșecurile înregistrate în
combaterea fenomenului criminal au fost puse pe sea ma neputinței acestor teorii de
a prezenta o variantă unică și coerentă asupra fact orilor cauzali și asupra ponderii
acestora în conduita criminală. în mod paradoxal, n u lipsa de activitate, nu insu-
ficiența de idei și variante explicative au dus la impasul criminologiei etiologice ci,
dimpotrivă, se pare că o oarecare „inflație” 1.
Dar contează mai puțin „cauzele eșecului cauzal” și mai mult efectul, respectiv
faptul că în ultimii douăzeci de ani, cel puțin, ni cio teorie etiologică nu a mai reușit
să se impună în doctrină. Sigur, explicații de tip cauzal continuă să fie formulate, dar
un ansamblu explicativ coerent bazat pe mecanisme d eterministe pare să nu mai
trezească interesul specialiștilor.
Criticile cele mai vehemente împotriva etiologiei c riminale au venit din direcția
criminologiei dinamice. Cum se întâmplă de obicei, și în acest caz, „cine detronează
guvernează”, astfel încât „puterea” în criminologie a fost preluată în ultimele două
decenii de teoreticienii criminologiei dinamice. O reîntoarcere în forță a ideilor
utilitariste a însoțit această luare de putere. „Li berul arbitru” reapare în discursul
criminologiei și al filozofiei penale. Pe această c ale, represiunea penală și-a reintrat
în drepturile „firești”, justificarea pedepsei nema i- fiind pusă sub semnul întrebării.
Acest traseu este ilustrat foarte bine de „criminol ogía actului” („criminologie
de Vacíe”) promovată în Franța de Lygia Negrier-Dor mont.
După cum autoarea o declară iară echivoc: „Criminol ogía actului este fondată
pe structura teoretică propusă de Maurice Cusson, p e care el însuși o numește
«criminologie empirică»” 2.
Intr-adevăr, în dezvoltarea propriilor explicații, autoarea reia pe larg „teoria
strategică” a criminOlogului canadian la care adaug ă unele reflecții personale de
natură metodologică, filozofică etc.
Este interesant de remarcat inventarul pe care d-na Negrier-Dormont îl face în
final, relativ la terminologia specifică criminolog iei propuse: „Criminología actului
vehiculează o terminologie cuprinzând cuvinte cheie , indispensabile stăpânirii ei,
cum ar fi: actul (comis sau omis); libertatea de al egere a persoanei umane (cazurile
patologice ies din domeniul criminologului pentru a intra. în cel al medicului);
finalitatea (ceea ce individul dorește să obțină pr in actul său); rezultatul (ceea ce el a
obținut îri mod efectiv); analiza strategică (propr ie omului, deci omului criminal),
care precede acțiunii; motivațiile care vizează fin alitatea actului și care aduc

1 Valerian Cioclei – op. cit., p. 184
2 L. Negrier-Dormont, Criminologie, Ed. Litec, 1992, p. 183.

130
răspunsul la întrebarea: în ce scop actul este real izat”.
Efortul de cunoaștere al criminologiei actului se a utocantonează între aceste
limite deoarece, cum se arată în continuare, termin ologia utilizată permite a se
identifica:
Obiectivul: a cunoaște aspectele legate de criminal itate, existente în societatea
actuală, pentru a furniza explicațiile utile pentru ameliorarea anumitor orientări în
lupta anticriminală;
– și obiectul: actul situat în actual” 1.
Rezultă că și „criminologia actului”, ca orice expl icație noncau- zală, pare a nu
se preocupa de aspectul etiologic al fenomenului. T otuși, chiar dacă problema
cauzalității este deliberat omisă, o „sursă” a actu lui trebuie să existe, ea nu poate fi
ocultată, iar o explicație în acest sens se impune în cele din urmă. Această explicație
constă în: „libertatea de alegere a persoanei umane ” care intră în arsenalul termi-
nologic amintit.
Din punct de vedere al dreptului de a pedepsi, ches tiunea este reluată pe larg
într-o altă lucrare a aceleiași autoare, și reprezi ntă o continuare, inevitabilă, a
construcției explicative privind criminologia actul ui: „Potrivit analizelor
criminologiei actului delincventul dispune, în lume , de o libertate care îi permite să
aleagă actele sale. (,..).
A avea capacitatea de a exercita alegerea actelor s ale înseamnă: a-și exprima
gândurile și a acționa fără alte piedici decât cele conținute în propria voință și în
limitele cunoașterii de sine (capacități, competenț e, reactivitate)” 2.
Comportamentul criminal este așadar o consecință a „alegerii” pe care
delincventul o face sau, altfel spus, pentru ca luc rurile să fie limpezi, o manifestare a
„liberului arbitru” cu care acesta este înzestrat. Și, într-adevăr, spre afirmarea
existenței acestui liber arbitru se îndreaptă în co ntinuare discursul autoarei. Metoda
empirică socotită anterior indispensabilă în aborda rea fenomenului criminal 3 este
sacrificată de această dată în favoarea raționament elor filozofice. Sunt invocați între
alții: Kant, Platon, Leibniz, Nietzsche, Sartre etc .
Domeniul cercetării criminologice este astfel părăs it și trecem în cel al
filozofiei penale, al metafizicii penale mai corect spus, în acest moment orice
interpretare este posibilă, iar pozițiile sunt susc eptibile de a deveni partizane, adică
ideologice. Astfel, spre exemplu, invo- cându-1 pe Kant și ideile acestuia cu
privire.la noțiunile de libertate și liber-arbitru autoarea arată: „Potrivit lui Kant deci,
delincventul, înțeles ca persoană, dispune de liber tatea care-i permite să gestioneze

1 Ibidem, p. 239.
2 L. Negrier-Dormont, L.S. Tzitzis , Criminologie de l’acte et philosophie pénale. De l’ontologie criminelle des
Anciens à la victimologie appliquée des Modernes, E d. Litec, Paris, 1994, p. 77.
3 A se vedea Idem, Criminologie, op. cit., p. 145-16 5.

131
propriul liber-arbitru” 1. Dar cu privire la opiniile lui Kant, lucrurile nu par a fi atât de
clare. în „Metafizica moravurilor”, Kant nu numai c ă nu se referă la delincvent, dar
chiar atrage atenția că întreaga sa construcție exp licativă cu privire la libertate
exclude din start actele non-conforme cu norma, und e problema de libertate nici nu
se poate pune 2.
Chiar atunci când afirmațiile sunt neechivoce, lucr urile nu se schimbă prea
mult, deoarece oricărei afirmații a vreunui filozof ori scriitor celebru care predică
liberul arbitru, i se poate opune o alta, a unei pe rsonalități la fel de celebre care
susține idei deterministe în aceeași chestiune. Se intră astfel într-un labirint în care
noțiunea însăși de libertate își pierde orice sens, după cum sesiza Paul Valéry:
„Libertate: este unul din acele cuvinte detestabile care au mai multă valoare decât
sens; care cântă mai mult decât vorbesc; care cer m ai mult decât ne răspund; dintre
acele cuvinte care au făcut toate meseriile, și din care memoria este plină de
Teologie, Metafizică, de Morală și de Politică; cuv inte foarte bune pentru
controversă, dialectică, elocvență; la fel de potri vite pentru analizele iluzorii și
subtilitățile infinite, cât și pentru sfârșiturile de fraze care dezlănțuie tunetul” 3.
Același autor critica aspectul ideologizat al noțiu nilor de libertate și
liber-arbitru, aspect ce se ascunde deseori sub apa rența demersului cognitiv: „Cum
este deci posibil ca afacerea libertății și a liber ului-arbitru să fi suscitat atâtea pasiuni
și să fi animat atâtea dispute fără ieșire? Aceasta deoarece există un cu totul alt
interes decât acela de a dobândi o cunoștință care lipsea. Se urmăreau consecințele.
Se dorea ca un anumit lucru să fie și nu un altul; nici unii, și nici ceilalți nu căutau
ceva care să nu fi găsit deja. Este după părerea me a cea mai rea utilizare ce poate fi
dată spiritului pe care îl avem” 4
Paul Valéry identifică miza morală și represivă, af lată la originea acestei
dispute acerbe asupra liberului-arbitru:
Dar de unde poate veni deci această idee că omul es te liber; sau cealaltă că
nu-este?
Nu știu dacă este filozofia cea care a început sau mai degrabă poliția. Până la
urmă, este vorba de a inocenta în întregime actele unui om, oricare ar fi ele, și de a-l
asimila unui mecanism; sau de a-l face, cum se spun e, răspunzător, adică de a-i
conferi demnitatea de cauză primă’’ 5.
Rezulta, pe de o parte, că pe acest teren metafizic o-Iiterar nimic nu se poate
afirma cu certitudine, nimic nu poate fi demonstrat . Dimpotrivă, există riscul
derapajului spre poziții ideologice, când se susțin „adevăruri gata confecționate”.

1 Idem, Criminologie de l’acte et philosophie pénale , op. cit., p. 78.
2 A se vedea, în acest sens, E. Kant , Métaphisique des moeurs, vol. I, Ed. Flammarion, Pa ris, 1994, p. 64.
3 P. Valéry , Regards sur le monde actuel – Fluctuations sur la l iberté, Ed. Gallimard, 1982, p. 57.
4 Ibidem, p. 59.
5 ibidem, p. 64.

132
Mai rezultă, pe de altă parte, că teoriile noncauza le funcționează într-un cerc
vicios. Ele pornesc de la problema liberului-arbitr u și revin la aceasta. Pleacă, în
sensul că trebuie să considere libe- ruî-arbitru dr ept „sursă” a actului, și revin, în
sensul că trebuie să considere același liber-arbitr u drept bază a represiunii penale.
Maniera în care se justifică existența liberului ar bitru ca temei al represiunii nu este
însă fără consecințe asupra explicațiilor privind c omportamentul și invers. Separarea
celor două explicații nu schimbă datele problemei, deoarece ele se repun reciproc în
discuție.
Aceeași cale de separare a problemei o alesese ante rior și Maurice Cusson la
care este necesar să revenim. Astfel, după ce a exp us „teoria strategică” în
„Délinquants pourquoi?”, într-o altă lucrare, „Pour quoi punir?”, criminologul
canadian analizează consecințele filozo- fico-penal e, care decurg din viziunea sa
asupra actului criminal.
în capitolul privind răspunderea, o primă operațiun e spre care se îndreaptă
efortul autorului este aceea de a crea o coresponde nță directă (aproape o egalitate)
între conceptul de răspundere și cel de liber-arbit ru: „Conceptul de răspundere
stabilește o relație între două noțiuni: aptitudine a la sancțiune, pe de o parte, și cauza
culpei, de cealaltă parte. Un individ este răspunză tor când este pasibil de o pedeapsă
pentru că el a fost cauza efectivă a unui delict.
Dar, începând din ce moment suntem autorizați să sp unem că un delincvent
este într-adevăr cauza delictului său? Când l-a com is în mod voluntar și în cunoștință
de cauză. Criminalul este răspunzător atunci când c rima sa provine din liberul său
arbitru” 1.
In aceiași capitol destinat răspunderii penale, o s ecțiune intitulată: „Pledoarie
pentru indeterminism”, care sugerează din pornire c oncepția autorului, tratează, de
principiu, problema comportamentului uman în raport cu determinismul. Miza
problemei este indicată de la început: „în cazul în care comportamentul uman este în
totalitate determinat rezultă de la sine că liberul -arbitru devine o ipoteză falsă, în
schimb, dacă el nu este decât în mod parțial determ inat, teza liberului arbitru nu este
în mod necesar ruinată” 2.
Folosind argumente ale unor autori antideterminiști din domeniile filozofiei,
științelor sociale, sociologiei și psihologiei, M. Cușson alege o cale neradicală,
negând existența unui determinism universal, dar ne acceptând nici ideea unui
indeterminism absolut. Cadrul teoretic general prop us de Popper pare a fi cel mai
convenabil în acest sens: „Universul nostru este în mod parțial cauzal, parțial
probabilist și parțial deschis: el este emergent” 3.

1 M. Cusson , Pourquoi punir?, Ed. Dalloz, 1987, p. 108.
2 Ibidem, p, 109.
3 K. Popper, The Postscript of the Logic of the Scientific Disc overy IL The Open Universe, London-Hutchinson,

133
Adăugând la argumentele de ordin științific, consta tări bazate pe experiența
subiectivă, din viața de zi cu zi, M. Cusson afirmă cu privire la liberul arbitru, în
general, că existența acestuia nu poate fi negată:
„Evidența că noi acționăm în mod liber se impune co nștiinței noastre de o
manieră irecuzabilă (…).
Nu găsim nicăieri în determinism un argument sufici ent de puternic pentru a
contrabalansa experiența subiectivă a liberului nos tru arbitra” 1.
Afirmațiile de mai sus ar putea crea impresia ideii de liber-arbitru absolut.
Autorul este însă prea avizat pentru a cădea în ace astă capcană a
antideterminismului total care exclude însăși ideea de știință, posibilitatea oricărei
cunoașteri. El rămâne în cadrul teoretic al „emerge nței” popperiene și consideră că
există: „o plajă de libertate”, iar în cazul.actulu i criminal, problema se pune nuanțat:
„Știința nu exclude liberul-arbilru. Rămâne încă po sibil să afirmăm că subzistă
o plajă de libertate în comportamentul uman. Proble ma este acum de a ști dacă faptul
de a comite o crimă sau de a nu o comite ține de o decizie liberă. Un răspuns
afirmativ ar avea mult sens: este la îndemâna unui adult normal să decidă de a fura
sau de a nu fura, de a ucide sau de a nu ucide; une le nuanțe se impun. Oamenii care
comit crime pot fi împărțiți în trei categorii: ire sponsabilii, indivizii pe deplin
răspunzători și cei care nu sunt decât parțial răsp unzători” 2. „Iresponsabilii” ar fi
persoanele care, afectate de o tulburare psihică, a r avea discernământul abolit și
drept consecință nu răspund penal. Liberul-arbitru nu funcționează în acest caz.
Indivizii în întregime răspunzători ar fi cei care acționează deliberat și care
păstrează controlul total asupra propriilor acte. î n cazul acestora, acțiunea este
„guvernată de voință și rațiune”. Totuși, chiar și pentru tipul din această categorie
autorul admite o nuanță: „Este liber, Ceea ce nu vr ea să spună că decizia sa scapă
oricărei influențe” 3.
În ce privește ultima categorie, considerată a fi „ destul de importantă”, a
delincvenților „parțiali răspunzători”, lucrurile p ar ceva mai complicate, ipotezele
fiind relativ numeroase. La stabilirea acestei cate gorii autorul pleacă de la premisa
că: „Răspunderea poate fi o afacere de grade, deoar ece raționalitatea și
liberul-arbitru reprezintă o afacere de grade la fi ințele umane” 4.
În consecință sunt introduși în ultima categorie, î n primul rând, indivizii care

1982, trad, fr. L’Univers irrésolue. 'Plaidoyer pour rindétérminisme, Ed, Herman, Paris, 1984, p. 107 ap ud M,
Cusson, Pourquoi punir?, op. cit., p. 111.
1 M. Cusson , Pourquoi punir?, op. Cit., p. 112.
2 Ibidem, p. 112.
3 Ibidem, p. 113.
4 Ibidem.Din punct de vedere penal opinia este discut abilă. Considerăm că răspunderea, în sensul de „obli gație
de a răspunde de actele șale”, există sau nu există. R esponsabilitatea, în sensul de capacitate de a înțel ege și a
voi, poate fi într-adevăr o chestiune de grade. Nu e ste însă locul aici pentru a lămuri această problemă care și
în doctrina penală prezintă controverse.

134
nu acționează în totală cunoștință de cauză ori nu au controlul total al actelor lor.
Este avut în vedere: „Tot ceea ce slăbește, fără a suprima, raționalitate, și voința
actorului”. Ar fi vorba aici, în termeni de medicin ă legală, de persoanele care suferă
de unele tulburări psihice care le afectează (dimin uează) discernământul, iară a-1
aboli. Constatăm însă că autorul se referă în conti nuare la o serie de circumstanțe de
o mare diversitate, fíe de natură individuală, fie exterioare, legate de faptă ori de
mediul în care s-a dezvoltat individul și pe care l e pune în raport direct cu
răspunderea:
„Răspunderea poate fi considerată ca fiind diminuat ă când o crimă a fost
comisă în mod impulsiv (…). Un act comis sub impe riul provocării nu va fi
considerat atât de răspunzător ca cel care este rea lizat cu răceală și cu premeditare
(…).
Răspunderea unui delincvent este atenuată când capa citatea sa de a rezista
tentațiilor este slăbită din tot felul de motive: i maturitate, sărăcie, alcoolism,
presiunea circumstanțelor… Delictele comise de că tre tineri sunt văzute cu
indulgență, pentru că lor le este mai dificil să-și controleze impulsiunile („.). în
realitate nu este ușor de a rămâne pe calea cea dre aptă când ai avut părinți criminali,
când ai avut o educație familială în mod grav inade cvată, când, la școală sau la
serviciu, nu ai cunoscut decât eșecuri și probleme, când ai fost expus influenței unor
amici delincvenți” 1.
Textul citat este surprinzător din mai multe puncte de vedere. în primul rând
constatăm că, din punct de vedere penal, autorul se află într-o mare eroare,
confundând diferite cauze de atenuare a pedepsei cu cauze care acționează asupra
răspunderii penale, chestiuni total diferite. Privi t cu ochii penalistului, textul conține
și alte afirmații criticabile, dar nu o analiză pen ală ne interesează în acest moment 2.
Rămânând în domeniul criminologie constatăm cu acee ași surprindere, că, în
câteva rânduri, autorul face un „inventar” al facto rilor cauzali de natură complexă
(bio-psiho-sociali) puși în evidență de teoriile et iologice de la Lombroso la
Sutherland. Chiar dacă nu-i numeșțe factori cauzali , autorul se străduiește să ne
convingă de influența importantă pe care o au aceșt ia asupra individului (care
individ este cauza a delictului, conform tot spusel or autorului), în plus sunt luați în
calcul o serie de factori afectivi: tentații, impul suri etc„ ce reprezintă exact opusul
factorilor raționali care predomină în analiza stra tegică.
În sfârșit, constatăm că această ultimă categorie, prin varietatea ipotezelor căre
sunt avansate, este extrem de largă (de fapt, autor ul însuși arăta că ea „este
importantă”). Constatăm în același timp că, în mod evident, intră aici
comportamente care pot fi socotite cu greu „raționa le’’, cu atât mai puțin

1 Ibidem, p. 114.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 191

135
„strategice”. „Teoria strategică” nu le este deci a plicabilă. Sunt excluși, de
asemenea, de sub „puterea” acestei teorii indivizii din prima categorie,
iresponsabilii. Rămâne în calcul categoria intermed iară, dar atenție, și în legătură cu
indivizii din această categorie autorul afirma că d ecizia lor nu scapă oricărei
influențe. Lăsăm de-o parte faptul că, în realitate , indivizii din această categorie se
pot afla, la rândul lor, la un moment dat, într-una din situațiile prevăzute la cea de-a
treia categorie.
Problema care se pune este de a ști, în aceste cond iții, ce rămâne din „teoria
strategică”, prin care ni se prezintă un delincvent calculat, rațional, care întocmește
planuri de luptă, planuri pe care le adaptează în f uncție de situație și de adversari
etc.?
Pentru a răspunde la această chestiune, merită să n e întoarcem puțin, cu o
privire critică de această data, asupra teoriei str ategice.
Observăm în primul rând că însăși definiția pe care M. Cusson o dă
delincvențci restrânge în mare măsură aria de valab ilitate a explicațiilor sale și apar
deja primele contradicții:
„în această carte, cuvântul delincvență va desemna infracțiunile comise de
Către adolescenți, pedepsibili în termenii codului penal și care au cauzat o pagubă
evidentă altuia”.
Se specifică apoi că, din definiție rezultă două el emente care trebuie să fie
prezente pentru a vorbi de delincvență:
„1) o violare a unei dispoziții a codului penal, 2) o pagubă evidentă adusă
altuia” 1.Sunt deci excluse, din plecare, conform celui de-a l doilea element,
infracțiunile de pericol (nemateriale) precum și te ntativele. Or, nu vedem prea exact
de ce, de exemplu, tentativa de omor sau cea de fra udă ar presupune alte explicații
decât cele pentru aceleași infracțiuni, în varianta consumată. In plus, autorul omite
să precizeze că, pentru a vorbi de delincvență, în sensul definiției sale, mai este nece-
sar să existe un al treilea element, respectiv ca s ubiectul să fie un adolescent. Dar, în
condițiile în care teoria strategică mizează pe luc iditatea și raționalitatea
infractorului, se naște o contradicție majoră: teor ia ar urma să se aplice tocmai
adolescenților, adică persoane cărora „le este mai greu să-și controleze impulsurile”
după cum se arată în cealaltă lucrare citată („Pour quoi punir?”).
Mergând mai departe pe firul explicațiilor autorulu i, apare un alt paradox: în
ciuda concluziilor generale, că delincvență este o chestiune de alegere, la interogația
exprimată de titlul capitolului al IV-lea: „Qui son t les délinquants?" primul răspuns
ce se dă, marcat prin titlul primului paragraf, est e: „Nous sommes tous des délin-
quants”. Și într-adevăr, sprijinindu-se pe date sta tistice provenite din sondaje pe

1 M. Cusson, Délinquants pourquoi?, op. cit., p. 17.

136
bază de chestionar, dar și pe „un peu d'introspecti on”, autorul face următoarele
afirmații: „Trebuie deci să conchidem că majoritate a oamenilor comit, cel puțin în
timpul adolescenței lor, furturi, agresiune ori van dalism. în acest sens, noi suntem
toți, sau aproape toți, delincvenți.
Dacă ne gândim bine, această omniprezență a delincv entei nu ar trebui să ne
surprindă. Este suficient să facem puțină introspec ție și să evocăm trecutul nostru.
Care din noi nu a furat nimic? Cine nu și-a însușit banii găsiți într-un portmoneu?
Care „intelectual” n-a furat o carte de la librărie sau de la bibliotecă? Cine nu a
brutalizat un mic coleg? Cel care nu a păcătuit să arunce prima piatră… Am putea
totdeauna să spunem că nu este grav. Da, dar putem spune, de asemenea, că un furt
este un furt și că gravitatea delictului depinde ad eseori de factori fortuiți” 1.
Sigur că din punct de vedere religios (sau mai degr abă mistic) suntem cu toții
„păcătoși”, iar „piatra” nu ar trebui să plece nici odată. Dar să nu confundăm
lucrurile. Din punct de vedere criminologie, să nu mai vorbim din punct de vedere
penal, problema nu se poate pune de o asemenea mani eră. Transgresarea legii penale
presupune comiterea unui act care iese din banalita tea cotidiană, tocmai printr-o
anume gravitate acordată faptei în sine. Un furt po ate să difere ca gravitate
extrinsecă, în funcție de circumstanțe, inclusiv de valoarea materială a bunului
sustras. Dar, intrinsec, un furt rămâne un furt și fapța păstrează o gravitate „în sine”,
dincolo de circumstanțe. Nu știm ce experiențe pers onale, triste am spune noi, îl fac
pe autor să afirme cele de mai sus (pe bază de intr ospecție), dar furtul unei cărți este
în orice împrejurare o faptă gravă. Cu atât mai gra vă dacă este comisă de un
„intelectual”, cu toate ghilimelele de rigoare. Cel puțin în opinia noastră. Chestiune
de interpretare? Poate… Dar problema nu este aici .
Ceea ce este interesant de remarcat, vizavi de text ul citat, este că urmând un
asemenea raționament ar rezulta, nu numai că orice om este prin natura sa „rău”,
ceea ce s-a mai spus, dar că ar fi vorba de o „răut ate” voită, calculată, de vreme ce,
potrivit teoriei strategice, infractorul acționează lucid, rațional etc. Remarcăm că
într-o asemenea ipoteză „bietul” Lombroso, cu crimi nalul său „născut”, o categorie
restrânsă de indivizi pradă destinului, era un „nai v”! Pentru ca lucrurile să fie mai
clare, să spunem că teza „omniprezenței” fatale a c omportamentului criminal
contrazice ideea unei delincvențe „calculate” 2.
Această contradicție nu este izolată. în plin parag raf destinat rezultatelor, pe
care, aparent, infractorul și le „alege” cu grijă ( scopul mai exact), se afirmă că:
„împins (poussé) de dorințele (désirs) sale, omul î și modifică conduita… etc.” 3. Dacă
înțelegem noi corect, sensul cuvântului, poussé' (î mpins) și dacă ne reamintim

1 Ibidem, p. 33.
2 Valerian Cioclei – op. cit., p. 194
3 Ibidem, p. 68.

137
sensul psihologic al noțiunii de dorință (désir), a r rezulta că actul criminal este un
comportament afectiv, ghidat de mobil (acesta este cel care împinge) și nicidecum
unul rațional, chiar dacă apare în ecuație și un sc op. Și, într-adevăr, ceva mai
departe, în capitolul în care tratează ,JLes finali tés du délit”, M. Cusson admite o
ipoteză care confirmă ideea anterioară și care, din nou, intră în contradicție cu
caracterul general al teoriei strategice, adică luc iditatea infractorului: „Până la ce
punct scopurile urmărite prin delict sunt ele conșt iente? Psihanaliștii au demonstrat
că există scopuri inconștiente. Activitatea unui in divid poate fi orientată către un
scop de care el însuși.
Nu-și dă seama, dar pe care un observator îl poate descoperi prin studierea
comportamentului” 1.
Sub acest aspect, suntem în deplin acord cu autorul , în sensul că acțiunea unui
individ (incluzând-o pe cea criminală) poate fi dir ijată spre un scop (but), sau mai
corect spus spre o finalitate care să-i rămână inco nștientă. Ceea ce ne explicăm mai
greu este că, în aceste împrejurări, delincventul e laborează „strategiile redutabile”
care să-l conducă la rezultatul „urmărit”.
Să ne oprim, în sfârșit asupra unor afirmații ce ap ar la capitolul „Bilanț” și care,
văzute în raport cu tot ce autorul a încercat să de monstreze anterior, pot stârni
nedumerirea. Precizăm că aceste afirmații apar în c adrul paragrafului în care,
interogându-se asupra „fericirii” infractorilor: „S ont-ils heureux?”, autorul răspunde
de principiu: Nu! și ; explică: „Această nefericire care lovește delincve nții („ce
malheur qui afflige les délinquants”), este de înțe les, când ne gândim la scopurile pe
care delictele lor nu le permit sade realizeze. Exi stă cel puțin două lucruri care nu pot
fi obținute printr-o activitate delic- tuoasă: secu ritatea și afecțiunea” 2.
Dar dacă delincvenții își fixează scopurile în mod conștient și acționează
deliberat, cum de se îndreaptă spre o situație ce i e aduce nefericire? Și dacă am
admite că anterior s-ar putea înșela asupra rezulta telor, după ce au constatat „ce
nefericiți sunt”, de ce unii infractori ar insista recidivând?
Dincolo de aceste interpretări pe marginea textului , ce ar putea să pară
subiective, este suficient, credem noi, ca la acest text de final să reamintim unul din
textele de început ale analizei: „Activitatea delin cventă aduce autorilor ei mai multe
avantaje decât ne imaginăm în mod obișnuit. Ea le p ermite să-și satisfacă numeroase
dorințe, să rezolve probleme foarte reale, să trăia scă intens și să se distreze bine
(s'amuser ferme)” 3.
Dacă „ce malheur qui afflige les délinquants” însea mnă același lucru cu
„s’amuser ferme”, între cele două texte nu există n icio contradicție.

1 Ibidem, p. 82.
2 Ibidem, p. 250.
3 Ibidem, p. 7.

Faptul de a semnala cele câteva aspecte mai mult sa u mai puțin criticabile nu
vrea să însemne că negăm orice valoare explicativă a Teoriei strategice. Pur și
simplu consideram că aceste explicații pot fi valab ile doar pentru un segment al
fenomenului criminal. Am insistat în mod critic asu pra acestei teorii nu pentru că ar
fi cea mai „criticabilă” ci, dimpotrivă, pentru că este una din teoriile noncauzale cele
mai semnificative. Dacă această teorie nu poate să explice fenomenul criminal în
ansamblu, constatarea are toate șansele să fie vala bilă și pentru celelalte teorii din
aceeași categorie.
Nu am considerat necesară o abordare critică a teor iilor cauzale, pentru simplul
motiv că acestea au fost suficient amendate în doct rina criminologică și, după cum
arătam, în ultima vreme cunosc urt real declin. Con siderăm însă că nici teoriile
cauzale, luate individual, nu pot aduce explicații universal valabile cu privire la
fenomenul criminal.
Ca și comportamentul uman în general, comportamentu l criminal este de o
mare complexitate și diversitate. Din această cauză , și cu privire la comportamentul
criminal, o teorie superior generală este imposibil ă din punct de vedere logic.
Criminologii au comis aceeași eroare pe care au com is-o și colegii lor
psihologi, adică să creadă că în domeniul de care s e ocupă este nevoie de un Galilei 1.
Ca și în psihologie, și în criminologie, după toate probabilitățile, locul lui Galilei va
rămâne neocupat, și este normal să fie așa.

Conjugarea diverselor eforturi explicative

Constatarea cu care se încheie secțiunea anterioară poate să pară descurajantă
dacă se caută în criminologie un răspuns facil și u niformizat. Realitatea este că nu
poate exista un răspuns ușor pentru o problemă difi cilă și nici un răspuns
uniformizat pentru o problemă care nu este câtuși d e puțin uniformă. Nu există o
conduită criminală în abstract, există diverse cond uite criminale concrete. Cum s-a
remarcat de nenumărate ori, nicio crimă nu seamănă cu cealaltă. Fiecare crimă
reprezintă un „univers în sine”. Nici măcar unul și aceiași individ nu poate comite
două fapte identice, în condiții identice. Chiar da că luăm, spre exemplu, cazul
extrem al ucigașilor în serie, bolnavi psihic, care acționează, de regulă, după anumite
mecanisme psihice repetitive, există pentru fiecare crimă un „mic detaliu”, care îi

1 „…Toți cei care se interesează despre motivație, c ă sunt psihologi sau filozofi, ar putea să lucraze îm preună
într-un mod mult mai tolerant și mai convergent. Căci toleranța va duce în mod sigur la acceptarea tezei
potrivit căreiarolul lui Galilei va rămâne totdeaun a neocupat în psihologie. Dacă psihologia nu s-a rid icat la o
perioada galileană, aceasta nu se datorează, cum de seori s-a crezut, lipsei de idei strălucite, de inge niozitate
experimentală sau de rigoare metodologică; ea a rama s țintuită la pământ în labirinturile și cutiile lui Sk inner,
pentru că teoriile superior generale care se spera că or să apară sunt în mod logic imposibile. Eroarea
fundamentală a unor teoreticieni ca Lewin și Hull a fost să creadă că psihologia are nevoie de un Gali lei ”.(R.S.
Peters, Le Concept de Motivation, Ed. E.S.F., Paris , 1973, p. 126)

139
oferă o diferență specifică prin care se detașează de celelalte crime, comise în
circumstanțe și din porniri aparent identice.
Tocmai extraordinara diversitate a comportamentelor criminale face ca o
explicație universal valabilă, fie în termeni cauza li, fie în termeni dinamici, să nu
poată exista. Aceasta nu înseamnă că un secol de ce rcetare criminológica este inutil,
că nicio teorie nu este valabilă și că nu există ni cio posibilitate de înțelegere a
fenomenului criminal. Dimpotrivă, cercetările crimi nologice, de la începutul lor, au
reprezentat etape necesare de căutări și acumulări; teoriile criminologice valoroase,
mai vechi sau mai noi, reprezintă „adevăruri parția l valabile”; pe baza acestora, în
condițiile în câre se renunță la pretențiile de uni versalitate, comportamentul criminal
poate fi parțial înțeles și explicat.
Soluția de principiu constă, după cum s-a remarcat în doctrină, în utilizarea
teoriilor criminologice ca „grile de lectură”: „Dar în loc de a vedea în acestea (în
teoriile criminologice – n.n.), cum se obișnuiește, veritabile teorii în sensul, tare al
termenului, sau chiar articole de credință în afara cărora nu ar fi posibilă înțelegerea
acțiunii criminale, trebuie să Ie considerăm înaint e de toate ca un fel de grile de
lectură, de instrumente de interpretare, a realităț ii criminale, care permit a se opera
asupra realului și care nu au altă funcție decât de a ne da posibilitatea de a vedea
puțin mai bine un fenomen criminal care, trebuie s- o recunoaștem, apare, la prima
vedere, ca fiind de cea mai mare opacitate. Teoriil e criminologice trebuie în cele din
urmă să fie considerate mai ales ca niște instrumen te metodologice de interpretare”1.
Teoretic, soluția este simplă, însă, aplicarea ei c oncretă se lovește de mari
dificultăți. între acestea, cea mai importantă, deo arece reprezintă o condiție
prealabilă, este abandonarea falsei opoziții: cauza l – noncauzal. Această abandonare
este posibilă căci, dacă privim istoria opoziției c auzal – noncauzal și elementele pe
care ea se sprijină, constatăm că, din punct de ved ere științific este vorba de un anta-
gonism aparent.
Să ne reamintim mai întâi că teoriile cauzale pun a ccentul pe latura afectivă a
comportamentului criminal; fie că la origine acțion ează factorii biologici, ori psihici,
ori sociali, fie că toți aceștia interac- ționează între ei, finalul este același: un act
criminal mai mult sau mai puțin impulsiv, scăpat oa recum de sub controlul
subiectului, un act spre care subiectul „este împin s”.
Teoriile noncauzale, la rândul lor, merg pe ideea u nui infractor rațional, care-și
calculează mișcările, riscurile și câștigul, care u rmărește un rezultat.
Nu se poate ignora că cele două moduri diferite de a vedea comportamentul
criminal pot antrena două maniere diferite de a con cepe represiunea și de a o
practica. în primul caz se poate tinde spre un oare care „laxism”, în al doilea caz s-ar

1 R. Gassin, op. cit., p. 230.

140
justifica fermitatea represiunii.
Mișcarea de idei în criminologie dinspre viziunea d eterminista spre cea
dinamică poate fi pusă în relație cu o serie de împ rejurări, unele subiective, altele
obiective.
Din categoria subiectivă, două împrejurări par să m archeze această translație.
În primul rând, este evident că mișcarea de idei di n criminologie urmează
exemplul psihologiei care se deplasează de la teori ile cauzale spre cele cognitive.
Dacă în psihologie se poate remarca și o oarecare t endință de convergență între cele
două poziții, în criminologie o asemenea tendință n u se poate observa.
În al doilea rând, se pare că ascensiunea teoriilor noncauzale coincide și cu o
oarecare „instituționalizare” a cercetării, în știi nțele socio-umane în general și, în
particular, în criminologie.
Epoca cercetărilor de orientare deterministă a coin cis, în mare parte, cu
eforturile solitare, uneori depuse pe perioade de z eci de ani, ale unor savanți
pasionați.
În măsura în care cercetările au fost „luate în gri jă”, au fost asigurate condițiile
tehnice și financiare, au fost elaborate programe d e cercetare- și au fost create echipe
„ad-hoc”, atenția s-a deplasat spre aspectele dinam ice ale fenomenului criminal.
Fără a face vreun proces de intenție, nu putem să n u remarcăm că
„instituționalizarea” ori „statalizarea” cercetării aduce un element nou, de care
trebuie să se țină seama, respectiv: „direcționarea efortului de cercetare”. Este clar
că nu putem găsi ceva decât acolo unde căutăm.
în ce privește aspectul obiectiv al schimbării de o rientare în criminologie,
credem că împrejurarea principală ce merită a fi lu ată în calcul este chiar
modificarea fenomenului criminal.
Societatea umană a evoluat și odată cu ea și fenome nul criminal. Criminalul
este cu totul altul decât cel din epoca lombrosiană . Actul criminal în sine are altă
înfățișare, structura criminalității (pe categorii de infracțiuni) s-a modificat.
Dacă vom compara fotografiile din celebrul Atlas al lui Lombroso cu cele din
oricare fișier modem al poliției, vom constata că p ână și din punct de vedere fizic
infractorul de azi nu mai seamănă deloc cu cel de i eri. Acesta este însă aspectul cel
mai puțin important. Nivelul de instrucție, gradul de cultură, de civilizație, sunt cu
totul altele. Adăugând și modificarea împrejurărilo r sociale în care criminalul
acționează, este normal ca nici actul criminal să n u mai semene prea mult cu cel de
acum o sută de ani: valorile vizate, mijloacele uti lizate, modurile de operare sunt
complet diferite.
Aspectul cel mai semnificativ însă, este înregistra t la nivelul criminalității, prin
mișcarea produsă în structurile acesteia.
Deși violența a fost și rămâne subiectul cel mai pr eocupant, locul infracțiunilor

141
de violență în peisajul general al criminalității e ste limitat. In fapt, în ultimul secol,
delincvența de violență a cunoscut o relativă stagn are; doar manevrarea abilă a unor
date statistice, precum și tendința mass-media de a insista asupra faptelor șocante
creează imaginea unei escaladări continue a violenț ei 1. Contrar imaginii comune
care s-a creat, la nivel global, infracțiunile de v iolență nu depășesc nici 10% din
criminalitate 2.
În schimb, statisticile criminale indică o creștere continuă a infracțiunilor de
profit 3. Sigur, „jocul cifrelor” poate să fie extrem de în șelător în aprecierea
criminalității. Pericolul a fost sesizat încă de la sfârșitul secolului trecut de G.
Tarde 4. Cu toate progresele realizate în domeniul elaboră rii și interpretării
„statisticilor criminale”, voci autorizate ne invit ă și astăzi la prudență în
interpretarea lor 5. în cazul raportului: infracțiuni de violență, inf racțiuni de profit,
decalajul este însă atât de mare încât, orice marjă de eroare, am lua în calcul, fondul
problemei nu se schimbă. Sporirea criminalității de profit este însoțită de o
perfecționare a metodelor și tehnicilor de operare. Se poate vorbi din ce în ce mai
justificat despre o criminalitate „inteligentă”. Un ele infracțiuni financiare, unele
escrocherii etc„ demonstrează uneori o investiție d e inteligență și o imaginație
demne de cauze mai bune.
În aceste condiții este justificată preocuparea cri minologiei de a încerca să
surprindă noua imagine a criminalității, de a găsi explicații pentru un act criminal
lucid, rațional.
În același timp, explicațiile cauzale nu devin lips ite de sens. Acel procent de
infracțiuni violente, impulsive, unde explicațiile de natură cauzală sunt
indispensabile, există încă și, pe cât este de redu s, pe atât de grave sunt consecințele
care decurg din el. Dar chiar și criminalitatea „in teligentă” are nevoie de explicațiile
cauzale pentru a fi cunoscută dincolo de aparențe.
De fapt, teoriile etiologice și cele dinamice nu au nimic antagonic, ele se referă
doar la două faze distincte ale fenomenului crimina l. Primele se referă, în special, la
ce se întâmplă cu o persoană până în momentul „trec erii la act” (cauzele care o
determină să adopte conduita criminală), iar celela lte se referă la ce se întâmplă cu
criminalul în momentul faptei, descriu „trecerea la act” în sine. Sunt, de fapt, două
viziuni care se completează reciproc.
Păstrându-și fiecare identitatea, diferitele teorii trebuie să concureze la
explicarea fenomenului criminal, nu să se nege reci proc. Valoarea unei teorii nu este

1 În acest sens, a se vedea, J.C. Chesnais , op. cit., p. 76 și urm.
2 A se vedea, în acest sens, spre exemplu, D. Szabo, op. cit., p. 22 și 41.
3 A se vedea, în acest sens, C. Lazerges, G. Camilleri, Atlas de la criminalité en France, Ed. Reclus – La
Documentation Française, 1992, p. 129 și 154.
4 A se vedea, în acest sens, G. Tarde , op. cit., p. 80 și urm.
5 A se vedea, spre exemplu, în acest sens, Ch. Lazerges, G. Camilleri, op. cit., p. 8.

142
asigurată prin desființarea alteia. Conjugarea efor turilor explicative pare astfel
singura variantă viabilă în stadiul actual al crimi nologiei.

143
Referințe bibliografice
Allier, R., La conversion chez Ies prdcivilises, voi. II, Payo t, Paris, cf. De
Greeff, E., Introduction â la Criminologie,Ed. P.U. F., 1948.
Ancei, M., Le centenaire de l’uomo delinquente (Expozeu intro ductiv),
R.S.C./D.P.C. nr. 1/1977.
Ance, M., prefață la „Les problemes fondamentaux de la crimi nologie”, Ed.
Cujas, Pari's, 1959.
Aust, S., Schnibben, C., și colab, 11 Septembrie 2001 – Ziua în care lumea s-a
cutremurat, Ed. Runa, București, 2004.
Bălăci, A., prefață la Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Știi nțifică, București,
1965.
Bardsley, M., Charles Manșon în www.crimelibrary.com (serialkillers/ Most
notorious).
Beccaria, C .,Des Delits et des Peines, deuxieme edition Guilla umin et Cie,
libraires, Paris, 1870.
Becker, H., Outsiders, Ed. A.M. Metailie, Paris, 1985, traduit de l’americain
par J.P. Briand et G.M. Champoulie.
Bourdon, W., Les detenus franșais a Guantanamo: un trou noir ju diciaire, în
Terrorisme, victimes et responsabilite penale inter naționale (lucrare colectivă), Ed.
Calmann-Levy, Paris, 2003.
Bulai, C .,Drept penal român, Partea generală, voi. I, Ed. Ș ansa, 1992.
Bulai, C .,Manual de Drept penal. Partea generală. Ed. AII, 1997.
Bulai, C., Instituții de Drept penal – Curs selectiv pentru e xamenul de licență,
Ed. Trei, 2001.
Canepa, G., L’epistemologie et la recherche criminologique, R. D.P.C. nr.
8/1971.
Canepa, G., Perspectives de contradiction et d’innovation dans la pensee de
Cesare Lombroso, R.S.C./D.P.C. nr. 2/1977.
Chesnais, J.C., Histoire de la violence en Occident de 1800 â nos jour, Ed.
Robert Lafont, Paris, 1981.
Cioclei, V., Critica rațiunii penale – Studii de criminologie j uridică și drept
penal, Ed. C.H. Beck 2009.
Cioclei, V., Viața sexuală și politica penală, Ed. Holding Repo rter, 1994.
Cofin, J.-C., La Folie Morale – figure pathologique et entite mi racle des
hypotheses psyichiatriques au XlX-eme siecle, în „H is- toire de la Criminologie
fran9aise”, Ed. L’Harmattan, 1995, ch. XI.
Cohen, A., Deviance and Control, Ed. Pretice-Hall, Inc., Engl e- wood Clifs,
New Jersey, 1966, trad. fr. La Deviance, Ed. J. Duc ulot, 1971.

144
Crick F., L’Hypothese Stupefiante – Â la recherche scientifi que de l’âme, Ed.
Pion, 1994.
Cusson, M., Delinquants pourquoi?, Ed. Armând Colin, 1981.
Cusson, M., La Criminologie, Ed. Hachette, 1998.
Cusson, M., Pourquoi punir?, Ed. Dalloz, 1987.
Dadognet, F., Science et criminologie, în „L’equipement en crimi nologie”
(Actes du XlV-eme Cours International de Criminolog ie), Ed. Masson, Paris, 1965.
Debray, Q., L’apport de la genetique â la connaisance du crimi nel, Aberration
chromosomiques, biochimie du cerveau et criminalite , Ed. Neret, Paris, 1975.
Decourriere, A., Les Drogues dans 1’ Union Europeenne – Le Droit en
Question, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1996.
Delmas-Marty, M., Le rayonnement internațional de la pensee de Cesar e
Beccaria, R.S.C./D.C.P. nr. 1/1998.
Desportes, F., Gunehec, F. Le, Le nouveau Droit Penal, Tome I, Droit penal
general, Ed. Economica, 1995.
Dietz, P-, Mass, serial and sensational homicides, Bulletin o f the New York
Acalmy of Medecine, 62,1986.
Dima, T., Dacă subiectul activ al unei infracțiuni poate fi și subiectul pasiv al
acesteia, cu referire specială la infracțiunile de producere, consum și trafic de
droguri, Dreptul nr. 1/2002.
Dima, T., Consumul ilicit de droguri, infracțiune sau contra venție?, R.D.P. nr.
3/2002.
Dineu, A., Bazele criminologiei, Ed. Pro Arcadia, 1995.
Dongoroz, V., Drept penal (reeditarea ed. din 1939), Ed. Asociaț ia Română de
Științe Penale, 2000.
Durkheim, E., Les regles de la methode sociologique, Ed. P.U.F., 1963.
Durme, R. van, Avatars du syndrome XYY, l’agressivite genetique e st-elle un
mythe?, R.D.P.C. (belge) nr. 1/1974-1975.
Elshtain, J.-B., Just War Against Terror: The Burden of American Po wer in a
Violent World, Basic Books, 2004.
Favard, A.-M., Pinatel, J., Etude par cohortes, A.I.C. 1979-1980 (Volume 18,
nr. 1).
Ferri, E., La sociologie criminelle, traduit de l’italien par I. Terrier, Ed. Felix
Alean, Paris, 1905.
Ferrio, L., Antologia lombrosiana, Ed. Pavese, Paris, 1962.
Flukiger, J.-M., Analyse de livre: une justification de la guerre c ontre le
terrorisme, www.terrorisme.net (29.01.2005).
Freud, S., Dincolo de principiul plăcerii, Caiete de psihanal iză nr. 1, Ed.
„Jurnalul literar”, 1992.

145
Freud, S., Introduction â la psychanalyse, Ed. Payot, 1989.
Freud, S., Psihanaliză și sexualitate, Ed. Științifică, Bucur ești, 1994.
Freud, S., Totem și tabu, Ed. Mediarex, 1996.
Friedlander, K., La delinquance juvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.
Garofalo, R., La criminologie, cinquieme edition entierement ref ondue et
augmentee, Felix Alean, editeur, Paris, 1905.
Gassin, R., Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990.
Glueck, E.T., La conformation somatique dans la prevision de la delinquance,
R.S.C./D.P.C. nr. 1/1958.
Greeff, E., Introduction â la Criminologie.
Greejf, E., Les instincts de defense et de sympathie, Ed. P.U. F., Paris, 1947.
Grispigni, F., Le probleme de l’etat dangereux, deuxieme Cours In ternational
de Criminologie, Ed. Maison de l’UNESCO, Paris, sep tembrie 1954.
Hesnard, A., Psychologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963.
Holmes, R., De Burger, J., Serial Murder, Beverly Hills, Sage, 1998.
Huyghe, F.-B., Analyse – peut-on gagner la guerre globale contre le
terrorisme?, www.terrorisme.net (31.08.2004).
Hulsman, L., Bemat de Celis, J„ Peines perdues – le systeme penal en question,
Ed. Centurion, Paris, 1982.
Jaber, H., Hezbollah – Născuți cu răzbunarea în sânge, Ed. An te: București,
1998.
Jacquard, A., Au perii de la Science? – Interrogation d’u" genet icien, Ed. Seuil,
1984.
Jaffe, E.D., Family Anomie and Delinquency Development of the C oncept and
Some Empirical Findings, The British Journal c: Cri minality, 1969, nr. 4.
Jerome, M.,Mortimer, A., Crime, Law and Social Science, Nev York, 1933.
Julia, D., Dictionnaire de la philosophie, Ed. Club France Lo isirs. Paris, avec
l’autorisation de la Librairie Larousse, 1984.
Kant, Imm., Metaphisique des moeurs, voi. I, Ed. Flammarion. P aris, 1994.
Kelleher, D., Kelleher, C .,Murder most Rare: The Female Seria'; Killer, New
York, Dell Book, 1999.
Kerckvoorde, van M., Statistique criminelle et statistique morale ou Xl X-eme
siecle, în „Histoire de la Criminologie fran9aise”. Ed. L’Harmattan, 1995, ch. XI.
Kinberg, O., De la Morale comme phenomene social objectif, R.D. P.C. (belge)
tome 1940-1946.
Kinberg, O., Les problemes fondamentaux de la criminologie. Ed. Cujas, Paris,
1959.
Kinberg, O., Quelques aspects criminologiques recents, R.S.C., 1957.
Laignel-Levastine, M., Stanciu, V.V., Precis de criminologie, Ed. Payot, Paris.

146
Lanteri-Laura, G., Phrenologie et criminologie au debut du XlX-eme si ecle.
Les idees de F.Y.Gall, Histoire de la criminologie fran9aise, Ed. L’Harmattan, 1995,
ch. XI.
Larguier, J., Criminologie et Science penitentiaire, sixieme edi tion, Dalloz,
1989.
Lazerges, C., La politique criminelle, Ed. „Que sais-je?” P.U.F. , 1987.
Lazerges, C., Les problemes actuels de politique criminelle, Rapo rt de la
Quatrieme Conference de politique criminelle, Stras bourg, 1991.
Lazerges C., Camilleri G., Atlas de la criminalite en France, Ed. Redus – La
Documentation Fran9aise, 1992.
Lombroso, C., Discours d’ouverture du Vl-eme congres d’anthro- po logie
criminelle, 1906, A.J.C., 2-eme sem./1967.
Lombroso, C., L’anthropologie criminelle et ses recents progres ( deuxieme
edition, revue et augmentee avec 13 figures dans le texte), Ed. Felix Alean, Paris,
1891.
Lombroso, C., L’homme criminel (deuxieme edition franșaise, tradu ite sur la
cinquieme edition italienne), Ed. Felix Alean, Pari s, 1895.
Mendlewicz, J., Wilmotte, J., Les determinants genetiques de la de- linquance –
Problemes de P anomalie xyy, R.D.P.C. (belge) nr. 4 /1970.
Merle, R., Vitu, A., Trăite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967.
Merton, R.K., Social Theory and Social Structure, Ed. The Free P ress of
Glencoe, New York, 1957.
Mitrache, C-tin., Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, ed. a V-a,
Ed. Universul Juridic, 2006.
Molina, A.G.P. de, Criminologia – Una introduccion a sus funda- mento s
teoricos para juristas, 3a, Ed. Tirant lo Blanch (V alencia), 1996.
Montesquieu, De l’esprit des lois, Ed. Librairie ch. Detagrave, Paris, 1901.
Montet, L., Les tueurs en serie – Pourquoi devient-on serial k iller?, Ed. P.U.F.
2002.
Mucchielli, L., Heredite et Milieu social, le faux antagonisme fra nco- italien, la
place de l’Ecole de Lacassagne dans l’histoire de l a criminologie, în Histoire de la
Criminologie franșaise.
Negrier-Dormont, L., Criminologie, Ed. Litec, 1992.
Negrier-Dormont, L., Tueurs en serie a comportement systemique, Ed.
Chlorofeuilles, 1998.
Negrier-Dormont, L., Tzitzis, S., Criminologie de Pacte et philoso- phie penale.
De P ontologie criminelle des Anciens â la victimol ogie appliquee des Modernes,
Ed. Litec, Paris, 1994.
Negrier-Dormont, L., Nossintchouk, R., Tueurs en serie, Ed. Domi- nos

147
Flammarion, 2001.
Norris, J., Serial Killers: The Growing Menace, New York, Doub leday, 1988.
Nuttin, J., Theorie de la motivation humaine – Du besoin au pr ojet d’action, 3
eme, Ed. P.U.F., 1991.
Papadopol, V., Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică. Bu curești, 1965.
Peters, R.S., Le Concept de Motivation, Ed. E.S.F., Paris, 1973.
Picca, G., La criminologie, 3e ed., P.U.F., 1993.
Pinatel, J., Agressivite et personalite criminelle, R.S.C./D.P. C nr. 1/1960.
Pinatel, J., Beccaria, precurseur de la Criminologie, A.I.C., 2 eme sem./1964.
Pinatel, J., Egocentrisme et personalite criminelle, R.S.C./D.P .C nr. 1/1959.
Pinatel, J., Indifference affective et personalite criminelle. R.S.C./D.P.C. nr.
3/1959.
Pinatel, J., La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971.
Pinatel, J .,La theorie des instincts d’Etienne de Greeff, R.S .C. nr. 4/1961.
Pinatel, J., Trăite de Droit penal et Criminologie, Tome III, E d. Dalloz, 1963 și
Ed. a IlI-a, Dalloz, 1975.
Pires, A.P., La criminologie d’hier et d’aujourd’hui, în „Histo ire des savoirs
sur le crime et la peine”, lucrare colectivă de Christian Debuyst s.a., Ed. Les Presses
de l’Universite de Montreal, 1995.
Popper, K .,The PostScript of the Logic of the Scientifîc Dis coverv II. The
Open Uni verse, London-Hutchinson, 1982, trad. fr. L’Univers irresolue. Plaidoyer
pour l’indeterminisme, Ed. Herman, Paris, 1984.
Pradel, J., Droit Penal Comparee, Ed. Dalloz, 1995.
Pradines, M., Trăite de Psychologie Generale, Ed. P.U.F., 1986.
Rassat, M.L., Pour une politique anticriminelle du bon sens, Par is, La Table
Ronde, 1983.
Reckless, W.C., A non causal explanation: containment theory, A.I. C./1963.
Ressler, R., Whoever Fights Monsters (1992) trad. fr. Chasseur de tueurs, Ed.
Presses de la Cite, 1993.
Ribot, Th., Les maladies de la volonte, Ed. Felix Alean, Paris , 1883.
Rose, G., Anomie and Deviation: a Conceptual Framework for E mpirical
Studies, British Journal of Sociology, 17-03, 1966.
Rouland, N., L’Anthropologie juridique, Ed. P.U.F., 1990.
Seelig, E .,Trăite de criminologie, Ed. P.U.F., 1990.
Sellin, T., Conflits de Culture et Criminalite, Ed. A. Pedone, Paris, 1984.
Sellin, T .,Culture Conflict and Crime, R.D.P.C. (belge) nr. 9/1960.
Souchon, H., Alexandre Lacassagne et l’Ecole de Lyon, Reflexion s sur Ies
aphorismes et ce concept du „Milieu Social”, R.S.C. /D.P.C. nr. 2/1974.
Stănoiu, R.M., Criminologie, voi. I, Ed. Oscar Prinț, seria Crimi nologie, 1995.

148
Ștefani, G., Levasseur, G., Bouloc, B., Droit penal general, 16e edition, Dalloz,
1997.
Ștefani, G., Levasseur, G., Jambu-Merlin, R., Criminologie et Science
penitentiaire, troisieme edition Dalloz, 1972.
Sutherland, E„ Principes de criminologie, version francai se etab lie sur le texte
de la sixieme edition de „Principles of Criminology ”, Ed. Cujas, Paris, 1966.
Sutherland, E.H., Cressey,D.R., Principes de criminologie, version franșaise,
etablie sur le texte de la sixieme edition de „Prin ciples of Criminology”, Ed. Cujas,
Paris, 1966.
Sykes, G.M., Matza, D., Techniques of neutralization. A theory of delinque ncy,
American Sociological Review, 22 (Decembrie 1957).
Szabo, D., Criminologie, Ed. Les presses de l’Universite de M ontreal, 1965.
Szabo, D., De l’Anthropologie â la Criminologie comparee, Ed. Librairie
Philosophique J. Vorin, Paris, 1993.
Tanoviceanu, /., Tratat de Drept și Procedură penală, voi. III, ed. a Il-a, Ed.
Curierul Judiciar, 1926.
Tarde, G., La criminalite comparee, Ed. Felix Alean, Paris, 1 886.
Tullio, B., Manuel d’anthropologie criminelle, Ed. Payot, Pari s, 1951.
Turianu, C., Nota II la T. Dima, Dacă subiectul activ al unei i nfracțiuni poate fi
și subiectul pasiv al acesteia, cu referire special ă la infracțiunile de producere,
consum și trafic de droguri, Dreptul nr. 1/2002.
Valery, P., Regards sur le monde actuel – Fluctuations sur la liberte, Ed.
Gallimard, 1982.
Verin, J., Pour une nouvelle politique penale, Ed. Librairie Generale du Droit et
de Jurisprudence, 1994.
Vouin, R., Leaute, J., Droit Penal et Criminologie, Ed. P.U.F., 1956.
Weimann, G., How Modern Terrorism Uses Internet, USIP, Special Report
116, martie 2004, www.usip.org/pubs/specialreports/ .
Yagil, L., Terrorisme et internet: la cyberguerre, Montreal, Edition Trăit d ’
Union, 2002, p. 108, cf. art. Terrorisme et Interne t: une evaluation de la situation,
www.terrorisme.net (10.10.2004).
Zamfirescu, V.Dem., Câteva prejudecăți despre Freud, „Caiete de psihan aliză”
nr. 1, Ed. „Jurnalul literar”, 1992.