Probleme contemporane în protecția mediului: [627280]

UNIVERSITATEA “BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE ȘTIINȚA ȘI INGINERIA MEDIULUI

TEZĂ DE DOCTORAT

Probleme contemporane în protecția mediului:
componente legislative naționale și internaționale, cu
acțiune directă și indirectă în procesul de protecție a
apelor. Aplicații și legislație

Doctorand: [anonimizat]:
Prof. Univ. Dr. DUMITRU RISTOIU

Cluj -Napoca
2018

Mulțumiri

Îmi exprim gratitudinea față de conducătorul științific al tezei, Domnul Prof. Univ. Dr.
Dumitru Ristoiu , profesor al Universității Babeș -Bolyai, Facultatea de Știința și Ingineria
Mediului, pentru șansa de a urma un program doctoral în domeniul Știința Mediului și pentru
permanenta îndrumare științifică pe care mi -a oferit -o cu căldură și distins profesionalism, pe
parcursul anilor de doctorat.
Mulțumesc distinșilor referenți din Comisia de îndrumare a tezei pentru sprijinul
deosebit acordat și pentru î ndrumare: Domnul Prof. Univ. Dr. Dumitru Ristoiu, Domnul Prof.
Univ. Dr. …(comisia) , pentru răbdare și observații constructive.

Îmi exprim considerația și adresez multe mulțumiri Domnului Director General al
INCDTIM Cluj-Napoca, Dr. Ing. ADRIAN BOT , ca de altfel întregii conduceri a INCDTIM,
pentru suportul tehnic și financiar oferit și colaborarea în realizarea acestei teze.

Recunoștința mea se adresează, de asemenea colegilor de la INCDTIM Cluj -Napoca și
Facultatea de Știința și Ingineria Mediul ui, din cadrul Universității Babeș -Bolyai, Cluj -Napoca,
pentru susținerea acordată pe parcursul anilor de pregătire.
Doresc să aduc sincere mulțumiri și aleasă recunoștință familiei mele și copiilor mei,
Paul și Beatrice, pentru sprijinul moral acordat, c reându -mi condițiile necesare elaborării
prezentei teze.

INTRODUCERE

Apa reprezintă un element indispensabil pentru viață, individ și societate, sursă de
energie, materie primă pentru activități productive și cale de transport. Apa este unul din
elementele componente ale mediului natural, un lichid transparent și incolor, o combinatie de

oxigen și hidrogen, fiind o sursă naturală vulnerabilă, regenerabilă și limitată, factor
determinant în menținerea echilibrului ecologic.
97% din apa existentă pe glob se află în mări și oceane, din care 2% este conținută de
calotele de gheață ale polilor iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă și atmosfera
abia 1%, ceea ce reprezintă un procent infim, care constituie în mod obișnuit sursa
aprovizionării cu apă a omului.
Aceasta se dovedește a nu fi totuși, în anumite pe rioade și în anumite regiuni, disponibilă
în cantități suficiente și de calitate corespunzătoare nevoilor de folosire, deși multă vreme a fost
considerată ca sursă inepuizabilă a naturii [ Ernest Lupan , 2001].
Astfel, disponibilitatea apei și, în special a celei potabile este una dintre cele mai mari
probleme cu care se confruntă omenirea, datorită creșterii populatiei și, în consecință, a
necesarului de apă pentru consum, procesele agricole și industriale. Ca urmare, sursele de apă
necesită o preocupare con stantă în ceea ce privește cantitatea și calitatea lor, fapt ce duce la
dezvoltarea cercetărilor în domeniul hidrologiei.
Consumul de apă nu mai poate fi satisfacut întotdeauna în regimul natural al surselor de
apă, urmare a creșterii continue a cerințelor firești și permanente de apă, impunându -se
realizarea de baraje, lacuri de acumulare, derivații și canale magistrale [ Ștefan Tarca , 2005].
Creșterea volumului de ape uzate conduce de asemenea, la necesitatea dezvoltării
lucrărilor de epurare a a pelor și la luarea măsurilor de protecție a calității acestora. În același
timp se remarcă o crestere a valorii pagubelor produse de inundații, fiind necesară executarea
de lacuri de acumulare pentru atenuarea viiturilor, regularizări de albii, efectuarea de lucrări de
întreținere a albiilor.

Motivația/interesul temei:
Protecția apelor împotriva poluării reprezintă o componentă socio -economică
importantă, care contribuie la starea de sănătate a populației și dezvoltarea corespunzătoare a
plantelor și anim alelor. Pentru asigurarea protecției apelor împotriva poluării, legislația are un
rol determinant. O legislație adecvată trebuie să fie suficient de restrictivă pentru protecția
apelor și, în același timp suficient de permisivă, fără însă a îngrădi activit ățile economice.
Motivația alegerii acestei teme pentru teza de doctorat rezultă din importanța legislației
privind protecția apelor împotriva poluării pentru sănătatea populației și pentru economia
națională.
Obiectivele tezei de doctorat sunt următoare le:

– Identificarea tipurilor de poluare și a factorilor care contribuie la poluarea apei, precum
și a ponderii acestora la poluare;
– Compararea gradului de poluare a apei din România cu alte state din U.E., precum și
din alte țări, pentru diferiți factor i care contribuie la poluare;
– Compararea legislației din România cu legislația din alte state din zona euro,
referitoare la protecția apelor împotriva poluării;
– Corelația dintre nivelul de poluare în diferite state și legislația referitoare la protecți a
apelor din țările respective;
– Identificarea legilor care contribuie cel mai mult la stoparea poluării prin
compararea/corelarea dintre poluare și legislația din diferite țări;
– Eventuale propuneri pentru proiecte de acte normative în domeniul protecției apelor;
 Studii de caz privind reziduurile miniere și identificarea diferiților poluanți pentru
anumite zone din România. Acestea se vor finaliza cu comunicare și lucrare
științifică (poster ELSEDIMA 2014);
 Determinarea structurii cristaline și m oleculare pentru o pesticidă și finalizarea
cu o comunicare științifică (poster CEECHE 2014);
Obiectivele menționate mai sus vor fi îndeplinite printr -o temeinică documentare
privind factorii care contribuie la poluarea apei în diferite țări, gradul de pol uare și legislația
din aceste țări privind poluarea apei.
Pe baza datelor obținute din documentarea menționată se vor încerca diferite corelații
între aspectele legate de poluare și cele legate de legislație.
S-au realizat colaborări cu instituții de gospodărire a apelor din România, Compania de
Apă Someș S.A., Regia Autonomă Apele Române – Filiala Cluj, INS – Directia Județeană de
Statistică Cluj.
Lucrarea a fost structurată pe optsprezece capitole , după cum urmează:
Primul capitol abordează schimbări lor climatice și impactul lor asupra poluării, aceasta
fiind una din prioritățile agendei UE în privința mediului, precum și obiectiv al politicii UE
privind mediul.
În primă fază este prezentat contextul general privind schimbărilor climatice și
încălzire a globală, apoi realizările în domeniu, politica internațională în domeniul climei
(Protocolul de la Kyoto), precum și eforturile UE pentru combaterea schimbărilor climatice.

Al doilea capitol vizează principiile generale și cadrul de bază privind politica de mediu.
Astfel sunt abordate principiile teoretice ce stau la baza politicii de mediu, o rigini și evoluție.
Apoi sunt analizate programele de acțiune pentru mediu, evaluarea impactului asup ra mediului
și participarea publicului, cooperarea internațională în domeniul mediului, precum și
implementarea, punerea în aplicare și monitorizarea stării mediului, cât și a nivelului de aplicare
a legislației UE în domeniul mediului.
Al treilea capitol vizează aspectele privind protecția apelor și legislația specifică. Sunt
dezbătute modalitățile în care Autoritățile de mediu, de ape, de sănătate și alte autorități
organizează și exercită controlul, în vederea asigurării respectării reglementărilor de protecție
a apelor, în limitele și potrivit competențelor legale. Acest capitol abordează de asemenea,
modul în care sunt îndeplinite obligațiile legale privind protecț ia apelor, a ecosistemelor
acvatice și respectarea interdicțiilor stabilite de lege, în acest domeniu.
Paragraful trei tratează regimul juridic al apelor în România, proprietatea asupra apelor,
legislația UE în sectorul apei, transpunerea ei în România și abordează tangențial Directiva –
Cadru privind Apa (DCA).
Cel de -al patrulea capitol tratează tipologia apelor și a poluării, metodele de t ratare a
apelor urbane reziduale, diversele strategii adoptate împotriva poluării chimice a apelor de
suprafață, p olitica marină și de coastă a UE. În cadrul acesteia din urmă s -a avut în vedere
Directiva privind mediul marin, p oluarea marină și m anagementul integrat al zonelor costiere
(MIZC). Au fost dezbătute apoi Acordurile internaționale privind apele regionale și r olul
Parlamentului European în acest domeniu.
Capitolul cinci vizează poluarea apei ca fenomen general , definită ca fiind ori ce alterare
fizică, chimică, biologică sau bacteriologică, peste o limită admisibilă stabilită prin lege,
inclusiv depășirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activități
umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care această folosire era
posibilă înainte de a interveni alterarea. Poluarea apelor poate fi întâlnită ori unde pe Terra,
nefiind specifică unei anumite zone, apele de orice fel fiind expuse în mod permanent poluării,
care afectează calitatea acestora. Sunt analizați apoi, factorii poluanți și tipurile de poluare. În
ce privește e xprimarea toxicității sunt abor date aspectele privind: e utrofizarea apelor de
suprafață, poluarea apelor subterane, a utoepurarea și epurarea apelor.
Al șaselea capitol analizează substanțele chimice poluatoare și anume aspect privind
înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționa rea substanțelor chimice (REACH),
clasificarea, ambalarea și etichetarea, e xportul și importul acestor substanțe, accidentele

majore, u tilizarea durabilă a pesticidelor, p rodusele biocide, p oluanții organici persistenți
(POP), a zbestul și detergenții.
Capi tolul șapte tratează poluarea cu metale grele și monitorizarea magnetică a poluării
și, de asemenea t oxicitatea metalelor grele.
Cel de -al optulea capitolul vizează aspectele referitoare la problema consumului și
producției durabile, p lanul de acțiune privind consumul și producția durabile, e tichetarea
ecologică și etichetarea energetic, p roiectarea ecologică, sistemul de management de mediu și
audit (EMAS) și p lanul de acțiune privind ecoinovarea.
Al nouălea capitol este dedicat managementului intern a l apelor și, în special s tadiului
implementării Directivei Cadru Apa 2000/60/CE în România, fiind analizate măsurile luate de
țara noastră în acest sens, până în anul 2020.
Cel de -al zecelea capitol cuprinde referințe în ce privește compararea gradului de
poluare al apei din România cu alte state U.E. și din alte țări, pentru diferiți factori de poluare.
În cadrul acestei teme sunt abordate aspect referitoare la resursele de apă teoretice și tehnic
utilizabile, s tarea calit ății apelor de suprafață, râurile interioare și starea ecologică și chimică a
cursurilor de apă, b azinele hidrografice Someș și Tisa ș.a.
Capitolul unsprezece cuprinde noțiuni privind răspunderea juridică în domeniul poluării
apelor (răspunderea contravențională, penală și civilă), precum și sancțiunile aplicabile în cazul
încălcării dispozițiilor legale.
În capitolul doisprezece este tratat Impactul poluării apelor cu metale datorită deșeurilor
miniere și sunt prezentate rezultatele experimentale obținute (analiza sedimentelor de steril de
la minele Săsar -Baia Mare, Certej – Deva, Județul Hunedoara și Valea Arieșului ), incluzând și
metodologia de prelevare, preparare și analiză a probelor ( procedura de extracție secvențială
Tessier ), rezultatele obținute în urma analizei sedimentelor de steril de mină , împreună cu
informații despre asigurarea calității rezultatelor.
Partea practică cuprinde și capitolul treisprezece , care analizează situația apelor uzate
în România.
Capitolul paisprezece este dedicat studiului poluanților din atmosferă și biosferă în zona
Transilvaniei, fiind evaluate nivelele de poluare atmosferică în bazinul Someș -Tisa și platoul
Transilvan prin metode de supraveghere spațială și aeriană; metode Spectometrice, m etode de
teledetecție satelitare, metode de teledetecție LIDAR și metode spectrometrice.
Capitolol cincisprezece vizează activitatea de inspecție a apelor și rezultatele vizate.
Capitolol șaisprezece este dedicat hidrologiei izotopice.

Partea finală a tezei, capitolul șaisprezece , se constituie din concluziile formulate pe baza
tuturor rezultatelor obținute și contribuțiile personale aduse . Cea mai importantă contribuție
originală a tezei de doctorat este caracterizarea rețelei hidrografice din bazinul Someș -Tisa (și
în special a râului Someș). Trebuie menționat, de asemenea, că determinarea stadiului
implementării Directivei -Cadru privind apa și a legislației europene privind protecția juridică
împotriva poluării apei, reprezintă unul din primele studii de ace st fel din România.
Capitolul șaptesprezece cuprinde studiul bibliografic efectuat în redactarea tezei.
Capitolul optsprezece cuprinde studiul bibliografic efectuat în redactarea tezei.

__________________________
*Datele știintifice arată că la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează. Solicitările crescânde de apă reclamă o nouă
abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se dispune pe glob.

CUPRINS

l. CAPITOLUL I. SCHIMBĂRILE CLIMATICE ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA
MEDIULUI

1.l. Subcapitolul Contextul general. Încălzirea globală
1.2. Subcapitolul Impactul schimbărilor climatice
1.3. Subcapitolul Costul acțiunii versus costul inacțiunii
1.4. Subcapitolul Adaptarea la schimbările climatice

1.5. Subcapitolul Realizări. Politica internațională în domeniul climei (Protocolul
de
la Kyoto)
1.6. Subcapitolul Eforturile depuse în cadrul UE pentru combaterea schimbărilor
climatice

2. CAPITOLUL II. PRINCIPIILE GENERALE ȘI CADRUL DE BAZĂ PRIVIND
POLITICA DE MEDIU

2.l. Subcapitolul Origini și evoluție

2.2. Subcapitolul Programele de acțiune pentru mediu

2.3. Subcapitolul Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului

2.4. Subcapitolul Cooperarea internațională în domeniul mediului

2.5. Subcap itolul Implementarea, punerea în aplicare și monitorizarea

3. CAPITOLUL III. PROTECȚIA APELOR. LEGISLAȚIE

3.1. Subcapitolul Protecția juridică a apelor

3.2. Subcapitolul Protecția apelor și ecosistemelor acvatice

3.3. Subcapitolul Regimul juridic al apelor în România

3.4. Subcapitolul Proprietatea asupra apelor
3.5. Subcapitolul Directiva -cadru privind Apa (DCA)
3.6. Subcapitolul LegislațiaUE în sectorul apei și transpunerea ei în România

4. CAPITOLUL IV. TIPURI DE APE ȘI TIPURI DE POLUARE

4.1. Subcapitolul Tratarea apelor urbane reziduale
4.2. Subcapitolul Strategii împotriva poluării chimice a apelor de suprafață
4.3. Subcapitolul Politica marină și de coastă a UE

4.3.1. Paragraful 1. Directiva privind mediul marin

4.3.2. Paragraful 2. Poluarea marină
4.3.3. Paragraful 3. Managementul integrat al zonelor costiere (MIZC)
4.4. Subcapitolul Acordurile internaționale privind apele regionale
4.5. Subcapitolul Rolul Parlamentului European

5. CAPITOLUL V. POLUAREA APELOR

5.1. Subcapitolul Factorii poluanți și tipuri de poluare
5.2. Subcapitolul Exprimarea toxicității

5.2.1. Paragraful 1. Eutrofizarea apelor de suprafață
5.2.2. Paragraful 2. Poluarea apelor subterane
5.2.3. Paragraful 3. Autoepurarea apelor
5.2.4. Paragraful 4. Epurarea apelor

5.3. Subcapitolul Obiective și măsuri privind aspectul poluării apelor
6. CAPITOLUL VI. SUBSTANȚE CHIMICE POLUATOARE
6.1. Subcapitolul Înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea
substanțelor
chimice: REACH
6.2. Subcapitolul Clasificare, ambalare și etichetare

6.3. Subcapitolul Exportul și importul de substanțe periculoase

6.4. Subcapitolul Accidente majore

6.5. Subcapitolul Utilizarea durabilă a pesticidelor

6.6. Subcapitolul Produsele biocide

6.7. Subcapitolul Poluanții organici persistenți (POP)

6.8. Subcapitolul Azbestul

6.9. Subcapitolul Detergenții

7. CAPITOLUL VII. POLUAREA CU METALE GRELE ȘI MONITORIZAREA
MAGNETICĂ A POLUĂRII

7.1. Subcapitolul Monitorizarea magnetică a poluării

7.2. Subcapitolul Toxicitatea metalelor grele

8. CAPITOLUL VIII. CONSUMUL ȘI PRODUCȚIA DURABILE

8.1. Subcapitolul Planul de acțiune privind consumul și producția durabile
8.2. Subcapitolul Foaie de parcurs către o Europă eficientă din punctul de vedere
al
utilizării resurselor
8.3. Subcapitolul Etichetarea ecologică și etichetarea energetică
8.4. Subcapitolul Proiectarea ecologică
8.5. Subcapitolul Sistemul de management de mediu și audit (EMAS)

8.6. Subcapitolul Planul de acțiune privind ecoinovarea

9. CAPITOLUL IX. MANAGEMENTUL INTERN AL APELOR
Stadiul implementării Directivei Cadru Apa 2000/60/CE în România

10. CAPITOLUL X. COMPARAREA GRADULUI DE POLUARE A APEI DIN
ROMÂNIA CU ALTE STATE DIN U.E., PRECUM ȘI DIN ALTE ȚĂRI, PENTRU
DIFERIȚI FACTORI CARE CONTRIBUIE LA POLUARE

10.1. Subcapitolul Resursele de apă teoretice și tehnic utilizabile

10.2. Subcapitolul Starea calit ății apelor de suprafață

10.3. Subcapitolul Râurile interioare. Starea ecologică și chimică a cursurilor de
apă

10.4. Subcapitolul Bazinul hidrografic Someș -Tisa
10.4.1. Paragraful 1 Bazinul hidrografic Someș
10.4.2. Paragraful 2 Bazinul hidrografic Tisa

10.5. Subcapitolul Ape uzate generate pe sectoare de activitate. Definiții

11. CAPITOLUL XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL POLUĂRII
APELOR

11.1. Subcapitolul Răspunderi și sancțiuni

11.1.1. Paragraful 1 Răspunderea contravențională
11.1.2. Paragraful 2 Răspunderea penală
11.1.3. Paragraful 3 Răspunderea civilă

12. CAPITOLUL XII. PARTEA PRACTICĂ

12.1. Subcapitolul Impactul poluării apelor cu metale datorită deșeurilor
miniere
12.1.1. Paragraful 1 Introducere
12.1.2. Paragraful 2 Procedura de extracție secvențială Tessier

12.1.3. Paragraful 3 Investigarea poluării unor sedimente miniere din
România, utilizând procedeul de extracție Tessier

12.2. Subcapitolul Analiza sedimentelor de steril de la minele Săsar -Baia Mare
12.3. Subcapitolul Analiza sedimentelor de steril de la minele Certej – Deva Județul
Hunedoara
12.4. Subcapitolul Analiza sedimentelor de steril de la minele din zona Valea
Arieșului
12.5. Subcapitolul Poluare accidentală gravă în Apuseni, la iazul decantare de la
Valea Șesii. Sterilul toxic a ajuns în râul Arieș
12.6. Subcapitolul Un râu din România s -a colorat în r oșu (Săsar, 9 ianuarie 2018)

13. CAPITOLUL XIII. SITUAȚIA APELOR UZATE ÎN ROMÂNIA

14. CAPITOLUL XIV. STUDIUL POLUANȚILOR DIN ATMOSFERĂ ȘI BIOSFERĂ
ÎN ZONA TRANSILVANIEI

14.1. Subcapitolul Studiul nivelelor de poluare atmosferică în bazinul Someș -Tisa
și
platoul Transilvan prin metode de supraveghere spațială și aeriană
și
metode Spectometrice
14.2. Subcapitolul Metode de teledetecție satelitare

14.3. Subcapitolul Metode de teledetecție LIDAR

14.4. Subcapitolul Metode spectrometrice

15. CAPITOLUL XV. INSPECȚIA APELOR

16. CAPITOLUL XVI. HIDROLOGIA IZOTOPICĂ

17. CAPITOLUL XVII. CONCLUZII ȘI CONTRIBUȚII PERSONALE

18. CAPITOLUL XVIII. BIBLIOGRAFIE

LISTA CU ABREVIERI ȘI SIMBOLURI

Administrația Națională "Apele Române " (ANAR)
Administrația bazinală de apă (ABA)
Certificatede emisii (ETS)
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)
Grup interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC)
Gaze cu efect de seră (GES)
Captarea și stocarea carbonului (CSC)
Adunarea Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI)
Sistem de monitorizare, raportare și verificare (MRV)
Cloroflorocarburilor (CFC)
Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM)
Programe de acțiune pentru mediu (PAM)
Evaluarea a impactului asupra mediului (EIM)
Evaluare strategică de mediu (SEA )
Convenția -cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC)
Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în aplicare și
respectarea legislației din domeniul mediului (IMPEL )
Agenția Europeană de Mediu (AEM )
Registrul European al Poluanților Emiși și Transferați (EPRTR )
Comisia și Agenția Europeană de Mediu (AEM)

Zone desemnate vulnerabile la nitrați (ZVN)
Agenției Europene pentru Siguranță Maritimă (EMSA)
Managementul integrat al zonelor costiere (MIZC)
Convenția OSPAR pentru Atlanticul de Nord -Est (OSPAR)
Convenția de la Helsinki privind zona Mării Baltice (HELCOM)
Convenția de la Barcelona (UNEP -MAP) pentru Mediterana (UNEP -MAP)
Regulamentul 1907/2006/CE privind înregistrarea, evaluarea,
autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REA CH)
Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA)
Sistemul Global Armonizat (GHS)
Poluanți organici persistenți (POP)
Autoritatea Europeana pentru Siguranța Alimentară (EFSA)
Consumul și producția durabile (CPD)
Politica industrială durabilă (PID)
Politica integrată a produselor (PIP)
Strategie de dezvoltare durabilă (SDD)
Comitetul pentru etichetare ecologică al Uniunii Europene (CEEUE)
Sistemul de management de mediu și audit (EMAS)
Planul de acțiune pentru tehnologii ecologice 2004 (ETAP)
European Fish Index (EFI)
Materii în suspensie (MTS)
Consumul biochimic de oxigen (CBO 5)
Consum chimic de oxigen (CCO)
Deviația standard relativă (DSR)
Limita de detecție (LOD)
Limita de cuantificare (LOQ)

CAPITOLUL I
SCHIMBĂRILE CLIMATICE ȘI IMPACTUL LOR ASUPRA MEDIULUI

Una din prioritățile UE privind mediul, o reprezintă abordarea schimbărilor climatice,
din ce în ce mai importantă și pentru alte domenii, ca agricultura, transporturile, energia și
dezvoltarea regională. Obiectivul politicii UE în domeniul mediului este limitarea la 2°C a
încălzirii globale, deasupra nivelelor medii de temperatură din perioada preindustrială. Până în
anul 2020, UE s -a angaja t să-și reducă emisiile cu cel puțin 20% față de nivelele din anii 1990,
îmbunătățind astfel eficiența energetică cu 20% din consumul final, crescând astfel la 20%,
procentul energiei din surse regenerabile. Pentru anul 2030 s -au stabilit alte obiective
ambițioase. Sistemul (ETS) al UE de comercializare a certificatelor de emisii reprezentând un
mecanism cheie pentru combaterea schimbărilor climatice.
Temei juridic și obiective : Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), la art.
191 stabilește d rept obiectiv explicit al politicii de mediu a UE, lupta împotriva schimbărilor
climatice.
1.1. Contextul general. Încălzirea globală
În cursul acestui secol, în absența unor politici suplimentare de reducere a emisiilor, se
preconizează o creștere a temperatu rii medii globale de 1,1ș C – 6,4ș C. Încălzirea globală se
datorează în mare măsură, influenței umane, conform celui de -al 5-lea raport publicat recent, al
Grupului interguvernamental privind schimbările climatice – IPCC. Arderea de combustibili
fosili, d espăduririle și agricultura, reprezintă o parte din activitățile umane care contribuie la
schimbările climatice, prin emisiile de dioxid de carbon (CO 2), metan (CH 4), protoxid de azot
(N2O) și fluorocarburi, pe care le provoacă. Încălzirea globală este cau zată de astfel de gaze cu
efect de seră (GES), care împiedică să se elibereze în spațiu și înmagazinează căldura radiată
de suprafața terestră.
1.2. Impactul schimbărilor climatice
Riscurile de schimbări ireversibile și catastrofice ar crește semnificativ, pentru depășirea
cu 2° C a nivelelor preindustriale (există dovezi științifice în acest sens). Încălzirea globală

poate provoca și provoacă un mare număr de evenimente climatice ex treme (de ex. precipitații
extreme, secetă, inundații, valuri de căldură și incendii forestiere), probleme legate de
disponibilitatea apei, penurii alimentare și de apă dulce, creșterea nivelului mărilor urmare
dispariției ghețarilor, dispariția unei părți a faunei și a florei sau modificarea distribuirii lor, boli
vegetale și infestări parazitare, smog fotochimic intensificat cu probleme de sănătate adiacente,
precum și migrația populațiilor, în încearcarea de a scăpa de aceste pericole.
1.3. Costul acțiu nii versus costul inacțiunii
Lupta împotriva încălzirii globale ar costa PIB -ul mondial, în jur de 1%, din fiecare an,
conform raportului Stern, publicat în anul 2006, de guvernul U.K., în timp ce lipsa de acțiune
poate costa cel puțin 5%, până la 20% din PIB-ul mondial (în cel mai rău caz). Ar fi nevoie de
o mică parte din PIB mondial, pentru a investi într -o economie cu emisii scăzute de carbon, iar
combaterea schimbărilor climatice ar genera beneficii la nivelul sănătății, o siguranță energetică
sporită și ar reduce alte daune. [ Tina Ohliger , 9/2016 ]
1.4. Adaptarea la schimbările climatice
Începând cu raționalizarea apei, rotația culturilor, utilizarea de culturi rezistente la
secetă, planificarea publică și sensibilizarea populației, până la măsuri costi sitoare de protecție
și strămutare, cum sunt creșterea înălțimii digurilor, relocarea porturilor, a industriei și a
populației din zone de coastă joase sau din câmpii inundabile, reprezintă măsuri mai ușor sau
mai greu de realizat de adaptare la schimbăril e climatice. Pentru a încuraja integrarea
provocărilor actuale în politicile relevante ale UE, a fost lansată, în aprilie 2013, o strategie a
UE privind adaptarea la schimbările climatice (COM(2013)0216) . Această strategie urmărește
creșterea nivelului de schimb de informații și de coordonare între statele membre.

1.5. Realizări. Politica internațională în domeniul climei (Protocolul de la Kyoto)
În cadrul Conven ției Cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice din 1997, prin Protocolul de la Kyoto, părțile contractante s -au angajat să reducă
emisiile a șase gaze dăunătoare cu efect de seră: metanul, dioxidul de carbon, protoxidul de
azot, h idrofluorocarburile (HFCs), hexafluorura de sulf (SF 6) și perfluoricarburile (PFCs).
Protocolul de la Kyoto a fost prelungit până în anul 2020 (părțile au căzut de acord în acest

sens, în 2011 la Durban) și au început să elaboreze un nou acord internaționa l, în vederea
limitării încălzirii globale la 2°C deasupra nivelelor medii de temperatură, din perioada
preindustrială. Tot în cadrul Protocolului de la Kyoto, prin „Amendamentul de la Doha”, din
anul 2012, UE s -a angajat să reducă emisiile cu cel puțin 20 % față de anii 1990, în cea de -a
doua perioadă de angajament din cadrul Protocolului de la Kyoto, misiune aproape îndeplinită
(fiind atinsă în 2013, o reducere de 19%). În 2014, prin Apelul de la Lima pentru acțiuni în
domeniul climei, s -a solicitat creare a unui acord internațional ambițios, cu caracter juridic
obligatoriu din 2015, care să abordeze în mod echilibrat, printre altele atenuarea, adaptarea,
finanțarea, dezvoltarea și transferul de tehnologie și consolidarea capacității și transparența
acțiunil or și a sprijinului. Acesta a cuprins, în primă fază, cele 195 de țări, părți ale Convenției
ONU pentru schimbări climatice, reflectând principiul fiecărei națiuni în privința
„responsabilităților comune dar diferențiate și al capacităților aferente”. În c adrul negocierilor
internaționale, în domeniul climei, principalele aspecte urmărite de UE sunt: obiective
ambițioase și cu caracter juridic obligatoriu, multilateralismul și utilizarea dovezilor științifice,
precum și mecanisme eficiente de asigurare a r espectării obiectivelor [ Tina Ohliger, 07/2015].
1.6. Eforturile depuse de UE pentru combaterea schimbărilor climatice
Până în 2030, în cadrul politicilor privind clima și energia, UE s -a angajat să atingă
următoarele obiective: reducerea cu cel puțin 40% a emisiilor de gaze cu efect de seră, față de
nivelele din 1990, îmbunătățirea cu 27% a eficienței energetice (obiecti v care ar urma să fie
revizuit în 2020, fiind doar orientativ) și creșterea la 27% din consumul final, a procentului
energiei din surse regenerabile. Pentru trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, foaia
de parcurs a UE stabilește un obiectiv pe termen lung (până în 2050) de reducere cu 80%
emisiilor de gaze cu efect de seră. „Obiectivele 20 -20-20” hotărâte în 2007 de liderii UE pentru
2020, constituie cadrul urmat și pentru 2030, respectiv reducerea cu 20% a emisiilor de GES,
creșterea cu 20% în consumul final de energie, a ponderii energiei din surse regenerabile și
reducerea consumului de energie primară al UE, cu 20%, în comparație cu 1990. Inițiativa –
pachetul energie și climă – astfel cum a devenit cunoscută, a generat patru măsuri legislat ive cu
caracter juridic obligatoriu: Directiva privind energia din surse regenerabile, sistemul revizuit
al UE, de comercializare a certificatelor de emisii, Decizia privind partajarea eforturilor și
Directiva privind captarea și stocarea carbonului (CSC). Directiva 2009/29/CE privind
modificarea Directivei 2003/87/CE care reglementează sistemul UE de comercializare a
certificatelor de emisii (ETS) și reprezintă prima și cea mai mare piață internațională a

carbonului, fiind de asemenea, principalul instrument de politică în combaterea schimbărilor
climatice, al UE. Sistemul introdus în 2005 permit e îndeplinirea de către UE a angajamentelor
din cadrul Protocolului de la Kyoto și a suferit reforme importante între timp. Principiul pe care
se bazează este cel de „plafonare și comercializare”, stabilindu -se astfel un plafon pentru
volumul total de emis ii de GES, de la cele peste 11.000 de instalații (uzine, centrale electrice
etc.) incluse în sistem. Statele membre scot la licitație „certificate de emisii”, ce trebuie
cumpărate sau sunt primite pentru fiecare instalație. Aceste credite corespund la o to nă de CO 2
fiecare și pot fi tranzacționate cu alte instalații, dacă nu sunt folosite. Cantitatea totală de
certificate va fi redusă în mod progresiv, de -a lungul timpului. UE a luat măsuri de corectare a
sistemului ETS deoarece, în prezent, prețul carbonu lui este prea redus pentru a stimula
investițiile în inovație, în favoarea reducerii nivelului de carbon. Comisia a propus constituirea
unei „rezerve pentru stabilitatea pieței”, urmare suspendării temporare a licitațiilor pentru o
parte din certificatele de CO 2, prin adaptarea automată a ofertei de certificate licitate. Sistemul
ETS se aplică inclusiv aviației, începând din 2012. UE a suspendat inițial, timp de un an (până
la sfârșitul lunii aprilie 2014), ca urmare a unei opoziții internaționale masive, p unerea în
aplicare a sistemului în ceea ce privește zborurile intercontinentale. Cu ocazia Adunării
Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI), în cadrul celei de -a 38 -a sesiuni, s -a
convenit asupra elaborării unui mecanism de piață mondial pentru aviația internațională, care
ar putea fi pus în aplicare începând din 2020. Parlamentul și Consiliul au ajuns, în urma unor
negocieri dificile, la un compromis privind prelungirea măsurii de suspendare „stop the clock”
până la sfârșitul anului 2016. În sec toare precum transportul rutier, deșeurile, agricultura și
clădirile, care nu fac obiectul sistemului ETS, emisiile intră sub incidența Deciziei 406/2009/CE
privind partajarea eforturilor. În vederea unei reduceri medii a GES, cu 10% în aceste sectoare,
au fost stabilite obiective obligatorii pentru fiecare stat membru, de reducere anuală a emisiilor
până în 2020.
Directiva 2009/28/EC privind energia din surse regenerabile are ca obiectiv garantarea
ca, energia din surse regenerabile (eoliană, solară, biomasa, hidroenergia) să reprezinte, până
în 2020, cel puțin 20% din consumul total de energie al UE pentru producerea de energie
electrică, transport, încălzire și răcire. Astfel, a fost stabilit un obiectiv minim obligatoriu pentru
fiecare stat membru, în cadrul obiectivului general, privind consumul energetic pentru
transport, astfel că proporția de energie regenerabilă trebuie să ajungă la cel puțin 10% ; obiectiv
obligatoriu sub rezerva „durabilității producției” și a „disponibilității comerciale a
biocombustibililor de a doua generație”.

Comercializarea și subvenționar ea tehnologiei de captare și de stocare a carbonului, care
separă CO 2 din emisiile în atmosferă, rezultat din procesele industriale (conform Directivei
2009/31/CE ), îl comprimă și îl transportă într -o locație pentru stocare, fac obiectul unui cadru
normativ stabilit de UE. O astfel de tehnologie ar putea conduce la eliminarea emisiilor de CO 2
provenite de la centralele electrice (pe combustibili fosili), în proporție de 80-90%. Cu toate
acestea, implementarea proiectelor demonstrative în Europa s -a dovedit mult mai complicată
decât s -a prevăzut inițial, datorită costurilor ridicate pe care le implică.
Standardele de performanță privind emisiile de CO 2 pentru autoturismele noi sunt
stabilite prin Regulamentul nr. 443/2009 al CE . Până în 2015, trebuia atins obiectivul de 130g
de CO 2/km în medie pentru fiecare mașină din parc ul auto, urmând ca, începând din 2021,
aceste emisii să fie reduse la 95g/km. Regulamentul introduce așa -numitele „credite
suplimentare”, pentru a stimula industria auto să investească în noi tehnologii, prin care cele
mai ecologice autovehicule din fiecar e categorie a fabricantului contează mai mult decât o
singură mașină la calculul emisiilor medii specifice de CO 2. În ce privește vehiculele utilitare
ușoare este actualmente în vigoare un regulament similar și recent revizuit. De asemenea, există
o strate gie pentru combaterea emisiilor de CO 2 provenind de la vehiculele grele. Directiva
1999/94/CE pentru a sprijini politica de reducere a emisiilor de CO 2, prevede punerea la
dispoziția consumatorilor, a informațiilor privind economia de carburant și, prin urmare, a
informațiilor privind emisiile de CO 2 pentru autoturismele noi, puse în vânzare sau oferite spre
închiriere în UE, astfel încât, un autoturism să poată fi achiziționat în cunoștință de cauză.
Singurul mijloc de transport care încă nu este inclus în eforturile UE de a reduce emisiile
de GES este transportul maritim internațional. La nivelul UE, el reprezintă, cu toate acestea 4%
din emisiile totale de GES, având o tendință de creștere considerabilă. Sunt în dezbatere în
prezent, ca prim pas către reducerea emisiilor, regulile de stabilirea unui sistem de raportare,
monitorizare și verificare (MRV) a emisiilor de CO 2 generate de transportul maritim. Î n privința
cloroflorocarburilor (CFC), în urma interdicțiilor aplicate în anii 1980, pentru a opri reducerea
stratului de ozon, acestea sunt folosite în unele aplicații industriale (gaze fluorurate, ca aerul
condiționat și refrigerarea, întrucât acestea nu dăunează stratului de ozon). Aceste gaze ar putea
avea, în schimb, un potențial de încălzire climatică de până la 23.000 de ori mai mare decât
CO 2. UE a deschis astfel calea către eliminarea mondială treptată a acestora, luând măsuri de
control a utilizăr ii gazelor fluorurate și interzicerea folosirii lor, până în 2022 -2025, în
dispozitivele noi de aer condiționat și refrigerare.

În urma propunerii privind cadrul de politici privind clima și energia pentru 2030, la 5
februarie 2014, Parlamentul European a dat un semnal puternic și a solicitat în acest sens,
stabilirea a trei obiective obligatorii, mai ambițioase decât cele adoptate în final, astfel: o
reducere cu cel puțin 40% a emisiilor naționale de GES în raport cu nivelurile din 1990;
creșterea ponderii energiei din surse regenerabile în cadrul consumului final de energie la 30%
din acesta și creșterea cu 40% a eficienței energetice.
Parlamentul, în rezoluția sa dinaintea conferinței ONU privind clima, care a avut loc la
Varșovia în 2013, și -a exprimat dorința ca, acordul de după 2020 care urmează să fie stabilit
„să vizeze eliminarea treptată a emisiilor de carbon până în 2050” și să reunească „mixul” actual
de măsuri cu caracter obligatoriu și neobligatoriu privind schimbările climatice prevăzute de
Convenția Națiunilor Unite și de Protocolul de la Kyoto în cadrul unui regim unic, cuprinzător
și coerent, având caracter obligatoriu pen tru toate părțile, bazat pe principiul „responsabilităților
comune, dar diferențiate”. PE a solicitat eliminarea treptată a subvențiilor publice pentru
dezvoltarea de combustibili fosili neconvenționali în general, în cadrul acestei rezoluții și a
criticat cu tărie „dezvoltarea de combustibili fosili neconvenționali cu emisii intensive de gaze
cu efect de seră, precum nisipurile bituminoase”. Acesta a solicitat din nou instituirea unui
instrument prin care să se stabilească obiective globale de reducere a e misiilor în sectorul
transportului maritim, declarându -se în favoarea fixării unui preț pentru emisiile de carbon
provenite din aviația internațională și transportul maritim.
De precizat că, Parlamentul a reușit să scurteze în mod semnificativ perioada de
excludere temporară a zborurilor intercontinentale din sistemul ETS, definind în mod clar
criteriile ce trebuiesc îndeplinite pentru un regim internațional acceptabil (cum sunt reducerea
de facto a emisiilor de GES, respectiv o abordare nediscriminatorie etc.). În plus, statele
membre ale UE trebuie să explice cum anume cheltuie banii proveniți din licitarea de certificate
în sistemul ETS. Parlamentul a solicitat impunerea unei limite la 6%, până în 2020, din
consumul final de energie din sectorul transpor tului (pentru biocarburanții de primă generație
din surse tradiționale derivate din alimente), față de 10% în momentul de față și totodată
trecerea la biocarburanți avansați proveniți din alge sau din anumite tipuri de deșeuri. În cadrul
negocierilor cu Co nsiliul privind gazele fluorurate, Parlamentul a susținut eliminarea treptată și
completă a acelor gaze fluorurate cu efecte dăunătoare asupra climei (în sectoarele unde sunt
disponibile alternative sigure și rentabile). De asemenea, începând cu 2022 este prevăzută
interzicerea utilizării în noile dispozitive comerciale de refrigerare, a gazelor fluorurate.

CAPITOLUL II
PRINCIPIILE GENERALE ȘI CADRUL DE BAZĂ PRIVIND POLITICA DE MEDIU
Principiul „poluatorul plătește” reprezintă unul din principiile pe care se bazează
politica de mediu europeană, la fel ca principiile precauției, prevenirii, corectării poluării la
sursă. Cadrul pentru viitoarele acțiuni în toate domeniile politicii de me diu este stabilit de
programele multianuale de acțiune pentru mediu. În cadrul negocierilor internaționale în
materie de mediu, acestea sunt luate în considerare, fiind integrate în strategiile orizontale iar
implementarea lor este fundamentală. Tratatul p rivind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),
art. 11 și art. 191 -193, reprezintă temeiul juridic în materie. În domeniile politicii de mediu,
competența de a acționa revine UE (poluarea apei și a aerului, gestionarea deșeurilor și
schimbările climatice). A specte de natură fiscală, utilizarea terenurilor și amenajarea
teritoriului, gestionarea cantitativă a resurselor de apă, alegerea surselor și structura
aprovizionării cu energie, precum și principiul subsidiarității, limitează sfera de aplicare a
competen ței Consiliului, datorită cerinței unanimității în Consiliu, în ceea ce le privește.
2.1. Origini și evoluție
Șefii de stat și de guvern europeni, în cadrul Consiliului European de la Paris din 1972,
în urma primei conferințe ONU privind mediul (când a fos t adoptată politica de mediu
europeană), au solicitat un program de acțiune și necesitatea unei politici de mediu comunitare.
În 1987 a fost introdus un nou titlu „Mediul”, prin Actul Unic European, care a furnizat primul
temei juridic pentru o politică de mediu comună, având ca obiective protejarea sănătății umane,
conservarea calității mediului și utilizarea rațională a resurselor naturale. Prin revizuirile
ulterioare ale tratatului au fost consolidate angajamentul Europei față de protecția mediului și
rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia. Procedura de codecizie s -a introdus în
1993, prin intermediul Tratatului de la Maastricht. Cu această ocazie, votul în Consiliu cu
majoritate calificată, a devenit regulă generală, mediul devenind un dome niu oficial de politică
a UE. Obligația de integrare a protecției mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE
a fost stabilită, de asemenea, în 1999 prin Tratatul de la Amsterdam, pentru promovarea
dezvoltării durabile. În relațiile cu țările terțe, combaterea schimbărilor climatice și dezvoltarea
durabilă au devenit, din 2009, prin intermediul Tratatului de la Lisabona, obiective specifice,
astfel că o nouă personalitate juridică a permis UE să încheie acorduri internaționale.

Cât privește principiul precauției , acesta poate fi invocat în cazul în care există o
incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la adresa sănătății umane sau a mediului, risc
provenind de la o anumită acțiune sau politică, fiind un instrument de gestionare a riscurilor.
Cea care pune în aplicare principiul „poluatorul plătește” , este Directiva DRM privind
răspunderea pentru mediul înconjurător. Această directivă vizează prevenirea sau remedierea
daunelor aduse mediului, speciilor și habitatelor naturale prot ejate, apei și solului. Operatorii
care desfășoară activități care presupun evacuări în apă sau activități de transport substanțe
periculoase, trebuie să ia măsuri preventive, în cazul unei amenințări iminente la adresa
mediului. Astfel, operatorii sunt ob ligați să adopte măsurile adecvate în vederea remedierii
pagubelor produse și suportarea cheltuielilor aferente. Pentru a include cât mai multe activități,
domeniul de aplicare al directivei a fost extins de trei ori, cuprinzând gestionarea deșeurilor
extractive, siguranța activităților petroliere și gaziere offshore, precum și funcționarea siturilor
geologice de stocare.
În 1998, a apărut pentru prima dată, un concept important la nivelul politicilor europene,
în urma unei inițiative a Consiliului European de la Cardiff, concept consacrat în prezent în
TFUE, art. 11 și anume integrarea preocupărilor legate de mediu în cadr ul domeniilor de
politică ale UE . Cu scopul promovării unei economii europene mai favorabile climei și cu un
consum de energie mai scăzut, au fost analizate o serie de modalități rentabile, în Foaia de
parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până
în 2050 . De asemenea, integrarea politicii de mediu a înregistrat progrese semnificative în
ultimii ani, în domeniul politicii e nergetice, progrese care s -au reflectat în dezvoltarea în paralel
a pachetului energie/climă al UE. Aceasta indică totodată, cum se poate realiza trecerea la o
economie cu emisii reduse de carbon, în cursul deceniilor următoare, pentru sectoarele
responsab ile de emisiile Europei (industria, transporturile, generarea de electricitate, sectorul
clădirilor și construcțiilor, precum și agricultura). [ Tina Ohliger , 2016]
2.2. Programele de acțiune pentru mediu
Stabilirea viitoarelor propuneri legislative și a viitoarelor obiective pentru politica de
mediu a UE s -a realizat de către Comisie, încă din 1973, prin inițierea unor programe de acțiune
pentru mediu (PAM) multianuale; ulterior fiind adoptate separat măsu rile concrete. Cel de -al
șaselea PAM, care a stabilit politica în domeniul mediului pentru perioada 2002 -2012, a pus
accentul pe patru priorități, respectiv schimbările climatice, biodiversitatea, mediul și sănătatea
și resursele naturale și deșeurile. Șap te „strategii tematice” concentrate mai mult asupra unor

teme de mediu transversal și nu atât asupra unor poluanți sau activități economice specifice, au
detaliat măsurile aferente acestor priorități. Pentru perioada 2013 -2020, Consiliul și
Parlamentul Eur opean au adoptat al șaptelea PAM, denumit „o viață bună, în limitele planetei
noastre”. Acesta stabilește nouă obiective prioritare, prin Foaia de parcurs privind eficiența
utilizării resurselor, Strategia în domeniul biodiversității 2020 și Foaia de parcu rs pentru
trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon, până în 2050.
Enumerăm dintre obiective: “protejarea naturii, o reziliență ecologică sporită, o creștere
durabilă, eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu emisi i reduse de dioxid de carbon,
precum și combaterea amenințărilor la adresa sănătății legate de mediu”. Cu această ocazie, se
subliniază nevoia integrării aspectelor legate de mediu în cadrul altor politici și o mai bună
aplicare a legislației UE în domeniu l mediului, a cunoștințelor științifice de vârf și investițiilor.
[Tina Ohliger , 08/2015]
În 2000, la Lisabona a fost elaborată Strategia pentru transformarea economiei UE, în
„cea mai dinamică și mai competitivă economie bazată pe cunoaștere din lume”, co ncentrată
pe promovarea creșterii economice și a locurilor de muncă, în principal, prin sporirea
competitivității din cadrul UE. În cadrul acestei strategii, la Göteborg, un an mai târziu, a fost
inclusă dimensiunea ecologică reînnoită în 2006, ceea ce a c ondus la Strategia de dezvoltare
durabilă a Uniunii Europene (SDD), pentru a combina dimensiunea internă a dezvoltării
durabile cu cea internațională. Un obiectiv principal stabilit de strategia Europa 2020, privește
clima și energia, aceasta fiind cea mai nouă strategie a UE în domeniul creșterii economice,
care vizează conturarea unei „creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii”. Sub egida
acestei strategii, prin inițiativa emble matică „o Europă eficientă din punctul de vedere al
utilizării resurselor” s-a realizat pregătirea terenului pentru o creștere durabilă și sprijinirea
trecerii la o economie eficientă sub aspectul utilizării resurselor și cu emisii scăzute de carbon.
2.3. Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului
Proiecte individuale (private sau publice), precum construirea unei autostrăzi sau a unui
aeroport, care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, fac obiectul unei „evaluări a
impa ctului asupra mediului” ( EIM). Pot face, de asemenea, obiectul unui proces similar care
poartă denumirea de „evaluare strategică de mediu” ( SEA ), o serie de planuri și programe
publice (ex: privind destinația terenurilor, transportul, energia, deșeurile sau agricultura). În
cadrul acesteia, pentru asigurarea unui nivel spor it de protecție a mediului, se iau în considerare
posibilele consecințe înainte de aprobarea sau autorizarea unui proiect. Consultarea publicului

reprezintă un aspect fundamental, datorită Convenției de la Aarhus , semnată sub auspiciile
UNECE (Comisia Econ omică pentru Europa a Națiunilor Unite) de către UE, în 1998 și
ratificată ulterior. Unul dintre cele trei drepturi garantate publicului în domeniul mediului, în
temeiul acestei convenții, îl reprezintă participarea publicului la luarea deciziilor. În cazu l
încălcării drepturilor, dreptul de acces la justiție și dreptul de acces la informațiile referitoare la
mediu deținute de autoritățile publice, reprezintă celelalte două drepturi (de exemplu, privind
starea mediului sau starea sănătății oamenilor, în caz ul în care aceasta din urmă este afectată de
starea mediului).
2.4. Cooperarea internațională în domeniul mediului
UE a avut o importantă contribuție la Convenția privind diversitatea biologică
organizată în 2010, la Nagoya – Japonia (a zecea Conferință) prin stabilirea unui acord pe
următorii zece ani, privind o strategie globală pentru stoparea pierderii biodiversității. La
Conferința „RIO+20” privind dezvoltarea durabilă, din 2012, a fost adoptată decizia privind
elaborarea unor obiective globale de dez voltare durabilă pentru toate statele, la care a participat
de asemenea, UE. În cadrul negocierilor internaționale în domeniul climei, la Convenția -cadru
a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC), UE a stabilit în mod tradițional
standarde , prin asumarea de angajamente unilaterale pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect
de seră (GES). În chestiuni legate de mediu (care intervin la frontierele externe ale UE), precum
calitatea apei, gestionarea deșeurilor, poluarea aerului sau deșertific area, pe lângă negocierile
globale, UE menține acorduri de parteneriat și strategii de cooperare cu o serie de țări și regiuni
(în cadrul politicii europene de vecinătate, de ex. țările din Europa de Est și țările
mediteraneene). [ Tina Ohliger , 2016]
2.5. Implementarea, punerea în aplicare și monitorizarea
Legislația UE în domeniul mediului a fost elaborată începând cu anii 1970, astfel că, în
acest domeniu, există în prezent în vigoare, câteva sute de directive, regulamente și decizii. Cu
toate acestea pu nerea în aplicare a acesteia la nivel național, regional și local reprezintă, în mare
parte, eficacitatea politicii europene de mediu. Și totuși, punerea în aplicare și executarea
defectuoasă rămân o problemă majoră. Este fundamentală, de asemenea, monitor izarea, atât a
stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a legislației UE în domeniul mediului.

Prin Recomandarea 2001/331/CE , adoptată de Parlamentul și C onsiliul European au
fost stabilite criterii minime (neobligatorii) pentru inspecțiile de mediu, cu scopul a contracara
diferențele mari dintre statele membre în ce privește implementarea. În vederea îmbunătățirii
aplicării legislației UE în domeniul mediu lui, se solicită statelor membre, prin Directiva
2008/99/CE privind protecția mediului, ca prin intermediul dreptului penal să prevadă
sancțiuni penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare pentru cele mai grave
infracțiuni în domeniul mediului. Enumerăm între activitățile sancționate: eliberarea sau
evacuarea ilegală de substanțe în apă, sol sau aer, comerțul ilegal cu specii sălbatice ale faune i
și florei, transportul illicit sau deversarea ilicită de deșeuri, comerțul ilegal cu substanțe care
afectează stratul de ozon etc. Pentru stimularea punerii în aplicare și respectarea legislației din
domeniul mediului, a fost înființată o rețea internați onală a autorităților din domeniul mediului
(IMPEL ), creată prin furnizarea unei platforme care facilitează schimbul de idei și de bune
practici între factorii de decizie, inspectorii din domeniul mediului și executorii jud ecătorești.
În 1990, la Copenhaga a fost înființată Agenția Europeană de Mediu ( AEM ) pentru
sprijinirea dezvoltării, implementării și evaluării politicii de mediu și pentru informarea
publicului larg. Aceasta era responsabilă cu furnizarea de informații independente și fiabile,
privitoare la starea și perspectivele mediului, fiind deschisă statelor care non -membre UE.
Agenția colectează, gestionează și analizează astfel de date și coordonează Rețeaua europeană
(Eionet ), de informare și observare pentru mediu. UE desfășoară Programul european de
monitorizare a Pământului ( Copernicus ) cu scopul de a sprijini factorii de decizie în luarea unor
decizii informate și în elaborarea legislației și politicilor de mediu, program care abordează,
printre altele, probleme legate de sol, mediul marin, atmosferă și schimbările climatice. EPRTR
– Regi strul European al Poluanților Emiși și Transferați furnizează date fundamentale
referitoare la mediu, adunate de la peste 30.000 de instalații industriale din UE, precum și din
Norvegia, Serbia, Elveția, Islanda, Liechtenstein, în privința poluanților elib erați în aer, apă sau
sol, precum și transferurile de deșeuri în afara amplasamentului și a poluanților în apele uzate.
Registrul aplică protocolul semnat de Comunitatea Europeană în mai 2003, la Convenția de la
Aarhus (Protocolul CEE -ONU privind PRTR ) și este disponibil publicului pe internet.
Întrucât s -a considerat că aspectele privind mediul din cadrul Strategiei UE 2020 sunt
în general pr ea slabe și trebuie consolidate, într -o rezoluție din 2010, a fost solicitată de
Parlamentul European „Integrarea unor obiective de mediu clare și măsurabile în obiectivele
principale ale strategiei, punându -se accentul pe stoparea reducerii biodiversități i”.

Parlamentul a aprobat recent o actualizare a Directivei privind evaluarea impactului
asupra mediului, în vederea clarificării textului, a includerii chestiunilor legate de biodiversitate
și de schimbările climatice și a asigurării faptului că nu fac ob iectul unor conflicte de interese
autorizațiile pentru proiecte. Parlamentul a trebuit să cedeze, în timpul negocierilor cu
Consiliul, problema evaluărilor de impact asupra mediului (care erau obligatorii pentru extracția
și explorarea gazelor de șist), ri scurile la adresa sănătății oamenilor și a mediului, aspecte ce
vor trebui luate în considerare în cazul noilor proiecte în domeniul gazului, dar a reușit să
crească standardele de calitate pentru protejarea sănătății oamenilor și a mediului [ Tina
Ohliger, 08/2015].
CAPITOLUL III
PROTECȚIA APELOR. LEGISLAȚIE

Apa reprezintă o resursă indispensabilă pentru economie fiind, în același timp, esențială
pentru viața oamenilor, a animalelor și a plantelor iar gestionarea ei depășește frontierele
naționale. Importanța apei este vizibilă și în plan economic, nu doar în procesele geochimice și
geofizice. Unul dintre criteriile după care se preciază gradul de civilizație al unei țări, la nivel
mondial, este consumul de apă pe cap de locuitor. Relația apă -om est e foarte strănsă.
Producerea hranei totalizează în jur de 2000 l apă/zi. Specialiștii apreciază global, că 70% din
consumul de apă este destinat agriculturii, 20% este utilizat în industrie iar 10% consumului
din gospodării [ Negucioiu&Petrescu , 2007].
Oam enii de știință se întreabă când scăderea rezervelor de apă se va transforma în
penurie de hrană. La cea de a doua Conferință a Națiunilor Unite, pe tema „Așezările umane”
(Habitat II, Istanbul, 1996) a fost evidențiată necesitatea de a avea informații pre cise cu privire
la disponibilitatea, calitatea și modul de gospodărire a resurselor de apă pentru orașe, unde în
secolul al XXI -lea vor locui aproximativ ½ din populația globului. Lansarea Programului de
Evaluare Completă a Resurselor de Apă a Terrei a av ut un rol important (sesiunea specială a
ONU din 1997, Agenda 21 a Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare). 88%
din cantitățile prelevate pentru consum este dirijat spre zonele urbane, creionându -se
dezechilibre între acestea și zonele rur ale care se confruntă cu o criză acută de apă.
[Angelescu&Viman , 2006]
3.1. Protecția juridică a apelor

Apar două probleme fundamentale în ce privește protectia apelor: asigurarea cantităților
de apă necesare consumului uman, animal, agricol, industrial ș i luarea măsurilor
corespunzătoare pentru respectarea calității științific fundamentate a apelor.
Statul este chemat să urmărească, prin organele sale competente, dacă persoanele vizate
își îndeplinesc obligațiile legale privind protecția apelor și respect ă interdicțiile stabilite în acest
domeniu, de lege. Autoritățile de mediu, de ape, de sănătate și alte autorități organizează și
exercită controlul în vederea asigurării respectării reglementărilor de protecție a apelor, potrivit
competențelor legale. Ace ste organe sunt chemate, în limitele competenței lor legale, să ia cele
mai eficiente măsuri pentru protecția apelor, potrivit posibilităților economico -financiare ale
statutului și societății.
Legea încurajează aceste comportamente prin aplicarea de stimu li economici, inclusiv
pentru cei ce manifestă o preocupare constantă în protejarea cantității și calității apei,
reglementând un mecanism economic pentru conservarea, refolosirea și economisirea apei,
precum și prin aplicarea de penalități celor care risi piesc sau poluează resursele de apă.
Utilizatorilor de apă care demonstrează constant o grijă deosebită pentru folosirea rațională și
pentru protecția calității apelor, evacuând, o dată cu apele uzate epurate, substanțe
impurificatoare cu concentrații și î n cantități mai mici decat cele înscrise în autorizația de
gospodărire a apelor, li se acordă bonificații.

3.2. Protecția apelor și ecosistemelor acvatice

Apa reprezintă componentul esențial al materiei vii (65 -80% din biomasă), ca factor
ecologic, parti cipând la toate procesele fiziologice și biochimice. Având o distribuție diferită în
timp și spațiu, acest fapt creează condiții foarte diverse. În emisfera sudică suprafața oceanului
depășește de 4,28 ori suprafața uscatului, în timp ce în emisfera nordic ă suprafața oceanului
este cu 54 milioane km2 mai mare decât cea a uscatului (1,53%).
Conform datelor UNESCO, rezerva mondială de apă este de aproximativ 1.386 milioane
km3, din care apa sărată reprezintă peste 97%. Din totalul de apă dulce, peste 68% este blocată
în gheață/ghețari, în timp ce 30% se găsește în subteran iar râurile și lacurile (surse de apă dulce
de suprafață), însumează 93.100 km3.
Apa contribuie la împărțirea zonelor mari în subzone și la zonarea latitudinală și
altitudinală a vegeta ției. Caracterul general al ecosistemului este determinat de cantitatea totală
anuală de apă din precipitații, astfel: o cantitate de 0 – 250 mm precipitații anual este

caracteristică zonei de deșert, 250 – 750 mm – stepa, savana, 750 – 1250 mm – pădurile din
zonele umede, > 1250 mm – pădurile ecuatoriale. Alterarea calităților fizice, chimice și
biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activități umane sau de procesele naturale, în
urma cărora devine improprie pentru folosirea normală, în scopul în care această folosire era
posibilă înainte de a interveni alterarea, reprezintă poluarea apelor .
Este necesară aplicarea unui set de măsuri specifice referitoare la protecția rezervelor
de apă și a ecosistemelor acvatice, având în vedere importanța apei ca resursă naturală. Există
măsuri pentru protecția apelor de suprafață, a apelor subterane, precum și a apelor marine și
oceanice. În scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor
materiale este necesară menținerea și îmbunătățirea calității și productivității biologice a apelor,
urmărindu -se totodată reducerea prog resivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe
prioritare/prioritar periculoase, în scopul atingerii obiectivelor de calitate stipulate de diverse
reglementări internaționale și naționale.
Menținerea unui echilibru durabil în ceea ce priveșt e diversele aspecte referitoare la apă
reprezintă obiectivul Directivei -cadru privind apa, adoptată în 2000, care pune astfel bazele
unei politici moderne și holistice în domeniul apei pentru UE. Factorii care exercită presiuni
importante precum poluarea d atorată evacuării apelor urbane uzate, nutrienții proveniți din
agricultură, emisiile industriale și evacuarea substanțelor periculoase, precum și anumite
direcții neacoperite până acum: apele subterane, substanțele prioritare, evaluarea și gestionarea
inundațiilor și strategia maritimă, sunt abordați de UE în politica din domeniul apei.
Pentru menținerea durabilă a acestei resurse sunt necesare acțiuni ce vizează: realizarea
unui complex de lucrări de amenajare a teritoriului; utilizarea într -o manieră int egrată a
cercetărilor științifice; aplicarea reglementărilor privind calitatea apelor naturale și a efluenților;
sensibilizarea opiniei publice etc.
Clasificarea apelor supuse protecției:
– Administrativ:
a. apele internaționale – apele cu privire la ca re statul nostru este riveran cu alte state, cele care
intră sau trec prin granițele naționale și cele cu privire la care interesele unor state străine au
fost recunoscute prin tratate și convenții internaționale;
b. apele maritime interioare (ape teritor iale) – apele cuprinse între porțiunea țărmului țării spre
larg, a căror întindere și delimitare este stabilită prin legea națională;
c. apele naționale – râurile, fluviile, canalele și lacurile navigabile interioare, precum și apele
râurilor și fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită prin tratate
și convenții internaționale.

– Situarea obiectivă și destinație:
– resurse de apă dulce (cele de suprafață și subterane);
– apa pentru populație;
– apa potabilă (apa de s uprafață sau subterană, care poate fi băută, după tratare fizico -chimică
și/ sau microbiologică ori natural);
– ape uzate menajere;
– ape pentru industrie;
– ape uzate industrial;
– ape de desecare.
Pe baza indicatorilor de calitate corelați cu diferitele utilizări ale apei, se stabilește starea
calității pentru diferitele categorii de ape.
Caracteristicile apelor uzate
Apele uzate reprezintă apele evacuate după utilizare, încărcate cu o mare cantit ate de
reziduuri suspendate sau dizolvate, din zonele urbane, rurale, industriale, zone agricole sau
zootehnice.
Clasificarea apelor uzate, după caracteristicile fizico -chimice:
– apele cu conținut predominant de materii organice (menajere și unele ape i ndustriale);
– apele cu conținut predominant de materii anorganice (majoritatea apelor industriale);
– apele orășenești, cu conținut predominant de substanțe organice sau anorganice.
Cu ajutorul analizelor de laborator, prin care se determină cantitatea și starea materiilor
în suspensie, azot, grăsimi, cloruri etc., se stabilește compoziția apelor de suprafață și a celor
reziduale. Prin determinarea CBO 5, pH, O 2 etc., compoziția ajută la urmărirea procesului de
descompunere și stabilește prezența și felul organismelor din apă și la stabilirea caracteristicilor
apelor uzate, necesare pentru proiectarea stațiilor de epurare.
Caracteristici fizice analizate: culoarea apelor uzate proaspete este cenușiu deschis;
culoarea apelor uzate devine mai închisă în urm a fermentării materiilor organice din apă;
turbiditatea apelor uzate și a emisarilor; mirosul apelor uzate (de ouă clocite, în funcție de
stadiul de fermentare în care se găsesc); temperatura apelor uzate orășenești (cu 2 – 3°C mai
ridicată decât cea a ape lor de alimentare).
Caracteristici chimice : – în apele uzate proaspete și după epurarea biologică se găsesc
cantități mici (1 -2 mgf/dm3) de oxygen dizolvat (O 2). Cantități mai mari sau mai mici de oxigen
se găsesc în apele de suprafață, în funcție de gradul de poluare. Important este să cunoaștem
conținutul de oxigen al unei ape de suprafață, pentru stabilirea gradul de poluare.
– consumul biochimic de oxigen al apelor uzate (Biochemical oxygen

demand = BOD), este constituit din cantitatea de oxigen consumată pentru descompunerea
biochimică a materiilor solide organice totale (în condiții aerobe), la temperatura standard de –
20°C și timpul de 5 zile. Va loarea obținută se notează cu CBO5 (consumul biochimic de oxigen
la 5 zile) și reprezintă gradul de impurificare al apei uzate sau de suprafață, cu cât valoarea este
mai mare, cu atât apa este mai poluată.
Descompunerea biochimică a apelor uzate se produc e în două faze:
– faza primară, numită și a carbonului, care începe imediat și are o durată de 20 zile, la
temperatura de 20°C (pentru apele uzate menajere). În această fază oxigenul se consumă pentru
oxidarea substanțelor organice, se formează CO 2 care r ămâne sub formă de gaz în soluție sau
se degajă și
– faza secundară, a azotului, începe după aproximativ 10 zile și durează peste 100 zile, în care
oxigenul se consumă pentru transformarea amoniacului în nitriți și apoi în nitrați. [ Ianculescu
O. și Iancu lescu D. , 2002]
Consumul chimic de oxigen (CCO) stabilește indirect cantitatea de oxigen consumat
pentru oxidarea substanțele organice, degradabile și nedegradabile, prezente în mediu. Raportul
CBO 5/CCO reflectă gradul de biodegradabilitate al unui efluent sau al unei ape reziduale. Acest
raport este apropiat de 0,6 pentru apele menajere uzuale, iar pragul de lipsă de
biodegradabilitate este atins când acest raport este < 0,2.
Azotul total este alcătuit din amoniac liber, azot organic, nitriți și nitrați. Amoniacul liber este
rezultatul descompunerii bacteriene a substanțelor organice. Azotul organic și amoniacul liber
sunt luați ca indicatori ai substanțelor organice azotoase, prezente în apa uzată, iar amoniacul
albuminoidal ca indicator al azotului organ ic, care se poate descompune.
Cea mai stabilă formă a materiilor organice azotoase o reprezintă nitrații iar prezența
lor indică o apă stabilă din punct de vedere al transformării. Nitriții și nitrații sunt în concentrații
mai mici (sub 1/1 mil.) în apa u zată proaspătă.
Sulfurile sunt rezultatul descompunerii substanțelor organice sau anorganice și provin,
de cele mai multe ori, din apele uzate industriale.
Acizii volatili indică progresul fermentării anaerobe a substanțelor organice iar prin
fermentare, iau naștere CO 2 și CH 4. În cantități mari, grăsimile și uleiurile formează o peliculă
pe suprafața apei care poate împiedica aerarea, poate colmata filtrele biologice, inhibă procesele
anaerobe din bazinele de fermentare etc.
Cele mai întâlnite gaze la ep urarea apelor sunt hidrogenul sulfurat, bioxidul de carbon
și metanul. Hidrogenul sulfurat indică o apă uzată ținută un timp mai îndelungat în condiții
anaerobe. Metanul și bioxidul de carbon sunt indicatori ai fermentării anaerobe.

Un indicator al mersul ui epurării îl reprezintă concentrația de ioni de hidrogen (pH), de
el depinde activitatea microorganismelor, precipitările chimice etc. Valoarea pH -ului trebuie să
fie în jurul valorii 7.
Potențialul de oxidoreducere (potențialul Redox, rH) furnizează inf ormații asupra
puterii de oxidare sau de reducere a apei sau nămolului, în scara Redox. Putrescibilitatea este o
caracteristică a apelor uzate care indică posibilitatea ca o apă să se descompună mai repede sau
mai încet.
Absența bacteriilor dintr -o apă p oate fi un indiciu clar al prezenței unor substanțe toxice.
Analizele bacteriologice se fac de obicei în paralel cu cele chimice. Evaluarea elementelor
biologice se face pe baza listei de bioindicatori, în procesul de stabilire a stării ecologice sau a
potențialului ecologic a ecosistemelor acvatice, naturale sau artificial.

3.3. Regimul juridic al apelor în România
Legislația UE privind apa a fost transformată profund prin adoptarea, în 2000, a
Directivei -Cadru privind apa (DCA). Aceasta a introdus o abordare globală privind gestionarea
și protecția apelor de suprafață și subterane din bazinele hidrografice, fiind completată ulterior
cu acorduri internaționale și dispoziții legislative privind cantitatea, calitatea și poluarea apei.
Prima lege dedicat ă protecției apelor a fost adoptată în iunie 1924, Legea regimului
apelor, potrivit căreia toate apele care produceau forță motrică, ca și cele ce puteau fi folosite
în interes obstesc deveneau bunuri publice. După cel de -al doilea război mondial regimul j uridic
al apelor a fost reglementat prin Legea apelor nr. 8/1974, Decretul nr. 39/1956 pentru
reglementarea apelor teritoriale, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea rațională, protecția și
asigurarea calității apelor, Legea nr. 17/1990 privind regimul jur idic al apelor maritime
interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României etc.
Art. 136, alin. 3 din Constituție stabilește că „Bogățiile de interes public ale subsolului,
spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de inte res național, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte
182 bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”. O.U.G. nr.
195/2005 privind protecția medi ului dedică Capitolul IX Protecției apelor și a ecosistemelor
acvatice. Art. 55, menționează că protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor
acvatice are ca obiect menținerea și îmbunătățirea calității și productivității biologice ale
acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane si bunurilor

materiale, iar conservarea, protecția și îmbunătățirea calității apelor costiere și maritime
urmărește reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe
prioritare/prioritar periculoase în scopul atingerii obiectivelor de calitate stipulate în Convenția
privind protecția Mării Negre împotriva poluării. Art. 58 cuprinde obligațiile persoanelor
fizice/juridice în acest domeniu:
a) să execute t oate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei
acvatice și de ameliorare a calității apei, prevăzute cu termen în avizul sau autorizația de
gospodărire a apelor, precum și în autorizația de mediu și să monitorizeze zona de impact;
b) să se doteze, în cazul deținerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu instalații
de stocare sau de tratarea deșeurilor, instalații de epurarea apelor uzate și racorduri de
descărcarea acestora în instalații de mal sau plutitoa re;
c) să amenajeze porturile cu instalații de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizarea
deșeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluvial și maritime și să
constituie echipe de intervenție în caz de poluare accidental a apelor și a zonelor de coastă;
d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele natural și să nu
arunce de pe acestea nici un fel de deșeuri;
e) să nu spele obiecte, produse, ambalaje, material care pot produce impurificare a apelor des
uprafață;
f) să nu deverseze în apele de suprafață, subterane și maritime ape uzate, substanțe petroliere,
substanțe prioritare/prioritar periculoase;
g) să nu arunce și să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor și în zonele umede și de coastă
deșeuri de orice fel și să nu introducă în ape substanțe explozive, tensiune electrică, narcotice,
substanțe prioritare/prioritar periculoase.
În prezent, regimul apelor este reglementat de Legea nr. 107/1996 modificată și
completată prin Legea nr. 310/2004 și Legea nr.112/2006 și prin O.U.G. nr. 3/2010, aprobată
prin Legea 146/2010 art.1 lit.1 -5 din Legea nr.107/1996, modificată în 2010 și stabilește că:
1) Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabi l
pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursă de energie și
cale de transport, factor determinant în menținerea echilibrului ecologic.
(11) Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural car e trebuie
protejat, tratat și apărat ca atare (art. 80, alin. 1: Apa constituie o resursă naturală cu valoare
economic, în toate formele sale de utilizare. Conservarea, refolosirea și economisirea apei sunt
încurajate prin aplicarea de stimuli economici, i nclusiv pentru cei cemanifestă o preocupare
constantă în protejarea cantității și calității apei, precum și prin aplicarea de penalități celor care

risipesc sau poluează resursele de apa, în art. 12 se prevede ca până în anul 2010 se va promova
o politică de recuperare a costurilor în domeniul apei care să stimuleze folosințele și să utilizeze
în mod eficient resursele de apă. Alin. 2 menționează că mecanismul economic specific
domeniului gospodăririi cantitative și calitative a resurselor de apă include si stemul de
contribuții, plăți, bonificații și penalități ca parte a modului de finanțarea dezvoltării domeniului
și de asigurarea funcționării Administrației Naționale „Apele Române”).
(2) Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoașterea, protec ția, punerea în valoare
și utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general.
(3) Dreptul de folosință, ca și obligațiile corespunzătoare rezultate din protecția și conservarea
resurselor de apă vor fi exercitate în conformitate cu pr evederile prezentei legi, cu excepția
apelor geotermale, pentru care se vor adopta reglementări specifice.
(4) Apele, malurile și albiile acestora, indiferent cine le administrează, sunt supuse dispozițiilor
prezentei legi, precum și dispozițiilor din con vențiile internaționale la care România este parte.
(5) De asemenea, sunt supuse dispozițiilor prezentei legi lucrările care se construiesc pe ape sau
au legătură cu apele și prin care, direct ori indirect, se produc modificări temporare sau
definitive asu pra calității apelor ori regimului de curgere al acestora.
(6) Conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic, încondițiile utilizării durabile a
resurselor de apă, au la bază principiile precauției, prevenirii, evitării daunelor la sursăși
poluatorul plătește și trebuie să țină seama de vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice situate în
Delta Dunării și în Marea Neagră, deoarece echilibrul acestora este strâns influențat de calitatea
apelor interioare care se varsă în acestea.
Prevederile le gii apelor au ca scop următoarele aspecte:
a) conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri
libere a apelor;
b) protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor
de ap ă, a malurilor și albiilor sau cuvetelor acestora;
c) refacerea calității apelor de suprafață și subterane;
d) conservarea și protejarea ecosistemelo racvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice;
f) gospodări rea durabilă a apei și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse, cu
menținerea și ameliorarea calității și regenerării naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundațiilor și oricăror alte fenomene hidro -meteorologice periculoase;

h) satisfac erea cerințelor de apă pentru agricultură, industrie, producere de energie,
transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror
alte activități umane;
i) integrarea aspectelor cantitative și calitative atât pe ntru apele de suprafață, cât și pentru apele
subterane care aparțin aceluiași sistem ecologic, hidrologic și hidrogeologic;
j) asigurarea protecției ecosistemelor acvatice situate în imediata vecinătate a coastelor, în
golfuri sau aflate în Marea Neagră;
k) promovarea utilizării durabile a apelor, pe baza protecției pe termen lung a resurselor
disponibile de apă;
l) conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru
reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierde rilor de substanțe prioritare și încetarea
sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritar periculoase;
m) reducerea progresivă a poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare;
n) atingerea obiectivelor Convenției pentru protecția Mării Negre împotriva poluării, în ceea ce
privește încetarea sau eliminarea etapizată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe
prioritare pentru atingerea în mediul marin a concentrațiilor acestor subs tanțe aproape de
valorile fondului natural și aproape de valoarea zero pentru substanțele de sinteză;
o) prevenirea deteriorării ulterioare, protecția și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice și,
în ceea ce privește cerințele de apă, a ecosistemelor terestre și a zonelor umede, ce depind în
mod direct de ecosistemele acvatice.

3.4. Proprietatea asupra apelor

Art. 136, alin. 3 din Constituție stabilește că „ Bogățiile de interes public ale subsolului,
spațiul aerian, apele cu potențial energetic valor ificabil, de interes național, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice ”. Conform art.
136, alin.1 pro prietatea este publică sau privată. Aceste bunuri pot fi date în administrare
Regiilor Autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea,
ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.
În comp letarea textului constituțional, art. 3, alin.1 din Legea nr. 107/1996 modificată
și completată stabilește că: Aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile
lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10
km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza

și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și
fundul apelor maritime. Codul civil [ww w.coduri.cjo.ro/codul -civil/] art. 579, menționează că
„cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuințare cu dânsul, fără însă a vătăma
dreptul ce proprietarul fondului inferior are dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripție
asupra acelui izvor”. Cu alte cuvinte, proprietarul terenului este și proprietarul izvorului, acesta
fiind parte integrantă din fond.
Cu toate acestea, art. 4 din Legea nr. 107/1996 impune ca resursele de apă, de suprafață
și subterane să fie monopol natural de interes strategic, iar stabilirea regimului de folosire a
resurselor de apă (indiferent de forma de proprietate) este un drept exclusiv al Guvernului, care
se exercită prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Regimul de folosire a apelor:
Dreptul de folosință a apelor de suprafață sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se
stabilește prin autorizația de gospodărire a apelor și se exercită potrivit prevederilor legale.
Acest drept include și evacuarea, în resursele de apă, a apelor uzate , celor din desecări
ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare. Apele de suprafață sau
subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție acalității apelor,
pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmb ăiat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru aceasta nu
se folosesc instalații sau se folosesc instalații de mică capacitate (până la 0,2 litri/secundă),
destinate exclusiv satisfacerii necesităților gospodăriilor proprii. Orice persoană fizică, pe
propria răspundere, poate utiliza liber pentru îmbăiere apele marine și apele interioare din afara
zonelor de restricție. Utilizarea apelor subterane se face pe baza rezervelor determinate prin
studii hidrogeologice. Art. 15 din legea apelor interzice poluar ea în orice mod a resurselor de
apă. Normele de calitate a resurselor de apă legate de funcțiunile apei se aprobă prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea autorității publice central din domeniul apelor.
Preocupările pentru protecția apelor au devenit o c onstantă la nivel european, fapt
relevat de numărul mare al convențiilor, tratatelor și declarațiilor internaționale din acest sector.
Amintim câteva dintre acestea:
– Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigue, semnată la Geneva în 1958.
– Declarația Adunării Generale ONU asupra principiilor privind fundul mărilor și oceanelor și
subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicției naționale, 1971.
– Convenția referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operațiuni de imersare efectuate
de na ve și aeronave, Oslo, 1972.

– Convenția internațională privind prevenirea poluării de către nave, adoptată în cadrul
Conferinței internaționale privind poluarea marină, convocată de Organizația Maritimă
Internațională la Londra, în 1973, care a fost amenda tă printr -un protocol din 1978.
– Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, Montego Bay (Jamaica), 1982.
– Convenția între Guvernul României, Guvernul Republicii Cehia, Guvernul R.R.S. Iugoslavia,
Guvernul URSS și Guvernul Republicii Ungare privi nd protecția apelor râului Tisa și a
afluenților ei împotriva poluării, Szeged, 1986.
– Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București în data de
21 aprilie 1992.
– Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizar ea durabilăa fluviului Dunărea
(Convenția pentru protecția fluviului Dunărea), semnată la Sofia în data de 29 iunie 1994.
– Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră și a lacurilor
internaționale, Helsinki 1992.
– Protoco lul Apă si Sănătate la Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă
transfrontalieră și a lacurilor internaționale, Londra, 17 iunie 1999.
– Declarația privind protecția apelor, semnată la București de 16 tări riverane Dunării și Mării
Negr e, la 23 februarie 2007.
Mențiuni :
Proiectul Regional privind Dunărea (DPR), elaborat de Programul Națiunilor Unite
pentru Dezvoltare (PNUD/GEF) are ca obiectiv îmbunătățirea calității mediului din bazinul
Dunării prin protejarea apelor și gospodărirea durabilă a resurselor naturale. DRP ac ordă sprijin
tehnic și situația existentă în Uniunea Europeană.
Începând cu 1995, UE a adoptat o abordare integrată a managementului apelor pentru a
promova o folosire durabilă a resurselor de apă și a asigura coerența politicii în acest domeniu
(Comunic area Comisiei COM (96)59). Prin această comunicare, Comisia stabilește abordarea
politicii privind protecția apei, stabilind următoarele obiective [ Pascal, 2004]:
– Asigurarea furnizării de apă potabilă;
– Asigurarea furnizării de apă potabilă sau nepotabi lă, care să îndeplinească cerințele
economice, altele decât cele necesare consumului uman;
– Protecția și conservarea mediului acvatic;
– Limitarea dezastrelor naturale (secetă, inundații).
Această abordare a fost completată cu Directiva -Cadru în domeniul politicii privind
protecția apei (Directiva nr. 2000/60/CE), care stabilește cadrul de protecție a apelor interioare
de suprafață, a celor de adâncime și de coastă, având ca obiective preve nirea și reducerea

poluării, promovarea folosirii apelor durabile, protejarea mediului acvatic, îmbunătățirea
statutului ecosistemelor acvatice și diminuarea efectelor produse de secetă și inundații. O serie
de directive (a se vedea tabelul nr. 2) au fost adoptate pentru introducerea unor standard de
calitate a apei potabile (Directiva nr. 98/83/CE), a apelor de suprafață (Directiva nr.
75/440/CEE) sau a unor standarde de măsurare si analiză a poluării apelor de suprafață
(Directiva nr. 79/869/CEE). Au fost stabiliți parametrii minimi ai apelor destinate îmbăierii
(Directiva nr. 76/160/CEE), ai apelor uzate (Directiva nr. 91/271/CEE), ai apelor din
crescătoriile piscicole (Directivele nr.79/923/CEE si 78/659/CEE) și s -au limitat emisiile unor
substanțe peric uloase în apele de adâncime (Directiva nr. 80/68/CEE). Pentru reducerea poluării
a fost întocmită o listă a substanțelor pentru care se vor lua măsuri de control al emisiilor și de
stabilirea unor limite admisibile (Directiva nr. 2001/2455CE). În ceea ce p rivește poluarea
apelor maritime, a fost formulată o strategie de promovare a folosirii durabile a mărilor și
oceanelor și de conservare a ecosistemelor marine (COM (2002)539), întocmindu -se un cadru
de cooperare între statele membre (Decizia nr. 2850/2000 /CE).
Comunitatea Europeană este parte în diferite convenții internaționale, cum ar fi
Convenția de la Barcelona privind protejarea Mării Mediterane (Deciziile nr. 77/585/CEE,
81/420/CEE, 83/101/CEE și 84/132/CEE), Convenția de la Helsinki de protejarea Mă rii Baltice
(Deciziile nr. 94/156/CEE și 94/157/CEE) sau de protejare a apelor transfrontaliere și a lacurilor
internaționale (Decizia nr. 95/308/CE), Convenția de la Paris de protejare a apelor Atlanticului
de Nord -Est (Decizia nr. 98/249/CE), Convențiapr ivind cooperarea pentru protecția și folosirea
durabilă a Dunării și a Mării Negre (COM(2001)615) ca și Convenția privind protejarea Rinului
(Decizia nr. 2000/706/CE). Măsurilede prevenire a poluării maritime au constat și în limitarea
emisiilor unor subst anțe în mediul marin (Directiva nr. 76/464/CEE).
3.5. Directiva -cadru privind Apa (DCA)
Politica europeană privind apa a cunoscut un proces de restructurare odată cu adoptarea
DCA 2000/60/EC . Directiva -cadru privind apa stabilește un cadru pentru protecția apelor de
toate felurile, pentru a preveni și reduce poluarea, pentru a promova utilizarea dura bilă a apei
și a proteja mediul acvatic, dar și pentru a îmbunătăți starea ecosistemelor acvatice și atenua
efectele inundațiilor și secetelor. Exceptând cazurilor în care se aplică derogări special, prin
utilizarea planurilor de gestionare a bazinului hid rografic, toate apele trebuie să obțină o stare
ecologică bună . În cazul unui număr important de corpuri de apă până la termenul vizat, și
anume 2015, s -au înregistrat progrese semnificative în realizarea acestui obiectiv, fapt indicat

de cele trei rapoart e privind punerea în aplicare a directive, publicate până în prezent
(COM(2007)0128 , COM(2009)0156 și COM(2012)0670 ). Un instrument de colectare și
schimb de informații și date, a fost lansat de către Comisie în 2007, la nivelul UE și de
monitorizare a agenților poluanți eliberați în apele de suprafață sau în mediul acvatic (Water
Information System for Europe – Sistemul de informare privind apa pentru Europa) WISE .
Comunicarea Comisiei „Rezolvarea problemei deficitulu i de apă și a secetei în Uniunea
Europeană” (COM(2007)0414) a avut loc în 2007, ocazie cu care au fost i dentificate, în
continuare, obstacole care împiedică o ma i bună protecție a resurselor de apă din Europa. În
2012, în vederea asigurării disponibilității apei de calitate pentru toți utilizatorii legitimi,
Comisia a lansat Planul de salvgardare a resurselor de apă ale Europei (COM(2012)0673) ,
printr -o mai bună aplicare a politicii actuale a UE privind apa și integrarea obiectivelor acestei
politici în alte domenii, ca și prin remedierea lacunelor existente în cadrul act ual. Astfel statele
membre trebuie să -și stabilească obiective privind utilizarea eficientă a apei și să elaboreze
standarde privind reutilizarea apei.

Scurte considerații cu privire la Directiva -Cadru Apa (DCA) nr. 2000/60/CE :
Directiva -Cadru Apa propusă în 1997 a primit forma finală, în decembrie 2000. Pentru a pune
bazele unui control eficient al poluării apelor, DCA prevede un obiectiv comun pentru toate
statele care implementează: „atingerea calității ecologice și chimice bune” a apelor până în anul
2015. Așadar, DCA stabilește clar termenul limită până la care apele trebuie să atingă un prag
minim al calității, prin reducerea emisiilor provenite din activitatea umană, industrială și
agricolă.
Scopul directivei : stabilirea unui cadru privind protecția apelor desuprafață interioare, a
apelor tranzitorii, a apelor de coastă și subterane.
Astfel, se urmărește:
– Prevenirea deteriorării ulterioare, protejarea și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice
ținând cont și de cerințele de apă, ecosistemele ter estre și zonele umede direct dependente de
ecosistemele acvatice;
– Promovarea utilizării durabile a apelor pe bazaunei protecții pe termen lung a resurselor
disponibile de apă;
– Asigurarea reducerii progresive a poluării apelor subterane și prevenirea po luării ulterioare;
– Diminuarea efectelor inundațiilor și a secetei.

Directiva -Cadru Apa este una din primele directive europene în domeniul politicilor de
mediu care integrează, în mod explicit, aspectele economice în cadrul proceselor de atingere a
obiectivelor.
Principiile care stau la baza mecanismului economic în domeniul gospodăririi apelor sunt:
-Apa nu este un produs comercial ca oricare altul, ci o moștenire care trebuie apărată, protejată
și tratată ca atare.
-Drepturi egale de acces la sursele de apă pentru toate folosințele.
-Utilizatorul plătește pentru serviciul prestat.
-Acordarea de bonificații pentru utilizatorii de apă care demonstrează constant o grijă deosebită
pentru folosirea rațională și protecția calității apei.
-Poluatorul plătește (penalitățile sunt aplicate utilizatorilor pentru depășirea concentrațiilor
maxime admise la poluanți din apele uzate evacuate, înscrise în autorizațiile de gospodărirea
apelor.
Cuantumul acestor penalități este stabilit în cadrul O.U.G. nr.107/2002, modi ficată și
completată ulterior, în 2003, 2005, 2008 și 2010).
Elemente de noutate :
• gospodărirea apelor în Europa se va realiza la nivel bazinal;
• gospodărire integrată apa de suprafață -ape subterane -zone umede și alte tipuri de ecosisteme
dependente de ecosistemele acvatice;
• stabilirea obiectivului comun de „stare bună”, ce trebuie atins după implementarea măsurilor
cuprinse în Planul de gospodărire a apelor;
• caracterizarea stării apelor în 5 categorii de calitate în funcție de elementele biologice, având
în vedere că aceste elemente integrează și reflectă sinergic toate tipurile de impact și condițiile
de mediu pe o perioadă mai lungă de timp. Elementele fizicochimice, hidrologice și
morfologice sunt elemente ajutătoare pentru caracterizarea stării apelor;
• definirea stării de referință pentru apele de suprafață;
• definirea categoriei de „corpuri de apă puternic modificate” și „corpuri de apă artificiale”;
• recuperarea costurilor pentru serviciile de apă;
• participarea publicului la elaborarea Pl anului de Management al Apelor.
[http://www.mmediu.ro/articol/stadiul -implementarii -directivelor -europene/388
http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/11_P.M.R.I.%20Somes%20Tisa%20draft.p
df]
Așa cum precizam anterior, este introdus un nou concept în manageme ntul resurselor
de apă „corpul de apă”.

Corpul de apă este unitatea care se va utiliza pentru raportarea și verificarea modului de
atingere a obiectivelor țintă ale directivei.
Corpul de apă de suprafață reprezintă un element discret și semnificativ al a pelor de
suprafață ca: râu, lac, canal, sector de râu, sector de canal, ape de tranziție, o parte din apele
marine litorale (art. 2.10 din DCA).
Corpul de apă subteran reprezintă un volum distinct (singular) de apă subterană dintr –
un acvifer sau mai multe acvifere (art.2.12). Corpul de apă de suprafață este format din: apă,
patul albiei, zona riverană a râului care este relevant pentru flora și fauna acvatică. Corpurile
de apă de suprafață trebuie să fie alcătuite din elemente continue ale apelor de suprafa ță și să
nu se suprapună unele cu altele. Criteriile de bază pentru delimitarea corpurilor de apă de
suprafață sunt prezentate în directivă.
Caracterizarea calității apei conform directivei se face prin încadrarea în cinci categorii
de calitate, având ca factor de referință elemente biologice. Ca elemente suplimentare de
determinarea calității se apelează la elemente fizico -chimice, elemente hidrologice și
morfologice.
Agenda DCA [www.mmediu.ro]:
2003 – Identificarea bazinelor hidrografie ale râurilor de pe teritoriul național al fiecărui SM,
atribuirea lor Districtelor de Bazin și identificarea autorităților competente.
2004 – Caracterizarea Districtelor de Bazin în funcție de presiunile și impactul folosințelor de
apă, inclusiv înregistrarea ariilor prot ejate.
2006 – Efectuarea, în colaborare cu Comisia Europeană, a intercalibrării sistemelor de
clasificare a stării ecologice.
2006 – Aducerea în stare operațională a sistemelor de monitoring.
2009 – Elaborarea Programelor de măsuri pentru atingerea obiecti velor de mediu în condiții
cost-efect acceptabile.
2009 – Elaborarea și publicarea planurilor de management al bazinului hidrografic pentru
fiecare district de bazin, incluzând desemnarea corpurilor de apă puternic modificate.
2010 – Implementarea politici lor economice de creștere a sustenabilității resurselor de apă.
2012 – Aducerea în stare operațională a Programelor de Măsuri.
2015 – Implementarea Programelor de Măsuri și realizarea obiectivelor de mediu.
Directiva -Cadru privind Apa a fost transpusă în l egislația națională prin Legea nr.
310/2004 pentru modificarea și completarea Legea apelor nr. 107/1996.
Directiva nr. 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate modificată prin Directiva nr.
98/15/CE:

Obiectivul directivei este de a proteja mediul de efect ele adverse ale descărcărilor de
ape uzate orășenești și ale descărcărilor provenind din anumite sectoare industriale, în principal
industria alimentară și prelucrătoare. Directiva stabilește o serie de cerințe eferitoare la
sistemele de colectare, epurare a și evacuarea apelor uzate din aglomerările urbane, precum și a
celor biodegradabile provenite de la anumite sectoare industriale.
Plan pentru îndeplinirea cerințelor directivei:
A. Principalele cerințe ale Directivei sunt:
1. Desemnarea întregului terito riu al României ca zonă sensibilă (art. 5(8)).
2. Asigurarea că toate aglomerările mai mari de 2.000 l.e. (locuitori echivalenți) sunt prevăzute
cu sisteme de colectarea apei uzate orășenești (art.3).
3. Asigurarea că apele uzate orășenești care intră în s istemele de colectare ale aglomerărilor cu
mai mult de 2.000 l.e., sunt subiectul unei epurări secundare sau echivalente înainte de
descărcare (art. 4).
4. Asigurarea că apele uzate orăsenesti care intră în sistemele de colectare ale aglomerărilor cu
mai mult de 10.000 l.e., situate în zonele sensibile, sunt supuse unei epurări mai stringent înainte
de descărcare, iar apa descărcată satisface standardele de emisii relevante pentru azot și fosfor
(Anexa I, tabel 2, art. 5 alin. 2, 3, 4).
5. Asigurarea că ap ele uzate orășenești colectate din aglomerările cu mai mult de 2.000 l.e. și
descărcate în cursuri de apă curgătoare și cele provenite din aglomerări cu mai puțin de 10.000
l.e. care descarcă în apele costiere, sunt epurate corespunzător înainte de descărc are (art.7).
6. Asigurarea că, atunci când apele din jurisdicția unui SM sunt afectate de evacuări de ape
uzate din alt SM, statul afectat notifică celuilalt stat și Comisiei faptele relevante (art.9).
7. Asigurarea că stațiile de epurarea apelor uzate orășenești sunt proiectate, construite,
exploatate și întreținute pentru a asigura performanțe suficiente în condiții climatice normale
(art.10).
8. Asigurarea că descărcările de ape uzate industriale care intră în sistemele de colectare și în
stațiile de epurare orășenești (art. 11), descărcările din stațiile de epurarea apei uzate orășenești
(art. 12) și depozitarea nămolului rezultat din stațiile epurare a apei uzate orășenești, sunt supuse
unor reglementări prealabile și/sau unor autorizări specific de către autoritatea competentă.
9. Asigurarea că apele uzate industriale biodegradabile care nu intră în stațiile de epurare a apei
uzate orășenești, respecta condițiile de descărcare stabilite în reglementările prealabile și/sau
autorizările specifice emise de către autoritatea competent (art.13).

10. Asigurarea monitorizării apelor uzate descărcate, a monitorizării apelor receptoare relevante
și a monitorizării procedurilor de depozitare a nămolului provenit din epurarea apei uzate
orășenești (art. 14, 15).
11. Cerințe orizontale (de exemplu: determinarea responsabilităților, raportarea – art.16).
B. Plan pentru implementarea cerințelor:
1. Decizia declarării întregului teritoriu al României ca zonă sensibilă.
2. Asigurarea că toate aglomerările vor fi dotate cu sisteme de colectarea apelor uzate
orăsenesti, respectiv aglomerările cumaimult de 10.000 l.e. până cel mai târziu la 31 decembrie
2000 și aglomerările între 2.000 și 10.000 l.e. până cel mai târziu la 31 decembrie 2005.
3. Asigurarea că apele uz ate orăsenesti care intră în sistemele de colectare ale aglomerărilor
sunt supuse unei epurări secundare sau unei epurări echivalente înainte de descărcare,
respective pentru aglomerările cu mai mult de 10.000 l.e. până cel mai târziu la 31
decembrie2000 ș i pentru
aglomerările cu 2.000 – 10.000 l.e., până cel mai târziu la 31 decembrie 2005.
4. Asigurarea că apele uzate orăsenesti care intră în sistemele de colectare ale aglomerărilor cu
mai mult de 10.000 l.e. Și situate în zone sensibile sunt supuse unei epurări stringente înainte
de a fi descărcate, iar descărcările satisfac standardele relevante de emisie pentru azot și fosfor.
5. Asigurarea că acele ape uzate orășenești care intră în sistemele de colectare ale aglomerărilor
cu mai puțin de 2.000 l.e. su nt supuse, înainte de a fi descărcate, unei epurări adecvate până cel
mai târziu la 31 decembrie 2005.
6. Asigurarea că, atunci când apele aflate în jurisdicția unui SM sunt afectate de descărcările de
ape uzate provenite de la un alt SM, SM afectat notifi că celuilalt stat și Comisiei asupra faptelor
relevante.
7. Asigurarea că stațiile de epurare a apelor uzate orășenești sunt proiectate, construite,
exploatate și întreținute pentru a asigura o performanță suficientă în condiții climatice locale
normale și că sistemele de colectare satisfac cerințele stabilite de directivă.
8. Asigurarea că, descărcările apelor uzate industriale în sistemele de colectare și în stațiile de
epurarea apelor uzate orășenești, descărcările din stațiile de epurarea apelor uzate o rășenești și
depozitarea nămolurilor din stațiile de epurare a apelor uzate orășenești sunt supuse
reglementării anterioare și/sau autorizărilor specifice de către autoritatea competentă.
9. Asigurarea că apele uzate industriale biodegradabile din unitățil e care aparțin sectoarelor
industrial specificate, care nu intră în stațiile de epurare a apelor uzate orășenești, înainte de

descărcarea lor în apele receptoare, respectă condițiile stabilite în reglementările prealabile
și/sau autorizațiile specific date de autoritatea competentă.
10. Asigurarea monitorizării apelor uzate epurate evacuate, a apelor receptoare relevante și a
procedeelor de depozitarea nămolurilor provenite din stațiile de epurarea apelor orășenești
uzate.
Exemplificări referitoare la perio adele de tranziție obținute:
Termenele limită pentru implementarea directivei variază în funcție de mărime a
aglomerărilor umane și de caracteristicile receptorilor naturali.
Pentru colectarea apelor uzate:
– Până la 31 decembrie 2015, pentru 263 de aglo merări cu mai mult de 10.000 l.e. reprezentând
61,9% din încărcarea biodegradabilă totală; Până la 31 decembrie 2018, pentru 2346 de
aglomerări cu mai puțin de 10.000 l.e., reprezentând 38,1% din încărcarea biodegradabilă totală.
Pentru epurarea apelor uza te:
– Până la 31 decembrie 2015, pentru 263 de aglomerări cu mai mult de 10.000 l.e., reprezentând
61,9% din încărcarea biodegradabilă totală; Până la 31 decembrie 2018, pentru 2.346 de
aglomerări cu mai puțin de 10.000 l.e., reprezentând 38,1% din încărca rea biodegradabilă totală.
Motivația solicitării acestor perioade de tranziție este determinată de următoarele
aspecte:
-Situația existentă a infrastructurii din domeniul colectării și epurării apelor uzate orășenești, în
special în mediul rural, necesită un mare volum de lucrări edilitare;
-Costurile de implementare sunt foarte mari;
-Capacitatea României de a asigura finanțarea acestor lucrări este limitată, ceea ce va face
imposibilă realizarea acestor lucrări într -un termen scurt; este necesară o eșalon are în timp a
investițiilor care vor corespunde cu perioadele de tranziție obținute la negocierile cu Comisia
Uniunii Europene; Comunitățile mici nu au în prezent o capacitate de proiectare, finanțare și
executare a unor proiecte mari de investiții.
Faze a le implementării Directivei nr. 91/271/CEE modificată, în România:
Faza 1:
-Identificarea aglomerărilor umane care au mai mult de 2.000 l.e. și a celor mai mari de15.000
l.e, care necesită extinderea sistemelor de colectare a apelor uzate. De asemenea, vor fi
identificate aglomerările cu mai mult de 2.000 l.e. sau/și a celor cu mai mult de 15.000 l.e., care
necesită îmbunătățirea epurării apelor uzate;
-Identificarea zonelor sensibile;

-Identificarea infrastructurii (rețelele de canalizare și stațiile de epurare) și evaluarea
necesarului pentru îmbunătățirea acestora;
-Evaluarea sistemului de monitoring existent și a sistemului de inspecție.
Faza 2:
-Stabilirea programelor de realizare a rețelelor de canalizare și a stațiilor de epurare conform
Planului de acțiune pentru colectarea, epurarea și evacuarea apelor uzate orășenești în care sunt
prevăzute termene pentru fiecare din activitățile de implementare;
-Pregătirea planurilor de investiții;
-Asigurarea unui sistem de recuperare a costurilor.
Faza 3:
-Continuarea construirii unor noi stații de epurare a apelor uzate urbane în aglomerările umane,
modernizarea stațiilor de epurare a apelor uzate urbane; modernizarea stațiilor de epurare a
apelor uzate în industria agroalimentară; reabilitarea sistemelor d e canalizare existente;
construirea și/sau extinderea sistemelor de canalizare urbană.
România a realizat o serie de acțiuni prevăzute pentru implementarea Directivei nr.
91/271/ CEE, dintre care amintim:
-Identificarea apelor naturale (lacuri sau sectoare de cursuri de apă) afectate de concentrații
mari de azot;
-Metodologie pentru identificarea zonelor sensibile;
-Identificarea zonelor sensibile;
-Situația canalizării si epurării apeloruzate în localitățile României;
-Evaluarea lucrărilor necesare pentru implementarea directivei.
Costurile tehnice (construirea unor noi stații de epurare a apelor uzate urbane,
modernizarea stațiilor existente de epurare a apelor uzate urbane, modernizarea stațiilor
existente de epurare a apelor uzate din industria agroalime ntară, reabilitarea sistemelor de
canalizare existente, construcția și/sau extinderea sistemelor de canalizare urbană) estimate
pentruimplementarea Directivei nr. 91/271/EEC sunt de circa 9,5 miliarde euro pentru
investiții, din care 5,7 miliarde euro pent ru stațiile de epurare și 3,8 miliarde euro pentru
sistemele de canalizare.
Costuri administrative: se estimează că vor fi necesari 50.000 euro/an pentru activitățile
de autorizare și pentru cheltuielile de personal, va fi necesară și instruirea personalul ui, ceea ce
presupune aproximativ 100.000 euro anual.
Sub aspect practic, directiva solicită un domeniu mai amplu de instrumente pentru
monitorizarea și clasificarea apelor, în scopul de a evalua starea lor ecologică și, de asemenea,

un sistem de autorizar e și înregistrare a prelevărilor și acumulărilor de apă pentru protejarea
stării ecologice.
Etapele principale de implementare ale DCA sunt următoarele:
Acțiuni Articolul din
Directiva -Cadru
2000/60/EC Termene
Cadrul legislativ
 adoptarea prevederilor legale
 identificarea auto rității competente
 notificarea către Comisia Europeană
a autorităților competente
2 (4)
3 (7)
3 (8)
Decembrie 2003
Decembrie 2003
Iunie 2004
Caracterizarea bazinului hidrografic
 Analiza caracteristicilor bazinului
hidrografic
 Registrul ariilor protejate
 Evaluarea presiunilor semnificative
și a impactului acestora
 Analiza economică a utilizării apei
 Revizuirea și analiza
5 (1)

6 (1)
5 (1)

5 (1)
5 (2)
Decembrie 2004

Decembrie 2004
Decembrie 2004

Decembrie 2004
Dec. 2013 / Dec. 2019
Programele de monitoring
 Stabilirea rețelelor de monitorizare
și punerea în funcțiune a sistemelor
de monitoring
8
Decembrie 2006
Informarea și consultarea publicului
 Publicarea calendarului și a
programului de lucru
 Publicarea celor mai importante
probleme de gospodărirea apelor în
bazinul hidrografic
 Publicarea draft -ului Planului de
management
14 (1a)
14 (1b)

14 (1c)
Decembrie 2006
Decembrie 2007

Decembrie 2008
Planul de Management
 elaborarea și publicarea Planului de
management
 evaluarea implementării si
revizuirea programului de măsuri
 reactualizarea Planului de
management
13 (6)
11(7)
13 (7)
Decembrie 2009
Decembrie 2012
Decembrie 2015
Atingerea obiectivelor de mediu
 starea bună a apelor de suprafață
 starea bună a apelor subterane
 conformarea cu obiectivele pentru
ariile protejate
 revizuirea programului de măsuri
4 (1a)
4 (1b)
4 (1c)

11(8)
Decembrie 2015
Decembrie 2015
Decembrie 2015

Decembrie 2018

 derogări pentru atingerea
obiectivelor 4 (4) Dec. 2021/2027

3.6. LegislațiaUE în sectorul apei și transpunerea ei în România

Denumirea Directivei Transpunere
Directiva nr. 75/440 EEC privind calitatea apelor de
suprafață destinate prelevării de apă potabilă.
Decizia nr. 77/795/EEC privind procedura comună pentru
schimbul de informații asupra calității apelor dulci de
suprafață (aceste prevederi sunt incluse în Directiva nr.
2000/60) H.G. nr. 100/2002, M. Of. nr.
130/19.02.2002, modificată prin
H.G. nr. 567/2006, M.Of. nr.
417/15.0 5.2006
Directiva nr. 76/160/EEC privind H.G. nr. 459/2002, M.
Of. nr. calitatea apei de îmbăiere, abrogată prin Directiva
nr. 2006/7/EC privind managementul calității apelor de
îmbăiere HG nr. 459/2002, M Of nr.
350/27.05.2002, H.G 88/2004,
M.Of. nr. 1 33/13.02.2004, H.G nr.
836/2007, M.Of. nr. 836 din
25.07.2007, H.G. nr. 546/2008,
M.Of. nr. 404 din 29/05/2008
Directiva nr. 76/464/EEC privind descărcarea substanțe –
lor periculoase (standardele de calitate sunt incluse în
Directiva -Cadru nr. 2000/60) ș i 7 directive fiice: D.82/176
și D.84/156 – mercur, D.83/513 -cadmiu și D.84/491 – HCH
(hexaclorhexan), D. 86/280 –tetraclorură de carbon, DDT
(Diclor -Difenil – Tricloretan), PCP (Phenciclidine), D.
88/347 – drinuri (aldrin, dieldrin, endrin, isodrin), HCB
(Hex aclorbenzen), HCBD (Hexaclorbutadienă), CHCl3 –
cloroform, D.90/415 –EDC (Endocrine Disrupting
Chemicals –substanțe care distrug sistemul endocrin), TRI
Tricloretilena), PER (Tetracloretilena),TCB (Triclorbenzn) H.G. nr. 118/2002, M.Of. nr.
132/20.02.2002, a brogată prin H.G.
nr. 351 din 21/04/2005, M.Of. nr.
428 din 20/052005, H.G. nr.
783/2006, M.Of.nr. 562 din
29/06/2006, H.G. nr. 210/2007, M.
Of. nr. 187 din19/03/2007
Directiva nr. 78/659/EEC asupra calității apelor dulci care
necesită protecție sau îmbun ătățire pentru asusține viața
peștilor (prevederile sunt incluse în DCA nr.2000/60) H.G. nr. 202/2002, M. Of. nr. 196/
22.03.2002, H.G. 563/2006, M. Of.
nr.406/10.05.2006, H.G. nr. 210/
2007, M. Of. 187 din 19/03/2007
Directiva nr.79/923/EEC asupra calit ății apelor pentru
moluște (prevederile sunt incluse în DCA nr. 2000/60) H.G. nr.201/2002, M. Of. nr.196/
22.03.2002
Directiva nr.79/869/EEC privind metodele de prelevare și
analiză a apelor desuprafață destinate producerii apei
potabile H.G. nr. 100/2002, M. Of. nr.130/
19.02.2002, H.G. nr. 662/2005, M.
Of. nr.616/15.07. 2005, H.G. nr.
567/2006, H.G., M. Of nr. 417/
15.05.2006, H.G. nr. 210/2007, M.
Of. 187 din 19/03/2007

Directiva nr. 80/68/EEC privind protecția apei subterane
împotriva poluări i cauzate de anumite substanțe periculoase
(prevederile sunt incluse în DCA nr. 2000/60) H.G. nr. 118/2002, M. Of. nr. 132/
20.02.2002, abrogată prin H.G. nr.
351 din 21/04/2005 M. Of. nr. 428
din 20/05/2005 H.G. nr. 783/ 2006,
M.Of. nr. 562 din29/06/2006 H.G.
nr. 210/2007, M. Of. nr. 187/2007
Directiva nr. 91/676/EEC privind protecția apelor
împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole H.G. nr. 964/2000, M. Of. nr.
526/25.10.2000 H.G. nr. 1360 din
10/11/2005, M.Of. nr. 1061 din
28/11/2005
Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate
urbane și Decizia nr. 93/48/EEC , amendată de Directiva
nr. 98/15/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 H.G. nr. 188/2002, M. Of. nr.
187/20.03.2002, modificată prin
H.G. nr. 352/2005, M. Of. nr. 398
din 11/05/2005, H.G. nr. 210/2007,
M.Of. nr. 187 din 19/03/2007
Directivele nr. 98/83/EC și 80/923/EEC privind calitatea
apei destinate consumului uman, amendată de
Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 Legea nr. 458/2002, M.Of. nr.
552/29.07.2002, Legea nr. 3 11/
2004, M. Of. nr.582/30/06/ 2004,
O.G. nr. 11/2010, M. Of. nr. 69 din
29/01/2010
Directiva Cadru privind Apa nr. 2000/60/CE Armonizarea Legii nr.107/1996, M.
Of. nr.244/08.10.1996, Legea nr.
112/2006 și Legea nr.310/2004
pentru completarea și modificar ea
Legii nr.107/1996 și H.G. nr.
1854/2006, O.U.G. nr. 3/2010
aprobată prin Legea nr.146/2010,
M. Of. nr. 497 din 19/07/2010
Directiva nr. 2006/11/CE privind poluarea cauzată de
anumite substanțe periculoase deversate în mediul acvatic
al Comunității H.G. nr. 351/2005, M.Of. nr. 428/
20.05.2005, H.G. nr.
783/2006, M. Of. H.G. nr. 210/
2007, M. Of. nr. 187/19.03.2007,
Legea Apei nr. 107/1996 cu
modificări până în 2010, H.G. nr.
585/2002, M. Of. nr.485/
05.07.2002, O.U.G. nr. 12/2007,
M. Of. nr. 153/02.0 3.2007
Directiva nr. 2006/44/CE privind calitatea apelor dulci
care necesită protecție sau îmbunătățiri în vederea
întreținerii vieții piscicole (versiune codificată) H.G. nr. 202/2002, M.Of. nr.
196/22.03.2002, H.G. nr. 563/2006,
M. Of. nr. 406/10.05.200 6, H.G.nr.
210/2007, M. Of. nr. 87/19.03.2007
Directiva nr. 2006/113/CE privind calitatea apelor
conchilicole (versiune codificată) H.G. nr. 201/2002, M.Of. nr.
196/22.03.2002, H.G. nr. 467/2006,
M. Of. nr. 349/18.04.2006, H.G. nr.

210/2007, M. Of. nr.87/ 19.03.2007,
H.G. nr. 859/2007, M. Of. nr. 535/
07.08.2007, aborgată prin H.G. nr.
1.408/2008, M.Of. nr. 813/ 2008
Directiva nr. 2006/118/CE privind protecția apelor
subterane împotriva poluării și a deteriorării H.G nr. 53/2009, M. Of. nr. 96/
18.02.2009,O.M. nr. 137/2009,
M.Of. nr. 170/18.03.2009
Directiva nr. 2007/60/CE privind evaluarea și gestionarea
riscurilor de inundații O.U.G nr. 3/2010, M. Of. nr. 114/
19.02.2010, H.G. nr. 846/2010, M.
Of. nr. 626/06.09.2010
Directiva nr. 2008/105/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele de
calitate a mediului în domeniul apei, de modificare și de
abrogare a Directivelor 82/176/CEE 83/513/CEE,
84/156/CEE, 84/491/CEE 86/280/CEE ale Consiliului și de
modif icare a Directivei nr. 2000/60/CE H.G. nr. 351/2005, M.Of. nr. 428
din 20/05/2005, H.G. nr. 1038 din
13 octombrie 2010 M.Of. nr. 746
din 9 noiembrie 2010
Directiva nr. 2008/56/CE de instituire a unui cadru de
acțiune comunitară în domeniul politicii priv ind mediul
marin (Directiva -cadru „Strategia pentru mediul marin”) O.U.G nr. 71/2010, M.Of. nr.
452/02.07.2010
Directiva 2009/90/CE din 31 iulie 2009 de stabilire, în
temeiul Directivei nr. 2000/60/CE a Parlamentului
European și a Consiliului, a specifi cațiilor tehnice pentru
analiza chimică și monitorizarea stării apelor. H.G. nr. 351/2005, M.Of. nr. 428
din 20/05/2005 H.G. nr. 1038 din
13 octombrie 2010, M.Of. nr. 746
din 9 noiembrie 2010.

CAPITOLUL IV
TIPURI DE APE ȘI TIPURI DE POLUARE
România este înzestrată cu toate tipurile de resurse de apă dulce (râuri, lacuri naturale
si artificiale, fluviul Dunărea și apele subterane). Cea mai importantă resursă de apă dulce o
constituie fluviul Dunărea și alte râuri. Volumul resurselor de apă utilizabile este de 2.660
m3/locuitor/an, în comparație cu media europeană de 4.000 m3/locuitor/an. Aceasta se datorează
în principal contaminării resurselor; dacă sunt luate în considerare numai resursele de suprafață,
acestea sunt de circa 1.770 m3/locuitor/an, ce ea ce plasează România printre statele cu resurse
de apă relative scăzute, situându -se pe locul nouă [ Ruxandra -Mălina Petrescu -Mag, 2011].
Ape subterane . Având în vedere că 75% din apa potabilă a UE, este reprezentată de apele
subterane, poluarea cauzată de industrie, gropile de gunoi și agricultură prezintă un risc

considerabil pentru sănătate. DCA stabilește rețele de monitorizare a apelor subterane și
contribuie la protecția apelor subterane împotriva tuturor formelor de contaminare. În Directiva
2006/118/CE privind protecția apelor subterane sunt prevăzute criterii specifice pentru
evaluarea stării chimice bune a apelor. Limitele pentru agenții poluanț i sunt stabilite de statele
membre, iar pentru nitrați și pesticide sunt stabilite în legislația UE.
Apa potabilă . Standardele de calitate esențiale pentru apa destinată consumului uman, sunt
definite în Directiva 98/83/CE, care cere statelor membre să el aboreze programe de
monitorizare, iar prin utilizarea metodei punctelor de prelevare să monitorizeze periodic
calitatea apei destinate consumului uman. Statele membre pot include cerințe specifice
suplimentare, pe teritoriul lor, pentru stabilirea unor sta ndarde mai ridicate. Furnizarea regulată
de informații consumatorilor este impusă de această directivă, la fel ca prezentarea de rapoarte
privind calitatea apei potabile, Comisiei Europene din trei în trei ani. Pentru substanțele
radioactive din apa destin ată consumului uman, începând cu 2013, cerințele sunt stabilite de
Directiva 2013/51/Euratom a Consiliului , pentru armonizarea dispozițiilor cu Tratatu l Euratom.
Apa pentru scăldat. Stabilirea de dispoziții privind monitorizarea și clasificarea apei pentru
scăldat, care vizează îmbunătățirea sănătății publice și protecția mediului s -a realizat prin
adoptarea în februarie 2006, de către Comisie a Directi vei 2006/7/CE (Directiva privind apa
pentru scăldat). Comisia a adoptat în 2011, decizia de stabilire a unui simbol destinat informării
publicului cu priv ire la clasificarea apei pentru scăldat și la orice interzicere a scăldatului
(2011/321/UE) , precum și participarea pe scară largă a publicului. Anual, Comisia și Agenția
Europeană de Mediu (AEM) publică un raport de sinteză privind calitatea apei pentru scăldat.
4.1. Tratarea apelor urbane reziduale
Prin Directiva 91/271/CEE privind tratare a apelor reziduale urbane a fost reglementată
protejarea mediului împotriva efectelor negative ale deversărilor de ape reziduale urbane și a
deversărilor din industrie, fiind modificată de Directiva 98/15/CE . Directiva stabilește
calendare și standarde minime pentru colectarea, tratarea și evacuarea apelor reziduale urbane
și introduce controale privind eliminarea nămolului de epurare, solicitând în acest se ns, să se
elimine practica descărcării în mare a acestuia. În cel de -al șaptelea raport privind punerea în
aplicare a Directivei privind tratarea apelor urbane reziduale din 2013, s -a concluzionat faptul
că au fost obținute progrese semnificative în direcț ia aplicării integrale până în 2010, dar a
constatat că există încă diferențe considerabile în performanța statelor membre, între rata medie

de respectare în UE -15 și cea a statelor membre care au aderat la UE începând cu 2004. Planul
pentru garantarea res urselor de apă ale Europei, ca și cel de -al șaptelea Program de acțiune
privind mediul, subliniază importanța colectării și tratării apelor reziduale urbane este
subliniată.
4.2. Strategii împotriva poluării chimice a apelor de suprafață
La sfârșitul anului 2012 a expirat legislația din anii 1970 și 1980, care prevedea măsuri
împotriva poluării chimice a apelor de suprafață și a fost înlocuită cu dispozițiile DCA.
Legislația prevedea un set de substanțe prioritare periculoase și stabilea o listă de substanțe
prioritare care prezintă un risc semnificativ la nivelul UE, pentru mediul acvatic sau prin
intermediul acestuia. Directiva privind standardele de calitate a mediului 2008/105/CE
înlocuiește Decizia 2455/2001/CE a Comisiei și stabilește limitele concentrațiilor în apele de
suprafață, pentru 33 de substanțe prioritare și alți 8 agenți poluanți. Pentru a sprijini revizuiri
viitoare ale list ei de substanțe prioritare s -a introdus obligația Comisiei de a stabili o listă
suplimentară de substanțe care să fie monitorizate în toate statele membre (listă de
supraveghere), precum și 12 noi substanțe pe lista actuală (prin Directiva 2013/39/UE).
Directiva privind nitrații nr. 91/676/CEE reglementează protecția apelor împotriva
poluării cauzate de nitrații proveniți din surse agricole, la fel și Regulamentul (CE) nr.
1882/2003 , prin care se cere statelor membre să prezinte un raport, din patru în patru ani
Comisiei, cu informații legate de codurile de bună practică agricolă, rezultatele monitorizării
apelor, zonele desemnate vulnerabile la nitrați (ZVN) și r ezumate ale programelor de acțiune.
Regulamentul 2004/648/CE privind utilizarea fosfaților în detergenți stabilește restricții și
limitează extinderea daunelor ecologice provenite din eutrofizare, aceasta și protejarea
rezervelor de apă potabilă fiind și scopul directivei și al regulamentului. Directiva privind
nitrații este identificată, în planul din 2012, ca fiind una din măsurile -cheie pentru atingerea
obiectivelor DCA, cu toate că ultimul raport de punere în aplicare ( COM/2013/0683 ) indică
faptul că presiunea din spre agricultură a scăzut.
Reducerea și gestionarea riscurilor pe care inundațiile le comportă asupra sănătății
umane, mediului, infrastructurii și proprietății este reglementată prin Directiva privind
inundațiile 2007/60/CE. Evaluări preliminare pentru id entificarea bazinelor hidrografice și
zonele costiere aferente care prezintă riscuri, trebuiau să fie realizate de statele membre, până
în 2011 și ulterior, până în 2015, să elaboreze hărți privind riscul de inundații și planuri de

gestionare a riscului de inundații axate pe prevenire, protecție și pregătire. Conform DCA și
planurilor de gestionare ale bazinelor hidrografice vor fi realizate toate acțiunile de mai sus.
4.3. Politica marină și de coastă a UE
4.3.1. Directiva privind mediul marin. Primul instrument legislativ al UE referitor la protecția
biodiversității marine îl reprezintă Directiva -cadru Strategia pentru mediul marin, denumită
Directiva pentru mediul marin (2008/56/CE). Obiectivele vizate de aceasta sunt obținerea până
în 2020, a unei stări ecologice bune a apelor marine, prevenirea deteriorării lor și protecția și
conservarea acestora. Conceptele de protecție a mediului și de utilizare durabilă sunt integrate
în directivă. Aceasta înscrie într -un cadru legislativ, abordarea bazat ă pe noțiunea de ecosistem.
Directiva identifică, în cadrul frontierelor geografice stabilite de convențiile privind mările
regionale, regiunile și subregiunile marine europene. Fiecare stat membru va elabora (din șase
în șase ani) o strategie pentru evalu area apelor marine, pentru a obține până în 2020, o stare
ecologică bună. Decizia Comisiei 2010/477/UE privind criteriile și standardele metodologice
pentru recunoa șterea unei bune stări ecologice a apelor marine cuprinde criteriile și indicatorii
asociați pentru evaluarea stării ecologice bune.
4.3.2. Poluarea marină. Prin adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1406/2002 de instituire a
Agenției Europene pentru Siguranță Maritimă (EMSA), UE și -a consolidat rolul în domeniul
siguranței maritime și a poluării maritime, fapt determinat și de scurgerile de hidrocarburi
provocate de accidentul petrolierului Erika din 2000. Responsabililor de scurgeri poluante în
mare li se adm inistrează sancțiuni efective și descurajante, care pot fi penale sau administrative,
obiectiv asigurat de Directiva 2005/35/CE , modificată de Directiva 2009/123/CE privind
poluarea cauzată de nave, care introduce astfel de sancțiuni. Dacă are ca rezultat deteriorarea
gravă a calității apei și a fost comisă cu intenție, din i mprudență sau dintr -o neglijență gravă,
evacuarea substanțelor poluante provenite din nave trebuie considerată infracțiune penală.
Pilonul ecologic al politicii maritime integrate generale, care vizează să exploateze întregul
potențial economic al mărilor fără a compromite mediul înconjurător, îl reprezintă Directiva
privind mediul marin ( COM(2007)0575 ). Comunicarea Comisiei ( COM(2012)0494 )
„Creșterea albastră: oportunități pentru o creștere sustenabilă în domeniul marin și maritim” a
definit contribuția politicii maritime integrate la realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020.

4.3.3. Managementul integrat al zonelor costiere (MIZC). Recomandarea 2002/413/CE
privind MIZC, care definește principiile bunei planificări și managementului zonelor costiere,
trebuie luată în calcul de statele membre , în elaborarea strategiilor lor naționale.
4.4. Acordurile internaționale privind apele regionale
Convenția OSPAR, din 1992 (bazată pe convențiile anterioare de la Oslo și Paris pentru
Atlanticul de Nord -Est); Convenția de la Barcelona (UNEP -MAP) din 1995 pentru
Mediterana; Convenția de la Helsinki (HELCOM) din 1992 privind zona Mării Baltice
(HELCOM) și Convenția de la București din 1992, privind Marea Neagră, reprezintă cele
patru structuri de cooperare (convențiile privind mările regi onale) dintre statele membre și țările
vecine cu care au ape comune, care guvernează protecția apelor marine în Europa. Râurile din
UE sunt protejate conform Convenția pentru protecția Dunării din 1996 și Convenția
pentru protecția Rinului din 2009. Strate gia pentru regiunea adriatică din 2011 și
Strategia pentru regiunea adriatico -ionică (Consiliul a cerut să fie prezentată de către
Comisie înainte de sfârșitul anului 2014), Strategia pentru regiunea Mării Baltice din 2009
(prima strategie globală a UE con cepută pentru o macroregiune), reprezintă strategiile
macroregionale în UE create urmare cooperării de mediu interregionale axate pe apele marine
sau bazinele hidrografice.
4.5. Rolul Parlamentului European
Inițiative în domeniul protecției apei sunt luate în mod regulat de Parlamentul European.
Acesta a solicitat, în ianuarie 2000, punerea în aplicare a unei politici europene de transport
durabile și pe termen lung, cu scopul de a preveni dezastrele constând în poluarea cu
hidrocarburi, cum a fost cazul naufragiului navei Erika . Parlamentul a subliniat importanța
obiectivului de a atinge o stare ecologică bună, în privința strategiei maritime , a biodiversității
și a inovațiilor ecologice, a efectelor schimbărilor climatice asupra mediului marin.
În iunie 2 008 au fost susținute de Parlament cu o largă majoritate, noile Norme ale UE
privind calitatea apei . Parlamentul a asigurat posibilitatea de a extinde lista substanțelor toxice
solicitând revizuirea unei liste de substanțe prioritate care să fie realizată în termen de doi ani
de la intrarea în vigoare a Directivei privind standardele ecologice de calitate în domeniul apei.
Pentru 13 substanțe periculoase prioritare, a consolidat obiectivul de eliminare completă a
emisiilor, în termen de 20 de ani. În raportul Parlamentului din 2012, privind aplicarea

legislației UE în domeniul apei , acesta a solicitat să se pună mai mult accentul pe dimensiunea
regională și a sublinia t necesitatea de a dispune de date viabile și de a acorda un loc important
aspectelor legate de apă, a sprijinit o abordare globală a protecției apei și a pledat în favoarea
promovării cercetării și inovării în acest domeniu. De asemenea, a contribuit la a ctualizarea
directive, prin includerea noilor substanțe prioritare. Cel de -al șaptelea Program de acțiune
privind mediul și Planul de salvgardare a resurselor de apă ale Europei a fost salutat și sprijinit
de Parlament.
„Right2Water ” a fost o audiere publi că, din februarie 2014, privind prima inițiativă
cetățenească în acest domeniu, găzduită de Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară a Parlamentului, care a invitat Comisia să propună un act legislativ pentru aplicarea
dreptului omulu i la apă și salubritate, recunoscut de ONU. În contextul acestei inițiative, statele
membre și instituțiile europene sunt îndemnate să se asigure în special, că aprovizionarea cu
apă și gestionarea resurselor de apă nu sunt supuse normelor pieței interne, că toți cetățenii se
bucură de dreptul la apă și salubritate și că serviciile legate de apă sunt excluse din măsurile de
liberalizare. [ Dagmara Stoerring 08/2015 ]
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.4.4.html .

CAPITOLUL V
POLUAREA APELOR

Definiție – orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a acesteia peste o
limită admisibilă stabilită prin lege, inclusiv depășirea nivelului natural de radioactivitate
produsă direct sau indirect de activități umane, care o fac improprie pentru o folosirea normală
în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Poluarea apelor este un fenomen general care poate fi întâlnit oriunde pe Terra, nefiind specific
unei anumite zone. Apele de orice fel sunt expuse perm anent poluării, ce afectează calitatea
acestora, iar folosirea necorespunzătoare și risipirea lor în domeniul economic și social reduce
cantitatea de apă ce ne stă la dispoziție.
Creșterea activităților umane a dus la încărcarea rețelei hidrografice cu o c antitate mare
de poluanți (compuși cu azot, fosfor, metale grele, agrochimicale etc.) fapt ce a produs o

deteriorare rapidă a calității apelor. Sursele de apă necesită astfel, o monitorizare constantă în
privința calitatea lor și identificarea surselor de contaminare, pentru instituirea unor măsuri de
reducere a poluării.
Poluarea apei este produsă de cel puțin cinci categorii de poluanți: de natură fizică,
chimică, biologică, bacteriologică și radioactivă. Principalii agenți fizici cu rol în poluarea
apelo r sunt substanțele radioactive (depunerile radioactive care ajung în ape cu ploaia, apele
folosite în uzinele atomice, deșeurile radioactive) și apele termale (deversarea în apă a lichidelor
calde ce au servit la răcirea instalațiilor industriale). Poluare a chimică a apelor se produce prin
infectarea cu plumb, mercur, azot, fosfat, hidrocarburi, detergenți, pesticide etc.

5.1. Factorii poluanți și tipuri de poluare

Clasificarea factorilor poluanți :
1. după origine (proveniența): naturali, antropogeni;
2. după natura lor pot fi: fizici (particule solide, zgomote, emisiuni masive de energie, radiații
ionizante, etc.), chimici (derivați din diverse elemente chimice, respectiv substanțe chimice de
sinteză) sau biologici (microorganism, unele specii de plante, animale ș.a.);
3. după starea de agregare pot fi lichizi, gazoși ori solizi;
4. după posibilitatea de neutralizare în timp, sub acțiunea microorganismelor existente în mediu,
poluanții pot fi biodegradabili sau nebiodegradabili.
Se disting mai multe tipur i de poluare, în funcție de această grupare a factorilor poluanți:
1. După originea poluanților, după natura lor și după starea de agregare, astfel avem:
1. Poluarea naturală – are importanță secundară în condițiile în care aportul antropic de poluanți
devine tot mai grav:
a) erupțiile vulcanice elimină gaze, vapori, particule solide, care sunt transportate pe mari
distanțe de vânt și curenți de aer;
b) eroziunea solului, eoliană sau cauzată de ploi, este cu atât mai intensă cu cât solul este lipsit
de veg etație, în pantă sau într -o zonă cu rețea hidografică bogată;
c) reziduurile vegetale și animale degajă, în urma descompunerii o serie de substanțe gazoase
poluante. Polenul sau fungii pot constitui aerosoli naturali care să influențeze negativ sănătatea
populației umane.
2. Poluarea artificială

Inițial produsele poluante erau de natură organică și ușor biodegradate de bacterii și ciuperci.
Pe măsura dezvoltării industriale și exploziei demografice au apărut deșeuri nebiodegradabile,
pentru care nu există î n natură enzime capabile să le descompună. Poluarea artificială este de
natură: fizică (sonoră, radioactivă, termică), chimică, biologică (agenți patogeni -virusuri,
bacterii, fungi).
După mediul în care acționează poluarea poate fi a aerului, solului, apei :
a) poluarea aerului a cunoscut o mare amploare odată cu creșterea producției industriale,
intensificarea circulației rutiere, incinerării deșeurilor menajere. Un fenomen foarte grav îl
reprezintă ploile acide cauzate de combinarea apei cu oxizi de S și N ce se transformă în acizi
puternic corozivi. Astfel de ploi, înregistrate în anii 1980 au avut efecte dramatice asupra
pădurilor din Europa Occidentală (în Elveția 1/3 din păduri sunt afectate, iar în Olanda 40%).
Respirarea particulelor minerale conduce la serioase probleme de sănătate. De aceea, calitatea aerului a
devenit o mare preocupare pentru toți, iar programele de monitorizare au devenit obișnuite în multe
țări. Primele studii au arătat că particulele purtate de aer provenind de la diferite surse, pot fi
identificate după proprietățile lor magnetice. De asemenea, studiile au arătat că praful captat în
orice eșantion, din orice zi, depinde de condițiile meteorologice, în particular, de viteza și
direcția vântului. Poluarea aerului duce la schimbări climatice. Studiul po luării atmosferice
implică descrierea, explicarea și prognoza comportamentului substanțelor emise în atmosferă.
Aceste substanțe sunt transportate de vânt, amestecate în atmosferă prin fenomene de turbulență
și, uneori, antrenate și depuse la suprafața ter estră cu ajutorul precipitațiilor. Prognoza poluării
aerului se referă la determinarea concentrației de poluanți în jurul unei surse de poluare
antropice. Acest lucru se realizează prin rezolvarea ecuației de difuzie pentru un component
minor al atmosferei (care are o concentrație foarte mică) . O metodă empirică de determinare a
stabilității atmosferei este dată de analiza penei de poluant (adică forma fumului ce iese dintr -un coș).
b) poluarea solului – caracteristicile solului sunt legate direct de produc tivitatea agricolă.
Chimizarea în exces a agriculturii duce la tulburarea echilibrului solului ca și la acumularea în
sol și în apă freatică a unor substanțe minerale (ex.: nitriți care au efect methemoglobinizant
pentru om și animale și distrug bacteriile fixatoare de azot atmosferic). Pesticidele, nebiodegra –
dabile în majoritatea lor, se concentrează de -a lungul lanțurilor trofice, fiind toxice pentru plante
si animale. De asemenea, dăunătorii devin rezistenți la pesticide și este necesară crearea de noi
substanțe de sinteză, eficiente dar mai toxice pentru mediu. Combaterea biologică a dăunătorilor
e o soluție pentru reducerea poluării solului.
Capacitatea de a capta și reține particule din atmosferă depinde foarte mult de natura suprafeței
implicate. De exemplu, scoarța copacilor este de două ori ma i eficientă decât frunzele, aparent

datorită diferenței de rugozitate. Cercetările au arătat că materialele folosite la tapițarea
mobilierului, pămătuful de praf și chiar pânzele de păianjen colectează eficien t praful.

5.2. Exprimarea toxicității

Organismele prezintă limite de toleranță diferite față de poluanți.
Caracteristicile poluanților sunt:
– limita concentrației la care se face resimțit efectul poluant, aceasta impune stabilirea
concentrației maxime admise la un moment dat (CMA (mg/kg, mg/m3, ppm.), prin metode
biologice, fizico -chimice și biochimice complexe;
– grad de persistență, care depinde de: biodegradabilitatea poluanților; reactivitatea lor
chimică (cei mai reactivi au persistență mai mică) ; condițiile climatice (persistă mai mult în
regiunile cu climat rece);
– influența reciprocă (în cazul prezenței simultane a mai multor poluanți).
Toxicitatea se manifestă prin:
– efectele acute, de scurtă durată, exprimate prin: doza letală, concentraț ie letală (CL);
– Indicarea ml/L sau g/L toxic în soluție apoasă care poate provoca moartea a 50% din
efectivul populației acvatice imersate după 24 -96 ore), concentrația medie admisă (CMA), timp
letal (TL 50);
– timpul (exprimat în ore) în care toxicul, la o concentrație dată este letal pentru 50%
din efectivul unei populații imersate);
– efectele cronice -efecte pe o perioadă lungă de timp, pe mai multe cicluri de viață; sunt
de regulă ireversibile.
Factorii de care depind efectele toxice sunt:
– elemen tele poluante (toxicitate, concentrație, timpul de acțiune etc.);
– componentele biocenozei și caracteristicile acestora (speciile componente, numărul
lor, vârstă, sex, starea de sănătate etc.);
– condițiile în care are loc poluarea (temperatură, umidita te, substanțe nutritive).
Urmare încălzirii apelor are loc creșterea producției primare ce favorizează fenomenul
de eutrofizare și scăderea O 2 din apă; schimbarea dimensiunilor indivizilor și a structurii pe
vârste, ca și accelerarea parcurgerii ciclurilor de viață; schimbarea dimensiunii populațiilor, prin
creșterea sensibilității organismelor la poluanții din ape și neadaptarea viețuitoarelor acvatice
cu sânge rece la temperaturi ridicate (crustaceele, planctonul, peștii).
5.2.1. Eutrofizarea apelor de suprafață

Eutrofizarea reprezintă un proces natural de evoluție a unui lac. Descrisă mai întâi
pentru lacuri, mări, oceane, eutrofizarea a fost mai apot extinsă și la alte ecosisteme acvatice:
fluvii și canale, lagune, intrânduri marine.
Din momentul “apa riției”, bazinul acvatic trece prin câteva stadii de dezvoltare (în
condiții naturale): ultraoligotrofic, oligotrofic, mezotrofic, iar în final bazinul acvatic devine
eutrofic și hipereutrofic (are loc “îmbătrânirea” și pieirea acestuia). Eutrofizarea antr opogenă
este considerată o poluare nutrițională și constă în îmbogățirea apelor cu substanțe nutritive,
îndeosebi cu azot șifosfor, în mod direct sau prin acumularea de substanțe organice din care
rezultă substanțe nutritive pentru plante. Proliferarea alg elor și cianobacteriilor, care își obțin
nutrienții direct din apă, este favorizată de concentrațiile ridicate de compuși cu azot solubili în
apă, situație care duce la eutrofizarea lacurilor. Ciclul de viață al acestor organisme este scurt,
constituind su rsă de hrană pentru bacteriile aerobe.
Concentrația de oxigen dizolvat în apă scade ca urmare a dezvoltării bacteriilor aerobe,
provocând moartea peștilor. Unele alge și cianobacterii produc toxine, la densități mari.
Lacurile eutrofizate au apa anoxică și rata de sedimentare crește (apa este mai tulbure datorită
cantității mari de materii organice prezente în suspensie). Consecința imediată a eutrofizării
este “înflorirea apelor” (creșterea luxuriantă a plantelor de apă). Degradarea ecosistemului
bazinului acvatic are un caracter progresiv și se produce în decurs de câțiva zeci de ani.
5.2.2. Poluarea apelor subterane
Apele subterane sunt reprezentate de apele stătătoare sau curgătoare aflate sub scoarța
terestră și reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce a Globului.
Poluarea poate fi provocată în general de aceleași surse pe care le întâlnim la poluarea
apelor de suprafață, diferența fiind dată de condițiile diferite de contact cu acestea. Categorii de
poluatori majori care afectează calitatea apei s ubterane: produsele petroliere, cele rezultate din
procesele industriale, produse chimice utilizate în agricultură, produse menajere și rezultate din
zootehnie, poluarea cu metale grele.