Actualitatea temei este reprezentată de problema persoanelor cu dizabilitate intelectuală , [627252]

Actualitatea temei este reprezentată de problema persoanelor cu dizabilitate intelectuală ,
o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, care
poate fi soluționată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor.
Gradul de civil izare a societății în mare măsură este determinat de atitudinea față de
aceste persoane cu dizabilitate intelectuală. Crearea condițiilor pentru educație și învățământ,
adaptare socio -profesională și integrare socială a persoanelor respective constituie ș i un obiectiv
principal al oricărui stat și al comunității mondiale în general.
Tema mai poate fi actuală și prin stringenta diferențiere a persoanelor cu dizabilitate
intelectuală, care este determinată de particularitățile individual -tipologice a persoan elor cu
nevoi speciale și asigură realizarea maximală a posibilităților de cunoaștere a acestora.
Problema deficienței în rândurile tinerilor este una dintre cele mai acute, atât în domeniul
de integrare sociala cât și în viața socio -profesională a țării.
În ultimii ani, se aduce in discuție tot mai des rolul pe care îl joacă economia socială pe
plan mondial, ca urmare a crizei economice mondiale și a disponibilizărilor masive, astfel s -a
impus evaluarea eficienței măsurilor active de promovare și de regân dire a politicilor sociale. De
la începuturile sale, economia socială a avut ca scop să răspundă problematicii sărăciei.
Dezvoltarea serviciilor sociale este legată de iniațitiva privată și filantropică prin care
diverse cultele, organizații religioase, o rganizații de autoajutorare a unor diverse categorii de
persoane aflate în situație de dificultate, alte forme ale de economiei socială și -au demonstrate
capacitatea de adaptare la contexte economice și sociale dificile și au creat noi tipuri de
intervenți e care oferă suport în procesul de incluziune a beneficiarilor derulând în acest scop
diverse activități economice pentru asigurarea resurselor necesare sau pentru integrarea în
muncă a beneficiarilor .
Putem spune că problemele sociale contemporane de pășesc capacitatea unui singur actor
– public, privat sau societate civilă – de a le rezolva într -un mod eficient și, de aceea, este
acceptată ideea că guvernele nu mai pot rezolva singure problemele sociale care apar, că sectorul
de afaceri trebuie să își asume și responsabilități sociale și că societatea civila trebuie să aibă un
rol mai important.

Printre preocupările guvernelor un loc important îl ocupă și reducerea costurilor, dar
fără a micșora numărul serviciilor oferite.
Ca și forme juridice de organizare, economia socială în România este reprezentată de
sectorul cooperatist, asociații, fundații și case de ajutor reciproc. Întreprinderile sociale de alte
tipuri nu dispun încă de o recunoaștere legală, existănd însă și alte forme de recunoașter e cum ar
fi cea a unităților protejate din cadrul asociațiilor sau fundațiilor, care asigură integrarea în
muncă a persoanelor cu handicap.

Scopul lucrării constă în studierea problemei legată de protecția persoanelor cu
dizabilitate intelectuală, atât î n plan social, cât și în plan legislativ, a integrării și a protecției
sociale și profesionale și a capacităților de muncă a acestor persoane.

Obiectivele lucrării sunt:
 studierea aprofundată a problematicii ce ține de integrarea și protecția persoanelor
cu dizabilitate intelectuală prin consultarea literaturii de specialitate, a fundamentelor protecției
speciale privind persoanele cu dizabilitate intelectuală și a altor materiale științifice;
 investigarea, cercetarea la fața locului prin intermediul Fund ației “Pentru Voi”, a
situației actuale a persoanelor cu dizabilitătii prin intermediul personalului care intră în contact
permanent cu persoanele cu dizabilitate intelectuală, venind în sprijinul lor și a familiilor
acestora.

Metodele și tehnicile de studiu

Studierea problemei abordate se va realiza prin aplicarea unui complex de metode:
studierea și analiza literaturii științifice de specialitate (analiza documentară), cât și cercetare,
prin alegerea unui lot de persoane car e vor susține anumite probe : chestionar; studiul
documentelor.

Capitolul 1.
Instituții de integrare socială

 Conceptul de instituționalizare a tinerilor

În mod frecvent, în literatura sociologică „prin instituție socială se înțelege un sistem de
relații sociale organizat pe baza unor valori comune și în care se utilizează anumite procedee în
vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivități sociale”
(Mihăilescu Ioan 2000 : 222) . Pentru a -și satisface necesitățile, oam enii intră în relații și practică
comportamente. Când aceste comportamente sunt repetate o anumită perioadă de timp, ele ajung
să se fixeze în obiceiuri standardizate. Putem spune că aceste obiceiuri standardizate , duc la o
instituționalizare a relațiilor sociale. Instituționalizarea este tocmai dezvoltarea acestui sistem de
comportamente așteptate, modelate, predictibile și acceptate social în cadrul unui sistem social.
Acțiunea de instituționalizare este un proces în ciclul de dezvoltare a copilului ca re duce
la o excludere pe termen lung din societate sau o izolare de viața socială. Putem spune că, copilul
odată abandonat parcurge automat etapele de trecere prin mai multe instituții de ocrotire (leagăn,
casă de copii preșcolari, casă de copii școlari) până la implinirea vârstei de 18 ani. În acest
moment în viața tânărului apare atât abandonul familiei cât și abandonul societății, al statului, al
instituțiilor de ocrotire și al specialiștilor. (sursa : http://iongirnod.blogspot.ro/2015/03/drama –
tinerilor -de-peste -18-ani-post.html )
Instituționalizarea vine la pachet cu o serie de efecte negative în ceea ce privește
integrarea socio -profesionala a tinerilor care nu își mai desfașoara parcursul normal,ci ia o altă
turnură .Această perioadă de instituționalizare a tinerilor aduce automat comportamente
nevalorificate social și profesional.
Tinerii instituționalizați sunt „obișnuiți” să primească totul de -a gata, datorită
nesiguranței ajung să depindă în permanență de cineva (educator sau instructor din centru l
de plasament ). Sunt persoane rigide și mai greu adaptabile din toate punctele de vedere, atât
sociale cât și pr ofesionale

La terminarea studiilor și părăsirea instituției acești tineri sunt expuși în mod direct
realitații și anume a unei societăți incapabile să le asigure un suport de care au nevoie în perioada
de tranzit de la viața de instituție la viața liber ă, ceea ce îi face pe cei mai slabi dintre ei să cadă
în zona delincvenței. Acești tinerii sunt predispuși unui risc ridicat de a fi atrași în lumea
delincvenței, prostituției, rețelele de cerșit sau consumului de alcool și drogurilor.
Lipsa consilierii în momentul orientării profesionale și lipsa alternativelor educționale
disponibile in prezent, face ca procesul de integrare profesională să fie unul anevoios și dificil.

1.2 Instituții în sprijinul integrării socio -profesionale

Lista abrevieri:
AJOFM – Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă
CCPH – Centre de consiliere pentru persoanele cu handicap
DGASPC – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului
DPPH – Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap
ES – Economie socială
FDP – Fundația Dezvoltarea Popoarelor
MMFPS – Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale
ONG – Organizație neguvernamentală

Un rol important în vederea includerii în programele lor de re-inserție profesională a
tinerilor instituționalizați absolvenți il are AJOFM.
Autoritățile locale (primării, consilii județene, direcțiile de asistență socială) au obligația
de a dezvolta măsuri de sprijin pentru tinerii post -instituționalizați. Există programe de educație
care au ca obiectiv integrarea socio -profesională a tinerilor proveniți din instituțiile de ocrotire,
proiecte ale locuințelor sociale pentru tineri (apartamente asistate, centre de tranzit, adăposturi de

noapte), cursuri de pregătire pentru un trai independent, pot exista bugete speciale de sprijin
pentru tineri în vederea inserției socioprofesionale sau servicii sociale (ex: cantine sociale) de
care pot beneficia tinerii proveniți din sistemul de protecție.

Prin intermediul diferite lor forme de informare în masă pot fi identificate oportunități de
angajare sau locuințe pentru tinerii proveniți din instituțiile de protecție. Mass -media
promovează diverse programe pentru tineri cu probleme de integrare socio -profesională,
elaborate/imp lementate de către instituții de stat sau ONG -uri, programe ce pot fi accesate de
grupurile de tineri cu care se lucrează.

1.3 Problematica persoanelor cu nevoi speciale

Studiile care abordează problematica persoanelor cu nevoi speciale au impus vehicul area
unor concepte și sintagme precum: normalizare, socializare, egalizarea șanselor, integrare,
incluziune și integrare socio -profesională.

1.4 Normalizare

Normalizarea presupune „ asigurarea unor condiții de viață corespunzătoare pentru
persoanele cu cerințe speciale, acceptarea acestora în cadrul societății sau comunității din care
fac parte, fiindu -le asigurate aceleași drepturi, responsabilități și posibilități de acces la
serviciile comunitare (medicale, publice, educaționale, profesionale, de timp liber, etc.) ca și
celorlalți membri ai societății, în scopul dezvoltării și valorificării optime a potențialului de care
dispun aceste persoane. ” (Gherguț A. 2006 : 215).
Principiul normalizării în concepția lui Nirje (1993 : 17 -18) ne spune că "normali zarea ”
inseamnă posibilitatea unui ritm normal al zilei, intimitate, activități și responsabilități mutuale,
un ritm normal al săptămânii, cu o casă în care să locuiești, o școală, un loc de muncă pe care să –
l frecventezi, un timp de recreere cu interacțiu ne socială modică, un ritm normal al anului, cu

moduri și căi schimbătoare ale vieții, cu obiceiurile de familie și ale comunității cu experiențe în
diferite anotimpuri ale anului .
Normalizarea constituie și un indicator pentru evaluarea calității vieții persoanelor cu
dizabilități. Atunci când este vorba despre persoanele cu dizabilități, conceptul de calitate a vieții
cuprinde patru componente principale:

– activitatea, care presupune implicarea sau angajamentul, autorealizarea și libertatea de a
alege;
– relatțile cu alții , respectiv apropierea dintre persoane;

– nevoile de bază, de a simți plăcerea oferită de viața, experiențele, sentimentele de
siguranță și de a avea un mod plăcut de viață;
– experiența pozitiva , în realizarea de sine, liberta tea de a rezolva personal anumite
probleme, să respecte pe alții și să se respecte pe sine.
Toate acestea vizează calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, obiectivul esențial propus
prin principiul normalității. Acest concept de calitate a vieții, poa te fi văzut și ca un enunț al
drepturilor omului.

Problema care se poate pune în acest sens este măsura în care acest principiu al
normalizării se regăsește și este aplicabil, nu numai la nivelul instituțiilor specializate în protecția
și recuperarea pers oanelor cu dizabilități, ci și la nivelul familiilor care au copii cu diverse
dizabilități.

1.5 Socializare

Poate fi definită ca un proces spontan (neintenționat) prin care copilul sesizează, își
însușește și incepe să practice credințele, valorile, normele și comportamentele societății,
devenind ființă socială, adică individualitate umană.
B. Bernstein definește socializarea ca fiind „ procesul psiho -social de transmitere –
asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepțiilor, modelelor de compo rtament specifice

unui grup în vederea formării, adaptarii și integrării sociale” și consideră că “efectul socializării
este să -i facă pe oameni siguri și previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces
“individul devine conștient, prin intermed iul diferitelor coduri pe care este chemat să le
îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate”. În opinia lui, socializarea este
procesul prin care individul dobândește o anumită identitate culturală și în raport cu care
reacționează , nu rămâne inert, pasiv.
Pentru a supraviețui, copilul este implicat din prima clipă a vieții, in rețeaua de
interacțiuni din grupul său social (familia și comunitatea de rude și vecini). Dependența copilului
de adulți, face ca el sa polarizeze în mare pa rte interacțiunile sociale, intrând în centrul de atenție
al grupului. Din diversitatea acestor moduri de comportament, el este nevoit, pentru a se menține
in interacțiunile vitale lui, să imite comportamentul persoanei de care depinde cel mai mult,
consid erat de sociologul american G. H. Mead drept un altul semnificativ , insusindu -și astfel
primul comportament concret.
In timp, copilul sesizează că oamenii se comportă în funcție de felul lor de personalitate
cât și în funcție de ceea ce sunt – părinți, fra ți sau bunici; femei sau barbați; tineri sau vârstnici;
agricultori sau negustori, deci în funcție de categoriile sociale cărora aparțin. Astfel copilul își
insușește comportamentul abstract al unui altul generalizat , deci rolurile specifice societății sa le,
precum și credințele, valorile si normele pe baza cărora acestea sunt posibile, devenind astfel
ființă socială .
Despre integrarea socială a tinerilor cu nevoi speciale, putem spune că aceasta se poate
defini prin prisma relației stabilită între persoa nele cu dizabilități și societate din mai multe
puncte de vedere :
Integrarea fizică – permite persoanelor cu cerințe speciale satisfacerea nevoilor de bază
ale existenței, adică asigurarea unui spațiu de locuit în zonele rezidențiale, organizarea claselor și
grupelor în școli obișnuite, calificarea în domenii diverse, locuri de muncă.
Integrarea funcțională – are în vedere posibilitatea accesului tinerilor cu nevoi speciale la
utilizarea tuturor facilităților și serviciilor oferite de mediul social/comunit ate pentru asigurarea
unui minim de confort (folosirea mijloacelor de transport în comun, facilități privind accesul
stradal sau în diferite instituții publice ).

Integrarea personală – este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane
semn ificative, în diverse perioade ale vieții, cu relații diverse în cadrul grupurilor sociale din
comunitate.
Integrarea socială – se referă la ansamblul relațiilor sociale stabilite între persoanele cu
cerințe speciale și ceilalți membrii ai comunității (ve cini, colegi de serviciu, oameni de pe stradă,
funcționari publici). Se referă și la asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării
persoanei cu cerințe speciale, precum și la asumarea de către aceasta a unor responsabilități –
roluri sociale precum și de participare deplină la comunitate.
Integrarea organizațională – se referă la structurile organizaționale care sprijină
integrarea.
Între aceste aspecte/nivele de integrare există relații de interdependență formând un
continuum integrator, car e presupune amplificarea sferelor de cuprindere, de la integrarea fizică
la cea socială, ultima incluzându -le pe celelalte. Putem spune că integrarea fizică este cel mai
ușor realizabilă, despre cea funcțională că se realizează într -o măsură mai mică iar i ntegrarea
socială se face greu, chiar și la persoanele fără deficiențe evidente.

O importanță deosebită o are evaluarea pregătirii profesionale pe care aceștia o urmează
sau au urmat -o și a calificărilor obținute în urma absolvirii unei unități de învăț ământ/pregătire.
Acestea sunt elementele care alcătuiesc procesul de inserție socio -profesională a tinerilor.
Ele acționează ca indicatori de orientare către locurile de muncă potrivite pregătirii și abilităților
tinerilor .
Printre acesti tineri se ident ifică și unii care nu pot să își planifice cheltuielile în
perspectiva unei vieți independente,pur si simplu nu au abilitatea să își ierarhizeze necesitățile.
Pași în identificarea potențialilor angajatori și a locurilor disponibile pe piața muncii
(sursa http://uti.eu.com/posdru -parteneriat -regional/integrarea -tinerilor -postinstitutionalizati -pe-
piata -muncii/ ) :

 Promovarea la ni velul agenților economici a potențialului forței de muncă a tinerilor
instituționalizați.

 Organizarea de acțiuni gen “târgul locurilor de muncă”, acțiuni în cadrul cărora să se
medieze contactul dintre tinerii absolvenți și potențialii angajatori.

 Dezvo ltarea de proiecte și programe de finanțare, care să sprijine tinerii în inițiative
private.

 Familiarizarea tinerilor cu proceduri de accesare a locurilor de muncă, instruirea în
conceperea instrumentelor de aplicare pentru un loc de muncă (C.V, Scrisoare de
intenție), pregătirea în vederea susținerii unui interviu pentru angajarea în muncă.

1.6 Egalizarea șanselor

Egalizarea șanselor include ansamblul de măsuri legislative, servicii sociale, instituții
care asigură pregătirea școlară sau reconversia profesională puse la dispoziția tuturor membrilor
unei societăți/comunități, în mod particular avându -se în vedere per soanele cu dizabilități, astfel
încât să se asigure o autentică valorificare a potențialului psiho -fizic funcțional al acestora.

Egalizarea șanselor susține școlarizarea copiilor cu deficiențe/disabilități în sistemul
general de învățământ în măsura posib ilităților materiale și a asigurării unui personal calificat în
cadrul comunității în care își derulează activitatea instituția de învățământ, dar și în funcție de
particularitățile psiho -individuale ale copilului, precum și cuprinderea în sistemul obligat oriu de
învățământ a tuturor copiilor indiferent de tipurile de deficiențe/dizabilități.
Pornind de la definițiile anterioare (ale normalizării și egalizării șanselor), se observă o
strânsă interdependență între cei trei termeni, ca și o structurare pirami dală a acestora. Dacă
normalizarea se constituie în scopul general al demersurilor începute de UNESCO pentru
respectarea (și aplicarea) Drepturilor Omului, egalizarea șanselor în vectorul coordonator al
tuturor acțiunilor ce urmează a fi realizate în veder ea realizării normalizării, integrarea se
constituie în mijlocul necesar atingerii normalizării (T. Vrășmaș și Daunt Mușu 1996).

1.7 Integrarea

În plan socio -cultural și economic integrarea se referă la „ acceptarea necondiționată,
includerea organică a tuturor persoanelor, luate împreună dar și a fiecărui individ luat
separat, în condițiile unei enorme diversități a acestora, în limitele condiției umane ” (Gherguț
2006 : 17).
Integrarea facută prin educație se definește ca „ ansamblu de măsuri aplicate c ategoriilor
de populație ce urmărește înlăturarea segregării sub toate formele (Hudițeanu, apund Cuomo,
2002 : 11) și constituie o tendință dominantă în abordarea persoanelor cu dizabilități, la nivelul
politicilor sociale și educative, reflectând un proces de trecere de la studiere, constatare și
explicare spre instituționalizare ș i normativizare (prin legi, declarații și reglementări), devenind o
practică obișnuită atât în lume, cât și în țara noastră.

Integrarea reprezintă o „modalitate instituționalizată de școlarizare a copiilor cu
dizabilități (ca și a altor copii cu cerințe speciale) în școli și clase obișnuite sau în structuri
școlare cât mai apropiate de cele obișnuite .” (Vrăsmaș, E.; Nicolae, S.; Oprea, V.; Vrăsmaș, T,

2005). Argumentul cel mai important al educatiei integrate este este cel al socializarii. E.
Durkheim de fineste educatia ca fiind: "socializarea treptata si metodica a tinerei generatii".
Importanță transmiterii normelor, tradițiilor, valorilor, conceptiilor sau a modurilor de
viață de către grup sau de catre societate se regasește în integrarea individului în structurile sale
cu o conduita adecvată scopurilor sociale fundamentale, respectiv asigurarea ordinii și stabilității
sociale, care sunt foarte importante în funcționarea oricarei colectivități. Modalitățile de
socializare sunt comune tuturor indivizilo r din acelasi grup, dar ele diferă de la o societate la alta,
în raport de particularitățile ei istorice, culturale, religioase si sociale.

1.8 Incluziune

Termenului de incluziune socială este relativ nou , el fiind introdus la Consiliul European
de la Lisabona din anul 2000, prilej cu care a și fost lansată o strategie a Uniunii Europene,
având drept orizont anul 2010, cunoscută ca Procesul sau Strategia Lisabona.

Definiția termenului de incluziune socială prevăzut de legea este „setul de măsuri și
acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii,
educației, sănătății, informării și comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate
combaterii excluziunii sociale”
( sursa https://www.senat.ro/legis/PDF/2006/06L014FC.pdf ).
Incluziunea repezintă toate măsurile și acțiunile desfășurate cu scopul de a asigura ca toți
oamenii să fie capabili să participe în societate, indiferent de originea lor, de : rasa, limbă,
cultură, genul, dizabilitatea, statutul social, vârsta etc.
Scopul primar al incluziunii este cel de a combate discriminarea și excluziunea socială si
implicit, de a respecta drepturile tuturor persoanelor și grupurilor dintr -o societate, acceptând
diversitatea. Putem spune ca incluziunea socială creează sentimentul apartenenței la comunitate,
îi ajută pe oameni să împărtășească aceleași valori, oferindu -le o identitate.

“Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri și acțiuni
multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației,
sănătății, informării -comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii
excluziuni i sociale și asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice,
sociale, culturale și politice ale societății.” (conform art. 6 lit. cc) din Legea nr. 292/2011 –
Legea asistenței sociale)

Identificarea nevoilor specifice ale grupur ilor sărace și vulnerabile este un element cheie
în implementarea de politici de incluziune socială eficiente. Operațional, acest termen poate fi
înțeles și astfel: non-discriminare + acțiune pozitivă = incluziune socială.

Incluziunea si integrarea se află in relație de coabitare, după cum este reprezentat in
enumerare:

 integrarea copiilor cu cerințe speciale are în vedere includerea acestora în clasele
obișnuite, se centrează pe transferul copiilor de la școli separate (așa numitele școli
speciale) l a școlileobișnuite din cadrul comunității. Dacă nu se constată o creștere a
interacțiunilor între elevii cu și fără dizabilități sau cu diferențe în învățare, putem
considera că nu este un proc es de integrare școlară reală ci numai o etapă în integrare:
integrarea fizică.

 educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției
școlare, având ca scop valorificarea optimă a resurselor existente, mai ales a resurselor
umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ
a tuturor elevilor din cadrul unei comunități (aceasta înseamnă că și o școală specială
poate fi incluzivă sau poate dezvolta practiciincluzive în abordarea copiilor).

1.8.1 Politici sociale din România referitoare la incluziunea socială

Incluziunea socială poate fi definită ca un proces ce asigură pentru cei ce se află în riscul
sărăciei și al excluziunii sociale, oportunitățile și resursele necesare pentru a participa la viața
economică, socială și culturală și pentru a se bucura de un s tandard de viață și bunăstare
considerate normale pentru societatea în care se află. Acest proces reprezintă un set de măsuri și
acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă,

locuirii, educației, sănătății, informă rii-comunicării, mobilității, securității, justiției, culturii,
destinate combaterii excluziunii sociale.
În opinia lui Preda Marian (2007) , sărăcia poate fi identificată cu o starea precară a
sănătății, dependența de alcool și droguri, pierderea locuinț ei, ieșirea din instituțiile de ocrotire la
împlinirea vârstei de 18 ani, ieșirea din închisoare, ș.a., sunt factori care contribuie la riscul de
excluziune socială.
În România cele mai vulnerabile grupuri sociale sunt persoanele cu nivel scăzut de
instru ire, persoanele cu handicap, femeile, locuitorii din mediul rural, șomerii de lungă durată,
tinerii ( în special cei care părăsesc instituțiile pentru copii și cei din mediul rural).În limbajul
instituțional românesc, conceptul de incluziune și dezvoltare socială a intrat în uz începând cu
anul 2001, odată cu adoptarea H.G. 829/2002, privind Planul Național Anti -Sărăcie și Promovare
a Incluziunii Sociale – PNAinc.
Unul dintre documentele definitorii pentru lupta împotriva excluziunii sociale și
promovarea incluziunii sociale este JIM (Documentul Comun în domeniul Incluziunii Sociale –
Join Inclusion Memorandum). Acesta a fost elaborat de către Guvernul României împreună cu
Comisia Europeană, în scopul promovării incluziunii sociale și al combaterii sărăciei în Europa.
JIM a pregătit deplina participare a României, după aderare, la metoda deschisă de coordonare în
domeniul incluziunii sociale. (sursa European Commission, Joint report on social inclusion,
summarizing the results of the examination of the Natio nal Action Plans for Social Inclusion
(2003 –2005) ,Communication from the Commission to the Council, the European Parliament,the
European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, COM (2003) 773
final, Brussels, 2003b)

Scopul JIM a fos t promovarea susținută a unei societăți coezive și incluzive, creșterea
bunăstării populației, complementar cu resorbția rapidă a problemelor grave de sărăcie extremă
și excluziune socială. Pentru a implementa obiectivele Comisia Europeană și România au că zut
de acord că investiția în capacitatea administrativă a autorităților naționale, regionale și locale
este o prioritate.

Este, de asemenea, important să fie îmbunătățit semnificativ dialogul și cooperarea între
structurile publice, precum și între s tructurile publice și societatea civilă, partenerii sociali și
ONG. Modelul participării a fost integrat în procesul de elaborare și implementare a politicilor,
planurilor, strategiilor de acțiune, însuși procesul de pregătire a Planului Național Anti -Sărăcie și
Promovarea Incluziunii Sociale fiind fundamentat de un larg dialog social între diferitele
instituții publice, patronate, sindicate, asociații și organizații non -guvernamentale.
Aderarea României la Uniunea Europeană a constituit o prioritate politi că majoră a
întregii societăți românești. România, ca și noile state membre în Uniunea Europeană, a fost
solicitată de către Comisia Europeană să elaboreze Planuri Naționale de Dezvoltare pentru
accesarea Fondurilor de preaderare de tip structural (Phare, Ispa și Sapard) și, ulterior aderării,
pentru accesarea Instrumentelor Structurale (fonduri structurale și de coeziune ale UE, după data
aderării, în calitate de Stat membru).
România duce o lupta de combatere a excluderii sociale care este continuu comple tată de
întărirea sistemului de servicii sociale, adresat în special persoanelor vulnerabile din zonele cele
mai sărace ale țării, al persoanelor cu dizabilități, sistemul de sănătate, precum și sprijinul
acordat orfanilor și copiilor abandonați.
Documente le politice și instrumentele financiare (fondurile structurale) ce vizează
pregătirea pentru politica europeană de ocupare a forței de muncă fac referire la învățarea

permanentă și au la bază planul național de acțiune pentru ocuparea forței de muncă, cupr ins, la
rândul lui, în prioritățile naționale de dezvoltare.
Măsurile pentru sprijinirea incluziunii sociale pentru grupurile vulnerabile sunt cuprinse
în pilonul resurse umane, și privesc: educația preșcolară, educația cetățenească activă, prevenirea
eșecului și abandonului școlar, acordarea unei a doua șanse de școlarizare adulților, eliminarea
discriminării de gen, sprijin pentru organizațiile societății civile etc., și sunt puternic conectate cu
problemele legate de angajarea forței de muncă, combatere a discriminării și a inegalităților pe
piața muncii.
Incluziunea socială a persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile, facilitarea accesului
lor pe piața muncii și promovarea unei societății inclusive, prin care să se asigure bunăstarea
tuturor cetățeni lor săi, reprezintă un obiectiv important al României.

Capitolul 2.
Instituții de protecție socială pentru persoanele cu dizabilități

2.1 Instituții de protecție socială

Protecția socială poate fi definită „un ansamblu de politici, măsuri, instituții, organisme
care asigură sprijinul persoanelor și grupurilor aflate în dificultate și care nu pot să realizeze prin
efort propriu condiții normale, minime de viață” (Cătălin Zamfir și Lazăr Vlă sceanu 1993 : 465)
sau „ protecția socială reprezintă un ansamblu de acțiuni, decizii și măsuri întreprinse de
societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente
considerate ca riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populației” (Luana Miruna Pop 2002
: 552) .
Putem concluziona că, prin protecție socială se înțelege ansamblul instituțiilor,
structurilor și rețelelor de servicii, al acțiunilor destinate creării unor condiții normale de viață
pentru toți membrii un ei societăți și mai ales pentru cei cu resurse și capacități reduse de
autorealizare .
Datorită unei concepții cultural -cognitive asupra instituțiilor de protecție socială se
accentuează rolul fundamental jucat de construcția mediată socială a unui cadru comun de
semnificații. Putem spune că din punct de vedere sociologic, instituția reprezintă un „ansamblu
de reguli care organizează societatea sau unele din instanțele acesteia” (Gilles Ferréol si altii,
1998), reguli de influențare și control social ale c omportamentelor individuale, modele specifice
de organizare stabilite și desfășurarea interacțiunilor dintre indivizi și grupuri sociale, orientate
spre satisfacerea unor nevoi de baza, a unor valori și interese cu importanța esentială, strategică
pentru m enținerea colectivităților sociale, a socieății în ansamblu.
E. Durkheim si școala sa, dezvoltă teoria că instituțiile sunt moduri de a acționa, a gândi
și a simți, și ca orice fapt social, au o influență constrângătoare asupra individului, venită din
exteriorul acestuia, acționează cu o existență proprie, independentă de manifestările individuale,
de asemenea sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptate de toți membrii acestui
grup.

În această interpretare comportamentele individuale insti tuționalizate sunt sancționate in
mod explicit și eficient de către o autoritate special desemnată de colectivitate în acest scop.

În aplicarea și fundamentarea măsurilor de protecție socială, statul român a urmărit
respectarea prevederilor Constituției României referitoare la drepturilor omului, precum și o serie
de alte principii, printre care se menționează existența protecției demnității umane,
universalitatea măsurilor de protecție socială, promovarea principiilor solidarității și justiției
sociale, promovarea parteneriatului social ca mijloc central și de eficientizare a tuturor măsurilor
de politică și protecție socială, trecerea treptată de la descentralizarea realizării protecției sociale
și, odată cu aceasta, angajarea în activitatea de protecți e socială a agenților economici, a
unităților adminstrației publice locale, a instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale, a
societăților de caritate și a persoanelor fizice prin contribuții materiale, bănești și sociale ale
acestora într -un cadru leg al adecvat.
Astfel putem să facem următoarea ierarhizare a instituțiilor de protecție socială:
La nivel central, autoritatea care elaborează politica de asistență socială și stabilește
strategia natională de dezvoltare este Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse . In
cadrul ministerului există:
Observatorul Social – instituție publica cu personalitate juridică, care are drept scop
eficientizarea procesului de elaborare și implementare a politicilor sociale la nivel național.
Inspecția Socială – are ca scop controlul implementării legislației in domeniu, precum
și inspectarea activității instituțiilor publice și private, responsabile cu furnizarea prestațiilor și
serviciilor sociale.
Agenția Natională pentru Prestații Sociale , ca organ de sp ecialitate cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, cu scopul creării unui
sistem unitar privind administrarea procesului de acordare a prestațiilor sociale.
La nivel județean instituțiile cu responsabili tăți în domeniul asistenței sociale sunt:
Direcțile de Muncă și Protecție Socială, acestea :
 Subvenționează organizațiile non -guvernamentale care dezvoltă programe de asistență
socială pentru beneficiari din cel putin doua județe (Legea 34/1998) ;

 Asigură controlul și îndrumarea metodologică a furnizorilor de servicii sociale ;
3 Asigură distribuirea unor beneficii finanțate de la bugetul de stat:
· alocații de stat pentru copii ;
· alocații suplimentare pentru familiile cu mulți copii ;
· alocații de întreținere pentru copiii aflați în plasament sau încredințare, inclusiv pentru
copiii cu handicap ;
· beneficii pentru refugiați ;
· ajutoare de urgență pentru familiile sau persoanele aflate în extremă dificultate datorită
stării de sănătate sau altor cauze justificate ;
· ajutoare de urgență acordate familiilor sau persoanelor care se află în situații de
necesitate datorate calamităților naturale, incendiilor, accidentelor de munca .
Direcțiile Județene de Asistență Socia lă și Protecție a Copilului au fost create prin
fuziunea fostelor Inspectorate teritoriale de Stat pentru Persoanele cu Handicap și Direcții pentru
Protecția Drepturilor Copilului. Sunt instituții aflate în subordinea consiliilor județene și
furnizează atâ t beneficii (în special pentru copilul cu handicap) cât și servicii specializate de
asistență socială. Deși atribuțiile noii direcții sunt centrate pe protecția copilului și a persoanei cu
handicap, noua legislație transformă aceste instituții în furnizori de servicii specializate pentru
toate categoriile sociale în dificultate.
Inspectoratele Școlare coordonează:
· distribuirea alocațiilor de stat pentru copiii școlarizați ;
· gestionarea programul de suport nutritiv pentru elevi („corn si lapte” ) ;
· distribuirea burselor sociale pentru elevi ;
· programul de acordare a rechizitelor școlare pe baza testării mijloacelor.

La nivel local responsabilitatea revine consiliilor locale care:

· Finanțează bursele sociale pentru elevi ;
· Acorda subvenții ONG -urilor cu activități de asistență socială care -și desfasoară
activitatea la nivel local (Legea 34/1998) ;
· Finanțeaza și coordonează activitatea cantinelor de ajutor social ;
· Finanțează și organizează servicii de a sistență sociala locale sau zonale prin
asocierea cu alte consilii locale ;
· Coordonează rețeaua de asistenți personali pentru persoanele cu handicap.
O altă instituție activă în domeniul protecției sociale este Casa Națională de Asigurări
Sociale (C NAS). CNAS administrează și gestionează sistemul public de asigurări sociale și a
fost înființată în anul 2001 în baza Legii privind sistemul public de asigurări sociale de stat din
08.07.1999. CNAS este organul puterii executive, care realizează politica statului în domeniul
asigurărilor sociale.
Prin intermediul sistemului public de asigurări sociale și al activității CNAS, statul
garantează cetățenilor prin plăți sociale dreptul la protecția socială în cazurile de bătrînețe,
șomaj, boală, invaliditate, de pierdere a întreținătorului; pensii, indemnizații, compensații
nominative și alte prestații de asigurări sociale.
Prin sistemul de protecție socială se caută posibilități de redistribuire a resurselor
materiale și umane ale colectivității către acele pe rsoane și grupuri aflate în dificultate în
vederea eliminării decalajelor mari dintre acestea și populația majoritară.
Protecția socială nu are ca obiectiv crearea unei stări de dependență acelor în nevoie, ci
(re)integrarea lor în viața normală prin stim ularea forțelor active, a creșterii capacităților lor de a
face față acestor probleme, a scăderii perioadelor de criză prin mobilizarea eforturilor proprii.
În sens general, protecția socială reprezintă un set de măsuri orientat spre asigurarea unui
anumi t nivel de bunăstare și securitate socială pentru întreaga populație și în mod special pentru
anumite grupuri sociale.

2.2 Serviciile de asistență socială

Întrebandu -se ce este asistența socială Zamfir Elena (1995) o consider ca fiind o
componentă a sistemului național de protecție socială, în cadrul căruia statul și societatea civilă se
angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau permanente ale unor
evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori excluderea socială
a persoanelor și a familiilor aflate în dificultate, care prin eforturi și resurse proprii nu sunt în stare
să-și îmbunătățească situația, ajutându -i să-și dezvolte propriile capacitați și comp etente pentru o
funcționare socială corespunzătoare integrării sociale. Ajutorul are în vedere, de regulă, o
perioadă limitată de timp până când persoanele în condiții de risc își găsesc resursele economice,
sociale, psihologice, pentru a putea duce o viaț ă normală autonomă.
Totodată, scopul asistenței sociale este de a preveni posibila excludere a persoanelor din
viața socială și de a reduce sărăcia. într -un sens mai larg, asistența socială se referă la orice
beneficiu financiar sau serviciu social noncont ributoriu, finanțat din taxele și impozitele generale
sau din fonduri sociale speciale , într -un sens mai restrâns, conceptul de asistență socială nu
include ansamblul de beneficii și servicii sociale universalist -categoriale, definind doar acel
ansamblu d e instituții, programe, masuri, activități profesionalizate și servicii specializate de
protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în
dificultate.
Din această perspectivă parteneriatele publice private în d omeniul social vor contribui la
realizarea funcțiilor pe care le îndeplinește asistenta sociala în societatea moderna și care se refera
la:
 identificarea segmentului populației ce face obiectul activităților de asistența socială;
 diagnoza problemelor socio -umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu
risc crescut se pot confrunta;
 dezvoltarea unor servicii îndreptate către prevenirea unor situații defavorizante.

Asistența socială, ca parte esențială a protecției sociale, reprezintă un mod operati v de
punere în aplicare a programelor de protecție socială pentru categoriile menționate mai sus. Ea
asigură astfel, prin serviciile sale specializate, atenuarea parțială a inegalității existente.

Asistența socială, prin natura sa, reprezintă un sistem d e servicii sociale prestate de
autoritățile publice centrale și locale, ONG -uri și organizații internaționale donatoare.
Orice sistem de asistenta trebuie sa fie ajustat la posibilitățile economiei statului
propunând să utilizeze sursele disponibile foart e eficient și odată cu apariția noilor surse
financiare sa dezvolte și noi programe. Astfel, Parteneriatul public privat în domeniul social se va
încadra într -o formulă logică în sistemul asistenței sociale și va reflecta obiectivele de baza ale
acestuia.

 Dizabilitate, deficiență si handicap

Organizația Mondială a Sănătății a realizat două definiții ale termenilor de bază, în
ultimul sfert de secol. În anul 1980 a fost definit grupul terminologic “Deficiență – incapacitate –
handicap” care a guvernat timp de două decenii problematica domeniulu i. Definiția a fost
controversată și tot mai amplu criticată, în principal pentru faptul că era influențată predominant
de modelul medical, care nu reflectă în suficientă măsură drepturile omului.
Deficiența (engl. „impairment‟, franc.‟deficience‟) = absența, pierderea sau alterarea unei
structuri ori funcții (leziune anatomică, tulburare fiziologică sau psihologică). Deficiența poate fi
rezultatul unei maladii, a unui accident , dar și a unor condiții negati ve din mediul de creștere si
de dezvoltare a unui copil, cu deosebire carențe psiho -afective.
Regulile Standard (1993) nu mai consideră acest termen ca fiind unul de bază,
analizându -l înglobat în cel de „dizabilitate (incapacitate)‟.
Dizabilitatea (incapacitatea) (engl.‟disability‟, franc.‟incapacite‟‟) însumează un număr
de limitări funcționale, ce pot fi întâlnite la orice populație, a oricărei țări din lume. Dizabilitatea
(incapacitatea) depinde, dar nu în mod obligatoriu și univoc de deficiență . Dizabilitățile pot fi
cauzate de deficiențe (fizice, senzoriale sau intelectuale), de condiții de sănătate (boli
mintale/neuropsihice) sau de mediu. Dizabilitățile (ca și deficiențele) pot fi vizibile sau
invizibile, permanente ori temporare, progresive ori regresive.
Utilizarea termenului „incapacitate‟ a fost evitată, pe bună dreptate, în literatura
românească de specialitate, deși în textele de limbă engleză și în documentele internaționale

echivalentul "disability" este de departe cel mai frecvent fo losit în ultimii 20 de ani, în asociere
cu cuvântul persoană.
La noi s -a preferat fie folosirea termenului deficiență, incapacitate fie a celui de handicap
(intrat și în Constituția României sau în alte legi, în forma 'persoane handicapate‟)
ori, ulterio r, persoane cu handicap, formule considerate a fi mai puțin stigmatizante. Relativ
recent a apărut tendința de a se utiliza în literatura românească de specialitate termenul
‘dizabilitate’ , care, chiar daca are nuanța unui barbarism, pare să redea mai exac t conținutul
termenului echivalent din terminologia utilizată pe plan internațional.
Handicapul = dezavantajul social rezultat din pierderea ori limitarea șanselor unei persoane
– urmare a existenței unei deficiențe sau dizabilități (incapacități) – de a lua parte la viața
comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai acesteia.

Handicapul descrie „întâlnirea‟ (interacțiunea) dintre persoana (cu dizabilitate) și mediu.
Sensul acestui termen (Regulile Standard, 1993) este de a concentra atenția asupra
disfuncționalităților din mediul înconjurător și a unor acțiuni organizate de societate, ca de pildă
informațiile, comunicarea și educația, care împiedică persoanele cu dizabilități să participe în
condiții de egalitate.

2.4 Legislația privind persoanele cu dizabilități

In România există în prezent următoarele legi care vin ajutorul persoanelor cu
dizabilitați ( sursa https://legesta rt.ro/cele -mai-recente -modificari -legislative -privind -persoanele –
cu-dizabilitati/ ) :

Un prim document ar fi Declarația Universala a Drepturilor Omului , ale cărei principii
au fost preluate, printre altele de Pactul internațional relativ la drepturile econ omice, sociale si
cultural , urmat de :

 HOTĂRÂRE Nr. 50 din 28 ianuarie 2015 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile
Autorității Naționale pentru Persoan ele cu Dizabilități, cu modificările și completările
ulterioare .

 LEGEA nr. 197 din 1 noiembrie 2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor
sociale
 LEGEA nr. 292 din 20 decembrie 2011 – Legea asistenței sociale
 LEGEA nr. 221 din 11 noiembrie 2010 pentru ratificarea Convenției privind drepturile
persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată
de România la 26 septembrie 2007

 LEGEA nr. 448 din 6 decembrie 2006 *** Republicată privind protecția și promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap (Actualizată la data de 01.01.2018)

Ordonanța de urgență nr. 51/2017 care modifică reglementări privind persoanele cu
dizabilități. Ordonanța a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 508/2017. Sinteti c, prin
modificările și completările aduse la reglementările în materie, ordonanța de urgență insistă pe:

 măsuri privind organizarea centrelor pentru persoane cu dizabilități atât în subordinea
consiliilor județene, în structura direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului,
cât și în subordinea unității administrativ -teritoriale organizate la nivel de comună, oraș,
municipiu;
 acordarea drepturilor de asistență socială sub formă de prestații sociale pentru persoanele cu
dizabilități;
 reglementarea, în situația copilului cu handicap grav care necesită îngrijiri paliative, a
termenului de valabilitate a certificatului până la împlinirea vârstei de 18 ani a copilului;
 corelarea prevederilor legale referitoare la salarizarea asistentului pe rsonal, respectiv plata
indemnizației lunare;
 simplificări la acreditarea furnizorilor de servicii sociale ( se abrogă dispoziția din Legea nr.
197/2012 privind asigurarea calității în domeniul serviciilor sociale, potrivit căreia “ de
la data retrage rii acreditării, furnizorul poate depune o nouă solicitare de acreditare
numai după o perioadă de minimum 2 ani” ).

Doar interpretând aceste norme într -o manieră interdependentă (respectarea unui drept
duce la crearea acelor condiții ce favor izează realizarea altui drept), am putea înțelege
complexitatea măsurilor necesare, atât pe plan legislativ, cât și administrativ, pentru realizarea
conținutului acestora.

2.5 Istoricul protecției sociale

2.5.1 În România

Protecția socială a persoanelor cu dizabilități presupune că statul creează condițiile
necesare pentru dezvoltarea lor individuală și realizarea capacităților, drepturilor și libertăților
în egală măsură cu ceilalți cetățeni, egalitatea în drepturi a tutu rora constituind valoarea
fundamentală a societății democratice.
În ultimii 20 de ani specialiștii din domeniul cercetării sociale au lansat, în mod repetat,
semnalul necesității de a regândi, reproiecta și finanța dezvoltările din sfera socială în mod
unitar, eventual pe baza unui buget social cvasiautonom. Cu toate acestea, până în prezent, nu
putem vorbi despre existența unei viziuni globale, unitare, asupra problematicii sociale
românești, ci doar despre concepții sectoriale autonome, centrate pe educaț ie, sănătate, asigurări
sociale etc.
Sistemul de asistență socială este reglementat prin legea asistenței sociale nr. 292/2011,
publicată în Monitorul Oficial nr. 905 din 20 decembrie 2011. Conform prevederilor acestei legi,
„Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin
care statul, reprezentat de autoritățile administrației publice
centrale și locale, precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare o ri permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea
sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.” (art. 2, alin 1).

Sistemul național de asistență socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar
sistemelor d e asigurări sociale și se compune din sistemul de beneficii de asistență socială și
sistemul de servicii sociale.
Organizațiile non guvernamentale intervin în acordarea de ajutor material sau “în natură”
prin înființarea de programe destinate tuturor categ oriilor de persoane în vederea obținerii de
mijloace financiare pentru persoanele cu dizabilitate și se implică în pregătirea socio –
profesională a acestora. Șansele de angajare ale persoanelor cu dizabilități pe piața muncii sunt
destul de limitate. Adesea , persoanele cu dizabilități suferă o combinație de dezavantaje pe piața
muncii, legate pe de o parte de vârstă, educație și loc, iar pe de altă parte, datorată mentalităților
generate de lipsa de informare a angajatorilor.
Mulți muncitori cu dizabilități sunt marginalizați din punct de vedere social și economic,
fortați la o pensionare prematură, cu pensii mizere. Atunci când acestea se combină cu efectele
lipsei de școlarizare și pregătire profesională, perspectivele lor de încadrare în muncă sunt
minime.
La nivel național s -a realizat un Raport cu privire la Situația Ocupării Persoanelor cu
Dizabilități. Raportul trage un semnal de alarma cu privire la procentul populației de vârsta
activă cu dizabilități din “ România integrate în muncă din total ul populației care este cel mai
scăzut din Europa (5,8% față de media europeană EU 15 de 16,7%)” , face un inventar al
dificultăților cu care se confruntă aceste persoane la angajare și propune soluții pentru
îmbunătățirea situației ( sursa: www.integration.ro ).
În ultimii ani, impactul politicilor și reglementărilor Uniunii Europene asupra furnizării
serviciilor sociale și de sănătate a crescut în mod constant. Deși Uniunea Europeană nu poate
emite directive sau reglementări cu caracter obligatoriu în domeniul social (datorită acțiunii
principiului de subsidiaritate în acest domeniu), serviciile sociale de interes general se află sub
incidența unei categorii de reglementări specifice serviciilor, și anume cele legate de compe tiție
și achiziții publice.
Acest fapt se datorează și modului în care statele membre au decis să își organizeze
sistemul de servicii sociale – de exemplu descentralizând organizarea serviciilor sociale,
externalizând furnizarea lor directă etc. Deseori, aplicarea rigidă a acestor reguli de contractare și
achiziții publice are efecte negative asupra furnizării serviciilor sociale.

Serviciile sociale de interes general, care se subscriu serviciilor de interes general sunt, în
general, furnizate într -o manie ră personalizată, pentru a răspunde nevoilor utilizatorilor
vulnerabili, și sunt fondate pe principiul solidarității și al egalității de acces.
Acestea pot fi de natură economică sau neeconomică, inclusiv în cazul organismelor fără
scop lucrativ. Într -adev ăr, calificarea ca activitate economică depinde în esență de maniera în
care este executată, organizată și finanțată activitatea și nu de statutul juridic al organismului
care prestează acea activitate.

În principiu, este vorba despre :

• regimurile legale și complementare de protecție socială, care acoperă principalele riscuri de
viață (îmbolnăvire, îmbătrânire, accidente ocupaționale, șomaj, pensie și handicap);

• alte servicii sociale prestate direct persoanei, cum ar fi serviciile de asistență so cială, de
ocupare a forței de muncă și de formare profesională, locuințe sociale sau îngrijire pe termen
lung.

În consecință, la solicitările repetate ale platformelor europene de lobby în domeniul
serviciilor sociale și în urma recomandărilor de la niv elul Parlamentului European, Comisia
acordă o importanță din ce în ce mai mare clarificărilor legate de ajutorul de stat, achizițiile
publice și modul de contractare a serviciilor sociale, în Uniunea Europeană.
În aplicarea directivelor europene, fiecare d intre țările membre ale Uniunii Europene ține
cont de tradiția specifică privind sistemul de protecție socială practicat în propria țară. Diferențe
între statele membre se înregistrează în ceea ce privește organizarea și funcționarea sistemului de
protecți e socială, modernizarea și nivelul de finanțare, nivelul prestațiilor sociale, rolul
autorităților publice și partenerilor locali în dezvoltarea serviciilor sociale și cadrului legislativ.
Există țări care se bazează aproape în totalitate pe furnizarea pri vată de servicii sociale și
țări care se bazează foarte mult pe sectorul public. Majoritatea țărilor au un amestec public -privat
în furnizarea serviciilor sociale. De obicei, sectorul privat este cel mai probabil să fie implicat în

furnizarea serviciilor de tip rezidențial și poate avea un rol mai limitat în furnizarea serviciilor de
îngrijire la domiciliu și în comunitate (European Commision, „Study on Social Services of
General Interest. Final Report”, 2011: 18).

Țările care se bazează aproape în totali tate pe sectorul privat în furnizarea serviciilor
sociale sunt Germania și Țările de Jos, unde au fost elaborate reglemetări legale care favorizează
acest lucru. Există țări în care sectorul privat este mai puțin reprezentat în furnizarea serviciilor
socia le (Suedia, Finlanda, Norvegia).

2.5.2 La nivel mondial

Mai mulți autori au încercat să elaboreze diferitele perspective asupra istoriei umane în
funcție de semnificațiile perioadelor în raport cu situația persoanelor cu dizabilități.

Astfel, Finkels tain (1980) propune un model care include trei etape istorice:

– prima etapă se extinde de la începuturile umanității până la revoluția industrială, etapă
în care producerea bunurilor materiale se realiza la nivelul gospodăriei. Deși persoanele cu
deficiențe erau considerate a fi nefericite, ele puteau să participe într -o anumita măsură la diferite
operațiuni productive (agricultură, creșterea animalelor, meșteșuguri), nefiind segregate de
familie și restul comunității.

– etapa a doua debutează co ncomitent cu revoluția industrială, cu diminuarea funcției
productive la nivelul gospodăriei, funcție preluată mai târziu de fabrică. În condițiile în care se
impun disciplina în muncă, normele de lucru, ritmul muncii, tot mai multe persoane cu
dizabilităț i sunt treptat excluse din procesul de producție. Forța de muncă devine marfă, are loc o
trecere de la organizarea muncii pe baze cooperatiste, la una structurată în jurul câștigătorului
individual de salariu; persoanele cu deficințe ajung a fi privite ca o problemă socială și
educațională, fiind din ce în ce mai segregate în instituții de diferite tipuri (aziluri, case de
corecție, colonii, școli speciale), izolate de cursul obișnuit al vieții;

– a treia etapă, în plină defășurare, caracterizată prin aba ndonare practicilor segregative,
beneficiind de contribuția noilor tehnologii, a progresului științific și tehnic.

După părerea lui Manea L. (2000) un asemenea model procedează la o “simplificare
accentuată a realității și se dovedește exagerat de optimist în privința celei de a treia etape când
se presupune că reinserția socială a persoanelor cu dizabilitati ar fi un proces de tip linear, ceea
ce nu corespunde pe deplin actualei stări de lucruri.”
Din dorința de a face cunoscut modul în care perso anele cu deficiente trăiau în trecut în
raport cu ceea ce trăiesc azi aceste persoane, autorul subliniază atât deosebirile cât și
asemănările.Persoanele cu deficiente își duceau viața în familie, la domiciliul familiei,ajutând
familia la diversele treburi gospodărești, dar odată cu industrializarea familia sau unii membrii ai
familiei trec de la stagiul de muncitor în câmp sau gospodărie, la stagiul de angajat în fabrică,
lucru ce presupune încadrarea activității de muncă intr -un anumit interval de timp, r ezultând de
aici diminuarea timpului petrecut alături de membrii familiei.
Membrii cu deficiență din familie primesc mai puțin ajutor din partea familiei ajungând
până la forma de încadrare în diferitele instituții puse la dispozoție de stat. Autorul rem arcă,
astfel, o implicare a statului prin acordarea de ajutoare specializate în cadrul instituțiilor,precum
și un ajutor financiar.

2.5.3 La nivel european

În Europa, membrii Consiliului Europei vin în ajutorul persoanelor cu dizabilități prin
“Declaraț ia Universală a Drepturilor Omului”, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, prin
semnarea de către statele contractante. În “Convenția europeana a drepturilor omului” se
specifică faptul că “Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege.”

Având în vedere că Europa era dominată de Regimul Comunist, drepturile oamenilor erau
gândite pe loc, în funcție de starea autoritătilor din fiecare stat comunist.
Primul pas la nivelul UE în direcția îmbunătățirii condițiilor de viață pentru persoanele cu
dizabilități a fost cel privind asigurarea locurilor de muncă și menținerea în activitate a
persoanelor cu dizabilități, pe de o parte iar pe de altă parte, dezvoltarea profesională pe

parcursul întregii vieți. Se insistă în continuare asupra necesității de a nu izola și a trata în mod
ocazional problema persoanelor cu dizabilități ci de a include aceste persoane în comunitate.
Dialogul social contemporan reprezintă o componentă importantă a fundamentului pentru
luarea deciziilor comunitare în fața provocări lor economico -sociale cu care Uniunea Europeană
se confruntă. Asumarea de noi responsabilități de către partenerii sociali, utilizarea într -un grad
cât mai ridicat a instrumentelor puse la dispoziție de Tratatul Uniunii Europene, creșterea calității
relați ilor industriale și accentuarea principiului de subsidiaritate în implementarea acordurilor
realizate dintre partenerii sociali sunt tendințe preconizate la nivel comunitar.

 Franța

Domeniul serviciilor sociale se caracterizează în Franța printr -o structură mixtă (public –
privată), care a favorizat dezvoltarea furnizorilor privați de servicii sociale.
Dezvoltarea unui sistem de livrare mixt în domeniul serviciilor sociale poate fi parțial
explicată printr -o politică favorabilă descentralizării, care contrazice o lungă tradiție de etatism
centralist. În perioada 1982 -2003 , Edith Archambault (2017) sesizează că au fost emise actele
normative care au reglementat descentralizarea serviciilor sociale, prin care au fost redistribuite
responsabilitățile înt re comunitățile locale și stat. Responsabilități și resurse noi au fost
transferate către autoritățile locale.
Pe fondul crizei economice, care a determinat o criză bugetară, autoritățile locale, pentru
a putea face față în continuarea responsabilităților care le revin, au externalizat furnizarea unei
game variate de servicii. Autoritățile publice achiziționează servicii de la furnizori privați for –
profit pentru echipamente, management, construcții publice, servicii economice, dar și de la
furnizori privaț i non -profit pentru servicii culturale, educaționale și, mai ales, servicii sociale și
de ocupare a forței de muncă. Această delegare de servicii, a permis autorităților locale

reducerea costurilor prin reducerea presiunii asupra costurilor de personal, rezultată din
prevederile legale foarte stricte privind raporturile de muncă în sectorul public (imposibilitatea
concedierii lucrătorilor odată angajați, salarii mai mari pentru muncitorii necalificați decât cele
din sectorul privat), sau de la regulile st ricte de contabilitate publică care de multe ori inhibă
inovația.

Pentru serviciile sociale furnizate de către sectorul privat non -profit, statul acoperă o
mare parte a cheltuielilor, ceea ce atrage după sine și un control al acestor organizații. Cea mai
mare parte a resurselor vine de la guvern sau de la sistemele contributive de securitate socială.
Marile centre rezidențiale sunt finanțate fie prin rambursare per -diem de la asigurările
sociale, sau prin subvenții anuale. Ce se constată este că, de cele ma i multe ori, cu cât este mai
mare o organizație, cu atât mai mare va fi sprijinul public. Taxele plătite de utilizatori, sub formă
de coplată pentru serviciile primite, sunt destul de mici în Franța și variază în funcție de
serviciile primite. În cazul ser viciilor de menaj sau al centrelor de zi pentru sugari, contribuția
clienților crește cu creșterea veniturilor.
Servicii de îngrijire la domiciliu de sănătate și mai presus de toate serviciile pentru
persoanele cu handicap sunt gratuite și finanțate în to talitate din bani publici pentru a asigura un
acces egal la aceste servicii pentru toți cetățenii. Așadar, unitățile administrate de organizații
non-profit sunt mai mult sau mai puțin asociații cvasi -publice. Nivelul de finanțare al guvernului
este foarte mare, în general, prin intermediul sistemului de securitate socială sau prin bugetele
locale.
Organizațiile care furnizează aceste servicii se supun unor reglementări foarte stricte. În
schimb, organizațiile de mici dimensiuni au resurse mai diversificate și sunt, prin urmare, mai
independente față de guvernul central. Aceste organizații mici au destul de frecvent o relație
puternică de colaborare cu comunitățile locale.

 Italia

Țăra mediteraneană, Italia a fost pionier în instituționalizarea întreprinderilor sociale la
nivel european. Aici a apărut prima formă juridică nouă specifică întreprinderii sociale și anume
cooperativele sociale. Pornind de la un puternic sistem cooperatist cu o tradiție și o forță
economic remarcabile, statutul de co operativă a fost folosit pentru a propune servicii pe care
sectorul public nu le poate furniza.
Italia deține un sistem de asistență socială ce decurge din vasta mișcare de reformă de la
sfârșitul anilor ‟70, a cărei consecința majoră a fost descentraliza rea serviciilor. Atunci au apărut

cooperativele sociale în multe regiuni, datorită capacității acestora de a răspunde unor probleme
sociale majore: asigurarea de slujbe pentru cei excluși de pe piața muncii și oferirea unei game
noi de servicii pentru pers oane aflate în nevoie. Acestea s ‐au dezvoltat rapid ca urmare a
faptului că intervenția statului a fost considerată insuficientă pentru a răspunde tuturor nevoilor și
problematicilor sociale, în Italia au luat ființă cooperativele sociale ca structuri pri vate orientate
spre nevoile cetățenilor.
Legea 381/1991 reglementează măsurile de integrare în muncă a persoanelor defavorizate
accentuând rolul și importanța cooperativelor sociale în promovarea interesului comunității, a
integrării psihosociale a tuturo r cetățenilor (art.1, alin.1, legea 381/1991).
Cooperativele sociale sunt prezentate în această lege ca fiind expresia reciprocității
potrivit căreia obiectivele depășesc interesele particulare ale acționarilor vizând satisfacerea unui
interes general car e privește întreaga comunitate. Cooperativele sociale italiene sunt de două
tipuri:
– cooperative sociale de tip A – din care fac parte cooperativele sociale care gestionează
servicii medico -sociale și educaționale (art.1, alin.1, lit. A, legea 381/1991) și
– cooperativele sociale de tip B – din care fac parte cooperativele sociale care gestionează
servicii din domeniul agricol, industrial, comercial sau din sectorul „servicii” cu scopul facilitării
accesului persoanelor dezavantajate pe piața muncii și s poririi șanselor de integrare.
Modelul cooperativelor sociale s ‐a dezvoltat în țări unde sistemele de stat ale bunăstării
au căutat foarte puțină asistență de la asociațiile furnizoare de servicii și unde asociațiile aveau
restricții ale activității lor economice.
Situația este foarte diferită în țările cu regimuri co rporatiste, unde autoritățile
guvernamentale au stabilit parteneriate apropiate cu asociațiile.

 Marea Britanie

La ora actuală, Marea Britanie deține unul dintre sistemele de protecție socială inspirate
din Raportul lordului Beveridge (Social Insurance an d Allied Services, 1942), ce avea ca
obiectiv central lupta împotriva celor cinci pericole majore: lipsurile, boala, ignoranța, mizeria și
inactivitatea.
Dominant în cadrul sistemului actual de asistență socială se află principiul universalității
și distri buirii diferențiate a prestațiilor.

Întâlnim două tipuri de prestații :

a) prestații noncontributive independente de nivelul resurselor (de exemplu, pentru
persoanele cu handicap);
b) prestații noncontributive dependente de nivelul resurselor (de exemplu, ajutorul social
ca formă de venit minim garantat).

Serviciile sociale sunt gestionate la nivel local. Reforma „Community Care Act” din anii
„90 a determinat transferarea finanțării serviciilor sociale de la nivel central, la nivel local. Însă
autoritățile locale nu au obligația de a oferi ele însele servicii, ci de a încheia contracte cu
furnizorii privați de servicii sociale. Deși, datorită contractării serviciilor sociale către furnizorii
privați, vorbim de o piață liberă a serviciilor, totuși, datorită faptului că fondurile vin de la
bugetul local, coordonarea și controlul rămân în mâinile autorităților publice locale.
De-a lungul timpului, autoritățile publice locale nu numai că au externalizat sau chiar
privatizat serviciile sociale de care se ocupau (spre exemplu, centre rezidențiale pentru îngrijire
paleativă), dar în același timp, au achiziționat un număr important de servicii sociale pe care le
ofereau înainte furnizorii privați (for -profit sau non -profit), pentru a putea acoperi nevoile
existente pe piață (de exemplu, servicii de îngrijire la domiciliu).

 Țările scandinave

Modelul scandinav de Welfare State, reprezentat de Suedia, Danemarca, Norvegia și
Finlanda, este unul dintre cele mai dezvoltate sisteme de asistență socială ce oferă dr epturi

sociale extinse tuturor rezidenților și are scopul de a satisface nevoia de servicii sociale a
comunității și de a promova solidaritatea socială și egalitatea între sexe.
Toți rezidenții beneficiază de prestații și servicii sociale indiferent dacă a u sau nu loc de
muncă sau dacă aceștia cotizează la un fond de asigurare.
Cooperativele și asociațiile au contribuit atât la realocarea serviciilor existente, cât și la
crearea unora noi. Prin „cooperativizarea” serviciilor sociale a fost extins rolul util izatorilor, cum
sunt părinții, în pregătirea condițiilor de îngrijire a copiilor lor, lucru acceptat cu toate
constrângerile financiare venite din partea sectorului public.

2.6 Protecție specială

Protecția specială cuprinde măsurile ce urmează a fi luate, pentru exercitarea dreptului
persoanelor cu dizabilitate la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de
învățământ, de instruire și de integrare socială a acestei categorii de persoane‟ (Art. 1,2;)19
Baza legală și precizările sunt cuprinse în Constituția României, în Ordonanța de urgență
nr. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap,
aprobată prin Legea nr.519/2002 si in Legea 272/2004.

Măsurile de protecție specială prevăzute in Constitutia Romaniei , ne arată că articolul se
aplică pe baza încadrării în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap,
stabilit în urma evaluării efectuate de către comisiile de expertiză medicală a persoanel or cu
handicap.‟ (Art.1.3)
Protecția specială în viziunea Legii nr.272/2004 (Legea copilului) = ansamblul
măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora (art.50).

Principii și concepte utilizate în sfera protecției speciale:

„ Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu
handicap în perioada 2006 – 2013, „Șanse egale pentru persoanele cu handicap – către o societate

fără discriminări‟ este bazată pe câteva principii fundamentale care reflectă și contextul
internațional al politicilor și practicilor privind dizabilitatea:

 respectarea drepturilor și a demnității persoanelor cu handicap , în baza Declarației
Universale a Drepturilor Omului care proclamă, în primul articol, că toate ființele umane se
nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, că sunt înzestrate cu rațiu ne și conștiință și
trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Astfel, comunitățile trebuie
să țină seama de diversitatea membrilor lor și să se asigure că persoanele cu handicap,
membri ai comunității, își pot exercita efectiv și se bucură de toate drepturile omului: civile,
politice, sociale, economice și culturale; acest deziderat este inclus si in titlul extins al
CONVENTIEI ONU din 2006 privind DREPTURILE PERSOANELOR CU DIZABILITAȚI.
 prevenirea și combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se asigură
folosirea sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și
cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice fără deosebire, excludere, restricție sau
preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,
gen, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori
apartenență la o categorie defavorizată. Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie
să facă față este cauzată de prejudecăți însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că
aceste persoane sunt uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariția și întărirea artificială a
barierelor de mediu și de atitudine între persoanele cu handicap și comunitate;
 egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap , înțeles ca proces, definit de Regulile
Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoa nele cu Handicap, prin care diversele
sisteme ale societății, cum ar fi serviciile, activitățile, informațiile, comunicarea și
documentarea, sunt disponibile tuturor. Persoanele cu handicap sunt membri ai societății și
trebuie să primească tot sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obișnuite din
educație, sănătate, angajare în muncă, servicii sociale etc. Ca parte integrantă a procesului de
egalizare a șanselor, trebuie prevăzute ajutorarea și pregătirea persoanelor cu handicap pentru
ca acestea să-și poată asuma deplina responsabilitate de membri ai societății;
 egalitatea de tratament care reprezintă absența oricărei discriminări directe sau indirecte,
bazate pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare

sexuală, în ceea ce privește ocuparea și încadrarea în muncă, așa cum este stabilit în
Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000;
 solidaritatea socială , potrivit căruia societatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își
pot asigur a nevoile sociale, în vederea menținerii și întăririi coeziunii sociale;
 responsabilizarea comunității , potrivit căruia comunitatea intervine activ în promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap precum și în crearea, dezvoltarea, diversificarea și
garan tarea susținerii serviciilor necesare persoanelor cu handicap. Aceste servicii trebuie să
fie de calitate, bazate pe nevoile persoanelor cu handicap, integrate în contextul social și nu o
sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în conformitate cu mod elul social european de
solidaritate, model care recunoaște solidaritatea noastră, a tuturor, unii față de ceilalți și, în
special, față de cei care au nevoie de sprijin;
 subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă și, complementar a cestora
statul, intervine în situația în care familia sau persoana nu-și poate asigura integral nevoile
sociale;
 “adaptarea” societății la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul ei
trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap, prin
adoptarea și implementarea măsurilor adecvate iar persoana cu handicap trebuie să -și asume
obligațiile de cetățean. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a se
“încadra” în societate, pe c oncepția de schimbare a societății care trebuie să includă și să facă
față cerințelor tuturor indivizilor, inclusiv a celor cu handicap;
 interesul persoanei cu handicap potrivit căruia orice decizie și măsură este luată numai în
interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă și pe percepția
persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate;
 abordarea integrată , potrivit căruia protecția, integrarea și incluziunea socială a
persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naționale sociale, educaționale, ale
ocupării forței de muncă, petrecerii timpului liber, accesului la informație etc. Nevoile
persoanelor cu handicap și ale familiilor acestora sunt diverse și este important să fie
conceput un răspuns al comuni tății cât se poate de cuprinzător care să țină seama atât de
persoană ca întreg cât și de diversele aspecte ale vieții acesteia;
 parteneriatul , potrivit căruia organizațiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap,
care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu sunt implicate și consultate în

procesul decizional, la toate nivelurile, privind problematica handicapului, precum și în
procesul de protecție a persoanelor cu handicap.

Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu hand icap – este un alt concept corelat,
dar și oarecum diferit celui de protecție specială, legiferat prin Legea nr.448/ 2006 . Această lege
reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap, acordate în scopul integrării și
incluziunii sociale a acestora.
Ȋn sprijinul acestora, vin și organizațiile nonguvernamentale, fundațiile de întrajutorarea,
care sunt motivate de principiile protecției speciale, în special de “respectarea drepturilor și a
demnității persoanelor cu handicap, în baza Declara ției Universale a Drepturilor Omului care
proclamă, în primul articol, că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în
drepturi, că sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în
spiritul frate rnității. Astfel, comunitățile trebuie să țină seama

de diversitatea membrilor lor și să se asigure că persoanele cu handicap, membri ai comunității,
își pot exercita efectiv și se bucură de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice
și culturale; acest deziderat este inclus și în titlul extins al CONVENȚIEI ONU din 2006 privind
DREPTURILE PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI.