Seria Științe sociale [627185]

Seria “ Științe sociale”
Drept ISSN 1814 -3199
91 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ OBIECTIVĂ
Corneliu GUZUN
Întreprinderea cu Capital Străin „Red Union Fenosa” SA

În prezentul articol este abordată răspunderea civilă delictuală obiectivă, o formă a răspunderii civile delictual e.
Noile reglementări în legea civilă conferă schimbări răspunderii civile delictuale obiective, nemijlocit și răspunderii
civile delictuale , în general. Este argumentată necesitatea instituirii răspunderii civile delictuale obiective și determinată
eficie nța acesteia. Răspunderea delictuală obiectivă este acea formă a răspunderii delictuale , care constă în obligația ce
revine anumitor subiecte și în anumite situații prevăzute de lege de a reface pagubele cauzate fără vinovăție – fie prin
propriile fapte, f ie prin „faptele” obiectelor sau ființelor pentru a căror pază sunt răspunzătoare sau a căror proprietari
sunt. Răspunderea delictuală obiectivă îndeplinește aceleași funcții generale ale răspunderii civile delictuale, și anume:
funcția reparatorie și func ția educativ -preventivă. Sunt aduse argumente clare în susținerea ideii că divizarea răspunderii
delictuale în obiectivă și subiectivă este făcută doar la nivel doctrinar ; astfel , niciun act normativ nu prevede care sunt
situațiile ce se atribuie la un caz și care se referă la al doilea. Nu în ultimul rând, se aduce lumină asupra controverselor
privind temeiul și condițiile răspunderii delictuale obiective.
Cuvinte -cheie: răspundere civilă delictuală, răspundere civilă delictuală obiectivă, răspundere civil ă delictuală
subiectivă, subiect, faptă proprie, „faptă” a obiectelor (ce aparțin lumii materiale), funcție reparatorie, funcție edu ca-
tiv-preventivă.

GENERAL HIGHLIGHTS WITH REGARD TO THE OBJECTIVE THIRD -PARTY LIABILITY
This article is referring to the objective third -party liability, a form of third -party liability. Following the introducing
of the new regulations in the civil law , the objective third -party liability suffered great changes, influencing directly the
third -party liability . The present art icle builds on the necessity and effectiveness of establishing the objective third -party
liability . The objective third-party liability is that form of liability , which consists in the obligation of certain subjects, in
certain cases provided by law , to rehabilitate damages caused without fault either by their own acts, either by the "acts"
of objects or beings of whose guards they are or whose owners they are . The objective third -party liability fulfills the
same general functions as the third -party liabil ity does, which are the restorative function and the preventive educational
function . Also, there are brought clear arguments to support the idea that the liability division in objective and subjective is
made only in theory and that there are no norms to provide situations assigned to a case and others related to another .
Finally yet importantly , there is bro ught light on the controversy surrounding the basis and conditions of the objective
third -party liability .
Keywords: the third -party liability, the objective third -party liability, the subjective third -party liability, subject, the
own act, the “act” of ob jects (belonging to the material world), the restorative function , the preventive educational
function.

Răspunderea delictuală obiectivă – formă a răspunderii civile delictuale
Un loc aparte în cadrul sistemului mijloacelor juridice de ocrotire a drepturilor și intereselor legale ale
persoanelor îl ocupă instituția răspunderii civile delictuale. Prin mijloac ele sale specifice această instituți e
apără cele mai importante drepturi civile absolute, cum ar fi dreptul la viață, sănătate, integritate corporală,
dreptul la inviolabilitatea domiciliului și alte drepturi personale nepatrimoniale, precum și dreptul la proprie –
tate, ca drept cu conținut patrimonial. Ne vom referi la o formă a răspunderii civile delictuale, cum este răs –
punderea civilă delictuală obiectivă, care , de fapt , prin introducerea noilor reglementări a suportat mari schim –
bări ce trebuie să aibă ca consecință și modificări la compartimentul răspunderii civile delictuale în general.
Pentru a ne clarifica ce se are în vedre prin noțiunea de răspundere delictuală obiectivă și care a fost
scopul instituirii acesteia în cadrul răspunderii civile delic tuale, vom face o trecere în revistă referitor la
răspunderea civilă în genera l, precum și la răspunder ea civilă delictual ă, în special ne vom referi la natura
juridică a răspunderii, la funcțiile și scopul acesteia.
Răspunderea civilă este una din tre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. De
asemenea, răspunderea civilă este o categorie fundamentală și, în același timp, o instituție deosebit de largă și
complexă a dreptului civil. În acest sens, problema formulării unei definiți i cuprinzătoare și de maximă

S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E
Revist ă Științifică a Universit ății de Stat din Moldova, 2013, nr.3(63)

92 generalitate a noțiunii de răspundere civilă a fost și încă mai este o preocupare a doctrinei dreptului civil.
Aceasta este explicația faptului că i s -au dat mai multe accepțiuni.
Legislația Republici Moldova nu dispune de o d efiniție a noțiunii de răspundere juridică civilă. În litera –
tura juridică de specialitate la fel nu există o opinie uni tară în acest sens. Astfel, autorul rus V.P. Gribanov
menționează că răspunderea civilă constituie aplicarea unor consecințe patrimonial e negative persoanei ce și -a
permis un comportament ilegal [44, p.432 ]. V.V. Vaschin definește răspunderea civilă drept o măsură de
influență aplicată persoanei vinovate pentru încălcarea legii sau o sancțiune specifică ce constă în privarea
persoanei de p atrimoniu fără acordarea compensației [37, p.8 ].
Autorii P. Drăghici, precum și S.Baeș , N.Roșca consideră că răspunderea civilă este o formă a răspunderii
juridice care constă într -un raport de obligații în temeiul căr ora o persoană este îndatorată să repa re preju di-
ciul cauzat altuia prin fapta sa ori , în cazurile prevăzute de lege, pentru prejudiciul pentru care este răspun –
zătoare [12, p.41; 3, p.187 ].
În același timp, răspunderea civilă este și o instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept
prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta extra –
contractuală sau contractuală ori pentru care este chemat ă de lege să răspundă. M ajoritatea acestor norme
juridice își a u sediul în Codul civil al Republicii Moldova.
Importanța teoretică și practică a răspunderii civile se manifestă în gradul de generalitate a principiilor și
normelor sale ce s-au dovedit cuprinzătoare și pe deplin adaptabile marilor schimbări apărute în societate. În
acest sens, odată cu dezvoltarea societății au apărut cazuri noi în care se pune problema reparării prejudi ciu-
lui, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul nostru din secolul trecut. În așa situații , în care lipsește o
reglementare specială, pentru a ngajarea răsp underii juridice se recurge la norme le din Codul civil.
În literatura juridică de specialitate se susține ideea că răspunderea civilă îndeplinește, cu referiri mai
frecvente la răspunderea civilă delictuală, două funcții importante: funcția preventiv -educativă și funcția
reparatorie [1, p.10 ]. Aceste funcții rezultă din esența și finalitatea răspunderii civile. Între ele există o strâns ă
legătură , în sensul că una o presupune pe cealaltă, neputând a fi concepute în mod separat.
Funcția preven tiv-educativă . Această funcție este determinată de natura juridică a răspunderii civile, care ,
atunci când se întemeiază pe o culpă, este o sancțiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator, îndrep –
tată împotriva patrimoniului persoanelor care săv ârșesc fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu. De aceea , are
ca scop – educativ și, implicit, preventiv. Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparații o
poate provoca în conștiința oamenilor, răspunderea civilă contribuie la diminuarea n umărului de fapte ilicite
păgubitoare și la respectarea obligațiilor asumate prin acte juridice [13, p.29 ].
Funcția reparatorie. Este funcția ce vizează repunerea patrimoniului lezat în situația anterioară și conco –
mitent înlăturarea tuturor consecințelor conexe. Spre deosebire de răspunderea penală care urmărește sancțio –
narea conduitei ilicite și vinovate, răspunderea civilă urmărește, în principal , restabilirea drepturilor subiecti –
ve și a intereselor legitime încălcate. În timp ce răspunderea penală se preocupă de pedepsirea vinovatului,
rostul fundamental al răspunderii civile trebuie să -l constituie aplecarea asupra victimei, asupra situației in –
juste în care ea se află. Până a ajunge de a -l sancționa pe vinovat, se pune problema limitării pagubei, în lătu-
rarea ei pe cât e posibil.
Eminentul profesor Mihail Eliescu, deși nevoit să se alinieze modei timpului în care a elaborat lucrarea sa
fundamentală în domeniul răspunderii civile delictuale, avertizează totuși: „ Nu trebuie însă de uitat că scopul
imed iat al răspunderii civile este repunerea patrimoniului celui păgubit în starea anterioară dăunării. Sub
acest aspect, ea înfățișează o puternică asemănare cu instituții analo gice, adică cu asigurările. Respectiv, în
acest sens suntem departe de ideea de p edeapsă” [13, p.29 ].
O formă importantă a răspunderii juridice civile este răspunderea civilă delictuală (extracontractuală),
care reprezintă urmarea prejudiciului creat printr -un fapt ilicit, în afara existenței oricărei legături juridice
preexistente înt re victimă și autor [35].
Răspunderea extracontractuală apare în legătură cu cauzarea unui prejudiciu persoanei sau patrimoniului
acesteia, ce nu ține de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor care sunt născute în
temeiul contractulu i cu persoana prejudiciată. Însă, sunt situații când prevederile Capitolului XXXIV al
Codului civil se aplică și în cazul prejudiciului cauzat în raporturile contractuale, cu excepția situațiilor în
care se aplică prevederi referitoare la răspunderea debit orului pentru neexecutarea contractului și prevederi
speciale pentru anumite raporturi contractuale.

Seria “ Științe sociale”
Drept ISSN 1814 -3199
93 M.Eliescu menționează că răspunderea delictuală constituie un raport de obligații în temeiul căr ora o
persoană are îndatorirea să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este răspunzătoare [13, p.7 ]. Definiția dată prevede două cazuri în care o persoană
este ținută să răspundă, care de fapt prezintă cele două forme ale răspunderii civile deli ctuale : răspunderea
pentru fapta proprie, comisă cu vinovăție (subiectivă) și răspunderea pentru fapta care a fost săvârșită fără
implicarea directă , inclusiv fără vina sa, dar pentru care, potrivit legii , ea este răspunzătoare. Această din
urmă situație r eprezintă cazul răspunderii delictuale obiective, care de fapt face obiectul prezentei lucrări.
Vorbind despre cele două forme ale răspunderii civile delictuale, în ambele cazuri acestea prezintă un raport
juridic de obligații ce apar dintr -o faptă ilicită și prejudiciabilă.
Potrivit unei terminologii consacrate și tradiționale, fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răs –
pundere poartă denumirea de delict . Este motivul pentru care, pornind de la termenul „delict”, răspunderea
pentru prejudici ile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se numește delictuală [24, p.123 ].
Termenul „delict” se traduce printr -o încălcare a drepturilor terților, care suferă prejudicii de pe urma
comiterii faptului ilicit; într -adevăr, imediat ce individul trec e peste sfera sa proprie de activitate, el vatămă
în mod implicit și automat prerogativele similare ale terților. Această depășire ilicită dă naștere responsabili –
tății, care se traduce în fapt prin obligația de a repara prejudiciul ce l -a cauzat [16, p.46 7].
În Codul civil al Republicii Moldova reglementarea răspunderii delictuale este inclusă într -un capitol
aparte. Ne referim la Capitolul XXXIV „Obligațiile ce se nasc din cauzarea de daune”. Analizând articolele
din acest capitol cu privire la răspunder ea delictuală, precum și opiniile expuse în literatura de specialitate , putem
menționa că răspunderea delictuală este de trei feluri : răspunderea pentru fapta proprie – art.1398 CC RM;
răspunderea pentru fapta altuia – art.1406 , 1403 , 1405 CC RM; răspunder ea pentru prejudiciile cauzate de un
izvor de pericol sporit, produse, animale, prejudiciul cauzat prin surparea construcției – sunt cazurile pre vă-
zute de art .1410 , 1411 , 1412 , 1425 C C RM.
Pe lângă această clasificare, răspunderea civilă delictuală se ma i poate clasifica și după fundamentul său
în: răspundere delictuală subiectivă și răspundere delictuală obiectivă [26, p.32 ].
Problema răspunderii civile delictuale obiective și subiective impune înainte de toate necesitatea de a fi
lămurit aspectul de ord in terminologic sau , cu alte cuvinte, ce înseamnă răspundere obiectivă și răspundere
subiectivă. Această problemă urmează a fi rezolvată foarte simplu, pornind de la criteriul după care se face
această delimitare – fundamentarea răspunderii, adică ceea ce servește drept bază pentru survenirea unei sau
altei din cele două forme ale răspunderii delictuale.
Astfel, în cazul răspunderii subiective, aceasta are drept fundament ideea de vinovăție. În acest caz ne
interesează atitudinea psihică pe care autorul a a vut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau la momentul
imediat anterior săvârșirii acesteia față de faptă și de consecințele acesteia [28, p.12 ], adică latura subiectivă
ca una din tre condițiile obligatorii pentru survenirea răspunderii.
Alta este sit uația în cadrul răspunderii delictuale obiective, care este denumit ă astfel din considerentul că
prejudiciul care a fost cauzat urmează a fi reparat de către subiectele prevăzute de lege, indiferent de vinovă ția
acestora în cauzarea prejudiciului. În acea stă situație ne referim la : răspunderea pe care o poartă produ cătorul
pentru prejudiciul cauzat de un produs cu viciu (art.1426 CC RM); răspunderea statului pentru erorile judi ciare
(art.1405 CC RM; răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de p ericol sporit (art.1410 CC RM); răs –
punderea pentru prejudiciul cauzat de animale (art.1411 CC RM); răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
surparea, căderea sau scurgeri din construcție (art.1412 , 1413 CC RM).
Astfel, observăm că răspunderea delictuală obiectivă este acea formă a răspunderii delictuale, care constă
în obligația ce îi revine anumitor subiecte și în anumite situații , expres prevăzute de lege, de a reface pagube –
le cauzate fără vinovăție fie prin propriile fapte, fie prin „faptele” obiecte lor sau ființelor pentru a căror pază
sunt răspunzătoare sau a căror proprietari sunt.
Sistemul răspunderii subiective implic ă culpa persoanei care este autorul prejudiciului și trebuie să fie do –
vedită, iar exonerarea de răspundere operează numai atunci c ând culpa nu există. Sistemul răspunderii obiec –
tive implică prezumția de culpă și , ca atare , existența ei nu trebuie dovedită, iar exonerarea de răspundere
operează doar în caz de forță majoră și a l culpei victimei [2, p.120 ].
Divizarea răspunderii delic tuale în obiectivă și subiectivă este făcută doar doctrinar ; astfe l, niciun act
normativ nu prevede care sunt situațiile ce se atribuie la un caz și care se referă la al doilea. Ca rezultat, dacă
unele cazuri de răspundere, prevăzute de Codul civil, le put em atribui fără dubii la răspunderea delictuală
obiectivă, nu putem proceda în același mod în alte cazuri.

S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E
Revist ă Științifică a Universit ății de Stat din Moldova, 2013, nr.3(63)

94 În cele ce urm ează ne vom referi la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său (art.1403 CC RM),
care este atribuită de către autorii român i la răspunderea delictuală obiectivă, numită de către aceștia și indi –
rectă. În acest mod, noțiunile de „răspundere indirectă” și „răspundere obiectivă” sunt utilizate neîntemeiat ,
considerăm noi, ca sinonime.
În acest mod, A.Leik menționează că răspunder ii pentru fapta proprie, sau directă, i se spune și subiectivă,
iar răspunderii pentru fapta altuia, sau indirectă, i se mai spune și obiectivă [19, p.171 ]. De asemenea , L.Pop
menționează că, începând cu deceniul al VII -lea al sec olului XX, s -a admis exist ența unor cazuri de răspun –
dere obiectivă, cum ar fi: răspunderea pentru lucruri și răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor [25,
p.185 ]. Autorul își argumentează constatarea prin faptul că atunci când consecințele dăunătoare sunt urmare
a unor act e periculoase, creatoare de risc, răspunderea se antrenează fără culpă, pe temei obiectiv, iar în
calitate de acte creatoare de risc ar fi, de pildă , pe lângă supravegherea animalelor sau întrebuințarea unor
vehicule , și folo sirea de către comitenți a pre pușilor [25, p.180 ].
Pentru a fi corect înțeleasă poziția noastră, menționăm că suntem de acord și nu negăm necesitatea și efi –
ciența răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în acel sens care direcționează, conduce o activitate ;
el trebuie să su porte riscurile din acea activitate, ca urmare a desfășurării atribuțiilor de către persoanele
aflate în raporturi de prepușenie [7, p.151; 13, p.22; 25, p.181 ], dar nu acceptăm atribuirea acesteia la răspun –
derea delictuală obiectivă , cel puțin din consid erentele expuse mai jos.
Considerăm că răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit, de animale, de ruina
edificiului, de produse defectuoase a fost atribuită , pe bună dreptate, la răspunderea delictuală obiectivă.
Astfel, analizând împrejurările în care un automobil sau un produs a cauzat anumite prejudicii, precum și
ținând seama de statutul lor de lucruri neînsuflețite, concluzi onăm că este dificil, dar nu chiar imposibil , de a
lega cauza apariției pagubelor date de acțiunea sau in acțiunea unei persoane [5, p.40 ], astfel încât nu poate fi
dovedită nici vina, aceasta rămânând anonimă, urmând ca victima să suporte prejudiciul [26, p.25 ]. La fel de
dificil este de făcut dovada vinei în cadrul cauzării prejudiciilor de către organele de anchetă, instanțele judi –
ciare etc., având în vedere autoritatea și poziția procesuală deosebită a acestora în comparație cu cea a victimei.
De aceea , în aceste cazuri legea a prevăzut survenirea răspunderii indiferent de vină, aceasta fiind prezumată.
În cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, deși se consideră că intervine de multe ori pe
teren obiectiv [26, p.30 ], culpa rămâne o condiție necesară pentru angajarea răspunderii. Răspunderea pentru
fapta altuia se poate angaja, deci, doar da că în persoana celui pentru care se răspunde sunt întrunite condițiile
răspunderii subiective, adică pentru fapta proprie. Pe lângă acest fapt , nu putem spune că răspunderea comi –
tentului este obiectivă și din considerentul că aceasta nu se substituie tot timpul răspunderii subiective.
Astfel, este de reținut că între aceste două forme ale răspunderii – pentru fapta proprie și pentru fapta altuia –
victima prejudiciului are dreptul de opțiune între a solicita autorului direct al prejudiciului (comitentului) sau
de a se îndrepta împotriva persoanei care , potrivit legii, răspunde pentru autorul direct al prejudiciului (prepusul)
[15, p.131 ]. De aceea , mai oportun ar fi să atribuim acest caz la răspunderea indirectă.
Un alt argument ar fi acela că răspunderea o biectivă are valoarea unei garanții în raport cu victima. Ga ranția,
în cazul răspunderii pentru lucruri, produse, edificiu, animale, are în vedere comportamentul (impropriu denu –
mit) al acestora, implicând răspunderea persoanei care are paza juridică a bunurilor respective sau care este
proprietarul lor. În acest caz , garanția nu se adaugă la răspunderea altei persoane, ca în cazul răspunderii comi –
tentului pentru fapta prepusului, ci explică declanșarea mecanismului răspunderii proprii, dar fără vină [31, p.9 -10].
Răspunderea obiectivă, adică fără vină , reprezintă o excepție de la regula generală care o reprezintă răs –
punderea subiectivă și care s -a dovedit a fi insuficientă pentru desfășurarea normală a relațiilor sociale și ,
mai ales , pentru ocrotirea optimă a intereselor victimei prejudiciului . Sistemul răspunderii obiective oferă
victimei o garanție a reparării prejudiciului suferit și nu constituie o măsură suplimentară de ocrotire a
intereselor victimei prejudiciate, ca în cazul răspunderii indirect e, ci este unica măsură de acest fel. De aici
concluzia că cazurile în care o persoană este ținută să răspundă obiectiv pentru fapta c auzatoare de prejudiciu
sunt limitate [19, p.172 ].
Fiind o excepție de la regula generală, cazurile de răspundere obiectiv ă trebuie interpretate restrictiv și nu
pot fi extinse pe cale de analogie la alte situații decât cele expres prevăzute de lege, chiar dacă între situațiile
date există anumite similitudini. Excepțiile sunt de strictă interpretare [33, p.466 ].
Unul din tre cele mai sigure criterii de delimitare a celor două for me ale răspunderii delictuale ( subiectivă
și obiectivă) este, după părerea autorilor români, modul diferit în care este asigurat raportul de cauzalitate

Seria “ Științe sociale”
Drept ISSN 1814 -3199
95 între faptele celor ținuți a răspunde și prejudi ciu. În raportul de cauzalitate , în cazul răspunderii pentru fapta
proprie comisă cu vinovăție, faptele ilicite care constituie cauza sunt „fapte concrete și directe de participare
la producerea prejudiciului” [15, p.332 ], aflându -se deci într -o legătură n emijlocită cu prejudiciul. În toate
cazurile este necesar să se facă dovada concretă că acele fapte au produs prejudiciul. În cazul răspunderii
obiective ne aflăm în fața unui raport mediat, fapta celui chemat să răspundă fiind legată de prejudiciu prin
intermediul faptei cauzatoare de prejudiciu lucrului, produsului pentru care e ste responsabil sau fapta persoa –
nei cu funcți e de răspundere din cadrul organelor de urmărire etc., care este autorul direct al acestui preju –
diciu. Cu alte cuvinte, în aceste caz uri fapta celui chemat să răspundă nu este cauza directă a prejudiciului.
Astfel, aceste două răspunderi se situează pe planuri cauzale diferite: fapta autorului prejudiciului, lucru –
lui sau produsului, constituie cauza directă a prejudiciului, în timp ce fapta celui chemat să răspundă se află
într-o legătură mediată, deoarece atitudinea celui chemat să răspundă nu este generatoare de prejudiciu prin
ea însăși, ci se leagă de prejudiciu numai prin intermediul faptei ilicite ce l -a cauzat [22, p.141 ].
Răspun derea delictuală obiectivă îndeplinește aceleași funcții generale ale răspunderii civile delictuale,
cum sunt: funcția educativ -preventivă și funcția reparatorie .
Funcția educativ -preventivă se manifestă prin influența exercitată asupra conștiinței oamenil or prin con –
vingerea acestora că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu poate să rămân ă nesancționată , atrăgând după
sine și obligația de dezdăunare.
Funcția reparatorie se reflectă în obligația de despăgubire stabilită în sarcina aceluia care posedă iz vorul
de pericol sporit, care avea în paza sa animalul care a cauzat prejudiciul, adică a acelor persoane care prin
lege sunt obligate să răspundă pentru anumite fapte și în anumite condiții. În obligația de despăgubire se
concretizează de fapt răspunderea civilă delictuală [22, p.23 ].
La fel putem menționa că răspunderea delictuală obiectivă ca formă a răspunderii civile delictuale, prin
cele două funcții, are anumite obiective, cum ar fi crearea unei garanții în favoarea victimei prejudiciului ,
asigurându -i acesteia posibilitatea de a -și vedea paguba reparată, fără a fi pusă în situația dificilă de a de –
monstra vina celui chemat să răspundă, iar , pe de altă parte, prin stimularea celui chemat a răspunde pentru
viciile produsului, pentru daunele provocate d e lucrurile sale sau pentru fapte le organelor de anchetă sau
instanțele judiciare în îndeplinirea în mod corespunzător a îndatori rilor ce le revin pentru a preîntâmpina
cauzarea în viitor a unor asemenea prejudicii.
În continuare, vom încerca să explicăm necesitatea și eficiența instituirii răspunderii civile delictuale
obiec tive.
Fundamentarea răspunderii delictuale obiective este una din tre problemele centrale, care a fost și este
mult discutată în doctrina juridică [25, p.174 ]. Va fi însă insuficient și aproape imposibil a vorbi despre
fundamentul răspunderii obiective fără a analiza evoluția de la răspunderea subiectivă la cea obiectivă.
Legile primitive, favorabile victimei , prevedeau o reparare automată, inițial bazată în totalitate pe răzbu –
nare ( legea talionului ), iar mai apoi – pe despăgubire bănească.
Ceea ce interesa era conduita „ actorului ” prejudiciului și nu conduita autorului acestuia, care nu era nici
judecat și nici condamnat. Acest fel de reparație deplasa răspunderea, deoarece autorul tr ebuia să răspundă
chiar dacă ar fi acționat în mod normal, fiind un instrument al sorții [11, p.183 ].
O lungă perioadă de timp, sensul progresului în materie de responsabilitate a constat în a se ajunge la ope –
rarea unei distincții între ceea ce se datora hazardului și ceea ce se datora unei conduite vinovate, pentru a se
limita despăgubirea la această din urmă situație.
Acest progres a fost resimțit în evoluția dreptului roman , unde un timp nu s -a ținut cont decât de prejudi ciu.
Însă, spre sfârșitul Repub licii romane, a fost luată în considerare conduita autorului, ajungându -se să se
declare neresponsabil acela care a cauzat prejudiciul fără vină. Această reconsiderare a avut drept urmare
abandonarea prejudiciului fortuit în sarcina victimei.
S-a ajuns as tfel la situația unei responsabilități unice, întemeiat e pe vină, ce avea drept fundament faptul
că orice prejudiciu, care nu rezulta dintr -o vină , nu era imputabil.
Prejudiciul, spunea unul dintre codificatori, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie ef ectul unei imprude nțe
sau vine din partea cuiva [11, p.183 ]. Astfel, responsabilitatea este total mente fondată pe vină, fie că este
prezumată de lege, fie că urmează a fi dovedită, în condițiile legii. În afară de aceasta, nu se poate vorbi
despre responsa bilitate în cazul prejudiciilor datorate hazardului, rămânând de departe în sarcina victimei,
care trebuie să suporte capriciile sorții.

S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E
Revist ă Științifică a Universit ății de Stat din Moldova, 2013, nr.3(63)

96 În acest sens, dreptul nu are ca scop redresarea loviturilor sorții, ci pe ace la de a angaja răspunderea celor
vinovaț i. Acestea sunt premisele pe care s -a fundamentat teoria clasică a responsabilității subiective.
După cum am menționat mai sus, fun damentul răspunderii delictuale se întemeiază în principiu pe ideea
de culpă sau de vinovăție, concepția dată fiind domina ntă în literatura juridică pe parcursul vremii. Și totuși,
ideea răspunderii obiective, fără vinovăție, este prezentă, evolutiv, încă la începutul conturării noțiunii de
răspundere în conștiința umană [13, p.11 ].
În dreptul roman răspunderea juridică a apăr ut sub compoziția răspunderii bănești voluntare și apoi, trep –
tat, și a compoziției bănești legale. S -a consacrat astfel pe plan juridic răspunderea ca fapt social. Fundamen –
tul ei era obiectiv, simpla cauzare a unei pagube dând naștere dreptului la amend ă legal stabilită. Prin legea
Aquilia, însă , s-a prevăzut că răspunderea nu poate fi admisă atunci când se referă la faptele copiilor sau
nebunilor, deoarece ei nu pot avea vreo vină [17, p.398 ]. În acest fel se consacră pentru prima dată concepția
subiectiv ă asupra răspunderii.
Începând cu sec olul al XIX-lea, în condițiile dezvoltării economice și industriale în ritm accelerat, con –
cepția potrivit căreia angajarea răspunderii delictuale numai pe temeiul vinovăției făptuitorului sau a persoa –
nei răspunzătoar e s-a dovedit a fi suficient de cuprinzătoare. Este motivul pentru care unii autori au căutat să
construiască noi teorii prin care să explice răspunderea pe un alt temei decât vinovăția. Astfel, opiniile
expri mate se grupează în trei teorii : teoria răspund erii subiective, teoria răspunderii obiective și teoria mixtă
[25, p.176 ].
Teoria subiectivă . Foarte mult timp, responsabilitatea autorului unei daune s -a fondat pe greșeala comisă
de el. La prima aproximare, așa după cum s -a văzut, apare evident că răspu nderea este prin ipoteză subiectiv ă.
Materialitatea prejudiciului creează un sentiment de injustiție, de ruptură a legalității, ce este de natură se
declanșeze reacția instinctivă de obligare la compensare a autorului prejudiciului, numai dacă acesta a acț io-
nat cu vinovăție.
Teoria răspunderii subiective aparține lui Pothier, jurisconsultul care i-a inspirat pe autorii Codului france z.
Concepția potrivit căreia poate fi sancționată numai o conduită culpabilă a fost dominantă în cursul vremii în
doctrina ju ridică și în practica instanțelor de judecată.
Codul civil răspunde bine la această idee simplă și tradițională prin prisma art.1398 , potrivit căruia „cel
care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție , este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în
cazurile prevăzute de lege și prejudiciul moral cauzat prin acțiune sau omisiune”.
Doctrina clasică a dreptului civil consacră principiul răspunderii bazat e pe culpă, pe cenzura morală a
conduitei. În treaga prezentare a condițiilor răspunderii delictuale pleacă de la fapta ilicită și culpabilă pe care
o regăsește în mai toate ipotezele de răspundere [23, p.191 ]. Acest demers este fidel spiritului care animă pe
legiuitor în redactarea textelor, potrivit căruia întreaga răspundere civilă delictuală este dominată de fapta
omului, cauzatoare de prejudicii. Punând fapta omului înainte de toate, întregul orizont social este rezervat
comportamentului uman. Prin urmare, în spatele oricărui prejudiciu trebuie să găsim neapărat o faptă a omu –
lui, pe care, de vreme ce a cauzat un prejudiciu, nu o putem califica decât ilicită și culpabilă.
În această teorie, răspunderea civilă se consideră a fi o sancțiune specifică dreptului civil, cu caracter
reparator, aplicabilă numai în cazul săvârșirii cu vinovăție de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Susținătorii acestei teorii nu recunosc drept răspundere repararea prejudiciului cauzat prin fapta nevino –
vată, deoarece o premisă necesară a răspunderii juridice este conda mnarea de către stat a persoanei vinovate
și stimularea p rin aceasta a comportamentului licit. Însă, atunci când se cauzează prejudiciu fără vinovăție nu
există temei pentru așa o condamnare, de aceea aici nu trebuie să fie vorba despre răspundere , ci desp re
forme speciale de repartizare a daunei cauzate întâmplător [38, p.135 ]. Un alt autor menționează că numai
normele în care se exprimă condamnarea socială pot fi considerate norme ce reglementează răspunderea, iar
social condamnabilă este numai fapta vino vată [39, p.42 ].
Acești autori nu ți n cont de faptul că , în cazul răspunderii civile, atitudinea statului față de fapta ilicită se
exprimă în mod diferit. De aceea , conform regulii generale, răspunderea civilă se angajează numai pentru
săvârșirea unei fapt e vinovate. Dar poate exista și o alte atitudine a statului față de fapta ilicită, nu neapărat
de condamnare sau învinuire, care de asemenea stimulează comportamentul licit. În asemenea situații trebuie
să ținem cont de rațiunea instituirii răspunderii făr ă vinovăție. În unele cazuri o astfel de răspundere se
instituie ținând u-se cont de specificul activității desfășurate și de repetabilitatea producerii prejudiciului.
Astfel, atunci când prejudiciul întâmplător are caracter repetabil, statistic, cum este s ituația în organele de

Seria “ Științe sociale”
Drept ISSN 1814 -3199
97 urmărire și judecată, există previzibilitatea abstractă, o posibilitate a apariției prejudiciului , deci, există și
posibilitatea reală de a lua măsuri de prevenire pe viitor [5, p.39 ]. De aceea , a fost posibilă și necesară
instituire a răspunderii obiective în aceste cazuri. Mai detaliat ideil e referitor la răspunderea fără vinovăție și
la instituir ea acesteia pot fi observat e în cadrul teoriei obiective.
Teoria obiectivă a apărut odată c u ritmul accelerat de dezvoltare economică, cu rezultatele industriale etc.,
ceea ce au făcut c a viața și munca să devină tot mai complexe și greu de conciliat cu grija și prudența nece –
sară pentru a putea evita prejudiciile ce puteau interveni într -o activitate [13, p.20 ].
Dominația cvasiexclusivă a greșelii, astfel înțeleasă ca fundament al responsabilității civile, a luat sfârșit ,
deoarece s -a dovedit insuficient de cuprinzătoare față de noile situații ce au intervenit ca urmare a revoluției
industriale concretizate în noi mecanisme, mașini, capacit ăți de producție etc.
Odată cu majorarea accidentelor legate de dezvoltarea mașinismului, grație solidarității umane, a izvorât
sentimentul că se impunea găsirea altor principii pentru a se interveni în situația grea a victimelor.
În condițiile date, culp a ca temei general al răspunderii și -a îngustat sfera de aplicație, fiind emise teorii
care să justifice răspunderea obiectivă, fără culpă sau răspunderea de plin drept [33, p.533 ]. În acest sens , pe
drept cuvânt s -a spus: „ Dacă revoluția industrială nu ar fi avut loc, probabil că răspunderea civilă nu avea
impo rtanța pe care o are în prezent ” [34, p.655 ].
Potrivit teoriei obiective , victima trebuie să fie despăgubită fără a mai fi necesară culpa persoanei răspun –
zătoare.
Pentru prima dată, concepția răspun derii obiective a fost argumentată în dreptul modern de doctrina
germană [29, p.28 ], care propune ca temeiuri pentru fundamentarea acesteia principiul cauzalității, principiul
interesului activ, principiul interesului preponderent și ideea de risc.
Fără a face o analiză a tuturor principiilor menționate mai sus, menționăm că în fundamentarea răspun –
derii obiective s -a impus ideea de risc.
La începutul sec olului al XX-lea, ca urmare a aplicării tot mai frecvente în practică a noilor cuceri ri ale
științei și tehnicii, mecanizarea începe să aibă un rol din ce în ce mai însemnat în procesul de producție a
bunurilor materiale. Dar , forțele și energiile care pun în mișcare mașinile nu sunt încă pe deplin stăpânite de
către om. De asemenea , în viața omului își face apariția automobilul și alte izvoare de pericol sporit. La fel
crește și numărul accidentelor producătoare de pagube. De cele mai multe ori , cauzele acestora rămâneau
necunoscute, respectiv victima nu putea să facă dovada culpei celor în profitul cărora e rau folosite mașinile.
Rezultatele la care ducea aplicarea strictă a regulilor răspunderii întemeiat e pe culpa dovedită se arătau a fi
necorespunzătoare. Juriștii vremii au căutat mijlocul juridic de trecere de pe umerii victimei pe aceia ai
posedanților, povara prejudiciului [21, p.72 ]. Pe acest teren și datorită acestor necesități a apărut concepția
răspunderii obiective cu diferite forme ale sale. Unii autori arată că aceste variante ale concepției obiective
prezentate în mod evolutiv sunt :
– În primul râ nd, varianta înlocuirii răspunderii delictuale cu responsabilitatea delictuală. S -a încercat
astfel transpunerea problemei în domeniul răspunderii contractuale. Contractul de muncă încheiat între patron
și muncitor ar cuprind e, printre altele , o clauză de securitate, în baza căreia patronul se obligă ca muncitorul
să rămână întreg și sănătos până la finele activității. Dacă un accident de muncă a cauzat vreo daună
muncito rului, înseamnă că contractul nu s -a respectat, iar patronul va fi ținut să răspundă [27, p.15] .
– În al doilea rând , se consideră că trebuie să fie generalizate efectele prezumțiilor legate de culpă, încât
să se ajungă la o răspundere obiectivă generalizată.
– O a treia opinie se sprijină pe ideea abuzului de drept, iar a patra reduce caracter ul obiectiv al răspun –
derii la efectul riscului [27, p.26 ].
Alți autori arată totuși că de cea mai mare autoritate s -a bucurat teoria riscului, care a fost formulată
pentru prima dată în dreptul modern de doctrina germană. În formularea ei s -a pornit de la caracterul pericu –
los al unor acte cauzatoare de prejudicii. Autorul împarte faptele oamenilor în obișnuite, care atrag după sine
răspunderea numai dacă sunt comise cu vinovăție și sunt periculoase ; în acest caz , răspunderea se antrenează
pe temei obiecti v, fără vinovăție [29, p.28 ]. În spațiul literaturii juridice franceze, teoria dată a fost susținută ,
independent de autorii germani, de către doctrinarii Saleilles și Josserand. În concepția acestor autori, răspun –
derea civilă nu este o sancțiune, ci cons tă într -o reparație care are ca finalitate repunerea victimei în situația
anterioară producerii prejudiciului. Victima trebuie să fie despăgubită fără a fi necesară vina persoanei răs –
punzătoare, fundamentul răspunderii se află pe ideea de risc-profit [21, p.73].

S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E
Revist ă Științifică a Universit ății de Stat din Moldova, 2013, nr.3(63)

98 Totuși , ideea riscului profit s -a dovedit a fi prea îngustă, fiind aplicat ă doar la activitatea întreprinderilor
și lăsând la o parte celelalte acțiuni ale oamenilor. De aceea , s-a formulat teoria riscului creat, iar termenul
profit apare de aceast ă dată într -o accepțiune mai largă. Profitul poate consta nu doar într-un avantaj pecuniar,
ci chiar și într -un interes moral. Astfel, nu are nicio importanță faptul că un automobilist a cauzat o pagubă
altuia făcând o deplasare pentru un câștig pecuniar o ri una de plăcere sau agrement [30, p.38 ].
O variantă a acestei concepții este teoria riscului de activitate , potrivit căreia răspunderea fără culpă pre –
supune existența unor raporturi de autoritate, în cadrul cărora cei care încredințează funcții altora v or răspund e
pentru prejudiciile cauzate pentru activitatea subordonaților săi.
În concluzie putem spune că teoria riscului, în toate variantele sale , a inspirat o bogată literatură și juris –
prudență îndreptată în favoarea victimei, dar a întâmpinat mari di ficultăți în tendința sa de a fi acceptată ca
unic fundament al întregului sistem al răspunderii civile.
Teoriile mixte. Teoria garanției . În pofida tuturor încercărilor de a înlătura culpa și de a găsi un nou fun –
dament al răspunderii civile, nu s -a ajuns la o soluție care să fie acceptată fără rezerve în practica judiciară.
Mai mult ca atât, au fost formulate critici cu privire la concepția subiectivă și la cea obiectivă. În aceste
condiții s -a afirmat pe drept cuvânt că niciuna din cele două concepții nu poate explica satisfăcător întreaga
instituție a răspunderii civile. Aceasta , pe de o parte , fiindcă sunt cazuri când răspunderea se antrenează fără
a putea dovedi o vinovăție, iar, pe de altă parte, vinovăția se impune a fi examinată și în condițiile în care
răspunderea este întemeiată pe ideea de risc [10, p.15 ]. Sunt de fapt motivele care au dus la elaborarea unor
teorii mixte, care admit coexistența ambelor temeiuri de apariție a răspunderii. Pentru unii principalul este și
rămâne culpa, ideea de risc intervine numai cu titlu subsidiar. Alții afirmă că răspunderea civilă are doi poli
de atracție : culpa și riscul, care se află pe același plan, fără a avea unul preeminență asupra celuilalt [25, p.183 ].
Teoria mixtă, dualistă în variantele sale sub aspect practic, ridică problema delimitării câmpului de apli –
care a celor două temeiuri. Așa a fost elaborată teoria garanției. Părintele teoriei date supune unei critici
severe atât teoria subiectivă , cât și cea obiectivă întemeiată pe ideea de risc [20, p.288 ].
Autorul susține că prejudiciile se grupează în două categorii : prejudicii corporale și prejudicii materiale ;
prejud icii economice și prejudicii morale. Repararea daunelor corporale și materiale este garantată obiectiv,
fără a fi necesară dovada vinovăției persoanei responsabile. Dimpotrivă, repararea prejudiciilor economice
nu este garantată obiectiv, ele putând fi cauzate prin exercițiul normal al unor drepturi și , de aceea, pentru
angajarea răspunderii civile trebuie să existe vinovăția autorului.
Ținem să menționăm părerea noastră referitor la faptul că această teorie , cu toate avantajele ei de a îmbina
ambele sisteme (subiectiv și obiectiv), este depășită de vreme. D rept exemplu putem aduce răspunderea sta –
tului pentru tragerea ilegală la răspundere pen ală a persoanei (art.1405 C C RM). În acest caz , persoanei i se
cauzează mai multe daune economice sau morale decât fizice, iar statul va fi chemat să răspundă, indiferent
de vinovăția persoanelor cu funcți e de răspundere ale organelor de anchetă de exemplu . Aceeași posibilitate
de a cere repararea prejudiciului moral (prevăzută de Legea privind protecția consumatorilor) o are consuma –
torul căruia i s -au adus astfel de daune din cauza unui produs viciat, indiferent de vina producătorului.
În concluzie , dincolo de caracterul său tehnic, de faptul că are la bază o clasificare a pagubelor pe criterii
sau consecințe de fapt, care , după părerea unora , nu s-a confirmat, scopul principal al teoriei garanției a fost
de a înlătura „unele neajunsuri ale teoriei răspun derii obiective și ale teoriei subiec tive, justificând totodată,
în anumit fel, coexistența celor două temeiuri ale instituției” [9, p.435 ].

Temeiul și condițiile generale ale răspunderii delictuale obiective
O problemă care generează discuții controver sate în literatura de specialitate vizează temeiul și condițiil e
răspunderii delictuale obiective. Vom aborda această problemă, însă din perspectiva temeiului și condițiilor
generale ale răspunderii delictuale, cu elucidarea trăsăturilor specifice răspunde rii delictuale obiective, dar nu
înainte de a reflecta asupra opiniilor diferi ților autori referitor la noțiunile de temei și condiții ale răspunderii.
S-a consolidat opinia conform căreia temeiul răspunderii civile delictuale este componența delictului ci vil
[46, p.53 ], care constituie o totalitate de trăsături și elemente esențiale formulate de legiuitor ca necesare și ,
totodată , suficiente pentru angajarea răspunderii civile delictuale [5, p.44 ].
O altă problemă controversată rezidă în faptul de a se co nstata dacă componența delictului civil este nu
doar un temei general de răspundere, dar și unicul temei , pe de o parte, și , pe de altă parte , care sunt ele men-
tele componente necesare pentru declanșarea acestei răspunderi . Unii consideră că componența de lictului

Seria “ Științe sociale”
Drept ISSN 1814 -3199
99 civil este unicul temei ce dă naștere răspunderii civile delictuale. În lipsa componenței delictuale depline,
persoana nu poate fi trasă la răspundere civilă [36]. Această soluție poate fi acceptată doar în împrejurarea în
care dreptul civil ar cu noaște răspunderea numai pentru fapta vinovată. Însă, în dreptul civil există răspun –
dere și în lipsa vinovăției, care de fapt face obiectul prezent ului studiu.
În componența delictului civil majoritatea autorilor includ latura obiectivă (prejudiciul, fapt a ilicită, ra –
portul cauzal dintre fapta ilicită și prejudiciu) și latura subiectivă (vinovăția). Anume acest din urmă element
ne interesează mai puțin în cadrul răspunderii delictuale obiective, specificul căreia apare în lipsa vinovăției.
Elementele comp onenței delictului civil mai sunt numite și condiții ale răspunderii. În acest context apare
necesitatea de a del imita noțiunile de „temei” și „ condiții”, care sunt deseori confundate, dar care au conținut
și semnificație juridică deosebită. Astfel, A.Bloș enco menționează că temeiul este faptul juridic ce duce la
nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic (delictul), iar condițiile pot fi definite ca fiind acele exi –
gențe normative cărora trebuie să corespundă temeiul (faptul juridic) în fiecare caz concret și în lipsa că rora
nu poate să apară raportul respectiv [5, p.46 ]. Legea determină diferit condițiile cărora trebuie să corespundă
această faptă. În unele cazuri, răspunderea civilă delictuală se produce numai în prezența vinovăției, în alte
cazuri (de exemplu, răspunderea delictuală obiectivă) – în lipsa acesteia.
Luând în considerație importanța lor pentru declanșarea răspunderii civile delictuale, condițiile pot fi îm –
părțite în două grupe: generale și speciale.
Reieșind din conținutul art. 1398 CC RM, formulăm concluzia că condițiile generale ale răspunderii civile
delictuale s unt: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția
autorului faptei ilicite și prejudiciabile [4, p.77] . Aceste con diții sunt generale pentru că sunt necesare pentru
apariția obligațiilor delictuale ori de câte ori legea nu prevede altfel. Dacă legea extinde, modifică sau res –
trânge cercul condițiilor necesare nașterii obligației delictuale, suntem în prezența condiți ilor speciale ale
răspunderii.
Condițiile speciale țin cont de caracterul activității, a cărei realizare poate cauza prejudicii persoanei. În
unele cazuri această activitate creează un pericol sporit pentru lumea înconjurătoare, de aceea apare necesita –
tea protecției sporite a intereselor persoanelor care pot fi prejudiciate în urma desfășurării acestei activități
(art.1410 C C RM).
Alteori , specificul activității exclude posibilitatea tragerii la răspundere civilă în baza temeiurilor generale
și necesită lu area în considerație a caracterului funcțiilor exercitate de autorul prejudiciului și a statutul ui
juridic al acestuia (de exemplu , ca în cazul răspunderii în baza art.1405 CC RM).
În toate cazurile , condițiile speciale urmează a fi întrunite pentru a prot eja victima împotriva imposibili –
tății de a face dovada că prejudiciul a fost cauzat cu vinovăția celui chemat să răspundă (proprietarul izvoru –
lui de pericol sporit, posesorul animalului, producătorul sau statul).
Astfel, specific condițiilor speciale est e lipsa vinovăției pentru apariția răspunderii. În unele cazuri, cum
ar fi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, e xistența acesteia se prezumă, victima neavând obli –
gația de a o demonstra, iar în alte cazuri , cum ar fi răspunderea statului pe ntru erori judiciare sau răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de produse defectu oase, existența vinovăției nu este nevoie nici de prezumat, ea
fiind exclusă expres prin lege. Pentru survenirea răspunderii delictuale obiective va trebui să fie întrunite
celelalte trei condiții:
• Fapta ilicită care poate fi definită ca fiind orice faptă (acțiune sau inacțiune), prin care , înlăturându -se
normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interese le legitime) ale altei persoane , aces-
teia cauzându -i-se prejudicii [8, p.46 ]. Când vorbim de spre fapta ilicită avem în vedere obiectivarea, mani –
festarea exterioară a unei voințe a persoanei. Nu prezintă interes atitudinea subiectivă a persoanei față de
fapta sa sau față de urmările acesteia.
Astfel, fapta ilicită are următoarele trăsături : a) are un caracter obiectiv sau existență materială, constând
într-o conduită sau manifestare umană exteriorizată; b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează voința
omului ca element psihic; c) fapta este con trară ordinii sociale și reprobată de societate. Reprobarea din punct
de vedere subiectiv este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv își găsește expresie în caracterul
ilicit al faptei.
Răspunderea delictuală ține de sistemul delictului gen eral, conform căruia cauzarea de prejudicii este
recunoscută ilicită dacă altfel nu prevede legea, adică dacă autorul faptei nu va proba că a fost împuternicit să
cauzeze prejudiciu [41, p.40 ].

S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E
Revist ă Științifică a Universit ății de Stat din Moldova, 2013, nr.3(63)

100 Încălcând normele dreptului obiectiv, fapta ilicită încalcă to todată și normele dreptului subiectiv. Normele
juridice fixează și reglementează anumite relații sociale și drepturi subiective ale participanților, iar încălca –
rea acestor norme întotdeauna are ca consecință încălcarea relațiilor sociale reglementate și , totodată , încăl –
carea drepturilor subiective ale persoanei [43, p.26 ].
Faptele ce pot aduce atingere drepturilor persoanei și care pot cauza prejudicii sunt fără număr. Fapta ili –
cită poate să apară sub forma acțiunii ilicite [45, p.491 ]. Cu toate acestea , fapta ilicită apare sub forma inac –
țiunii în acele situații când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvâr –
șească o anumită acțiune [42, p.281 ]. Abținerea de la aceste prevederi legale și imperative constituie o faptă
ilicită. Ca exemplu putem aduce cazul de răspundere a proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin surparea
construcției, dacă acest a nu a acționat până la surpare în vederea întreținerii corespunzătoare a construcției
(art.1412 CC RM).
• Prejudiciu l constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a „faptei”
unui lucru sau produs defectuos, pentru care este ținută să răspundă o anumită persoană.
Prejudiciul este un element esențial al răspunderii delictuale. Astfel, s-a precizat că răspunderea delic –
tuală se reduce la repararea pagubelor, iar prejudiciul nu este numai o condiție a răspunderii, dar și măsura ei,
autorul răspunzând doar în limita prejudiciului cauzat [26, p.35 ].
În Codul civil prejudiciul este defi nit fie în formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în drepturi le -a
suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunu –
rilor, fie în formă de beneficiu neobținut prin încălcarea dreptului (ar t.14 al in.(2) CC RM).
Una din clasificările mai importante ale prejudiciilor se face pornindu -se de la faptul dacă sunt sau nu
evaluabile în bani. După acest criteriu avem: daune patrimoniale și daune nepatrimoniale (morale) . Conform
alin.(3) pct.19 al Hot ărârii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Despre aplicarea
legislației cu privire la apărarea onoarei, demnității, reputației profesionale ale cetățenilor și organizațiilor” ,
din 27.03.1997, prin daune nepatrimoniale trebuie de înțel es suferințele morale și psihice ce le suportă per –
soana în urma acțiunilor ilicite săvârșite de autorul prejudiciului [18]. Definiția prejudiciului nepatrimonial
este dată și în art.1422 C C RM .
• Pentru antrenarea răspunderii delictuale obiective este n ecesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să
existe un raport de cauzalitate . Astfel, prejudiciul cauzat trebuie să fie consecința „faptei” ilicite a lucrului,
produsului defectuos sau a persoanei pentru care se răspunde. Importanța raportului de cauzali tate apare cu
evidență în cazurile în care vinovăția este prezumată de lege, precum și în cazurile răspunderii fără vinovăție.
Raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii și nu trebuie con –
fundat cu vinovăția [14, p.135 ]. În dreptul anglo -saxon stabilirea raportului de cauzalitate depinde de un
moment subiectiv – a dorit sau nu autorul faptei ilicite producerea acestui prejudiciu [40, p.58 ]. Această solu –
ție nu poate fi admisă în dreptul nostru, deoarece nu ar exista raport de cauzalitate în cazul lipsei vinovăției.
Putem afirma că fără raport de cauzalitate nu există răspundere delictuală. Raportul de cauzalitate este și
condiția în funcție de care se determină mărimea despăgubirii. Se repară numai prejudiciu l care este conse –
cința directă a faptei ilicite [6, p.236 ].
Există însă cauze, care, odată îndeplinite , înlătură nu doar existența vinovăției, dar și existența prezumpției
vinovăției, respectiv înlăturând și posibilitatea survenirii răspunderii delictuale obiective. Aceste cauze sunt:
intenția persoanei vătămate, cazul fortuit și forța majoră. Ele apar ca o limită obiectivă a răspunderii [32, p.192].
Forța majoră este o cauză străină, adică nu este imputabilă celui tras la răspundere (calamități naturale,
război etc.) ; evenimentul de forță majoră trebuie să fie imprevizibil, adică are un caracter extraordinar, se
produce rar atât în ceea ce privește producerea sa, cât și în ceea ce privește efectele sale. Evenimentul trebuie
să fie inevitabil, adică fiind imposibil de a preîntâmpina producerea lui și efectele negative ale acestuia.
Prin caz fortuit înțelegem o împrejurare internă care își are originea în câmpul de activitate a celui chemat
să răspundă sau într -o împrejurare externă care nu are caracter extra ordinar și poate fi prevăzută și evitată cu
diligență de care este în stare omul cel mai capabil [25, p.503 ].

Bibliografie:
1. ÁNGEL, I.M., DEAK, Fr., POPA, M.F. Răspunderea civilă . București: Editura Științifică, 1970.
2. ANGHENI, S., URS, I. Drept civil. Drep turi reale. Teoria generală a obligațiilor . Vol.II. București: Oscar Print,
2000.

Seria “ Științe sociale”
Drept ISSN 1814 -3199
101 3. BAEȘ, S., ROȘCA, N. Drept civil. Partea Generală. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Scheme .
Chișinău, 2001.
4. BĂLĂNESCU, R., BAICOIANU, Al. Drept civil roman. Stu diu de doctrină și jurisprudență . Bucurețti: SOCEC,
1943.
5. BLOȘENCO, A. Răspunderea civilă delictuală . Chișinău: ARC, 2002.
6. BLOȘENCO, A. Drept civil. Partea Specială. Chișinău: Cartdidact, 2003.
7. CIUTAC, F., JORA, Cr. Drept civil, teoria generală a obligații lor. Slatina: Themis Cart, 2003.
8. COJOCARI, E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă . Chișinău, 2002.
9. CONTACUZINO, V.B. Elementele dreptului civil . București: ALL , 1998.
10. COSMOVICI, P. Premisele pentru elaborarea unei concepții generale cu privire la fund amentul răspunderii de drept
economic. Probleme de drept economic. București: Editura Academiei, 1980.
11. DOGARU, I., DRĂGHICI, P. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor . București: ALL Beck , 2002.
12. DRĂGHICI, P. Faptul juridic cauzator de prejudicii . Edit ura Universitară Craiova, 1999.
13. ELIESCU, M. Răspunderea civilă delictuală . București: Editura Academiei, 1972.
14. FILIPESCU, I., FILIPESCU, A.I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor . București: ACTAM I, 2000.
15. FLORESCU, D.C. Dreptul civil. Teoria gener ală a obligațiilor . Vol.I. București, 2002.
16. HAMANGIU, C., ROSETTI -BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, Al. Tratat de Drept Civil Român , Vol. II. București:
ALL Beck, 2002.
17. HANGA, Vl. Drept privat roman . București: Editura Didactic ă și Pedagogică, 1998.
18. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Despre aplicarea legislației cu privire la apă –
rarea onoarei, demnității, reputației profesionale ale cetățenilor și organizațiilor”, din 27.03.1997. În: Buletinul
Curții Supreme de Justiție, 1997, nr.5.
19. LEIK, A. Drept civil roman. Teoria generală a obligațiilor . Iași: Apolonia , 1998.
20. LULĂ, I. Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale . Cluj -Napoca: Cordial L EX, 1997.
21. MIHNEA, A. Dezvoltarea istorică a răspunderii civile delictuale. În: Analele U niversității din Timișoara, 1992,
nr.1-2.
22. NECULĂESCU, S. Răspunderea civilă delictuală . București: „Șansa” SRL, 1994.
23. NECULĂESCU, S. Teoria generală a obligațiilor : Curs universitar . Bucurețti: Lumina L EX, 2001.
24. PETRESCU, R. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Răspunderea delictuală . București: Oscar Print, 1996.
25. POP, L. Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor . București: Lumina L EX, 1999.
26. POP, O. Despre răspunderea civilă delictuală. Timișoara: Ando Tours, 1997.
27. POPA , A.Gh. Riscul profes ional și aplicația lui în legislația română . Cluj -Napoca, 1998.
28. ROMOȘAN, I.D. Vinovăția în dreptul civil roman . București, 1999.
29. RÜMELIN, M. Die Gründe der Schadenszurechnung . Tubingen, 1896.
30. STARCK, B. Driot civil. Obligationns. Responsabilite delictualle . Paris, 1988 (citat după L.Pop).
31. STĂTESCU, C. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane . București: Editura Științifică și Enciclo –
pedică, 1984.
32. STĂTESCU, C., BÂRSAN, C. Tratat de Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: ALL , 1998.
33. VONICĂ, R.P. Introducere generală în drept . București: Lumina L EX, 2000.
34. WEILL, A., TERRÉ, F. Droit civil. Les obligations . Paris, 1999 (citat după L.Pop).
35. ZOTA, L. Răspunderea delictuală. În: Tribuna Economică , 1993, nr.19, p.23 -24.
36. АЛЕКСЕЕВ, С.С. О составе гражданского правонарушения. B: Правоведение , 1958, №1, c.48.
37. ВАСЪКИН, В.В. Гражданско -правовая ответc твенность . Владивосток, 1998.
38. КРАСАВЧИКОВ, О.А. Возмещение вреда , причиненного источником пов ышенной опасности . Москва:
Юрид ическая Литература , 1966.
39. МАЛЕИН, Н.С. Имущественная отве тственность в хозяйственных отношениях . Москва: Наука, 1968.
40. МАТВЕЕВ, Ю.Г. Англо -американское деликтное право . Москва: Юрид ическая Литература , 1973.
41. МИХАИЛИЧ, А.М. Возмещение потерпевшему от приченен ного вреда дополн ительнх расходов: Научный
комментарий судебной практики за 1967 г. Москва: Юрид ическая Литература, 1968 .
42. ПОКРОВСКИЙ , И.А. Основные проблемы гражданского права . Москва : Статут , 1998 .
43. СМИРНОВ , В.Т., СОБЧАК , А.А. Общее учение о деликтных обязательствах . Ленин град, 1983.
44. Coветское Гражданское право / Ответственные редакторы И.Б. Новицкий, П.Е. Орловский. Москва, 1959.
45. ТОЛСТОЙ, Ю.К. , СЕРГЕЕВ, А.П. Гражданское право ю. Ч.I. Caнкт- Петербург : Тесис , 1996 .
46. ЯИЧКОВ , К.К. Права , возникающие в связи с потерей здоровья . Москва : Наука , 1964 .

Prezentat la 11.04.2013