Libertatea presei depinde de multiple elemente atât ca o construcție socială și [627092]

INTRODUCERE
Libertatea presei depinde de multiple elemente atât ca o construcție socială și
profesională care este apărată de o legislație corespunzătoare, cât și ca o populație care
trebuie să dispună de mijloace de acces la informație.
Libertatea presei este o derivată a dreptului fundamental la informare, prevăzut în
Rezoluția 59 (I) a Adunării Generale a Națiunilor Unite, adoptate în sesiunea din 1946,
care menționează că libertatea de informare este un drept fundamental al omului și baza
tuturor drepturilor pe care le apără ONU. Libertatea de informare implică dreptul de a
primi, de a transmite și de a publica știri în toate locurile, fără opreliști. Din acest motiv
ea constituie elementul esențial necesar oricărui efort în favoarea păcii și progresului în
lume. Articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului afirmă de asemenea
libertatea de opinie și exprimare, ceea ce înseamnă să nu iți fie teamă de a exprima
opiniile tale, de a cerceta, primi, răspândi, fără frontiere, informații și idei prin orice
mijloc de exprimare. Libera circulație a ideilor este indispensabilă societăților cu scopul
ca popoarele să se înțeleagă și să împărtășească cunoștiințele pentru a progresa. Pentru a
fi liberă presa trebuie să fie independentă și pluralistă: independentă de orice control
guvernamental, politic, economic sau de un control al difuzării; pluralistă prin absența
unui monopol mediatic, prin existența unui cât mai mare număr de jurnle, reviste
periodice, care să reflecteze o opinie cât mai largă a comunității. În acest scop este
necesar ca statele să vegheze la transparența și accesibilitatea informației, ca media să se
dezvolte într-un mediu independent, viabil, pluralist și profesional și să existe garanții
juridice care să asigure dreptul accesului la informare. Trebuie de asemenea ca jurnaliștii
să fie liberi să-și exerseze meseria, în special în anchetele asupra corupției, fără a fi
supuși presiunilor (agresiuni, hărțuiri, arestări, etc ). Libertatea presei este fundamentală
pentru societăți, dar și pentru dezvoltarea ființei umane. Presa are funcțiile de a păzi
(watchdog function), de forum civic și de a defini obiective (agenda setter)
Indicatorii libertății presei sunt dificil de definit, dar organizații internaționale
precum Freedom House, din 1979, și Reporters sans frontières (RSF), din 2002, au
încercat acest demers. Freedom House se referă la trei criterii de evaluare a presei:
mediul legal (examinarea legilor și reglementărilor care pot influența conținutul presei și
tendințele autorităților de a utiliza aceste legi pentru a împiedica presa să activeze),
influența politică (nivelul controlului politic asupra informației) și presiunea economică
(barierele economice). Indicele unei țări, variaza de la 0 la 100, în funcție de
constrângerile asupra libertății presei: un indice cuprins între 0-30 indică faptul că presa
este liberă; un indice cuprins între 31 – 60 arată că presa nu e decât parțial liberă; un
indice peste 61 arată că presa nu este liberă. Reporters sans frontières (RSF) a adoptat un
mod de evaluare diferit, focalizându-se pe atacurile și amenințările asupra jurnaliștilor
(închisoare, tortură, asasinate) sau asupra media (cenzură și confiscare), analizând 67
state. Este luat în considerare și cadrul juridic și comportamentul statului, dar este greu
de depistat dacă apare și dimensiunea economică a presiunii statului. Clasamentul RSF
este relativ, analizând sistemul mediatic al unei țări în raport cu cel din alte țări,

încercând să evite elementele de arbitrariu în clasificare.
Dezvoltarea umană este un concept, elaborat de Amartya Sen, și utilizat de ONU, care
reflectă libertățile umane, arată cum beneficiază individul de factorii de progres, dacă
există posibilități de extindere a alegerilor sale, etc. Raportul asupra dezvoltării umane
care se elaborează anual, din 1990 și până în prezent, conform teoriei lui Amartya Sen,
ia in considerare capacitatea de a trăi o viața lungă și sănătoasă, capacitatea de a dobândi
cunoștiințe, accesul la un nivel de viață decent, participarea la viața comunității.
Dezvoltarea umana desemnează dezvoltarea indivizilor, pentru indivizi și prin indivizi.
Este vorba de capacitatea de a fi liber, de a face ceea ce vrei. Se face distincție între
resurse (bunurile și serviciile puse la dispoziție individului), capacități (drepturile reale
ce dau libertatea reală de a utiliza resursele) și funcționare (modul real în care individul
acționează, comportamentul efectiv depinzând de capacitățile reale). Lărgirea alegerilor
depinde de îmbunătățirea capacităților care la randul lor depind de valorificarea
resurselor (sănătate, alimentație, educație). Capacitățile sunt utilizabile dacă există
circumstanțe economice (acces la resurse productive, credit, loc de muncă), politice
(participare politică autorizată de regim) și sociale care să permită aceasta. Democrația
implică nu doar dreptul de vot ci și librtatea politică adică participarea liberă la
dezbateri, având o funcție constructivă. Libertatea presei are, în acest context un rol
fundamental, întrucât democrația înseamnă nu numai respectarea regulei majorității ci și
protecția drepturilor și libertăților persoanei, a drepturilor sociale și a accesului la
informare .
CAPITOLUL I
Lumea araba, notiuni de geopolitica
Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privința producerii unei
conflagrații, chiar mondiale, este Orientul Mijlociu. În ultimii aproape 60 de ani au avut
loc nenumărate războaie ca drept de scurtă durată majoritatea, cele mai lungi fiind cele
dintre URSS și Afganistan de 9 ani ( 1979-1988 ) și Irak – Iran ( 1980-1988). Dar toate
acestea au avut aceleași efecte: deteriorarea economiilor respectivelor state, refugieri în
masă, milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infracțiuni industriale
și chiar milioane de oameni uciși, distrugerea bunurilor materiale, infrastructurii
industriale și chiar influențarea economiei mondiale, periclitând-o prin creșterea prețului
la petrol determinat de instabilitatea zonei și a lipsei siguranței transportuluiacestuia.
Apariția conflictelor fie interstatale, interetnice sau chiar apariția acestor crize
internaționale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial,
ci înainte, adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârșitul
existenței acestora fiindcă, dacă la acel moment s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor
mai importante puteri la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi fost o zonă mult mai pașnică.
O primă cauză, dar poate cea mai importantă o reprezintă deficitara delimitare a
hotarelor de către Marile Puteri Coloniale. In Africa granițele sunt de tipul rectangular,
geometric adică metropolele au împărțit statele după criteriul influenței de atunci,
neținând cont de criteriul etnic sau religios, ajungându-se la fatidicul moment ca într-

unul din state să existe un număr mare dinrândul unei populații (un procent ridicat) și să
aibă pretenții de autonomie sau chiar independență. Bineînțeles că statul respectiv nu
acceptă ajungându-se la conflicte interetnice, atentate teroriste, intimidări.
Un caz special îl reprezintă Israelul, ce a răsturnat, a dat peste cap toate planurile lumii
arabe de a crea Palestina, ajungându-se la lungi conflicte. După cum se observă, Irakul
e înconjurat de granițe rectangulare, de aceea concluzia trasă de unii politologi ai vremii,
că dacă lumea arabă ar fi fost lăsată să traseze granițele, nu ar fi existat Irakul,
formându-se astfel Kurdistasnul, regiunea sudică a Irakului ( Sunnistau) ar fi trecut la
Arabia Saudită, iar restul la Iran, deci Irak este un punct independent, un centru de
comandă al marilor puteri, iar toate conflictele interetnice nu ar mia fi existat, fiind o
zonă pașnică.
O a doua cauză ce poate fi aplicată și contemporaneității o reprezintă interesele statelor
importante în zonă, fie geopolitice, geostrategice sau economice. Din punct de vedere
geopolitic, evoluția politicii mondiale le obligă pe acestea să-și adapteze relațiile
bilaterale la dinamica evenimentelor și acțiunilor diferitelor state. Astfel, dacă la
începutul anilor ’90, după căderea URSS, singura super putere rămăsese SUA,
în contemporaneitate, la nivel mondial tinde să se ajungă la o lume multipolară în care
există în fiecare colț al lumii vectori de influență cum sunt: Rusia, China,
Japonia,Australia, Brazilia, U.E. și Iran, o țară de calibrul al doilea ce dorește să devină
un centru decizional. SUA au inclus Iranul, conform Declarației lui George W. Bush, în
așa numita „Axa a Răului”, alături de Irak, Afganistan, grupările teroriste și de aceea
SUA încearcă să întrețină relații cu toți vecinii Iranului pentru a-l încercui complet,
dorind să plaseze dispozitive militare. Mai mult de atât SUA susține atât militar cât și
economic dușmanul declarat al Iranului, anume Israelul, două state de la care poate chiar
porni conflagrația militară.
Din punct de vedere economic, interesele SUA și a celorlalte țări se referă la resursele
colosale de petrol ale „Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele de
petrol dovedite ale lumii ”, iar SUA, și în viitor China, cei mai mari consumatori vor să
își asigure cu orice preț resursele de petrol necesare dezvoltării economiei.
Acestea ar fi cele mai importante cauze care, dacă la un moment trecut se luau deciziile
corecte, astăzi Orientul Mijlociu ar fi mai calm și nu ar fi arătat ca butoiul cu pulbere al
întregii lumi, la fel cum a fost Peninsula Balcanică pentru Europa la începutul secolului
al XX-lea. Dar se pare că unele decizii s-au luat atunci cu privire la alt pericol, în speță
comunismul, prin independența Israelului creându-se un spin în coasta Uniunii
Sovietice, negândindu-se la repercusiunile ce pot apărea din acest fapt.
Orientul Mijlociu include Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iranul,
Turcia, Irak, Israel, Iordania, Kuweitul, Oman, Qatar, Siria,Yemen si teritoriile
palestiniene Cisiordania siFâșia Gaza, dar pe lângă acestea se adaugă Ciprul deși se
consideră parte a Europei si Afganistanul ce este situat in Estul Orientului Mijlociu.
Sursa acestor conflicte poate fi împărțită în mai multe categorii: dorința de independența
a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta
Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare

doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistența statului ( Irak, Afganistan și Iran)
căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat si supus soluției statului „ agresor” ca să
cedeze la doleanțele statelor mari. Printre aceste motive se număra susținerea
terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate
în privința comiterii unor atentate teroriste.
Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obținerea independenței de către
poporul kurd și cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare și de creare a unui
stat național o reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei,
poliției, diplomaților, chiar si civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.
1.1 Lupta pentru supremație în zonă și accesul la resursele de petrol
Zona Orientului Mijlociu ocupă primul loc din lume din punct de vedere al resurselor de
petrol. Această zonă este în atenția SUA, UE, Rusiei și Japoniei.
Interesul deosebit de mare este pentru SUA deoarece, din această zonă s-au aprovizionat
și vor continua să se aprovizoneze și în viitor cu mari cantități de petrol. Spre exemplu,
în 1992, SUA a importat 47% din necesarul de petrol din exterior, îndeosebi din Orientul
Mijlociu. Dependența externă va fi deosebit de mare, în primul rând pentru SUA care,
potrivit unor date au importat lasfârșitul anului 2000 aproximativ 60% din necesarul de
țiței ,,iar în anul 2030 acest necesar va urca probabil până la 80%.
De aici și marele interes al SUA de a asigura stabilitatea în zonele de unde își procură
petrolul și alte materiale de importanță strategică. În această idee, unul din foștii
președinți ai SUA, Richard Nixon, aprecia că ,,întreaga economie industrială depinde
astăzi de petrol și toată mașinăria militară a Occidentului funcționează cu petrol”.
Un alt președinte al SUA, Ronald Reagen, observând vulnerabilitatea Occidentului din
punct de vedere al aprovizionării cu petrol, considera că se impune de urgență ,,un
program militar destinat să reducă dorința de interferare în aprovizionarea cu petrol și de
a asigura apărarea acesteia dacă, o încercare este făcută de Uniunea Sovietică ori aliații
săi pentru a o controla”. Intervenția trupelor SUA în Golful Persic (1991 și 2003),
precum și în Afganistan (2002) susțin argumentele prezentate anterior.
Intervenția sovietică în Afganistan din decembrie 1979 și lungul război de guerilă ce i-a
urmat au agravat tensiunea în regiunea Orientului Mijlociu, intrarea Armatei Roșii în
Afganistan fiind considerată de geopoliticieni ca un pas în direcția Golfului.
Interesul Uniunii Sovietice față de petrolul din Orientul Mijlociu începuse să se
manifeste încă din peritada premergătoare celui de-al II-lea război mundial. Conform
unor documente rezultă că în martie 1941, când Molotov s-a întâlnit cu Hitler, una din
condițiile puse au fost: ,,mână liberă în Iran și Irak ca și luarea unei părți mari din Arabia
Saudită pentru a asigura sovieticilor controlul asupra Golfului Persic și Golfului Aden”.
Aprecierea este valabilă și astăzi pentru Federația Rusă, moștenitoarea fostei URSS.
Jocul geopolitic al acesteia a fost remarcat pe timpul crizelor din 1991 și 2003 din
Orientul Mijlociu. Apariția tot mai riguroasă, a Ucrainei ca actor geopolitic, va îndepărta
tot mai mult Rusia de frontiera sud-est europeană și va atenua posibilitățile acesteia de a

executa controlul asupra flixurilor de hidrocarburi care se deplasează, din zona asiatică
spre marele consumador, economiile occidentale. Rusia mai dispune de un singur port la
Marea Neagră, Novosiirsk, iar accesul spre el este asigurat de o singură linie de cale
ferată, situată în zona de turbulență a conflictelor etnice caucaziene . Totodată, Rusia își
exercită hegemonia asupra Mării caspice prin controlul asupra unor țări riverane care au
aparținut fostei URSS și care moștenesc de la aceasta atât probleme economice
dezastruoase, cât și relații tensionate.
Reputatul analist american Zbigniew Brzezinski, evocând esența conflictelor etnice și a
rivalităților regionale dintre marile puteri remarca: ,,Eurasia are, de asemenea, – Balcanii
– ei, dar Balcanii Eurasiei sunt mult mai întinși, mai populați și chiar mai eterogeni din
punct de vedere religios și etnic. Aceștia cuprind (…..) porțiuni ale Europei de Sud-est,
Asiei Centrale și părți ale Asiei de Sud, zona Golfului Persia și Orientului Mijlociu”.
,,Balcanii Eurasiei” se deosebesc de zona din imediata vecinătate printr-o trăsătură
semnificativă și anume că se află într-un vid de putere, fenomen ce face din SUA, tot
mai evident, principalul arbitru în această zonă.
Un alt centru de putere, Europa Unită, cu un Standard de viață ridicată și o politică a
procedurilor democrației comune, eliberată de presiunea disensiunilor etnice și
teritoriale și cu ușile larg deschise către Rusia își face simțită prezența în jocurile
geopoliticii mondiale. Sprijinită de NATO tot mai extins, bazată pe o legătură trainică de
securitate cu Rusia, UE contribuie substanțial la proiectarea în Orientul Mijlociu și Asia
Centrală a noii Ordini internaționale democratice și de cooperare.
1.2. Diferendele teritoriale dintre Israel și statele arabe: Egipt, Siria și Iordania
Războaiele arabo-israeliene au schimbat configurația hărții politice a Orientului Mijlociu
în urma războiului de 6 zile din 1967, Israelul a ocupat Peninsula Sinai de la Egipt,
Cisiordania de la Iordania și înălțimile Golan de la Siria. La 26 martie 1979, la Camp
David (SUA) s-a încheiat Tratatul de Pace dintre Israel și Egipt (avându-l mediator pe
Jimmy Carte – președinte SUA) și, ca efect, trupele israeliene au fost retrase din
Peninsula Sinai. Lumea arabă nu a urmat exemplul Egiptului ci, dimpotrivă, Liga Arabă
i-a aplicat o serie de sancțiuni. Israelul a refuzat orice tratative cu OEP (Organizația
pentru Eliberarea Palestinei), a respins ideea creării unui stat palestinian și a încurajat
înființarea de așezări israeliene în teritoriile arabe ocupate.
O încordare permanentă s-a manifestat în relațiile israeliano-siriene ca urmare a
intervenției Siriei în războiul civil din Liban. Trupele israeliene au pătruns în repetate
rânduri pe teritoriul libanez (în 1982 au ocupat Beirutul și sudul Libanului), acuzând
Siria că sprijină gherilele palestiniene și îndreptând atenția serviciilor de informații
(Mossad) asupra acesteia. Deși trupele israeliene s-au retras din Liban încă din 1990,
Siria și-a menținut la nivelul anului 2005 încă 12-14 mii de militari.
Principalul obstacol în negocierile dintre Tel-Aviv și Damasc rămâne însă Golanul Sirian

(1.150 km2) care a fost ocupat de Israel din 1967. În ciuda rezoluțiilor ONU de retragere
și a opoziției populației (druzii), înălțimile Golan au fost anexate Israelului în decembrie
1980, în zonă fiind constituite colonii evreiești. Dacă guvernul lui Itzak Rabin acceptase
varianta unei retrageri totale din Golan-ul Sirian (unul din motivele pentru care a plătit
cu viața), celelalte guverne ale lui Benjamin Netanyahu și Ariel Sharon au revenit asupra
acestei variante. Sloganul Siriei ,,pace contra teritorii” vizează tocmai această retragere a
Israelului.
Cât privește Cisiordania și Gaza, ocupate de Israel de la Iordania, tot în urma războiului
din 1967, s-au realizat unele progrese după înțelegerea israeliano-palestiniană din 1993,
de la Washington (dintre Itzak Rabin și Iaser Arrafat). Acest moment crucial în relațiile
israeliano-palestiniane a determinat cedarea unor teritorii poporului palestinian în zonele
Cisiordania și Gaza. Au fost realizați pași importanți în înțelegerile dintre Israel și
Iordania și a fost semnat Tratatul de Pace (1993). Aceste două state erau în război de
peste 45 de ani. Anii ’90 ai secolului trecut au adus o anumită stabilitate în Orientul
Mijlociu (mai ales după războiul celor 100 de ore, încheiat cu înfrângerea grea a Irakului
de către coaliția condusă de SUA).
Guvernul de la Bagdad a fost confruntat, începând cu anii ’50, cu starea endemică de
rebeliune a kurzilor conduși de generalul Mustafa Barzani, beneficiar al unui ajutor dat
de Iran.
3.Problema curzilor
Kurzii formează o populație indo-europeană de religie mahomedană.
Kurdistanul este o zonă geografică muntoasă situată în Asia Mică și împărțită astăzi între
Irak, Turcia, Iran și Siria. Poporul kurd s-a format în secolele III-IV în urma sintezei
dintre populația băștinașă de origine indo-europeană și triburile iraniene. În perioada
extinderii arabe a adoptat islamismul, confesiunea sunnită. Deși sunt de religie
mahomedană, kurzii au încercat de mai multe ori să se emancipeze și să formeze un stat
independent. Tratatul de Sevres (1920) le-a dat ceva speranțe, dar prevederile acestuia au
fost abrogate de Tratatul de la Luzanne (1923), în urma căruia kurzii au fost divizați
astfel: 14,5 milioane în Turcia, 6,7 milioane în Iran, 4,9 milioane în Irak, 4 milioane pe
teritoriul fostei URSS și 1,4 milioane în Siria.
Cea mai grea soartă au avut-o kurzii în Turcia, unde, până în 1991, chiar folosirea limbii
kurde era interzisă. În ciuda răspândirii lor, între 14 și 21 de milioane de kurzi trăind aici
și reprezentând între 20% și 30% din populația țării, învățământul în kurdă este interzis
și astăzi. În anii 1980 și 1990, peste 3.000 de sate kurde din Turcia au fost distruse,
lăsând peste 380.000 de kurzi fără adăpost.

Dorința de autodeterminare a populației kurde (31,5 milioane) a generat revolte
succesive ale acestora, mai ales în Turcia și Irak, unde au guvernat regimuri politice mai
autoritare. Problemele deosebite s-au produs în Irak, unde, regimul dictatorial al lui
Saddam a fost perceput de populația kurdă din nordul țării drept un regim de opresiune.
Din aceste considerente, populația kurdă a efectuat o încercare în 1946 de înființare a
Republicii Kurdistan, apoi a declanșat rebeliunea din 1965 care s-a amplificat pe timpul
războiului dintre Iran – Irak. Acordul din 1975 dintre Irak și Iran a pus capăt sprijinului
iranian, s-a închis frontiera, iar regimul lui Saddam a reprimat rebeliunea. Rebeliunea
kurdă a continuat însă de-a lungul frontierelor cu Turcia, Iranul și Siria (unde erau baze
izolate ale separatiștilor kurzi conduși de Partidul Marxist al Muncitorilor Kurzi) până la
căderea regimului lui Saddam Husein de la Bagdad. Prezența trupelor aliate pe teritoriul
Irakului și eforturile de democratizare din Orientul Mijlociu au dat noi speranțe
populației kurde. Opunându-se cu vehemență ideii constituirii unui stat independent
kurd, Turcia, Iranul, Siria și Irakul le-a lăsat speranța participării kurzilor la guvernare
într-un stat supus democratizării cum este Irakul. Problema celor 31,5 milioane de kurzi
va rămâne pentru mult timp o rană deschisă a Orientului Mijlociu.
4.Conflictul teritorial Iran-Irak
În perioada 1941-1949, principala forță politico-militară și economică din zona
Orientului Mijlociu a fost Iranul. Sub conducerea șahului Mohamed Reza Pahlavi
Aryamen, societatea iraniană este supusă unui proces de modernizare până la
declanșarea revoluției iraniene din 1978, condusă de ayatolahul Khomeiny. Acesta
sprijinit de Franța, denunță lipsa de legitimitate a monarhiei Pahlavi ,,vândută
străinătății” și obligă șahul să plece în exil în 16 ianuarie 1979. Khomeiny se întoarce la
Teheran la 1 februarie 1979 și instaurează Republica islamică. La scurt timp după
căderea șahului și instaurarea la putere a lui Khomeiny, Irakul abrogă prevederile
Tratatului de la Alger și atacă Iranul (Tratatul de la Alger din 1975 dădea câștig de cauză
Iranului).
Petolul și disputa teritorială nu constituie singurele elemente generatoare de criză în
Orientul Mijlociu. Foarte multe state ignoră amenințarea irakiană de a construi și folosi
arme nucleare și chimice. A fost distrusă fabrică de avioane F-16 și F-15 ale armatei
israeliene printr-o lovitură surpriză de tip chirurgical, administrată în ziua de 7 iunie
1981. Traversând spațiul aerian al Siriei și iordaniei, aceste avioane au amânat planul
nuclear al Irakului pentru încă 10 ani. Alte țări s-au repezit să condamne public acțiunea
militară a Israelului, dar au oftat cu ușurare, în secret, că planurile nucleare ale lui
Saddam au fost zădărnicite.
Între 1980-1989 se desfășoară războiul Irak-Iran care a adus prejudicii uriașe pe plan
economic și pierderi de vieți omenești, de ambele părți. În anul 1987, în al șaptelea an de

la război pe frontul irakiano-iranian s-a instalat impasul. Anul 1987 avea să declanșeze
prima mare criză în Orientul Mijlociu.
Efortul militar prelungit a avut profunde repercursiuni negative asupra economiei
Irakului. Cheltuielile și distrugerile de război s-au asociat cu scăderea prețului petrolului
pe piața mondială, creând Irakului mari dificultăți. Pentru a ieși din situația economică
deosebit de grea și pentru refacerea prestigiului războiului purtat cu Iranul, Saddam
Hussein a hotărât să ocupe Kuwaitul, declanșând această “aventură istorică”. Conflictul
Iran-Kuwait a fost generat de cauze economice, cauze teritoriale și cauze politice.
Invadarea Kuwaitului s-a produs în noaptea de 1/2 august 1990, iar intervenția armată a
Forțelor Aliate s-a produs la 17 ianuarie 1991, după ora 00.00 GMT (02.00 după ora
Bagdadului), iar la 28 februarie 1991, forțele irakiene primesc ordin să înceteze focul.
Războiul celor 100 de ore s-a încheiat cu o înfrângere grea pentru Irak. Urmăririle
războiului din Golf vor face ca lumea islamică să mai sângereze o vreme îndelungată.
În afară de kuweiteni nici un alt popor islamic nu a fost entuziast în legătură cu războiul
și, în marea lor majoritate, celelalte popoare s-au opus intervenției occidentale. După
război, opinia arabă din afara Kuwaitului a devenit din ce în ce mai critică în legătură cu
prezența militară SUA în Golf.
Criza din Golful Persic a fost “primul război între civilizații, posterior Războiului Rece.
Miza sa a fost dacă volumul de cele mai mari rezerve de petrol ale lumii va fi controlat
de saudiți și guvernele emirilor, dependente de puterea militară a Occidentului în ceea ce
privește securitatea lor, sau dacă el va fi controlat de regiuni independente anti-
occidentale care ar fi capabile și ar putea să dorească să folosească petrolul ca armă
împotriva Occidentului”.
Anii ’90 au adus o anumită stabilitate și în această zonă geopolitică și geostrategică.
Pace în Orientul Mijlociu nu înseamnă numai o înțelegere israeliano-palestiniană, ci și
pace cu toate celelalte state din zonă: Siria, Iordania, Liban etc.
O problemă importantă a zonei Orientului Mijlociu o reprezintă disputa pentru capitala
statului evreu, Ierusalimul. Partea estică a Ierusalimului este revendicată de OEP și o
parte a lumii arabe.
Irakul, continuă să se înarmeze în secret, se supune din ce în ce mai greu embargoului
american și încearcă o manevră de apropiere de Iran. Sub pretextul că Iranul susține
grupările fundamentaliste, SUA a sistat importurile de petrol.
Arabia Saudită, de peste 60 ani, guvernată de dinastia SAUD, reprezintă cel mai bogat
stat în resurse petroliere. În prezent, aceasta se confruntă cu o criză socială și ideologică.
1.3. Libertatea presei in lumea araba
Principalele rezultate ale cercetărilor au pus în evidență o corelație între libertatea presei
și diferitele dimensiuni ale dezvoltării (guvernare, sărăcie), dar mai ales cu dimensiunile
dezvoltării umane, cu securitatea economică, alimentară sau sănătate.
Corelația libertății presei cu educația arată că un anume nivel de educație poate duce la
un nivel al libertății presei și că aceasta poate contribui la o buna guvernare, la progres.

Studii de dezvoltare a informației
Studii asupra dezvoltării informației în țările arabe arătau că activitatea de comunicare
îngloba atât mijloacele de comunicare interpersonale tradiționale , radio, televiziune,
presa scrisă, agenții de presă, inclusiv telefonul, poșta, bazele de date cât și cele
moderne. Un rol important au avut și politicile în domeniul comunicării și programele
internaționale de dezvoltare a comunicației în care aceste țări au fost integrate,
remarcând efortul de cooperare la nivel regional. Studiile puneau în evidență decalajele
imense între mediul urban și cel rural, între nivelul inegal al accesului populației la
comunicare. Rapoartele ONU puneau în evidență un alt fenomen important care era
gradul ridicat de centralizare a guvernului și a administrației în legătură cu
democratizarea comunicării, comunicarea nefiind prezentă în mediile marginale, în
mase, mai ales în cadrul populației analfabete . În același timp, s-a manifestat o
centralizare excesivă, neexistând o garantare prin legislație a libertății de informare, deși
, după anii 80 s-au facut eforturi în această direcție. Datele nu au fost totdeauna
transparente ceea ce a făcut dificilă cercetarea. În unele perioade sectorul comunicării a
fost abordat ca un mijloc de afirmare al independenței și demnității statelor arabe, mai
puțin ca un instrument de dezvoltare economică, socială ți democratică.
Radiodifuziunea
Radiodifuziunea a fost introdusă din anii 20, în multe țări arabe primele stații de
radiodifuziune fiind create de particulari sau societăți străine cu scopuri comerciale
(în Algeria în 1925, în Egipt în 1926, în Tunisia în 1935, în Irak în 1936, în Liban în
1938, în Libia în 1939, în Sudan în 1940, în Siria în 1941, în Somalia in 1943,
in Republica Arabă Yemen în 1947, în Iordania în 1948, în Arabia Saudită în 1949,
în Kuweit în 1951, în Republica Democratică Populară Yemen în 1954 și
în Mauritania în 1956, în 1964 în Palestina, în 1969 în Abu Dhabi, în 1971 în Emiratele
Arabe Unite, în 1970 în Oman ), apoi aceste stații au fost interzise și înlocuite cu cele de
stat. Între 1934-1947 , în Egipt a avut loc acest proces prin societatea britanică Marconi,
iar în Tunisia radiodifuziunea a fost incredintată, prin decretul din 1938, radiodifuziunii
franceze care a avut monopol absolut. Ulterior, după 1957, radiodifuziunea a fost
transferată statelor, devenind servicii publice finanțate de stat. În majoritatea statelor s-a
manifestat intenția guvernelor de a deține controlul exclusiv asupra acestor mijloace de
comunicare, fiind inițial foarte reticente la introducerea publicității ce ar fi putut
amenința valorile tradiționale arabe.
Radioul a fost considerat mult timp vocea statului, cu un rol important în cucerirea
independenței acestor state, mai ales din zona Maghreb .
Televiziunea
Televiziunea a apărut în anumite state arabe în anii 50: Maroc (1954), în Algeria,
în Irak și în Liban (1956), apoi în anii 60 și 70 s-a extins și în celelalte state
arabe: Siria și Egipt(1960), Kuweit (1961), Sudan (1962), Yemen (1964), Arabia
Saudită (1965), Tunisia (1966). Iordania și Libia (1968), Qatar (1970), Bahrein (1973),
Oman (1974), Abu Dhabi în 1969, apoi în Dubai în 1972. În unele state arabe
televiziunea a fost serviciul public privat, ca în Maroc, Liban, Kuweit. Presa scrisă arabă

are o tradiție puternică în țările arabe, primul număr Al-Waqä’i al-rnisziya, jurnal
redactat în arabă, apărând în 1828. După aceea au apărut AZ-Mubushshir în Algeria, în
1847, Al-Anbä’ în Liban, în 1858, Al-Ra’id în Tunisia, în 1860, Taräbulus al-gharb
în Libia, în 1864, Süriyä în Siria, în 1865, Al-Zaurä’ în Irak, în 1869, San‘a în 1879, Al-
Maghreb, Al-Gazette în Sudan, în 1899 și Al-Hijäz în 1908.
Presa
În evoluția sa, presa a trecut prin numeroase etape, fiind influențată de diferitele
autorități de ocupație, turcești, franceze, britanice sau italiene care au încercat să
promoveze politica lor și să mențină legătura cu populațiile locale. A apărut însă foarte
repede presa naționalistă care a apărat valorile tradiționale ceea ce a avut un rol
determinant în istoria națională a statelor arabe. În acest context se pot menționa: Al-
Risäla, Al-Muqtutaf și Al-Manär în Egipt, Al-‘Urwa al-wuthqä care apărea la Paris; Al-
Basä’iri în Algeria și Al-Zaytziniya în Tunisia care au abordat de asemenea și problema
legată de modernizarea țărilor arabe. Un rol important a avut și ridicarea nivelului de
alfabetizare a populației din aceste țări care a afectat nivelul de difuzare a acestor ziare,
cititorii find dispersați geografic, intelectual și economic. Probleme deosebite s-au
manifestat în legătură cu presiunile politice și financiare care au fost exercitate asupra
presei libere.
Agențiile de presă din țările arabe sunt agenții oficiale create în perioada 1956-1977,
prima fiind Agenția Orientului Mijlociu fondată de presa egipteană în 1956, intrată
ulterior în proprietatea statului. În 1959 a fost creată Agenția Maghreb Arab Presse,
inițial societate privată, iar după 1974 a devenit parte a sectorului public. Celelalte
agenții au fost apoi create de statele arabe și au devenit purtătoarele mesajelor oficiale .
CAPITOLUL 2
Social Media – factor declanșator al unei revoluțiiCe reprezintă Social Media ?
Mulți dintre noi cei interesați de optimizarea motoarelor de cautare gen Google, Yahoo,
Bing ș.a.m.d sau de markteingul pe internet se poate să fi auzit inevitabil de conceptul de
SOCIAL MEDIA. Acesta reprezintă un concept care este destul de uzitat în vremurile
noastre, înspecial în domeniul marketingului folosit prin intermediul motoarelor de
cautare pe Internet, dar după ce sunt întrebați, mulți oameni nu știu ceea ce reprezintă
sau este Social Media cu adevarat și ce tipuri de siteuri sunt clasificate ca făcând parte

din aceasta arie de referință.“Deci, ce este social media ? – În esență, social media
încorporează tehnologia online și metodele prin care orice individ poate
“sherui”(impartași) informații de orice natura, opinii personale, schimba diferite
perspective și gânduri privind problemele lumii sau să dezbată, în general, evoluția mass
media în sine.”Siteurile ce au conținut Social Media pot apărea în diferite feluri și forme
precum:
TEXT – textul este adesea folosit pentru a ne exprima opiniile sau pentru a scrie pe
bloguri
IMAGINI – imaginile și fotografiile pot exprima orice, de la poze făcute în vacantă,
până la poze făcute de fotografi profesioniști
SUNETE – social media îți dă oportunitatea de a crea podcasturi, pentru ca prietenii tai
sau orice alți useri sa le poata downloada
VIDEO – în limbaj popular, siteurile video reprezinta acele siteuri care iți permit să
încarci filmulețul de la aniversarea ta întru-un loc unde poate fi vizionat de toata lumea
Cele mai populare tipuri de siteuri social media sunt extrem de faimoase in acest
moment. Câteva exemple ale acestor siteuri sunt:
– Rețelele de socializare – siteuri care iți permit să iți creezi un profil personal, iar apoi
să “chătuiești”(vorbești) cu ceilalți utilizatori, să discuți, să împărtășești conținut
informațional cu alții, precum prieteni și familie. Exemple principale ale siteurilor gen
rețele de socializare sunt MySpace, Bebo, sau Facebook.
– Wikis – wikiurile sunt siteuri care îți permit să creezi, editezi și să împărtășești
informații despre un anumit subiect sau topic. Spre exemplu, Wikipedia, este unul dintre
cele mai populare siteuri din lume, care te ajută să găsești informații de orice natura într-
un mod facil și relativ ușor față de “mersul la bibliotecă”.
– Video sharing – siteurile ce au această proprietate iți permit ție ca utilizator să
uploadezi și să împartășești clipurile tale personale cu restul comunității online. Un
exemplu perfect al unui site ce iți dă oportunitatea să realizezi acest lucru este YouTube.
– Photo sharing – siteurile în care iți poți împărtași fotografiile oferă userilor săi să
uploadeze poze și imagini într-un cont personal ce pot fi vizualizate de utilizatorii online
din lumea întreagă. Un exemplu concludent în acest site îl reprezinta Flickr.
– Agregatele de știri – agregatele de știri furnizează cele mai recente informații publicate
de userii diferitelor siteuri de orice gen din întreaga lume. De exemplu Digg, este unul
dinte cele mai mari agregate de știri, cu una dintre cele mai dedicate comunități.
– “Semnul de carte”social – acest gen de siteuri permit utilizatorilor sa marcheze in mod
public pagini web pe care ei le consideră valoroase, pentru a le împărtași mai târziu cu
alți utilizatori de internet
– Gamingul online – gamingul online este bazat adesea pe diferite comunitați. World of
Warecraft este cel mai elocvent exemplu de gaming online.
– Aplicații prezente – aceste siteuri iți permit să postezi micro bloguri- like posturi,
pentru a anunța ce faci în prezent. Twitter este un bun exemplu al acestei aplicații,
precum si Facebook.
Această listă nu este realizată sub nici o formă într-o maniera exhaustiva pentru că sunt

deasemeni mult mai multe tipuri de siteuri social media pe Internet. Și din cauză că
frontul social-media se află intr-o continuă mișcare , chiar daca exista o posibilitate de a
lista toate varietățile de siteuri social media care exista în prezent, va fi probabila
expirată în timp ce noi citim acest referat, deoarece noi și inovative siteuri media apar zi
de zi.
2. Diferențele dintre Social Media și mass-media tradițională
“Cei din afaceri se refera la social media ca la o media generata de client. O amenințare
comună care se regasește în toate definițiile Social Media, este un amestec de tehnologie
și interacțiune socială pentru co-crearea valorii.
Oamenii obțin informații, educatie, știri și alte date din media electronică și media
printată. Social Media este diferita de mass-media industrială și tradițională precum
ziare, televiziune și film. Aceasta este relativ foarte ieftină și accesibila, pentru a permite
oricui (chiar și persoanelor juridice) să publice și să acceseze informații, în comparație
cu mass-media traditională, care în general necesită resurse signifiante pentru a publica
informații.
O caracteristică împărtășita atât de Social Media, cât și de Mass-Media Tradițională, este
capabilitatea de a se adresa atât unor auditorii mari, cât și de o mărime mult mai redusă;
de exemplu, fie un post pe un blog, fie un show de televiziune, pot avea nici un
telespectator, sau milioane de telespectatori. Câteva dintre aceste proprietăți care ajută la
descrierea diferențelor dintre Social Media și mass-media tradițională sunt:
Întinderea – atât mass-media tradițională cât și tehnologiile Social Media oferă o scala
de măsurare și sunt capabile să ajunga la o audiență globala. Însă mass-media
traditională uzitează un tipar centralizat pentru organizare, producție și diseminare, pe
când Social Media este prin propria natură un sistem mai descentralizat, mai puțin
ierarhic, și se distinge prin mai multe puncte de producție și utilitate.
Accesibilitatea – mijloacele de producție pentru mass-media tradiționala sunt de obicei
în proprietate guvernamentala și/sau privata. Uneltele Social Media sunt oferite de
obicei publicului la un cost foarte redus, sau chiar gratis.
Folosința – mijloacele de producție în media tradițională necesita îndemânări
specializate și mult antrenament. Făcând o conversie, marea majoritate a mijloacelor de
producție ale Social Media NU necesita îndemanari specializate și nici antrenament, ci
doar o reinterpretare modesta a îndemanarilor deja existente; în teorie, oricine are acces
la Internet poate opera cu mijloacele de producție ale Social Media.
Imediatitatea – diferența de timp produsa de mijloacele de comunicare ale mass-mediei
tradiționale poate fi destul de lungă (zile, saptamani, sau chiar luni), în comparație cu
Social Media (care poate fi capabila practic de raspunsuri instantanee; doar participanții
determina orice întarziere în răspuns). Oarecum, mass-media industriala începe sa
adopte aspecte de producție ce sunt ascociate în mod normal cu uneltele Social Media,
astfel încât, acest atribut se poate demonstra că nu este distinctiv în timp.
Permanența – mass-media industrială sau tradițională, odată creata, nu poate fi alterată
sau modificată (odată ce un articol dintr-o revista este printat și distribuit, nu se pot face
modificari acelui articol), pe când Social Media poate fi modificata aproape instantaneu

prin commenturi sau prin editare.
Comunitatea media constituie un hibrid interesant între media tradițională și Social
Media. Astfel, comunitatea media deține de la radiouri, televiziuni și ziare, până la
bloguri și podcasturi, ce sunt conduse unele de profesioniști în domeniu, iar altele de
amatori, aceștia utilizând în organizarea și funcționarea mijloacelor media atât tipare de
munca ale mediei tradiționale, cât și tipare neconvenționale ale Social Media.”
2.1. Cele 5 pericole ascunse ale retelelor de socializare
Rețelele de socializare au în total milioane de utilizatori, unele dintre ele depășind chiar
numarul de locuitori ale unor țări precum Anglia, Franța, Spania sau Statele Unite ale
Americii, însă sunt aceștia bine protejați de “ochii din umbră”, escroci sau anunțuri
publicitare nedorite ? Se pare ca nu, conform spuselor lui Joan Goodchild, editor sef al
Chief Security Officer Online. Aceasta menționează că “intimitatea noastră poate avea
mult mai mult de suferit decat ne-am putea da noi seama, atunci când ne logam pe una
din astfel de rețele sociale, din cauza diferitelor erori de programare sau a eforturilor de
marketing făcute de astfel de companii”.
Spre exemplu, în luna mai a acestui an, compania Facebook a fost cat pe ce sa ia foc, la
figurat, atunci cand 15 organizații din domeniul vieții private și protecției
consumatorilor, au depus o plângere Comisiei Federale de Comerț(SUA), acuzând siteul,
printre alte lucruri, că manipuleaza setările de confidențialitate (privacy settings), pentru
a face ca informațiile personale ale membrilor să devina disponibile pentru uz comercial.
Deasemenea, unii dintre utilizatorii Facebook și-au gasit chaturile lor private accesibile
tuturor din lista contactelor lor – o mare breșă de securitate care a pus pe gânduri
oamenii la cât de sigur este acest site. În două cuvinte, conform Goodchild, “nu prea”.
“Invitată la emisiunea “The Early Show on Saturday Morning”, difuzată la rețeaua de
televiziune din SUA, CBS, Joan Goodchild a evidențiat 5 pericole ale rețelelor de
socializare, la care membrii acestor rețele se expun inconștienți:
Informațiile personale sunt împartașite cu terțe persoane
Setarile de confidențialitate revin implicit la un mod mai puțin sigur dupa fiecare
reorganizare a siteului
Anunțurile publicitare pot conține viruși
Prietenii tăi adevarați te fac în mod inconștient vulnerabil
Escrocii iși creeaza profile fictive”
Având în minte aceste pericole cu care se confruntă rețelele de socializare pot conchide
că potențialul pentru infracțiuni economice desfașurate prin intermediul internetului,
respectiv al rețelelor de socializare este real. Conform Internet Crime Complaint Center
(IC3 2009 Annual Report on Internet Crime Released), “victimele infractțunilor
informatice au avut de pierdut în anul 2009 aproximativ 559 milioane de dolari, acest
lucru însemnând o creștere a infracțiunilor de acest gen cu 110% față de anul precedent”.
Dacă nu suntem atenți atunci când utilizam aceste platforme sociale, putem fi puși în

fața unor furturi de identitate, sau chiar posibil a hărțuirii, dacă împărtașim informații cu
o persoană periculoasă pe care noi o consideram a fi prieten (friend). În acest sens aș
vrea să menționez și de Poliția Britanica care a raportat recent că “numărul infracțiunilor
la care aceștia au răspuns în ultimul an, infracțiuni ce implica binecunoscuta rețea de
socializare Facebook, au crescut cu 346 %”.
Deasemenea, în luna martie a anului 2010, cercetatorii de la VeriSign’s iDefense Group
au descoperit un hacker care vindea conturi de facebook ale diferitor persoane, inclusiv
cu parolele aferente, pe un forum underground dedicat hackerilor. A fost estimat ca
acesta avea în jur de 1,5 milioane de conturi pe care le vindea cu prețuri cuprinse între
25$ și 45$.
2.2. Statistici privind dezvoltarea Social Media
Un studiu al Universității din Maryland, USA, sugereaza că serviciile furnizate de Social
Media pot crea dependență, și că cei ce folosesc aceste servicii se îndreaptă spre o “frica
de a nu pierde ceva”. S-a observat că Facebook-ul este acum principala metoda de
comunicare între studenții din SUA.
Câteva universități chiar au introdus cursuri despre cele mai bune practici în social
media, pregătind astfel studenții pentru viitoare cariere de succes precum strategi
digitali.
Există nenumărate statistici privind consumul în ceea ce privește Social Media și
eficacitatea de a folosi Internetul, a indivizilor din lumea întreaga. Câteva din cele mai
recente statistici sunt:
“Rețelele de socializare sunt repsonsabile de 22% din tot timpul petrecut în mediul
virtual în SUA”
“Un total de 234 milioane de persoane cu vârste cuprinse între 13 ani și peste din SUA
foloseau dispozitive mobile în anul 2009
Twitter a procesat mai bine de un miliard de tweeturi în Decembrie 2009, și are o medie
de aproape 40 de milioane de tweeturi pe zi”
“Australia are unul dintre cele mai ridicate consumuri de social media din lume. In
consumul de Facebook, Australia este prima, cu aproape 9 milioane de utilizatori
petrecând aproape 9 ore pe lună pe acest site.”
“Numărul de consumatori social media cu vârsta de peste 65 de ani a crescut cu 100% in
timpul anului 2010, astfel unu din patru oameni din aceasta categorie de vârsta fac acum
parte dintr-o rețea de socializare pe internet”
“Începand din Iunie 2011, Facebook are 750 de milioane de membri”
“Facebook întrece Google în traficul săptămânal pe internet din SUA
Social Media a deturnat pornografia, aceasta fiind acum activitatea principala pe internet
Aplicațiile downlodate pentru iPod au ajuns la numarul de 1 miliard in 9 luni
Dacă Facebook ar fi o țară, ar fi a 3a ca populație din toată lumea
Un studiu al Departamentului de Educatie al SUA arată că studenții online i-au întrecut
pe cei care primesc învățăturile “față-în-față”

YouTube este al doilea motor de cautare din lume
In 4 minute și 26 de secunde, pe YouTube se uplodeaza materiale video a căror durată
depășește 100 de ore”
“Indienii petrec mai mult timp pe siteurile ce aparțin social media decat orice altă
activitate pe Internet”
“93% din afaceri (la nivel global), folosesc Social Media pentru promovarea produselor”
“Cea mai mare creștere în ceea ce privește siteurile cu conținut Social Media a avut-o
Facebook. A fost clasat ca numărul unu în ceea ce priveste rețelele de socializare.
Aproximativ 100 de milioane de utilizatori acceseaza acest site prin intermediul
dispozitivelor lor mobile.”
CAPITOLUL III
Studiu de caz “REVOLUTIA DE IASOMIE”
DIN TUNISIA
3.1. Imaginea de ansamblu
“Revoluția din Tunisia, denumită de presa occidentală “Revoluția de Iasomie” a fost o
campanie intensiva a rezistenței civile, ce a inclus o serie de demonstrații stradale ce au
avut loc în Tunisia, în principal în capitala acestei țări, respectiv Tunis. Evenimentele au
început în Decembrie 2010 și au condus la îndepărtarea din funcția de președinte al țării
a lui Zine El Abidine Ben Ali în Ianuarie 2011, însă demostrațiile de stradă, precum și
alte neliniști continuă și în ziua de astăzi. Demonstrațiile au avut ca fundament rata
foarte ridicata a șomajului, inflația, corupția, lipsa libertății de exprimare, precum si

condițiile de trai precare. Protestele au constituit cel mai dramatic val al nemulțumirilor
sociale si politice din Tunisia, din ultimele trei decenii, și au rezultat într-un număr
însemnat de morți si răniți, majoritatea drept urmare a acțiunilor forțelor de poliție și a
forțelor de securitate împotriva demonstranților. Protestele au fost declanșate de
Mohamed Bouazizi care și-a dat foc de viu în fața Primariei orașului natal pe 17
Decembrie si au condus la demiterea președintelui Zine El Abidine Ben Ali 28 de zile
mai târziu, pe 14 Ianuarie 2011, când acesta și-a depus în mod oficial demisia după ce
fugise în Arabia Saudita, terminându-și astfel mandatul de 23 de ani petrecuți la putere.
Sindicatele se presupune că au participat și au facut integral parte din această serie de
proteste. Protestele au inspirat acțiuni similare în toată Lumea Araba; Revoluția
Egipteană a început după evenimentele din Tunisia, și au condus deasemenea la
demiterea președintelui ce conducea de o viață Egiptul, Hosni Mubarak precum și la un
război civil în toată regula în Lybia ce a condus la demiterea președintelui Muammar
Gaddafi, după 42 de ani de domnie; totodată, în urma protestelor din Tunisia, s-au
inregistrat revolte și în Bahrain, Syria și Yemen precum și proteste la o scara mai larga în
Algeria, Iordania, Maroc, la granițele Israelului, Irak și Mauritania.
După plecarea lui Ben Ali, s-a declarat stare de urgență. Curtea Constituțională l-a
denumit pe Fouad Mebazaa președinte interimar, conform articolului 57 din Constituție.
Deasemenea s-a creat și un guvern interimar al coaliției, ce includea membri ai
partidului lui Ben Ali, Partidul Constituțional Democratic Liberal, în ministere cheie, și
alte figuri ale opoziției în restul ministerelor, alegerile parlamentare urmând sa aiba loc
peste 60 de zile. Cu toate astea, 5 dintre noii miniștri numiți, care nu faceau parte din
partidul al lui Ben Ali, au demisionat aproape imediat, iar protestele zilnice ce aveau loc
in Tunis și în alte orașe din Tunisia au continuat, cerând ca noul guvern să nu conțina
nici un membru al fostului partid aflat la conducere, și ca partidul în sine să fie dizolvat.
Pe 27 Ianuarie, Primul Ministru Mohamed Ghannouchi a remodificat guvernul,
îndepărtând toți foștii membri ai PCDL, cu excepția sa. Pe 6 Februarie noul ministru al
Internelor a suspendat toate activitațile de partid ale Partidului Constitutional Democrat
Liberal, motivând aceasta drept probleme de securitate. Partidul a fost dizolvat așa cum
protestatrii au cerut, la 9 Martie 2011.
Ca urmare a protestelor publice ce au continuat, Ghannouchi a demisionat și el la 27
Februarie, astfel Beji Caid el Sebsi devenind Prim-Ministru; alți doi membri ai
guvernului interimar au demisionat în ziua imediat urmatoare. Pe 3 Martie 2011,
președintele a anunțat alegerile pentru Adunarea Constituanta, care s-au desfășurat pe 23
Octombrie 2011, Partidul Islamist Nahdah câștigând majoritatea locurilor.”

3.2. Cum a accelerat Social Media Revolutia din Tunisia
Au fost Twitter și Facebook "cauza" Revoluției tunisiene și a protestelor din Egipt? Nu
conform lui Malcolm Gladwell, din moment ce el si alții au pus la îndoială rolul Social
Media în schimbarea socială în Africa de Nord. Dar el nu a fost acolo, și nici acei
observatori occidentali care iși dau cu părerea pe această temă, oferind dezbaterilor lor o
farîmă de abstract și academic.

Din fericire, cei care au schimbat lumea în acele zile au ajuns să iși spună propriile lor
povești, la fel ca și Rim Nour, o tânără protestatară tunisiană, la o prezentare în Statele
Unite ale Americii, ce a avut loc la sediul central NPR. Organizată de guru-ul Social
Media Andy Carvin, prezentare numită succint ”Social Media & Jasmine Tunisia
Revoluții: O vedere de ansamblu” ce a furnizat detalii fantastice cu privire la modul în
care tunisienii au folosit tehnologia pentru a accelera revoluția lor, iar în acest proces ne-
a dat o previzualizare a modului în care alte persoane din întreaga lume, ar putea să facă
același lucru . Cunostintele lui Rim Nour în tehnologie și relatii publice, nu numai că o
fac singurul calificat să vorbească despre aceste probleme, dar ea a fost, deasemenea, pe
stradă în timpul revoltelor, riscând consecințele pentru convingerile și drepturile
poporului ei. În ochii ei, instrumentele Social Media nu au provocat revoluția „- A fost o
revoluție tunisiană, nu o revoluție Twitter / Facebook / Wikileaks – dar cu siguranță ele
par să o fi accelerat”. În plus, acestea permit restulului lumii să privească și să ofere
sprijin, în orice mod cu putință. Și cum țara risca să se prabușească în haos,
instrumentele digitale, au ajutat oamenii să se organizeze pentru a proteja comunitățile
lor și câștigurile politice pentru care acestia au luptat.
Fundamente
Tunisia a fost un teren fertil pentru o revoltă precipitata de internet. În ciuda unei
populații bine educate (cu o vârsta medie de 24 de ani), guvernul nu a creat locuri de
muncă suficiente pentru numărul mare de tineri ce dețin diplome de liceu sau de studii
superioare, în special în părțile centrale și de vest ale țării. Cele 10 milioane de locuitori
ai Tunisiei, plus încă două milioane de cetățeni expatriați, sunt utilizatori avizi de
tehnologie, însă, cu toate acestea: 85% din populație are telefoane mobile (5%
smartphones), și aproximativ două milioane dintre ei sunt utilizatori de Facebook. La
momentul Revolutiei, Twitter a avut o amprentă mult mai mică, cu, probabil, 500 de
utilizatori activi în interiorul granițelor țării, dar după cum vom vedea, cine trimitea
tweeturi, a contat mult mai mult decât multimea de oameni care puteau să trimita
tweeturi. În practică, aceste instrumente au fost singurele disponibile pentru activism,
deoarece alte canale, cum ar fi YouTube au fost cenzurate de guvern. Potrivit Nour,
Revoluția sa desfășurat în trei etape de bază. În primul rând, protestele au izbucnit în
interiorul țării, după ce un tânăr si-a dat foc de viu pentru a protesta împotriva
tratamentului său, primit din partea autorităților. A rezultat o reprimarea brutală a tuturor
celor care s-au adunat la fata locului, de către politie, oferind astfel activiștilor imagini
șocante, pe care aceștia le-au răspândit on-line și care au generat tulburări. În al doilea
rând, în timp ce protestele se răspândeau în părți mai bogate ale țării, oamenii au ieșit pe
străzile din orașe precum Sfax și Tunis și au început să se organizeze cu telefoanele
mobile și prin intermediul Facebook. În cele din urmă, în timp ce președintele Ben Ali a
fugit, iar țara risca sa fie lasata în haos și dezordine, precum și in diverse manifestări de
violență aleatoare, oamenii din întreaga țară au folosit Social Media pentru a disipa
mesajele de dezinformare și să se organizeze pentru a contracara forțele de securitate,
simpatizanții regimului și jefuitori deopotrivă.

3.4. Protestele initiale
De fapt, evenimentele din decembrie și ianuarie au fost precedate de o campanie
spontană împotriva represiunii guvernului in luna Mai a anului 2010, în care oamenii au
reacționat la încercarea unui lider al opoziției de a începe un marș de protest prin
postarea de fotografii de susținere pe Facebook. Dar Revoluția a început într-adevăr la
jumătatea lunii Decembrie, cand tulburările civile au izbucnit în interiorul țării, după ce
un tânar vânzător de stradă pe nume Mohamed Bouazizi și-a dat foc – pentru a protesta
fată de relele tratamente aplicate de către un funcționarii guvernului, dar, deasemenea,
probabil ca și o expresie profundă de neajutorare în fața lipsei de oportunitate.
Protestele au început în orasul lui, Sidi Bouzid, departe de centrele de putere tunisiene,
dar au provocat rapid un răspuns violent din partea forțelor de securitate internă. În timp
ce protestatarii mărșăluiau, iar forțele de poliție aplicau măsuri crunte, ajungandu-se
chiar și la constrângerea fizica a participanților, opozanții puterii au calatorit in zonă și
au inceput să foloseasca diferite instrumente de înregistrare video digitale și Twitter
pentru a răspândi atrocitățile care se petrec, pe întreg teritoriul țării. Ei au avut o
mulțime de materiale de filmat, de la brutalitatea poliției, la acte de auto-sacrificiu,
multe din ele inspirate de gestul lui Mohamed Bouazizi. În acest moment, faptul că doar
câțiva tunisieni au postat tweeturi nu a contat – cei care sunt activiști cu experiență s-au
folosit de instrumentele Social Media pentru a se asigura că violența nu va trece
neobservată în rândul populației, atât din interiorul țării, cât și din străinătate. În termen
de o zi de la auto-incendierea lui Bouazizi, ei erau deja organizați în jurul unui hashtag
( „hashtag = este simbolul # folosit pentru a marca cuvinte cheie sau topicuri intr-un
tweet” ) comun Twitter.
3.5. Revoltele ajung sa aiba o natura virala
În termen de două săptămâni, intr-un mod alarmant și amenințător pentru guvern,
protestele au început să se răspândească în părțile mai prospere ale țării, inclusiv în
orașele Sfax și Tunis. Odata cu acest moment, mișcarea a devenit aproape un fenomen
viral, și atrăgând din ce în ce mai mulți oameni, centrul de acțiune online, s-a mutat spre
Facebook. Un mediu mult mai popular în Tunisia decât Twitter, intru-cât era mult mai
vizual și mai ușor de operat, Facebookul, prin intermediul fotografiilor și clipurilor
video postate a intermediat, în cazul protestatarilor, acționarea acestora într-un mod
instinctiv si profund (trecerea de la activismul pasiv – din fața calculatorului, la cel activ
și deschis – în mijlocul protestelor), răspandindu-se astfel în cercurile sociale online.
În acest stadiu, lumea exterioară Tunisiei a început să aibă o importanță mult mai mare.
Comunitatea online tunisiana era bagata în priza, și producea un efect de ecou – spre
exemplu cand tunisienii dormeau, cei din strainatate preluau rolul de a schimba
informații și de a convinge lumea sa se alăture cauzei lor. De exemplu, organizația
Nawaat.org ce iși are sediul în Olanda (al cărui fondator a creat o harta Google a
închisorilor secrete tunisiene in urma cu câțiva ani) posta Clipuri Video originare de pe
Facebook (și fără îndoială cea mai mare parte filmate cu telefoanele mobile), pe blogul
organizației, unde activiștii le gaseau cu ușurință și le răspândeau mai departe prin orice

canal online inimaginabil. Și bineînțeles, acest efect de amplificare a mers mult mai
departe de comunitatea tunisiană extinsă, cu activiști in multe țări și din diferite medii
culturale, contribuind la promovarea cauzei.
Televiziunea, deasemenea, a intrat în joc în timp ce protestele se răspândeau, deși nu
prin canalele interne, puternic cenzurate. Televiziunea prin satelit si prin cablu Al
Jazeera, a început în mod particular să ia clipuri postate pe web și să le difuzeze unei
mari audiențe, ceva care era crucial în răspândirea revoluției dincolo de o plajă
demografică relativ tanară: atâta timp cât mesajele antiguvernamentale erau
restricționate la doar canale de internet personale, părinții și bunicii protestatarilor le
puteau ignora sau respinge cu usurinta. Dar odată ce au inceput fie difuzate la televizor,
ele au devenit reale.
În cele din urmă, în timp ce guvernul a reușit să oprească aceste manifestări ale mass-
mediei, internetul a oferit o modalitate protestatarilor de a face găuri în poveștile
promulgate prin canalele oficiale.Astfel, când un clip video al unui contra-protest în
favoarea președintelui Ben Ali a fost difuzat la televizor, activiștii au putut posta imagini
proprii și filmulețe ale aceluiași eveniment care demonstra că foarte puțini oameni
participasera de fapt – camere de televiziune au fost atent plasate pentru a oferi iluzia de
o mare mulțime (o tactica comuna la mitinguri politice din SUA, deasemenea).
Într-un alt exemplu, activiștii au putut să demonstreze că mașinile care defilau pe străzi
în sprijinul guvernului, erau de fapt inchiriate, nu tocmai un semn al unui eveniment
spontan. Mai tragic, ei au postat clipuri ale unor persoane ucise de către poliție, la doar
câteva minute după ce președintele a declarat că guvernul nu va mai raspunde cu
violentă, inclusiv un filmuleț al unei femei tinere împușcata în cap în timp ce ea se
întorcea de la piață, cu o cutie de lapte în mână – ea a avut în mod eronat sentimentul că
era în siguranță pentru a ieși afara.
De-a lungul ultimelor zile de protest, canalele sociale, deasemenea, au ajutat oamenii să
ajungă la un consens rapid, în timp ce situația se schimba de la oră la oră. Atunci când
bloggerii, activiștii și muzicienii au fost adunați și luați în custodie de către autoritati,
protestatarii au schimbat cauza inițiala pentru argumentarea eliberarii acestora. De
fiecare dată când președintele vorbea, oamenii scriau în interiorul rețelelor de socializare
în numere extrem de mari și ajungeau la un acord in care demonstrațiile trebuiau să
continue. Și atunci cand prim-ministrul țării a încercat să invoce constituția la 14
Ianuarie, avocați și alții au putut să demonstreze că el a citat o parte greșită a
documentului și, prin urmare, incerca sa acționeze ilegal, o mutare care a eșuat si s-a
întors împotriva sa.
Democrația în spațiul arabo-islamic.
În aprilie 2005, Națiunile Unite au dat publicității Raportul pe 2004 asupra dezvoltării
umane în lumea arabă, raport întocmit de Programul Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare28. Scopul raportului este enunțat în preambul astfel: raportul are în vedere să
lanseze un proiect de renaștere în spațiul arab, prin incitarea la o dezbatere serioasă în
jurul lipsei libertăților și a bunei guvernări în această zonă. Raportul insistă asupra
necesității unei reforme la toate nivelurile societății care, se specifică, nu se poate realiza

în absența un mediu social favorabil. În calea realizării acestei reforme, conchide
raportul, se ridică obstacolele politice, sau altfel spus, guvernările din țările arabe.
În anii ‘80 ai secolului XX, țările arabe cunosc o perioadă de destindere, care a putut să
pară chiar un început timid de democratizare (schimbarea de regim în Tunisia, venirea
lui MuhammadHusnī Mubārak în Egipt, deschiderea Marocului către o colaborare cu
europenii, etc.), dar și o mobilizare a elementelor islamiste, mai ales în Egipt, Nordul
Africii și Regatul Hașemit al Iordaniei. Revigorarea mișcărilor islamiste, pe fondul
acestei relaxări a mediului politic, a readus în discuție tema incompatibilității dintre
islam (înțeles, în această dimensiune, ca sistem de norme care reglementează, parțial sau
total, structura și funcționarea socialului în țările musulmane) și democrație. De această
evoluție a mișcărilor islamiste care câștigă teren și susținere populară în fața unor
regimuri din ce în ce mai în criză de legitimitate, profită guvernările însele care își vor
motiva, astfel, decizia de restrângere și îngrădire a libertăților. Desigur, nu lipsește din
această ecuație nici sprijinul, direct exprimat sau subînțeles, al marilor democrații
occidentale care au ca prioritate de politică externă păstrarea în zonă a unor regimuri
stabile și excluderea de pe scena politică a mișcărilor religioase islamice. Teama de un
succes electoral iminent al islamiștilor, în cazul organizării de alegeri libere după model
occidental, explică atitudinea pasivă, de încuviințare, pe care o adoptă democrațiile lumii
în fața abuzurilor recurente ale guvernărilor autoritare din țările arabe.
Înainte de a porni o analiză credem că ar fi necesară clarificarea unui alt aspect: cazurile
care vor fi luate în discuție reprezintă niște procese elective întâmplate în sisteme cu un
nivel scăzut de democratizare (Egiptul este o țară care trăiește din 1981, sub regimul
stării de urgență, instituită în urma asasinării președontelui Anwar Sadat de către un
membru al grupării Fraților Musulmani; cât privește atât Irakul, dar și Teritoriile
Palestiniene, ele sunt considerate, cel mai adesea, teritorii aflate sub ocupație străină, de
unde decurge o situație cu totul particulară).
Analizând cele trei cazuri – Egipt, Irak, Teritoriile Palestiniene – este necesară o primă
observație: ascensiunea elementelor religioase în cercurile superioare ale puterii, aflată
de decenii în mâna laicilor (Partidul Național Democrat al lui Husnī Mubārak în Egipt,
gruparea Fatah în Teritorii, partidul
Ba‘th al lui Saddam Hussein, în Irak), este o trăsătură comună celor trei situații.
Fenomenul de revenire a elementelor religioase în prim planul vieții politice din lumea
arabă și musulmană, pe fondul desfășurării unor procese cu tentă democratică, ridică
semne de întrebare asupra finalității demersului democratic însuși, în forma concepută în
cancelariile occidentale. Va ajuta acest rezultat la implementarea democrației de tip
occidental în zonele respective, așa cum prevede planul?
Ultimile alegeri prezidențiale din Tunisia, ca să luăm un prim exemplu, desfășurate în
octombrie 2004, au loc în urma modificării constituției în sensul dorit de președintele
Ben Ali29, care obține astfel un al patrulea mandat în fruntea republicii. Cei doi
contracandidați pentru funcția prezidențială au creat cadrul pluripartit al desfășurării
alegerilor. Partidul30 lui Ben Ali, de guvernământ, a obținut 80% din fotoliile

parlamentului bicameral tunisian. Scena politică prezintă un pluralism de fațadă, dat
fiind faptul că cele mai importante partide din opoziție au boicotat alegerile (de
exemplu, Partidul Democratic Progresist, PDP, căruia i-a fost refuzată propunerea de
candidatură la președinție). În ceea ce privește drepturile omului, deși este o cerință
stipulată de toate acordurile semnate între Tunisia și democrațiile occidentale, acestea
din urmă pun mai degrabă accentul pe importanța aliatului tunisian în lupta împotriva
terorismului. Astfel, legea antiteroristă, promulgată la 10 decembrie 2003, este utilizată,
de cele mai multe ori, de către putere ca legitimare pentru atingerile aduse drepturilor
persoanelor, și în special dreptului acestora la un proces echitabil. Consiliul Național al
Libertăților din Tunisia denunță nepotismul familiei lui Ben Ali; corupția fiind una dintre
tarele economiei tunisiene invocate și de Raportul asupra Dezvoltării Umane în Lumea
Arabă, întocmit de Națiunile Unite în 2004.
Așadar, o stabilitate durabilă în această zonă care sprijină energetic economia vestică
este de preferat unei alternative care ar putea să îmbrace forme experimentate deja în
Republica Islamică Iran. Este o politică interesată pe care Occidentul o practică selectiv,
în funcție de zone și de importanța lor economico-strategică. Resursele energetice ale
Orientului Mijlociu, în mod particular, dar și nevoia unui cadru de securitate care să
permită exploatarea acestora, au contribuit, paradoxal am spune, la menținerea acestei
regiuni într-o stare de dublă subordonare, față de regimurile autoritare aflate la putere și
față de protectorii acestora. În cartea sa Orient-Occident, la fracture imaginaire,
Georges Corm se întreabă asupra viitorului Orientului Mijlociu în cazul diminuării
rezervelor de petrol sau dispariției acestora într-un viitor apropiat. Punctul de greutate al
centrului intereselor mondiale s-ar muta, în mod cert, spre alte zone, Asia Centrală fiind
în planurile previzibile și deja demarate.
Să ne oprim, în cele ce urmează asupra unor cazuri recente de exercițiu democratic în
zona Orientului Mijlociu.
După anunțarea rezultatelor alegerilor legislative din Palestina , desfășurate în 25
ianuarie 2006 câștigate de Hamas, opinia publică occidentală are o reacție de felul celei
avute de jurnalistul lui Le figaro Pierre Rousselin:
„(…) La situation créée est un paradoxe: après s’être montrée incapable de renforcer une
OLP laïque et modérée face aux fondamentalistes du Hamas, voilà que la communauté
internationale est invitée par les circonstances à aider les intégristes à gouverner.”
Alte opinii remarcă dimensiunea procesului electoral democratic în baza căruia Hamas a
ajuns la putere. Este absolut incredibil, exclamă Guillame Goubert în La Cr