Obiectului și importanța [627074]

Obiectului și importanța
dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite ori sancționate de
statul roman . Reprezintă un sistem foarte vast, format din numeroase ramuri și instituții
juridice.
Inițial, exista confuzia specifică popoarelor antice conform căreia dreptul înseamnă
morală sau dreptul înseamnă religie. Romanii au reușit, spre deosebire de alte popoare antice,
să creeze în timp o distincție foarte clară între normele juridice , normele religioase și normele
morale. Un comentariu marginal ar fi că, dacă grecii erau considerați un popor de filozofi,
romanii erau un popor de juriști.

Justinian ne-a transmis definiția jurisprudenței/științei dreptului (realizând o confuzie
între drept și morală):

„Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia,
Jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane,
iusti atque iniusti scientia”
știința a ceea ce este drept și nedrept.

Ulpian ne-a transmis principiile fundamentale ale dreptului:

„Juris praecepta sunt haec:
Principiile dreptului sunt acestea:
honeste vivere alterum
a trăi în mod onorabil
non laedere
a nu vătăma pe altul
suum cuique tribuere ”
a da fiecăruia ce este al său.

Celsus ne oferă o definiție a dreptului: „ Jus este ars boni et aequi ” – Dreptul este arta
binelui și a echității. Echitatea are o dublă accepțiune: morală și juridică.

Un aspect important al poporului roman este conservatorismul lor exprimat prin
rigiditatea normelor juridice pe care le-au creat, inițial dovedind un formalism excesiv.
Un alt aspect notabil este pragmatismul romanilor, dovedit prin exemplarul lor simț
practic în cercetarea fenomenului juridic în strânsă legătură cu cerințele practicii. Jurisconsulții
analizau cazuri reale și oferea principii de drept aplicabile altor cazuri reale.
Multe dintre definițiile juridice au fost preluate de la greci, mari teoreticieni, în timp ce
jurisconsulții romani au avut mai degrabă preocupări de ordin practic.

Școlile dreptului roman
Încă din Evul Mediu au fost puse bazele unor școli de cercetare care urmăreau să
reconstituie tezaurul gândirii juridice romane, urmate de școli evoluate în secolele care au
urmat:

 Școala de la Ravenna – a funcționat între secolul al VII-lea și secolul al IX-lea.
Reprezentanții acestei școli au creat lucrări care nu ne-au parvenit, dar lipsite de
rigoare științifică (prezumat) fiindcă nu aveau în vedere Digestele lui Justinian .
 Școala de la Pavia – a apărut în secolul al X-lea. Este similară școlii de la
Ravenna.
 Școala glosatorilor – apare în secolul al XI-lea la Bologna. Glosatorii au
elaborat lucrări pornind de la metoda exegetică – ei explicau de așa manieră
textele juridice romane astfel încât să poată fi înțelese și de către
profani/necunoscători. Această școală avea un scop teoretic, nu practic.
Glosatorii cunoșteau Digestele .
Cel mai valoros reprezentant a fost Accursius , autorul Marii Glose , care
cuprindea 96.000 de comentarii/glose.
În cadrul Școlii glosatorilor au existat 2 curente:
o directă – glosatorii analizau normele dreptului roman în forma lui pură,
astfel cum au fost elaborate în epoca clasică.
o indirectă – glosatorii analizau fragmentele prezente în Digeste.
 Școala Bartoliană (școala postglosatorilor ) –fondată în secolul al XIV-lea la
Bologna de către Bartolus. Cercetătorii școlii se utilizau de metoda dogmatică ,
deoarece nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele.
Scopul cercetătorilor era să extragă din glose principii juridice aplicabile
în practica instanțelor judecătorești, deci școala urmărea finalități practice.
Principiile juridice formulate de către postglosatori s-au aplicat pe
teritoriul Europei de Apus, mai cu seamă în Germania, deoarece în secolul al
XV-lea germanii au renunțat la dreptul lor național (primitiv) în favoarea
principiilor formulate de Școala Bartoliană . În Germania, în secolul al XVI-lea
s-a format un nou sistem de drept – usus modernus pandectarum (Dreptul
modern al Pandectelor). „Pandectele” reprezenta denumirea pe care grecii au
dat-o Digestelor.
 Școala istorică a dreptului roman – fondată în secolul al XVI-lea în Franța de
către profesorul Andre Alciat. Metoda utilizată a fost cea științifică . Cel mai
valoros reprezentant a fost Jacques Cujas care a încercat să reconstituie operele
jurisconsulților clasici pe baza fragmentelor din Digestele lui Justinian .
Demersul său a fost finalizat de Otto Lenel prin lucrarea sa Palingensia Juris
Civilis.
Școala aceasta a revăzut studiile de drept roman și au înlocuit latina
barbară a bartoliștilor cu o latină mai evoluată. Ei s-au bazat pe câteva surse nou
apărute de cunoaștere a dreptului roman clasic:
o Sentințele lui Paul .
o Prescurtările lui Valerius Probus .
 Noua școală istorică a dreptului roman – fondată în 1802 la Marburg de către
Savigny. Cercetătorii pretindeau că originea dreptului se află în spiritul
popoarelor, iar statul era un factor eminamente pasiv, care nu legifera, ci lua act
de voința poporului, voință pe care statul o îmbrăca cu o „haină juridică”.

Reprezentanți ai cercetării dreptului roman:
 Theodor Mommsen.

 P.F. Bonfante.
 Paul Frederic Girard.
 Rudolf von Jherine.

 Titu Liviu Maiorescu – Dreptu publicu românescu .
 Ștefan Longinescu.
 Constantin Stoicescu.
 Ion Cătuneanu.

 Constantin Tomulescu.
 Mihail Jacotă.
 Vladimir Hanga.

Drept public/Drept privat
Distincția între dreptul public și cel privat a fost sesizată de către romani și transmisă
în consecință printr-o celebră definiție a lui Ulpius Domitius – Ulpian:

„Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat,
Dreptul public este cel care privește organizarea statului roman,
privatum quod ad singulorum utilitatem ”
dreptul privat privește interesele fiecăruia.
Definiția este criticabilă întrucât tinde să înfățișeze dreptul privat ca fiind un instrument
destinat să apere la fel interesele tuturor membrilor societății. Ulpian omite să sesizeze că
dreptul exprimă interesele forței sociale care deține puterea politică.
Criteriul corect de delimitare între drept public și drept privat îl reprezintă sfera de
reglementare:
 dreptul public reglementează raporturile sociale stabilite între stat, ca titular al
puterii, și celelalte subiecte de drept.
 dreptul privat reglementează raporturile sociale stabilite între persoane, fie ele
fizice sau juridice, raporturi care, de regulă, au un conținut patrimonial.

Influența dreptului privat roman asupra evoluției dreptului românesc
Se delimitează în trei perioade distincte:
 Epoca formării poporului român și a dreptului său obișnuielnic (cutumiar).
În Dacia Traiană, în procesul sintezei etnice dintre civilizațiile dacă și
romană, s-a petrecut un fenomen de sincretism juridic prin care au fost
asimilate instituții ale dreptului privat roman.
Inițial, normele romane erau rezervate exclusiv cetățenilor romani care
trăiau în Dacia, dar cu timpul, normele romane s-au aplicat și populației
autohtone, dovadă în acest sens având Tripticele din Transilvania de la
Alburnus Maior – o culegere de contracte de vânzare-cumpărare, împrumut,
depozit, muncă.
Din interacțiunea daco-romană au rezultat instituții juridice cu o
fizionomie originală și uneori cu funcții superioare normelor dreptului

privat roman. Influența dreptului roman în această perioadă s-a realizat pe o
cale directă, nemijlocită .
 Epoca dreptului feudal scris românesc.
Influența în această perioadă a fost indirectă , realizându-se pe filiera
bizantină, printr-o serie de legi bizantine:
o Prohironul.
o Epanagoga.
o Bazilicalele.
o Hexabilul lui Constantin Armenopol.
Influența acestor documente a fost vizibilă în pravilele românești apărute în
secolele XV-XVII sau alte scrieri, cum ar fi:
o Cartea românească de învățătură
o Îndreptarea Legii
o Pravilniceasca Condică
o Codul Calimachi
o Legiuirea Caragea.
 Epoca elaborării codurilor moderne .
Codul Civil din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, intrat în vigoare în
1865, elaborat după modelul Codului Civil Napoleonian, s-a adresat direct
normelor dreptului roman, în special Digestelor , de unde au preluat
nealterat construcții juridice, categorii sau principii care au servit exprimării
juridice a noilor realități social-economice din acele timpuri.
Această preluare directă se resimte în special în materia bunurilor și a
obligațiilor.
În 2011 apare un nou Cod Civil care preia aceleași principii, categorii și
construcții juridice prezente în Digeste.

Diviziunile dreptului roman
Diviziunea fundamentală a dreptului – summa divisio , confirmată și de Cicero, este
aceea între drept public și drept privat.
Ulpian sesizează faptul că dreptul privat se împarte în mai multe categorii:
 Ius civile – dreptul civil.
Într-o primă accepțiune , prin drept civil se înțelege totalitatea normelor
juridice aplicabile exclusiv între cetățenii romani, motiv pentru care ius civile mai
poartă și denumirea de ius quiritium . Romanii au perpetuat un sistem juridic
ermetic, închis, deoarece nu recunoșteau străinilor niciun drept (chiar mai mult, în
primele secole ale existenței statului roman, străinii veniți la Roma cădeau automat
în sclavie).
Această atitudine se explică prin caracterul natural-închis al economiei romane
în primele secole ale existenței sale, schimburile și contactele cu alte comunități
erau pasagere. Pentru a face inaccesibil dreptul roman străinilor, romanii au creat
un sistem complex de solemnități și formalități excesive în cadrul sistemului juridic.
Către sfârșitul Republicii, la Roma a avut loc o revoluție economică în cadrul
căreia producția de mărfuri a luat amploare, iar în consecință, comerțul a devenit
mai frecventabil. În aceste noi condiții, vechiul drept civil devine anacronic prin
prisma rigidității sale grefate pe utilizarea formulelor solemne. Dreptul devine o

piedică în calea dezvoltării relațiilor de schimb, motiv pentru care romanii au
adaptat vechiul drept prin intervenția pretorului care crea noi mijloace procedurale
de drept privat roman.
Cu timpul, regimul străinilor la Roma s-a modificat, instituindu-se ospitalitatea
și clientelele. Oaspete era considerat străinul care venea la Roma pentru o perioadă
determinată și care, pentru a nu cădea în sclavie, se punea sub autoritatea unui
cetățean roman de vază. Clientul era străinul care venea la Roma pentru o perioadă
mai îndelungată și care trebuia să apeleze la un cetățean roman important, denumit
patronus, care să-i garanteze atât reputația sa, cât și bunurile sale, acordându-i dacă
era necesar sprijin în ce privește probleme juridice ale străinului.
Într-o a doua accepțiune , ius civile cuprinde normele și principiile de drept
survenite prin interpretarea jurisconsulților.
Într-o a treia accepțiune , ius civile reprezenta întregul drept privat roman, cu
excepția celui izvorât din edictele magistraților, acesta configurându-se ca o ramură
de drept distinctă, denumită drept pretorian .
 Ius gentium – dreptul ginților.
Era un drept creat pentru a fi aplicabil în raporturile dintre cetățenii romani și
peregrini (străini). Această ramură a dreptului privat roman s-a extins odată cu
dezvoltarea relațiilor economice la nivelul societății romane, dezvoltare ce a pretins
contactul cu comercianții străini.
Ius gentium este o replică la adresa rigidității și formalismului ius civile.
Ius gentium se caracteriza prin suplețe, elasticitate , simplitate și eficiența
instituțiilor . Spre deosebire de ius civile, ius gentium puneam în prim-plan voința
umană, factorul subiectiv uman, iar actele încheiate conform dreptului ginților se
încheiau de regulă prin simpla manifestare de voință a părților contractante, fără a
se face apel la simbol, ritual, solemnitate.
Aceste avantaje i-au determinat pe romani să aplice uneori în raporturile dintre
normele ius gentium , ajungându-se ca în epoca postclasică dreptul ginților să
înlocuiască dreptul civil roman.
Din texte reiese că ius gentium desemna „dreptul internațional public”, mărturie
în acest sens fiind afirmația lui Titus Livius, conform căruia dreptul ginților ar fi
dreptul aplicabil în raporturile dintre cetăți (state).
Din alte texte reiese că uneori ius gentium era confundat cu ius naturae.
 Ius naturae – dreptul natural.
La romani, ius naturae desemna un sistem de principii valabil pentru toate
popoarele și pentru toate timpurile. Ulpian susținea că dreptul natural ar fi un drept
aplicabil tuturor viețuitoarelor.
Romanii se inspiră din filosofia greacă, în special filosofia stoică, în elaborarea
noțiunii de drept natural, așadar, ius naturae deține o valoare filosofică, nu juridică.
Conceptul de ius naturae este fantastic (fiindcă romanii nu puteau cunoaște
toate popoarele contemporane lor pentru a crea un sistem de drept aplicabil tuturor)
și fals (nu toate popoarele se afla la același nivel de dezvoltare socio-economică,
drept urmare, nu pot avea același sistem normativ).
Conceptul de ius naturae a fost valoros în epoca revoluției burgheze fiindcă el
evoca un drept comun pentru toate ființele umane, promovând egalitatea tuturor în fața legii.
Ideea de ius naturae a stat la baza teoriei contractului social a lui J.J. Rousseau.

Documentele dreptului roman
Cu privire la configurarea și evoluția dreptului roman avem o serie de izvoare, pe care
le putem împărți în trei categorii:
 Texte epigrafice – inscripții gravate pe marmură, bronz, tăblițe de lemn.
Ne oferă informații despre viața și textele unor legi sau unor documente oficiale,
dintre care notabile sunt următoare:
 Lex coloniae genitivae Juliae – o tablă de bronz care cuprinde un fragment
dintr-un regulament prin care Caesar organiza o colonie.
 Tabula Hebana – cuprinde textul unei reforme electorale din timpul
Împăratului Augustus.
 Lex de imperio Vespasiani – o tablă de bronz care se referă la puterile cu
care era învestit Vespasian.
 Tabulae Herculanensis – table de bronz descoperite sub ruinele orașului
Herculane care cuprinde textele a două senatusconsulte .
 Lex rubria de Gallia cisalpina – o lege agrară de împroprietărire.
 Tripticele din Transilvania – 25 de tăblițe cerate de lemn descoperite la
Alburnus Maior cuprinzând o culegere de contracte.
 Papyri – cuprind textele importante ale unor documente sau scrieri juridice, cum ar
fi:
 2 senatusconsulte din timpul Împăratului Claudiu.
 Edictul Împăratului Caracalla din 212 e.n. prin care se acorda cetățenie
romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului.
 Manuscrisul palimpsest descoperit la biblioteca din Verona în 1816 de către
Barthold Georg Niebuhr. Niebuhr a reușit să releve scrierea inițială și a
descoperit Institutele lui Gaius . Secolul următor a fost descoperit un alt
papirus, Noul Gaius /Gaius din Egipt .
 Texte istorice și literar – ne oferă date importante despre viața romanilor și
normele juridice care erau aplicate.
Scriitori importanți sunt:
 Istorici: Titus Livius, Tacit, Suetoniu, Salustius, Caesar, Cornelius
Nepos, Pliniu (cel Tânăr și cel Bătrân).
 Literari: Cato, Lucrețiu, Horațiu, Terențiu.

Istoria socială
și politică a Romei

Istoria Romei poate fi periodizată în două epoci:

 Epoca prestatală /epoca gentilică a durat de la fondarea orașului Roma până la fondarea
statului roman . Originile Romei ne sunt relatate indirect de către istoriografi din secolul al
III-lea î.e.n. și secolele următoare, prin tradiții sau legende. Potrivit acestor surse incerte,
Roma ar fi fost fondată la 753 î.e.n. de către trei triburi: sabinii, latinii și etruscii.
Membrii triburilor și urmașii lor purtau denumirea de patricieni . Proveniți din rândul
autohtonilor, trăiau la Roma și plebeii.
Conducerea Romei era realizată exclusiv de către patricieni prin intermediul a trei
organisme sociale, dar fără caracter statal :
 Comitia curiata – era adunarea patricienilor, organizată în:
 300 de ginți.
 30 de curii.
 3 triburi.
Comitia curiata lua hotărârile cele mai importante din societate. De asemenea,
alegea regele.
 Rege – avea atribuții de ordin religios și militar.
 Senat – era format din șefii ginților, așadar, cuprindea 300 de membri . El
avea atribuțiunii specifice „sfatului bătrânilor”, din societatea prestatală
(gentilică).
Din cauza diferențelor social-economice dintre plebei și patricieni , societatea prestatală a
fost caracterizată de un conflict perpetuu dintre cele două clase sociale care s-a finalizat
prin fondarea statului roman.
La jumătatea secolului al VI-lea î.e.n., regele Servius Tullius iniția două reforme prin care
s-au pus bazele statului roma:
 reforma socială – întreaga populație a Romei era împărțită în cinci categorii
sociale, fără a se crea o distincție între plebei și patricieni, pe criterii de
avere. Aceste cinci categorii erau la rândul lor împărțite în centurii – unități
militare și unități de vot (fiecare centurie dispunea de un vot). Categoriile
erau:
 persoanele cu o avere peste 100.000 de ași.
 persoanele cu o avere între 75.000 și 100.000 de ași.
 persoanele cu o avere între 50.000 și 75.000 de ași.
 persoanele cu o avere între 25.000 și 50.000 de ași.
 persoanele cu o avere între 11.000 și 25.000 de ași.

 reforma administrativă – teritoriul Romei a fost împărțit pe circumscripții
administrative, denumite triburi. În acest sens, tribul era o unitate
administrativ-teritorială , adică un cartier. Existau patru triburi urbane și
17 triburi rurale.
 Epoca statală – s-a desfășurat de-a lungul mai multor perioade: dispuneau de 98
de centurii/voturi
dispuneau de 95
de centurii/voturi
total: 193 de centurii/voturi

o Regalitatea – de la fondarea statului roman (jumătatea secolului al VI-lea î.e.n. până
la fondarea Republicii Romane (509 î.e.n.).
În această perioadă, pe plan social s-a adâncit conflictul dintre plebei și patricieni,
datorită discriminărilor pe plan economic (teritoriile cucerite intrate în posesia
statului, cu titlu de ager publicus , se aflau în apanajul exclusiv al patricienilor),
juridic (caracterul secret al normelor) și politic (excluderea plebeilor din ședințele
comitiei curiata).
Pe timpul Regalității , normele dreptului erau exprimate prin obiceiuri juridice
nescrise, ținute secret de către pontifi.
În timpul Regalității apare sclavia sub o formă domestică (sclavii erau puțini și erau
tratați ca membri inferiori ai familiei).
În această perioadă existau următoarele instituții:
 Adunările poporului:
 Comitia curiata – plebeii nu aveau acces la ședințele acestei adunări.
Exercită atribuții de ordin religios și în domeniul privat.
 Comitia centuriata – plebeii aveau acces la ședințele acestei adunări.
Este principalul organ legislativ. Are atribuții administrative și
judiciare.
 Regele – devine un veritabil șef de stat și exercită atribuții militare, judiciare
și administrative.
 Senatul – organism cu caracter consultativ.
o Republica – de la fondarea Republicii (509 î.e.n.) până la fondarea Principatului (27
î.e.n.).
Pe plan social, conflictul plebei-patricieni continuă, dar cele două categorii sociale
se uniformizează simțitor în secolul al III-lea î.e.n., odată cu concesiile patricienilor.
Gințile se dizolvă, dar apar noi clase sociale pe fondul dezvoltării economiei de
schimb:
 nobilii – deținătorii înaltelor magistraturi republicane și urmașii lor.
Nobilii au fost prim-reprezentanți pentru sistemul republican, pe
care au încercat perpetuu să-l conserve.
 cavalerii (homini nobili ) – îmbogățiți de pe urma diverselor afaceri.
Promovau o formă de stat centralizată care să asigure ordinea
necesară comerțului. Între nobili și cavaleri au existat felurite
conflicte care au culminat în a doua jumătate a secolului I î.e.n.
printr-o serie de războaie civile, soldate cu victoria cavalerilor și
instaurarea Principatului.
 proletarii – vine de la cuvântul proles – copil, deoarece singura
avere a proletarilor era reprezentată de copii, fiind foarte săraci. Ei
veneau la Roma din întregul spațiu italian și trăiau pe seama statului.
Statul roman le distribuia periodic hrană fiindcă erau cetățeni romani
și aveau drept de vot.
Tot pe plan social, sclavia a devenit clasică, iar viața economică se întemeia în bună
parte pe munca sclavilor.
Din punct de vedere juridic, sclavul era un bun – res, iar stăpânul – dominus îl putea
vindea, închiria, schimba, greva cu servituți, ipoteca, pedepsi sau ucide, deoarece
dominus dispunea de ius vitae ac necis (dreptul de viață și moarte). Această stare

de fapt a determinat o serie de răscoale ale sclavilor, notabilă fiind răscoala condusă
de Spartacus în perioada 73-71 î.e.n..
În această perioadă existau următoarele instituții:
 Adunările poporului :
 Comitia curiata – pierde din importanță, rezumându-se la a învesti
magistrații cu imperium și la a aproba unele acte legate de
organizarea familiei și de domeniul succesoral.
 Comitia centuriata – este reorganizată în 241 î.e.n. când numărul
centuriilor crește de la 193 la 373. De atunci, prima categorie pierde
majoritatea, iar păturile mijlocii și sărace câștigă putere. Deducem
de aici să statul roman devenea o democrație de tip sclavagist .
Atribuțiile comitiei erau:
– alegerea consulilor, cenzorilor și pretorilor.
– adoptarea legilor.
– judecarea apelurilor.
 Concilium plebis – adunarea plebeilor adopta hotărâri denumite
plebiscite . Din secolul III î.e.n. participă și patricienii la aceasta.
Consiliul era convocat de către tribun.
 Comitia tributa – cuprindea toți cetățenii Romei, organizați pe
triburi/cartiere, fiecare cartier având un vot. În secolul al III-lea
î.e.n., numărul cartierelor s-a majorat la 35.
Atribuțiile comitiei erau:
– să îi aleagă pe cvestori și pe edili.
– să judece procesele penale ca instanță de apel.
– cvasi-competență legislativă.
 Senatul – principalul factor de echilibru în stat, având o serie de atribuții:
– conducea politica externă a Romei.
– administra finanțele statului.
– organiza provinciile cucerite.
– supraveghea moravurile romanilor și respectarea normelor
religioase.
– ratifica legile adoptate în adunări.
În componența Senatului intrau în timpul Republicii patricieni și plebei,
iar numărul membrilor ai Senatului s-a majorat treptat: în timpul lui
Sylla, de la 300 la 600, iar apoi, în timpul lui Caesar, de la 600 la 900.
 Magistrații – erau înalți demnitari ai statului roman, care exercitau
atribuții diverse: administrative, judiciare, militare .
Magistrații erau aleși de către popor, având, de regulă un mandat de un
an. De asemenea, magistraturile erau onorifice, deoarece nu erau
remunerați pentru munca depusă.
Magistraturile erau colegiale fiind aceleași atribuții erau exercitate de
cel puțin doi magistrați. Acești magistrați nu aveau o ierarhie, nu se
subordonau unul altuia, dar se supravegheau reciproc unii pe ceilalți.
Unii magistrați se bucurau de:

– imperium – dreptul de a comanda , adică de a convoca
adunările poporului și de a comanda legiunile. De imperium
se bucurau consulii, pretorii și dictatorii .
– potestas – dreptul de a administra. De potestas se bucurau
tribunii, cenzorii, cvestorii și edilii curuli .
Existau următoarele tipuri de magistraturi:
 Consulii – cei mai vechi magistrați, instituția Consulului a fost
creată după înlăturarea lui Superbus Tarquinius când a fost
instaurată Republica . Consulii funcționau în număr de 2 și
îndeplineau atribuțiile laice ale foștilor regi, în timp ce de
atribuțiile religioase dispunea pontifex maximus . Consulii aveau
următoarele atribuții:
– comandau armata.
– judecau în domeniul dreptului public și privat.
– convocau adunările poporului.
– numeau sau revocau senatori.
Cu timpul, atribuțiile consulilor au fost limitate, deoarece
patricienii nu au mai avut exclusivitate la această magistratură
(începând cu anul 367 î.e.n., când unul dintre consuli a fost
admis să fie plebeu).
 Pretorii – erau cei mai importanți magistrați judiciari romani.
Instituția preturii a apărut odată cu privarea consulilor de la
competența de a organiza procese contencioase. Inițial, la pretură
au avut exclusivitate, patricieni, fapt care a durat câteva decade.
Pretorii aveau atribuția de a organiza judecarea proceselor
private. Pretorul urban organiza procesele dintre cetățeni, iar
pretorul peregrin organiza procesele dintre cetățeni și peregrini.
Pretorii au fost creatori de drept prin edictele lor, inovând
procedură civilă romană, îmbunătățind dreptul roman devenit
anacronic noilor realități social-economice.
 dictatorii – avea un caracter excepțional. La această magistratură
se recurgea doar cu ocazia unor profunde crize economice sau
politice, context în care întreaga putere era încredințată unui
dictator, celelalte magistraturi fiind suspendate. Mandatul
dictatorului dura 6 luni, cu posibilitatea prelungirii cu 6 luni.
 tribunii – erau 5 magistrați aleși exclusiv dintre plebei, a căror
funcție era de a apăra interesele plebeilor față de eventualele
abuzuri comise de alte magistraturi. Tribunul se bucura de
dreptul de veto prin care putea paraliza efectele actelor juridice
care puneau în pericol plebeii. În secolul IV î.e.n., tribunul
dobândește dreptul de a participa la lucrările Senatului , iar mai
apoi, dreptul să-l prezideze.
cenzorii – erau însărcinați cu întocmirea listelor electorale pe
baza censului de avere.
De asemenea, supravegheau moravurile societății romane
împreună cu Senatul.

O dată la 5 ani coordonau recensămintele persoanelor și
bunurilor.
Mai târziu au dobândit de la consuli dreptul de a îi numi pe
senatori.
 cvestorii – vindeau către populație prada de război. Strângeau
impozitele și administrau arhivele statului.
 edilii curuli – asigurau aprovizionarea Romei, supravegheau
târgurile și piețele (iar în ce privește procesele născute în târguri
și piețe, edilul curuli avea o competență jurisdicțională limitată).
o Imperiul – se divide în două faze:
 Principatul – s-a derulat între 27 î.e.n. și 284 e.n.. A debutat printr-o
prăpastie socială între săraci – humiliores și bogați – potentiores (ordinul
senatorial , ordinul ecvestru , ordinul decurionilor ). Latifundiile se extind pe
seama micilor proprietari care, în urma ruinării, sfârșesc prin a deveni o
nouă categorie socială: colonii.
Colonatul dobândește o amplă extindere deoarece munca sclavilor
devenise mai puțin rentabilă. Inițial, colonii stabileau cu proprietarii funciari
contracte de locațiune prin care luau în arendă pământurile, fiind stabilită
suma de bani pe care o plăteau locatorului. Aceștia erau coloni voluntari .
Colonii voluntari au sfârșit prin a deveni dependenți de proprietarul
funciar, devenind din punct de vedere juridic parte integrantă a moșiei pe
care lucrau.
În aceste condiții, ei rămâneau oameni liberi fiindcă rămâneau cu dreptul
de a se căsători, de a deține proprietăți, de a încheia acte juridice ș.a.m.d.
În a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. apar colonii siliți , care erau
prizonieri de război obligați să muncească pe moșii, dar nu erau sclavi .
Începând cu secolul al III-lea e.n., apar colonii servi care erau legați de
moșii și puteau fi vânduți odată cu moșia de care erau legați. Sunt strămoșii
iobagilor de mai târziu.
Instituțiile de conducere în stat erau reprezentate de:
 Împărat/Principe – în sens formal, principele era un magistrat, dar,
în fapt, exercita întreaga putere. Principele era primus inter pares ,
având o serie de titluri: tribun, consul, imperator , Caesar și August.
Principele a creat în jurul său un aparat de funcționari pe care îl
conducea, format din membrii ai ordinului ecvestru. Ei diluau
competențe vechilor magistraturi. Astfel de funcționari erau
praefectus praetorio , comandatul gărzii imperial și coordonator al
activității de administrare a statului, praefectus urbi , șeful poliției,
legatus Augusti pro praetore , guvernatorii provinciilor.
 Senatul – devine o simplă anexă a puterii imperiale. Senatul
primește formal o serie de noi atribuții, dar sunt realizate doar cu
voința împăratului (competențe legislative prin senatusconsulte ,
atribuții judecătorești, electorale – aleg magistrați).
 Magistrații – au puteri foarte limitate. Notabil este că pretorii
continuă să organizeze procesele, dar pierd capacitatea de a crea
drept prin edictele lor (prin implementarea edictum perpetuum ).

 Dominatul – durează de la 284 e.n. până la 565 e.n..
Sub aspect social, procesul de extindere a latifundiilor (imperiale sau
particulare) continuă, ceea ce determină o creștere amplă a fenomenului
colonatului.
Imperiul se lovește de o acută criză economică care determină populație
să se reîntoarcă la practicile economiei naturale, banii fiind deseori înlocuiți
cu prestațiile în muncă. Se generalizează colonii servi , iar marii proprietari
ajung la apogeul extinderii puterii lor (chiar față de împărat, pe care îl puteau
sfida).
Castele sociale au devenit categorii sociale închise și ereditare,
organizate pe criterii religioase, sociale și profesionale (exista o cvasi-
nobilime reprezentantă de decurioni , militari și funcționari ).
În această perioadă, forma de stat este cea a monarhiei absolute, formă
consolidată definitiv de către Împăratul Constantin cel Mare, care își aroga
titlul de dominus et deus (stăpân și zeu). Împăratul conducea statul cu
ajutorul unui consiliu format din apropiați, denumit Consistorium principis .
Senatul decade la nivelul senatelor municipale.
Magistraturile devin simple funcții onorifice/decorative.
După moartea Împăratului Theodosiu I la 395 e.n., Imperiul se scindează
în Imperiul Roman de Răsărit (supraviețuiește până la moartea
Împăratului Iustinian – 565, ca mai apoi să devină Imperiul Bizantin ) și
Imperiul Roman de Apus (supraviețuiește până la 476 când ultimul
împărat roman, Flavius Romulus Augustus, este detronat de către Odoacru.

Izvoarele
dreptului privat roman

Prin noțiunea de izvor de drept înțelegem:
 în sens material , izvorul desemnează totalitatea condițiilor sociale, economice
și politice care determină existența unor anumite reglementări juridice. Un
aspect fundamental în ce privește izvoarele de drept în sens material este
reprezentat de relațiile de producție prezente la nivelul societății.
 în sens formal , izvorul desemnează totalitatea formelor de exprimare exterioară
a normelor juridice.
 izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaștere a fizionomiei instituțiilor
juridice în cadrul diferitelor sisteme de drept.

În societatea romană, izvoarele dreptului în sens formal au evoluat constant sub
auspiciul evoluției sociale, economice și politice. Izvoarele în sens formal în dreptul roman au
fost următoarele:
o Obiceiul – era principalul izvor de drept în incipitul epocii vechi (imediat după
fondarea statului roman), deoarece corespundea cel mai bine cerințelor unei
economii simple/naturală închisă. O „renaștere” a practicării obiceiurilor
juridice are loc în epoca postclasică .
o Legile – erau principalul izvor de drept începând cu secolul al V-lea și până la
prăbușirea Republicii. Au apărut în epoca veche .
o Edictele magistraților – au apărut în timpul epocii vechi .
o Jurisprudența – au apărut în timpul epocii vechi .
o Senatusconsultele – au apărut în epoca clasică .
o Constituțiunile imperiale – au apărut în epoca clasică . Obțin exclusivitate în
epoca postclasică .

Remarcă. Evoluția dreptului roman poate fi periodizată în trei mari epoci:
1. Epoca veche : fondarea statului roman (jumătatea sec. VI î.e.n.) » sfârșitul
Republicii (27 î.e.n.).
2. Epoca clasică : fondarea Principatului (27 î.e.n.) » fondarea Dominatului (284
e.n.).
3. Epoca postclasică : fondarea Dominatului (284 e.n.) » sfârșitul Dominatului
(565 e.n.).

1. Obiceiul juridic
S-a edificat în timpul tranziției de la o societate gentilică la o societate politică. De fel,
în epoca prestatală, obiceiul nejuridic guverna societatea, aceste obiceiuri fiind pattern-uri
comportamentale de ordin economic. Cum obiceiul nejuridic era util întregii mase a populației,
el era respectat de bună voie.
Sub auspiciile avansului socio-economic a demarat procesul de stratificare socială, care
a indus și evoluția politică spre realizarea statului. Odată cu schimbarea fizionomiei societății,
se modifică fizionomia obiceiurilor: pornind de la obiceiurile nejuridice sunt create obiceiuri
juridice, care erau ocrotite prin organisme specifice.

Obiceiurile juridice erau folositoare minorității aflate în vârful societății: patricienilor.
Așadar, unele obiceiuri vechi sunt eludate de noua configurație socială, iar altele sunt
consacrate ca fiind obligatorii prin sancționarea lor de către stat. De asemenea, apar obiceiuri
noi care vor îmbrăca forma juridică.
Obiceiul este unic izvor de drept până în secolul al V-lea, când este adoptată Legea
celor XII Table .
O caracteristică a obiceiurilor era reprezentată de caracterul lor secret: doar pontifii
cunoșteau obiceiurile juridice. La începutul Republicii nu exista o distincție clară între ius –
drept și fas – religie.
La finalul epocii vechi , obiceiul și-a pierdut importanța, fiind considerat prea rigid și
formalist, dar rămâne un izvor de drept acreditat de către jurisconsulți.
Odată cu decăderea producției survenită în epoca postclasică , obiceiul își recapătă
importanța de odinioară. Deși politica Imperiului era una de centralizare, descompunerea
statului și a economiei au determinat descentralizarea dreptului. Cum puterea centrală pierdea
capacitatea de a-și impune voința juridică pe pământurile marilor proprietari, oamenii de pe
aceste teritorii apelau la obiceiuri juridice pentru a soluționa litigiile dintre ei.

2. Legea
A apărut ca o consecință a luptei dintre patricieni și plebei deoarece obiceiurile juridice
erau ținute secret de către pontifi, reprezentanți ai patricienilor. Pentru a modifica această
situație injustă, plebeii au militat pentru codificarea și publicarea obiceiurilor juridice.
După insistențele tribunului Terentilius Arsa, în 451 î.e.n. se forma o comisie din 10
persoane ( decemvirii legibus scribundis ) investită cu misiunea de a sistematiza și publica
dreptul cutumiar. Inițial, comisia a realizat acest lucru și a publicat zece table de lemn în forum.
Plebeii s-au arătat nemulțumiți și au cerut refacerea legii, iar în comisie să existe și 5 plebei.
Ca finalitate, în anul 449 î.e.n., s-a adoptat Legea celor XII Table , prima și cea mai
importantă lege romană. Tablele acestea erau din bronz.
o Legea celor XII Table era un cod legal, cu prevederi variate,
cuprinzând materie a dreptului public și privat. Potrivit lui Cicero, toate
legile ulterioare acesteia au urmărit să o urmeze îndeaproape.
Această lege nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere
formal, s-a aflat în vigoare timp de 11 secole.
Între dispozițiile de drept privat, un loc central revine proprietății,
succesiunii și organizării familiei . Se pune accent deosebit pe proprietatea
quiritară , forma juridică de organizare a proprietății în epoca veche .
Dispozițiile referitoare la materia obligațiilor sunt reduse (romanii, în
epoca veche , erau eminamente un popor de agricultori și păstori, comerțul
era limitat).
Procedura vizată de lege este formalistă , brutală și primitivă . Formele
sacramentale uzitate în judecarea unui proces erau extrem de complicate, iar
nerespectarea avea consecințe grave.
Originalitatea Legii celor XII Table este susținută de formulările
precise și concentrate, de duritatea sancțiunilor și de abundența formulelor
arhaice. Importanța acestei legi este observată în legarea sa de matricea
identitar-culturală a poporului roman, fapt pe care Cicero îl susține. De

asemenea, el spunea că la aproape patru secole de la publicarea legii,
memorarea ei era o lecție obligatorie pentru elevi – carmen necessarium .
Comentarii la adresa legii au fost făcute de Sextus Aelius Paetus Catus,
Acilius Sapiens, Quintus Mucius Scaevola, Servius Sulpicius Rufus, Gaius.
Magistrații și jurisconsulții au invocat adesea texte din lege pentru a
soluționa cazuri ivite în timpuri depărtate de publicarea legii. Prin
interpretarea ei, Legea celor XII Table supraviețuia chiar și în momentul
în care devenise anacronică cu noile situații socio-economice.

La romani, cuvântul lex purta înțelesul de convenție .
Când convenția intervenea între două persoane, lex însemna contract.
Când convenția intervenea între magistrat și popor, lex înseamnă o formă de exprimare
a dreptului.
Convenția dintre magistrat și popor se poate încheia după anumite reguli – procedura
de adoptare a legilor:
o magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict.
o poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări neoficiale.
o poporul era convocat în comiții pentru a se pronunța asupra legii (cu
precizarea că cetățenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege).
Răspunsul afirmativ la proiect era uti rogas, iar cel negativ, antiquo.
Gaius afirmă că legea este decisă și hotărâtă de popor: quod populus
romanus iubet atque constituit .
o dacă răspunsul comițiilor era afirmativ, legea trebuia supusă ratificării de
către Senat, care verifica dacă legea respectă tradițiile și moravurile romane.
o textul legii era mai apoi depus (dacă era aprobat de Senat) în tezaurul
statului. Un număr de copii erau afișate public pentru ca textul să fie
cunoscut de cetățeni.
Legea purta numele magistratului care prezenta propunerea în fața
poporului.

Legea avea următoarea structură:
 praescritpio – aici era trecut numele magistratului care venea cu
propunerea, numele comițiilor care au votat legile și data votării,
precum și ordinea votării în cadrul comițiilor.
 rogatio – cuprindea textul legii (putea fi împărțit în capitole și
paragrafe).
 sanctio – arăta ce consecințe decurgeau din încălcarea dispozițiilor
cuprinse în rogatio. După natura sancțiunii, legile se împart în:
 leges perfectae – se prevedea că orice act făcut prin
încălcarea dispozițiilor din rogatio va fi anulat.
 leges minus quam perfectae – se prevedea că orice
act făcut prin încălcarea dispozițiilor din rogatio nu
va fi anulat, dar autorul actului va fi supus la plata
unei amenzi
 leges imperfectae – nu arată ce consecințe există
pentru încălcarea dispozițiilor din rogatio.

3. Edictele magistraților
Magistrații romani aveau drept să publice, la intrarea în funcție, un edict – ius edicendi ,
valabil timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul lor de activitate și ce
procedee juridice vor utiliza. Acestea se numeau edicta perpetua .
Se puteau da și edicte ocazionale, denumite neprevăzute – edicta repentina .
Originar, edictele erau date sub formă orală, iar mai apoi, în secolul al III-lea î.e.n.,
edictele erau afișate pe table de lemn vopsite în alb ( album).
Pretorul este cel mai important magistrat judiciar, așadar, edictele sale prezintă interes
ridicat. Prin edictele lor, pretorii (urbani și peregrini) puneau la dispoziție părților cele mai
potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-și poată valorifica pretențiile legitime.
Pe cale procedurală, pretorul sancționa noi drepturi subiective, pe această cale
influențând evoluția instituțiilor de drept civil, finalizându-se prin apariția dreptului pretorian .
Instituțiile dreptului pretorian au fost introduse „pe ascuns”, deoarece la romani se
aplica adagiul praetor ius facere non potest (așadar, magistrații judiciari nu puteau introduce
noi reglementări juridice). Însă pretorul eluda acest principiu prin crearea de noi mijloace
procedurale, care mimau legile.
Edictele pretorilor erau valabile timp de un an, însă, în practică, noii pretori preluau o
parte din edictele foștilor magistrați, determinând ca anumite dispoziții să rămâne efective în
toate edictele emise.
 Partea veche a edictului (preluată) se numea edictum vetus sau translaticium .
 Partea nouă a edictului se numea pars nova sau edictum novum .
Sistematizarea edictului pretorului: jurisconsultul Salvius Iulianus (la ordinul impus de
Împăratul Hadrian) a redactat edictul pretorului urban într-o formă definitivă . Acest edict
purta numele de edictum perpetuum .
Magistrații păstrau însă ius edicendi , dar dreptul lor se mărginea la a propune edictul
perpetuum spre aplicare, fără a-i aduce modificări.
Edictul perpetuum , așa cum a fost reconstituit de către Otto Lenel, cuprindea patru părți:
1. Organizarea proceselor.
2. Mijloacele procedurale de drept civil.
3. Mijloacele procedurale de drept pretorian.
4. Executarea sentinței.

Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian este surprins de Digeste:
„Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel
corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam ”
(Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de către pretor pentru a veni în ajutorul
dreptului civil, pentru a-l completa și îmbunătăți conform binelui public)

Specificul dreptului pretorian se exprimă prin aceea că își găsește identitatea proprie
numai în raport cu dreptul civil. Marcianus opina că dreptul pretorian este vocea vie a dreptului
civil – num et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilis .
Relația dintre dreptul pretorian și dreptul civil se poate explica prin specificul
conservator al romanilor.

Pretorul introducea în edict procedee care să înlesnească aplicarea dispozițiilor de drept
civil (devenite anacronice la finele Republicii). Acest sistem de influențare a reglementării
juridice s-a numit adiuvandi iuris civilis gratia .
Pretorul a adoptat mai târziu unele măsuri menite să completeze dreptul civil. Pornind
de la dispozițiile cuprinse în legi, pretorul introducea principii sau mijloace procedurale noi,
ajungând la concluzii pe care legile nu le aveau în vedere la momentul adoptării lor. Așadar,
pretorul realiza completarea dispozițiilor de drept civil – supplendi iuris civilis gratia .
Cu timpul, cu greu s-a mai putut face o distincție între dreptul pretorian și dreptul civil.

4. Jurisprudența
Jurisprudența este știința dreptului creată de către jurisconsulți – iuris consulti prin
interpretarea dispozițiilor cuprinse în legi.
Jurisconsulții sunt asimilați oamenilor de știință, fiind în măsură să interpreteze normele
de drept, pe baza cărora se judecau cazuri concrete, însă jurisconsulții nu aveau statut de juriști
în sensul tehnic al cuvântului. Chiar și așa, jurisconsulții au creat drept .
Regăsim diferite tipuri de jurisprudență:
 jurisprudența sacrală – avea un caracter religios și se afla în apanajul exclusiv al
pontifilor, care dețineau astfel monopolul științei dreptului. Singurii care cunoșteau
zilele faste, formulele solemne erau pontifii. Pontifii încercau să mențină confuzia
dintre ius și fas, iar dreptul nu a evoluat în această perioadă, având o rigiditate puternică.
 jurisprudența laică :
 în epoca veche – prin ius flavianum (realizat de Gnaeus Flavius) din 301 î.e.n.,
erau divulgate formulele solemne și zilele faste prin afișarea lor în forum. După
această dată, orice persoană putea accesa aceste informații. Drept urmare, aria
persoanelor interesate să studieze problemele legate de drept s-a mărit, iar
jurisconsulții și-au asumat un nou rol: de a crea drept . Jurisprudența
veche avea un caracter empiric, de speță, adică jurisconsulții nu se preocupau
să sintetizeze principii de drept sau să elaboreze lucrări sistematice, ei doar
ofereau soluții unor spețe anume, care erau difuzate prin scrieri ori prelegeri.
Pe lângă munca de cercetare, jurisconsulții derulau și activități cu
implicații practice, desemnată prin termenii:
 respondere – consultațiile juridice date cetățenilor (erau apreciate în
asemenea măsură încât Cicero scria că locuința jurisconsultului era
oracolul întregii cetăți – domus iuris consulti totius oraculum civitatis ).
 cavere – explicații date cetățenilor cu privire la forma actelor juridice.
 agere – îndrumări date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie
condus un proces.
Reprezentanți ai jurisprudenței laice în epoca veche:
 Sextus Aelius Paetus Catus – a scris un comentariu asupra Legii celor
XII Table intitulat Tripertita .
 Quintus Mucius Scaevola – a elaborat lucrările ius civile și liber
singularis , modele pentru jurisconsulții contemporani lui. Primele
cercetări științifice în drept sunt realizate de către el.
 Aquilius Gallus – a creat acțiunea de dol – actio de dolo .
 Servius Sulpicius Rufus.
 Alfenus Varro.

 în epoca clasică – jurisprudența s-a aflat la apogeul ei în această perioadă,
având un pronunțat caracter practic. Jurisconsulții porneau de la spețe și în
virtutea elementelor lor comune elaborau reguli și principii juridice .
Regula de drept era aceea care oferea rezolvare tuturor cazurilor posibile
în societate. Permanenta raportare a principiilor juridice la realitatea socială
a prilejuit cristalizarea lor în funcție de cerințele practicii.
La începutul epocii clasice s-au format două școli de drept/curente ale
gândirii juridice (dar au dispărut pe la jumătatea secolul al II-lea e.n.):
 școala sabiniană – fondată de Caius Ateius Capito
Avea o orientare tradiționalistă, conservatoare.
 școala proculiană – fondată de Marcus Antistius Labeo
Avea o orientare progresistă, inovatoare.
Reprezentanți ai jurisprudenței laice în epoca clasică:
 Capito și Labeo.
 Massurius Sabinus – a realizat lucrarea libri tres iuris civilis .
 Caius Cassius Longinus.
 Salvius Iulianus.
 Pomponius – a realizat liber singularis enchiridii .
 Gaius (o figură misterioasă, uneori considerat a fi Caius Longinus
Cassius) – a realizat lucrarea Institutiones .
 Institutiones a fost descoperită în anul 1816 de către Niebuhr
la Verona, pe un manuscris palimpsest, al cărui text a fost
scos la iveală prin utilizarea unui reactiv chimic. În 1933 a
fost descoperit un alt fragment al lucrării în Egipt ( Noul
Gaius sau Gaius din Egipt ).
Institutiones sunt manuale elementare de drept în cuprinsul
cărora sunt expuse instituțiile dreptului civil.
 Aemilius Papinianus – a realizat Questiones (scrieri cu caracter
cazuistic care prezintă spețe imaginare) și Responsa .
 Iulius Paulus – o bună parte a lucrărilor sale au fost utilizate în
alcătuirea Digestelor lui Justinian . (Digestele sunt lucrări cu
caracter enciclopedic, cuprinzând dreptul civil și dreptul pretorian)
 Ulpius Domitius.
 Modestinus – o bună parte a lucrărilor sale au fost utilizate în
alcătuirea Digestelor lui Justinian.
 în epoca postclasică – asistăm la decăderea jurisprudenței ca urmare a
descompunerii societății sclavagiste romane. Despotismul alungă știința
dreptului la periferia vieții juridice. Jurisconsulții se rezumă la crearea de
compilații sau extrase din lucrările jurisconsulților din epoca clasică .
Din timpul Împăratului August, jurisconsulții atașați politicii imperiale
puteau fi investiți cu prerogativa de a da consultații oficiale judecătorilor –
ius publice respondendi . Împăratul Hadrian a extins sistemul, hotărând că
răspunsurile jurisconsulților vor fi obligatorii să se aplice în toate cazurile
similare unei spețe, nu într-o singură speță. În cel mai profund sens al
cuvântului, jurisprudența devine acum un veritabil izvor formal de
drept.

Jurisconsulții nu creau aprecieri noi ale legii, ci se inspirau din lucrările
epocii clasice, foarte vaste, și care puteau fi falsificate. Pentru a combate
acest fenomen al falsificării, Împăratul Valentinian al III-lea a dat în 426
e.n. Legea Citațiunilor . Această lege spunea că singurele lucrări valabile
aparțineau jurisconsulților clasici Papinian , Paul, Ulpian, Gaius și
Modestinus .

5. Senatusconsultele
 Până la Împăratul Hadrian – lucrările Senatului nu reprezentau izvoare de drept în
sens formal, deși Senatul influența procesul de legiferare . Senatul putea refuza
ratificarea legilor.
Senatul putea influența procesul legislativ prin intermediul pretorului care putea fi
influențat de către Senat să ofere anumite edicte.
 Prin reforma lui Hadrian – hotărârile Senatului – senatusconsulte au devenit izvoare
de drept în sens formal. Senatul devenea atunci o anexă a Împăratului, iar acesta din
urmă legifera conform bunului său plac, sub aparența că instituțiile tradiționale încă
mai funcționează.
Împăratul sau un reprezentant imperial prezenta propunerea legislativă în fața
Senatului, ca mai apoi să aibă loc votul pozitiv automat. Datorită acestei simple
proceduri de adoptare a legilor, senatusconsultele se mai numeau orationes (simple
discursuri).

6. Constituțiunile imperiale
La începutul epocii Principatului, edictele împăraților aveau un regim similar edictelor
pretorului, în sensul că erau valabile doar pe timpul mandatului lor. Începând cu Hadrian,
constituțiunile imperiale capătă putere de lege. Constituțiunile imperiale sunt de 4 tipuri:
 Edicte – cuprindeau dispoziții cu caracter general în dreptul public sau privat.
 Mandate – erau instrucțiuni date înalților funcționari de stat în domeniul
administrativ și cel penal.
 Decrete – erau hotărâri judecătorești date de către împărat. Anumite hotărâri
judecătorești ale împăratului puteau deveni obligatorii și pentru cauze similare,
astfel decretele erau un izvor formal de drept.
 Rescripte – erau recomandări adresate judecătorilor prin scrisori – epistula.

Opera legislativă
a lui Justinian

Aflată în ultimul stadiu de descompunere, societatea romană necesita o revitalizare în
secolul al VI-lea e.n.. Împăratul Justinian a inițiat în consecință o vastă operă de sistematizare
a dreptului clasic și postclasic, astfel încât să poată fi aplicat noilor realități socio-economice.
Ce urmărea Justinian era blocarea descompunerii statului sclavagist roman, însă a eșuat,
societatea dezvoltându-se spre formațiunea socială feudală.
Importanța operei lui Justinian este aceea că a ținut vii lucrările jurisconsulții din epoca
clasică mai ales, lucrările care în original au dispărut.
Cunoaștem azi operele unor numeroși jurisconsulți prin prisma Digestelor lui
Justinian , prin intermediul cărora omenirea putut valorifica tezaurul gândirii juridice romane.
Constituțiuniile imperiale cuprinse în Codul lui Justinian ne dau posibilitatea să
cunoaștem cum au evoluat ideile și instituțiile juridice în domeniul dreptului public sau privat.

Codificările anterioare epocii Justiniane
La finele secolului al III-lea e.n. s-au încercat sistematizări ale dreptului roman de către
stat sau particulari. Avem în acest sens lucrările Codul Gregorian , Codul Hermogenian
(ambele înainte de 300 e.n.) sau Codul Theodosian (realizat în 438 sub Împăratul Theodosiu al
II-lea).
Legislația lui Justinian
Opera lui Justinian cuprinde patru lucrări:
 Codul – Codex (două ediții în 529, respectiv 534 e.n.) a fost elaborat de o comisie
avându-l în frunte pe Tribonian. Lucrarea este împărțită în cărți » titluri »
constituțiuni » paragrafe.
Fiecare constituțiune consemnează numele împăratului care a emis-o, locul și data
emiterii.
Cuprindea toate constituțiunile imperiale date din epoca lui Hadrian până în 534.
 Digestele – sunt culegeri de fragmente extrase din lucrările jurisconsulților clasici,
adaptate utilizării lor pentru a soluționa cazuri ivite în practică.
Textele au fost sistematizate de o comisie avându-l în frunte pe Tribonian. Problema
consta în controversele generate de lucrările jurisconsulților, însă acestea au fost
rectificate prin 50 de constituțiuni imperiale ale lui Justinian.
Comisia a extras fragmente din peste două mii de lucrări clasice, care ne-au parvenit
nouă pe această cale. Fragmentele au fost sistematizate în cărți » titluri » fragmente
» paragrafe. La începutul fiecărui fragment era notat numele autorului și numele
operei originale.
Fragmentele au fost grupate în 4 moduri:
o masa sabiniană – cuprindea fragmente din libri ad Sabinum și din Digestele
lui Salvius Iulianus.
o masa edictală – cuprindea edictele pretorilor.
o masa papiniană .
o apendix.
Cele mai valoroase ediții ale Digestelor lui Justinian au fost publicate de către Th.
Mommsen în 1870 și P. Bonfante în 1931.
 Institutiones – cuprinde extrase din lucrările clasice și prezintă forță obligatorie.

 Novelae – o serie de constituțiuni date de către Justinian care au fost sistematizate
într-o lucrare. Au fost realizate de persoane particulare după moartea lui Justinian.

Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată întâia oară în anul 1489 și a fost
denumită Corpus iuris civilis .

Alterațiuni de texte în opera legislativă a lui Justinian
 Interpolațiunile – erau modificări pe care juriștii lui Justinian le aduceau cu
bună știință lucrărilor jurisconsulților clasici sau constituțiunilor imperiale,
deoarece sistematizarea legislativă se realiza cu un scop practic: spre a fi
aplicate în conformitate cu noile realități sociale.
În lipsa lucrărilor originale, interpolațiunile sunt insesizabile. Cujas a încercat
în secolul al XVI-lea să identifice interpolațiunile comparând diferite texte. Spre
exemplu, avem cazul textelor care ne-au parvenit pe două căi, cum ar fi
Institutele lui Gaius și Digestele lui Justinian . De asemenea, utilizarea unor
expresii sau termeni neclasici reprezenta un indiciu că exista o interpolațiune.
 Glosele – sunt alterațiuni de texte făcute din eroare, cu ocazia copierii
manuscriselor clasice.

Noțiuni introductive
în procedura civilă romană

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfășurarea
proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moștenire și la valorificarea drepturilor de
creanță.
Normele dreptului procesual au avut un caracter dinamic și complex. Pentru a satisface
imperativele vieții social-economice, păstrând aparența că dreptul rămâne același (spiritul
conservator al romanilor), statul roman a valorificat mijloacele procedurii civile, ca instrumente
de realizare a normelor dreptului privat.
În evoluția dreptului privat roman au fost cunoscute trei forme procedurale:
 procedura legisacțiunilor – corespunzătoare epocii vechi .
 procedura formulară – corespunzătoare grosso modo epocii clasice .
 procedura excepțională – corespunzătoare epocii postclasice .
Procedura legisacțiunilor și procedura formulară se caracterizează prin dividerea
procesului în două faze: in iure (în fața magistratului) și in iudicio (în fața judecătorului). Cele
două proceduri se diferențiază prin faptul că procedura legisacțiunilor avea un formalism
puternic, în care magistratul avea rolul strict de a verifica dacă părțile respectă formulele
solemne, iar în procedura formulară magistratul avea mai multă putere deținând puterea de a
oferi judecătorilor instrucțiuni cu privire la felul în care trebuie să judece procesul.
Specific procedurii excepționale era lipsa diviziunii procesului în două faze.

Justiția privată
În epoca prestatală, conflictele dintre indivizi se soluționau conform obiceiurilor
nejuridice (spre exemplu, prin legea talionului, răzbunarea sângelui sau invocarea divinității).
Odată cu organizarea politică a societății apare și justiția. Instanțele au jucat un rol
important în tranziția societății romane de la una gentilică la una politică. Statul roman a
introdus inițial un sistem de soluționare a litigiilor dintre persoane caracterizat de un formalism
excesiv, în cadrul căruia pontifii – sacerdoții îndeplineau un rol foarte important.
Procesele se judecau doar într-un cadru solemn și în zilele faste. Pe lângă justiția publică
realizată de către stat, cetățenii au practicat și „ justiția privată ”.
Justiția privată poate îmbrăca două forme:
 Justiția privată agresivă – atunci când o persoană ia inițiativa pentru a-și realiza
pretențiile prin mijloace proprii. Nu a fost mereu tolerată.
 Justiția privată defensivă – atunci când o persoană se apără în fața pretențiilor
altcuiva prin mijloace proprii. Aceasta a fost permisă de către statul roman
conform principiului vim vi repellere licet (violența poate fi îndepărtată prin
violență).
Deoarece uneori justiția privată aducea prejudicii clasei dominante, au apărut legi prin
care aceasta a fost reprimată de-a lungul istoriei statului roman, printre care importante sunt:
 Lex Iulia de vi publica et privata – se pedepsea public fapta creditorului care,
prin violență, ia un bun din patrimoniul debitorului său (epoca augustiniană).
 Decretum Marci – prin acest decret, Marc Aureliu pedepsea cu pierderea
creanței pe creditorul care, chiar fără folosirea violenței, ia un bun de la
debitorul său.

 Constituțiunea lui Valentin al II-lea din anul 389 – pedepsea cu pierderea
dreptului de proprietate pe proprietarul care intra în stăpânirea lucrului său prin
mijloace violente.

Legisacțiunile

Legisacțiunile sunt primul sistem procedural roman și desemnează ideea că oricărei
acțiuni, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, îi este asociată o lege.
Orice acțiune se întemeiază pe lege.
De către lege, potrivit procedurii legisacțiunilor, erau recunoscute 5 procedee de
valorificare a unui drept subiectiv:
 sacramentum
 iudicis postulatio
 condictio

 manus iniectio
 pignoris capio

Legisacțiunile aveau câteva caracteristici specifice:
1. Caracterul judiciar – părțile erau obligate să se prezinte în fața unui organ
judiciar, magistratul, și să pronunțe termeni specifici. Acești termeni pronunțați
în fața magistratului se numeau formulele legisacțiunilor .
2. Caracterul legal – legisacțiunile erau prevăzute de către legi (legile prevedeau
de asemenea și formulele solemne specifice).
3. Caracterul formalist – este dat de către utilizarea formulelor solemne, care
trebuiau respectate cu o deosebită precizie și strictețe deoarece pronunțarea lor
greșită ducea la pierdea procesului. Pierdea unui proces echivala cu pierderea
unui drept subiectiv.
4. Caracterul secret – formulele solemne erau cunoscute doar de către pontifi, care
erau reprezentanți pentru clasa patricienilor, de aceea, un patrician ar fi câștigat
mereu un proces în fața unui plebeu. Această situație a durat până în anul 301
î.e.n., când prin ius flavianum, și plebeii au avut acces la legi.

Precum procedura formulară, procedura legisacțiunilor se divide în două faze: in iure
(în fața magistratului) și in iudicio (în fața judecătorului). Această judecare dihotomică era
desemnată prin expresia de ordo iudiciorum privatorum (complexul de reguli care guvernează
desfășurarea procesului civil roman în două faze). În acest proces, prezența ambelor părți era
obligatorie . Cum statul nu deținea organele necesare și nici competența să citeze persoane la
un proces, revenea reclamantului sarcina de a cita pârâtul.
Această citare se putea realiza prin mai multe procedee:
 in ius vocatio – consta în somarea pârâtului, care era chemat să se prezinte în
fața magistratului prin utilizarea formulei in ius te voco (te chem în fața
magistratului). Citarea se făcea în spațiul public, deoarece domiciliului
cetățeanului roman era inviolabil.
Dacă pârâtul refuza să se prezinte în fața magistratului, reclamantul îl putea
constrânge fizic să o facă, dar în prezența unor martori.
De asemenea, părțile puteau conveni pentru o dată ulterioară de prezentare la
proces, dar partea reclamată trebuia să ofere o garanție – vindex că se va
prezenta.
» legisacțiuni de judecată
» legisacțiuni de executare

Dacă pârâtul însă se ascundea pentru a evita procesul, magistratul acorda
reclamantului missio in possesionem , prin care putea lua din bunurile pârâtului.
 vandimonium extrajudiciar – o convenție prin care părțile stabileau o dată la
care urmau să se prezinte în fața magistratului.
 condictio – somația prin care reclamantul chema in iure pe pârâtul peregrin.

Activitatea părților în fața magistratului.
În fața magistratului, reclamantul, utilizând termenii solemni, arăta care îi sunt
pretențiile. Față de aceste pretenții, pârâtul putea adopta trei poziții/atitudini:
 să îi recunoască pretențiile – confessio in iure – care îl transforma pe
pârât în condamnat, conform principiului confessus pro iudicato est.
 să îi nege pretențiile – infitiatio – în acest singur caz procesul trecea în
faza a doua.
 să nu se apere corespunzător – non defensio uti oportet – adică nu
folosea corect formulele solemne, în acest caz era asimilat pârâtul cu un
condamnat.
Magistratul judiciar a fost de mai multe tipuri de-a lungul istoriei romane: în epoca
regalității, organizarea proceselor ținea de competența regelui, ca mai apoi, la incipitul
perioadei republicane, să țină de consuli. Începând cu 367 î.e.n., consulii cedează pretorului
urban jurisdicția contencioasă, dar păstrează jurisdicția grațioasă.
Mai târziu, în 242 î.e.n., organizarea proceselor dintre cetățeni și peregrini era realizată
de către pretorul peregrin.
Jurisdicția asupra tranzacțiilor din târguri revenea edililor curuli.
Pe scurt:
 jurisdicția contencioasă este realizată de către: pretorul urban, pretorul
peregrin, edilul curul.
 jurisdicția grațioasă este realizată de către: consul (până în 367 î.e.n. putea și în
contencios).
 ambele jurisdicții pot fi realizate de către: guvernatorii provinciilor .

Competența magistraților judiciari era desemnată prin două noțiuni:
 Iurisdictio – dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor
proprii legisacțiunilor prin care părțile urmau să își valorifice pretențiile.
Iurisdictio era de asemenea de două tipuri:
1. contencios – interesele părților erau opuse, iar procesul se încheia cu
pronunțarea unei sentințe.
2. voluntară/grațioasă – consta în participarea magistratului la
formularea unui act juridic între părți, părți ale căror interese nu erau
opuse. Magistratul coopera cu părțile pentru a îmbrăca înțelegerea
celor doi sub o formă juridică corectă.
 Imperium – puterea de comandă a magistratului, divizată în:
1. imperium mixtum – dreptul de a organiza instanța.
2. imperium merum – dreptul de a comanda o armată.
Pretorul exercită exclusiv imperium mixtum.

Activitatea pretorului , ca principal magistrat judiciar.
În procedura legisacțiunilor, activitatea pretorului consta în a observa dacă părțile
pronunțau corect formulele proprii legisacțiunilor la care s-a recurs, după care se pronunța, în
funcție de datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne:
 do – prin acest cuvânt, magistratul îl numea pe judecătorul ales de părțile în
litigiu.
 dico – prin acest cuvânt, magistratul oferea obiectul litigios uneia din părți.
 addico – prin acest cuvânt, magistratul ratifica declarația unei părți,
recunoscând dreptul acesteia.
Pretorul organiza instanța numai în zilele faste, iar jurisdicția nu era permisă în zilele
în care se adunau comițiile sau se sărbătoreau datini.
Locul procesului contencios era în comitium sau în forum. Procesul grațios se putea
realiza oriunde.

Procedee de soluționare a unor litigii pe cale administrativă .
Pretorul putea soluționa cazul fără a trece la in iudicio . El deținea următoarele mijloace:
 stipulationes praetoriae – contracte verbale încheiate din ordinul pretorului (existau
și stipulațiuni obișnuite încheiate benevol de către părți).
 missio in possessionem – trimiterea reclamantului în detențiunea sau în posesiunea
bunurilor pârâtului, dacă pârâtul refuza să se prezinte la proces.
 interdicta (interdictele) – dispoziții prin care pretorul ordona părților să încheie un
act juridic sau să nu încheie un anumit act. Interdictele erau simple, când se adresau
doar unei părți, sau duble, când se adresau ambelor părți.
 restitutio in integrum (repunerea în situația anterioară) – ordinul prin care pretorul
desființa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părțile în situația
anterioară încheierii actului.

Ultimul act al in iure este litis contestatio (luarea de martori care constată că părțile
doresc să ajungă în fața judecătorului), după care procesul trecea în faza secundă: in iudicio .
În fața judecătorului, părțile se exprimau în limbajul comun. Sarcina probei revenea
reclamantului, care aducea în sprijinul poziției sale martori sau documente, fără a se stabili o
ierarhie între martori sau documente. Părțile puteau apela la patronus causarum – avocați.
Judecătorul, după ce lua act de probe și de pledoariile avocaților, lua o decizie pe baza
liberei convingeri. Dacă faza in iure necesita prezența ambelor părți, în faza in iudicio se putea
desfășura procesul și în lipsă. Conform Legii celor XII Table , judecătorul aștepta până la
amiază, iar în lipsa adversarului, partea prezentă la proces era cea câștigătoare.
Judecătorul , în dreptul roman vechi, precum și în cel clasic, era o persoană particulară
aleasă de către părți și confirmată de către magistrat. Nu existau judecători de profesie.
La început, numai senatorii aveau dreptul de a fi judecători, dar mai târziu și cavalerii
au primit acest drept.
Judecătorul unic – iudex unus – judeca procesele în care trebuia constatat temeiul
pretențiilor reclamantului. Când judecătorul nu se pronunța asupra existenței unui drept, ci
numai asupra întinderii sale, purta numele de arbitru – arbiter.

Existau pe lângă judecătorii unici și tribunalele de tip:
 permanent – erau în număr de două:
1. decemviri litibus iudicandis – judecau procesele cu privire la libertate.
2. centumviri – judecau procesele cu privire la proprietate și la moștenire.
 nepermanent – compus dintr-un număr impar de judecători – recuperatores –
care judecau procesele dintre cetățeni și peregrini.

Analiza legisacțiunilor:
 Legisacțiunile de judecată:
o Sacramentum (pariu) – acțiune a legii prin care se judecau procesele cu privire la
proprietate ( sacramentum in rem) și la creanțele având ca obiect anumite sume de
bani sau anumite lucruri ( sacramentum in personam) :
 Sacramentum in rem – presupunea utilizarea unor formule solemne,
transmise prin Institutele lui Gaius. După formulele solemne, ambele părți
depuneau o sumă de bani, urmând ca cel care pierdea procesul să piardă și
suma de bani. Judecătorul soluționa cazul indirect fiindcă se rezuma la a
arăta care dintre părți a depus suma de bani în mod just.
 Sacramentum in personam – sentința era pronunțată în mod indirect ca în
cazul sacramentum in rem.
o Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau de arbitru) – este o legisacțiune
mai evoluată și îmbracă forma unei dezbateri contradictorii în fața magistratului,
urmată de cererea de a se numi un judecător/arbitru. Era o procedură folosită pentru
a valorifica creanțele izvorâte din contractul solemn – sponsio – în scopul ieșirii din
indiviziune sau în scopul valorificării drepturilor al căror obiect era evaluat de către
judecător. Avea o sferă mai largă de aplicare decât sacramentum.
o Condictio – a fost introdusă prin legile Sillia și Calpurnia în secolul al II-lea î.e.n.
și consta într-o dezbatere contradictorie a părților în fața magistratului, după care,
în fața răspunsului negativ al pârâtului, reclamantul îl soma să se prezinte din nou
in iure, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui judecător. Partea care pierdea
procesul era obligată la plata unei sume de bani cu titlu de pedeapsă, însă, spre
deosebire de sacramentum , suma nu era una fixă, ci varia în funcție de valoarea
obiectului litigios. Condictio este o simplificare a sacramentum in personam și se
aplică în două cazuri:
 în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată).
 în materie de alia certa res (un alt lucru determinat).
 Legisacțiunile de executare
o Manus iniectio – utilizată în scopul executării sentinței de condamnare care avea
ca obiect o sumă de bani. În dreptul roman vechi și clasic, sentința era
pronunțată de către un simplu particular, așa că era necesar un nou proces pentru
ca magistratul să dispună executarea sentinței.
Dacă după 30 de zile de la pronunțarea sentinței debitorul nu achita suma
aferentă creditorului, creditorul îl ducea pe celălalt în fața magistratului și
solicita întemnițarea debitorului în închisoarea personală a creditorului, situație
aprobată de către magistrat prin cuvântul addico.

După acest moment, timp de 60 de zile, debitorul era întemnițat conform
condițiilor prevăzute de către Legea celor XII Table . În cele 60 de zile,
debitorul era scos la trei târguri succesive în speranța că altcineva îi va plăti
datoria. Dacă însă la finele celor 60 de zile datoria nu era achitată, creditorul
putea să îl vândă pe debitor ca sclav sau putea să îl ucidă.
Această situație finală putea fi evitată printr-o convenție a părților prin
care debitorul se angaja să lucreze pentru creditor o anumită perioadă sau prin
intervenția unui vindex, persoană care contesta dreptul creditorului asupra
debitorului. Dacă se constata în proces că vindex nu are dreptate, era obligat la
plata dublă a valorii contestației.
Manus iniectio apare sub trei forme:
 Manus iniectio iudicati – presupune o sentință prealabilă.
 Manus iniectio pro iudicato – se putea realiza chiar în lipsa unei sentințe
prealabile.
 Manus iniectio pura – dădea debitorului posibilitatea de a deveni vindex
și să conteste singur temeinicia drepturilor creditorului.
o Pignoris capio (luarea de gaj) – nu este subsecventă unui tip de proces fiindcă
nu presupunea prezența magistratului și nici măcar a debitorului. În anumite
cazuri, după pronunțarea cuvintelor solemne în prezența martorilor, creditorul
putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să își
însușească acel bun sau să-l înstrăineze, dar, dacă debitorul nu plătea, obținea
dreptul să-l distrugă.