Problema dreptă [626968]

Problema dreptă
ț
ii – Eseu filosofie

§1.Dreptatea, între Drept
ș
i drepturi

Dintre conceptele filosofice, cel de
​
dreptate
​
pare a fi unul dintre cele mai vechi (e

destul dacă men
ț
ionăm doar
​
Republica
​
lui Platon), dar
ș
i unul dintre cele mai u
ș
or de

„împrumutat” altor domenii, care îl folosesc după cum cred de cuviin
ț
ă, însă fără a putea

epuiza tensiunea fundamentală care era perfect descrisă încă de Aristotel: „În măsura

în care se raportează la al
ț
ii, ea este dreptate, iar în măsura în care este o dispozi
ț
ie

habituală propriu-zisă, este virtute” (
​
Etica Nicomahică
​
). Această dublă orientare ce

descrie esen
ț
a intimă a dreptă
ț
ii a supravie
ț
uit unor milenii de reflec
ț
ie filosofică
ș
i ei i se

datorează păstrarea, până în epoca modernă, în care este încă recunoscută ca „virtute

de căpătâi a oricărei societă
ț
i” (John Rawls), a statutului ei antic de „virtute perfectă”

(Aristotel).

Poate nu întâmplător esen
ț
a dreptă
ț
ii constă în acea stă tensiune ce descrie

rela
ț
ia dintre cei doi po li care sunt „subiectul
ș
i lumea” (Nietzsche). Astfel, dreptatea

include
ș
i exclude, afirm ă
ș
i neagă, vindecă
ș
i răne
ș
te, une
ș
te
ș
i separă oameni, clase

sau grupuri sociale, regimuri sau societă
ț
i. Nici nu trebuie să ne mire acest concept atât

de u
ș
or invocat în cursu l istoriei pentru a sus
ț
ine sau pentru a combate idealurile sub

care au ac
ț
ionat oamen ii (obi
ș
nui
ț
i sau providen
ț
iali). Ca efect al procesului de

interiorizare a unui sistem de norme
ș
i de cultivare a unei „griji fa
ț
ă de sine” (Foucault),

dreptatea constituie fundamentul procesului de constituire a subiectivită
ț
ii; ca virtute

socială, ea deschide calea spre alteritate. Dintr-o rădăcină comună, au răsărit astfel

vlăstare diferite, ce s-au aflat nu de pu
ț
ine ori în tensiune (rezolubilă legal sau la nivel

politic) ori în conflict (mocnit sau violent).

Pluralitatea inerentă semnifica
ț
iilor dreptă
ț
ii, cât
ș
i travaliul istoric operat asupra

conceptului de dreptate au între
ț
inut în imaginarul social nevoia de ideologie
ș
i/sau de

utopie. „Nevoia de utopie”, a
ș
a cum sus
ț
inea Paul Ricoeur, a îmbrăcat adesea haina

căutării sau realizării dreptă
ț
ii, exprimând în forma fic
ț
iunii tensiunile dintre sensul social

ș
i sensul subiectiv al dr eptă
ț
ii, în evaluarea unui prezent ca re genera mai mult

nemul
ț
umiri urgente de cât satisfac
ț
ii viitoare.

Dincolo de problema criteriilor dreptă
ț
ii, „ideologia modernă” (Dumont) a

cristalizat sensurile multiple ale dreptă
ț
ii într-o structură bipolară. Pe de o parte,

societatea modernă are tendin
ț
a de a privilegia actualmente criteriul juridico-normativ,

în vederea legitimării raporturilor istorice de putere care au constituit-o. Juridicizarea

aproape excesivă a fenomenului vie
ț
ii
ș
i a rela
ț
iilor intersubiective ori intercomunitare

presupune definirea dreptă
ț
ii ca proces de (re)încadrare a unei situa
ț
ii concrete în

norma impersonală a legii, fără a
ț
ine seama de „formele de via
ț
ă” (Wittgenstein) sau de

trăirile subiective ale celor implica
ț
i. Pe de altă parte, odată cu disolu
ț
ia credin
ț
ei în

transcenden
ț
a valorilor
ș
i cu erodarea marilor sisteme meta fizice care operau cu

presupozi
ț
ia subiectulu i transcendental, chiar sistemele juridice nu mai pot opera cu

concepte „tari” despre dreptate sau om. Împotriva normei „pure” teoretizate de Hans

Kelsen
ș
i a organului ca re o edictează se ridică astăzi subiectul, individual sau

comunitar, cu particularită
ț
ile lui psihologice, morale ori sexuale, în baza cărora î
ș
i

proclamă „dreptatea” impură
ș
i idiosincratică. Sub pretextul falimentului real sau

închipuit al subiectului metafizic, un subiect „în carne
ș
i oase” reclamă azi vehement
ș
i

uneori revan
ș
ard dreptu ri pe care sistemele juridice moderne nu le puteau considera

realizabile practic.

§2.Temeiul filosofic al dreptă
ț
ii

2.1Conceptul de dreptate

John Rawls afirma cu forță acest lucru: "Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei

societăți". Cam la fel cum este adevărul pentru un sistem de gândire: așa cum o teorie,

oricâte alte calități ar avea ea, va trebui să fie respinsă ori cel puțin revizuită dacă nu

este adevărată, tot așa legile și instituțiile dintr-o societate, oricâte calități ar avea ele,

vor trebui părăsite ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte.

Sfera conceptului de dreptate.

➤
​
Termenii "drept" și "dreptate" sunt folosiți în contexte foarte diferite, pentru a realiza

susțineri morale și politice foarte diverse. Termenii "drept" și "dreptate" au un conținut

atât de larg încât sunt folosiți în mod generic pentru a ne exprima aprobarea în privința

a orice sau că dreptatea e atât de largă încât este echivalentă cu virtutea în general.

Cum scria Aristotel:" Dreptatea concentrează în ea întreaga virtute". Dreptatea privește,

așadar, modalitățile în care sunt distribuite între ființele umane (ținând cont de

raporturile dintre acestea, de caracteristicile lor individuale) avantajele și restricțiile care

decurg din necesitatea utilizării în comun a unui bun deficitar.

Principiile dreptății

➤
​
Probabil că prima distincție care ne vine în minte atunci când ne gândim în ce constă

dreptatea e cea dintre dreptatea în sens juridic și ceea ce se cheamă dreptatea socială.

Problema este
​
: care sunt elementele dreptății în sens comparativ? Aici se

deosebește, de multe ori, între principiile formale și cele materiale ale dreptății.

Principiul formal
​
al dreptății decurge din caracterul distributiv al acesteia. E drept să i se

dea fiecăruia ceea ce i se cuvine, pentru aceasta este nevoie de reguli bine definite

(exemplu codul penal, codul civil sau Constitu
ț
ia). Potrivit lui Aristotel, dreptatea se

definește ca o proporție: dacă împărțim un bun între două persoane, atunci împărțirea

dreaptă e cea care ține cont de egalitatea sau inegalitatea dintre ele; dacă sunt egale,

le vor reveni părți egale, iar dacă nu sunt egale, le vor reveni părți inegale.

2.2Abordările filosofice ale dreptă
ț
ii

Dreptate
ș
i ega litatea

➤
​
În relațiile sociale dintre indivizi ne raportăm permanent la conceptul de dreptate,

valorizăm formele de guvernare în funcție de asigurarea sau nu a dreptății în

distribuirea bunurilor. Problema dreptății apare odată cu afirmarea naturii sociale a

omului. Originea dreptății a fost căutată fie în individ – un sentiment înnăscut în

conștiința umană, care-i conduce toate acțiunile
​
(J.J. Rousseau)
​
; fie este o consecință

a relației inextricabile individ – societate – un rezultat al dorinței indivizilor de a pedepsi

pe cei care încalcă regulile prescrise de societate
​
(J.St. Mill)
​
;

John Stuart Mill (1806-1873)
​
– Teoria contractualistă a lui Rousseau pornea de la

postulatul că sentimentul pur al dreptății este înrădăcinat în natura umană și el îi

conduce acțiunile. Pentru Mill, sentimentului dreptății îi lipsește puritatea. Izvorât din

dorința de a pedepsi pe cei care încalcă regulile, el este transformat, prin aplicarea

universală în societate, în regulă de conduită necesară realizării binelui umanității.

Astfel, singurul rol al societății este acela de a asigura un cadru legal în care cei care

încalcă regulile să fie pedepsiți; altfel spus, singurul drept al societății este acela de a se

proteja și de a proteja pe indivizi de încălcări ale regulilor;

Teoria lui JOHN RAWLS (1921-2002)
​
– Diferența specifică o constituie faptul că Rawls

concepe indivizii ca independenți de scopurile și valorile particulare. În poziția originară,

stabilind principiile societății, ei sunt acoperiți de un "văl de ignoranță" în privința

pozițiilor sociale viitoare, a scopurilor acțiunilor etc. Individul este o persoană egoistă,

adică neinteresată de scopurile celorlalți, și rațională, adică una care urmează calea

cea mai simplă pentru a-și atinge scopurile. Tocmai o astfel de persoană trebuie să

fixeze principii care să asigure, indiferent de poziția socială sau contextul politic,

echitatea în distribuirea drepturilor și a datoriilor. Echitatea apare astfel drept conceptul

fundamental pentru dreptate care garantează, pe de o parte, posibilitatea ca mai multe

persoane să ajungă la mi acord și, pe de altă parte, corectitudinea distribuirii bunurilor

între indivizii participanți la un astfel de acord. Astfel, principiile dreptății stabilite de

indivizii lipsiți de orice cunoștințe despre avantajele și dezavantajele viitoare vor urmări

nu atât mărirea avantajelor, ci strict limitarea, restricția asupra distribuirii drepturilor și

datoriilor;

Dreptate și proprietate –
​
Robert Nozick (1938-2002 )
​
-Teoriile despre dreptate de până

la Nozick introduceau o distincție artificială între producție și distribuirea de produse.

Distribuirea bunurilor avea loc conform unui principiu care
ț
inea seama fie de

satisfacerea nevoilor (marxism), fie de respectarea meritelor (capitalism). Însă, în

societate, o astfel de situație nu există. Cel care produce, consideră Nozick, se află

"atașat" de acel produs. Iar această atașare, determinată în cadrul procesului de

producere, este echivalentă cu o îndreptățire a celui care produce la lucrul pe care-l

produce. Altfel spus, doar ținând cont de continuitatea producție – distribuire, trebuie să

se formuleze o teorie a dreptății. Această teorie a dreptății sau teoria îndreptățirii, cum o

numește Nozick, este formulată în funcție de două principii: principiul dreptății în

achiziție și principiul dreptății în transfer. Primul principiu determină situațiile în care

bunurile pe care nu le posedăm pot deveni proprietatea noastră, iar cel de-al doilea

tranșează condițiile în care o persoană poate dobândi o proprietate deținută de altă

persoană;

Dreptatea în abordarea politică, legitimitatea

POLITICA.

➤
​
Putere și legitimitate în teoriile politice moderne și contemporane

Până în secolul XVI-XVII, societatea era considerată un organism cu o existență

independentă de cea a indivizilor, care lua decizii și stabilea legi. Nu indivizii formau

societatea, ci indivizii trăiau în societate ca într-un mediu legiuitor. Odată cu

modernitatea s-a considerat că societatea nu există ca atare, ci este doar o consecință

a unui acord între indivizi. Brusc, accentul a fost pus asupra individului și drepturilor

acestuia, asupra raporturilor individ – individ și individ – societate. Se pun astfel două

probleme:

1. acordul legilor societății cu drepturile (naturale) ale oamenilor;

2. limitele puterii exercitate de societate asupra individului, respectiv raportul

dintre putere și legitimitate.

Drepturile omului – Teoria drepturilor omului
​
se bazează pe concepția

creștină conform căreia există o lege naturală a lui Dumnezeu înscrisă în inima

oamenilor ce trebuie respectată, și respectiv, pe ideile contractualiste ale secolelor

XVII-XVIII care consideră că omul, existând în starea de natură înaintea societății civile,

are dreptul natural la viață, libertate și proprietate. Ideea comună celor două surse ale

teoriei drepturilor omului este aceea că omul deține o natură anterioară societății și că

scopul oricărei guvernări este să protejeze această natură, să asigure respectarea

drepturilor naturale. Consecințele unei astfel de teorii nu au întârziat să apară: în 1776,

în SUA, în Declarația de independență sau în 1789, în Declarația Drepturilor Omului și

ale Cetățeanului din Franța, sunt precizate cele patru mari concepte care delimitează

drepturile omului: Libertate, Proprietate, Siguranță, Rezistență la opresiune. În general,

drepturile precizate atunci: oamenii se nasc liberi și egali în drepturi, libertatea constă în

putința de a face tot ceea ce nu dăunează altora etc. sunt negative, adică garantează

libertățile individului față de intervenția statului. În 1948, în Declarația Universală a

Drepturilor Omului, alături de drepturile negative a căror sferă a fost lărgită, au fost

adăugate și drepturile pozitive sau drepturile asigurate de către stat (la propunerea

fostei URSS, care urmărea menținerea forței de intervenție a statului asupra sferei de

libertate a individului), precum dreptul la educație, dreptul la un concediu plătit etc.

„Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în

drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față

de altele în spiritul fraternității.

Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile

proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex,

limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială,

avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face deosebire

după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o

persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome

sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate.

Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea

persoanei sale. (…)

Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul

la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei

discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o

asemenea discriminare.” (Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată și

proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948)

2.3Teorii ale dreptă
ț
ii

➤
​
Problema cea mai importantă cu ideea de dreptate este aceea a reconcilierii dreptății

conservative cu cea ideală. B. Barry scria: "în vremea lui Platon, ca și în a noastră,

chestiunea centrală a oricărei teorii a dreptății este capacitatea de a argumenta în

favoarea relațiilor inegale dintre oameni"

Două tipuri de teorii ale dreptă
ț
ii

➤
​
Prima teoria arată astfel: Fiecare stăpânire legiuiește potrivit cu folosul propriu:

democrația face legi democratice, tirania – tiranice și celelalte tot așa. Așezând astfel

legile, stăpânirea declară că acest folos propriu este, pentru supuși, dreptatea. Pe cel

ce încalcă această dreptate și acest folos, îl pedepsește, ca pe unul care a încălcat

legile și săvârșește nedreptăți. Spun, deci, că în orice cetate dreptatea este același

lucru: anume folosul stăpânirii constituite. Cum aceasta are puterea, îi e vădit celui ce

judecă bine că pretutindeni, dreptatea este același lucru: folosul celui mai tare.

Teoriile de acest al doilea tip definesc dreptatea ca imparțialitate în sensul că ceea ce e

drept decurge nu din considerarea punctului de vedere al unei sau altei persoane

implicate, ci din formularea unei baze asupra căreia se poate cădea de acord odată ce

se vor lua în considerare toate punctele de vedere: se cere ca oamenii să se detașeze

de pozițiile în care întâmplător se află și să se situeze pe una mai imparțială

În urma alegerii temei de discu
ț
ie, am consultat două lucrări care tratează

această problemă a dreptă
ț
ii la intersec
ț
ia cu filosofia,
ș
i anume: Liberalism and the

Limits of Justice, unde am pus accent pe acea parte destinată întâietă
ț
ii dreptă
ț
ii,

respectiv What does it all mean, lucrare care are un întreg capitol dedicat acestei teme.

Michael Sandle în lucrarea “Liberalism and the Limits of Justice”
​
examinează

întâietatea dreptă
ț
ii, po rnind de la sus
ț
inerea lui John Rawls, un fost filosof
​
american
​
,

profesor de
​
filosofie politică
​
la
​
Harvard
​

ș
i autorul lucrărilor:
​
A Theory of Justice
​
(
​
1971
​
),

Political Liberalism
​
,
​
Justice as Fairness: A Restatement
​
, dar
ș
i
​
The Law of Peoples
​
.

Acesta a fost considerat de către mul
ț
i drept cel mai important filosof politic al secolului

XX. Asemenea lui Kant, Rawls este un liberal deontologist. Susținerea centralã a cãrții

sale este și principala tezã a eticii deontologice. Faptul cã acestã susținere a fost prea

puțin discutatã în mod direct în voluminoasa literaturã criticã despre O teorie a dreptãții

poate cã e o mãrturie a faptului cã ea are un loc bine stabilit printre supozițiile morale și

politice ale timpului. Ea privește nu numai principiile dreptãții, ci și statutul dreptãții

înseși. Aceasta este susținerea care reprezintã atât începutul, cât și concluzia cãrții,

convingerea esențialã pe care Rawls încearcã sã o apere mai presus de orice altceva:

susținerea cã "dreptatea este cea dintâi virtute a instituțiilor sociale", considerația de

importanțã unicã în stabilirea structurii de bazã a societãții și a direcției generale a

schimbãrii sociale. Dreptatea este cea dintâi virtute a instituțiilor sociale, precum

adevãrul este cea dintâi virtute a sistemelor de gândire.

Potrivit lui Sandle,
​
întâietatea dreptãții este o susținere puternicã și, întrucât

aceastã idee ne este familiarã, existã primejdia sã nu-i vedem importanța. Pentru a

înțelege de ce este atât de atractivã din punct de vedere intuitiv, dar și de ce, în același

timp, ea este foarte dificilã și problematicã, sã ne gândim la urmãtoarea reconstrucție a

susținerii, realizatã astfel încât sã surprindã atât familiaritatea, cât și forța ei: dreptatea

reprezintã nu numai o valoare importantã printre altele, o valoare care poate fi cântãritã

și discutatã în funcție de ocazie; mai degrabã, ea reprezintã mijlocul prin care celelalte

valori sunt cântãrite și evaluate. În acest sens, ea este "valoarea valorilor", ca sã

spunem așa, și nu este ea însãși supusã aceluiași tip de negocieri ca valorile pe care le

reglementeazã. Dreptatea este standardul prin care valorile aflate în conflict sunt

reconciliate și prin care conflictele dintre diferitele concepții asupra bunurilor sunt cel

puțin aplanate (chiar dacã nu întotdeauna și eliminate). Ca atare, ea trebuie sã aibã o

anumitã prioritate fațã de acele valori și bunuri. Nici o concepție asupra bunurilor nu

poate încãlca în vreun fel cerințele dreptãții, pentru cã aceste cerințe sunt de un ordin

calitativ diferit; validitatea lor se stabilește într-un alt mod. Dreptatea rãmâne

nepãrtinitoare și distantã fațã de valorile sociale în general, la fel cum stã o procedurã

echitabilã de decizie la distanțã de pretențiile celor aflați în disputã. Dar care este exact

sensul în care dreptatea, ca arbitru al valorilor, "trebuie" sã aibã prioritate fațã de ele?

Un sens al acestei prioritãți este un "trebuie" moral provenit din critica adusã de

Rawls eticii utilitariste. Din acest punct de vedere, prioritatea dreptãții este o cerințã

care decurge din pluralitatea fundamentalã a speciei umane și din integritatea indivizilor

pe care aceasta îi cuprinde. Sacrificarea dreptãții de dragul binelui general înseamnã

violarea ceea ce este inviolabil, eșecul în încercarea de a respecta distincția dintre

persoane.

Dar mai existã un sens în care dreptatea "trebuie" sã aibã prioritate fațã de

valorile pe care le evalueazã – prioritate în sensul cã este acceptatã în mod

independent; în acest sens ea se confruntã însã cu o problemã care apare de obicei în

fața standardelor de evaluare. Aceasta este mai degrabã de naturã epistemologicã

decât moralã și are ca sursã distincția dintre standardul de evaluare și ceea ce este

evaluat. Așa cum accentueazã Rawls, avem nevoie de un "punct arhimedic" din care sã

stabilim structura de bazã a unei societãți. Problema constã în a arãta unde am putea

gãsi acest punct. La prima vedere, existã doar douã posibilitãți, amândouã la fel de

nesatisfãcãtoare: pe de o parte, dacã principiile dreptãții sunt derivate din valorile sau

concepțiile asupra bunurilor comune în societate, nu avem nici o garanție cã punctul de

vedere critic pe care îl oferã este mai valid decât concepțiile pe care ar urma sã le

reglementeze, din moment ce dreptatea, ca produs al acestor valori, ar depinde de

aceleași împrejurãri. Pe de altã parte, am putea lua un standard oarecum exterior

valorilor și intereselor predominante în societate. Dar dacã experiența noastrã ar fi în

întregime descalificatã ca sursã a unor asemenea principii, atunci pare-se cã va trebui

sã ne bazãm pe supoziții a priori, ale cãror temeiuri ar apãrea la fel de suspecte, deși

din motive opuse. Acolo unde în primul caz arbitrariul apãrea întrucât temeiul e

constituit de împrejurãri oarecare, în cel de-al doilea arbitrariul apare pentru cã nu

existã nici un temei. Acolo unde dreptatea derivã din valorile existente, standardele de

apreciere, ca și obiectele aprecierii, devin neclare și nu existã nici o metodã sigurã de a

diferenția între ele. Acolo unde dreptatea este datã de principii a priori, nu existã nici un

mod de a le pune în legãturã. Acestea sunt, așadar, cerințele dificile și dilematice ale

punctului arhimedic: de a gãsi un punct de vedere care nu este nici compromis de

implicarea sa în lume, nici disociat și deci descalificat prin detașare. "Avem nevoie de o

concepție care sã ne permitã sã putem privi obiectivul de departe", dar nu de prea

departe; punctul de vedere cãutat "nu este o perspectivã dintr-o poziție aflatã dincolo de

lume și nici punctul de vedere al unei ființe transcendente; mai degrabã, el este o

anumitã formã de gândire și de simțire pe care persoanele raționale o pot adopta

înãuntrul lumii".

Lumea este plina de inegalitati, incepand din momentul nasterii si pana in momentul

mortii, iar indreptarea acestora nu sta mereu in puterea noastra. Intrebarea este cat de

nocive sunt aceste inegalitati si cum putem lucre pentru a imbunatati situatia actuala. In

numele dreptatii sansele ar trebui sa fie egale, iar guvernele se straduiesc sa aplice

principiul egalitatii sanselor

Egalitatea de
ș
anse reprezintă conceptul conform căruia toate ființele umane

sunt libere să-și dezvolte capacitățile personale și să aleagă fără limitări impuse de

roluri stricte. Egalitatea de șanse are la baza asigurarea participării depline a fiecărei

persoane la via
ț
a econ omică
ș
i socială, fără deosebire de o rigine etnică, sex, religie,

vârstă, dizabilită
ț
i etc. Ș coala este leagănul copilăriei în care toate speranțele pot

deveni realitate dacă cei care iau parte la activitățile de învățare, pofesori și elevi,

conștientizează diversitatea și complexitatea naturii umane și valorifică fiecare talent

sau latură creativă dăruită de Dumnezeu.

Egalitatea sanselor in cadrul sistemului de invatamant

Orice individ cu pregatirea necesara poate fi admis intr-o unuversitate, dar exista

indivizi care provin din medii favorizate care au mai multe sanse la o educatie si o

pregatire mai buna si astfel o sansa mai mare de a ocupa un post mai bun.

Școala românească se confruntă în ultimul timp cu diferite probleme, printre care

se numără și școlarizarea copiilor defavorizați sau celor cu cerințe educative speciale

Egalitatea
ș
anselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate
ț
ările lumii, dar

realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de

importan
ț
ă majoră ale r eformelor. Conceptul de ,,egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai

mult decât drepturile egale pe care democra
ț
ii secolului trecut le revendicau cu

entuziasm pentru to
ț
i cetă
ț
enii; ea înseamnă o egalitate rea lă a
ș
anselor individuale de

promovare socială, iar educa
ț
ia este instrumentul cel mai important în dezvoltare.

Egalitatea șanselor semnifică, în fapt, oferirea de opțiuni multiple pentru

capacități și aptitudini diferite, „o educație pentru toți și pentru fiecare”, o educație

deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă și condiții socio-economice, dar

și o educație pentru fiecare, în funcție de nevoile sale specifice – evitându-se

omogenizarea și încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalității

șanselor de acces în viața socială. Această opțiune a fost susținută de politicile de

egalizare a șanselor care au avut ca obiective combaterea excluziunii și selecției

exacerbate, formarea competențelor de bază pentru toți indivizii, educația de tip „a doua

șansă” pentru cei care au părăsit sistemul educativ, integrarea educației formale cu

educația non-formală și educația informală, astfel încât să se extindă situațiile de

învățare.

În categoria copiilor defavorizați îi putem include pe cei proveniți din familii

monoparentale sau orfani de ambii părinți, copiii ai căror părinți sunt șomeri, au grave

probleme de sănătate sau un comportament imoral, copiii care locuiesc în zone izolate

sau îndepărtate și a căror școlarizare depinde de existența unui mijloc de transport și

copiii de etnie rromă care se integrează cu greutate în colectivul clasei de elevi.

Cea mai bună soluție pentru un sistem educativ care să răspundă nevoilor

tuturor elevilor se dovedește a fi educația incluzivă, caracterizată prin următoarele

principii: dreptul fiecărui elev la educație pe baza egalității șanselor; nici un elev nu

poate fi exclus din educație sau supus discriminării pe motive de rasă, religie, culoare,

etnie, sex, limbaj, dizabilități; școala se adaptează la nevoile elevilor; diferențele

individuale între elevi constituie o sursă de bogăție și diversitate, și nu o problemă.

Școala incluzivă are la bază un curriculum adaptat în raport cu nevoile copiilor.

Adaptarea curriculumului se poate realiza prin selectarea unor conținuturi din

curriculumul general adresat copiilor normali, care pot fi însușite de copiii cu cerințe

speciale; introducerea elevilor cu cerințe educative speciale într-o varietate de activități

individuale, terapeutice, destinate recuperării acestora; folosirea unor metode și

procedee didactice, a unor mijloace de învățământ intuitive, de natură să sprijine

înțelegerea conținuturilor predate la clasă.

Conceptul de cerințe educative speciale presupune necesitatea unei abordări

diferențiate și specializate a educației copiilor în funcție de deficiențele pe care le

prezintă. Tipurile de deficiențe întâlnite la elevii cu cerințe speciale sunt: deficiențe

mintale, deficiențe de auz sau vedere, deficiențe fizice, psihomotorii, tulburări de limbaj,

tulburări de comunicare și relaționare, tulburări de atenție și hiperactivitate – ADHD. Tot

aici se înscriu și cazurile copiilor care eșuează la școală din diferite motive – copii

instituționalizați, copii care provin din comunități etnice defavorizate etc. Aceștia au

dreptul fundamental la educație, posedând caracteristici, interese, aptitudini și necesități

de învățare proprii. De aceea proiectarea sistemelor educaționale și implementarea

programelor școlare trebuie să țină seama de marea diversitate a caracteristicilor și

trebuințelor elevilor incluși în procesul instructiv-educativ, care trebuie să asigure șanse

egale pentru copiii defavorizați prin implicarea tuturor cadrelor didactice, părinților și a

instituțiilor locale abilitate.

Din perspectiva reglementărilor adoptate de statul român, copiii cu cerințe

educative speciale pot fi integrați fie în unități școlare de educație specială, fie în grupe

și clase speciale din unități preșcolare și școlare obișnuite, fie în mod individual în

unități de învațământ obișnuite. Aceste școli trebuie să se adapteze unei pedagogii

centrate asupra copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea trebuințelor fiecărui copil în

parte. Cadrele didactice trebuie să adopte mijloace de combatere a atitudinilor

discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de toleranță și oferind șanse

egale la educație pentru elevii defavorizați. Societatea contemporană pune tot mai mult

accentul pe diversitate.

Educația pentru diversitate este un răspuns la pluralismul de toate felurile cu

care ne confruntăm. Valorificarea diversității permite toleranța; recunoaște, apreciază și

facilitează procese implicate în explorarea și descoperirea noului, conduce la întărirea

relațiilor în cadrul comunității și mărește posibilitățile tinerilor de a se realiza într-o

societate pluralistă, din ce în ce mai complexă. Instituțiile de învățământ trebuie să ia

măsuri potrivite pentru eliminarea oricărei forme de discriminare prezente în interiorul

lor.

Profesorii au nevoie să își conștientizeze propriile prejudecăți, să fie corect

formați, să ia în considerare condițiile sociale și nevoile elevilor. Copiii trebuie pregătiți

să învețe să trăiască și să interactioneze pozitiv în această lume diversă.

Multiculturalitatea este un fenomen care ne îmbogățește cu diversitate. Școala trebuie

să formeze deprinderea prețuirii valorilor pluriculturale, ideea ca nu există valori

superioare sau valori inferioare. Există valori specific care trebuie prețuite prin aportul

lor la nuanțarea și îmbogățirea celorlalte culture cu care vin în contact.

Școala românească trebuie să construiască diverse strategii pentro o tratare

pluralistă a diversității culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl

aduc cu ei elevii și utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii și directorii să învețe

culturile elevilor; utilizarea conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale

și sociale pozitive; crearea unui mediu de cooperare între elevi, profesori și familiile

elevilor; facilitarea succesului tuturor prin asigurarea accesului egal și eficient la

instituția școlară; înlăturarea prejudecăților legate de rasă, clasă socială sau etnie;

eliminarea unor practici care dezavantajează persoane și grupuri de elevi.

Egalitatea șanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate țările

lumii, dar realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din

cauzele de importanță majoră ale reformelor. Conceptul de „egalitate“ înseamnă astăzi

ceva mai mult decât drepturile egale pe care democrații secolului trecut le revendicau

cu entuziasm pentru toți cetățenii; ea înseamnă o egalitate reală a șanselor individuale

de promovare socială, iar educația este instrumentul cel mai important în dezvoltarea la

maximum a acestor șanse. Specia umană se conformează și ea acelui principiu director

al evoluției speciilor – variabilitatea; indiferent de numărul indivizilor, educația lor trebuie

să fie diferențiată și specializată, în funcție de „echipamentul natural-genetic“ al

fiecăruia, de aptitudinile și interesele fiecărei persoane, corelate cu nevoile de cadre

competente ale societății.

Munca

Munca este o conditie a existentei, dar si o dovada a sanatatii noastre fizice si

sufletesti.

Chiar daca munca pretinde efort, ea nu constituie o povara a vietii, fiindca ea

angajeaza omul spre un scop creator, care pe masura ce este împlinit, aduce satisfactia

materiala dar si pe cea sufleteasca. Fiind conditia esentiala a vietii, munca este sfânta

ca viata însasi, fiindca ambele au origine divina, iar Dumnezeu binecuvânteaza

totdeauna munca cinstita. Ea trebuie pornita cu entuziasm, facuta cu placere, nu în

zadar Confucius medita: „Daca îti place ceea ce faci, niciodata nu va fi o munca”, a se

întelege – truda. Sau, în exprimarea Academicianului Grigore C. Moisil: „Munca este o

pedeapsa, numai daca omul nu se afla la locul potrivit, daca face altceva decât îi place”.

Mihai Eminescu, la vremea sa, scria: „Munca este legea lumii moderne… temeiul

unui stat e munca… bogatia unui popor nu sta în bani, ci iarasi în munca….Fiecare, si

mare si mic, datoreste un echivalent de munca societatii în care traieste.” Da, munca a

fost si ramâne legea lumii, numai ca astazi ai o diploma, ai mintea, sufletul si trupul

pregatit pentru munca, pentru aceasta datorie, dar buzunarele celor care ar trebui sa o

primeasca sunt cusute. Traim într-o societate care ne îndeamna sa consumam

permanent, consumul este evaluat în bani, banii se obtin prin munca, munca ne

hraneste, munca ne îmbogateste, munca ne fericeste, ca atare societatea datoreaza

omului posibilitatea de a munci. Dar, nici studiile superioare, nici supercalificarea nu le

ofera tinerilor aceasta posibilitate, nu ajuta la reducerea somajului. Unii tineri se

angajeaza pe posturi care nu corespund studiilor facute, calificarii lor, altii nu gasesc

nici astfel de posturi. Cuvântul „Job” s-a internationalizat, a ajuns un cuvânt pretios si

este rostit ca o rugaciune de catre tinerii vesnic în cautarea lui.

Poate ar fi momentul unei reevaluari serioase si grabnice a situatiei si gasirea tot

atât de grabnica a solutiei? Societatea moderna a suferit o mare schimbare si este

necesara gasirea solutiilor, cu scopul ajungerii la un viitor umanizat si a nu lasa ca

timpul sa sacrifice generatii întregi. Saracia, dar si lacomia creeaza pauze, pauzele duc

la degradarea societatii. Poate oamenii adunati pe specialitati vor putea gândi si gasi

solutii, daca elitele politice ale lumii nu o pot face?

Desi s-au gasit solutii care sa amelioreze nedreptatile sociale din cadrul

invatamantului, spre exemplu, este greu sa cultivi o gandire sanatoasa intr-o societate

bazata pe competitie ca aceasta in care traim.

Dupa cum spune xulescu in lucrarea luo “” discriminarea si nedreptatea este

inevitabila, pentru ca desi omenirea incearca sa stabileasca un anume echilibru, nu

putem gasi oameni egali in sanse decat intr-ol societate utopica. Chiar daca sa

spunem, la nivel social, oamenii ar fi lipsiti de discriminare, tot vor fi persoane mai putin

norocoase care vor intampina dificultati pe paarcursul vietii, deoarece cei care poseda

aptitudini de are societatea are nevoie vor putea castiga mai mult decat cei mai putin

talentati.

Xulescu sustine ca din start oamenii pleaca cu sanse diferite, iar acest fapt nu

poate fi controlat nici de cei mai aprigi sustinatori ai dreptatatii, deoarece exista

diferente intre aptitudinile native ale indivizilor, care produc mari diferente in rezultatele

finale.

(pag 73) tot in lucrarea lui se expune opinia conform careia impozitarea

redistributive nu ar fi justa, deoarece guvernul nu ar trebui sa intervina in viata

oamenilor, decat daca acestia comit fapte infractionale. Impartasesc aceasta opinie,

deoarece daca venitul meu provine dintr-o activitate economica desfasurata correct cu

respectarea cadrului legal aplicabil domeniuluj activitatii, nu ar fi drept ca impozitul sa

imi mai mare, cu cat castigul este mai mare. Un castig mai mare inseamna munca mai

multa si nu cred ca este drept ca munca grea si de volum mare sa fie taxata mai mult.

Problema dreptatii la nivel global, este greu de spus cum ar putea fi solutionata

in sistemul de stat actual de state suverane independente.

§3.Concluzie

În concluzie, problematica adevărului este foarte complexă, semnificațiile acestui

concept au provocat și mai provoacă încă mari dispute filosofice printre gânditori.

Numai o viziune sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic

și sintetic, formal și factual, logic și matematic) ar putea decide asupra valabilității

cunoștințelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilității

lumii.