Prof.univ.dr. Radu -Gheorghe GEAMĂNU TEM ELE I și II Contractul de vânzare -cumpărare I.OBIECTIVELE SPECIFIC E ALE TEMEI: – studentul să înțeleagă… [626962]

DREPT CIVIL
CONTRACTELE SPECIALE

Prof.univ.dr. Radu -Gheorghe GEAMĂNU

TEM ELE I și II
Contractul de vânzare -cumpărare

I.OBIECTIVELE SPECIFIC E ALE TEMEI:
– student: [anonimizat];
– student: [anonimizat];
– student: [anonimizat]:
– Student: [anonimizat];
– Student: [anonimizat];
– Student: [anonimizat];
– Student: [anonimizat]:
Contract de vânzare -cumpărare, antecontract; promisiune bilateral de vânzare –
cumpărare; arvună ; preț; obligație de garanție; evicțiune, vicii ascunse; obligație de
predar e;
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
1. Trăsăturile esențiale și distinctive ale contractului de vânzare -cumpărare
2. Elementele constitutive ale contractului de vânzare -cumpărare
3. Efectele contractului de vânzare -cumpărare.
4. Obligațiile născute din contractul de vânzare -cumpărare

CONȚINUTUL TEME LOR I, II

Procurarea de bunuri a reprezentat, reprezintă și va fi o necesitate permanentă.
Nevoia de a avea în proprietate anumite bunuri, mai ales cele care se pot folosi fără a fi
consumate , a făcut ca proprietatea să treacă de la o persoană la alta, mai întâi prin
schimb, apoi, după apariția monedei, prin vânzare -cumpărare.
Frecvența acestui contr act în viața de zi cu zi ca și importanța lui, explică de ce
el reprezintă o figură centrală și în reglementarea din Codul civil.

Secțiunea I Trăsăturile esențiale și distinctive ale contractului de vânzare –
cumpărare

Definiția și caracterele generale ale contractului

1. Definiție . Vânzarea -cumpărarea reprezintă una dintre cele mai vechi și mai
frecvente operațiuni juridice. Apărut ulterior schimbului, odată cu apariția banilor,
contractul de vânzare -cumpărare a cunoscut o frecvenț ă deosebită în toate locurile și în
toate perioadele, i ar azi relațiile dintre membri societății at fi de neimaginat în lipsa
acestei operațiuni juridice cu ajutorul căreia se satisfac nevoile indivizilor .
În termenii art. 1.650 alin. (1) C. civ., vânzarea -cumpărarea este o convenție
prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să -l
plătească.
Va trebui, deci, să definim vânzarea -cumpăra rea ca fiind acel contract prin care
o persoană numită vânzător transmite sau se obligă să transmită dreptul de proprietate
asupra unuia sau mai multor bunuri, ori un alt drept, celeilalte pârți, numită cumpărător,
în schimbul unei sume de bani numită preț.

2. Caractere juridice
În mod tradițional se admite ca vânzarea -cumpărarea are următoarele caractere:
sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros, comutativ și translativ de proprietate. Dintre
acestea unele sunt esențiale în sensul că în lipsa lor se schi mbă chiar natura contractului,
iar altele sunt supletive.

I. Caractere esențiale .

a. Caracterul sinalagmatic .
b. Un contract cu titlu oneros.
c. Contract translativ de proprietate .

II. Caractere supletive.
Acestea sunt caractere care sunt specifice contractului de vânzare , fără a fi de esența
acestui contract.
a. Caracterul comutativ .
b. Contract consensual. Vânzarea -cumpărarea face parte din categoria
contractelor care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al pârților , fără
a fi nevoie de alte formalități .
Principiul consensualismului suferă în ultimul timp o serie de limitări legale bazate fie
pe interesul ocrotirii pârților contractului, fie pe interesul mai larg al statului de a
controla anumite operațiuni juridice. În astfel de situații contractul nu mai este valabil
încheiat prin simplul acord de voințe , ci este necesară și îndeplinirea unor condiții de
formă. De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, drepturile reale ce urmează a fi
înscrise în cartea funciară, se transmit doar prin contract încheiat în formă autentică. Ca
urmare, dreptul de proprietate asupra construcțiilor și terenurilor se poate transmit e
numai prin contract încheiat în formă autentică. La fel este și situația altor drepturi reale
referitoare la imobile. Sancțiunea pentru nerespectarea acestei cerințe este nulitatea
absolută (art. 1.244 C. civ). Vânzarea unei moșteniri necesită, de asemen ea, un contract

încheiat în formă autentică (art1747 alin. 2).

Delimitarea contractului de vânzare -cumpărare de alte contracte.
1. Vânzarea și alte contracte translative de proprietate.

a. Vânzarea și schimbul. Vânzarea -cumpărarea se deosebește de schimb , în principal
prin faptul că la schimb echivalentul bunului transmis este un alt bun și nu o sumă de
bani.

b.Vânzarea și renta viageră. La aceste contracte prestația dobânditorului bunului
constă într -o sumă de bani. Ceea ce particularizează renta viageră în raport cu vânzarea –
cumpărarea este caracterul aleatoriu al primului contract amintit. Spre deosebire de
vânzare -cumpărare, care este un contract comutativ, la car e întinderea drepturilor și
obligațiilor este cunoscuta ab initio , renta viageră are un caracter aleatoriu, care se
manifestă prin faptul că întinderea obligațiilor debirentierului nu este cunoscută de la
început, ea depinzând de durata de viață a credire ntierului și astfel șansele de câștig și
respectiv de pierdere pentru părți depind de un element aleatoriu.

B. Vânzarea ș i contractele netranslative de proprietate

a. Vânzarea și antrepriza. Contractul de antrepriză se delimitează cu dificultate de
contractul de vânzare -cumpărare numai atunci când acesta se referă la un lucru viitor.
În acest caz se pune problema dacă suntem în prezența unei vânzări -cumpărări având
ca obiect un bun viitor sau suntem în prezența unui contract de antrepr iză în care
antreprenorul s -a obligat să procure și materialele necesare executării lucrării. În
rezolvarea acestei reale dificultăți, în doctrina noastră s -a propus a se ține cont, după
intenția părților, dacă procurarea materialului reprezintă obligația principală în raport
de valoarea muncii depuse, sau dacă, dimpotrivă, munca reprezintă prestația principală,
în raport de aceasta procurarea materialelor având doar un caracter accesoriu. S -a spus
că în primul caz suntem în prezența unui contract de vânzar e-cumpărare, pe când în al
doilea caz avem un contract de antrepriză.1 Aplicat fără o analiză profundă acest criteriu
poate deforma uneori realitatea pentru că importanța muncii uneori nu se reflectă în
evaluarea bănească pe care o efectuează pârțile2. De aceea acest criteriu a fost completat
în sensul că munca realizată pentru nevoile particulare, după indicațiile particulare ale
unui client relevă un contract de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse
standardizate, adaptate nevoilor tuturor este d e resortul vânzării.3

b. Vânzarea ș i locațiunea . Contractul de locațiune se aseamănă și el cu vânzarea –
cumpărarea unui anumit bun. Spre deosebire de vânzare -cumpărare, prin care se
transmite un drept real asupra bunului respectiv în schimbul unei sume de bani, prin
contractul de locațiune se transmite doar dreptul de folosință asupra unui bun, tot în
schimbul unei sume de bani, numită chirie. Contractul de închiriere având ca obiect
doar folosința unui bun, se delimitează cu ușurință de contractul de vânzare -cumpărare.

1 A se vedea Fr. Deak, op. cit. p.317.
2J. Huet, op. cit .,p. 1268.
3 Ibidem ; D.Mainguy ,Contrats speciaux, Ed. Dalloz 2000, p.30.

Secțiunea a II-a Elementele constitutive ale contractului de vânzare -cumpărare

Elementele subiective

Consimțământul
Ca orice alt contract, vânzarea -cumpărarea se realizează prin întâlnirea voințelor ,
liber exprimate, ale părților. Nimeni nu este obligat să vândă și mai ales să cumpere,
astfel încât nu poa te exista abuz de drept sub acest aspect. Totuși , dacă principiul că
nimeni nu este obligat să cumpere se aplică fără excepții , regula că nimeni nu este
obligat să vândă suferă unele derogări .
a. Consimțământul direct . Exprimarea consimțământului trebuie sa fie, pe de o
parte, opera vânzătorului, adică a titularului dreptului de proprietate sau a altui bun ce
poate fi transmis print -un astfel de contract, și pe de altă parte a vânzătorului.
Consimțământul se exprimă de regulă direc t de persoanele implicate în contract .
consimțământul prin reprezentant. Nimic nu se opune ca acest contract, ca și multe
altele, să fie î ncheiat prin reprezentant. Astfel, atât vânzătorul cât și cumpărătorul pot
încheia actul printr -un mandatar cu procură specială. Persoana care nu are capacitate
de exercițiu încheie contractul tot printr -un reprezentant , dar de data aceasta nu printr –
unul convențional, ci prin reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exercițiu
restrânsă încheie personal contractul, dar trebuie asistat de ocrotitorul său legal.

Momentul consimțământului. Antecontractele
Consimțământul asupra tuturor chesti unilor ce țin de nașterea valabilă a
contractului este, de multe ori, imediat și definitive, la fel ca și transferul proprietății.
Sunt î nsă ș i situații, în ultima vreme tot mai frecvente, când contractul este precedat de
anumite acte preparatorii, dintre care cele mai cunoscute sunt promisiunea unilaterală
de a vinde, promisiunea bilaterală de vânzare -cumpărare și pactul de preferință Aceste
acte juridice sunt ele însele contracte, î nsă nu au valoarea unui contract de vânzare –
cumpărare, ci doar îl pregătește. Din acest motiv ele sunt cunoscute ș i sub denumirea
de antecontracte.

1.Promisiunea unilaterală de vânzare.
Noțiune. Este un contract unilateral prin care proprietarul unui bun (promitent)
se angajează față de un cumpărător potențial (benficiar), să -i vândă bunul său, în
condiții determinate, î n cazul în care beneficiarul iși mamfestă opțiunea în acest sens
într-un interval de timp determin at.
Conținut . Promisiunea este un contract, deoarece se realizează prin acordul
ambelor părți menționate, dar este un contract unilateral deoarece beneficiarul nu-și
asumă obligația de a cumpăra. Obligații se nasc doar in sarcina promitentului. Acesta
singur se obligă, el este definitiv angajat și nu -și poate retracta oferta în tot intervalul
de timp convenit. Din acest motiv promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară
pentru a vinde î n momentul î n care se realizează promisiun ea de vânzare -cumpărare.

Elemente necesare. Pentru a putea produce efectele urmărite, promisiunea trebuie
să cuprindă, pe lângă angajamentele părților date cu privire la bunul ce se promite
pentru vânzare, și prețul la care ar urma să se facă vânzarea -cumpărarea. Atât bunul cat
și prețul trebuie să fie determinate sau determinabile. Pe lângă aceste elemente, este
necesar a se preciza și intervalul de timp în care beneficiarul are dreptul să opteze pentru
cumpărare sau pentru respingerea ofertei.
Forma. Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract consensual, ceea
ce înseamnă că ea este valabilă prin simplul acord de voință.
Efecte. Prin promisiunea analizată se naște obligația pentru promitent de a
vinde, în viitor, bunul ce a format obiectul promisiunii, beneficiarului, dacă acesta
acceptă promisiunea. Beneficiarul poate opta între acceptarea sau neacceptarea ofertei.
Acceptarea pro misiunii transformă obligația eventuală a promitentului de a încheia
contractul, într -o obligație actuală.
Acceptarea promisiunii pentru a fi eficientă trebuie să intervină în perioada
convenită de părți. Dacă acceptarea intervine după expirarea interval ului de timp
convenit prin promisiune, vânzarea -cumpărarea nu se mai realizează decât cu acordul
promitentului vânzător.

2. Promisiunea sinalagmatică de vânzare -cumpărare.
Conținut . Promisiunea bilaterală de vânzare reprezintă o convenție prin care
una din părți (promitentul vânzător) se obligă să vândă, iar cealaltă (promitentul
cumpărător), să cumpere un anumit bun, la un preț determinat, contractul de vânzare –
cumpărare urmând a fi încheiat la o dată ulterioară.
Elemente necesare . Promisiun ea bilaterală de vânzare -cumpărare trebuie să
cuprindă pe lângă consimțământul părților referitor la obligația de a încheia în viitor
contractul și alte elemente cum sunt bunul ce formează obiectul vânzării, prețul la care
urmează să se facă vânzarea și te rmenul în care obligația de perfectare a contractului
trebuie îndeplinită. Pe lângă aceste elemente, convenția poate prevedea și clauze
referitoare la predarea folosinței bunului, modalități de plată a prețului, la daunele ce se
vor plăti în caz de neîndep linire a obligațiilor, etc.

Condiții de valabilitate. Ca orice contract, sub aspectul condițiilor de fond
promisiunea bilaterală de vânzare -cumpărare trebuie să îndeplinească condițiile de
valabilitate prevăzute pentru această categorie de acte juridice.
Sub aspectul formei, convenția analizată are caracter consensual. Prin această
convenție părțile nu transferă proprietatea ci doar se obligă să facă acest lucru în viitor.
De aceea ap reciem că ea nu trebuie încheiată în formă autentică nici atunci când se
referă la încheierea viitoare a unui contract de vânzare -cumpărare referitor la un teren.4

4 Pentru o opinie în același sens a se vedea I. Lulă, D. Hantea, Discuții cu privire la
promisiunea sinalagmatică de vânzare -cumpărare a terenurilor , Dreptul nr.9/2003, p. 67. În
sens contrar a se vedea D.Chirică, Condițiile de validitate și efectele promisiunii
sinalagmatice de vânzare -cumpărare, în Studia Universitatis Babeș -Bolyai. Jurisprudentia nr.
2/2001, p. 24.

Efecte între părți și în raport cu terții. Din promisiunea bilaterală de vânzare –
cumpărare se nasc obligații reciproce și interdependente între părți. Obligația principală
pe care și -o asumă fiecare parte este o obligație de a face și anume cea de a încheia în
viitor contractul proiectat. Antecon tractul analizat nu are ca efect transferul dreptului
de proprietate nici chiar atunci când contractul nu trebuie încheiat în formă autentică,
deoarece părțile nu vând și respectiv nu cumpără în momentul încheierii promisiunii, ci
se obligă doar să facă ac est lucru în viitor .
Neoperând un transfer al dreptului de proprietate, promitentul
cumpărător nu poate revendica bunul de la promitentul -vânzător înainte de perfectarea
contractului. Dacă bunul se află încă în patrimonial promitentului -vânzător, se po ate
cere ca acesta să -și respecte obligația asumată prin antecontract, iar în caz de refuz, să
se pronunțe o hotărâre judecătorească ce ține loc de contract de vînzare -cumpărare.
Dacă bunul a fost înstrăinat unei terțe persoane promitentul cumpărător
nu poate să -l revendice de la aceasta. Mai mult decât atât, promitentul cumpărător nu
poate cere nici anularea eventualului contract prin care bunul a fost înstrăinat terței
persoane, cu excepția situației când antecontractul este afectat de nulitate absolu tă
pentru cauză ilicită ca urmare a unei înțelegeri frauduloase între promitentul -vânzător
și terț( fraus omnia corrumpit ). Pentru situația când înstrăinarea făcută terțului nu poate
fi anulată, promitentul vânzător poate fi obligat la plata de daune -intere se pentru
prejudicial creat ca urmare a neîncheierii, din vina sa, a contractului.
În privința imobilelor situația este diferită, deoarece în raport de dispozițiile art.
627 C. civ., potrivit cărora „clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în conven țiile
din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană
determinată sau determinabilă”, odată cu notarea în cartea funciară a promisiunii,
aceasta devine opozabilă terților și actul juridic de înstrăinare cu privire la bunu l ce a
format obiectul contractului, poate fi anulat ca urmare a încălcării clauzei de
inalienabilitate devenită opozabilă terților.

3. Pactul de preferință. Este un contract unilateral încheiat între propnietarul
unui bun și un beneficiar, prin care p rimul se obligă, pentru cazul când va vinde bunul
său, să dea preferință beneficiarului pactului, dacă p1ătește același preț. Este de fapt,
dreptul convențional de preemp țiune.

Retractarea consimțământului. Clauza de dezicere. Părțile pot stipula, atât
în contractul de vânzare -cumpărare, cât și în promisiunea sinalagmatică5 de vânzare –
cumpărare, o clauză care să permită uneia dintre ele, sau ambelor, să renunțe la vânzare,
respectiv la cumpărare, în schimbul unei sume de bani. Beneficiarul clauzei de dezicere
are dreptul de a -și retrage unilateral consimțămânul, desființând practic contractul.
Desființarea contractului își are izvorul în acordul de voință al părților, chiar dacă se
face ca urmare a unei manifestări unilaterale de voință ce intervine ulterior încheierii
acestuia.

5 Pentru amănunte în legătură cu clauza de dezicere în cazul promisiunii sinalagmatice de
vânzare -cumpărare, a se vedea D. Chirică, Denunțarea unilaterală a promisiunii
sinalagmatice de vânzare -cumpărare în temeiul unei clauze de deziere sau a unei clauze
rezolutorii , în Dreptul nr. 3/2001, p. 27 -34

Arvuna cu rol de dezicere. Arvuna constă î ntr-o sumă de bani remisă de
cumpărător vânzătorului odată cu încheierea contractului, fie ca semn al încheierii
acestuia și garantării executării sale, fie pentru a permite oricăreia dintre părțile
contractante să -și retragă ulterior consimțământul dat la încheierea contractului.6
Arvuna , în afara unor stipulații exprese, are rol
confirmatoriu, adică de confirmare a existenței unui contract, îndeplinind totodată și
funcția de clauză penală întrucât prin intermediul ei se face o evaluare anticipată a
daun elor-interese ce ar rezulta ca urmare a neexecutării obligațiilor din contract.
Forma consimțământu1ui. Principiul consensualismului.
Așa cum s -a arătat în legătură cu caracterele juridice ale acestui contract,
vânzarea -cumpărarea este dominată de re gula consensualismului. Contractul este
valabil încheiat, în principiu, prin simplul acord de voințe al părților, fără a fi nevoie
ca acesta să îmbrace o anumită formă. . Deși în principiu vânzarea -cumpărarea este un
contract consensual, în cazul înstrăin ării anumitor bunuri, pentru a atrage atenția
părților asupra consecințelor deosebite ale actului încheiat, iar, uneori, și pentru ca statul
să aibă un anumit control asupra înstrăinării unor bunuri, legea impune încheierea
contractului de vânzare -cumpărar e în formă autentică. Astfel, în situația vânzării –
cumpărării de terenuri, indiferent dacă este vorba de terenuri agricole sau neagricole,
de terenuri din intravilan sau din extravilan, contractul trebuie încheiat, pentru a fi
valabil, în formă autentică.
Deși, așa cum s -a arătat în cazul înstrăinării construcțiilor nu este nevoie de
încheierea contractului în formă autentică, atunci când obiectul contractului îl
constituie atât terenul cât și construcția, contractul trebuie încheiat în formă autentică.
Formalismul în scopul opozabilității față de terți. Vânzarea imobiliară.
Potrivit Codului civil, pentru a se produce efectul translativ de proprietate, dreptul
dobândit trebuie întabulat în cartea funciară. Dispoziția respectivă nu se aplică încă la
nivelul întregii țări , până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare locali tate,
înscrierea fiind necesară pentru ca dreptul să fie opozabil terților .

c. Obiectul consimțământului. Elementele esențiale ale contractului, natura
contractului, bunul și prețul, elementele subiective esențiale. Consimțământul
părților trebuie expr imat în legătură cu toate elementele esențiale ale contractului,
respectiv:
– natura contractului;
– bunul;
– prețul
– alte elemente pe care părțile le consideră esențiale.

Principiul autonomiei de voință și limitele sale .

6 Pentru amănunte în legătură cu convenția de arvună a se vedea J. Kocsis, Unele considerații
referitoare la arvună și convenția accesorie de arvună , Dreptul nr.12/1998, p. 49 -65.

Exprimarea consimțământului părților este guvernată de principiul autonomiei
de voință care în această materie se manifestă în sensul că fiecare vinde dacă vrea și cui
vrea, iar cumpărătorul cumpără numai dacă dorește.

Capacitatea părților
Regula de principiu este stabilită de art. 1.652 C. civ., în sensul că „pot cumpăra ș i
vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege”. Aceasta înseamnă că regula este
capacitatea de a vinde, iar excepțiile trebuie să fie stabilite în mod expres de lege.

Capacitatea vânzătorului
Oricine poate avea, în principiu, calitatea de vânzător. Minorii și cei puși sub
interdicție pot vinde dacă sunt asistați sau reprezentați în condițiile dreptului comun și
s-a obținut î ncuviințarea instanței de tutelă în cazurile prevăzute de lege (eventual și
avizul consiliului de familie) , vânzarea -cumpărarea fiind un act de dispoziție. Dacă,
raportat l a patrimoniul propriu, vânzarea -cumpărarea este destinată săvârșirii unor acte
de conservare sau de administrare, capacitatea cerută este cea prevăzută de lege pentru
actele de conservare ș i administrare7.
Incapacitatea de a vinde reprezintă o interdicție de a vinde stabilită în considerarea
persoanei respective.
Singura interdicție prev ăzută de Codul civil de la 1864 era cea prevăzută de art.
1.307 C. civ., potrivit căruia, vânzarea nu se poate face î ntre soți”8. Actualul Cod civil
a abandonat concepția anterioară și nu a mai prevăzut această incapacitate. Dimpotrivă,
art. 317 C. civ. prevede că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să
încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane”.
Noul Cod civil a introdus însă alte incapacități de a vinde. Astfel potrivit art. 1.655
C. civ., părinții, tutore le, curatorul, administratorul provizoriu în ceea ce privește
bunurile persoanelor pe care le reprezintă, funcționarii publici, judecătorii -sindici,
practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea
influența condițiil e vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile
pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează, pe lângă faptul că nu
pot cumpăra bunurile respective, nu pot să -și vândă nici bunurile proprii atunci când
prețul ce urmează a fi plătit pentru aceste bunuri este constituit dintr -o sumă de bani ce
provine din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează
ori a cărui administrare o supraveghează, după caz. Interdicția este justificată de fap tul
că sumele de bani respective se cuvin celui reprezentat sau celor ale căror bunuri sunt
administrate așa încât ele nu pot fi folosite, cu titlu de preț pentru cumpărarea ,de la
persoanele menționate, a unor bunuri, pentru ca interesele persoanelor pro tejate să nu
fie afectate.

7 Fr. Deak, op. cit. , vol. I, p. 50.
8 Reglementarea avea un triplu scop:
a) de a împiedica soții ca sub aparența unei vânzări -cumpărări să încheie contracte de donație, care î n acest
mod ar fi fost irevocabile, deși potrivit art. 937 C. civ., donațiile î ntre soți erau totdeauna revocabile în timpul vieții
donatorului;
b) de a apăra interesele moștenitorilor rezervatari care în cazul donațiilor pot cere raportul sau pot solicita
reducțiunea liberalității ce încalcă rezerva succesorală. Dacă vânzarea -cumpărarea ar fi fost permisă, s -ar fi putut
eluda această posibilitate prin mascarea donației sub aparența unui contract de vânzare -cumpărare;
c) ocrotirea in tereselor creditorilor c are ar fi putut fi fraudați prin încheierea unor contracte de vânzare –
cumpărare fictive.
Sancțiunea încălcării dispoziției din art. 1.307 C. civ. era nulitatea relativă, fiind vorba de ocrotirea unui interes
privat, ș i nu a unuia general.
Interdicția nu se aplica și concubinilor, deoarece aceștia nu aveau calitatea specială cerută de textul analizat,
aceea de a fi soți.

Sancțiunea contractelor de vânzare -cumpărare încheiate cu încălcarea interdicțiilor
de a vinde susmenționate o constituie nulitatea relativă în cazul când vânzători sunt
părinții, tutorele, curatorul, sau administratorul provizor iu, și nulitatea absolută când
vânzători, în condițiile arătate, sunt funcționarii publici, judecătorii -sindici, practicienii
în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența
condițiile vânzării.
Interdicțiile convențion ale țin de obiectul contractului, așa încât vor fi tratate în
acest capitol.

Capacitatea cumpărătorului
Spre deosebire de vânzător, î n cazul cumpărătorului legislația este mai bogată î n
reglementări referitoa re la incapacități.

Interdicția de a cumpăra drepturi litigioase. În raport de dispozițiile art. 1.653 C.
civ, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii
juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, di rect sau prin persoane interpuse,
drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei
circumscripție își desfășoară activitatea. Interdicția vizează doar drepturile litigioase,
adică acelea cu referire la care există un proces în ceput și nefinalizat. [art. 1.653 alin.
(3) C. civ. ].
Scopul interdicției este axat, pe de o parte, pe ideea de a fi împiedicată exercitarea
de influențe, de către persoanelor menționate în ceea ce privește activitatea justiției
referitoare la soluționarea unor procese care ar putea avea ca obiect bunuri cumpărate
de aceste persoane sau doar a suspiciunii referitoare la astfel de posibile influențe, iar
pe de altă parte, pe protecția intereselor potențialului vânzător de drepturi litigioase.
Interdicția nu funcționează în următoarele ipoteze:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor -părți din dreptul de proprietate
de la comoștenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s -a
născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s -a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul
în legătură cu care există dreptul litigio s.
Alte interdicții de a cumpăra. Potrivit art. 1.654 C. civ., sunt incapabili de a
cumpăra, direct sau prin persoane interpuse:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă, cu excepția
situațiilor prevăzute la art. 1.304 alin. (1) C. civ. , care se referă la contractul cu sine
însuși și la dubla reprezentare, valabile atunci când mandantul l -a împuternicit în acest
sens pe mandatar, sau când a stabilit de asemenea manieră conținutul contractului înc ât
un conflict de interese cu mandatarul este exclus;
b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcționarii publici, judecătorii -sindici, practicienii în insolvență, executorii,
precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin
intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează.
Incapacitățile menționate funcționează inclusiv în ca zul vânzării prin licitație
publică.
Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituție, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană și din al te tratate internaționale la care

România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică,
precum și prin moștenire legală
Sancțiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea cumpărătorului.
Încălcarea dispozițiil or relative la incapacitatea de a cumpăra este sancționată cu
nulitatea, aceasta fiind relativă sau absolută, în funcție de interesul ocrotit, respectiv
dacă acesta este public sau privat. În cazurile prevăzute de art. 1. 654 lit. a) și b) C. civ.
(mandatar i, părinți, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu) , interesul ocrotit este
unul privat și sancțiunea este nul itatea relativă. În cazul prevăzut de lit. c) a aceluiași
articol ( funcționarii publici, judecătorii -sindici, practicienii în insolvență, executorii,
precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin
intermediul lor, sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează) , nulitatea este absolută. Natura nuli tății este arătată în
mod expres de dispoziția legală menționată.
În ceea ce privește sancțiunea referitoare la interdicția de a cumpăra drepturi
litigioase, aceasta este, de asemenea, nulitatea absolută și este tot o nulitate expresă,
stabilită în scopul de a evita controversa, anterioară actualului Cod civil, cu privire la
natura nulității. Unii autori c onsiderau că în acest caz suntem în prezența unei nulități
relative9 iar alții apreciau că interesul ocrotit este unul public și nulitatea este absolută10.
Noi am apreciat și anterior că sancțiunea trebuie să fie nulitatea absolută pentru că în
cazul discutat se urmărește atât protej area intereselor vânzătorului cât și un interes mai
larg, ce ține de bunul prestigiu al unor profesii de interes public .
Încălcarea interdicțiilor arătate cu privire l a vânzarea terenurilor către străini și
apatrizi este sancționată cu nulitatea absolută.

Elementele obiective ale contractului de vânzare – cumpărare.
Contractul de vânzare find sinalagmatic și obiectul obligațiilor rezultate din contract
este dublu, respectiv bunul și prețul.
A. Bunul.
Bunul reprezintă motivul fundamental pentru care cumparătorul își asumă obligația
de plată a prețului, cauza obligației acestuia.
Bunurile care pot forma azi obiect al contractului de vânzare sunt din ce în ce mai
numeroase datorită diversificării extraordinare a producției. Se pot vinde și cumpăra,
cu puține excepții, atât bunuri imobi le cât și bunuri mobile, atât bunuri mobile corporale
cat și incorporale.
Pentru a forma obiect al contractului de vânzare -cumpărare, mai corect obiect al
ob1igației vânzătorului, bunul trebuie să existe sau să poată exista î n viitor, să fie
determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil și să aparțină vânzătorului. Se poate
vinde însă și bunul altuia în condițiile art. 1683 C. civ.

B.Prețul
Pretul reprezintă un element esential al contractului de vânzare -cumparare. În
lipsa pretului nu poate fi vorba de acest contract. În cazul în care în schimbul transferării
dreptului de proprietate n u se plătește un preț, ci există o altă contraprestație , nu vom

9 A se vedea D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, p. 39.
10 Fr. Deak, op. cit ., vol. I, p. 54; E. Safta -Romano, op. cit ., p. 36.

mai fi î n prezența unei vânzări -cumpărări ci a unui alt contract, care ar pu tea fi un
scltimb, un contract de întretinere, un contract de rentă viageră, etc. în funție de obiectul
prestației dobânditorului.

Condițiile prețului.
Prețul să fie exprimat în bani.
Prețul să fie determinat . Prețul determinabil. Existența unui preț determinat, sau
cel puțin determinabil, constituie o condiție pentru valabilitatea vânzării. Prețul este
considerat determinat atunci când cuantumul lui este stabilit de părți odată cu încheierea
contractului.
În situația în care prețul nu este determinat și nu este nici determinabil,
vânzarea este nulă pentru lipsa unuia din elementele esențiale ale contractului.
In cazul în care pentru anumite bunuri există prețuri legale, acestea sunt
obligatorii pentru părți și în acest ca z contractul este valabil chiar dacă prețul n u a fost
determinat deoarece se presupune că părțile au avut în vedere prețul legal.

Prețul să fie real. Prețul simulat .Prețul real este este acela care este stipulat cu
intenția de a fi plătit și respectiv pr imit. El este în opoziție cu prețul fictiv, cu prețul
simulat.
Pretul este nereal și atunci când pretul din contract este mai mic sau mai mare decât
cel convenit în realitate. În astfel de situații contractul rămâne , în principiu, valabil,
devenind aplicabile regulile de la simulație. Totuși dacă prin simulație s -a urmărit
fraudarea fiscului, stipulându -se în contract un preț mai mic decât cel real, vânzarea –
cumpărarea este nulă( art. 6 din 0.G nr. 12/1998).

Prețu1 să fie serios. Prețul este serios atunci când constitituie a cauză suficientă
a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului.
Prețul derizoriu este asimilat lipsei prețului așa încât contractul în care a fost stabilit va
fi nul ca vânzare -cumpărare. Nulitatea poate însă fi evitată prin recalificarea
contractului, dacă se dovedește că, în stabilirea unui astfel de preț, vânzătorul a fost
animat de o intenție liberală. Vom fi, deci, în prezența unei donații11, care nu mai este
deghizată deoarece n u există un act secret, ci doar actul real în care a fost trecut prețul
derizoriu.

11În sensul că aceasta este o donație directă a sevedea Fr. Deak, op. cit . p. 66. Considerăm că în
acest caz este vorba de o donație indirectă, care s-a realizat pe calea unui alt act juridic. A se
vedea în acest sens F. Coilart Dutileu1 , Ph Delebecq, Contr ats civils et commerciaux, Ed.
Dalloz, 1998,p.

Secțiunea a III -a
Efectele contractului de vânzare -cumpărare.
În capitolul IV al titlului V din Codul civil, înainte de a se analiza obligațiile
vânzătorului și respectiv ale cumpărătorului, se enunță o regulă specială privind
interpretarea clauzelor obscure din acest gen de contracte. Din această regulă rezultă că
orice clauze îndoielnice din contractul de vânzare -cumpărare se interpretează în contra
vânzătorului, deci în favoarea cumpărătorului. În această materie nu se aplică regula
de drept comun izvorâtă din art. 983 C. civ., potrivit căreia clauzele îndoielnice din
contracte se interpretează în favoarea debitorului. Ca urmare, vânzătorul trebuie să fie
diligent și să exprime foarte clar obligațiile pe care înțelege să și le asume prin contract.

Efectele generale.
Transferul dreptului de proprietate. În concepția Codului civil român
proprietatea se transferă , în principiu, de la vânzător la cumpărător prin efectul
încheierii contractului, fără a mai fi nevoie de o operațiune juridică ulterioară, chiar
dacă lucrul nu s -a predat. 12.
Chesti unea momentului transferului dreptului de proprietate prezintă importanță
majoră, cel puțin în legătură cu suportarea riscului pieirii fortuite a bunului .
Strămutarea de drept a proprietății prin efectul perfectării contractului este un
efect al vânzări i-cumpărării de bunuri individual determinate. Regula nu operează:
a. în cazul vînzării unor bunuri de gen, deoarece aici transferul proprietății nu
se poate produce înainte de individualizarea bunurilor;
b. în cazul vânzării de lucruri viitoare, strămutarea pro prietății nu poate opera
câtă vreme obiectul ei nu există. De aceea, în ipoteza analizată transferul se
va produce la un moment ce se situează după realizarea bunului.;
c. atunci când părțile convin ca transferul dreptului de proprietate să opereze
la un alt moment decât cel al încheierii contractului.Regula strămutării de
drept a proprietății fiind supletivă, părțile pot deroga de la ea.Uneori părțile
covin amânarea transferului dreptului de proprietate până la momentul plății
prețului, ca o garanție pentru î ndeplinirea obligației respective a
cumpărătorului..

Transferul riscurilor.
Regula. Principiul este că transferul riscurilor este legat de transferul dreptului
de proprietate. Este aplicarea regulii cuprinsă în adagiul res perit domino. Aceasta
înseamnă că după încheierea contractului de vânzare -cumpărare riscul pieirii fortuite a
bunulu i îl suportă cumpărătorul în calitate de proprietar, dar numai dacă bunul nu s -a
predat .
Excepțiile. Pe lângă faptul că riscurile nu se transferă atunci când
transferul proprietății a fost amânat, mai sunt și alte situații când răspunderea pentru
riscuri nu revine celui care este proprietarul bunului.

Obligațiile născute din contractul de vânzare -cumpărare

Obligațiile vânzătorului
I. Obligația de predare a bunului vândut.

12 Spre deosebire de reglementarea din Codul civil, în dreptul roman exista o obligație de a
transfera proprietatea, obligație ce se îndeplinea printr -un act separate de contractul de
vînzare -cumpărare

Conținutul obligației. Art. 1.685 C. civ. definește această obligație în term enii
următori: „Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului,
împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și
neîngrădită a posesiei”.
Obligația constă, deci, în punerea lucrului vândut, în starea avută în vedere la mo –
mentul contractului, la dispoziția cumpărătorului. Vânzătorul nu are obligația de a
transporta bunul la cumpărător decât dacă o astfel de îndatorire rezultă din contract. De
aceea el nici nu suportă cheltuielile privind ridica rea bunurilor vândute, ci numai pe
cele ce efectiv țin de predare.

Obiectul predării. Lucrul vândut și accesoriile. Vânzătorul trebuie să predea lucrul
vândut și nu altul, chiar dacă are caracteristici asemănătoare sau o valoare mai mare.
Cumpărătorului trebuie să i se predea exact ceea ce a cumpărat. Obligația este o urmare
firească a transferului dreptului de proprie tate produs în baza contractului și nu se
confundă cu acest transfer, deși uneori momentul predării coincide cu cel al transferului
dreptului de proprietate.
În privința bunurilor determinate trebuie ținut cont de dispozițiile art. 1.690 C. civ.
care prevă d că bunul „trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul
încheierii contractului”.
În cazul bunurilor de gen, acestea trebuie să fie în cantitatea și de calitatea
menționată în contract sau să îndeplinească alte cerințe prevăzute de părți. Î n cazul în
care calitatea bunurilor nu a fost prevăzută, se vor preda lucruri de calitate cel puțin
medie, art. 1.486 C. civ prevăzând că debitorul „are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi
predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri d e calitate cel puțin
medie”.
Noul Cod civil a introdus pentru cumpărător obligația de a verifica starea bunurilor
predate de vânzător și de a -l informa pe acesta despre existența unor eventuale nereguli
în ceea ce privește starea și calitatea bunurilor pre date
În termenii art. 1.686 C. civ., „Obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile
sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue”. Deci, pe lângă bun,
trebuie predate și accesoriile lui, atât cele cu caracter material, cât ce le cu caracter
juridic, cum ar fi acțiunile în justiție în legătură cu bunul.
Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare
la proprietatea sau folosința bunului [art. 1.686 alin. (2) C. civ].
Subliniem că dacă nu s -a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin
cumpărătorului din ziua dobândirii proprietății și deci trebuie predate și acestea.

Modul de executare. Executarea obligației de predare a bunului înseamnă, după
cum am arătat, punerea acestuia la dispozi ția cumpărătorului, ceea ce este altceva decât
transportul bunului la domiciliul cumpărătorului.
În cazul imobilelor, obligația de predare se îndeplinește prin punerea acestuia la
dispoziția cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului (art. 1.68 7 C. civ.).
Predarea bunurilor mobile se face prin remiterea materială a acestora sau prin
remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite
cumpărătorului preluarea în orice moment, cum ar fi, spre exemplu, predarea cheilo r de
la clădirea în care acestea se află. În cazul în care bunurile mobile se află deja în posesia
cumpărătorului cu un alt titlu, predarea se face prin simplul consimțământ al părților.
În ceea ce privește bunurile incorporale, predarea se face prin remit erea titlurilor
reprezentative sau a altor documente ce permit cumpărătorului preluarea în orice
moment a bunului.

Locul și momentul executării. Predarea bunului trebuie făcută la locul și momentul
convenite de părți.
În ceea ce privește locul predării, pentru ipoteza când nu a fost prevăzut în contract
și nici nu rezultă din uzanțe, devine aplicabil art. 1.689 C. civ. în sensul că predarea se
face la locul unde se afla lucrul vândut în momentul vânzării.
Dacă nu s -a stabilit nimic în legătură cu data la care trebuie îndeplinită obligația de
predare a bunului, obligația trebuie îndeplinită imediat ce prețul a fost plătit
acceptându -se totuși un termen rezonabil în acest scop13.
Cheltuielile predării . În afara cazului când există o clauză cu privire la sup ortarea
lor, cheltuielile cu predarea bunului, cum ar fi cântărirea, numărarea etc., sunt în sarcina
vânzătorului. Este vorba de cheltuielile ce țin strict de obligația de predare a bunului și,
ca urmare, ele nu se întind și asupra obligației cumpărătorulu i de ridicare a bunului.

Obligația accesorie de conservare a bunului
Înainte de predare, bunul fiind sub responsabilitatea vânzătorului, el are și obligația,
rezultată din art. 1.483 C. civ., de a -l conserva pentru a putea realiza obligația de
predare. Ob ligația de a conserva bunul implică, în cazul bunurilor determinate,
răspunderea pentru pieirea fortuită a bunului, deoarece deși un astfel de risc revine de
regulă proprietarului, el se reflectă asupra vânzătorului care în calitate de debitor al
obligație i de predare, suportă riscul contractului, după cum prevede art. 1.274 C. civ.
În ipoteza în care transferul proprietății a operat la momentul încheierii contractului,
corelativ acestei obligații de conservare a bunului și după punerea în întârziere a
creditorului, există un drept al vânzătorului de a -i fi plătite cheltuielile efectuate pentru
conservarea bunului (art. 1.618 C. civ.).

Sancțiunea neîndeplinirii obligației. Neîndeplinirea, totală sau parțială, culpabilă ,
de către vânzător a obligației de predare a bunului deschide pentru cumpărător o gamă
largă de posibilități de acțiune împotriva vânzătorului. Astfel, el poate cere rezoluțiunea
vânzării cu daune -interese, poate invoca excepția de neexecutare a contractu lui, poate
avea în vedere executarea silită a obligației, sau poate opta pentru despăgubiri fără
desființarea contractului.

Rezoluțiunea vânzării. Dacă cumpărătorului îi este convenabil să renunțe la
contract el poate cere rezoluțiunea vânzării, cu consecința că părțile vor fi repuse în
situația anterioară, cumpărătorul putând cere și despăgubiri pentru eventualul
prejudiciu încercat.
Rezoluțiunea p oate fi declarată și unilateral, în condițiile art. 1.552 C. civ., dacă
părțile au convenit în acest sens sau dacă vânzătorul a fost pus în întârziere să predea
bunul și nu l -a predat în termenul fixat. Pentru a produce efecte față de terți, în cazul
trans miterii de drepturi reale supuse înscrierii în cartea funciară, declarația de
rezoluțiune trebuie înscrisă în cartea funciară.
Părțile pot conveni și ca rezoluțiunea să se facă de plin drept, prin includerea în
contract, a unui pact comisoriu în acest sen s.

Executarea forțată a obligației. Dacă rezoluțiunea vânzării nu apare ca o soluție
satisfăcătoare pentru cumpărător, el poate opta pentru executarea silită a obligației
vânzătorului. Când este vorba de bunuri individual determinate, cum transferul
propr ietății s -a produs la încheierea contractului, cumpărătorul poate folosi acțiunea în

13 D. Ma inguy , op. cit ., p. 144.

revendicare pentru a obține bunul. În cazul bunurilor de gen, el nefiind proprietar poate
folosi doar o acțiune personală bazată pe obligația de predare a bunului.
Excepț ia de neexecutare a contractului. Cumpărătorul poate invoca această
excepție (exceptio non adimpleti contractus) și să nu plătească prețul bunului (art. 1.556
C. civ). Evident că, dacă prețul a fost plătit, excepția respectivă nu mai poate fi invocată.

Daune-interese . Dacă cumpărătorul are interes să mențină contractul, el poate
apela la răspunderea contractuală a vânzătorului, cerându -i despăgubiri pentru
neîndeplinirea sau neîndeplinirea corespunzătoare a obligației. Daunele -interese pot fi
deci solicita te și separat de rezoluțiunea contractului și această opțiune este aleasă, în
special, când obligația de predare a fost îndeplinită, dar nu corespunzător.

Dreptul vânzătorului de a refuza predarea bunului. Vânzătorul poate refuza
predarea bunului atunci c ând cumpărătorul, deși beneficiază de un termen pentru plata
prețului, după vânzare a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s -au
diminuat. În acest caz vânzătorul poate suspenda executarea obligației de predare cât
timp cumpărătorul nu ac ordă garanții îndestulătoare că va plăti prețul la termenul
stabilit. Totuși, dacă la data încheierii contractului, vânzătorul, deși cunoștea
insolvabilitatea cumpărătorului, a fost de acord cu un termen de plată a prețului,
cumpărătorul păstrează benefici ul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s -a
agravat în mod substanțial, iar vânzătorul trebuie să execute obligația de predare a
bunului.

Reguli speciale în materie de vânzare imobiliară. Cu privire la vânzarea de
imobile Codul civil conține u nele reguli speciale .

II. Obligația de garanție a vânzătorului

Obligația de garanție a vânzătorului este reglementată în ideea de a asigura
cumpărătorului, pe de o parte, liniștita posesie a bunulu i, iar pe de altă parte, o folosință
utilă a acestuia. Primul deziderat este asigurat prin garanția de evicțiune, al doilea prin
garanția pentru viciile ascunse. Obligația de garanție nu trebuie considerată o formă de
răspundere civilă bazată pe culpă, deo arece ea există, în principiu, indiferent de vreo
conduită culpabilă a vânzătorului.

1. Garanția pentru evicțiune
Conținutul garanției. Existența garanției pentru evicțiune este o necesitate ce este
strâns legată de obligația vânzătorului de predare a bunului. Nu este suficient ca
vânzătorul să predea bunul pentru a se realiza scopul vânzării, ci este nevoie ca
dobânditorul să se poată bucura de liniștita posesie a acestuia. Conținutul art. 1.695 C.
civ. este următorul: „Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător
împotriva evicțiunii care l -ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunul
vândut.”
Pentru a înțelege conținutul și efectele a cestei garanții este necesar, în prealabil, a
se lămuri conținutul noțiunii de evicțiune. Termenul provine de la latinescul evinco ere
și avea semnificația pierderii unui drept de către o persoană pentru că un drept contrar
era recunoscut de către judecăto r unei alte persoane. În doctrina și practica judiciară
actuală termenul de evicțiune are o semnificație mai largă, în sensul că este echivalent
cu pierderea totală sau parțială a dreptului de proprietate și tulburarea cumpărătorului
în exercitarea dreptul ui de proprietate. Evicțiunea poate consta și în împiedicarea

cumpărătorului de a intra în posesia bunului de către un terț care invocă un drept asupra
acestuia. Finalitatea garanției constă în obligarea vânzătorului să -l apere pe cumpărător
pentru a nu fi evins, iar dacă a fost evins în despăgubirea acestuia.
Obligația de garanție pentru faptul personal are și ea, în viziunea Codului civil, un
caracter esențial și, de aceea, este reglementată în termeni imperativi. Acest fapt rezultă
din dispozițiile art. 1.699 C. civ. potrivit căruia „Chiar dacă s -a convenit că vânzătorul
nu va datora nicio garanție, el răspunde totuși de evicțiunea cauzată ulterior vânzării
prin faptul său personal”. Părțile deci nu ar putea conveni ca printr -o clauză din contract
să limi teze sau să înlăture, în situația dată, această obligație.
Îndivizibilitatea obligației de garanție. În raport de dispozițiile art. 1697 C.civ
obligația de garanție contra evicțiunii este indivizibilă între debitori

A. Garanția faptului personal
Principiul. Cine datorează garanție nu poate evinge , este un principiu întâlnit încă
din dreptul roman (quem de evictione tenet action eundem agentem repellit exceptio) .
El este prezent și în actualul Cod civil, în art. 1.696, în formularea „Acela care este
obligat să garanteze contra evicțiunii nu poate să evingă.”
Garanția faptului personal interzice vânzătorului orice acțiune, orice tulburare, de
drept sau de fapt, care ar avea ca rezultat o atingere a drepturilor cumpărătorului asupra
bunului. Este, practic, o obligație de abstențiune pe care o datorează vânzătorul. Această
obligație are un caracter patrimonial astfel încât se transmite și succesori lor universali
sau cu titlu universal ai vânzătorului. Ea nu va fi preluată însă de succesorul cu titlu
particular, care, potrivit regulilor generale din material succesiunilor, nu este ținut de
obligațiile de acest fel ale antecesorului său.
a – Tulburare a de fapt. Aceasta nu are legătură cu invocarea unui drept de către
vânzător asupra bunului, ci se referă la faptul că vânzătorul nu poate fi autorul niciunui
fapt, chiar și licit, de natură a avea ca rezultat tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prero gativelor dreptului de proprietate sau a altui drept dobândit prin cumpărare.
b – Tulburarea de drept. Aceasta se referă la interdicția ce revine vânzătorului de
a ridica pretenții la un drept asupra lucrului vândut câtă vreme contractul este în vigoare.
Evident că această regulă nu se referă la posibilitatea acestuia de a invoca nulitatea
contractului sau rezoluțiunea acestuia, ci doar la invocarea unui drept cât timp
contractul este în ființă.

B. Garanția pentru fapta terților
Vânzătorul este ținut să -l garanteze pe cumpărător nu numai pentru fapta proprie,
ci și pentru tulburările ce -ar proveni din partea unui terț ce invocă un drept asupra
bunului.
Funcționarea garanției pentru fapta terților este condiționată de îndeplinirea a trei
condiții: să exist e o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, și
aceasta să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.
Regimul legal al acțiunii în garanție
Situația când evicțiunea provine de la vânzător. Cum în sarcina vânzătorului
există o obligaț ie de garanție atât pentru tulburarea de fapt cât și pentru cea de drept ce
provine din partea sa, când el însuși îl tulbură pe cumpărător, acesta din urmă se poate
apăra invocând obligația de garanție pe care vânzătorul bunului o are.

Evicțiunea din part ea unui terț. Când tulburarea provine din partea unui terț și
aceasta este o tulburare de drept, dacă evicțiunea nu s -a produs, dar este pe cale să se

producă , vânzătorul are obligația să -l apere pe cumpărător împotriva pretențiilor
terțului. Dacă cumpărăt orul este acționat în judecată de către terțul ce invocă un drept
asupra bunului vândut, el trebuie să -l introducă în proces pe vânzător pentru ca acesta
să aibă posibilitatea de a -l apăra contra evicțiunii. Introducerea în cauză a vânzătorului
se face pri n intermediul unei cereri, intitulată cerere de chemare în garanție.
Dacă cumpărătorul, ignorând obligația pe care o are de a introduce în proces
vânzătorul, se apără singur și pierde procesul, atunci, în acțiunea pe care el o poate face
împotriva vânzătorului într -un alt proces, acesta din urmă se poate apăra invocând
excepția procesului rău condus14 (exceptio mali processus) . Aceasta înseamnă că
vânzătorul invocă faptul că dacă ar fi fost introdus în proces ar fi avut mijloace juridice
suficiente pentru respingerea acțiunii terțului. Dacă el reușește să facă o astfel de
dovadă, obligația lui de garanție pentru evicțiune este înlăturată (art. 1.705 C. civ.). În
cazul în care nu poate dovedi că existau motive suficie nte pentru a împiedica evicțiunea
răspunderea lui se păstrează chiar dacă nu a fost introdus în proces.
Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul
terțului pierde, de asemenea, dreptul de garanție, cu excepția situație i în care dovedește
că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicțiunea. De data aceasta sarcina
probei revine cumpărătorului.

În situația când evicțiunea s -a produs, întinderea răspunderii vânzătorului este
diferită, după cum evicțiunea a fost totală sau parțială.

Evicțiunea totală. În cazul care cumpărătorul a pierdut în întregime proprietatea
bunului, ne aflăm în situația unei evicțiuni totale. În acest caz cumpărătorul are dreptul
să ceară rezoluțiunea contractului și să pretindă vânzătorulu i:
– restituirea integrală a prețului. Conform art. 1.701 C. civ., această obligație există
chiar dacă, la data evicțiunii , lucrul vândut este de o valoare inferioară sau a suferit
deteriorări fie prin neglijența cumpărătorului, fie prin evenimente independente de
cumpărător. Totuși, când „cumpărătorul a obținut un beneficiu în urma deteriorărilor
cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preț o sumă corespunzătoare acestui
beneficiu”. Dacă lucrul vândut are, la data producerii evicțiunii, indiferent de motiv, o
valoare mai mare decât la momentul cumpărării, vânzătorul este dator să plătească
cumpărătorului, pe lâng ă prețul vânzării, sporul de valoare dobândit de bun până la data
evicțiunii. Este irelevant faptul că sporul de valoare este produsul unor circumstanțe
imprevizibile pentru vânzător. Dobânditorul nu are dreptul la despăgubiri decât dacă
dovedește că preju diciul nu a fost reparat total prin restituirea prețului;
– restituirea contravalorii fructelor, pe care cumpărătorul le -a predat terțului. Este
vorba de fructele percepute după data introducerii acțiunii terțului, deoarece, din acest
moment, cumpărătorul devine de rea -credință față de acesta;
– restituirea cheltuielilor de judecată, atât a celor din procesul ce a dus la evicțiune
cât și a celor din procesul purtat împotriva vânzătorului;
– plata cheltuielilor legate de contract și, eventual, de efectuarea formelor de
publicitate;
– plata de despăgubiri reprezentând pierderile suferite și câștigurile nerealizate de
către cumpărător din cauza evicțiunii;
– cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările
sunt autonome, fie că sunt adăugate15, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt
necesare sau utile. În ipoteza în care a fost de rea -credință, adică a cunoscut cauza

14 Fr. Deak, op. cit ., vol. I, p. 107.
15 În legătură cu noțiunea de lucrări autonome, respectiv de lucrări adăugate a se vedea art. 578 C. civ.

evicțiunii la data încheierii contractului, vânzătorul va restitui chiar și cheltuielile
voluptuare, adică cele făcute în scop de lux sau plăcere. Este de menționat că cheltuielile
utile și necesare ce profită terțului evingător pot fi recuperate de la acesta, iar vânzătorul
este ținut fie să le restituie el, fie să -l facă pe terțul evingător să le restituie
cumpărătorului [art. 1.702
alin. (2) C. civ.]16. Se observă că răspunderea este foarte largă, acoperind practic orice
prejudiciu suferit de cumpărător.

Evicțiunea parțială. În cazul în care evicțiunea este doar parțială, adică
cumpărătorul pierde doar o pa rte a proprietății asupra bunului sau unele prerogative din
dreptul său asupra bunului, el poate cere rezoluțiunea contractului dacă poate demonstra
că această parte este îndeajuns de însemnată încât nu ar fi cumpărat dacă ar fi cunoscut
evicțiunea. Dacă o bține rezoluțiunea el are aceleași drepturi ca în cazul evicțiunii totale.
Dacă cumpărătorul nu optează pentru rezoluțiune sau nu reușește să obțină
rezoluțiunea, el are dreptul la restituirea unei părție din preț, proporțională cu valoarea
părții de care a fost evins, și, dacă este cazul, să obțină daune -interese. Pentru stabilirea
întinderii daunelor -interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 1.702 C.
civ., referitor la evicțiunea totală, fiind vorba deci de restituirea contravalorii fructe lor
pe care cumpărătorul le -a predat terțului, de restituirea cheltuielilor de judecată, de plata
parțială a cheltuielilor legate de contract și efectuarea formelor de publicitate, plata de
despăgubiri reprezentând pierderile suferite și câștigurile nereal izate de către
cumpărător din cauza evicțiunii, de cheltuielile cu lucrările autonome și de cheltuielile
utile și necesare, eventual chiar voluptuare, făcute de cumpărător cu partea de bun de
care a fost evins.
În cazul în care imobilul vândut este afectat de servituți neaparente, nedeclarate de
vânzător și de o așa importanță, încât se poate presupune că cumpărătorul nu ar fi
cumpărat dacă le -ar fi cunoscut, el poate cere fie rezoluțiunea contractului, fie
despăgubiri. Actualul Cod civil nu mai cuprinde o dispoziție în sensul arătat, cum
conținea vechiul cod, dar apreciem că existența servituții neaparente și nedeclarate
constituie cauză de evicțiune, cu toate consecințele rezultate din obligația de garanție
pentru aceasta.

Răspunderea vânzătorului în cazu l înlăturării evicțiunii de către cumpărător.
Este posibil, uneori, pentru cumpărător, deși dreptul terțului evingător este evident, să
păstreze dreptul dobândit prin cumpărare, plătind terțului o sumă de bani sau dându -i
alt bun. Pentru această ipoteză, a rt. 1.704 C. civ. prevede că „vânzătorul este liberat de
urmările garanției, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite, cu
dobânda legală calculată de la data plății, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului
dat, precum și, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente. Desigur că
cumpărătorul trebuie să acționeze cu bună -credință, fără intenția de a -l prejudicial pe
vânzător. De pildă, el nu ar putea obține de la vânzător restituirea sumei plătite dacă
aceasta este mai mar e decât valoarea bunului și a eventualului prejudiciu încercat de
cumpărător, urmare a evicțiunii.

Beneficiarii garanției
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii nu numai față de
cumpărătorul său, ci față de orice dobânditor subsecvent al bunului și aceasta indiferent

16 Fr. Deak, op. cit. , vol. I, p. 110; E. Safta -Romano, op. cit ., p. 52.

dacă acesta din urmă a dobândit bunul cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Răspunderea
există chiar dacă transmițătorul direct nu are o obligație d e garanție față de
codobânditorul subsecvent. Spre exemplu, donatarul care a fost evins se poate îndrepta
cu acțiune în răspundere pentru evicțiune împotriva celui care a vândut bunul
donatorului deși donatorul nu ar avea în cazul respectiv răspundere pent ru evicțiune
față de donatar. Bineînțeles, răspunderea vânzătorului față de dobânditorul subsecvent
există doar în măsura în care ar fi fost îndeplinite condițiile ca el să răspundă față de
dobânditorul nemijlocit. Dacă, de exemplu, cauza evicțiunii se sit uează la un moment
ulterior predării bunului de către vânzător către propriul cumpărător, dobânditorul
subsecvent nu se poate îndrepta împotriva vânzătorului.

Regimul convențional al răspunderii pentru evicțiune
Normele juridice care reglementează obligaț ia de garanție pentru evicțiune au, în
principiu, un caracter supletiv. Ele nu sunt norme imperative, astfel încât părțile pot
conveni fie la o agravare a răspunderii, fie la o limitare a acesteia, sau chiar la
înlăturarea ei. Clauzele de exonerare totală sau parțială de răspundere au, totuși, două
limite:
a) vânzătorul nu poate fi exonerat de răspundere când evicțiunea este consecința
unui fapt personal al său ori provine din cauze pe care, cunoscându -le în momentul
vânzării, le -a ascuns cumpărătorului. O rice stipulație contrară este considerată nescrisă
în baza prevederilor art. 1.699 C. civ.;
b) în caz de exonerare totală sau parțială de garanție, vânzătorul, după cum arată
art. 1.698 C. civ., nu poate fi scutit de obligația de a restitui prețul în caz d e evicțiune,
cu excepția cazului în care cumpărătorul și -a asumat riscul producerii evicțiunii.

2. Răspunderea pentru viciile ascunse ale bunului vândut

Principiul
Stipulând că „Vâ nzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse
care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi
micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le -ar fi
cunoscut, cumpărătorul nu ar fi c umpărat sau ar fi dat un preț mai mic”, art. 1.707 C.
civ. instituie principiul potrivit căruia vânzătorul este răspunzător nu numai pentru o
liniștită folosință a bunului ci și pentru o utilă folosință a acestuia, conform destinației
ce rezultă din natura sa, sau destinației avută în vedere de părți odată cu realizarea
acordului de voințe.
Răspunderea funcționează în toate cazurile în care părțile nu au inclus în contract
clauze care să modifice reglementarea legală a acestui gen de garanție. Astfel de clauze
sunt posibile întrucât reglementarea legală în acest domeniu nu are caracter imperativ,
ci unul care urmăre ște doar suplinirea voinței părților din convenție.
Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse nu funcționează:
– în cazul vânzărilor silite;
– în cazul vânzării de drepturi succesorale unde, în lipsă de stipulație contrară și
dacă nu se specifică expres bunurile asupra cărora se întind drepturile vânzătorului, se
garantează numai existența calității de moștenitor, nu și conținutul universalități i sau
calitatea bunurilor.

Condițiile răspunderii pentru vicii

Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru viciile care afectează folosința utilă a
bunului este dependentă de îndeplinirea unor condiții ce rezultă cu suficientă claritate
din textul legal ma i sus citat.

a) Viciile să fie ascunse. Deși această condiție rezultă în mod evident din
dispozițiile art. 1.707 alin. (1) C. civ., care arată că „Vânzătorul garantează
cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu
întrebuință rii la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură
întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le -ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat
sau ar fi dat un preț mai mic”, ideea este reluată în alin. (4) al articolului menționat, în
sensu l că vânzătorul „nu datorează garanție contra viciilor pe care cumpărătorul le
cunoștea la încheierea contractului”.
Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente, pentru că se presupune că
acestea i -au fost cunoscute cumpărătorului și le -a acceptat, adică a dobândit bunul în
starea pe care a avut -o în vedere la încheierea contractului.
Viciile sunt ascunse atunci când, la o examinare atentă a bunului, cumpărătorul nu
putea să le detecteze prezența, fără asistență de specialitate. Aprecierea posibilit ății de
descoperire a viciilor se face in abstracto , adică prin raportare la un cumpărător prudent
și diligent și nu pornind de la posibilitățile ce țin de experiența și diligența
cumpărătorului concret. În doctrina franceză, sub acest aspect, se face dist incție între
cumpărătorul care este un profesionist și cumpărătorul care este un consumator
obișnuit17. Condiția cumpărătorului profesionist este mult mai severă decât a
cumpărătorului ocazional, în cazul primului operând practic o prezumție de cunoaștere
a viciilor. Apreciem că o astfel de prezumție poate fi aplicată și în sistemul nostru de
drept, cu precizarea că această prezumție este una simplă ceea ce înseamnă că trebuie
recunoscută în favoarea unui astfel de cumpărător posibilitatea de a proba că totu și
viciul nu a putut fi descoperit datorită faptului că făcea parte din categoria celor ce nu
puteau fi descoperite chiar la o examinare normală făcută de către un specialist. De
exemplu, în situația în care viciul nu putea fi cunoscut decât dacă bunul era demontat,
dezasamblat, sau atunci când descoperirea lui nu era posibilă decât de către un expert
cu înaltă calificare.
Dacă viciul este ascuns, dar cumpărătorul l -a încunoștințat pe vânzător despre
existența lui, din punct de vedere juridic, viciul nu mai este considerat unul ascuns.

b) Viciile să fie grave , adică să facă lucrul impropriu pentru folosința
cumpărătorului. Este vorba de folosința ce rezultă din natura bunului sau avută în vedere
de părți la încheierea contractului. Nu se are în vedere o fol osință anormală, neobișnuită
în raport cu natura bunului, sau alta decât cea convenită.
Dacă viciile nu au o anumită gravitate, ci au o influență minimă asupra folosinței
normale a bunului sau afectează doar unele calități neesențiale ale bunului, obligați a de
garanție nu poate antrena desființarea vânzării. Nu se cere însă, pentru a funcționa
obligația de garanție ca viciul să afecteze substanța lucrului, adică esența lui.

c) Viciile sau cauza lor să fie anterioare predării bunului. În doctrina veche se
arăta că pentru antrenarea răspunderii vânzătorului era necesar ca viciile să fi existat în
momentul vânzării, mai precis al transmiterii dreptului de proprietate. Condiția ca
viciile să fie anterioare transferului dreptului de proprietate, nu rezulta în mo d expres
din dispozițiile Codului civil anterior, dar existența ei se deducea logic din regula

17 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 235.

potrivit căruia riscul bunului îl suporta proprietarul (res perit domino) . Noul Cod civil
prevede expres condiția ca viciile să fi existat la momentul predării b unului, fiind, deci,
indiferent atât momentul transmiterii proprietății cât și momentul vânzării. Este o
consecință a concepției noi a actualului Cod civil în sensul că riscul pieirii fortuite a
bunului se transferă, în principiu, la dobânditor, odată cu p redarea bunului și nu la data
transferului dreptului de proprietate.
Există răspundere și pentru viciile care apar ulterior predării bunului atunci când
cauza lor este anterioară acestui moment. Esențial în acest caz este să se poată dovedi
faptul că deși viciile au apărut ulterior predării bunului, cauza lor, germenele lor, exista
înainte de predarea bunului.

Dovada viciilor
Exercitarea acțiunii în garanție pentru vicii implică dovada îndeplinirii condițiilor
de mai sus. Rezultă că se impune a se dovedi că viciile sunt grave, că au existat la
momentul predării și că viciile au fost ascunse.
Sarcina dovedirii existenței viciilor, a faptului că acestea existau la momentul
predării bunului și a gravității acestora revine cumpărătorului. Sub aspectul întinder ii
răspunderii vânzătorului, cumpărătorul trebuie să dovedească, când este cazul și
împrejurarea că vânzătorul cunoștea viciile. În ceea ce privește faptul că viciile sunt
ascunse, dovada trebuie făcută tot de către cumpărător, dar aici și vânzătorul este
implicat în probațiune pentru că, dacă se afirmă că viciile sunt ascunse, el are sarcina,
pentru a scăpa de răspundere, să dovedească că aceste vicii au fost aparente sau că, deși
au fost ascunse, au fost cunoscute și acceptate de către cumpărător. Vânzăto rul se poate
apăra și dovedind că viciile sunt posterioare predării bunului și că nu au o cauză
anterioară acestui moment, fiind efectul folosirii anormale a bunului.

Efectele garanției pentru vicii
Dreptul de opțiune al cumpărătorului. Opțiunea pentru acțiunea redhibitorie sau
estimatorie. După cum rezultă din dispozițiile art. 1.710 C. civ., „(1) În cazul în care
viciile îndeplinesc condițiile enumerate mai sus, „cumpărătorul poate obține, după caz:
a) înlăturarea vi ciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a prețului;
d) rezoluțiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanța, ținând seama de gravitatea viciilor și de scopul
pentru care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări, poate dispune o altă
măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător”.
Se creează, deci, o posibilitate de opțiune, printre a ltele, între două acțiuni,
cunoscute încă din dreptul roman:
a. acțiunea redhibitorie18 Aceasta este o acțiune care tinde la desființarea con –
tractului, o formă particulară de acțiune în rezoluțiune19, având ca efect, în cazul în care
este admisă și dacă vân zătorul nu a fost de rea -credință, repunerea părților în situația
anterioară, respectiv vânzătorul restituie prețul și cheltuielile vânzării, iar cumpărătorul
restituie bunul.

18 Denumirea provine de la verbul latin redhibeo, -ere, echivalent cu rem-habeo , ceea ce înseamnă a relua, a
reprimi un lucru.
19 D. Mainguy, op. cit., p. 160.

Dacă vânzătorul a fost de rea -credință, respectiv cunoștea viciile bunului și l e-a
ascuns cumpărătorului, răspunderea sa este mai largă. În această situație, acesta
datorează vânzătorului și daune -interese pentru prejudiciul suferit de cumpărător ca
urmare a viciilor bunului (art. 1.712 C. civ.).
Dacă numai unele dintre bunurile vând ute sunt afectate de vicii și acestea pot fi
separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanța dispune rezoluțiunea
în condițiile art. 1.710 C. civ., contractul se desființează numai în parte. Dispoziția nu
se aplică la bunurile accesorii f ață de cel principal, unde rezoluțiunea contractului în
ceea ce privește bunul principal atrage rezoluțiunea și în privința bunului accesoriu.
În raport de dispozițiile art. 1.709 C. civ. – articol care instituie obligația cumpă –
rătorului de a -l încunoștin ța pe vânzător despre existența viciilor – cumpărătorul nu
poate obține rezoluțiunea contractului decât dacă le -a adus la cunoștința vânzătorului
într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sau în termen de două zile
lucrătoare, atunci câ nd cumpărătorul este profesionist20. Totuși, vânzătorul de
rea-credință, care a tăinuit viciul, nu poate invoca prevederile menționate.

b. acțiunea estimatorie (quantiminoris). Cumpărătorul are posibilitatea să nu ceară
rezoluțiunea vânzării, orientându -se spre o altă acțiune, a cărei admitere are ca efect
doar reducerea prețului plătit pentru lucrul afectat de vicii. Bunul rămâne în acest caz
în patrimonial cumpărătorului, dar, în funcție de măsura în care viciile au afectat sau
afectează folosința bunului , instanțele de judecată pot obliga vânzătorul să restituie o
parte din prețul bunului.
Așa cum s -a arătat, opțiunea între cele două acțiuni aparține doar cumpărătorului.
Totuși, în cazul în care se cere rezoluțiunea, instanța de judecată poate dispune
menținerea contractului și reducerea corespunzătoare a prețului, sau o altă măsură, cum
se va arăta mai jos. Dacă viciile sunt de mică importanță, deși cumpărătorul are un drept
de opțiune, apreciem că instanța nu trebuie să dispună rezoluțiunea.
Dacă cumpăr ătorul nu poate restitui lucrul întrucât l -a înstrăinat, trebuie admis că
el nu mai poate opta pentru acțiunea redhibitorie.

Înlocuirea bunului vândut sau repararea lui. Cele două acțiuni de mai sus pot să
nu prezinte interes pentru cumpărător, deoarece î n cazul acțiunii redhibitorii el rămâne
fără bun, iar în cazul celei estimatorii, rămâne cu un bun afectat de vicii. De aceea, art.
1.710 C. civ., dă cumpărătorului și alte posibilități, el putând opta pentru:
– înlăturarea viciilor de către vânzător sau p e cheltuiala acestuia;
– înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel.
Soluția instanței se va baza pe circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, urmând a
se ține cont, în special, de gravitatea viciilor și de scopul pentru care contractul a fost
încheiat.
Art. 1.710 C. civ. nu instituie o ordine de preferință între măsurile acolo arătate și
prezentate mai sus, instanța putând dispune, la cererea vânzătorului, o altă măsură decât
cea solicitată de cumpărător.
Pentru ipoteza în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoștea viciile
bunului vândut și nu le -a comunicat cumpărătorului, art. 1.712 C. civ. prevede că, pe
lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710, vânzătorul este obligat și la plata de
daune -interese, pentru repararea între gului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.

20 El poate obține însă una di ntre celelalte măsuri prevăzute de art. 1.710 C. civ.

Dacă vânzătorul nu cunoștea viciile bunului vândut și s -a dispus reducerea prețului
sau rezoluțiunea vânzării, acesta este obligat să restituie cumpărătorului doar prețul și
cheltuielile făcute cu prilejul vânzării , în tot sau în parte, după cum este vorba de măsura
rezoluțiunii sau doar a reducerii prețului.

Răspunderea pentru pieirea lucrului afectat de vicii. Viciile pot determina nu
numai anumite inconveniente în exercitarea folosinței asupra bunului, ci și distrugerea
bunului. Pentru această ipoteză art. 1.713 C. civ. prevede că „Pierderea sau deteriorarea
bunului, chiar prin forță majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obțină aplicarea
măsurilor prevăzute la art. 1.710 alin. (1).” Deși textul nu pare suficient de clar, el se
referă la ipoteza pieirii lucrului afectat de vicii și nu la pieirea fortuită a unui bun care
nu este afectat de astfel de vicii. Înt inderea răspunderii vânzătorului diferă, și în acest
caz, după cum el a fost sau nu a fost de rea -credință. În prima situație, el restituie prețul
și cheltuielile vânzării, dar trebuind să plătească și daune -interese, în a doua ipoteză,
restituie doar preț ul și cheltuielile vânzării neputând fi obligat la despăgubiri.
Acțiunea subdobânditorului. Dacă cumpărătorul vinde bunul cumpărat, odată cu
acesta el transmite și obligația de garanție pentru viciile ascunse ale bunului pe care o
are împotriva propriului vânzător, ceea ce înseamnă că ultimul cumpărător poate
acționa direct împotriva vânzătorului inițial pentru a fi obligat să răspundă în baza art.
1.707 C. civ.21 Obligația de garanție a vânzătorului inițial se transmite, deci,
proprietarilor succesivi ai bu nului, odată cu bunul respectiv, astfel încât un
subdobânditor al bunului are alegerea de a acționa fie împotriva celui care i -a vândut în
mod direct bunul, fie împotriva unui vânzător din șirul vânzărilor anterioare, cu
condiția, subînțeleasă, ca viciile să fi existat la momentul când s -a transmis proprietatea
de la vânzătorul acționat în judecată. Este un caz excepțional de răspundere contractuală
față de o persoană care are calitatea de terț față de contractul vânzătorului inițial, cu
justificarea că acț iunea în răspundere se transmite odată cu bunul, ca un accesoriu al
acestuia. Acțiunea are avantajul că evită rezolvarea problemei printr -o multitudine de
acțiuni în care fiecare cumpărător, începând cu ultimul, ar trebui să -și acționeze în
judecată propri ul vânzător pentru a -i antrena răspunderea pentru viciile ascunse ale
bunului.
Dacă viciul a apărut în perioada în care bunul se afla la vânzătorul direct, cumpă –
rătorul nu se poate îndrepta cu acțiune împotriva vânzătorilor anteriori.
În celelalte cazuri când se produc terților pagube din cauza viciilor ascunse ale
bunului, răspunderea față de aceștia nu este contractuală, ci delictuală.

Termenele de introducere a acțiunilor. În această materie Decret ul nr. 167/1958
prevedea termene mai scurte decât cele normale. Astfel, art. 5 din actul normativ
menționat stipula că dreptul la acțiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru
transmis se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni dacă viciile n u au fost ascunse
cu viclenie.
Pentru ipoteza când viciile au fost ascunse cu viclenie termenul pentru acțiunile
izvorâte din răspunderea pentru vicii era de 3 ani. În prezent este aplicabil termenul
general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C . civ.
Acest termen începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă nu mai târziu de
împlinirea unui termen de un an de la predarea bunurilor de orice fel, sau a unui termen

21 În acest sens, J. Huet, op. cit ., p. 301. Autorul arată că această posibilitatea acordată subdobânditorului
urmărește, în principiu, să -i permită acestuia să acționeze împotriva fabricantului bunului afectat de vicii;
D. Mainguy, op. cit ., p. 163.

de 3 ani de la predare, în cazul construcțiilor. Termenele de un an și de t rei ani sunt
considerate termene legale de garanție, care atrag răspunderea vânzătorului pentru
viciile ascunse numai dacă acestea au apărut înăuntrul termenelor respective.Nu e
obligatoriu ca viciile să fie descoperite în termenele menționate, ci trebui e doar ca ele
să fi apărut sau să se fi manifestat înăuntrul acestor termene de garanție.
Regimul convențional al răspunderii pentru viciile ascunse. Clauze extensive.
Clauze limitative. Dispozițiile ce reglementează garanția pentru viciile ascunse ale
bunului au, în general, caracter supletiv, astfel că părțile pot stipula în contract clauze
prin care să agraveze această răspundere sau dimpotrivă să o limiteze sau să o înlăture
în totalitate.
Clauzele de agravare a răspunderii, indiferent ce aspect îmbra că, sunt valabile în
totalitate.
Clauzele prin care se limitează sau se înlătură răspunderea sunt valabile și produc
efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună -credință, fiind nule atunci când acesta a
cunoscut existența viciilor, la data încheierii contr actului, sau, dacă nu le -a cunoscut,
trebuia să le cunoască. În acest din urmă caz se revine la răspunderea prevăzută de lege.
Garanția pentru lipsa calităților convenite. Atunci când părțile au convenit că
bunul ce formează obiectul contractului trebuie s ă aibă anumite calități, lipsa acestora
este similară existenței viciilor și se aplică în mod corespunzător dispozițiile referitoare
la răspunderea pentru viciile ascunse.

Obligațiile cumpărătorului

Obligațiile cumpărătorului sunt corelative obliga țiilor vânzîtorului . Prima
dintre aceste obligații este cea de plată a prețului, aceasta fiind obligația principală a
cumpărătorului, dar importanță prezintă și obligația de ridicare a bunului cumpărat.

I. Obligația de plată a prețului

Momentul și locul plății. Obligația de plată a prețului trebuie executată la
momentul convenit de părți prin contract. Dacă părțile nu au convenit nimic cu privire
la data plății, aceasta trebui făcută de îndată ce proprietatea a fost transmisă. Dacă
cumpărătorul este cel care cer e predarea bunului, el trebuie să ofere vânzătorului prețul
din contract, deoarece altfel i se poate opune excepția de neexecutare a contractului (art.
1.693 C. civ.).
Îndeplinirea cu întârziere a obligației de plată a prețului poate antrena răspunderea
cumpărătorului sub forma plății de dobânzi moratorii de la data scadentei. pentru preț.
Separat de acestea, cumpărătorul , care curg rătorul datorează dobânzi de natură
remuneratorieAceste dobânzi curg de la data dobândirii proprietății, dacă e vorba de un
bun producător de fructe civile sau naturale, sau de la data predării dacă bunul nu este
producător de fructe, dar îi procură alte foloase. Actualul Cod civil a părăsit concepția
anterioară potrivit căreia dobânzile se datorau de la data punerii în întârzie re a
cumpărătorului. Cumpărătorul mai datorează dobânzi pentru preț și în situația în care
părțile au convenit plata unor astfel de dobânzi.
În ceea ce privește locul plății, noul Cod civil prevede în art. 1.720, că obligația
trebuie îndeplinită la locul u nde bunul se afla în momentul încheierii contractului. Ni
se pare că soluția anterioară potrivit căreia trebuia făcută distincția între situația când

obligația se executa concomitent cu predarea bunului și situația când părțile au convenit
ca ea să fie făc ută la o altă dată, era mult mai practică. În primul caz plata se făcea, așa
cum prevedea art. 1.362 C. civ. la locul unde se făcea predarea bunului, iar în a doua
ipoteză, potrivit regulilor generale art. 1.104 C. civ., la domiciliul debitorului, adică al
cumpărătorului. În prezent, din moment ce se prevede că plata prețului se face la locul
unde se află bunul la momentul încheierii contractului, este posibil ca niciuna dintre
părți să nu se mai afle la locul respectiv, astfel că un asemenea loc nu este în avantajul
niciuneia dintre părți.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulații
contrare, plata prețului se face la locul care rezultă din uzanțe sau, în lipsa acestora, la
locul destinației.
Dacă vânzătorul re fuză primirea prețului, cumpărătorul poate să -și îndeplinească
obligația prin procedura ofertei reale urmată de consemnațiune.

Suspendarea obligației de plată a prețului. Cumpărătorul poate suspenda plata
prețului în situația în care află de existența une i cauze de evicțiune și aceasta până la
momentul în care vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va oferi o garanție
corespunzătoare (art. 1.722 C. civ.). Cumpărătorul nu poate suspenda plata prețului
dacă a cunoscut pericolul evicțiunii în moment ul încheierii contractului sau dacă în
contract s -a prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare.

Garantarea creanței prețului. În termenii art. 1.723 C. civ., pe ntru garantarea
obligației de plată a prețului, în cazurile prevăzute de lege, vânz ătorul beneficiază de
un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut. În acest sens
art. 2.339 C. civ. conferă vânzătorului un privilegiu special asupra bunului mobil vândut
unei persoane fizice, pentru garantarea plății prețului, cu excepția cazului în care
cumpărătorul dobândește bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi. Pe
de altă parte, art. 2.386 pct. 1 C. civ. instituie o ipotecă legală în favoarea vânzătorului,
asupra bunului imobil vândut, pentru garantarea obligației de plată a prețului.

Sancțiunea neîndeplinirii obligației de plată a prețului. Neîndeplinirea obligației
de plată de către cumpărător, lasă vânzătorului posibilitatea de a obține:
a) rezoluțiunea contractului , ca în cazul oricăror contracte sin alagmatice.
Rezoluțiunea urmează regulile generale, adică poate fi dispusă de instanță la cerere dacă
neexecutarea nu este de mică însemnătate sau poate fi declarată unilateral de către
partea îndreptățită în condițiile art. 1.552 C. civ. Sub acest aspect este de menționat că,
potrivit art. 1.725 C. civ., în cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept
în întârziere cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale dacă, la scadență, nici nu a plătit
prețul și nici nu a preluat bunul, ceea ce înse amnă că vânzătorul poate recurge la
rezoluțiunea unilaterală a contractului. De asemenea potrivit art. 1.727 C. civ., în cazul
bunurilor mobile, atunci când vânzarea s -a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul
nu a plătit prețul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare
rezoluțiunea fără punere în întârziere și să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât
timp bunul este încă în posesia cumpărătorului și nu a suferit transformări. Dacă
acțiunea în restituire nu este in trodusă în condițiile menționate vânzătorul nu mai poate
opune celorlalți creditori ai cumpărătorului efectele rezoluțiunii ulterioare a
contractului pentru neplata prețului.
Când vânzarea are însă ca obiect un bun imobil și s -a stipulat că, în cazul în care
nu se plătește prețul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept în întârziere,

acesta din urmă poate să plătească și după expirarea termenului cât timp nu a primit
declarația de rezoluțiune din partea vânzătorului.
Rezoluțiunea nu se pronunță de instanța de judecată nici în situația în care în
contract s -a înserat un pact comisoriu potrivit căruia rezoluțiunea se produce de drept,
cu sau fără punere în întârziere.
Art. 1.729 C. civ. prevede că rezoluțiunea vânzării un ui imobil are efecte față de
terți în condițiile stabilite la art. 909 și 910 C. civ. referitor la acțiunea în rectificare de
carte funciară și efectele ei;
b) dacă vânzătorul nu optează pentru rezoluțiunea contractului, el poate cere
executarea silită a obligației de plată a prețului;
c) în ipoteza în care vânzătorul nu a predat bunul, acesta are și posibilitatea de a
invoca excepția de neexecutare a contractului,
II. Obligația de preluare a lucrului vândut

Corelativ obligației vânzătorului de predare a bunului vândut, există și obligația
cumpărătorului de a primi bunul respectiv. Preluarea bunului de către cumpărător
trebuie să se facă la momentul și de la locul unde vânzătorul este obli gat să -l predea.
În caz de neîndeplinire a obligației de preluare a unui bun mobil, față de dispozițiile
art. 1.726 C. civ., vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într -un depozit,
la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a -l vinde.
În raport de dispozițiile art. 1.725 C. civ., cumpărătorul este de drept în întârziere
cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale dacă, la scadență, nici nu a plătit prețul și nici
nu a preluat bunul.
Dacă vânzătorul optează pentru vânzarea bunului mobil nepreluat, aceasta se face
prin licitație publică sau chiar pe prețul curent – dacă lucrul are un preț la bursă sau în
târg – ori pe cel stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea
acte și cu dreptul pentru vânzător la pl ata diferenței dintre prețul convenit la prima
vânzare și cel efectiv obținut, precum și la daune -interese. Vânzarea se face, deci, pe
seama cumpărătorului, astfel încât dacă vânzătorul nu reușește să -și realizeze creanța,
diferența o va recupera de la cum părător.
Vânzătorul care, în condițiile de mai sus, intenționează să vândă bunul mobil
nepreluat sau să -l depună în depozit, are obligația să -l încunoștințeze de îndată pe
cumpărător despre această împrejurare.
Fiind vorba de o obligație neîndeplinită dintr -un contract sinalagmatic, vânzătorul
poate opta și pentru rezoluțiunea contractului dacă cumpărătorul nu -și îndeplinește
obligația de primire a bunului. Dacă, urmare a rezoluțiunii, vânzătorul ar vinde bunurile
altei persoane cu un preț mai mare, cumpărătorul nu poate cere diferența de preț,
contractul fiind desființat.

III. Suportarea cheltuielilor vânzării

Cheltuielile vânzării se suportă de una sau alta dintre părți, sau de ambel e, în funcție
de modul în care s -a convenit. Dacă părțile nu au stabilit nimic referitor la acesta
chestiune, devine aplicabil art. 1.666 C. civ., potrivit căruia cheltuielile vânzării sunt în
sarcina cumpărătorului. În categoria acestor cheltuieli intră c ele privind redactarea
înscrisului, taxele de timbru pentru autentificarea actului, onorariu notarului, taxele de
intabulare etc., și nu cheltuielile privind predarea sau preluarea bunului. În lipsă de
convenție, acestea revin vânzătorului dacă e vorba de cele privind măsurarea, cântărirea
și cheltuielile de predare a bunului, iar cele de preluare și transport de la locul executării
sunt în sarcina cumpărătorului.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:
– Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Univers ul juridic , 2013
capitolul privind vânzarea ;
– I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind vânzarea
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1.Care sunt elementele pe baza cărora se fa ce distincția dintre vânzarea de bunuri
viitoare și contractul de antrepriză?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
………………………………….. ……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
………………….. ……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
…………………………………………………………………………………………………………………. …….
…………………………………………………………………………………………
2. Care este diferenț a dintr e promisiunea bilaterală de vânzare -cumpărare și
promisiunea unilaterală de vânzare?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………… ………………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……… …………………………………………………………………………………………………………….. …
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
…………………………………………………………………………………………
3. Care sunt condițiile prețului?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………….. ………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………….. ………………………………………………………
……………………………………………………..
4.Ce semnificație are noțiunea de evicțiune?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………………………….. ………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………….. ………………………………
………………………………………………………….
5.Ce posibilități de acțiune are vanzătorul în cazul în care cumpărătorul nu își
îndeplinește obligația de plată a prețului?
……………………… …………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. ………….
…………………………………………………………………………………………………………………… ……
…………………………………………………………………………………………………………….. ………….
…………………………………………………………………………………………………………….. ………….
………………………………………………………………………….

TESTE DE AUTOEVALU ARE:

Contractul de vânzare -cumpărare este solemn în cazul:
a. vânzării unui apartament;
b. vânzării unui autoturism:
c. vânzării -cumpărării unui teren dar numai dacă acesta se află în extravilan.

Prin noțiunea de preț sincer se înțelege:
a. un preț serios;
b. un preț cât mai apropiat de valoarea imobilului;
c. un preț stabilit cu intenția de a fi plătit respectiv de a fi primit.

Contractul de vânzare -cumpărare este:
a. sinalagmatic ;
b. solemn, dar numai când are ca obiect terenuri din extravilan;
c. aleatoriu
d. în principiu consensual.

Condițiile prețului sunt: :
a. ……………………………………. ……………………………………………………………….
b. …………………………………………………………………………………………………….
c. ………………………………………………………………………………………………………
d. ………….. …………………………………………………………………………………………..

Condițiile răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut sunt:
a. ………………………………………….. ……. …………………………………….. ………………………
b. …………………………………………………………………………………….. ……. ………….. … …… .
c.. ………………………………… ………………………………………………………………………… …..
.

TESTE DE EVALUARE

1.Vânzare -cumpărare a între soți :
a. Este permisă;
b. Poate avea ca obiect atat bunuri mobile cat si imobile ;
c. Nu este valabilă dacă maschează o donație deghizată .

2. În caz de neexecutare a obligației de predare datorită culpei vânzătorului
cumpărătorul :
a. poate invoca excepția de neexecutare a contractului:
b. poate cere rezoluțiunea contractului;
c. poate cere executarea silită în natură a contractu lui.

3.Prin noțiunea de preț sincer(real) se înțelege:
a. un preț care reprezintă o cauză suficientă pentru înstrăinarea bunului de
către vanzator;
b. prețul care reprezintă valoarea de circulație a bunului;
c. un pret care desi nu reprezintă valoarea reala a bunului este apropiat de
aceasta.

4.În caz de de neexecutare a obligației de plată a prețului datorită culpei
cumpărătorului, vânzătorul :
a. poate invoca excepția de neexecutare a contractului:
b. poate cere rezoluțiunea contractului;
c. poate cere executarea în natură a contractului.
Promisiunea unilateral ă de vânzare , în principiu, este:
a. un contract solemn
b. un contract consensual
c. un act juridic unilateral

TEMA III
Contractul de donație

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de donație;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
– Studentul să cunoa scă aspectele specific în legătură cu condițiile de
valabilitate a contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la
acest contract;
– Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și
obligațiile rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:
Contract de donație, irevocabilitatea donației, donație indirectă, donații simulate;
donație deghizată, dar manual; cauza legală de revocare a donației .

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului de donație.
Elementele constitutive ale contractului de donație
Efectele contractului de donație.
Obligațiile născute din contractul de donație.
Cauze legale de revocare a donațiilor.

CONȚINUTUL TEMEI III

Secțiunea I Noțiune și caractere juridice.
În categoria contractelor translative de proprietate intră nu numai cele cu
caracter oneros ci și cele prin care îm schimbul transmiterii dreptului de proprietate, sau
a altui drept, nu se urmărește obținerea unei contraprestații. În această categorie se
include și contractul de donație, care face parte din categoria actelor cu titlu gratuit,
mai precis a liberalităților, deoarece transmițătorul își micșorează patrimoniul propriu
in mod irevocabil, fără a urmări un avantaj patrimonial.
În termenii articolului 801 Cod civil, donația este “un act de liberalitate prin

care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care -l primește”.
Pornind de la conținutul articolului rnenționat putem defini donația ca fiind acel
contract prin care o persoană, numită donator, transmite în mod irevocabil unei alte
persoane numită donatar, un anumit drept, real sau de creanță, fără a urmări un
contraechivalent.
Transmiterea dreptului se face deci cu intenție liberalã, animus donandi, și
tocmai a ceastă intenție constitu ie cauza măririi patrimoniului donatarului.

Caractere juridice.
a. Donația este un contract unilateral deoarece dintre cele două părți numai
una și anume donatorul, își asumă obligații. Nu există obligații reciproce și
interdependente ca in cazul contractelor sinalagmatice. Donatarul nu-și asumă nici o
obligație decât atunci cînd donația este cu sarcini. În acest din urmă caz, în limita
sarcinii, se poate susține că co ntractul are caracter sinalagmatic.
b. Așa cunt am arătat deja, donația este un contract cu titlu gratuit deoarece
acordul de vointä al donatornlui se dă cu intenția de a-l gratifica pe donatar ș i nu
urmărindu -se obțnerea unei contraprestații din partea ac estuia.
c. Sub aspectul formei, donația este, în principiu, un contract solemn, ea
trebuind incheiatã în formă autentică.
De la această regulă există totuși unele excepții rezultate din chiar codul civil,
după cum vom arăta mai jos.
d. Donatia este un contract translativ de proprietate . Atunci când obiectul
donatiei constă în dreptul de proprietate asupra unui bun, proprietatea se transferä de la
donator la donatar prin simplul acord de voință al părților exprimat in forma prevăzutä.
de lege. C a urmare, exceptând donațiile făcute sub for ma darului manual, dreptul de
proprietate se transmite chiar dacä bunul nu a fost predat. Dobândirea drerptului de
proprietate de către donatar este condiționată , potrivit noului Cod civil; de întabularea
dreptul ui dobândit in cartea funciară. Dispoziția se va aplica numai după finalizarea
lucrărilor de cadastru în unitatea administrativ teritorială respectivă.
e. caracterul irevocabil. Deși orice contract este în principiu irevocabil,
amintim și aceastä trăsătură esențială a contractului deoarece irevocabilitatea prezintă
elemente caracteristice in contractul de donație22

Secțiunea II
Condițiile de valabilitate ale contractudui

1. Capacitatea părților
Și în materie de donație este aplicabil art. 1.180 C. civ. în sensul că poate contracta
orice persoană căreia legea nu -i interzice acest lucru. De la această regulă , legislația
civilă prevede o serie de excepții atât sub aspectul incapacității de a dispune prin donații
cât și sub aspectul incapacității de a primi donații. Se impune a aminti că este aplicabilă
regula în sensul că excepțiile sunt de strictă interpretare.

22 A se vedea mai jos paragraful referitor l a irevocabilitatea donațiilor.

Condiția capacității se apreciază, în principiu, la momentul realizării acord ului de
voințe. Conform art. 987 C. civ. „ Condiția capacității de a dispune prin liberalități
trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământul” iar condiția
capacității de a primi donații „ trebuie îndeplinită la data la care don atarul acceptă
donația”. Când acordul de voințe se realizează succesic donatorul trebuie să fie capabil
atat la momentul ofertei de donație cât și la cel al acceptării și luării la cunoștință de
acceptarea donației.

A. Incapacitatea de a dispune
Minorii și interzișii judecătorești. Acestea sunt persoane cărora nu le este permis
a face donații , nici personal, dar nici prin reprezentantul sau ocrotitorul legal [art. 144
alin. (1), art. 146 alin. (3), art. 988 C. civ.]. Normele legale care interzic minorilor și
persoa nelor puse sub interdicție încheierea de contracte de donație î n care să figur eze
în calitate de donatori, urmăresc protejarea patrimoniului acestor persoane, care fie au
un discernă mânt redus, fie sunt lipsite de discernământ, împotriva unor acte de
dispoziție cu conse cințe negative asupra patrimoniului lor.
Sunt exceptate, pentr u minori, darurile obișnuite, apreciate în funcție de starea
materială a minorului
În cazul celui pus sub interdicție sunt exceptate donațiile făcute din bunurile
acestuia, descendenților, de către tutore, cu avizul consiliului de familie și cu
autorizare a instanței de tutelă. În cazul menționat, nu se poate, însă, da scutire de raport
(art. 175 C civ.).
Donațiile încheiate cu încălcarea regulilor de mai sus sunt anulabile.
Condiția capacității de a dispune prin donații trebuie îndeplinită la data la care
dispunătorul își exprimă consimțământul.
Interdicția nu se aplică minorilor care au dobandit anticipat capacitatea deplină de
exercițiu în condițiile art. 40 C. civ., aceștia, deși minori, fiin tratați ca persoanele car e
au capacitate deplină de exercițiu și, ca atare, pot face liberalități, fără restricții. De
asemenea, minorul căsătorit, poate face donații, el dobândind prin căsătorie capacitate
deplină de exercițiu.
Persoanele insolvabile. În raport de dispozițiile ar t. 12 alin. 2 C. civ. „nimeni nu
poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil
B. Incapacități de a primi donații
a) Persoanele fizice neconcepute . Nu se pot face donații, în mod direct, în favoarea
unei persoane neconcepute, a unei per soane inexistente, lucru firesc câtă vreme un bun
aflat în circuitul civil nu poate râmâne fără un titular al dreptului de proprietate asupra
sa. S -a acceptat însă că acest lucru se poate face, totuși, în mod indirect, printr -o
liberalitate cu sarcini făcute unei persoane capabile23. În prezent a rt. 989 C. civ.
stabilește regula că „Persoana care nu există la data întocmirii liberalității poate
beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea une i persoane capabile,
cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalității
îndată ce va fi posibil ”. Persoanele neconcepute nu pot, deci, primi donații decât
indirect, pe calea unei donații făcute unei persoane capabile, d onație făcută cu sarcina
de a se transmite ulterior obiectul donației persoanei ce s -a intenționat a fi gratificată.
Numai persoanele neconcepute nu pot primi donații , ca urmare persoana concepută
poate fi beneficiara directă a unei donații

23 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 193; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale , p. 139.

b) Cetățenii străini și apatrizii . Conform art. 44 alin. (2) din Constituție24 aceștia
nu pot dobândi, în principiu, prin acte juridice între vii, dreptul de proprietate asupra
teren urilor din România, așa î ncât nu pot fi beneficiarii unor donații având ca obiect
dreptul respectiv. Încălcarea acestei interdicții duce la nulitatea absolută a contractului.
Totuși posibilitatea dobândirii de terenuri de către aceștia nu este total exclus ă deoarece
se prevede această capacitate în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire
legală”. În acord cu acest text constituțional, Legea nr. 312/2005, intrată în vigoare la
data aderării României la Uniunea Europeană, prevede că cetățenii statelor membre ale
Uniunii Europene sau al Spațiului economic European, pot dobândi drept ul de
proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții ca cele prevăzute pentru cetățenii
români și persoanele juridice române;
c) Medicii și farmaciștii sau alte persoane care acordă îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. Conform art. 990 alin. (1) C.
civ. medicii și farmaciștii sau alte persoane care, direct sau indirect au acordat îngrijiri
de specialitate unei persoane pentru boala care este cauză a decesului , nu pot primi
donațiile pe care bolnavul le -a făcut în cursul bolii respective în beneficiul acestor
persoane. Se pornește de la posibilitatea foarte mare de influență pe care astfel de
persoane o au datorită poziției lor față de bolnavii aflați sub tratament ș i în pericol de
deces. Este o prezumție absolută de captație sau sugestie ce viciază consimțământul
bolnavului și care, ca atare, nu poate fi combătută cu dovada contrarie25.
Incapacitatea aplicabilă medicilor și farmaciștilor este valabilă și în cazul preoților
sau altor pe rsoane care asistă din punct de vedere religios, pe donator, î n cursul ultimei
boli. Ea nu se aplică dacă donația a fost făcută înainte de perioada cand dispunătorului
i-au fost acordate îngrijiri sau într -o perioadă ulterioară îngrijirilor și fără legătu ră cu
acestea și nici în situația în care donația a fost făcută persoanelor care îi acordau îngrijiri
de specialitate dar boala pentru care a fost îngrijit nu a fost cea care a cauzat decesul.
Prin excepție, sunt valabile donațiile făcute:
– soțului, rudel or în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
– altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalității, dispunătorul
nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
Sancțiunea în cazul încheierii donației cu încălcarea acestor reguli este nulitatea
relativă.
Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care
moștenitorii au luat cunoștință de existența donației, dacă dispunătorul a decedat din
cauza bolii în cursul căreia s -a făcut donația.

d) Situația minorilor și interzișilor . În cazul minorilor și interzișilor judecătorești
nu se poate, practic, vorbi de o incapacitate de a primi donații. Ei pot avea calitatea de
donatari numai că trebuie asistați sau reprezentați, în condițiile legii, la acceptarea
donației. Este vorba deci de o incapacitate de exercițiu și nu de folosință în ceea ce
privește primirea de donații. Ca urmare, minorii sub 14 ani pot face acceptarea donației
prin reprezentanții lor legali (părinți sau tutore), iar cei cu capacitate de exercițiu

24 Textul art. 44 alin. (2) din Constituție este următorul: „(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate
internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică,
precum și prin moștenire legală”.
25 D. Chirică, op. cit., p. 140.

restrânsă pot accepta personal donațiile dar, așa cum prevede art. 1013 C. civ. cu
încuviințarea ocrotitorului legal.

e) Situația persoanelor juridice. Persoanele juridice pot primi donații în condițiile
dreptului comun, prin reprezentanții lor, de la data actului de înființare, chiar și cele
supuse înregistrării pentru a dobândi personalitate juridică și chiar dacă donațiile nu
sunt necesare pentru a lua ființă în mod valabil

2. Obiectul contractului de donație
Pot forma obiect al contractului de donație atât bunurile mobile cât și bunurile
imobile. Bunul ce urmează a fi donat trebuie să îndeplinească condițiile generale din
dreptul comun, respectiv să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul civil și să
existe sau să poată exista în viitor. Pot forma , deci, obiect al donației și bunurile viitoare,
desigur cu excepția donațiilor sub forma darului manual, unde predarea bunului
constituie o condiție pentru nașterea contractului.
Donația de bunuri viitoare este valabilă, ea necontravenind principiului irevo –
cabilității deoarece existența și executarea sa nu depin d numai de voința donatorului
Poate forma obiect al contractului de donație și doar uzufructul unui bun. În acest
caz uzufructuarul intră în posesia și folosința bunului imediat, urmând ca nudul
proprietar să dobândească aceste atribute numai după încetare a uzufructului. De
asemenea, poate forma obiect al contractului de donație doar nuda proprietate.

3. Cauza contractului de donație
Cauza prezintă o importanță accentuată în acest domeniu, pentru că este u n element
ajutător în delimitarea donației de alte acte. Ea constă în intenția liberală, în scopul de
a procura o îmbogățire persoanei gratificate, prin micșorarea propriului patrimoniu.
Existența donației este condiționată atât de existența elementului su biectiv, adică a
intenției de a -i crea donatarului un avantaj patrimonial, a intenției de a dărui, cât și a
celui obiectiv, constând în diminuarea patrimoniului donatorului. Oricare dintre
elementele menționate, luat separat, nu este suficient pentru carac terizarea operațiunii
juridice respective ca donație. De aceea trebuie avut în vedere atât factorul subiectiv cât
și cel obiectiv.
Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită și morală. În legătură cu cauza, în practică
s-a stabilit că nu constituie cauz ă imorală pentru efectuarea unei donații existența
relațiilor de concubinaj. Dacă, dimpotrivă, donația a fost făcută în scopul de a determina
stabilirea relațiilor de concubinaj sau continuarea lor, cauza este considerată imorală.

4. Consimțământul părților

Exprimarea simultană a consimțământului . Ca orice contract și donația
presupune acordul de voință al ambelor părți, respectiv al donatorului și al donatarului.
Consim țământul poate fi exprimat personal dar și prin mandatar cu procură a utentică și
specială.

Exprimarea consimțământului donatarului la o dată ulterioară ofertei de
donație.
Oferta de donație. Dacă părțile nu sunt prezente pentru o exprimare simultană a
consimțământ ul la încheierea donației, procedura de încheiere a contractului începe cu
emiterea unei oferte de donație de către donator. Această ofertă trebuie făcută în formă

autentică. Oferta de donație neacceptată de destinatarul ei nu produce niciun efect, fapt
firesc câtă vreme donația este un contract și nu un act juridic unilateral. Din prevederile
art. 1.013 alin. (1) C. civ., desprindem condiția ca acceptarea să se producă în timpul
vieții donatorului, lucru firesc pentru ca acordul de voință al părților să se poată întâlni.
Din acest motiv dacă donatorul a decedat, sau a fost pus sub in terdicție î nainte ca
destinatarul ofertei să -și exprime consimțământul, oferta de donație devine caducă.
.
Acceptarea ofertei. Acceptarea donației trebuie făcută tot în formă autentică la fel
ca și oferta. Acceptarea donației nu este suficientă pentru perfectarea contractului. Este
nevoie ca donatorul să ia cunoștință de acceptarea donației. Această cerință rezultă din
dispoziția art. 1.013 alin. (1) C. civ, potrivit căreia ofe rta de donație poate fi revocată
cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului.
Oferta de donație făcută unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu se acceptă
de către reprezentantul legal, iar cea făcută unei persoane cu capa citate de exercițiu
restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviințarea ocrotitorului legal.
Conform art. 999 C. civ., în cazul substituțiilor fideicomisare, oferta de donație
făcută substituitului poate fi acceptată de acesta și după decesul dispunătorului.

Principiul irevocabilității donațiilor
Irevocabilitatea caracterizează orice contract ș i se manifestă prin imposibilitatea
desființării sau modificării unilaterale a acestui act juridic. Ea rezultă din principiul
forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1.270 C. civ. Așa fiind, ar putea părea
superfluă sublinierea caracterului irevocabil al contractului de donație. Textul art. 985
C. civ. evidențiază însă acest caracter. Această dispoziție legală trebuie coroborată cu
articolul 1.015 C. civ. ș i vom constata că donația prezintă o serie de particularități în
ceea ce privește modul de manifestare a irevocabilității. Este vorba de interzicerea,
sub sancțiunea nulității, a unor clauze sau condiții care dacă ar fi cuprinse î n contract
ar putea restrânge, pe baza voinței donatorului, beneficiile pe care acesta le are din
donație. Așa cum s-a arătat în doctrina franceză, dar și în cea ro mână, din aceste
reglementări rezultă că irevocabilitatea în cazul contractului de donație este mai
accentuată decât în cazul altor contracte,

Clauze contrare principiului irevocabilității donațiilor. Clauze permise
Donația sub condiție potestativă. Art. 1.015 C. civ. dispune că „este lovită de
nulitate absolută donația care: a) este afectată de o condiție a cărei realizare depinde
exclusiv de voința donatoru lui (…)”.

Clauza privind plata datoriilor viitoare nedeterminate ale donatorului, nedeter –
minate sub aspectul limitei maxime. Sancțiunea nulității este prevăzută ș i pentru
donația care „impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le -ar contracta în
viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație”.

Clauza care conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul. O
astfel de clauză este, în mod evident, contrară principiului irevocabilității donației dar
și forței obligatorii a contractului. Ea este, de fapt, o condiție rezolutorie pur potestativă
așa încât donația cuprinzând o astfel de clauză nu ar fi fost valabilă oricum în raport de
prevederile art. 1015 alin. 2 lit a întrucât este vorba de o cond iție ce depinde exclusiv
de voința donatorului.

Clauza privind rezervarea dreptului de a dispune de bunul donat. Dacă donatorul
și-a rezervat dreptul de a dispune de bunul donat, o astfel de clauză este nulă chiar dacă
nu a dispus de bunul respectiv. Este valabilă însă clauza prin care donatorul ar stipula
reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul său în ipoteza în care donatarul ar muri înaintea
sa, sau când atât donatarul cât și descendenții lui ar muri înaintea donatorului. Dacă a
fost stipulată în contract o clauză de genul celei arătate și donatarul moare înaintea
dona torului, moștenitorii lui trebuie să restituie donatorului bunurile primite26.
Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte dintre bunurile donate, nulitatea
operează numai în privința acestei părți.
În cazul în care donația are ca obiect bunuri supuse unor formalități de publicitate,
atât dreptul donatarului, cât și dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalități.

Substituția fideicomisară. Donația poate conține o substi tuție fideicomisară.
Aceasta reprezintă o dispoziție prin care se impune donatarului (sau legatarului) să
administreze bunul primit și la moartea sa să -l remită unei persoane care este desemnată
tot de către donator (sau testator). Art. 994 C. civ. prevede că o liberalitate poate fi
grevată de o sarcină care constă în obligația instituitului de a administra bunurile care
constituie obiectul liberalității și de a le transmite, la decesul său, unei alte persoane
numită substituit, persoană desemnată tot de că tre dispunător (donator sau testator). Din
punctul de vedere care ne interesează avem aici două liberalități care se execută
succesiv: una de la dispunător la instituit și care produce efecte de la încheierea
contractului de donație și una de la instituit la substituit și care este făcută tot de donator
substituitului și care produce efecte după decesul instituitului și care se (primul
donatar). Instituitul are obligația de a administra bunurile primite prin donație de a le
transmite la decesul său substi tuitului, care este desemnat tot de către dispunător. În
ceea ce privește administrarea bunurilor, instituitului i se aplică regulile de la fiducie și
el răspunde de modul de îndeplinire a obligației de administrare.
Este important de reținut că cele două liberalități succesive provin ambele de la
donator și trebuie să aibă același obiect.
Liberalități reziduale. Este permisă, de asemenea, o clauză prin care donatorul
stipulează ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne din donația făcută
institu itului, la decesul acestuia. În cazul acestui gen de donații reziduale, spre deosebire
de substituția fideicomisară, instituitul are dreptul să încheie acte cu titlu oneros și să
rețină pentru el bunurile ori sumele obținute în urma încheierii acestora, fă ră a fi ținut
să dea socoteală dispunătorului sau moștenitorilor acestuia. El va fi obligat doar să
transmită bunurile primite prin donație, care se mai află în patrimoniul său la deces.
Instituitul poate, după cum am arătat, dispune de bunuri doar cu titl u oneros. El nu
poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul donației reziduale.
Art. 1.003
alin. (2) C. civ. prevede că dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri
prin donație. Cu toate acestea, atunci când es te moștenitor rezervatar al dispunătorului,
instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte de bunurile care au constituit obiectul donațiilor imputate asupra rezervei sale
succesorale.

Condițiile de formă ale contractului de donație

26 Pentru amănunte în legătură cu această problemă, a se vedea R. Dimitriu, Revocarea donației în caz de
predeces al donatarului , în Dreptul nr. 10/1995, p. 33.

Contractul de donație figurează printre excepțiile de la regula consensualismului.
Valabilitatea lui depinde, cu unele excepții, de respectarea formei autentice , cu ocazia
exprimării consimțământului părților.
Art. 1.011 C. civ. prevede că orice donație se încheie în formă autentică și aceasta
pentru valabilitatea contractului și nu doar pentru dovedirea lui.

Sancțiunea lipsei formei autentice . Contractul de donație încheiat cu încălcarea
regulilor referitoare la forma autentică este sancționat cu nulit atea absolută.

Statul estimativ. Pentru ipoteza în care donația are ca obiect bunuri mobile, art.
1.011 C. civ. mai prevede o formalitate necesară pentru valabilitatea donației și anume
un înscris, chiar și sub semnătură privată, în care să fie enumerate și evaluate bunurile
ce au făcut obiectul donației.
Textul are în vedere donațiile încheiate în formă autentică și nu cele realizate sub
forma darului manual sau a donațiilor indirecte. Înscrisul menționat este necesar a fi
întocmit atât în cazul bunurilor mobile corporale cât și a celor incorporale.
Enumerarea și eva luarea bunurilor poate fi făcută chiar în cuprinsul contractului de
donație, caz în care nu mai este nevoie de întocmirea unui înscris separat.
Lipsa înscrisului în care sunt enumerate și evaluate bunurile mobile ce au făcut
obiectul donației, duce la nuli tatea donației.

Înregistrarea donației autentice
În raport de dispozițiile art. 1.012 C. civ., notarul care autentifică un contract de
donație are obligația să înscrie de îndată acest contract în registrul național notarial,
ținut în format electronic, p otrivit legii. Neîndeplinirea acestei obligații nu afectează
valabilitatea donației, ea având drept scop informarea persoanelor care justifică
existența unui interes legitim. Publicitatea prin acest registru nu înlătură aplicarea
dispozițiilor referitoare la intabularea drepturilor tabulare și opozabilitatea acestora.
Secțiunea a III -a
Excepții de la regula formei autentice. Donații indirecte, donațiile simulate și darul
manual
A. Donațiile indirecte
Donațiile indirecte sunt liberalități care se realizează pe calea unui act alt act juridic
decât o donație directă. De aceea ele sunt supuse condițiilor de fond ale donațiilor27,
dar, în principiu28, nu și condițiilor de formă. Forma autentică nu este cerută deoarece
ele nu sunt donații directe, ci donații realizate prin intermediul altui act juridic.
.
Recunoașterea donațiilor indirecte sub regimul actualului Cod civil, este făcută
expres în dispozi țiile art. 1.011 C. civ., referitoare la forma donației, care arată că acest
gen de donații nu este supus cerinței formei autentice. Pe de altă parte, chiar în lipsa
acestui text, s -ar putea trage concluzia că acestea nu sunt supuse formei autentice.
Astfe l, de exemplu, art. 2.243 alin. (2) C. civ stabilește că, dacă renta se constituie cu

27 O donație indirectă poate fi realizată și prin intermediul unui contract de asigurare de persoane încheiat în
favoarea unui terț beneficiar. În privința acestei donații nu sunt aplicabile toate regulile de fond ale donației, suma
asigurată nefiind supusă dispozițiilor referitoare la reducțiune și raport. A se vedea Fr. Deak, op. cit. , vol. III, p. 220,
nota de subsol nr. 3.
28 Excepție face renunțarea la moștenire care este un act juridic solemn.

titlu gratuit în favoarea unei terțe persoane, deși întrunește însușirile unei liberalități,
totuși nu este supusă formelor stabilite pentru donații; art. 1.631 C. civ. r eferitor la
remiterea de datorie, permite să se facă dovada acestui act prin orice mijloc de probă.
Exemplele cele mai frecvente de donații indirecte sunt cele privind renunțarea la
un drept, remiterea de datorie și stipulația pentru altul.

Renunțarea la un drept. Renunțarea la un drept se poate face fie cu titlu oneros,
fie cu titlu gratuit.
Atunci când renunțarea la drept, fie real, fie de creanță, se face cu intenția de a -l
gratifica în acest fel pe cel obligat, suntem în prezența unei donații indirect e, scutite de
obligația formei autentice.

Remiterea de datorie . Aceasta reprezintă situația în care un creditor, renunță, cu
acordul debitorului său, la valorificarea dreptului pe care îl are. Dacă remiterea de datorie
– totală sau parțială – are drept c auză juridică intenția de a -l gratifica pe debitor cu
valoarea respectivă, ea realizează o donație indirectă, scutită de necesitatea formei
autentice. Dacă se face cu alt scop, decât cel menționat, nu mai suntem în prezența unei
donații indirecte.

Stipula ția în favoarea unei terțe persoane. Și în cazul acestui act juridic se
realizează o donație indirectă tot numai în situația în care la baza lui stă intenția liberală
(animo donandi) .
Donația realizată pe calea stipulației pentru altul prezintă anumite par ticularități
față de donația directă. După cum s -a arătat în doctrină29, această donație se realizează
independent de acceptarea donației de către terțul beneficiar, întrucât dreptul stipulat în
favoarea terțului beneficiar (donatar) se naște direct și nemi jlocit în patrimoniul său din
momentul încheierii contractului între stipulant și promitent. Acceptarea donației de
către terțul beneficiar are ca efect nu nașterea dreptului, ci este doar o condiție de
eficacitate a stipulației30, iar donația devine irevoc abilă numai din momentul acceptării.
Până la accep tarea donației, mai precis până la momentul când acceptarea de către terțul
beneficiar a ajuns la donatorul stipulant sau la promitent, donatorul poate revoca
donația.

B. Donațiile simulate
Donațiile simulate sunt donații realizate prin recurgerea la procedeul simulației.
Este posibilă realizarea unei donații simulate prin deghizarea contractului sub aparența
unui alt act juridic sau prin interpunerea de persoane.

a. Donația deghizată
Noțiune. Donația deghizată reprezintă donația realizată sub aparența unui contract
cu titlu oneros. De exemplu, părțile convin să încheie un contract de donație, dar îl
maschează sub aparența unui contract de vânzare -cumpărare în care prețul nu este trecut
cu intenția de a fi plătit respectiv primit.

Valabilitatea donațiilor deghizate. Simulația fiind recunoscută ca valabilă în
dreptul nostru în măsura în care nu urmărește eludarea unor dispoziții legale imperative,
nu are un scop ilicit sau nu contravine bunelor moravuri, și donația deghizată este

29 A se vedea Fr. Deak, op. cit .,vol. III, p. 224.
30 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, op. cit. , p. 211.

valabilă în aceleași condiții. De altfel Codul c ivil sancționează cu nulitatea doar
donațiile deghizate dintre soți, ceea ce, per a contrario , duce la concluzia că celelalte
donații deghizate sunt valabile.

Reguli de formă. De la intrarea în vigoare a Noului Cod civil donațiile deghizate
sunt valabil e fără a fi necesară forma autentică pentru actul care maschează donația.
Dacă însă actul care maschează donația, pentru a fi valabil trebuie el însăși să fie
încheiat în formă autentică, faptul că ascunde o donație nu -l scuteste de forma autentică.

Regul ile de fond ale donației deghizate. Donațiilor deghizate li se aplică regulile de
fond specifice donațiilor și nu actului sub forma căruia se face deghizarea. Ca urmare,
sunt aplicabile dispozițiile referitoare la incapacitățile de a dona sau de a primi do nații,
cele referitoare la acceptarea donației înainte de decesul donatorului, cele referitoare la
reducțiunea sau raportul donațiilor, la irevocabilitatea donațiilor, la cauzele legale de
revocare etc.

Proba donației deghizate. Există două elemente ce tr ebuie dovedite pentru a se
proba o donație deghizată. Este vorba în primul rând de dovada intenției liberale (animo
donandi) apoi de absența contraprestației.
Sarcina probei revine celui care are interes să dovedească existența donației.
Art. 1.091 alin. (4) C. civ. prevede că „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu
oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor
este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s -a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori
abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere.” S-a creat deci,
pentru a ușura dovada donației deghizate, o prezumție de donație în cazul în care
înstrăinarea cu titlu oneros a unui bun se face cu rezerva dreptului de uzufruct, uz sau
abitație, ori în schimbul unei rente viagere, sau al întreținerii către un succesibil în linie
dreaptă sau către soțul supraviețuitor. Prezumția operează numai în favoarea
descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețui tor ai defunctului, dacă
aceștia nu au consimțit la înstrăinare și are caracter relativ31. Moștenitorul care a consimțit
la această operațiune nu poate invoca prezumția unei donații deghizate pentru a obține
reducțiunea sau raportul. Donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros
sau efectuate prin persoane interpuse sunt prezumate ca fiind făcute cu scutire de raport
și sunt scutite de raport prin art. 1.150 C. civ., cu excepția cazului în care se dovedește că
cel care a lăsat moștenirea a u rmărit un alt scop decât scutirea de raport32.

b. Donația prin interpunere de persoane
Este o formă de donație în care simulația vizează persoana donatarului, și nu natura
contractului. Aici contra ctul ostensibil este cel real, nereală fiind persoana beneficiară

31 TS, dec. civ. nr. 1.833/1960, în Culegere de decizii , 1960, p. 242 -244.
32 Și o parte a doctrinei de sub vechiul Cod civil considerat că deghizarea donației sub forma unui act cu titlu
oneros generează o prezumție de scutire de raport. A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit. , vol. III,
p. 218, și Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999, p. 402. După părerea noastră nu se putea deduce
existența unei dispense de raport din faptul realizării donaț iei sub forma unei donații deghizate câtă vreme nu existau
alte indicii din care să rezulte voința neîndoielnică de scutire de raport. Recurgerea la această formă de donație putea
avea și alte semnificații decât cea a acordării scutirii de raport așa încât chiar și donația deghizată sub forma unui alt
act juridic sau încheiată prin interpunere de persoane nu putea constitui decât un indiciu în sensul unei eventuale
scutiri de obligația discutată și nu o prezumție de scutire de raport. Pentru amănunte în leg ătură cu această chestiune
a se vedea și Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile , Ed. All Beck, București, 2003, p. 274 .

a donației. Se poate recurge la această formă de donație când se urmărește, din diferite
motive, ca persoana adevăratului donatar să nu fie cunoscută.
Donația prin interpunere de persoane es te valabilă dacă prin ea nu se urmărește
fraudarea legii, un scop ilicit sau dacă nu are o cauză imorală.
C. Darurile manuale
Noțiune și valabilitate. Darul manual reprezintă o formă de donație originală căreia
nu i se aplică cerințele de formă prevăzute de art. 1.011 alin. (1) C. civ., fiind valabilă
prin acordul de voință al părților însoțit de tradițiunea bunului. Această varietate de
donație este un contract real, și nu solemn, pentru nașterea ei fiind necesare cele 2
condiții cunoscute pentru contractele reale, respectiv:
– consimțământul valabil al părților;
– remiterea materială a bunului (de manu ad manum) .
Validitatea acestui tip de donație nu este condiționată de întocmirea unui înscris.
Valoarea bunurilor prezintă importanță pentru valabilitatea darului manual,
deoarece nu pot fi făcute donații în această formă dacă este vorba de bunuri cu o valoare
peste 25.000 lei.
Existența valabilă a donațiilor sub forma darului manual nu mai poate fi pusă în
discuție, ele fiind recunoscute de art. 1.011 alin. (2) C. civ. În trecut, justificarea
valabilității darului manual era găsită în art. 644 C. civ. care prevedea, printre modurile
de dobândire a proprietății, și tradițiunea.
Funcția pe care o îndeplinește autentificarea în cazul donației ostensibile este
realizată aici prin formalismul tradițiunii efective a bunului ce formează obiectul
darului manual.

Condițiile de fond ale darului manual
Obiectul darului manual. Necesitatea remiterii materiale a bunului restrânge sfera
bunurilor ce pot fi donate în această manieră la bunurile mobile corporale.
Nu pot form a obiect al darului manual bunurile imobile, bunurile mobile
incorporale cum sunt drepturile de creanță, drepturile de proprietate intelectuală. De
asemenea, nu pot forma obiect al acestui tip de donație nici bunurile viitoare, deoarece
tradițiunea presupu ne existența actuală a bunurilor. Nici drepturile indivize nu pot
forma obiectul darului manual, tradițiunea unei cote ideale dintr -un bun mobil fiind de
neconceput.
Se admite că pot forma obiect al darului manual titlurile la purtător, deși intră în
categoria creanțelor întrucât, practic, înscrisul se confundă cu însuși dreptul pe care îl
conține, putând fi valorificat de orice persoană care îl deține33.
Pot face obiect al darului manual numai bunurile mobile cu o valoare sub 25.000
lei.

Realizarea tradiț iunii. Având caracterul de contract real, darul manual presupune
remiterea efectivă a bunului către donatar. Donatorul trebuie să renunțe în mod actual,
irevocabil și indubitabil la bunul pe care -l transmite donatarului. Fără tradițiune nu se
realizează da rul manual. Ea nu are semnificația îndeplinirii unei obligații contractuale,
ci este o condiție pentru nașterea valabilă a contractului.
Probleme practice în legătură cu darul manual
Darurile de nuntă în cazul comunității legale. Darurile care se fac cu ocazia cele –
brării căsătoriei soților reprezintă exemple de donații sub forma darului manual, fie că

33 D. Chirică, op. cit ., p. 149; TS, dec. civ. nr. 1349/1972, în Culegere de decizii , 1972, p. 113.

sunt făcute de către părinții soților, fie de către ceilalți participanți la evenime ntul
respectiv.
Proba darului manual . Codul civil nu prevede reguli speciale de probațiune pentru
darul manual așa încât vor fi aplicabile regulile generale de probațiune, proba urmând
a fi făcută de cel care invocă actul juridic al donației sub forma darului manual.
Dovada darului manual presupune a dovedi atât consimțământul părților cât și
faptul remiterii materiale a bunului. Dovada consimțământului se face după regulile de
proba țiune specifice actelor juridice iar faptul material al tradițiunii bunului se poate
dovedi prin orice mijloc de probă. Aceasta este situația pentru donator și pentru
moștenitorii dona torului când sunt avânzi -cauză ai acestuia. De exemplu, când
moștenitorii dona torului cer să se constat e nulitatea donației sau revocarea pentru
neîndeplinirea sarcinilor ori pentru ingratitudine, ei trebuie să facă dovada donației după
regulile menționate. Dacă moștenitorii defunctului invocă un drept propriu ca cel
privind reducțiunea sau raportul, atunci ei nu acționează ca avânzi cauză ai donatorului
și pot proba darul manual prin orice mijloc de probă, după regulile de probațiune
aplicabile terților.

Efectele contractului de donație
Dublul caracter al contractului de donație . Analiza efectelor contractului de
donație trebuie pornită de la constatarea că acest contract este, pe de o parte, unul
translativ de drepturi, iar pe de altă parte, un con tract generator de obligații. Acest din
urmă caracter este influențat, sub aspectul conținutului său, de faptul că donația este un
contract unilateral, ceea ce implică ideea că ea dă naștere, în principiu, la obligații doar
în sarcina uneia dintre părți. Î n cazul donației cu sarcini însă, obligațiile se nasc
deopotrivă atât în sarcina donatorului cât și a donatarului.
Transmiterea dreptului donat de la donator la donatar, indiferent că este vorba de
un drept de creanță sau un drept real, are loc prin înche ierea valabilă a contractului,
adică odată cu exprimarea valabilă a consimțământului, ceea ce presupune, în principiu,
forma autentică. Transmiterea operează indiferent de faptul dacă bunul a fost sau nu
predat, desigur cu excepția darului manual, la care predarea reprezintă o condiție pentru
însăși nașterea valabilă a contractului.

Opozabilitatea contractului față de terți. Efectul translativ de drepturi, fără nece –
sitatea altor formalități, specific contractului de donație, vizează doar părțile con –
tractului. Când este vorba de terți, pentru ca donația să fie opozabilă acestora este nevoie
de înde plinirea unor formalități. Astfel, când obiectul donației îl formează un drept de
creanță, pentru opozabilitatea transmiterii acesteia este necesară îndeplinire a forma –
lităților prevă zute de art. 1.393 C. civ., adică notificarea cesiunii către debitorul cedat
sau accep tarea ei de către acesta prin act autentic. În cazul în care se donează o creanță
având ca obiect o chirie sau o arendă viitoare, pe un anumit in terval de timp, o astfel de
donație este opozabilă doar prin înscrierea ei în registrele de publicitate imobiliară.
Atunci când obiectul contractului de donație îl constituie un bun imobil, dreptul
dobândit trebuie intabulat în cartea funciară.
În cazul în care obiect al transmiterii gratuite l -a format un bun mobil corporal,
opozabilitatea față de terți se realizează, în condițiile art. 919, 935 și 936 C. civ., prin
transmiterea posesiei bunului donat.

Obligațiile donatorului . Din contractul de donație pot rezulta două obligații pentru
donator. Este vorba de obligația de predare a bunului și de cea de garanție care are în
cazul acestui contract o figură juridică unică.
1. Obligația de predare a bunului
Donatorul este obligat să predea donatarului bunul ce a format obiectul
contractului. Obligația de predare nu există în cazul darului manual unde ea este o
condiție pentru însăși nașterea contractului. Obligația de predare implică și obligația de
păstrare a bunului până la momentul predării. Donatorul trebuie să predea nu numai
bunul, ci și fructele acestuia de la momentul realizării donației. În caz de nepredare,
donatarul poate cere executarea silită a obligație i. Această posibilitate o are și succesorii
săi, inclusiv cei cu titlu particular.

2. Obligația de garanție
Pentru că donația este un act prin care donatorul transmite gratuit donatarului un
anumit drept și pentr u că donatarul nu este expus pericolului unei pierderi, ci doar al
celui de a nu păstra un câștig, nu există, în principiu, în sarcina donatorului, o obligație
de garanție pentru evicțiune și pentru viciile ascunse ale bunului donat.
Prin excepție, donator ul răspunde pentru evicțiune:
– dacă a promis expres garanția, sau
– dacă evicțiunea decurge din fapta sa ori dintr -o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut -o și nu a comunicat -o donatarului la încheierea
contractului.
La fel, în cazul viciilor ascunse ale bunului donat, dacă a cunoscut viciile ascunse
și nu le -a adus la cunoștința donatarului la încheierea contractului, donatorul este ținut
să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii.
Obligația de garanție, sub ambe le aspecte, adică pentru evicțiune și pentru viciile
ascunse ale bunului, există însă în cazul donației cu sarcini, deoarece în cazul acestui
tip de donație, în limita sarcinilor, contractul are efecte ca unul sinalagmatic, existând
obligații reciproce. Ca urmare, donatorul are obligația de garanție dar ea funcționează
numai în limita sarcinilor iar regimul juridic al acesteia este similar celui analizat cu
privire la obligația de garanție a vânzătorului.
Obligația de garanție mai există și în situația în c are donatorul și -a asumat în mod
expres o astfel de obligație.

Obligațiile donatarului
Donația fiind un contract unilateral, ea nu creează obligații în sarcina donatarului.
Acesta are, după cum s -a arătat în doctrină, o îndatorire de recunoștință față de donator
a cărei nerespectare poate atrage, în anumite condiții, revocarea contractului. Este vo rba
de o obligație negativă, ea neimpunând donatarului să facă ceva, ci doar să se abțină de
la anumite fapte necorespunzătoare față de donator34. Prin excepție, în cazul donației
cu sarcini, există și pentru donatar obligația de a executa sarcinile asumate prin contract,
neexecutarea lor putând avea drept consecință rezoluțiunea (revocarea) contractului.
Aceasta numai în ipoteza în care donatorul nu optează pentru executarea silită a sarcinii.
Secțiunea a V -a
Revocarea do națiilor

34 D. Chirică, op. cit ., p. 164.

Considerații generale
Actualul Cod civil prevede în art. 1.020 că „Donația poate fi revocată pentru
ingratitudine și pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s -a obligat
donatarul”. La aceasta se adaugă revocarea donațiilor dintre soți. Observăm că
legiuitorul nu a mai reglementat revocarea donației pentru naștere de copil, caz de
revocare prevăzut de Codul civil anterior35.
În concepția actualului Cod civil, revocarea donației pentru ingratitudine și pentru
neîndeplinirea sarcinilo r „nu operează de drept”. Deși în termenii art. 1.021 C. civ.
revocarea nu se face de drept, s -a admis în doctrina anterioară actualului Cod civil că
dispoziția respectivă vizează doar situația când părțile nu au stipulat în contract un pact
comisoriu și c ă este permis ca prin intermediul acestuia părțile să convină în sensul ca
revocarea să opereze de plin drept36, deci fără notificare și fără cerere de chemare în
judecată, caz în care instanței de judecată îi revine doar rolul de a constata intervenția
revocării și nu de a o pronunța. Soluția acceptată atunci este valabilă și în prezent.
Este posibilă și revocarea promisiunii de donație. În termenii art. 1.022 alin. (1)
C. civ., promisiunea de donație se revocă de drept dacă anterior executării sale se ive ște
unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute de art. 1.023 și pe care
le vom analiza mai jos. Tot o revocare de drept se produce și atunci când anterior
executării promisiunii, situația materială a promitentului s -a deteriorat într -o asemenea
măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori
promitentul a devenit insolvabil [art. 1.022 alin. (2) C. civ.].

Revocarea donației pentru ingratitudine
Acest motiv de revocare reprezintă consecința încălcării obligației de recunoștință.
Obligația respectivă nu poate justifica exercitarea unei acțiuni pentru îndeplinirea ei pe
cale silită, dar poate constitui temei pentru o desființare a donației. Sunt revocabile
pentru ingratitudine atât donațiile ostensibile, cât și cele deghizate, cele indirecte,
precum și darurile manuale.
Când un bun a fost donat mai multor persoane și numai una se face vinovată de
ingrati tudine sancțiunea operează numai împotriva acesteia

Cauzele de revocare
Potrivit art. 1.023 C. civ. donațiile sunt revocabile pentru ingratitudine, în
următoarele situații:
– dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau,
știind că alții intenționează să atenteze, nu l -a înștiințat;
– săvârșirea de către donatar de „fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de
donator”;
– dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigur e alimente donatorului ajuns în
nevoie.

35 Art. 836 C. civ. reglementa un caz de revocare a donației ce era cunoscut încă din dreptul român. Dacă în
momentul realizării donației donatorul nu avea un copil sau alt descendent, iar ulterior i se năștea un copil viu, chiar
și postum, din căsă torie sau din afara căsătoriei, donația se revoca de drept. Revocarea era aplicabilă atât donațiilor
ostensibile cât și celor simulate și indirecte, ca și darurilor manuale și donațiile cu sarcini. Făceau excepție de la
revocarea de drept donațiile între s oți, care oricum erau i revocabile prin simpla manifestare de voință a soțului
donator, precum și darurile obișnuite, de o valoare redusă.
Dacă donatorul avea un copil sau un alt descendent în momentul încheierii contractului de donație, aceasta nu
mai put ea fi revocată. Revocarea se producea de plin drept, în virtutea legii, odată cu îndeplinirea condițiilor pentru
revocare. Urmare a revocării bunul reintra automat în patrimoniul donatorului, nefiind necesară o hotărâre
judecătorească.
Revocarea pentru su rveniență de copil producea efecte retroactive atât față de părți cât și față de terți.
36 D. Chirică , op. cit ., p. 163; T. Prescure, op. cit. p. 207.

a. Atentat la viața donatorului sau a unei persoane apropiate lui. Acest caz de
ingratitudine constă în intenția donatarului de a suprima viața donatorului sau a unei
persoane apropiate acestuia. Legea nu prevede ce înseamnă persoană apropiată. Credem
că aceasta nu este obligatoriu să fie neapărat rudă cu donatorul, putând fi orice persoană
față de care acesta are un anumit grad de afecțiune. Ceea ce prezintă relevanță este
intenția de a ucide și de aceea sunt îndepli nite condițiile revocării chiar dacă donatarul
nu l-a ucis pe donator sau pe persoana apropiată acestuia, ci doar a încercat să obțină
acest rezultat. Din același motiv nu se sancționează uciderea din culpă. Nu este nevoie
de existența unei hotărâri de con damnare, fiind suficientă dovada intenție de omor. Spre
deosebire de Codul civil anterior a fost lărgită sfera faptelor ce se circumscriu acestui
caz de revocare, intrând aici și omisiunea donatarului de a -l înștiința pe donator de
eventuala intenție de at entat a unei persoane la viața sa sau a unei persoane apropiate
acestuia.

b. Fapte penale, cruzimi sau injurii grave. Art. 1.023 lit. b) C. civ. are în vedere
pe lângă săvârșirea de fapte cu caracter penal față de donator și cruzimile, care
reprezintă rel ele tratamente fizice îndreptate împotriva donatorului, precum și injuriile
grave, adică faptele de insultă și jignirile de o anumită gravitate săvârșite față de
donator, la care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi considerate fapte penale, altfel
ar intra în prima categorie.

c. revocarea pentru refuz de alimente presupune ca donatorul să fi fost în nevoie
și să nu fi primit, în mod nejustificat, alimente de la donatar, căruia i -a solicitat o astfel
de prestație. Obligația de furnizare a alimentelor necesare există doar atunci când
donatorul nu are rude care să fie legal obligate să -i presteze întreținere. Refuzul de
alimente nu antrenează deci revocarea donației în situația în care donatorul avea rude
care erau îndatorate legal la prestarea întrețin erii. Nu există o obligație veritabilă a
donatarului de prestare a întreținerii deoarece el nu o poate executa silit, trebuind să se
mulțumească cu posibilitatea de a cere revocarea donației. Aprecierea stării de nevoie
a donatorului ca și a posibilității donatarului de a -i furniza alimente revine instanței de
judecată sesizată cu acțiunea în revocare. Obligația de a asigura alimente revine
donatarului numai în limita valorii actuale a bunului donat, valoare care se apreciază
însă ținând cont de starea în c are se afla bunul la momentul donației.
Caracterul judiciar al revocării. Acțiunea în revocare . Și revocarea donației
pentru ingratitudine, la fel ca cea pentru neîndeplinirea sarcinilor, are caracter judiciar,
fiind și în acest caz nevoie, pentru a se obține revocarea, de intentarea unei acțiuni în
justiție.
Termenul în care poate fi introdusă această acțiune este menți onat în art. 1.024
C. civ. Se prevede că „Dreptul la acțiunea prin care se solicită revocarea pentru ingra –
titudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a știut că donatarul
a săvârșit fapta de ingratitudine” .
Efectele revocării. Din modul cum art. 1.026 C. civ reglementează efectele acestei
acțiuni se observă caracterul ei de pedeapsă civilă ce nu are în principiu efect asupra
terților. Așa cum s -a arătat în doctrină, „acțiunea în revocare pentru ingratitudine nu
este o acțiune în re zoluțiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau în
constatarea desființării de drept a contractului (…) ci o acțiune în restituire cu caracter
de pedeapsă”37.
În ceea ce privește părțile efectele acțiunii în revocare sunt retroactive și se
concretizează în obligația donatarului de a restitui bunul donat, dacă acesta se mai

37 Fr. Deak, op. cit ., p. 167.

găsește în patrimoniul său, însă donatorul este ținu să suporte sarcinile și ipotecile
constituite în mod valabil de către donatar înai nte de revocare. Donatorul va trebui să
fie despăgubit pentru scăderea valorii bunului din aceste motive38.
Dacă bunul a fost înstrăinat înainte de introducerea acțiunii în revocare, donatarul
va plăti donatorului valoarea bunurilor înstrăinate socotită la data soluționării cauzei și
nu prețul obținut din înstrăinare (art. 1.025 C. civ.).
În ceea ce privește fructele bunului donat, art. 1.025 alin. (2) C. civ. stabilește că
acestea se cuvin donatorului începând din ziua cererii de revocare a donației. Ca urm are,
fructele culese de donatar înainte de acest moment, se cuvin donatarului.
Revocarea donațiilor pentru neexecutarea sarcinilor
Condițiile revocării. În termenii art. 1.027 C. civ., „Dacă donatarul nu îndeplinește
sarcina la care s -a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea
sarcinii, fie revocarea donației”.
Textul art. 1.027 C. civ. are în vedere revocarea donației pentru neîndeplinirea
sarcinilor.
Sarcina este o obligație impusă de către donator donatarului. Ea poate fi stabilită în
favoarea donatorului, în favoarea unui terț sau chiar în favoarea donatarului însuși.
Existența unei liberalități presupune o îmbogățire a celui gratificat. Sarcina scad e însă
valoarea liberalității în funcție de prestația de care este ținut donatarul dar acest lucru
se întâmplă doar în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatorului sau a unui terț, nu și
atunci când ea este stipulată în favoarea celui gratificat. Aceas tă din urmă sarcină poate
avea o existență juridică doar atunci când și donatorul are un interes, cel puțin moral,
în executarea ei39.
Sarcina nu poate să absoarbă în totalitate valoarea liberalității pentru că atunci
contractul s -ar transforma în unul cu c aracter oneros și nu am mai avea o donație. De
pildă dacă sarcina stabilită în favoarea unui terț ar echivala valoarea liberalității.
În situația în care donatarul nu îndeplinește sarcinile convenite prin contractul de
donație, donatorul poate cere revocar ea donației. Revocarea este în acest caz o sancțiune
similară rezoluțiunii din contractile sinalagmatice, donația cu sarcini fiind și ea în limita
sarcinilor un contract sinalagmatic40.
Donatarul este ținut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat,
actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Revocarea intervine numai în cazul în care neexecutarea sarcinilor este imputabilă
donatarului. La fel ca și în cazul rezoluțiunii, dacă neexecutarea se datorează forței
majore sau cazului fortuit, revocarea nu operează. Dacă donatorul, în favoarea căreia
fusese stipulată sarcina, a decedat făcând imposibilă îndeplinirea acesteia, donația nu
poate fi revocată tocmai datorită lipsei con duitei culpabile a donatarului și nu pentru
faptul că ea s -ar fi transformat într -o donație fără sarcini41.
Sancțiunea revocării donației intervine atât în caz de neexecutare totală cât și în caz
de neexecutare parțială a contractului(dacă neexecutarea nu e ste de mica însemnătate și
indiferent dacă sarcina neexecutată era stabilită în favoarea donatorului sau a altei
persoane, inclusiv a donatarului dacă aceasta avea o existență valabilă)42.

38 D. Chirică, op. cit. , p. 167.
39 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 242.
40 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit ., p. 494.
41 A se vedea în acest sens L. Mihai, Notă (II) la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/1982,
p. 45 și 46.
42 Obligația donatarului față de el însuși poate avea o existență juri dică numai în ipoteza în care însuși donatorul
ar avea un anumit interes, chiar moral, în executarea acesteia. A se vedea în acest sens Fr. Deak,
op. cit ., vol. III, p. 242.

Donatorul nu este obligat să ceară revocarea, el putând opta pentru executarea silită
a obligației neîndeplinite, la fel ca în cazul contractelor sinalagmatice.

Termenul de prescripție al acțiunii. Spre deosebire de acțiunea în revocare pentru
ingratitudine, la care termenul de prescripție este de un an, cea pentru execut area silită a
sarcinilor sau pentru revocare pentru neexecutarea acestora, se prescrie într -un termen
mai lung, respectiv trei ani. Termenul curge de la momentul la care sarcina trebuia
executată.

Caracterul judiciar al revocării. Din cuprinsul art. 1.02 1 C. civ. rezultă că
„Revocarea pentru ingratitudine și pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept”.
Aceasta înseamnă că donatorul pentru a obține revocarea trebuie să facă apel la o acțiune
în justiție.
Acțiunea poate fi introdusă nu numai de d onator, ci și de succesorii săi și chiar de
creditorii donatorului, pe calea acțiunii oblice.
Terții beneficiari ai sarcinii nu pot cere revocarea, ci doar executarea silită a
sarcinii, după regulile de la stipulația pentru altul. Acțiunea se introduce împotriva
donatarului, dar dacă acesta a decedat poate fi introdusă și împotriva succesorilor săi .
Efectele revocării . Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor are ca efect
reîntoarcerea bunurilor donate în proprietatea donatorului. La fel ca în cazul
rezoluțiunii, sancțiunea are caracter retroactiv și bunurile reintră în stăpânirea
donator ului libere de sarcini și ipoteci.
a) În raporturile dintre părți, bunurile trebuie deci restituite donatorului sau
moștenitorilor săi, dacă acesta este decedat. Dacă restituirea în natură nu mai este
posibilă deoarece bunurile au pierit din culpa donataru lui, sau au fost înstrăinate și nu
pot fi recuperate, acesta va trebui să plătească contravaloarea lor considerată fie la
momentul primirii lor, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai
mare dintre aceste valori deoarece obligaț ia de restituire provine din culpa sa (art. 1.641
C. civ.).
Dacă bunurile au pierit fortuit, având în vedere efectele retroactive ale revocării ca
și regula res perit domino , consecințele ar trebui suportate de donator, în calitate de
proprietar al bunuri lor. Art. 1.642 C. civ. prevede însă că „dacă debitorul este de
rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire
decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja
predat creditorului”.Cum revocarea în acest caz se bazează pe culpa donatarului care
nu și -a îndeplinit sarcina,rezultă că el suportă riscul pieirii fortuite a bunului, desigur
cu excepția menționată.
Donatarul trebuie să predea donatorului și fructele produse de bunul donat, însă are
dreptul la contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru obținerea lor.
b) Efectul retroactiv al rezoluțiunii (revocării) se produce și în privința terților ,
fiind aplica bil principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, dar cu rezerva
regulilor de carte funciară în materie de imobile, iar în ceea ce privește bunurile mobile,
cu rezerva că acțiunea în restituire nu poate fi exercitată împotriva dobânditorului de
bună -credință dacă acesta dovedește întrunirea tuturor condițiilor pentru dobândirea
bunului prin posesia de bună -credință.
Actele de administrare și de conservare vor fi menținute.

Revocarea donațiilor dintre soți
La fel ca și vânzarea, donația de bunuri între soți este permisă. Desigur că ținând
cont de regimul comunității de bunuri, un astfel de contract nu poate avea ca obiect
decât bunurile proprii ale soțului donator, bunuri care, urmare a do nației, devin bunuri
proprii ale celuilalt soț. Donația de bunuri între soți nu este supusă unor reguli speciale,
ea urmând atât în privința condițiilor de fond cât și de formă, regulile de drept comun
ale donației.
Nulitatea căsătoriei duce la nulitatea r elativă a contractului de donație făcută soțului
de rea -credință.
În cazul donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii
căsătoriei,dacă nu se încheie căsătoria, intervine caducitatea contractului, deci donația
nu va produce efecte.

Condițiile revocării
Legiuitorul a creat pentru acest gen de donații un regim special în ceea ce privește
revocabilitatea. El a statuat prin art. 1.031 C. civ. că „Orice donație încheiată între soți
este revocabilă numai în timpul căsătoriei”. Ia tă deci, că legiuitorul, care a creat pentru
donație în general o irevocabilitate mai puternică decât în cazul celorlalte contracte, a
trecut în extrema cealaltă când este vorba de soți, reglementând o donație esențialmente
revocabilă, derogând chiar de la forța obligatorie a oricărui contract.
Soțul care a făcut deci în timpul căsătoriei o donație celuilalt soț poate să o revoce
oricând în timpul căsătoriei,dar nu și după desfacerea sau încetarea ei.

Caracterele dreptului de revocare. Dreptul de revocare este reglementat prin
norme de ordine publică astfel că renunțarea soțului donator la acest drept este lipsit de
eficiență.
El este un drept esențialmente personal. Facultatea de a aprecia dacă acționează
pentru revocarea donației aparține doar soțului donator. După decesul său moștenitorii lui
nu pot revoca donația, dreptul nefiind transmisibil către aceștia. Fiind o chestiune de
apreciere ce aparține soțului donator, nici creditorii săi nu au posibilitat ea revocării
donației.
Soțul donator nu este ținut să explice în niciun fel motivele revocării. Este suficientă
doar manifestarea sa de voință în direcția revocării, dreptul său de revocare nefiind
susceptibil de abuz.

Modurile de revocare. Revocarea nu a re caracter judiciar, nefiind necesară
obținerea unei hotărâri judecătorești de revocare. Ea se produce prin manifestarea de
voință neechivocă a donatorului de a revoca donația.
Revocarea poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă poate fi făcută spre
exemplu printr -un act notarial sau printr -un testament, dar apreciem că nu este nevoie
ca actul respectiv să fie unul solemn, din moment ce se admite și revocarea tacită a
donației. Înseamnă că ea poate rezulta din orice acte din care rezultă voința expres ă a
donatorului de a revoca contractul de donație. Revocarea este tacită, când rezultă dintr -o
manifestare de voință care deși nu se referă expres la revocare, o implică, cum ar fi, de
exemplu, acordarea unui mandat unei persoane pentru a face toate demers urile necesare
în vederea înstrăinării bunului ce a format obiectul donației.

Efectele revocării . Revocarea produce efectele unei rezoluțiuni. Donația se
desfiin țează cu efecte retroactive, iar bunul donat reintră în patrimoniul donatorului.

Dacă bunul a fost înstrăinat sunt aplicabile dispozițiile art. 1.648 C. civ. referitoare la
efectele resti tuirii față de terți. Ca urmare, acțiunea în restituire poate fi exercitată și
împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efect ului
dobândirii cu bună -credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune.

Practică judiciară

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juri dic , 2013
capitolul privind donația;
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind donația.
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
Ce se înțelege prin noțiunea de donație deghizată ?
……………………………….. ………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………….. ………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
………………………………………………………………………………………………………………. ……….
…………………………………………………………………………………………………………. …………….
…………………………………………………………………………………………
2. Care sunt categoriile de donații exceptate de la condiția formei autentice ?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………………………….. ………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………….. ………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………….. ………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
3. Care sunt cauzele legale de revocare a donațiilor ?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………………………….. ………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………….. ………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………….. ………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
4.Care sunt cazurile de revocare a donației fără intervenția instanței de judecată ?
………….. ……………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …….. ….
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………………………. ………………….
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
……………………………………………………………………………………. ………………………………….
…………………………………………………………………………………………
5.Ce se înțelege prin noțiunea de dar manual ?
………………………………………………………… ……………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
………………………………………… ……………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………………….. …………
………………………… ……………………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………………………………….. …………
………… ………………………………………………………………………………
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1.Dacă donația are ca obiect bunul altuia:
a. contractul este nul;
b. contractul este valabil dacă donatarul este de bună -credință;
c. contractul este valabil dacă sunt îndeplinite condițiile aparenței de drept.

2. Constituie clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor:
a. dreptul de denunțare unilaterală a contractului;
b. cele privind plata datoriilor viitoare nederminate ale donatorului ;
c. dreptul de a dispune de bunul donat, rezervat donatorului.

3. Sunt interzise, sub sancțiunea nulității absolute:
a. donațiile de bunuri proprietate publică;
b. donațiile deghizate între soți;
c. donațiile prin interpunere de persoană între soți dar numai dacă aduc
atingere rezervei succesorale.

4. În materie de donații, regula o reprezintă:
a. inexistența răspunderii pentru evicțiune sau vicii;
b. existența răspunderii pentru vicii;
c. existența răspunderii pentru evicțiune.

5. Acțiunea în revocare a donației pentru ingratitudine;
a. este o acțiune strict personală;
b. trebuie introdusă de către donator în termen de un an de la data săvârșirii
faptei de ingratitudine;
c. poate fi intentată și de moștenitorii donatorului dacă acesta a decedat
înainte de a s e împlini termenul de un an pentru introducerea acțiunii;
Răspunsurile corecte se află la la sfârșitul manualului.

TESTE DE EVALUARE

1. Nu pot constitui obiect al darului manual:
a. succesiunile deschise;
b. bunurile imobile;
c. bunurile viitoare;
d. bunurile m obile proprietate publică

2.Dovada donației unei case :
a. poate fi făcută numai cu act autentic;
b. nu poate fi făcută cu martori;
c. poate fi făcută cu martori numai când există început de dovadă scrisă.

3. Soțul donator poate revoca donația făcută celuilalt soț:
a. numai în timpul căsătoriei;
b. chiar după decesul soțului donatar, împotriva moștenitorilor lui;
c. și după încetarea căsătoriei;

4. Constituie întotdeauna donații indirecte:
a. renunțarea la un drept;
b. remiterea de datorie;
c. stipulația pentru altul

5. Revocarea donației se face obligatoriu pe cale judecătorească:
a. în cazul neexecutării sarcinilor;
b. în caz de ingratitudine;
c. în cazul survenienței de copil.

6.Revocarea donației pentru ingratitudine:
a. nu produce efec te retroactive față de terți;
b. produce efecte retroactive față de terți;
c. are drept consecință restituirea de către donatar a bunului donat sau a
contravalorii lui dacă a fost înstrăinat.

TEMA IV
Contractul de întreținere

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de întreținere;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de
valabilitate ale contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la
acest contract;
– Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contra ctul și
obligațiile rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:
Contract de întreținere, întreținere; obligație de garanție; evicțiune, vicii ascunse;
obligație de predare; Transformare în bani a obligației de întreținere.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
5. Noțiune și caractere juridice
6. Efectele contractului de întreținere.
7. Obligațiile întreținutului.
8. Obligațiile întreținătorului

CONȚINUTUL TEMEI IV

Secțiunea I
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului de întreținere
Noțiune. Un alt contract din categoria celor translative de proprietate și care are și
el caracter aleatoriu, este contractul de întreținere. Creație a practicii judiciare și a
doctrinei, acest contract nu a avut, până în prezent, o reglementare proprie în Codul
civil deși frecvența și utilitatea lui ar fi reclamat de multă vreme o as tfel de
reglementare.
Noul Cod civil a inclus contractul de întreținere în categoria contractelor numite.
Reținem, în încercarea de a da o definiție contractului analizat, că este acela prin care o

persoană numită întreținător se obligă, cu titlu gratuit s au în schimbul transmiterii unui
drept, să asigure unei alte persoane, numită întreținut, întreținerea pe o durată
determinată, sau pe toată durata vieții și, în cazul care întreținerea are caracter viager
sau atunci când creditorul decedează în cursul dur atei contractului, să îl înmormânteze,
conform obiceiului. Am definit contractul în sensul de mai sus, pentru a acoperi și
întreținerea cu titlul gratuit, așa cum face legiuitorul, deși în opinia noastră întreținerea
constituită cu titlu gratuit se analize ază ca o liberalitate căreia i se aplică regulile
specifice.
Pentru situația în care părțile nu au prevăzut durata contractului se prezumă că
acesta s -a încheiat pe toată durata vieții creditorului întreținerii.
Prin întreținere se înțelege procurarea și prepararea hranei, asigurarea locuinței,
asigurarea de îmbrăcăminte și încălțăminte, îngrijire medicală, curățenie, plata
consumului de electricitate, energie termică, apă, canal, etc.

Caractere juridice . Sub aspectul modului de formare, contractul de întreținere este
un contract solemn , deoarece el ia naștere în mod valabil numai dacă este încheiat în
formă autentică. Respectarea dreptului de preemțiune nu este necesară, deoarece
caracterul aleatoriu al contractului ar face imposibilă și aici ca și la contractul de rentă
viageră, exercitarea unui drept de pree mțiune.
Contractul analizat este unul sinalagmatic , fiecare parte asumându -și obligații care
sunt reciproce și interdependente, după cum se va arăta când se vor analiza efectele
acestui contract.
Ca și vânzarea -cumpărarea, contractul de întreținere are caracter translativ de
proprietate . Proprietatea bunului ce formează obiectul obligației întreținutului, se
transmite de la întreținut la întreținător prin chiar efectul realizării acordului de voință
al părților în forma prevăzută de lege, dacă părțile nu au convenit să amâne transferul
dreptului de proprietate sau dacă întreținutul nu trebuie să îndeplinească anumite acte
pentru a strămuta proprietatea.
În cazul imobilelor, în raport de dispozițiile art. 1.676 și 885 C. civ., drepturile reale
se dobândesc, a tât între părți cât și în raport cu terții, doar prin înscrierea în cartea
funciară. Ca urmare, un drept real transmis în schimbul obligației de întreținere, nu se
va dobândi de către întreținător decât după înscrierea dreptului respectiv în cartea
funciar ă. Dispoziția respectivă, însă, așa cum am arătat și la celelalte contracte
translative de proprietate, nu a intrat încă în vigoare, în prezent intabularea dreptului
transmis având doar efect de opozabilitate.
Prestația întreținătorului urmând a fi executa tă în timp, pe toată durata convenită,
de regulă zilnic, contractul este și cu executare succesivă , dar numai în ceea ce privește
una dintre obligații.
Contractul de întreținere este un contract cu titlu oneros pentru că fiecare parte
contractează în ideea contraprestației celeilalte părți. El are caracter aleatoriu, datorită
faptului că există șanse de câștig și respectiv de pierdere pentru ambele părți, șanse ce
depind de unul și același element aleatoriu, care în cazul de față este durata vieții
întrețin utului.
Întreținerea constituită cu titlu gratuit nu prezintă caracter aleatoriu, contractele
aleatorii reprezentând o subdiviziune a contractelor cu titlu oneros și nu a celor cu titlu
gratuit. Ea nu poate avea, credem, nici caracter comutativ, cum s -a susținut uneori43,
deoarece și această categorie de contracte este o subdiviziune a contractelor cu titlu
oneros.

43 A se vedea T. Prescure, op. cit. , p. 163.

Contractul fiind încheiat în considerarea calităților personale ale întreținutului și
mai ales ale întreținătorului, are și caracter intuitu pers onae , ceea ce face ca obligația
de întreținere să nu fie transmisibilă.

Cauze speciale de nulitatea a contractului
În raport de dispozițiile art. 2.256 C. civ., unele reguli ale contractului de rentă
viageră se aplică și contractului de întreținere. Una d intre aceste dispoziții este cea de
la art. 2.246 C. civ. în sensul că „Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează
o rentă constituită pe durata vieții unui terț care era decedat în ziua încheierii
contractului”. Este deci nul contractul de întreținere în care întreținerea este stipulată
pe durata vieții unui terț, care era deja decedat la data încheierii contractului. O altă
dispoziție de la contractul de rentă viageră aplicabilă contractului de întreținere este cea
care instituie o cauză d e nulitate pentru contractul urmat de decesul creditorului care
era afectat de o boală la momentul încheierii contractului, într -un interval de 30 de zile
de la data respectivă. Este necesar ca decesul să fi intervenit din cauza bolii de care
suferea între ținutul și nu din alte cauze. Cauza de nulitate respectivă nu se aplică
întreținerii constituită cu titlu gratuit, în cazul acesteia lipsind elementul alea.
Pentru ipoteza când există mai muți creditori, moartea unuia dintre ei în termen de
30 de zile de la data încheierii contractului din cauza unei maladii de care era afectat la
momentul exprimării consimțământului, nu duce la nulitatea contractului deoarece
elementul aleatoriu subzistă raportat la ceilalți credirentieri44.
Dispoziția referitoare la nulit ate pentru decesul intervenit înainte de expirarea
termenului de 30 de zile de la încheierea contractului se aplică chiar dacă părțile
cunoșteau boala de care suferea întreținutul precum și gravitatea ei, dacă din clauzele
contractului și circumstanțele ca uzei nu rezultă că părțile au vrut să disimuleze un
contract de donație. Așa cum am arătat și la contractul de rentă viageră, dacă decesul a
intervenit după expirarea termenului de 30 de zile contractul este valabil. Totuși, atunci
când întreținutul era bo lnav în momentul încheierii contractului de întreținere și a
decedat din cauza bolii respective la scurt timp, dar după trecerea intervalului de 30 de
zile, dacă întreținătorul a cunoscut starea de boală ce a dus ulterior la deces și faptul că
este iminent ă moartea acestuia într -un interval de timp relativ scurt, contractul este
anulabil pentru lipsa cauzei45. Menționăm că în actualul Cod civil lipsa cauzei atrage
doar anulabilitatea contractului.
Vârsta înaintată a întreținutului la momentul încheierii cont ractului nu constituie o
circumstanță de natură a înlătura prezența elementului aleatoriu în contract și de a duce
la nulitatea acestuia.

Delimitarea contractului de întreținere de alte contracte
Deosebirea față de contractul de rentă viageră. Contractul de întreținere, după
cum s -a mai arătat, prezintă o serie de asemănări cu contractul de rentă viageră, ambele
contracte având,în general, drept scop ca în schimbul unui bun ce se transmite unei alte
persoane, transmițătorul să -și asigure condiții de existență civilizate pe o anumită
perioadă. Între cele două contracte există însă o serie de deosebiri esențiale. Astfel, în
timp ce la contractul de rentă viageră obiectul prestației debirentierului îl constituie
plata unei sume de bani sau a unor bunuri fungibile, deci o obligație de a da, la
contractul de întreținere obiectul prestației debitorului se concretizează în întreținerea

44 A se vedea în acest sens : Ph. Malau rie, L. Aynes, op. cit. , p. 530; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale , 2001, p. 575.
45 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit. , p. 575, precum și practica judiciară la care autorii fac referire.

pe care acesta o datorează întreținutului, respectiv hrană, locuință, asistență medicală,
plata taxelor, îmbrăcăminte etc., fiind vorba de o obligație de a fa ce.
În timp ce renta se poate transmite unei alte persoane, creanța de întreținere nu este
transmisibilă, contractul de întreținere având caracter intuitu personae (art. 2.258 C.
civ.).
În al treilea rând, renta este urmăribilă de regulă de către creditori i credirentierului
pe când întreținerea nu este urmăribilă. Poate fi declarată neurmăribilă doar renta
constituită cu titlu gratuit, dar și aceasta doar în limita valorii rentei care este necesara
crediren tierului pentru asigurarea întreținerii, cu tot ce ea ce presupune aceasta (art.
2.253 C. civ.).

Deosebirea față de contractul de vânzare -cumpărare. Contractul de întreținere
prezintă considerabile asemănări și cu contractul de vânza re cumpărare. Problema
delimitării dintre cele 2 contracte se pune în special atunci când transmiterea proprietății
unui bun se face atât în schimbul unei sume de bani cât și în schimbul întreținerii. În
acest caz, pentru a cunoaște regulile juridice aplic abile contractului, este necesar să se
stabilească dacă suntem în prezența unui contract de întreținere sau dacă este vorba de
un contract de vânzare -cumpărare și această delimitare se face în funcție de prestația
principală. Cum nu se poate stabili direct dacă prețul plătit este mai mare decât contra –
valoarea întreținerii întrucât aceasta depinde de durata vieții întreținutului, singura
soluție este să se raporteze prețul plătit la valoare imobilului. Contractul va fi de
vânzare -cumpărare dacă suma plătită global reprezintă mai mult decât jumătate din
valoarea imobilului și de întreținere dacă suma plătită cu titlu de preț înseamnă mai
puțin de jumătate din valoarea bunului transmis.
Contractul de vânzare -cumpărare se deosebește de cel de întreținere, fiin d un
contract comutativ, în care existența și întinderea obligațiilor părților este cunoscută de
la încheierea acestuia, în timp ce la contractul de întreținere, care este aleatoriu când nu
este încheiat pe o perioadă determinată, întinderea drepturilor și obligațiilor părților,
sau cel puțin ale uneia dintre ele, depind de un element aleatoriu, existând șanse de
pierdere sau de câștig pentru fiecare dintre părți.
Delimitarea față de contractul de donație . Probleme de calificare nu trebuie să se
pună atunci când moartea beneficiarului întreținerii intervine la scurt timp după
încheierea contractului de întreținere și se constată că valoarea bunului înstrăinat în
schimbul întreținerii este mult mai mare decât valoarea întreținerii efectiv prestate, fiind
evident vorba de un contract de întreținere. Disproporția dintre prestații nu transformă
contractul în unul de donație, posibilitatea dezechilibrului dintre prestația
întreținătorului și a întreținu tului fiind justificată de caracterul aleatoriu al contractului
de întreținere. Contractul de întreținere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă
persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată, este bolnavă sau moartea este
previzibilă l a data încheierii contractului pentru un termen relativ apropiat. Totuși dacă
se dovedește cunoașterea de către întreținător a morții iminente a întreținutului, astfel
încât pentru el șansele de pierdere sunt inexistente, contractul poate fi anulat pentru
lipsa cauzei46.
Probleme de calificare a contractului intervin însă în delimitarea contractului de
întreținere de cel de donație cu sarcina întreținerii.
Elementul pe baza căruia se face diferențierea ar trebui să fie raportul dintre
valoarea bunului înstrăinat și cuantumul prestației de întreținere, urmând ca dacă
valoarea bunului înstrăinat este mult mai mare ca întreținerea, să fie vorba de o donație

46 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte special e, 2001, p. 541, nota de subsol nr. 2.

cu sarcini. Dacă, dimpotrivă, din valoarea bunulu i înstrăinat raportat la valoarea
întreținerii rezultă că fiecare parte a urmărit sa -și asigure un avantaj – una sa -și asigure
bunul, iar cealaltă să primească întreținerea ar fi vorba de un contract de întreținere.
Valoarea întreținerii, față de caracteru l ei aleatoriu, nu poate fi însă stabilită înainte de
decesul întreținutului, or calificarea contractului se face în raport de momentul
încheierii lui și nu în funcție de împrejurări ulterioare, cum ar fi decesul întreținutului
sau al apariției litigiului între părți47. De aceea, pentru delimitarea celor două contracte
trebuie să se recurgă și la un criteriu subiectiv, la cercetarea intenției părților, rezultată
din conținutul clauzelor inserate de părți.

Secțiunea a II -a
Condițiile de valabilitate ale contractului
Condițiile de valabilitate ale contractului nu prezintă particularități deosebite.

Cauza contractului. Sub aspectul cauzei este de reținut că aceasta se
concretizează, ca la orice contract aleatoriu, în șansa de câștig pe care și -o prefigurează
fiecare parte.

Obiectul obligațiilor . În ceea ce privește obiectul obligațiilor părților acesta este
constituit, pe de o parte, din bunul transmis de întreținut și, pe de altă parte, din
întreținerea pe care trebuie să o presteze întreținătorul. Conținutul întreținerii va fi
prezentat mai jos în partea referitoare la îndeplinirea obligației de prestare a întreținerii.

Capacitatea părților . Condițiile de capacitate nu diferă față de regulile generale
în materie de contracte translative de proprietate. Când este vorba însă de întreținerea
constituită cu titlu gratuit, respectiv prin donație sau testament, trebuie luate în
considerare cerințel e speciale prevăzute de art. 990 și 991 C. civ. referitoare la
capacitatea de a dispune și respectiv de a primi prin acte cu titlu gratuit.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului de întreținere
Contractul de întreținere fiind un contract sinalagmatic, dă naștere la drepturi și
obligații reciproce în sarcina ambelor părți.

Obligațiile întreținutului
Întreținutului îi incumbă, în principal, aceleași obligații ce revin oricărui
înstrăinător de bunuri cu titlu oneros, respectiv:
– obligația de a preda bunul și de a -l conserva până la predare;
– obligația de a -l garanta pe întreținător cu privire la folosința liniștită și utilă a
bunului transmis, deci garanția împotriva evicțiunii și împotriva viciilor;
– obligația de a transfera proprietatea, atunci când ea nu se transmite. de la întreținut
la întreținător prin efectul încheierii contractului.

47 Pentru o opinie contrară , a se vedea TJ Timiș, dec. civ. nr. 717/1974, în RRD nr. 2/1975, p. 41.

Clauza prin ca re creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii este
considerată nescrisă.

Obligațiile întreținătorului
Corelativ obligațiilor susmenționate ce revin întreținutului, întreținătorul are și el
două obligații, respectiv obligația de prestare a întreținerii, care este obligația
principală, și obligația de a prelua bunul ce a făcut obiectul contractului.
Obligația de preluare a bunului funcționează ca la contractul de vânzare așa încât
nu o să ne mai referim detaliat la ea.

I. Obligația de a presta întreținerea
Conținutul și caracterul obligației de întreținere. Obligația de a presta întreținere
constă, în principiu, în procurarea și preparare a hranei, asigurarea locuinței, asigurarea
de îmbrăcăminte și încălțăminte, a mobilierului necesar, a îngrijirilor medicale când
este cazul, plata cheltuielilor rezultând din folosirea locuinței (contravaloarea energiei
electrice, a gazului, apei, curățeni ei) etc. Întreținerea trebuie să fie prestată zilnic,
nefiind însă exclus să se stabilească și o altă periodicitate, prin acordul părților.
Conținutul obligației de întreținere este cel care rezultă din contractul părților, iar
întinderea acestei obligați i, spre deosebire de obligația legală de întreținere, nu depinde
de posibilitățile materiale ale debitorului. Ca urmare ea are un caracter relativ invariabil
în sensul că nu se modifică în raport de schimbările intervenite în veniturile debitorului,
ci eve ntual în funcție de starea de nevoie a întreținutului48.
În principiu, față de caracterul intuitu personae al acestui contract, întreținerea
trebuie prestată personal de către debitor.
Potrivit art. 2.256 alin. (2) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare, obligația de
întreținere este indivizibilă, atât în privința debitorilor cât și a creditorilor.

Datorită caracterului personal și aleatoriu al contractului, la decesul creditorulu i
întreținerii, eventual al ultimului dintre ei, obligația debitorului încetează, moștenitorii
acestuia nefiind îndreptățiți, să pretindă continuarea executării în persoana lor.

Locul executării obligației. Executarea prestației de întreținere se face la locul
convenit de părți prin contract. Dacă acest aspect nu a fost stabilit prin convenția părților
trebuie să admitem ca obligația urmează să se execute la locuința creditorului
întreținerii, prin derogare de la regula generală prevăzută de art. 1.494 li t. c) C. civ.
Îndeplinirea prestației la domiciliul întreținutului rezulta din natura prestației pe care
debitorul o are de îndeplinit, iar art. 1.494 alin. (1) C. civ. prevede pentru această ipoteza
drept loc al îndeplinirii obligației, cel rezultat din n atura prestației. Debitorul nu poate
schimba modalitatea de executare a obligației de întreținere pe care și -a asumat -o prin
contract, chiar dacă intervin anumite împrejurări diferite de cele de la momentul
încheierii contractului, cu excepția unor situați i care se încadrează în noțiunea de motive
obiective, avută în vedere de art. 2.261 C. civ., când se poate obține, pe cale
judecătorească, transformarea în bani a obligației de întreținere.

Sancțiunea neîndeplinirii obligației de întreținere. Rezoluțiunea contractului .
Neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere dă dreptul creditorului, ca în

48 Pentru amănunte în legătură cu asemănările și deosebirile dintre obligația legală și cea convențională de
întreținere, a se vedea I. Dogaru, Întreținerea – drept și obligație legală , Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p. 62.

orice contract sinalagmatic, să ceară rezoluțiunea cont ractului49. Obținerea rezoluțiunii
impune însă ca această neîndeplinirea să fie fără justificare . Dacă obligația nu este
îndeplinită din motive ce nu sunt imputabile întreținătorului, sancțiunea rezoluțiunii nu
poate acționa, fie că este vorba de un caz fo rtuit sau de forță majoră, fie că suntem în
prezența unei atitudini culpabile din partea întreținutului, cum ar fi refuzul de a primi
întreținerea sau mutarea acestuia într -o altă localitate fără acordul întreținătorului50.
Deși regulile generale în materie de rezoluțiune nu impun condiția culpei debitorului
pentru a se ajunge la desființarea contractului pe această cale, totuși în cazul
contractului de întreținere se prevede că rezoluțiunea contractului nu se poate cere
pentru motivele prevăzute la art. 226 1 alin. 1, adică inclusiv pentru situația în care
prestarea întreținerii nu mai poate continua din motive obiective. Acesta este motivul
pentru care rezoluțiunea contractului de întreținere nu poate interveni dacă debitorul nu
este vinovat de faptul neînde plinirii obligației de prestare a întreținerii.
Neexecutarea culpabilă a prestației de întreținere de către întreținător dă dreptul
creditorului întreținerii să solicite desființarea cu efect retroactiv a contractului și
daune -interese, fără a fi nevoie de punerea în întârziere a debitorului și fără a se acorda
acestuia termen de grație pentru plată. Oferta de întreținere făcută de debitorul pârât
după introducerea acțiunii nu poate împiedica rezoluțiunea contractului [art. 2.263 alin.
(4)
C. civ.].
Rezolu țiunea poate fi cerută și atunci când comportamentul celeilalte părți face
imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri.
Art. 2.263 C. civ. prevede că rezoluțiunea contractului nu poate fi cerută pentru
motivele prevăzute la art . 2.261 alin. (1) C. civ., adică pentru ipotezele când prestarea
sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă
debitorul întreținerii decedează și nu intervine o înțelegere între părți. Pentru aceste
ipoteze este prevăzut că instanța judecătorească poate să înlocuiască, la cererea
oricăreia dintre părți, fie și numai temporar, întreținerea în natură cu o sumă de bani
cores punzătoare.

Titularii acțiunii în rezoluțiune . Evident că, urmare a neexecutării fără justificare
a obligațiilor întreținătorului, întreținutul este primul care are calitatea să ceară
rezoluțiunea contractului.
În prezent, art. 2.263 alin. (6)
C. civ. prevede în mod expres că dreptul la acț iunea în rezoluțiune se transmite moște –
nitorilor. Ca urmare, dacă întreținătorul nu a prestat întreținerea față de întreținut,
succesorii întreținutului, pot cere rezoluțiunea contractului.

49 În doctrina vechiului cod s-a pus problema dacă, în caz de neexecutare culpabilă a obligației de între ținere,
trebuie să se aplice regulile generale în materie de rezoluțiune, respectiv art. 1.020 și 1021 C. civ. sau este aplicabil
art. 1.647 C. civ. referitor la renta viageră, c onform căruia, în principiu, nu este posibilă rezoluțiunea contractului
pentru neexecutare. Cu alte cuvinte, este aplicabilă reglementarea din partea generală a dreptului obligațiilor sau
reglementarea prevăzută pentru contractul cu figura juridică cea mai apropiată? Răspunsul la această întrebare a fost
că în acest caz nu se vor aplica dispozițiile derogatorii de la dreptul comun ale contractului de rentă viageră, ci
regulile generale din materia obligațiilor, fiindcă reglementarea prevăzută pentru contrac tul numit cel mai înrudit
este o reglementare specială, care trebuie să fie aplicată numai în condițiile prevăzute de lege. – a se vedea: C.
Stătescu, C Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Ed. Academiei Republicii Socialiste
Româ nia, București, 1981, p. 55; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale , 2001, p. 541; D. Chirică, op.
cit., p. 132.
50 Spre exemplu, în practică s -a decis că în cazul concentrării întreținătorului pe mai multe luni, pentru
executarea obligațiilor militare, neexecutarea, din acest motiv, a obligației de întreținere nu poate duce la
rezoluțiunea contractului, neexecutarea nefiind culpabilă. În acest sens , a se vedea TJ Vaslui, dec. civ. nr. 68/1986,
cu notă de M. Enache, în RRD nr. 5/1987, p. 43 -47.

Mai delicată este problema referitoare la posibilitatea creditorilor întreținutului de
a acționa pe cale oblică, cu o acțiune pentru executarea contractului sau pentru
rezoluțiunea acestuia în situația în care întreținătorul întreținutul nu recurge la o as tfel
de acțiune51.
Într-o opinie s -a susținut că, dat fiind caracterul insesizabil al unor drepturi
patrimoniale, cum este și dreptul la întreținere, exercitarea acestora pe calea acțiunii
oblice ar fi lipsită de interes deoarece menținerea acestor dreptur i în patrimoniul
debitorului este indiferentă creditorilor devreme ce ei nu -și pot realiza creanța din aceste
drepturi52. Singurul în măsură să aprecieze modul în care se execută contractul de
întreținere și dacă acționează sau nu în justiție, este întrețin utul53.
Într-o altă opinie, pe care o împărtășim, s -a arătat că acțiunea în rezoluțiune a con –
tractului de întreținere este admisibilă deoarece exercitarea ei are ca efect reîntoarcerea
bunului transmis în patrimoniul întreținutului, cu consecința extinder ii dreptului de gaj
general al creditorilor asupra acestuia54. De altfel, conform art. 2.259 NCC, „Caracterul
personal al contractului de întreținere nu poate fi invocat de părți pentru a se opune
acțiunii în revocarea contractului sau acțiunii oblice intro duse pentru executarea sa”.
Poate fi exercitată pe cale oblică chiar și acțiunea în executarea contractului întrucât
trebuie recunoscută posibilitatea creditorilor de a se preveni sau agrava starea de
insolvabilitate a debitorului ce ar fi nevoit să întreb uințeze pentru întreținerea sa alte
bunuri pe care creditorii le pot urmări.

Termenul de prescripție. Acțiunea în rezoluțiune poate fi intentată de către
întreținut pe toată durata existenței contractului, deci chiar dacă întreținere nu a mai fost
prestat ă de mai mult de 3 ani. Aceasta datorită caracterului continuu al obligației.
Succesorii săi, în schimb, pot cere rezoluțiunea pentru neîndeplinirea obligației față de
întreținut în limita termenului de prescripție de 3 ani55.

Efectele rezoluțiunii bazată pe culpa întreținătorului. Efectul necesar al caracte –
rului retroactiv al rezoluțiunii îl constituie reîntoarcerea bunului transmis în schimbul
întreținerii, în patrimoniul întrețin ătorului. Cu privire la restituirea contravalorii
întreținerii, art. 2.263 C. civ. prevede în mod expres că atunci când rezoluțiunea se
întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligației de întreținere, sau pe faptul că
comportamentul celeilalte părț i face imposibilă executarea contractului în condiții
conforme bunelor moravuri, debitorul în culpă nu poate obține restituirea prestațiilor de
întreținere deja executate.

Rezoluțiunea produce efecte și față de terți în virtutea principiului resoluto iure
dantis, resolvitur jus accipientis , astfel că odată cu desființarea contractului de
întreținere acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub

51 Pentru amănunte referitoare la această chestiune, a se vedea M. -M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea
acțiunii oblice și acțiunii pauliene în cazul contractului de întreținere , în Dreptul nr. 2/1994,
p. 35 -43.
52 N. Medrea, Natura juridică a contract ului de întreținere , în Studia, 1969, p. 183.
53 TS, s. civ., dec. civ. nr. 134/1976, în Culegere de decizii , 1976, p. 97.
54 I. Dogaru, op. cit. , p. 67; M. -M. Pivniceru, D.C. Tudorache, op.cit. , p. 37 -40. În această opinie se susține că
nu numai acțiunea în rezoluțiune a contractului poate fi exercitată pe cale oblică, ci chiar și acțiunea în executarea
contractului întrucât trebuie făcută distincția între posibilitatea creditorilor de a urmării bunurile din patrimoniul
debitorului lor și interesul acestora de a se preveni sau agrava starea de insolvabilitate a debitorului ce ar fi nevoit să
întrebuințeze pentru întreținerea sa alte bunuri pe care creditorii le pot urmări, acest din urmă interes justificând
interesul lor în exercitarea acțiunii respective.
55 Pentru amănunte, a se vedea M. -M. Pivniceru, M. Gaiță, Principalele acțiuni în justiție izvorâte din
contractul de întreținere și prescripția extinctivă privitoare la acestea , în Dreptul nr. 8/2003, p. 76 -84.

rezerva regulilor de carte funciară, sa u a efectului dobândirii cu bună -credință a
bunurilor mobile, respectiv a uzucapiunii în cazul imobilelor.

Transformarea în bani a obligației de întreținere. Cazuri
a) prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa
uneia dintre părți. Aici intră în principal:
1. neîndeplinirea obligației de întreținere de către debitor . În acest caz
întreținutului nu -i este de folos, ca în cazul altor contracte sinalagmatice, să recurgă la
executarea silită a obligației întreținătorului, deoarece aceasta presupunând implicarea
personală a debitorului, nu poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită. El poate, în astfel
de situații, să ceară transformare a în bani a obligației de întreținere.
2. refuzul nejustificat de primire a întreținerii. Transformarea în bani a obligației
de întreținere poate fi dispusă și la cererea întreținătorului atunci când întreținutul refuză
în mod nejustificat să primească înt reținerea.
b) prin acordul părților .

c) dacă debitorul întreținerii decedează și nu intervine o înțelegere privind presta –
rea întreținerii. Evident, înțelegerea nu mai poate avea loc între părțile contractului
inițial, câtă vreme, prin ipoteză, debitorul este decedat, ci textul vizează înțelegerea
dintre creditorul întreținerii și moștenitorii debitorului.
d) dacă prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din
motive obiective. Textul este criticabil, noțiunea de motive obiecti ve fiind foarte vagă
și aptă să ducă la soluții diferite de practică.
Aplicarea regulilor de la renta viageră. Conform art. 2.262 C. civ., în cazul
înlocuirii întreținerii prin rentă, devin aplicabile dispozițiile care reglementează
contractul de rentă vi ageră. Obligația de plată a rentei rămâne însă indivizibilă între
debitori, cu excepția cazului când s -a convenit altfel.

Termenul de prescripție al acțiunii vizând transformarea în bani a obligației
de întreținere
Prescripția dreptului la acțiune în convertirea obligației de a face într -una de a da
operează diferit, după cum obiectul acțiunii vizează dezdăunarea care reprezintă
contravaloarea întreținerii neprestate pentru trecut, ori a celei datorate pentru viitor.
Acțiunea în despăgubire pentru prestația de întreținere neexecutată anterior se
prescrie în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2 .517 C. civ. Conform art. 2.526 din
același act normativ, pentru fiecare prestație neexecutată curge un termen diferit de
prescripție și momentul de început al acestuia îl reprezintă data la care trebuia executată
prestația.
În cazul în care acțiunea se re feră la prestația de întreținere pentru viitor, atâta timp
cât contractul este în ființă, creditorul este în termen să solicite transformarea obligației
de întreținere într -o obligație de a plăti o sumă de bani, adică despăgubiri pentru viitor.
Și în ceea ce-l privește pe întreținător, atunci când sunt îndeplinite condițiile mai sus
arătate, acțiunea poate fi introdusă pe toată perioada efectelor contractului.

II. Obligația de a oferi întreținutului garanțiile stipulate în contract pentru
presta rea întreț inerii
Pornind de la importanța asigurării întreținerii pentru creditor, în raport de dispo –
zițiile art. 2.249 C. civ., aplicabile și contractului de întreținere, se prevede că, pentru
garantarea obligației întreținătorului în cazul întreținerii constituite cu titlu oneros,

creditorul beneficiază, în baza legii, de un privilegiu sau de o ipotecă, după caz, asupra
bunurilor transmise. Pentru înscrierea ipotecii legale, în acest caz, nu este necesară
declararea valorii creanței garantate. Art. 2386 C. civ. prevede că beneficiază de o
ipotecă legală „cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreț inerii, asupra imobilului
înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreținerii neexecutate” și că
„dreptul de proprietate al debitorului întreținerii nu se va înscrie în cartea funciară decât
odată cu această ipotecă”.

Nimic nu împiedică p ărțile, ca, în afara garanției legale menționate, să constituie și
alte garanții, cum ar fi o ipotecă, un gaj, o fideiusiune etc., și neîndeplinirea obligației
de realizare a acestei garanții, sau micșorarea garanțiilor deja existente, dă întreținutului
dreptul de a cere rezoluțiunea contractului.
În cazul în care debitorul nu -și îndeplinește obligația de a oferi garanția promisă,
sau diminuează garanția promisă, în raport de prevederile art. 2256 C. civ., care fac
trimitere la dispoziția de la art. 2251 referitoare de la rezoluțiunea contractului de
rentă viageră, creditorul „poate cere rezoluțiunea contractului” . În raport de
exprimarea din textul legal menționat, rezoluțiunea este una judiciară.

Încetarea contractului de întreținere la expirarea ter menului
Așa după cum am arătat, contractul de întreținere poate fi încheiat și pe durată
determinată. În acest caz, el încetează la expirarea acestei durate, cu excepția cazului în
care creditorul întreținerii decedează mai devreme. În această din urmă sit uație con –
tractual încetează la data decesului întreținutului.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind întreținerea;
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind contractul de întreținere.
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
Care este conținutul obligației de întreținere ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………… ……………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
2. Care sunt efectele rezoluțiunii contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a
obligației de întreținere ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………… …………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………….
3. În ce condiții se poate cere transformarea în bani a obligației de întreținere ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………… ……………………
…………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………
………………………………………………………
4.Care este motivația nerestituirii contravalorii întreținerii de către întreținut în situația
rezoluțiunii contractului din vina întreținătorului ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
5.Se poate cere rezoluțiunea contractului de către întreținut pentru neprestarea
întreținerii dacă au trecut mai mult de 3 a ni de când debitorul a încetat să presteze
întreținerea ?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………..
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1.Contractul de întreținere este totd eauna:
a. un contract consensual;
b. un contract solemn;
c. aleatoriu;
2.Rezoluțiunea contractului de întreținere :
a. Poate fi cerută doar de către întreținut
b. Poate fi cerută și de întreținător
c. Nu duce niciodată la restituirea contravalorii întreținerii.
3.Contractul de întreținere :
a. Este întotdeauna un contract consensual ;
b. Uneori poate fi un contract solemn
c. Este solemen doar cand are ca obiect terenuri agricole.

4.Întreținerea se prestează :
a. La domiciliul debitorului ;
b. La locuința întreținutului ;
c. La locul convenit de părți.
5.Rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de întreținere se poate cere
de către întreținut :
a. Numai după punerea în întârzierere a întreținătorului ;
b. Chiar și fără punere în întârziere

c. Chiar și atunci când se prestează întreținerea dar prin intermediul altei
persoane.

TESTE DE EVALUARE

1.Rezoluțiunea contractului de întreținere :
a. poate fi cerută de întreținut și dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data
încetării prestației de înt reținere.
b.nu poate fi obținută în situația de mai sus deoarece acțiunea este prescrisă ;
c. nu poate fi cerută de întreținut dacă debitorul nu a prestat întreținerea
deoarece creditorul nu se afla în nevoie.

2. Întreținerea în natură poate fi transfor mată într -o sumă de bani dacă :
a. creditorul refuză să accepte întreținerea în natură ;
b.debitorul nu poate presta întreținerea în natură din motive obiective ;
c.părțile convin în acest fel.
3. În caz de rezoluțiune a contractului din vina debitorulu i întreținerii, contravaloarea
întreținerii nu se restituie :
a. datorită faptului că și întreținătorul se folosește de bunul întreținutului ;
b. datorită faptului că natura întreținerii face imposibilă restabilirea situației
anterioare.
c. datorită car acterului aleatoriu al contractului.

4.În caz de rezoluțiune a contractului din vina întreținutului :
a. contravaloarea întreținerii nu se restituie ;
b. contravaloarea întreținerii se restituie.
c. contravaloarea întreținerii se restituie doar dacă debitorul a fost pus în
întârziere.

5.La decesul creditorului întreținerii :
a. obligația debitorului încetează, moștenitorii acestuia nefiind îndreptățiți,
să pretindă continuarea executării în persoana lor.
b. Pentru trecut , dacă obligația de întreținere nu a fost prestată o anumită
perioadă, succesorii în drepturi ai defunctului creditor pot să intenteze o
acțiune vizând rezoluțiunea contractului pentru neexecutare
c. Moștenitorii întreținutului pot pretinde co ntravaloarea întreținerii
neprestate în ultimii 3 ani de viață ai întreținutului.

TEMA V
Contractul de rentă viageră

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de vanzare -cumpărare;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și
formă ale acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le pro duce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Stdentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte
contracte cu care prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specifice în legătură cu condițiile de
valabi litate ale contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la
acest contract;
– Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și
obligațiile rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE :
Contract de rentă viageră, crdirentier, debirentier; rentă viageră ; obligație de
garanție; evicțiune, vicii ascunse; obligație de plată a rentei;

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului de rentă viageră
Condițiilede valabilitate ale contractului
Efectele contractului de rentă viageră .
Obligațiile credirentierului
Obligațiile debirentierului.

CONȚINUTUL TEMEI V

CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ
Secțiunea I
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului
Definiție și caractere juridice
Contractul de rentă viageră face parte din categoria contractelor aleatorii, adică a
acelor contracte în care în care existența sau întinderea obligațiilor părților, sau a uneia

dintre acestea, depind de un eveniment viitor și incert, care face ca să exist e șanse de
câștig, respectiv de pierdere cel puțin pentru una dintre părți.
Deși are o frecvență redusă în plan practic în raport cu contractul de întreținere,
totuși contractul de rentă viageră este practicat din nevoia de securitate socială care -l
ghidea ză pe credirentier și din dorința unui câștig speculativ care -l determină să
contracteze pe debirentier.
Din ansamblul dispozițiilor Codului civil referitoare la acest contract deducem
elementele care -l definesc. Putem deci defini contractul ca fiind acela prin care o
persoană, numită debirentier se obligă, cu titlu gratuit sau în schimbul transmiterii unui
drept, să asigure unei alte persoane, numită credirentier prestații în bani sau alte bunuri
fungibile efectuate periodic, pe toată durata vieții credire ntierului.
Pentru a fi în prezența unui contract de rentă viageră este nevoie ca obligația
debitorului de plată a rentei periodice să fie asumată pentru întreaga durată a vieții
creditorului sau a unei alte persoane.
Art. 2.244 și 2.245 C. civ. creează po sibilitatea ca renta să fie constituită în favoarea
uneia sau a mai multor persoane. Calitatea de credirentier o poate dobândi atât cel care
este transmițătorul bunului cât și o altă persoană desemnată de acesta, care nu a transmis
nimic dar care va fi, în acest fel, beneficiara obligației de plată a rentei din partea
debirentierului56. Cel mai frecvent acest lucru se întâmplă în practică atunci când unul
dintre soți transmite un bun debirentierului în schimbul obligației acestuia de a plăti
renta viageră am bilor soți.
În prezent art. 2.245 C. civ. prevede pentru ipoteza constituirii rentei în favoarea
mai multor persoane că, dacă nu s -a convenit altfel, obligația de plată a rentei viagere
este indivizibilă în privința credirentierilor. În consecință, moarte a unui credirentier nu
duce la stingerea parțială a rentei, celălalt sau ceilalți creditori fiind în drept să solicite
întreaga renta și nu doar o parte care i s -ar cuveni dacă s -ar scădea cota credirentierului
decedat. În schimb este valabilă și producăto are de efecte clauza prin care se stipulează
plata parțială a rentei după decesul unuia dintre credirentieri.
Dacă renta a fost constituită pe durata vieții mai multor persoane, în lipsă de
stipulație contrară, obligația de plată a rentei încetează la data la care decedează ultima
dintre aceste persoane.
În ceea ce privește debitorii, în raport de prezumția de divizibilitate stabilită de art.
1.424 C. civ., obligația lor trebuie considerată divizibilă, cu excepția situației în care
clauzele contractuale rel evă intenția părților de a da un caracter indivizibil obligației
respective.

Caractere juridice
Sub aspectul modului de formare, contractul de rentă viageră este, de regulă, un
contract consensual , astfel că el ia naștere în mod valabil prin simplul acord de voință
al părților. Cu toate acestea în cazul în care în schimbul rentei credirentierul transmite
un drept real asupra unui imobil, trebuie să se țină seama că de la intrarea în vigoare a
Noului Cod civil, drepturile reale ce urmează a fi înscrise în c artea funciară, se transmit
doar prin contract încheiat în formă autentică, astfel încât contractul dobândește un
caracter solemn.

Un caracter evident al contractului analizat este cel sinalagmatic , fiecare parte
asumându -și obligații care sunt reciproce și interdependente.

56 În acest caz suntem în prezența unei stipul ații pentru altul, care deși poate întruni însușirile unei liberalități
nu este supusă condițiilor de formă prevăzute pentru donații [art. 1.642 alin. (2) C. civ.) ].

Ca și vânzarea -cumpărarea, renta viageră constituită prin contract cu titlu oneros
are caracter translativ de proprietate . Proprietatea bunului ce formează obiectul
contractului se transmite de la credirentier la debirentier prin efectul realizării acordului
de voință al părților, dacă părțile nu au convenit să amâne transferul dreptului de
proprietate.
Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă , prestația
debirentierului urmând a fi executată în timp , cu o anumită periodicitate, prestabilită.
Conform art. 2.243 C. civ., renta viageră se poate înființa cu titlu oneros , în
schimbul unui capital de orice natură. Renta viageră poate fi constituită și cu titlu
gratuit, caz în care este supusă, sub rezerva unor dispoziții rezultate din reglementarea
de la renta viageră, regulilor proprii ale actului juridic de constituire, respective de la
donație sau legat, după caz.

Nulitatea contractului lipsit de elementul aleatoriu
Contractul de rentă viageră este un contract a cărui cauză se fundamentează, în
principiu, pe elementul aleatoriu. Art. 2.246 C. civ. stipulează că „Este lovit de nulitate
absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieții unui terț care era
decedat în ziua încheierii c ontractului”. Suntem în ipoteza în care renta a fost constituită
fie pe durata vieții unei alte persoane decât credirentierul din contract, fie a fost
constituită în favoarea unui terț, pe durata vieții lui și în ambele cazuri persoana
respectivă este dece dată.
O altă cauză de nulitate expres precizată se referă la contractul prin care s -a
constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieții unei persoane care, la data încheierii
contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel m ult 30 de
zile de la această dată.

Delimitarea contractului de rentă viageră de alte contracte
Delimitarea de contractul de întreținere . Contractul de rentă viageră prezintă
asemănări puternice cu contractul de întreținere, ambele contracte având ca scop ca în
schimbul unui bun ce se transmite unei alte persoane, transmițătorul să -și asigure
condiții de existență civ ilizate pentru un timp ce se situează, de regulă, spre partea finală
a vieții.
Cu toate asemănările ce se pot desprinde cu ușurință din figura juridică a celor 2
contracte, ele nu trebuie confundate, existând o serie de deosebiri esențiale între ele.
Astfel, în timp ce la contractul de rentă viageră obiectul prestației debirentierului îl
constituie plata unei sume de bani, deci o obligație de a da, la contractul de întreținere
obiectul prestației debitorului se concretizează în întreținerea pe care acesta o datorează
întreținutului, respectiv hrană, locuință, asistență medicală, plata taxelor, îmbrăcăminte
etc., fiind vorba de o obligație de a face.

Delimitarea contractului de rentă viageră de cel de vânzare -cumpărare .
Contractul de rentă viageră prezintă considerabile asemănări și cu contractul de vânzare
cumpărare, mai ales atunci când vânzarea se face cu plata prețului în rate. În ambele
cazuri poate exista situația când în schimbul unui bun se plătește o anumită sumă de
bani. Pentru a se califica contractul, trebuie stabilit dacă suma de bani plătită de
dobânditorul bunului reprezintă preț, ceea ce înseamnă că contractul este de
vânzare -cumpărare, sau prestația acestuia constituie rentă, ceea ce califică contractul ca
rentă viageră. În acest scop trebuie pornit de la deosebirea esențială dintre caracterele
celor 2 contracte, respectiv caracterul comutativ al contractului de vânzare -cumpărare

și aleatoriu al contractului de rentă. Dacă suma de bani ce se transmite în sc himbul
bunului depinde doar de durata vieții transmi țătorului bunului, ea reprezintă o rentă
viageră.

Secțiunea a II -a
Condițiile de valabilitate ale contractului
Condițiile de valabilitate ale contractului nu prezintă particularități deosebite.

Cauza contractului. Sub aspectul cauzei este de reținut că aceasta se concretizează
în șansa de câștig pe care și -o prefig urează părțile.

Obiectul obligațiilor . În ceea ce privește obiectul obligațiilor părților acesta este
constituit, pe de o parte, din bunul transmis de credirentier și, pe de altă parte, din renta
pe care trebuie să o plătească debirentierul. Renta constă într -o sumă de bani plătibilă
periodic, conform înțelegerii părților (lunar, trimestrial, anual etc.)., iar în lipsă de
stipulație plătibilă trimestrial. Art. 2.242 C. civ. actual arată că renta poate consta nu
numai în bani, ci și în alte bunuri fungibile.
Cuantumul rentei se stabilește în mod liber de către părți.
Renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată de părți neurmăribilă dar numai
în limita valorii care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreținerii sale.
Creditorii nu sunt în acest caz prejudiciați deoarece credirentierul nu a dat în acest caz
nimic în schimbul rentei. Urmare a unei astfel de clauze creditorii nu pot urmări renta
respectivă pentru satisfacerea creanțelor care le au față de credirentier.
Renta constituită c u titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă deoarece o astfel
de măsură i -ar prejudicia pe creditorii credirentierului, care și -a micșorat patrimoniul și
inclusiv dreptul de gaj general al creditorilor, prin încheierea contractului de rentă
viageră.

Capacitatea părților . Când vorbim de contractul de rentă viageră, condițiile de
capacitate nu diferă față de regulile generale. Când este vorba însă de renta constituită
cu titlu gratuit, respectiv prin donație sau testament, trebuie luate în considerare
cerințele speciale prevăzute de art. 990, 991 C. civ. referitoare la capacitatea de a
dispune și respectiv de a primi prin acte cu titlu gratuit.
Secțiunea a III -a
Efectele cont ractului de rentă viageră
Analiza efectelor contractului de rentă viageră presupune analiza, în special, a
obligațiilor debirentierului. Aceasta deoarece obligațiile credirentierului, în cazul rent ei
constituită cu titlu oneros, sunt identice cu cele ale vânzătorului. De altfel, exceptând
caracterul aleatoriu al contractului de rentă, există multe asemănări între renta viageră
constituită cu titlu oneros și vânzarea -cumpărarea.

I. Obligațiile credi rentierului
În raport de cele arătate mai sus, obligațiile credirentierului sunt:

– obligația de predare a lucrului înstrăinat;
– obligația de a -l garanta pe debirentier pentru evicțiune, și
– obligația de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului ce a format obiectul
contractului.
Menționăm, conform concepției adoptate cu privire la efectele contractului de
vânzare cumpărare, că există și o obligație de a transfera proprietatea, atunci când pro –
prietatea nu se transmite de la credirentier la debirentier prin efectul încheierii con –
tractului. Neîndeplinirea obligației de predare a bunului îi dă dreptul debirentierului de
a refuza plata rentei (exceptio non adimpleti contractus) . El poate cere însă și executarea
silită a obligației, sau poate opta pentru rezoluțiunea contractului.

II. Obligațiile debirentierului
Principala obligație a debirentierului, după cum rezultă din chiar de finiția con –
tractului, este cea de a plăti renta la care s -a obligat. Debirentierul mai are însă și obli –
gația, rezultată din art. 2.251 C. civ., de a da credirentierului garanțiile stipulate în
contract pentru asigurarea plății rentei și de a nu diminua a ceste garanții.

1. Obligația de plată a rentei
Din momentul încheierii contractului sau de la momentul convenit în cuprinsul
acestuia și până la sfârșitul vieții credirentierului, debirentierul este ținut să plătească
renta la care s -a obligat, în cuantumul stabilit și la termenele convenite. Dacă dura ta
rentei a fost fixată în raport de durata de viață a unei alte persoane decât credirentierul,
renta va fi plătită până la decesul acelei persoane. Ratele cuvenite credirentierului până
la decesul său sau al persoanei în raport de durata de viață a căreia s-a stabilit renta și
neachitate, pot fi solicitate de moștenitorii credirentierului în limita termenului general
de prescripție. După moartea credirentierului, sau a persoanei în raport cu care s -a
stabilit durata rentei, obligația de plată în continuare a rentei nu mai subzistă, astfel
încât moștenitorii nu ar putea pretinde să li se plătească renta și pe viitor.
Plata ratelor de rentă, pentru ipoteza când părțile nu au convenit altfel, se face
trimestrial în avans și indexate în funcție de rata inflați ei. Dacă credirentierul decedează
înainte de expirarea perioadei pentru care renta s -a plătit în avans, debirentierul nu poate
cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viață
(art. 2.248 C. civ.).
Debirentierul a re dreptul să ceară dovada existenței persoanei care este creditoare
a rentei sau a persoanei în raport cu a cărei viață s -a stabilit durata rentei. Este o aplicație
a regulii de drept comun probatio incumbit ei qui agit, în lipsa unei dispoziții speciale
în cadrul reglementării referitoare la rentă.
Debirentierul nu are posibilitatea să restituie bunul ce a format obiectul contractului
pentru a fi scutit de plata ratelor de rentă. Dacă acest lucru ar fi posibil ar însemna să se
nege efectul obligatoriu al contractului prin posibilitatea denunțării lui unilaterale, ceea
ce nu este admisibil. Art. 2.252 C. civ. arată în mod expres, dacă mai era nevoie, că
chiar dacă debirentierul ar restitui bunul și ar renunța la restituirea ratelor de rentă
plătite, nu se p oate elibera de plata rentei și că este ținut la plata acesteia până la decesul
persoanei pe durata vieții căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea
deveni prestarea acesteia. Dispozițiile art. 2.252 alin. (2) C. civ., menționate ma i sus,
nu împiedică aplicarea art. 1.271 C. civ. referitor la impreviziune, în privința
împrejurărilor survenite pe parcursul executării contractului, dar care nu sunt
determinate de durata vieții persoanei până la decesul căreia a fost constituită renta.

În caz de deces al debirentierului, obligația de plată a ratelor de rentă, în condițiile
din contract, se transmite către moștenitorii acestuia.
Menționăm că în situația în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, moștenitorii
rezervatari au, potriv it art. 1.098 C. civ., facultatea fie de a executa liberalitatea astfel
cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotității disponibile în favoarea
beneficiarului liberalității, fie de a solicita reducțiunea acesteia potrivit dreptului
comun.

Executarea silită a obligației de plată a rentei. Rezoluțiunea. Ce se întâmplă
dacă debirentierul nu -și îndeplinește obligația de plată a rentei? Potrivit regulilor
specifice contractelor sinalagmatice este firesc ca în caz de neexecutare a obligației de
plată a rentei, credirentierul să poată cere rezoluțiunea contractului, cu consecința
redobândirii bunului sau bunuri lor transmise. Acest lucru nu era posibil sub vechiul
Cod civil în situația analizată deoarece printr -o dispoziție greu de explicat, creditorul a
fost lăsat fără această posibilitate de acțiune. Art. 1.647 C. civ. îi dădea doar
posibilitatea de a trece la executarea silită a ratelor de rentă neachitate, cu excluderea
posibilității rezoluțiunii contractului.
În prezent art. 2.251 C. civ. prevede expres faptul că credirentierul are dreptul la
rezoluțiune pentru neexecutarea fără justificare a obligației de plată a rentei de către
debirentier.Rezoluțiunea poate fi obținută pe cale judecătorească sau prin declarație
unilaterală în condițiile art.1552 C. civ.
În cazul în care credirentierul optează pentru executarea silită a obligației debiren –
tierului, el va p utea solicita sechestrul și vânzarea bunurilor debirentierului, până la
concurența unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.
Dacă anterior decesului credirentierului unele rate nu fuseseră achitate iar termenul
de prescripție nu se împlinise, succesorii defunctului creditor pot solicita plățile
restante.
În caz de deces al debirentierului, obligația sa nefiind una intuitu personae, aceasta
se transmite asupra succesorilor săi, ei fiind obligați să continue plata rentei până la
decesu l credirentierului. Este posibilă însă o clauză contractuală prin care să se stipuleze
încetarea obligației de plată a rentei la decesul debirentierului.

2. Obligația de a oferi credirentierului garanțiile stipulate în contract pentru
plata rentei
Pornind de la importanța asigurării ratelor de rentă pentru credirentier, art. 2.249
C. civ. prevede că pentru garantarea obligației de plată a rentei constituite cu titlu
oneros, prevederile art. 1.723 C. civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă
că pentru garantarea plății ratelor de rentă, credirentierul beneficiază, în baza legii, de
un privilegiu sau de o ipotecă, după caz,asupra bunuri lor transmise. Pentru înscrierea
ipotecii legale, în acest caz, nu este necesară declararea valorii creanței garantate.
Nimic nu împiedică părțile, ca în afara garanției legale menționate să constituie și
alte garanții, cum ar fi o ipotecă, un gaj, o fidej usiune etc. și neîndeplinirea obligației
de realizare a acestei garanții, sau micșorarea garanțiilor deja existente, dă
credirentierului dreptul de a cere rezoluțiunea contractului.Rezoluțiunea nu se produce
de drept, ci trebuie solicitată pe cale judecăto rească. Spre deosebire de rezoluțiune
pentru neplata rentei cu referire la care art. 2551 C. civ. prevede că creditorul are
dreptul la rezoluțiune, pentru ipoteza neîndeplinirii obigației de constituire a garanțiilor
promise se prevede că creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros „poate

cere” rezoluțiunea, ceea ce sugerează că singura posibilitate de obținere a rezoluțiunii
este cea judecătorească, fiind exclusă rezoluțiunea unilaterală.

Efectele rezoluțiunii
Admiterea cererii pentru rezoluționarea contractului are ca efect reîntoarcerea,
în patrimoniul credirentierului, a bunurilor transmise în schimbul rentei.
Credirentierul nu trebuie să restituie ratele de rentă primite, tocmai datorită
caracterului aleatoriu al contractului.
În situația în ca re părțile au stabilit în cuprinsul contractului clauze cu privire la
rezoluțiunea contractului, raporturile dintre ele vor fi soluționate conform celor
convenite.
Rezoluțiunea produce efecte și față de terții dobânditori ai bunurilor ce au format
obiectul contractului de rentă viageră, potrivit principiului resoluto jure dantis
resolvitur jus accipientis. Acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terților
dobânditori, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu
bună -credință a bunurilor mobile, ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune.
Moartea credirentierului sau a persoanei în raport de durata de viață a căreia a fost
stabilită renta, duce la încetarea obligației de plată a acesteia. Totuși, rat ele datorate
până la decesul persoanei menționate pot fi solicitate de succesorii defunctului și
aceasta în limita termenului general de prescripție care curge de la data scadenței
fiecărei rate de rentă57.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ A PROFUNDĂRII:
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind renta viageră,
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul
privind renta viageră

INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
Care sunt obligațiile debirentierului?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………………………………
Care este soarta contractului în situația în care credirentierul moare la 10 zile după
încheierea contractului?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………………………… ……………
3. Ce posibilități de acțiune are credirentierul în ipoteza în care debirentierul nu își
îndeplinește obligația de plată a rentei?

57 TS, s. civ., dec. civ. nr. 710/1998 în Culegere de decizii , 1978, p. 71; TS, s. civ., dec. civ. nr. 382/1961 , în
Culegere de decizii , 1961, p. 329.

…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………… ……………………………………………
………………………………….
4.prin ce se diferențiază contractual contractual de rentă viageră de cel de întreținere?
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
………….
5. Care dintre caracterele contractului justifică soluția nerestituirii rentei în caz de
rezoluțiune a contractului pentru neexectarea obligației de plată a rentei?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
……………………
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1.Contractul de rentă viageră este:
a. sinalagmatic ;
b. solemn, dar numai când are ca obiect terenuri din extravilan;
c. aleatoriu
2. . Contractul de rentă viageră este:
a. sinalagmatic
b. unilateral
c. translativ de folosință
3. În caz de neexecutare culpabil ă a obligatiei de plată de către debirentier,
credirentierul:
a. poate cere rezoluțiunea contractului;
b. poate cere doar executarea silită a obligației
c. poate cere rezoluțiunea doar dacă în contract există un pact
comisoriu în acest sens.
4. În ca z de rezoluțiune a contractului din vina debirentierului:
a. părțile sunt repuse în situația anterioară;
b.părțile nu sunt repuse total în situația anterioară
c. contravaloarea rentei nu se restituie.
5. Credirentierul:
a. răspunde pentru evicțiune;
b. răspunde pentru viciile ascunse ale bunului transmis
c. nu răspunde pentru vici și evicțiune.

TESTE DE EVALUARE

1. În caz de neexecutare a obligației de plată a rentei viagere credirentierul::
a. poate cere rezoluțiunea contractului, ca la orice contract sinalagmatic;
b. poate cere doar executarea silită a obligației nu și rezoluțiunea ;
c.poate denunța unilateral contractul;

2.Contractul de rentă viageră este:
a. sinalagmatic ;
b. solemn, în toate situațiile
c. translativ de folosință.
3. În cazul unui contract de rentă viageră:
a. la decesul beneficiarului, dreptul de creanță se stinge,
b.creanța care reprezintă sume scadente pe trecut, dar neachitate, este însă
culeasă de moște nitor, care o poate reclama în ju stiție;
c. dacă sunt mai mulți credirentieri, suma cuvenită celui care a decedat se
plătește , de regulă, celorlalți sau celuilalt.
4.Contractul de rentă viageră se deosebește de cel de vânzare cumpărare prin:
a. caracterul comutativ
b.Caracterul aleatoriu
d. Caracterul oneros
5. Renta viageră:
a. poate fi constituită și cu titlu gratuit caz în care i se aplică regulile de la
donații;
b. nu poate fi constituită cu titlu gratuit;
c. este neurmăribilă când se constituie cu titlu gratuit.

73
Tema VI
CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE
I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de locațiune;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestui
contract;
– studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu ca re
prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
– Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:
Locațiune, sublocațiune; locator, locatar; sublocațiune; cesiunea locațiunii;.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Definiție, natura juridică, delimitare și car actere juridice
Dovada și durata contractului.
Condițiile de valabilitate ale contractului.
Efectele contractului de locațiune.
Cesiunea drepturilor și sublocațiunea.
Încetarea locațiunii.

CONȚINUTUL TEMEI
DEFINIȚIE, NATURA JURIDICĂ, DELIMITARE ȘI CARACTERE JURIDICE .

CONTRACTUL DE LOCAȚIUNE
Secțiunea I
Definiție, natura juridică, delimitare și caractere juridice
Definiție
În raport de dispozițiile art. 1.777 C. civ., putem defini acest contract ca fiind acela prin care o parte,
numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numită locatar, folosința temporară a unui bun în
schimbul unei sume de bani numită chirie.
Contractul se particularizează prin obiectul său care constă în transmiterea dreptului de folosință
asupra unui bun determinat. Transmiterea folosinței are caracter temporar și nu definitiv, ceea ce

74
înseamnă că la încetarea efectelor contractului bunul treb uie restituit. Ca urmare nu vor putea face obiect
al contractului acele bunuri care se consumă sau se distrug prin folosință, după cum se va vedea mai
jos.
Transmiterea folosinței poate fi pe o durată determinată, dar și pe durată nedeter minată, dar nu po ate
fi mai mare de 49 de ani.

Felurile locațiunii
Noțiunea de locațiune acoperă atât închirierea cât și arendarea, precum și transmiterea folosinței
unor spații destinate exercitării activității unor profesioniști.
Art. 1.778 C. civ. ne prezintă variantele locațiunii. Astfel, locațiunea bunurilor imobile și a bunurilor
mobile se numește închiriere, iar locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare. Unele
norme speciale se aplică locațiunii unor spații de stinate exercitării activității unor profesioniști.

Natura juridică a drepturilor locatarului
Dreptul de folosință al locatarului nu este un drept real, ci un drept de creanță care se realizează
prin intermediul locatorului deși se exercită asupra unui l ucru și care prezintă anumite aspecte
particulare sub raportul opozabilității, în sensul că se încadrează în categoria obligațiilor opozabile
terților (obligații scriptae in rem ).

Delimitarea locațiunii de alte contracte
Delimitarea de vânzare sau alte contracte translative de proprietate. În timp ce vânzarea, sau alte
contracte translative de proprietate, asigură dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului ce a
format obiectul contractului, locațiunea se limitează la transmiterea dreptului d e folosință asupra
bunului. Dreptul dobândit de locatar este un drept de creanță și nu un drept real. Prin aceasta se
deosebește și de dreptul uzufructu arului care este un drept real, drept care conferă titularului
prerogativele de usus și fructus în timp ce nudul proprietar conservă prerogativa dispoziției1. Elementele
de delimitare de mai sus atrag multiple diferențe atât față de contractul de vânzare -cumpărare, cât și față
de uzufruct, în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, riscul pieir ii bunului etc.

Delimitarea de contractul de depozit. Anumite asemănări există între contractul de depozit și
contractul de locațiune. În cazul ambelor contracte se predă un bun cu obligația corelativă de restituire.
Dar contractul de depozit are drept sc op conservarea unui bun, în timp ce locațiunea urmărește să asigure
folosința acestuia. Criteriul după care se face distincția este, deci, cel al intenției părților la încheierea
contractului. Dacă s -a asumat obligația de păstrare a bunului contractul este de depozit. În schimb, dacă
o astfel de obligație nu a fost asumată, contractul poate fi de locațiune (evident în situația în care
folosința nu este asigurată gratuit, când suntem în prezența unui comodat).

Delimitarea de contractul de antrepriză. Difere nțe evidente există și față de contractul de
antrepriză, cu care uneori ar putea fi confundat, respectiv când punerea la dispoziție a unui lucru este
însoțită de prestarea unui serviciu indisolubil legat de folosirea bunului. În timp ce în cazul contractul ui
de antrepriză, antreprenorul se obligă să efec tueze o anumită lucrare pentru client, prin aceasta
înțelegându -se inclusiv prestarea unui serviciu, în cazul locațiunii, locatorul se obligă doar la asigurarea
folosinței unui bun cu privire la care locata rul nu execută nicio lucrare pentru locator. Trebuie, deci,
urmărită intenția părților la încheierea contractului, respectiv ce obligații și -au asumat acestea. În plus,
prețul locațiunii depinde de durata contractului, în timp ce la antrepriză nu este infl uențat de acest
element.

CARACTERE JURIDICE

1 Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Spre deosebire de locatar, uzufructuarul poate ceda liber drept ul
său, iar, pe de altă parte, locațiunea este totdeauna cu titlu one ros în timp ce uzufructul poate fi și gratuit.

75
Caracter sinalagmatic. Din chiar definiția contractului rezultă caracterul sinalag matic al acestuia,
părțile asumându -și obligații reciproce și interdependente. Astfel locatorul se obligă, printre altele, să
asigure folosința bunului, iar locatarul se obligă să plătească prețul locațiunii.
Contract cu titlu oneros. Locațiunea este un contract în care ambele părți au în vedere, atunci când
se obligă, contraprestația celeilalte părți. Mai mult decât atât, con tractul este, prin esența sa, cu titlu
oneros. Dacă folosința bunului s -ar transmite cu titlu gratuit nu am mai fi în pre zența unui contract de
locațiune, ci eventual a unui contract de comodat1.
Locațiunea are caracter comutativ , întrucât drepturile și respectiv obligațiile părților sunt cunoscute
încă de la încheierea contractului, nefiind dependente de hazard.
Contractul de locațiune este un contract cu executare succesivă . Prin esența sa locațiunea
presupune o executare în timp, o îndeplinire a obligațiilor care se întinde pe o perioadă mai lungă sau
mai scurtă, după durata contractului, dar nu este posibilă exe cutarea l ui printr -o singură prestație.
Caracterul de contract cu executare succesivă se păstrează chiar și atunci când plata chiriei se face
printr -o sumă unică, globală, asigurarea folosinței făcându -se continuu, prin prestații succesive, până la
expirarea contra ctului și aceasta indiferent dacă acesta este încheiat pe durată determinată sau
nedeterminată.
Contract translativ de folosință. Prin contractul de locațiune se transmite numai dreptul de folosință
temporară a bunului închiriat, astfel încât acesta nu este translativ de proprietate. Aceasta înseamnă că
locator poate fi și o altă persoană decât proprietarul bunului și că riscul pieirii fortuite se suportă de
către proprietar, nu de către locatar .
Din punct de vedere al formei contractul are caracter consensual . Simplul acord de voință al
părților, fără alte formalități, este suficient pentru încheierea valabilă a contractului2. Faptul că
legiuitorul a prevăzut, în art. 1.798 C. civ., că contractele de locațiune încheiate prin înscris sub
semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică
constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în
lipsa acestora, prin lege, nu înseamnă abandonarea caracterului consensual al contractului, ci doar
instituie unele beneficii privind executarea în cazul contractelor încheiate în forma amintită.
Regula caracterului consensual nu funcționează în cazul locațiunii bunurilor agricole, arendarea
fiind un contract solemn.

DOVADA ȘI DURATA CONTRACTULUI
Dovada contractului. Contractul de locațiune se încheie deseori în formă scrisă, situație în care nu
există dificultăți sub aspectul dovedirii lui. Există însă și multe cazuri în care acordul părților pentru
locațiune nu este exprimat în scris, contractul verbal fiind, după cum s -a arătat, valabil. Dovada
contractului verbal nu mai este supusă unor reguli speciale, așa cum s -a întâmplat sub regimul art. 1.416
din Codul civil anterior, care instituia reguli de probațiune mai mult sau mai puțin severe după cum
contractul fusese sau nu pus în executare3. În prezent se aplică regulile generale refe ritoare la dovada
actelor juridice.
Durata contractului. Locațiunea implică asigurarea, pe o anumită durată, a dreptului de folosință,
astfel că durata locațiunii reprezintă un element esențial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de
voință al pă rților.

1 Acesta fiind un contract real, încheierea lui valabilă presupune pe lângă consimțământul părților și predarea bunului.
2 Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 9.
3 Potrivit Codului civil de la 1864, dacă contract ul nu era pus în executare, dovada lui nu putea fi făcută cu martori, oricât de mică
ar fi chiria. Deducem din această reglementare că locațiunea verbală nu putea fi dovedită decât prin înscris. Existența unui început de
dovadă scrisă nu făcea admisibilă p roba testimonială, deoarece s -ar fi contravenit dispozițiilor legale menționate din moment ce ar fi
devenit admisibilă dovada cu martori.
Regula susmenționată, valabilă în cazul contractului verbal, avea o excepție în sensul că atunci când contractul era în curs de
executare și cuantumul chiriei era contestat, în lipsă de chitanță doveditoare, locatarul putea solicita o expertiză pentru s tabilirea prețului
contractului, iar cheltuielile expertizei rămâneau în sarcina sa dacă chiria estimată întrecea prețul pe care el l -a arătat. Cel care invoca
începerea executării contractului putea face dovada acest fapt prin orice mijloc de probă, fiind vorba de un fapt juridic. Tr ebuia dovedit
însă că începutul de executare rezulta dintr -o locațiune, simpla deținere a l ucrului nefiind suficientă.

76
Contractul poate fi încheiat pe durată determinată, când părțile stabilesc de la început momentul
până la care se va asigura folosința bunului, sau pe durată nedeterminată, când nu este stabilit un astfel
de termen.
Locațiunile perpetue sunt inte rzise de Codul civil. Sancțiunea ce intervine în acest caz nu este
nulitatea absolută, ci reducerea de drept a termenului la 49 ani, termen care reprezintă durata maximă a
unui contract de locațiune. Sub reglementarea anterioară, locațiunea perpetuă era sa ncționată cu
nulitatea absolută, fără a exista posibilitatea ca instanța judecătorească să reducă termenul pentru a evita
efectele nulității1.
Secțiunea a II -a
Condițiile de valabilitate ale contractului
Consimțământul
Elementele asupra cărora părțile treb uie să își exprime acordul sunt bunul închiriat, chiria și durata
contractului. Nu există dispoziții speciale în raport cu dreptul comun în ceea ce privește consimțământul.

Capacitatea părților
Contractul de locațiune are, în principiu, atât pentru locator cât și pentru locatar, natura juridică a
unui act de administrare. Ca urmare, capacitatea cerută pentru încheierea contractului este cea prevăzută
pentru actele de administrare. Fiind un act de adminis trare, unul di n soți poate închiria singur în mod
valabil, un bun comun, în baza art. 345 alin. (2) C. civ.2
Uneori, însă, pe diverse considerente, legate în special de durata contractului, legiui torul asimilează
contractul de locațiune, actelor de dispoziție. Astfel, în raport de prevederile art. 1.784 C. civ., dacă
durata locațiunii depășește termenul de 5 ani, con tractul este asimilat actelor de dispoziție, așa încât
capacitatea cerută părților este capacitatea deplină de exercițiu3. Un soț poate închiria, fără acordul
celuilalt, pentru o durată mai mare de 5 ani, doar bunurile mobile.
Un soț nu poate însă închiria f ără consimțământul scris al celuilalt soț,indiferent de durată, locuința
familiei, chiar dacă este proprietar exclusiv asupra acesteia.
Art. 1.784 C civ. instituie unele incapacități speciale făcând trimitere la dispozițiile legale privind
incapacitățile în materie de vânzare. Astfel, sunt incapabili de a încheia contracte de locațiune, în mod
direct sau prin persoane int erpuse, sau chiar prin licitație publică:
– mandatarii pentru bunurile care sunt însărcinați să le administreze;
– părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă;
– funcționarii publici, judecă torii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte
asemenea persoane, care ar putea influența condițiile locațiunii făcute prin intermediul lor sau care are
ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supravegh ează.
Pentru primele două categorii de interdicții sancțiunea este nulitatea relativă, iar pentru ultima
dintre cele menționate, nulitatea absolută.

Toate persoanele menționate mai sus nu pot, de asemenea, să dea în locațiune bunurile lor proprii
pentr u un preț care constă într -o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau
patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux , Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 364.
2 Potrivit textului menționat „ fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la ori care dintre
bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune”.
3 Și sub regimul vechiului Cod civil, majoritatea doctrinei asimila contractele de închiriere încheiate pe o durată mai mare de 5 ani,
actelor de dispoziție. Potrivit unei alte opinii, în cazul imobilelor locațiunea era asimilată actelor de dispoziție dacă era încheiată pentru o
perioadă mai mare de 3 ani, deoarece în astfel de situații locațiunea era supusă publicității imobiliare. Așa cum arăta însă prof. Fr. Deak,
publicitatea vizează numai opozabilitatea actului juridic, iar nu natura lui, așa încât nu s e poate reține că simplul fapt că locațiunea
depășește 3 ani și trebuie înscrisă în cartea funciară pentru opozabilitate, o transformă într -un act de dispoziție, în lipsa unei dispoziții
legale în acest sens.

77
Este aplicabilă și în materie de locațiune interdicția de la vânzare ref eritoare la incapacitatea de a
contracta prevăzută pentru judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici,
consilierii juridici și practicienii în insolvență atunci când obiectul contractului de locațiune îl formează
drepturi liti gioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară
activitatea. Sancțiunea ignorării acestei incapacități o constituie nulitatea absolută.

Obiectul contractului
În cazul locațiunii, obiectul obligațiilor părți lor este dublu, respectiv bunul închiriat și chiria.
Bunul închiriat. Lucrul ce formează obiect al locațiunii poate fi un imobil sau un bun mobil,
corporal sau chiar și incorporal. Pentru că la expirarea contractului există obligația restituirii bunului
dat în locațiune, se pot închiria doar bunurile nefungibile (după natura lor sau după voința părților) și
neconsumptibile.
Bunurile închiriate trebuie să fie determinate și să existe. Poate forma obiect al contractului și un
bun viitor. În acest caz contract ul va avea efect din momentul în care folosința va fi posibilă1.
De regulă, bunul închiriat este proprietatea locatorului, dar nu este necesar ca locatorul să fie
proprietarul bunului. El poate fi și un uzufructuar sau chiar un alt locatar.
Bunurile asupra cărora există un drept de uz sau abitație, nu pot fi închiriate de titularii acestor
drepturi. Astfel, art. 752 C. civ., cu referire la limitele dreptului de uz și abitație, arată: „Dreptul de uz
ori de abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după
caz, arendat”.
Comodatarul deși are un drept de folosință asupra bunului dat în comodat, nu -l poate da în locațiune.
Natura gratuită a contractului se opune ideii de a trage foloase dintr -un bun primit în folosință în acest
mod2. Totuși, în raport de dispozițiile art. 2.148 C. civ., dacă există aprobarea expresă și prealabilă a
comodantului, comodatarul ar putea transmite folosința locuinței unui terț și ar putea deveni locator.
Chiria repre zintă contraprestația executată de locatar în schimbul folosinței bunului. Ea se poate
fixa, după voința părților, global sau pe unități de timp (an, luna, săptămână etc.).
Ea constă într -o sumă de bani dar poate fi stabilită și sub forma unei alte prestaț ii fără a se schimba
natura contractului (art. 1.780 C. civ.). Ca și prețul în materie de vânzare ea trebuie să fie determinată
sau determinabilă, sinceră și serioasă. Un contract de locațiune în care chiria nu a fost stipulată cu
intenția de a fi plătită respectiv primită, transmiterea folosinței intenționându -se a fi gratuită, poate avea,
eventual, valoarea unui comodat, dar nu a unei locațiuni.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului de locațiune
I. Obligațiile locatorului
Art. 1.786 C. civ. enumeră obligațiile ce revin locatorului chiar în lipsa vreunei clauze
contractuale în acest sens, și anume:
a) să predea locatarului bunul dat în locațiune;
b) să mențină bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata loca țiunii;
c) să asigure locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii.

1. Obligația de predare a bunului închiriat
Are semnificația punerii la dispoziția locatarului, a lucrului închiriat. Obligația este evidentă și
esențială. Ea rezultă din natura contractului, dar este prevăzută și în mod expres de art. 1.787 C. civ.
Bunul trebuie predat la momentul convenit de părți, iar în lipsa unei stipulații în aces t sens, la data
la care începe termenul închirierii.
Nerespectarea obligației de predare a bunului dă dreptul locatarului să ceară predarea lui pe cale
silită și eventual despăgubiri potrivit regulilor răspunderii civile contractuale. El poate opta, de

1 D. Mainguy, op. cit ., p. 217.; Fr. Deak. op. cit., vol. II, p. 14.
2 Pentru amănunte, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit ., p. 356.

78
asemenea, pentru rezilierea contractului sau poate să invoce excepția de neexecutare a contractului și să
nu plătească chiria stabilită, în situația în care nu a plătit -o deja.
În raport de dispozițiile art. 1.787 C. civ., bunul închiriat trebuie predat în st are corespunzătoare
pentru a fi folosit conform destinației avute în vedere la încheierea con tractului. Deci, obligația de
predare nu vizează bunul în starea care se afla la momentul contractării, ci într -o stare aptă de a duce la
folosirea bunului potriv it scopului închirierii. Părțile pot, însă, conveni ca locatarul să efectueze el
lucrările necesare pentru ca bunul să ajungă în starea de a putea fi folosit corespunzător, dispoziția legală
menționată nefiind de ordine publică.

2. Obligația de întreținer e a bunului închiriat în stare de folosință
Este vorba de o obligație cu caracter continuu în baza căreia locatorul trebuie, pe tot parcursul
locațiunii, să efectueze reparațiile necesare pentru menținerea bunului în starea de a fi folosit conform
scopului locațiunii. Locatorul nu trebuie să efectueze micile reparații, numite locative, pe care art. 1.788
alin. (2) C. civ. le pune în sarcina locatarului și care sunt cele care rezultă din folosința obișnuită a
bunului. Intră în această categorie acele reparaț ii care nu aduc atingere structurii lucrului și nici
elementelor esențiale ale acestuia1. Totuși dacă degradările sunt urmarea vechimii lucrului închiriat sau
a unui caz de forță majoră,atunci și reparațiile locative sunt în sarcina locatorului.
Pe de altă parte, locatorul nu este ținut nici de reparațiile echivalente reconstruirii bunului care a
pierit fortuit. În acest caz contractul este desființat de drept pentru imposibilitatea folosirii bunului ce
formează obiectul contractului, fără ca locatorul să p oată fi obligat la plata de despăgubiri.
Pentru ca locatorul să -și poată îndeplini obligația de efectuare a reparațiilor la care este obligat, art.
1.801 C. civ. instituie în sarcina locatarului o obligație de înștiințare a locatorului despre nevoia de
reparații. Locatarul este obligat, sub sancțiunea plății de daune -interese și a suportării oricăror alte
cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării acestor reparații.
Fiind vorba de o obligație a locatorului, dacă reparațiile au c aracter urgent, adică nu pot fi amânate
până la sfârșitul locațiunii sau a amânarea ar expune bunul pericolului de a fi distrus, acesta nu răspunde
pentru stânjenirea folosinței locatarului pe durata normală a efectuării reparațiilor. Dacă totuși
reparații le durează mai mult de 10 zile, prețul locațiunii va fi scăzut proporțional cu timpul și cu partea
bunului de care locatarul a fost lipsit. În situația în care reparațiile sunt de așa natură încât, în timpul
executării lor, bunul devine impropriu pentru în trebuințarea convenită, locatarul poate obține rezilierea
contractului.
Sancțiunea neîndeplinirii obligației. Locatarul poate folosi în caz de neîndeplinire a obligației
menționate, acțiunile contractuale obișnuite, respectiv poate cere în justiție executa rea forțată a
obligației, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acțiunea în reziliere pentru neexecutarea obligației.
Locatarul poate efectua el reparațiile dacă locatorul „deși încunoștințat, nu începe să ia de îndată
măsurile necesare. În acest caz, locatorul este dator să plătească, în afara sumelor avansate de locatar,
dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor” [art. 1.788 alin. (3) C. civ.]. Este posibil chiar ca, în
cazuri urgente, lucrările să fie efectuate de către locatar, fără prea labila înștiințare a locatorului. În acest
caz însă, dobânzile la sumele avansate de către locatar pentru efectuarea reparațiilor curg doar de la data
înștiințării locatorului.

3. Obligația de garanție
Asemănător vânzătorului, și locatorul este ținut de o obligație de garanție față de locatar, cu
particularitatea că aici nu se garantează proprietatea, ci pașnica și utila folosință a bunului închiriat.
Garanția pentru evicțiune . Folosința locatarului nu trebuie să fie tulburată prin fapta locatorului
sau a unui terț. Această obligație se menține pe întregul parcurs al derulării contractului.
Locatorul trebuie, în primul rând, să se abțină de la orice fapt personal care l -ar putea tulbura p e
locatar, în orice fel, în exercitarea folosinței asupra bunului închiriat. Cu titlu de exemplu o asemenea
tulburare ar putea -o constitui închirierea bunului unei alte persoane sau schimbarea formei lucrului
închiriat. El nu are voie, deci, să aducă bunul ui închiriat modificări de natură materială sau de destinație.

1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 363.

79
Locatorul nu -i poate impune locatarului să accepte efectuarea de lucrări la bunul închiriat. Prin excepție,
art. 1.803 C. civ. obligă pe locatar să suporte tulburarea provocată de reparațiile c u caracter urgent
efectuate de către locator. Aceste reparații trebuie efectuate, conform art. 1.803 C. civ. în maxim 10
zile, iar dacă se depășește acest termen, prețul locațiunii se va scădea proporțional cu timpul în care
locatarul a fost lipsit de folo sința bunului și cu partea bunului dat în locațiune de care locatarul a fost
lipsit. Dacă reparațiile sunt de asemenea natură încât locatarul este lipsit de posibilitatea de a mai folosi
bunul pentru întrebuințarea convenită, el va putea cere rezilierea co ntractului, chiar dacă reparațiile nu
durează mai mult de 10 de zile. Această posibilitate o are doar locatarul nu și locatorul1.
Locatorul datorează garanție și pentru faptele terților . Ca și la vânzare trebuie făcută distincția între
tulburările de fapt și tulburările de drept.
Tulburările de fapt din partea terților nu sunt garantate de către locator. Împotriva acestora locatarul
se poate apăra singur, folosind, spre exemplu, acțiunile posesorii. Aceste acțiuni pot fi folosite și de
către locatar deși n u este posesor, ci doar un detentor precar. Posibilitatea este prevăzută în mod expres
în art. 949 C. civ. Care arată că „Exercițiul acțiunilor posesorii este recunoscut și detentorului precar”.
Este tocmai situația locatarului. Dacă tulburătorul ar fi chi ar locatorul, împotriva acestuia s -ar putea
formula o acțiune bazată pe contractul de locațiune. Dacă tulburarea este rezultatul unei fapte ilicite
cauzatoare de prejudiciu, garanția nu funcționează, locatarul putând acționa împotriva terțului pe temei
delictual.
Prin excepție locatorul datorează garanție și pentru evicțiunea provenind din tulburarea de fapt a
unui terț atunci când tulburările au început înainte de predarea bunului și sunt de natură a -l împiedica
pe locatar să preia bunul. În acest caz, dac ă locatorul, în urma notificării făcute de locatar, nu înlătură
de îndată tulburarea, locatarul poate cere o scădere proporțională a chiriei sau chiar rezilierea
contractului dacă tulburarea este atât de gravă încât nu ar fi contractat dacă ar fi cunoscut -o.
În cazul tulburării de drept , deci atunci când tulburarea folosinței este rezultatul invocării de către
un terț a unui drept asupra bunului închiriat, locatorul răspunde atât pentru pierderea totală a folosinței
bunului cât și pentru tulburarea parțială a acesteia. Dreptul invocat de terț poate fi un drept de
proprietate, un drept de uzufruct, un drept de servitute, sau orice alt drept de natură a -l lipsi pe locatar
de folosința bunului.
Locatarul poate cere fie rezilierea contractului dacă a pierdut to tal folosința bunului sau dacă
tulburarea este atât de gravă încât dacă ar fi cunoscut -o nu ar fi contractat, fie o reducere a chiriei, dacă
pierderea folosinței este parțială (art. 1.794 C. civ.). În ambele cazuri, se pot cere și despăgubiri.
Răspunderea există chiar dacă dreptul invocat de terț nu a fost recunoscut în justiție, dacă folosința
bunului a fost pierdută sau restrânsă ca urmare a invocării dreptului respectiv.
Locatorul este dator să -l apere pe locatar de tulburarea de drept chiar dacă acesta din urmă nu este
lipsit de folosința bunului.
Pentru a funcționa răspunderea trebuie ca locatarul să -l anunțe pe locator despre existența tulburării
[art. 1.798 alin. (2) C. civ.].
În situația în care locatorul este chemat în judecată de către terțul care invocă un drept asupra
bunului dat în locațiune, drept care poate fi chiar unul de servitute, și există riscul pierderii, în tot sau în
parte, a folosinței bunului, locatarul are dreptul dar și ob ligația să ceară introducerea în proces a
locatorului, printr -o cerere de chemare în garanție sau de arătare a titularului dreptului2, în condițiile
prevăzute de Codul de procedură civilă pentru astfel de cereri. În caz contrar locatorul se poate apăra
invocând excepția unui proces rău purtat și dovedind că ar fi avut mijloace juridice apte să ducă la
respingerea pretențiilor terțului, situație în care cerea de despăgubiri a locatarului va fi respinsă. Mai
mult decât atât,dacă locatarul nu -l încunoștințează pe locator de existența tulburării constând în
introducerea cererii de chemare în judecată,va fi ținut să îl despăgubească de toate prejudiciile suferite
ca urmare a necomunicării tulburării. Totuși locatarul se va putea apăra dovedind că, chiar dacă ar f i
comunicat existența tulburării, locatorul nu ar fi avut câștig de cauză. Locatarul nu datorează
despăgubiri locatorului pentru necomunicarea faptului tulburării nici în situația în care locatorul, având
cunoștință de tulburarea de drept sub forma mențion ată, nu a acționat.

1 A se vedea Fl. Baias ș.a., op cit ., vol. II, p. 1834.
2 Fl. Baias ș.a., op. cit ., vol. II, p. 1828.

80
Locatarul care, la încheierea contractului, cunoștea cauza de evicțiune nu are dreptul la
daune -interese.

Răspunderea pentru viciile ascunse . Art. 1.790 C. civ. impune locatorului și o obligație de
garanție pentru viciile ascunse ale l ucrului închiriat. Răspunderea funcționează aproximativ asemănător
celei a vânzătorului. La fel ca și la vânzare, garanția există, în principiu, numai pentru viciile ascunse,
iar nu și pentru cele aparente, acestea fiind presupuse ca acceptate.
Răspundere a există chiar dacă viciile nu au dus la pierderea totală a folosinței bunului, ci doar la
micșorarea ei sau dacă folosința este afectată în asemenea măsură încât dacă situația ar fi fost cunoscută
de locatar, acesta nu ar fi închiriat sau ar fi plătit doa r o chirie mai mică pentru bunul închiriat.
În cazul în care folosința bunului a fost afectată, locatarul poate cere o reducere proporțională a
chiriei. În cazul când viciile sunt atât de grave încât dacă ar fi fost cunoscute de locatar, acesta nu ar fi
închiriat, el poate cere și rezilierea contractului.
Locatarul poate solicita și despăgubiri pentru pagubele suferite din cauza viciilor, dar dacă locatorul
dovedește că nu a avut cunoștință de aceste vicii și potrivit împrejurărilor nici nu era dator să le
cunoască, răspunderea sub această formă nu funcționează.
Dacă viciul bunului este rezultatul unui caz fortuit sau de forță majoră, nu se acordă despăgubiri,
locatarul putând cere doar rezilierea contractului sau reducerea chiriei.
Cazuri de răspundere pent ru vicii aparente. Deși locatorul nu răspunde pentru viciile care erau
aparente la data încheierii contractului și pe care locatarul nu le -a reclamat în condițiile art. 1.690 alin.
(3) C. civ., totuși există o ipoteză în care răspunderea funcționează și pe ntru astfel de vicii. Este vorba
de viciile care au cauzat prejudicii vieții, sănătății sau integrității corporale a locatarului. Chiar dacă
aceste prejudicii au fost cauzate de vicii aparente, răspunderea funcționează datorită naturii valorilor
lezate.
Din cele de mai sus se observă că există și unele diferențe față de răspunderea din cadrul vânzării.
Spre deosebire de aceasta, la locațiune nu se cere ca viciul să fie anterior transmiterii folosinței.
Momentul apariției viciului este indiferent, din moment ce loca torul are obligația de a asigura, pe toată
durata contractului, folosința bunului. Deci el răspunde și pentru viciile apărute ulterior încheierii
contractului.
O altă diferență rezidă în faptul că în situația în care viciul bunului a cauzat prejud icii vieții, sănătății
sau integrității corporale a locatarului, răspunderea funcționează chiar dacă suntem în prezența unor
vicii aparente.
Răspunderea pentru lipsa calităților convenite. Dispozițiile prezentate mai sus referitoare la
garanția contra vici ilor ascunse se aplică și atunci când bunul dat în loca țiune nu corespunde calităților
convenite de către părți. Aceasta înseamnă că lipsa calităților convenite poate antrena o reducere
proporțională a chiriei sau poate duce chiar la rezilierea contractul ui în situația în care, dacă ar fi
cunoscut lipsa calităților respective, locatarul nu ar fi luat bunul în locațiune. În aceleași condiții ca la
răspunderea pentru viciile ascunse, locatarul poate obține și despăgubiri de la locator, cu excepția
cazului câ nd acesta dovedește că nu avea cunoștință de lipsa calităților respective.

Modificarea convențională a obligației de garanție. Părțile pot, pe cale conven țională, să
modifice regulile răspunderii pentru evicțiune și pentru viciile ascunse, fie prin clauze care agravează
răspunderea, fie prin atenuarea acestei răspunderi în raport cu cea stabilită de Codul civil. Limitarea sau
chiar înlăturarea obligației de garanție nu funcționează dacă tulburarea este rezultatul faptei personale a
locatorului. De asemenea, așa cum s -a mai arătat, înlăturarea obligației de garanție îl exonerează pe
locator de plata daunelor -interese, dar nu poate împiedica rezilierea contractului când se pierde folosința
bunului, întrucât plata chi riei ar fi lipsită de cauză dacă nu s -ar mai putea asigura folosința bunului
închiriat.

II. Obligațiile locatarului

Art. 1.796 C. civ. enumeră obligațiile principale ale locatarului și anume:

81
a) să ia în primire bunul dat în locațiune;
b) să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin contract;
c) să folosească bunul cu prudență și diligență;
d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locațiune.
Acest ea sunt obligațiile cu caracter principal ale locatarului, reglementarea refe ritoare la locațiune
relevând însă și alte obligații, mai mult sau mai puțin legate de înde plinirea obligațiilor principale, cum
ar fi spre exemplu obligația de a înștiința loca torul despre nevoia de reparații, obligația de a permite
examinarea bunului, obligația de a efectua reparațiile locative .

1. Obligația de a lua în primire bunul dat în locațiune
Corelativ obligației locatorului de a pune la dispoziția locatarului bunul în chiriat, locatarul este
obligat să ia în primire bunul ce a format obiectul contractului de locațiune. Obligația trebuie executată
la termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în care locatorul predă bunul. Odată cu predarea
folosinței bunului locatarul trebuie să verifice starea bunului și dacă constată existența unor vicii să -l
informeze imediat pe locator. În caz contrar se prezumă că bunul a fost predate în stare normal de
folosință și locatorul nu răspunde de existența acestor vicii.
Neînd eplinirea acestei obligații dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului.

2. Obligația de plată a chiriei
Obligația de plată a chiriei face parte din categoria obligațiilor principale ale locatarului.
Posibilitățile de acțiune ale locatorului î n caz de neplată a chiriei sunt cele comune oricărui contract
sinalagmatic. Astfel, el poate cere executarea silită a creanței sau poate opta pentru rezilierea
contractului în condițiile art. 1.817 C. civ. Potrivit reglementării actuale, diferită de cea de sub Codul
civil anterior, rezilierea poate interveni chiar dacă neexecutarea obligației este de mică însemnătate, dar
are caracter repetat.
Părțile pot prevedea în contract un pact comisoriu cu privire la rezilierea contractului pentru
neexecutare, inclu siv unul în care rezilierea să se producă de plin drept și fără somație, ca urmare a
trecerii unui anumit interval de la momentul când trebuia îndeplinită obligația de plată a chiriei. Faptul
că locatarul este de bună -credință nu împiedică rezilierea pentr u neplata chiriei1.
Excepția de neexecutare a contractului poate fi invocată numai dacă bunul nu a fost predat în
folosință și chiria trebuia plătită anticipat. De cele mai multe ori însă, chiria se plătește după predarea
bunului în folosință, așa încât p osibilitatea locatorului de a invoca excepția de neexecutare a contractului
se întâlnește mai rar.
Plata chiriei poate fi asigurată prin depunerea unei garanții convenite de părți la încheierea
contractului.
Dovada plății chiriei se face în condițiile dreptului comun. În raport de dispozițiile art. 1.502 C.
civ., chitanța dată pentru confirmarea primirii uneia dintre prestațiile periodice, face să se prezume
executarea plății pentru prestațiile scadente la termene anterioa re. Este o prezumție relativă, fiind admisă
proba contrară.
Trebuie menționată aici și dispoziția de la art. 796 NCPC, potrivit căruia de la data notării urmăririi
silite în cartea funciară, „cesiunile de venituri, contractele de închiriere, de arendare sau de exploatare
a imobilului, inclusiv cesiunile de drepturi rezultând din aceste contracte, nu vor fi opozabile
creditorului urmăritor”. Pe de altă parte, tot același articol prevede în alin. (3) că de la data notificării
sechestrului persoanelor arătat e, plata chiriilor, arenzilor sau altor venituri ale imobilului făcută
debitorului va fi, de asemenea, inopozabilă creditorului urmăritor.

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit. , p. 387. În sens contrar a se vedea Cas., s. civ. propr. int., dec. nr. 6.007 /2005 , în
Contractul de închiriere. Practică judiciară , de C.C. Hageanu, V. -Cl. Dumitrache, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 145. Nu putem fi
de acord cu cele reținute în această decizie pentru că aceasta ar însemna menținerea unor contracte chiar dacă una dintre păr ți nu -și
îndeplinește obligațiile sale, cu singura condiție ca aceasta să fi fost de bună credință. O astfel de situaț ie este inacceptabilă și schimbă
regulile referitoare la caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor din contractele sinalagmatice, precum și la fap tul că executarea
unei obligații își are cauza tocmai în executarea obligației corelative a celeil alte părți.

82
Amintim, de asemenea dispozițiile art. 1.815 C. civ., potrivit cărora plata anticipată a chiriei sau
cesiunea creanț ei privind chiria nu pot fi opuse dobânditorului imobilului decât dacă înainte ca
înstrăinarea să devină opozabilă locatarului au fost îndeplinite formalitățile de publicitate la arhiva
electronică sau în cartea funciară, după cum este vorba de locațiunea unui bun mobil sau a unuia imobil.
Același efect de opozabilitate se produce și când cesiunea chiriei sau plata au fost cunoscute de
dobânditor pe altă cale.
Neîndeplinirea obligației de plată a chiriei dă dreptul locatorului la executarea silită a acest eia sau
la rezilierea contractului în condițiile art. 1.817 C. civ. În cazul în care locatorul optează pentru rezilierea
contractului el poate obține și despăgubiri, dacă este cazul.
Data plății. Este stipulată în art. 1.797 C. civ., dându -se prioritate vo inței părților în acest sens.
Chiria trebuie plătită la termenele convenite de părți. Dacă nu s -a stipulat nimic sub acest aspect, chiria
se va plăti la termenele stabilite potrivit uzanțelor. Dacă nu există clauză cu privire la termenul sau
termenele de p lată și nu există nici uzanțe în acest sens, se aplică regulile prevăzute de art. 1.797 C. civ.,
respectiv:
a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depășește o lună;
b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locațiunii es te mai mare de o lună, dar mai mică
de un an;
c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locațiunii este de cel puțin un an.
Locul plății. Plata trebuie făcută la locul convenit în contract. Dacă locul plății nu a fost stabilit, el
se stab ilește după regulile generale prevăzute de art. 1.494 C. civ. Potrivit acestui text legal, în lipsa
unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite într e părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la
domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății. Ca urmare, când e vorba de plata unei
sume de bani, aceasta urmează a se face la domiciliul creditorului.

Caracterul execut oriu al contractului de locațiune. În ideea de a facilita realizarea dreptului
locatorului la obținerea chiriei, actualul Cod civil a dat valoare de titlu executor contractului de locațiune
încheiat în formă autentică, precum și celui constatat prin înscri s sub semnătură privată, acesta din urmă
însă numai dacă a fost înregistrat la organele fiscale. Ca urmare, pentru realizarea dreptului locatorului
la chirie, la termenele și în modalitățile stabilite în contract, nu mai este nevoie ca locatorul să formule ze
o acțiune în justiție, ci el poate trece direct la executarea silită a obligației debitorului.
Refuzul locatorului de a primi chiria, ipoteză rară în practică, dă dreptul locatarului să recurgă la
procedura ofertei de plată urmată de consemnarea sumei la dispoziția creditorului, caz în care debitorul
este liberat de obligația sa.

3. Obligația de a întrebuința lucrul cu prudență și diligență
Una dintre îndatoririle principale stabilite de Codul civil în sarcina locatarului este cea de a
întrebuința luc rul închiriat cu prudență și diligență, ca un bun proprietar și conform destinației
determinată prin contract, iar în lipsă de stipulație specială, la destinația prezumată după circumstanțe.
Spre exemplificare, arătăm că un autoturism închiriat pentru tran sport persoane nu va putea fi folosit
pentru a participa la întreceri.
Dacă destinația bunului dat în locațiune nu a fost stabilită, ea se stabilește în funcție de unele
circumstanțe concrete cum ar fi natura bunului, destinația sa anterioară ori cea potr ivit căreia locatarul
îl folosește sau altele asemănătoare.
Obligația implică și faptul de a nu se aduce transformări în substanța lucrului. Conținutul obligației
poate fi detaliat prin convenția părților. În lipsa unor stipulații se determină după intenți a prezumată a
părților.
Schimbarea destinației bunului este posibilă în condițiile în care există o clauză contractuală ce
permite acest lucru. Atitudinea pasivă a locatorului care nu reacționează la schimbarea destinației

83
bunului nu poate fi considerată d rept o autorizare a schimbării destinației bunului. Aceasta trebuie să
rezulte din manifestări de voință neechivoce1.
Dacă locatarul nu întrebuințează lucrul potrivit destinației sale sau efectuează transformări
neautorizate, ori îl întrebuințează în așa fel încât îl prejudiciază pe locator, acesta este în drept să solicite
repunerea lucrului în starea anterioară [art. 1.031 alin. (1) C. pr. civ], sau chiar să solicite rezilierea
contractului, cu daune -interese.

4. Obligația de restituire a bunului
La fin alul locațiunii, conform art. 1.821 C. civ., locatarul trebuie să restituie bunul luat în locațiune
„în starea în care l -a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s -a deteriorat din cauza vechimii”.
Bunul se restituie deci în starea în care se afla la momentul închirierii, dar cu luarea în considerare
a uzurii normale datorate folosinței și trecerii timpului, deoarece locatarul nu răspunde de uzura normală
a bunului.
În lipsa unui act care să constat e starea bunului la momentul predării, locatarul trebuie să restituie
bunul în stare bună deoarece se prezumă că l -a primit într -o astfel de stare [art. 1.821 alin. (2) C. civ.].
Prezumția are caracter relativ, putând fi combătută prin dovada contrară.
Obligația de a restitui bunul implică obligația locatarului de a conserva lucrul pe tot timpul
locațiunii. De aici derivă obligația locatarului de a efectua reparațiile mici, de întreținere. Spre deosebire
de „reparațiile locative“ care cad în sarcina locata rului, reparațiile capitale revin – după cum s -a arătat
– locatorului.
Reparațiile de întreținere nu cad în sarcina locatarului dacă au fost cauzate prin ve chime sau forță
majoră, ori caz fortuit sau din vina locatorului, inclusiv viciile de construcție.
Dacă locatarul nu -și îndeplinește obligația de efectuare a reparațiilor locative, loca torul poate cere,
la încetarea locațiunii, daune -interese, poate cere efectuarea repa rațiilor de către locator în contul
locatarului (în cursul locațiunii), sau rezilierea contractului.
Dacă degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, acesta este obligat să facă toate reparațiile
pe cheltuiala sa, inclusiv pe cele care în mod norm al ar reveni locatorului.
Locatarul răspunde și pentru stricăciunile și pierderile provocate de persoanele familiei sale, sau de
sublocatari.
În strânsă legătură cu obligația locatarului de a răspunde pentru bunul închiriat este și răspunderea
pe care ac esta o are pentru degradarea bunului cauzată de incendiu. Răspunderea lui nu este angajată
dacă incendiul provine din cauze fortuite. Pentru a se exonera de răspundere, nu este suficient ca
locatarul să dovedească lipsa unei greșeli din partea sa, ci trebu ie să dovedească că incendiul a avut
drept cauză un caz fortuit, sau un caz de forță majoră.
Dacă sunt mai mulți locatari în imobil și nu există una dintre cauzele exoneratoare de răspundere
menționate, fiecare răspunde proporțional cu partea de imobil pe care o ocupă, afară de cazul când
reușește să dovedească că incendiul a provenit din partea de construcție ocupată de alt chiriaș. Pentru
ipoteza când proprietarul ocupă el însuși o parte din construcție, soluția este controversată. În doctrină,
sub reglem entarea din vechiul Cod civil, unii autori au arătat că în această situație nu există o răspundere
a locatarului pentru incendiu2. Conform unei alte opinii, faptul locuirii proprietarului în imobilul
închiriat, nu poate duce, în sine, la înlăturarea răspun derii locatarilor și pentru a fi exonerați de
răspundere ei trebuie să dovedească fie împrejurările exoneratoare de răspundere, fie că incendiul a
izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu a putut izbucni în partea folosită de ei3. În caz contrar
paguba se suportă proporțional cu valoarea locativă a părții ce ocupă fiecare din imobil.
În caz de nerestituire a bunului închiriat, locatorul, dacă este și proprietar al bunului, poate acționa
împotriva locatarului fie pe calea unei acțiuni în revendicare, fie pe calea unei acțiuni personale, bazate
pe contract. În cazul în care locatorul nu este și proprietarul bunului, el poate folosi doar acțiunea
personală, rezultată din contract. În termenii art. 1.809 și 1.816 alin. (3) C. civ., contractul încheiat pe
durată determinată și constatat prin înscris autentic precum și cel încheiat în această formă pe durată
nedeterminată care a încetat prin denunțare, constituie, în condițiile legii, titlu executoriu în privința

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit ., p. 379.
2 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 374.
3 Fr. Deak, op. cit ., vol. II , p. 31 și 32.

84
obligației de restituire a bunului, la expira rea termenului, respectiv la împlinirea termenului de preaviz,
dispoziția fiind aplicabilă și contractului încheiat pe perioadă determinată prin înscris sub semnătură
privată și înregistrat la organul fiscal competent. În aceste cazuri obligația poate fi p usă în executare
fără a mai fi nevoie de o hotărâre judecătorească.
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile locatarului, acesta nu poate fi obligat la restituire.

Cesiunea contractului de locațiune și sublocațiunea
Cesiunea. În termenii art. 1.805 C. civ. „Locatarul poate să încheie o sublocațiune, totală sau
parțială, ori chiar să cedeze locațiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu
i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, sublocațiun ea ori cesiunea nu
este permisă decât cu acordul scris al locatorului”. Se constată că în cazul imobilelor locatarul are, în
principiu, dreptul de a subînchiria și de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu
i-a fost interzisă. Aceas tă interzicere nu se prezumă, ci trebuie sa rezulte dintr -o stipulație specială. În
materie de închiriere a locuințelor și arendare există norme speciale referitoare la cesiunea contractului.
Locatarul poate deci să cedeze dreptul său de folosință dobândit în baza unui contract de locațiune,
unei alte persoane care, în acest fel, dobândește calitatea de locatar. Numai în situația în care cesiunea
a fost interzisă printr -o clauză expresă, locatarul nu poate ceda dreptul său. Ca urmare, în lipsa oricărei
clauze în contract referitoare la acest aspect, cesiunea este permisă.
Situația este diferită în cazul bunurilor mobile. Aici, dacă în contract nu se face nicio mențiune cu
privire la posibilitatea cesiunii contractului, cesiunea nu este permisă. Ea va fi perm isă doar în condițiile
în care în contract există o clauză în acest sens. Desigur, în lipsa unei clauze în contract care să permită
cesiunea, nimic nu împiedică părțile să convină ulterior posibilitatea cesiunii contractului.
În ipoteza în care în contract nu se prevede nimic referitor la cesiune, dar se prevede că este interzisă
sublocațiunea, nu este permisă nici cesiunea contractului. Interzicerea sublocațiunii implică, deci,
interdicția cesiunii. În schimb interdicția cesiunii contractului, nu o include și pe cea a sublocațiunii.
Este o aplicare a regulii cessio est maius, sublocatio est minus , pe care art. 1.806 C. civ. a transpus -o în
plan legislativ.

Sublocațiunea . Sublocațiunea reprezintă situația în care locatarul inițial încheie un alt contract de
locațiune cu un sublocatar, cu privire la bunul luat în locațiune sau o parte din el, astfel încât el devine
locator al bunului respectiv. Realizarea ei presupune îndeplinirea a două condiții:
a) sublocațiunea bunului imobil să nu fi fost interzisă printr -o clauză din contractul principal sau,
în cazul bunurilor mobile, să existe acordul expres al locatorului pentru sublocațiune. La fel ca și în
cazul cesiunii, interzicerea transmiter ii folosinței către o altă persoană trebuie să fie expresă, neputând
fi dedusă pe baza unor simple prezumții. Este posibil ca sublocațiunea să nu fie interzisă, dar să fie
condiționată de acordul locatorului. În acest caz ea va fi valabilă numai în prezenț a acestui acord. După
cum am arătat, în cazul bunurilor mobile nu este suficient ca sublocațiunea să nu fie interzisă prin
contract, ci pentru ca ea să se poată efectua este nevoie de acordul scris al locatorului. Dovada acordului
trebuie în acest caz să r ezulte, în mod obligatoriu, dintr -un înscris, consimțământul respectiv neputând
fi dedus și din împrejurări care lasă să se întrevadă acest acord.
Reamintim că în raport de dispozițiile art. 1.806 C. civ. interdicția cesiunii contractului, nu o include
și pe cea a sublocațiunii. În schimb dacă este interzisă sublocațiunea, nu este permisă nici cesiunea
contractului Este o aplicare a regulii cessio est maius, sublocatio est minus , pe care art. 1.806 C. civ. a
transpus -o în plan legislativ.
Precizăm și aici c ă o eventuală clauză de interzicere a sublocațiunii vizează atât sublocațiunea totală
cât și pe cea parțială.
b) contractul de sublocațiune să nu contravină obligațiilor din contractul principal. Locatarul poate,
deci, să dea în locațiune bunul cu privire la care a dobândit folosința, dar nu poate ignora obligațiile din
contractul principal, așa încât pentru a -și putea respecta obligațiile pe care și le asumă în noua calitate
de locator prin contractul de sublocațiune, trebuie să nu încalce obligațiile din contractul principal.

85
Secțiunea a IV -a
Încetarea locațiunii
Cauze de încetare a locațiunii
Contractul de locațiune poate înceta ca urmare a denunțării unilaterale, a expirării termenului, a
rezilierii pentru neexecutarea obligațiilor, prin înstrăinarea bun ului închiriat în anumite condiții, prin
pieirea bunului, dar și din unele cauze generale cum ar fi desființarea titlului locatorului, sau acordul
părților.
Moartea locatorului sau a locatarului, nu duce la încetarea contractului. O spune în mod expres art .
1.820 alin. (1) C. civ., astfel că drepturile și obligațiile rezultate din contract trec asupra moștenitorilor.
Părțile pot conveni însă în mod valabil ca moartea uneia dintre ele să ducă la încetarea contractului. De
asemenea, art. 1.820 alin. (2) C. ci v. conferă moștenitorilor chiriașului dintr -un contract pe durată
determinată dreptul de a denunța contractul într -un interval de 60 de zile de la data la care au luat
cunoștință de existența locațiunii și moartea locatarului.
Contractul încetează și în s ituația în care calitatea de locator și respectiv locatar este întrunită cu
privire la aceeași persoană, cum ar fi spre exemplu, situația în care locatarul îl moștenește pe locator.

Denunțarea unilaterală. În situația contractului încheiat pe durată nedet erminată, contractul poate
lua sfârșit la inițiativa oricărei părți, cu condiția respectării termenului de preaviz.
Este o desființare a contractului în urma unei manifestări unilaterale de voință, care produce efecte
fără să trebuiască a fi acceptată de cealaltă parte.
Art. 1.816 C. civ. prevede că „Dacă locațiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre
părți poate denu nța contractul prin notificare”.

Caz particular de denunțare unilaterală a contractului pe durată determinată. Deși denunțarea
unilaterală este un caz specific de încetare a contractului de locațiune pe durată nedeterminată, art. 1.820
C. civ. prevede și un caz de denunțare unilaterală a contractului încheiat pe durată determinată. Astfel,
în cazul locațiunii pe durată determinată, la decesul locatarului, moștenitorii acestuia pot denunța
unilateral contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoștință de deces și de existența
locațiunii.

Rezilierea contractului pentru neexecutare. Conținutul reglementării referitor la acest caz de
încetare a contractului se află în art. 1.817 C. civ. care arată: „Atunci când, fără justificare, una dintre
părțile contractului de locațiune nu își execută obligațiile născute din acest contract, cealaltă parte ar e
dreptul de a rezilia locațiunea, cu daune -interese, dacă este cazul, potrivit legii”. Este o aplicare a
regulilor generale referitoare la reziliere în materie de contracte sinalagmatice, regulă potrivit căreia
dacă una dintre părți nu -și îndeplinește obl igațiile sale, cealaltă poate solicita rezoluțiunea sau, după
caz, rezilierea contractului.
Expirarea termenului
Contractul de locațiune pe durată determinată încetează, de regulă, la expirarea termenului pentru
care a fost încheiat, așa cum prevede în mo d expres Codul civil în art. 1.809 C. civ. Este vorba de o
încetare de drept, care se produce prin simpla ajungere la termen fără a mai fi necesară îndeplinirea
vreunei formalități, cum ar fi, spre exemplu, o înștiințare prealabilă. Încetarea de drept a co ntractului la
expirarea termenului nu este însă o regulă imperativă, astfel încât el poate fi prelungit prin acordul
părților. Este de asemenea posibil ca prelungirea să intervină în baza unei dispoziții legale sau ca părțile
să condiționeze încetarea cont ractului, la expirarea termenului, de îndeplinirea anumitor formalități.

Tacita relocațiune (reconducțiune)
Tacita relocațiune sau reconducțiune se bazează pe un acord de voințe subînțeles , care nu este deci
exprimat formal, fiind, pentru o parte, implicit, iar pentru cealaltă, tacit. Din acest motiv ea se deosebește
de reînnoirea prin consimțământ implicit a contractului, unde consimțământul ambelor părți nu este
tacit, ci implicit. La tac ita reconducțiune, după cum s -a spus, o singură parte adoptă o atitudine

86
implicând o astfel de voință, „celalalt contractant nu răspunde prin niciun mesaj articulat, nici expres,
nici implicit. Este de fapt, tăcerea sa prelungită cea care confirmă convenți a de reînnoire1. Prezumția de
acceptare a ofertei nu se bazează pe manifestări active din care se deduce un consimțământ implicit, ci
pe lipsa de reacție a cocontractantului ce prin atitudinea sa lasă să se înțeleagă acceptarea unui nou
contract.
Condiții le tacitei relocațiuni . În principiu, dacă după expirarea contractului de închiriere locatarul
continuă să folosească bunul închiriat fără ca locatorul să se opună, un nou contract de închiriere se
consideră încheiat între părți, în condițiile contractului anterior, exceptând termenul închirierii. Astfel,
în termenii art. 1.810 C. civ. „Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să
își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă
locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor”.
Din textul legal citat rezultă concluzia că pentru a opera tacita reconducțiune este necesar să existe,
în primul rând, o continuare a relațiilor contractuale inițiale, după e xpirarea contractului de locațiune și
absența voinței, exprese sau tacite, din partea locatorului, de a pune capăt raporturilor de locațiune. Este
necesar, deci, ca locatarul să continue să folosească bunul închiriat, iar locatorul să nu se manifeste în
sensul de a pune capăt relațiilor contractuale.
Efectele tacitei reconducțiuni
Un nou contract. Contractul inițial al părților fiind unul pe durată determinată, împlinirea
termenului convenit are ca efect încetarea acestuia. În contractele pe durată determin ată efectele
contractului se epuizează la expirarea termenului pentru care au fost încheiate. Tacita reconducțiune dă
naștere unui contract nou. Vechiul contract nu este menținut, sau prelungit, ci înlocuit cu un nou
contract. Urmare a acestui fapt, părțil e trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actului
juridic respectiv, iar contractul va fi supus reglementărilor în vigoare la data tacitei reconducțiuni, deci
legii din momentul când ia naștere noul contract.
Noul contract este supus, în pri ncipiu, stipulațiilor din contractul inițial. Obligațiile asumate de
părți în contractul inițial, vor fi menținute și în noul contract. Concluzia rezultă în mod evident din
dispoziția de la art. 1.810 C. civ., care leagă de noul contract aceleași efecte ca ale celui inițial. Părțile
vor rămâne legate de stipulațiile prevăzute în contractul inițial numai în măsura în care acestea privesc
locațiunea nu și de stipulațiile care au o existență autonomă și care nu au condiționat locațiunea2.
Din dispozițiile art. 1.810 C. civ. rezultă însă și o diferență față de contractul inițial. Aceasta constă
în faptul că noul contract nu mai este încheiat pe durată determinată, ci se consideră încheiat pe o durată
nedeterminată, cu toate consecințele ce rezultă pentru un astf el de contract3. Deci, dacă o lege specială
nu prevede un anumit termen, noul contract nu se va considera încheiat pe durata contractului inițial, ci
pe un interval de timp nedeterminat. Însăși Codul civil a stabilit, în acest, caz o prezumție referitoare la
voința părților cu privire la durata contractului.
De asemenea, spre deosebire de perioada anterioară actualului Cod civil, garanțiile ce au însoțit
contractul vechi vor însoți și contractul nou. Sub regimul vechiului Cod civil, pentru a produce în
continuare efecte, garanțiile trebuiau prevăzute în mod expres4.

Imposibilitatea folosirii bunului
Este de esența contractului de locațiune asigurarea posibilității pentru locatar de a se folosi de bunul
ce face obiectul contractului. Ca urmare, este normal ca dacă bunul piere în totalitate contractul să fie
desființat. Pe această linie de gândire art. 1.818 C. civ. prevede: „Dacă bunul este distrus în întregime

1 B. Starck, Les obligations , t. 2, Contrat , ed. a VI -a, de H. Roland, L. Boyer, Litec, Paris, 19 98, p. 611.
2 Din acest motiv în practica judiciară franceză s -a considerat că o promisiune de vânzare -cumpărare înserată într -un contract de
închiriere, conferind chiriașului dreptul de a cumpăra bunul în cursul executării contractului devine caducă la e xpirarea termenului
contractual, tacita relocațiune având ca efect reînnoirea contractului de închiriere, dar nu și a promisiunii de vânzare -cumpărare, care nu
este nici de esența, nici de natura contractului de închiriere. O astfel de posibilitate ar fi e xistat numai dacă ea ar fi fost o veritabilă condiție
a contractului de închiriere. A se vedea J. Ghestin ș.a., op. cit. , p. 309.
3 De aceea s -a considerat că pactele comisorii referitoare la încetarea înainte de termen a contractului, nu mai au aplicabilitate în
noul contract care este cu durată nedeterminată. A se vedea Cas., s. civ. propr. int., dec. 5.770/2004, în op. cit. , de C.C. Hageanu, V .-Cl.
Dumitrache, p. 20.
4 CSJ, s. com., dec. nr. 2.414/2003 , în op. cit. , de C.C. Hageanu, V. -Cl. Dumitrache, p. 15.

87
sau nu mai poate fi folosit potrivit destinației stabilite, locațiunea încetează de drept. Dacă
imposibilitatea folosirii bunului este numai parțială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie
rezilierea locațiunii, fie reducerea proporțională a chiriei” . Observăm că textul nu face distincție între
imposibilitatea folosirii bunului din cauze fortuite și cea bazată pe culpă, distincția având importanță
doar sub aspectul posibilității sau imposibilității de obligare a locatorului la despăgubiri. Așa cum am
arătat mai sus, locatorul nu poate fi obligat la reparațiile echivalente reconstruirii bunului care a pierit
fortuit. În acest caz contractul este desființat de drept pentru imposibilitatea folosirii bunului, fără ca
locatorul să poată fi obligat la plata de despăgubiri.
Imposibilitatea folosirii bunului poate fi urmarea nu doar a distrugerii materiale a bunului ci și a
oricărei alte împrejurări de natură a face imposibilă folosirea bunului, cum ar fi confiscarea acestuia,
exproprierea etc.1
Desființarea ti tlului locatorului
Desființarea titlului locatorului se poate realiza în multiple modalități: constatarea nulității, anulare,
rezoluțiune, evingere de către un terț etc. Ca și în alte situații când se desființează titlul transmițătorului
și la locațiune ac eastă împrejurare duce, în principiu, la încetarea locațiunii ca urmare a faptului că
locatorul nu mai poate executa una dintre obligațiile sale principale, respectiv asigurarea folosinței
bunului închiriat. De aceea,
art. 1.819 C. civ. stabilește regula că desființarea dreptului ce permitea locatorului asigurarea folosinței
bunului, duce la încetarea de drept a contractului de locațiune.

Înstrăinarea bunului ce a format obiectul locațiunii
Opozabilitatea contractului de locațiune față de dobânditor. Potrivit art. 1.811
C. civ., dacă locatorul înstrăinează lucrul dat în locațiune, dobânditorul este obligat să respecte
locațiunea făcută înainte de înstrăinare și care respectă anumite cerințe de publicitate, afară de cazul
când desfacerea ei din cauza înstr ăinării s -ar fi prevăzut în însăși contractul de locațiune.
Conform textului legal menționat, respectarea locațiunii de către dobânditorul imobilului este, deci,
supusă unei duble condiții:
1. îndeplinirea unor cerințe de publicitate, astfel:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, locațiunea să fi fost notată în cartea funciară,
indiferent de durata ei;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, data certă a locațiunii să fie anterioară datei
certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, locatarul să fi îndeplinit aceste
formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința locatarului.
Această dispoziție a fost adoptată în scopul unei certitudini sub aspectul existenței și duratei
contractului, pentru a nu exista posibilitatea fraudării dobânditorului prin întocmirea unor contracte de
locațiune nereale, care să -i fie opozabile.
2. în contractul de locațiune să nu existe o clauză referitoare la încetarea locațiunii ca urma re a
înstrăinării bunului. Dacă există o astfel de clauză, dobânditorul nu mai este obligat să respecte
locațiunea decât pe durata termenului de preaviz.

Încetarea locațiunii în caz de înstrăinare. În situația în care părțile convin ca locațiunea să
încet eze în cazul înstrăinării bunului dat în locațiune, atunci contractul încetează și dobânditorul bunului
nu este obligat să respecte locațiunea decât pentru un scurt interval de timp. Astfel, locațiunea va fi
opozabilă noului proprietar și după ce i s -a not ificat locatarului înstrăinarea, dar numai pentru un termen
care este de două ori mai mare decât termenul de preaviz necesar pentru denunțarea unilaterală a
contractului.

1 Fr. Deak, op. cit ., vol. II , p. 46.

88
Noul Cod civil nu are în vedere doar înstrăinarea prin vânzare, ci orice act juridic ce are ca efect
transmiterea bunului către o altă persoană, cum ar fi contractul de întreținere, contractul de donație,
contractul de rentă viageră etc.

Raporturile dintre locatar și dobânditor. Prin înstrăinarea bunului dat în locațiune dobânditorul
locator se subrogă în drepturile înstrăinătorului locator. Ca urmare, în situația în care locațiunea nu
încetează ca efect al înstrăinării bunului, noul proprietar dobândește drepturile și obligațiile fostului
locator, dar numai de la data transmiterii propri etății bunului. De aceea noul proprietar nu ar putea, de
pildă, să ceară rezilierea contractului pentru neplata chiriei de către locatar, dacă această chirie se referă
la perioada anterioară dobândirii proprietății și inclusiv a calității de locator. Nu es te însă exclus ca
fostul locator să cesioneze noului proprietar drepturile sale referitoare la chiria neîncasată pentru trecut,
caz în care acesta din urmă poate să -l urmărească silit pe locatar pentru această chirie.
Locatorul inițial va rămâne însă respo nsabil față de locatar pentru prejudiciile pe care acesta le -a
suferit anterior înstrăinării. Dobânditorul nu are nicio obligație rezultată din prejudiciile suferite de
locatar anterior înstrăinării.
În raport de prevederile art. 1.814 C. civ., atunci când locatarul bunului înstrăinat a dat garanții
locatorului pentru îndeplinirea obligațiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din
aceste garanții, în condițiile legii.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII
Gh. Comăniță, Drept c ivil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013 capitolul privind
locațiunea;
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind locațiunea.
INTREBĂRI RECAPITULATIVE:

TEST DE AUTOEVALUARE:
1. Poate avea, în principiu, calitatea de locator:
a. un locatar cu privire la bunul luat în locațiune;
b. un titular al unui drept de abitatie;
c. un comodatar cu referire la bunul primit în comodat

2. Desființarea dreptului care permitea locatorului să a sigure folosința bunului închiriat:
a. determină încetarea de drept a contractului de locațiune dacă locatarul a cunoscut această posibilitate;
b. nu duce la încetarea efectelor contractului de locatiune dacă locatarul a fost de bună -credință, iar
locațiun ea a fost încheiată pe 6 luni;
c.va produce efecte pe timp de 18 luni dacă durata locatiunii a fost mai mare iar locatarul a fost de
bună -credință.
R: a, b.(art.1819)
3. În caz de sublocațiune:
a. sublocatarul dobândește drepturile din contractul de loc atiune inițial;
b. sublocatarul nu preia obligațiile locatarului inițial;
c. locatorul îl poate urmări pe sublocatar pentru neplata chiriei datorate de locatarul initial până la
concurența chiriei pe care sublocatarul o datorează locatarului inițial.

4. În cazul cesiunii locațiunii:
a.cesionarul dobândește doar drepturile din contractul de locatiune;
b. cesionarul preia și obligațiile din contract;
c. în lipsa unei clauze contrare din contractul initial, cedentul este ținut de obliga țiile asumate prin
acest contract.
5. Interdicția de a încheia o cesiune totatală a locațiunii unui imobil:
a. nu include interdicția de a încheia o sublocațiune totală;
b. nu include interdicția de a ceda partial locatiunea;

89
c . nu include interdicția unei sublocatiuni partia le.

TEST DE EVALUARE:
1. În cazul unui contract de locatiune al unui autoturism, în lipsa acordului scris al locatorului:
a. poate fi cesionată locațiunea dacă cesiunea nu a fost interzisă prin contractul inițial;
b. nu poate fi încheiată o sublocatiune dacă a fost interzisă cesiunea;
c. nu poate fi încheiată o cesiune dacă a fost interzisă sublocațiunea.

2 Dacă nu a fost stabilit termenul de plată a chiriei:
a. aceasta se plăteste conform uzantelor;
b.în lipsă de uzanțe se plătește în prima zi lucrătoare a fiecărei luni dacă durata locațiunii este de un an
;
c. în prima zi lucrătoare a fiecărei luni dacă durata locațiunii este mai mare de un an.

3.Contractul de locatiune:
a. poate fi dovedit uneori cu martori;
b. presupune forma scrisă pen tru valabilitatea sa;
c. este doar uneori consensual.

4. Sub sanctiunea nulitatii relative, locatiunea trebuie încheiată:
a. de toti coproprietarii bunului, indiferent de durata ei;
b. de toti coproprietarii bunului numai dacă este mai mare de un an;
c. de majoritatea coproprietarilor, indiferent de durata ei;

5. Locatiunea asupra unui bun comun este producătoare de efecte față de toți coproprietarii:
a. numai dacă este consimtită de toti coproprietarii dacă se încheie pe o durata de 3 ani;
b. dacă este c onsimțită de coproprietarii ce dețin majoritatea cotelor părți din dreptul de proprietate
dacă se încheie pe 3 ani;
c. dacă este consimțită de coproprietarii ce dețin majoritatea cotelor părți din dreptul de proprietate
dacă se încheie pe 2 ani.

90

TEMA NR VII
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A LOCUINȚEI

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de închiriere prin comparație cu contractual de
locațiune;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe ca re le prezintă condițiile de fond și formă ale acestui
contract;
– studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractual;
– studentul să înțeleagă în ce condiții încetează contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
– Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:
Închiriere , sub închiriere ; locator, chiriaș ; chirie, cesiunea contractului de închiriere ;.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Noțiune părți, durată și caractere juridice.
Forma și conținutul contractului de închiriere;
Condițiile de valabilitate.
Termenul închirierii
Efectele contractului

CONȚINUTUL TEMEI

Secțiunea I
Noțiune, părți, durată și caractere juridice
Noțiune . Contractul de închiriere a locuinței este contractul prin care o persoană, numită locator,
transmite unei alte persoana numită chiriaș, dreptul de folosință temporară asupra unei locuințe sa u

91
asupra unei părți din aceasta, în schimbul unei sume de bani numite chirie. Acest contract este o varietate
a contractului de locațiune, este contractul de locațiune care are un obiect special, respectiv o locuință.

Părțile contractului sunt locatorul ș i chiriașul.
Locatorul este cel care transmite dreptul de folosință asupra locuinței. Calitatea de locator o poate
avea proprietarul bunului, dar și un uzufructuar sau chiar unui alt chiriaș, deoarece această calitate nu
este strâns legată de calitatea de proprietar din moment ce se transmite doar folosința locuinței.
Chiriașul este persoana care devine beneficiara dreptului de folosință transmis prin contract. Uneori
și alte persoane decât cele care încheie contractul dobândesc un drept de folosință asup ra locuinței, iar
în anumite situații, când există dispoziții legale în acest sens, raporturile de locațiune pot continua, în
lipsa titularului contractului, cu alte persoane expres determinate. Astfel, art. 1.832 alin. (1) C. civ.
stipulează că „în lipsa unei interdicții stipulate în acest sens, și alte persoane pot locui împreună cu
chiriașul, caz în care vor fi ținute solidar cu acesta, pe durata folosinței exercitate, pentru oricare dintre
obligațiile izvorâte din contract”.
Ca și locațiunea, contractul de închiriere poate fi încheiat atât pe durată determinată cât și pe durată
nedeterminată.

Caractere juridice

Caracter sinalagmatic . Din chiar definiția contractului rezultă caracterul sinalag matic al acestuia,
părțile asumându -și obligații reciproce și interdependente. Astfel locatorul se obligă, printre altele, să
asigure folosința bunului iar chiriașul se obligă să plătească chiria.
Contract cu titlu oneros . Ambele părți au în vedere, atunci când se obligă, contra prestația c eleilalte
părți. Mai mult decât atât, contractul este, prin esența sa, cu titlu oneros, la fel ca și locațiunea de drept
comun. Dacă folosința bunului s -ar transmite cu titlu gratuit nu am mai fi în prezența unui contract de
închiriere, ci eventual a unui contract de comodat1.
Închirierea are caracter comutativ , întrucât drepturile și respectiv obligațiile părților sunt cunoscute
încă de la încheierea contractului, nefiind dependente de hazard.
Contractul de închiriere este un contract cu executare succesiv ă. Prin esența sa, ca și locațiunea, el
presupune o executare în timp, o îndeplinire a obligațiilor care se întinde pe o perioadă mai lungă sau
mai scurtă, după durata contractului, dar nu este posibilă executarea lui printr -o singură prestație.
Caracterul de contract cu executare succesivă se păstrează chiar și atunci când plata chiriei se face
printr -o sumă unică, globală, asigurarea folosinței făcându -se continuu, prin prestații succesive, până la
expirarea contractului și aceasta indiferent dacă acesta este încheiat pe durată determinată sau
nedeterminată.
Contract translativ de folosință . Prin contractul de închiriere se transmite numai dreptul de
folosință temporară a bunului închiriat, astfel încât acesta nu este translativ de proprietate. Aceasta
înseamnă că locator poate fi și o altă persoană decât proprietarul bunului și că riscul pieirii fortuite se
suportă de către proprietar, nu de către chiriaș .
Din punct de vedere al formei contractul are caracter consensual . Simplul acord de voință al
părților , fără alte formalități, este suficient pentru încheierea valabilă a con tractului, după cum vom arăta
mai jos.

Forma și conținutul contractului de închiriere
Contractul de închiriere este, cum s -a arătat, un contract consensual, valabil încheiat prin simplul
acord de voință al părților.
În ideea protecției părților și a unui contract cu clauze cât mai clare și mai complete, acest contract
ar trebui să cuprindă următoarele elemente:
a) adresa locu inței care face obiectul închirierii;

1 Acesta fiind un contract real, încheierea lui valabilă presupune pe lângă consimțământul părților și predarea bunului.

92
b) suprafața locativă și dotările folosite în exclusivitate și în comun;
c) suprafața curților și a grădinilor folosite în exclusivitate sau în comun;
d) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia și modul de plata;
e) suma plătita în avans în contul chiriei;
f) locul și condițiile în care se realizează primirea și restituirea cheilor;
g) obligațiile parților privind folosirea și întreținerea spatiilor care fac obiectul contractului;
h) inventarul ob iectelor și al dotărilor aferente;
i) data intrării în vigoare și durata;
j) condițiile privind folosința exclusivă și în comun a părților aflate în coproprietate;
k) persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului;
l) alte clauze convenit e între părți.
Lipsa acestor elemente din contractul de închiriere, cu excepția determinării chiriei și a locuinței
închiriate, nu are însă efecte asupra valabilității acestuia.

Dovada contractului
Contractul de locațiune având caracter consensual și fi ind valabil chiar și în lipsa unui înscris, în
mod logic dovada lui se poate face potrivit regulilor generale privind dovada actelor juridice. Dovada
contractului verbal nu mai este supusă unor reguli speciale, așa cum s -a întâmplat sub regimul art. 1.416
C. civ. și al art. 21 din Legea
nr. 114/1995.

Condițiile de valabilitate
Vom prezenta doar câteva dintre chestiunile vizând elementele de valabilitate ale contractului, în
măsura în care sunt diferite față de locațiunea de drept comun.

Consimțământul
Cu referire la elementele asupra cărora poartă consimțământul părților, în ideea protecției
chiriașului, art. 1.826 C. civ. prevede că sunt considerate clauze nescrise orice clauze cuprinse în
contractul de închiriere prin care:
a) chiriașul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;
b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriașilor din apartamente diferite situate în
același imobil, în cazul degradării elementelor de construcții și a instalațiilor, obiectelor și dotărilor
aferente părților comune ale imobilului;
c) chiriașul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparații locative, sume
stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;
d) locatorul este îndreptățit să diminueze sa u să suprime, fără contraprestație echivalentă, prestațiile
la care s -a obligat prin contract.
Din simpla lecturare a clauzelor interzise, unele mai concrete altele destul de generale, se poate
observa că s -a urmărit ca chiriașul, presat de nevoia unei loc uințe, să nu fie prejudiciat de un proprietar
abuziv.

93
Obiectul contractului
Obiectul obligațiilor părților este și aici dublu, respectiv bunul închiriat și chiria.
Bunul închiriat constă într -o locuință. Dispozițiile Legii nr. 114/1996 sunt aplicabile d oar
locuințelor, precum și curții și grădinii închiriate doar odată cu aceasta [art. 2 lit. a) și art. 21 lit. c)].
Legislația specială menționată nu reglementează închirierea imobilelor în alte scopuri, cum ar fi cele
comerciale sau de vacanță, și chiar î nchirierea curților separat de o locuință nu este supusă acestei
legislații. Nici garajul nu se închiriază în condițiile acestei legislații, urmând să se aplice dispozițiile din
dreptul comun.
Prin locuință legea are în vedere o „construcție alcătuita din una sau mai multe camere de locuit, cu
dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau
familii”.
Chiria. Chiria reprezintă contraprestația executată de locatar în schimbul folosinței bunului. Ea se
poate fixa, după voința părților, global sau pe unități de timp (an, luna, săptămână). Chiria este un
element de esența contractului, în lipsa chiriei neputându -se vorbi de un contract de închiriere, ci
eventual de un contract de comodat. La fel se pune pro blema în cazul unei chirii derizorii, dacă sunt
îndeplinite condițiile de valabilitate ale contractului de comodat.

Termenul închirierii
Durata contractului se stabilește prin convenția părților. Nu există un termen legal minim sau maxim
astfel încât părț ile au deplină libertate sub aspectul stabilirii termenului închirierii. Neexistând dispoziții
speciale referitoare la termenul închirierii, devin aplicabile dispozițiile de la locațiunea de drept comun.
Ca urmare, dacă părțile nu au intenționat să încheie contractul pe durată nedeterminată, dar totuși nu au
stabilit termenul închirierii, în lipsa uzanțelor devine aplicabil art. 1.785 C. civ. în baza căruia locațiunea
se consideră încheiată:
a) pentru un an, în cazul locuințelor nemobilate sau spațiilor pentru exercitarea activității unui
profesionist;
b) pe durata corespunzătoare unității de timp pentru care s -a calculat chiria, în cazul camerelor sau
apartamentelor mobilate;
Termenul în contractele cu durată determinată poate fi unul cert, sau chiar unul incert. Folosința
bunului poate trece de termenul stabilit, prin intervenția unor situații cum ar fi tacita relocațiune,
prorogarea termenului sau reînnoirea contractului.
Locațiunile perpetue sunt interzise de Codul civil. Sancțiunea ce intervine în acest caz nu este
nulitatea absolută, ci reducerea de drept a termenului la 49 ani, termen care reprezintă durata maximă a
unui contract de locațiune. Sub reglementarea anterioară, locațiunea perpetuă era sancționată cu
nulitatea absolută, fără a exista posibilitatea ca instanța judecătorească să reducă termenul pentru a evita
efectele nulității1.
Contractul se poate încheia și pe durată nedeterminată.
Deși părțile sunt cele care s tabilesc prin contract durata închirierii, uneori durata contractului nu
depinde de acordul lor de voință, cum se întâmplă în caz de prorogare legală precum și în cazul în care
operează dreptul chiriașului la reînnoirea contractului.

Art. 14 -25 din O.U.G. nr. 40/1999 a fost abrogat prin art. 230 lit. v) din Legea
nr. 71/2011 astfel că la expirarea termenului contractual chiriașul nu mai are dreptul la reînnoirea
contractului. Dreptul la reînnoirea contractului nu mai există nici pentru contractele de înch iriere în
vigoare la momentul abrogării art. 14 din menționata ordonanță.

Dreptul de preferință al chiriașului. Dacă după expirarea termenului închirierii, locatorul
intenționează să încheie un nou contract de închiriere, chiriașul are un drept de preemți une, ceea ce
înseamnă că la încheierea unui nou contract de închiriere a locuinței, el are la condiții egale, dreptul de
a fi preferat. Dreptul nu funcționează dacă chiriașul nu și -a executat obligațiile născute în baza închirierii

1 Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit. , p. 364.

94
anterioare. Cum textul l egal nu face nicio precizare la natura obligațiilor neexecutate, deducem că orice
neîndeplinire a obligațiilor rezultate din contractul de închiriere face inoperabil dreptul de preferință. În
concluzie, dreptul de preferință operează numai condiționat de d oi factori:
– conținutul drepturilor și obligațiilor din contractul propus chiriașului să fie același ca cel propus
terților;
– chiriașul să -și fi executat integral obligațiile din contractual de închiriere anterior;
În raport de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 71/2011, dreptul de preferință se aplică în cazul
oricărui contract de închiriere încheiat cu privire la locuința ocupată de chiriaș:
– după cel mult 3 luni de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost mai mare de un an;
– după cel mult o lună de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost de o lună sau mai mare;
– după cel mult 3 zile de la încetarea contractului dacă durata acestuia a fost mai mică de o lună.
După cum rezultă din dispozițiile art. 1.828 alin. (2) C. civ., exercitarea în mod concret a dreptului
de preferință al chiriașului se face prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor referitoare la dreptul de
preemțiune în materia vânzării1. În doctri nă s-a exprimat și opinia că art. 1.828 alin. (2) C. civ. se referă
la un drept de preemțiune la cumpărarea locuinței și nu la închiriere2, opinie cu care nu suntem de acord,
textul menționat făcând referire la modul de exercitare a dreptului de preferință la închiriere, așa cum
rezultă inclusiv din titlul marginal al art. 1.828 C. civ.
Secțiunea a II -a
Efectele contractului
Obligațiile locatorului
În secțiunea referitoare la regulile particulare în materie de închiriere a locuințelor găsim puține
dispoziții speciale referitoare la obligațiile locatorului. Aceste obligații se desprind din analiza
coroborată a dispozițiilor din această secțiune cu cele din partea referitoare la locațiune, art. 1.778 alin.
(2) C. civ. arătând în mod expres că dispozițiile generale referitoare la contractul de locațiune se aplică
și închirierii locuințelor3. Putem deci reține ca obligații ale locatorului următoarele: obligația de pr edare
a locuinței în stare normală de folosință, obligația de întreținere a locuinței închiriate în stare de folosință
și obligația de a asigura chiriașului liniștita și utila folosință a locuinței, ceea ce este echi valent cu
obligația de garanție pentru evicțiune și viciile ascunse ale locuinței închiriate.

1. Obligația de a preda locuința în stare normală de folosință
Prin contractul de închiriere, locatorul se obligă să asigure chiriașului folosința unei locuințe, așa
încât obligația de predare a locui nței rezultă în mod firesc din conținutul contractului. Obiectul obligației
de predare este constituit din locuința ce a format obiectul contractului. Odată cu locuința trebuie predate
și accesoriile locuinței, cum ar fi garajul, curtea etc.
Locuința închi riată trebuie predată în sare normală de folosință și nu în starea în care se află la
momentul încheierii contractului, cum se întâmplă de pildă în materie de uzufruct sau de
vânzare -cumpărare.

Obligația de predare trebuie îndeplinită la termenul conveni t, dar dacă nu s -a con venit un asemenea
termen se presupune că s -a avut în vedere predarea imediată a bunului și, deci, predarea trebuie făcută
imediat.
Locul îndeplinirii obligației este cel în care se află locuința.
Preluarea de către chiriaș, fără reze rve a bunului predat, face să se prezume predarea în stare
normală de folosință.

1 A se vedea în acest sens Fl. Baias ș.a., op. cit ., p. 1862; M. -L. Belu Magd o, op. cit. , p. 100.
2 D. Florescu, op. cit ., p. 168.
3 Anterior aceste obligații au fost reglementate de art. 28 din Legea nr. 114/1996.

95
În cazul neîndeplinirii de către proprietar a obligației de mai sus, chiriașul poate cere rezilierea
contractului.

2. Obligația de întreținere a locuinței închiriate în stare de folosință
Proprietarul are pe parcursul derulării contractului de închiriere obligația de a efectua reparațiile
necesare pentru menținerea imobilului în starea de a putea fi întrebuințat conform scopului pentru care
a fost închiriat. În acest sens el trebuie:
– să ia masuri pentru repararea și menținerea în stare de siguranță în exploatare și de funcționalitate
a clădirii pe toată durata închirierii locuinței;
– să întrețină în bune condiții elementele structurii de rezistență a clădirii, elementele de construcție
exterioare ale clădirii (acoperiș, fațadă, împrejmuiri, pavimente), curțile și grădinile, precum și spațiile
comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascen sorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări
exterioare);
– să întrețină în bune condiții instalațiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor, instalații de
alimentare cu apă, de canalizare, instalații de încălzire centrală și de preparare a apei cal de, instalații
electrice și de gaze, centrale termice, crematorii, instalații de colectare a deșeurilor, instalații de antenă
colectivă, telefonice etc.).
Sunt excluse din cadrul acestei obligații acelea care revin chiriașului, adică așa nu mitele reparați i
locative1. Sunt excluse și reparațiile care trebuie să remedieze degra dările produse din vina chiriașului
sau a membrilor familie sale, ori a persoanelor care -i vizitează.
Sancțiunea neîndeplinirii obligației. Dacă locatorul nu -și îndeplinește obligația de întreținere a
locuinței,locatarul poate folosi acțiunile contractuale obișnuite, respectiv poate cere în justiție
executarea forțată a obligației, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acțiunea în reziliere pentru
neexecutarea obligației.

3. Ob ligația de a asigura locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe timpul locațiunii
Așa cum am arătat cu ocazia prezentării contractului de locațiune , locatorul este ținut de o obligație
de garanție față de locatar, cu particularitatea că aici nu se garantează proprietatea, ci pașnica și utila
folosință a locuinței. Secțiunea din Codul civil dedicată contractului de închiriere cuprinde norme
speciale doar în legătură cu viciile ce amenință sănătatea ori integritatea corporală a celor ce locuiesc în
el, restul conținutului acestei obligații fiind practic identic cu cel rezultat din secțiunea dedicată
normelor generale ale locațiunii.

Garanția pentru evicțiune
Folosința chiriașului nu trebuie să fie tulburată prin fapta locatorului sau a unui terț. Ace astă
obligație se menține pe întregul parcurs al derulării contractului.
Locatorul trebuie, în primul rând, să se abțină de la orice fapt personal care l -ar putea tulbura pe
chiriaș, în orice fel, în exercitarea folosinței asupra bunului închiriat. El nu a re voie, deci, să aducă
locuinței închiriate modificări de natură materială sau de destinație. Locatorul nu -i poate impune
chiriașului să accepte efectuarea de lucrări la locuința închiriată. Prin excepție, art. 1.803 C. civ. obligă
pe locatar să suporte t ulburarea provo cată de reparațiile cu caracter urgent efectuate de către locator.
Aceste reparații trebuie efectuate, conform articolului menționat în maxim 10 zile, iar dacă se depășește
acest termen, chiria se va reduce proporțional cu timpul în care lo catarul a fost lipsit de folosința
locuinței și cu partea din locuință de care chiriașul a fost lipsit. Dacă reparațiile sunt de asemenea natură
încât locatarul este lipsit de posibilitatea de a mai folosi bunul pentru întrebuințarea convenită, el va
putea cere rezilierea contractului, chiar dacă reparațiile nu durează mai mult de 10 de zile [art. 1.803
alin. (3) C. civ.]. Această posibilitate o are doar locatarul nu și locatorul2.
Locatorul datorează garanție și pentru faptele terților . Ca și la vânzare tr ebuie făcută distincția între
tulburările de fapt și tulburările de drept.

1 Și aceste obligații sunt în sarcina locatorului atunci când degradările sunt urmarea vechimii lucrului închiriat sau a unui caz de forță
majoră.
2 A se vedea Fl. Baias ș.a., op cit ., vol. II, p. 1834.

96
Răspunderea pentru viciile ascunse
Art. 1.790 C. civ. impune locatorului și o obligație de garanție pentru viciile ascunse ale lucrului
închiriat. Răspunderea funcționează aproximativ asemănător celei a vânzătorului. La fel ca și la vânzare,
garanția există, în principiu, numai pentru viciile ascunse, iar nu și pentru cele aparente, acestea fiind
presup use ca acceptate.
Răspunderea există chiar dacă viciile nu au dus la pierderea totală a folosinței locuinței, ci doar la
micșorarea ei, sau dacă folosința este afectată în asemenea măsură încât dacă situația ar fi fost cunoscută
de locatar, acesta nu ar f i închiriat sau ar fi plătit doar o chirie mai mică pentru bunul închiriat.
În cazul în care folosința bunului a fost afectată, locatarul poate cere o reducere proporțională a
chiriei. În cazul când viciile sunt atât de grave încât dacă ar fi fost cunoscut e de locatar, acesta nu ar fi
închiriat, el poate cere și rezilierea contractului.
Chiriașul poate solicita și despăgubiri pentru pagubele suferite din cauza viciilor, dar dacă locatorul
dovedește că nu a avut cunoștință de aceste vicii și potrivit împreju rărilor nici nu era dator să le
cunoască, răspunderea sub această formă nu funcționează.
Dacă viciul bunului este rezultatul unui caz fortuit sau de forță majoră, nu se acordă despăgubiri,
chiriașul putând cere doar rezilierea contractului sau reducerea chiriei.
Deși locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului și pe care
locatarul nu le -a reclamat în condițiile art. 1.690 alin. (3) C. civ., totuși există o ipoteză în care
răspunderea funcționează și pentru astfel de vicii. Este vorba de viciile care au cauzat prejudicii vieții,
sănătății sau integrității corporale a locatarului. Chiar dacă aceste prejudicii au fost cauzate de vicii
aparente, răspunderea fun cționează datorită naturii valorilor lezate, iar locatarul poate cere despăgubiri
pentru prejudiciul suferit.
Art. 1.827 C. civ. instituie o răspundere specială a locatorului față de chiriaș, pentru viciile care
amenință sănătatea ori integritatea corporal ă a celor care locuiesc sau muncesc în el.
Astfel, dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru
sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriașul, poate să obțină rezilierea contractului de
închiriere. Rezilierea poate fi cerută chiar dacă chiriașul a renunțat la acest drept. Se observă că textul
legal menționat nu face distincție între viciile aparente și cele ascunse.
Există o diferență de reglementare în ceea ce privește răspunderea prevăzută de art. 1.790 alin. (2)
C. civ., față de răspunderea instituită prin art. 1.834 C. civ., deși în cazul ambelor se vorbește de vicii
care afectează sănătatea locatarului. Art. 1.790 alin. (2) C. civ. vorbește de prejudicii pe care viciile
aparente le cauzea ză vieții, sănătății sau inte grității corporale a locatarului, în timp ce art. 1.834 C. civ.
are în vedere imobilul închiriat care prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru
sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el. În cazul din urmă răspunderea există și dacă nu s -a
produs un prejudiciu, fiind suficientă existența unei stări de pericol. Pe de altă parte în cazul locațiunii
de drept comun, existența viciilor respective dă dreptul la despăgubiri, în schimb la închiriere e xistența
stării de pericol pentru sănătate dă dreptul la rezilierea contractului. Reglementarea de la art. 1.790 alin.
(2) C. civ. are un caracter dispozitiv, părțile putând să o înlăture, pe când cea de la art. 1.834 C. civ. are
caracter imperativ câtă vr eme rezilierea se poate cere chiar dacă chiriașul a renunțat la acest drept.
Din cele de mai sus se observă că există și unele diferențe la răspunderea pentru vicii a locatorului,
față de răspunderea din cadrul vânzării. Spre deosebire de aceasta, la înc hiriere nu se cere ca viciul să
fie anterior transmiterii folosinței. Momentul apariției viciului este indiferent, din moment ce locatorul
are obligația de a asigura, pe toată durata contractului, folosința bunului. Deci el răspunde și pentru
viciile apăru te ulterior încheierii contractului.
O altă diferență rezidă în faptul că în situația în care viciul bunului a cauzat prejudicii vieții, sănătății
sau integrității corporale a locatarului, răspunderea funcționează chiar dacă suntem în prezența unor
vicii a parente.

97
Răspunderea pentru lipsa calităților convenite
Dispozițiile prezentate mai sus referitoare la garanția contra viciilor ascunse se aplică și atunci când
locuința nu corespunde calităților convenite de către părți. Aceasta înseamnă că lipsa calit ăților convenite
poate antrena o reducere proporțională a chiriei sau poate duce chiar la rezilierea contractului în situația
în care dacă ar fi cunoscut lipsa calită ților respective, locatarul nu ar fi închiriat locuința. În aceleași
condiții ca la răspu nderea pentru viciile ascunse, locatarul poate obține și despăgubiri de la locator, cu
excepția cazului când acesta dovedește că nu avea cunoștință de lipsa calităților respective.
Modificarea convențională a obligației de garanție
Părțile pot, pe cale co nvențională să modifice regulile răspunderii pentru evicțiune și pentru viciile
ascunse, fie prin clauze care agravează răspunderea, fie prin atenuarea acestei răspunderi în raport cu
cea stabilită de Codul civil. Limitarea sau chiar înlăturarea obligației de garanție nu funcționează dacă
tulburarea este rezultatul faptei personale a locatorului. De asemenea, așa cum s -a mai arătat, înlăturarea
obligației de garanție îl exonerează pe locator de plata daunelor -interese, dar nu poate împiedica
rezilierea cont ractului atunci când se pierde folosința bunului, întrucât plata chiriei ar fi lipsită de cauză
dacă nu s -ar mai putea asigura folosința bunului închiriat. Reamintim în acest context și faptul că
renunțarea la acțiunea în rezilierea contractului pentru vic ii care creează o stare de pericol pentru
sănătatea celor care locuiesc în imobil este fără efect, chiriașul putând cere rezilierea contractului chiar
dacă a renunțat, prin contract, la dreptul de a cere rezilierea.

II. Obligațiile chiriașului

1. Obligația de a lua în primire locuința
Corelativ obligației locatorului de a pune la dispoziția locatarului locuința închiriată, chiriașul este
obligat să ia în primire locuința respectivă.
Obligația trebuie executată la termenul stabilit în contract, mai precis la momentul în care locatorul
predă bunul. Odată cu predarea folosinței locuinței chiriașul trebuie să verifice starea bunului și dacă
constată existența unor vicii să -l informeze imediat pe locator. În caz contrar se prezumă că locuința a
fost predată în stare normală de folosință și locatorul nu răspunde de existența acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligații dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului

2. Obligația de plată a chiriei
Plata chiriei reprezintă o obligație de e sența contractului de închiriere, un contract de închiriere
neputând exista în lipsa obligației de plată a unei chirii. În lipsa unor dispoziții referitoare la plata chiriei,
se vor aplica regulile de la locațiunea de drept comun.

Locul plății
Plata trebuie făcută la locul convenit în contract. Dacă locul plății nu a fost stabilit, el se stabilește
după regulile generale prevăzute de art. 1.494 C. civ. Potrivit acestui text legal, în lipsa unei stipulații
contrare ori dacă locul plății nu se poa te stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau,
după caz, sediul creditorului de la data plății.

Caracterul executoriu al contractului de locațiune
Așa cum am arătat cu ocazia prezentării dispozițiilor generale referitoare la locațiune, actualul Cod
civil a dat valoare de titlu executor contractului de locațiune încheiat în formă autentică, precum și celui
constatat prin înscris sub semnătură privată, acesta din urmă însă numai dacă a fost înregistrat la
organele fiscale. Ca urmare, pentru realizarea dreptului locatorului la chirie, la termenele și în
modalitățile stabilite în contract, nu mai este nevoie ca locatorul să f ormuleze o acțiune în justiție, ci el
poate trece direct la executarea silită a obligației debitorului.

98

3. Obligația de a folosi locuința cu prudență și diligență
Această obligație nu este prevăzută în mod expres în cadrul normelor speciale refe ritoare la
închiriere, existența și conținutul obligației fiind deduse din normele generale referitoare la locațiune.
Obligația implică folosirea bunului închiriat cu destinația de locuință și chiriașul nu poate
transforma, spre exemplu, spațiul respectiv în spațiu comercial, sau spațiu în care să -și exercite
activitatea profesională. Conținutul obligației poate fi detaliat prin convenția părților.
Schimbarea destinației bunului este posibilă în condițiile în care există o clauză contractuală ce
permite ac est lucru. Atitudinea pasivă a locatorului care nu reacționează la schimbarea destinației
bunului nu poate fi considerată drept o autorizare a schimbării destinației bunului.
Dacă locatarul nu întrebuințează lucrul potrivit destinației sale, sau efectueaz ă transformări
neautorizate, locatorul este în drept să solicite repunerea lucrului în starea anterioară sau chiar să solicite
rezilierea contractului cu daune -interese [art. 1.800 și 1.823 alin. (2) C. civ.]. Chiriașul este considerat
constructor de rea -credință în aceste situații. Proprietarul poate invoca și dispozițiile art. 1.823 alin. (1)
C. civ și să rețină pentru el, fără plata de despăgubiri, lucrările adăugate și autonome efectuate asupra
locuinței fără acordul său.
O altă obligație care derivă d in obligația oricărui locatar de a se comporta cu prudență și diligență,
ca un bun proprietar în raport cu bunul închiriat, este obligația de întreținere a locuinței.
În mod concret, chiriașul are obligația:
a) să efectueze reparațiile locative, adică cel e întreținerea curentă (art. 1.802 C. civ.);
b) să repare sau să înlocuiască elementele de construcții și de instalații din folosința comună,
deteriorate ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă acestea sunt în interiorul sau în
exteri orul clădirii;
c) să asigure curățenia și igienizarea în interiorul locuinței și la părțile de folosință comună pe toată
durata contractului de închiriere.
Obligațiile chiriașului cu privire la întreținerea și repararea spațiului închiriat se păstrează și în cazul
subînchirierii locuinței.
Chiriașul nu este dator să repare stricăciunile care provin din vechimea construcției sau cele care au
survenit fortuit.

4. Obligația de restituire a bunului
La finalul locațiunii , conform art. 1.821 C. civ., locatarul trebuie să restituie bunul luat în locațiune
„în starea în care l -a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s -a deteriorat din cauza vechimii”.
Locuința se restituie deci în starea în care se afla la momentul închi rierii, dar cu luarea în considerare
a uzurii normale datorate folosinței și trecerii timpului, deoarece locatarul nu răspunde de uzura normală
a bunului.
În lipsa unui act care să constate starea locuinței la momentul predării, locatarul trebuie să resti tuie
bunul în stare bună deoarece se prezumă că l -a primit într -o astfel de stare [art. 1.821 alin. (2) C. civ.].
Prezumția are caracter relativ, putând fi combătută prin dovada contrară.
Obligația de a restitui bunul implică obligația locatarului de a conserva lucrul pe tot timpul
locațiunii. De aici derivă obligația locatarului de a efectua reparațiile mici, de întreținere.

În caz de nerestituire a locuinței închiriate, locatorul, dacă e ste și proprietar al bunului, poate acționa
împotriva locatarului fie pe calea unei acțiuni în revendicare, fie pe calea unei acțiuni personale, bazate
pe contract. În cazul în care locatorul nu este și proprietarul bunului, el poate folosi doar acțiunea
personală, rezultată din contract.
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile locatarului, acesta nu poate fi obligat la restituire.

99
Problema îmbunătățirilor efectuate de locatar. Dacă pe parcursul locațiunii chiriașul a efectuat
lucrări de construcții la i mobilul locatorului, aceste lucrări devin, prin accesiune, proprietatea
locatorului1. În raport de faptul că locatarul este un detentor precar, el nu are dreptul să facă lucrări
autonome sau adăugate fără acordul proprietarului, astfel că în lipsa acordulu i acestuia este considerat
de rea -credință.
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul proprietarului, locatarul are dreptul la
despăgubiri conform convenției părților. Dacă nu s -a prevăzut nimic referitor la modul de stabilire a
despăgubir ilor și cum reglementările de la contractul de locațiune nu prevăd cum se vor calcula
despăgubirile în această situație, se vor aplica normele cu caracter general ale Codului civil referitoare
la aceste lucrări2.

Obligația de plată a cotei -părți ce -i revi ne din cheltuielile comune de folosință . Este o obligație
ce există doar în cazul clădirilor cu mai multe apartamente. Aici, chiriașul este obligat să plătească
cota-parte ce -i revine din cheltuielile care se fac cu proprietatea comună și care nu sunt stabilite pe
fiecare locuință. Este vorba de cheltuieli de folosință și întreținere a părților comune, cum ar fi plata
ascensorului, plata curentului, a încălzirii la părțile comu ne de folosință, a canalizării, cheltuieli privind
curățenia etc. Obligația de plată există în sarcina chiriașului cu condiția ca prin contractul de închiriere
să nu se fi obligat proprietarul la plata acestora.

Transmiterea drepturilor rezultate din con tractul de închiriere
Modalitățile de transmitere a drepturilor dobândite printr -un contract de închiriere și pe care le vom
analiza sintetic în cele ce urmează, sunt:
– subînchirierea;
– cesiunea;
– schimbul de locuințe.

Subînchirierea locuinței
Subînch irierea reprezintă situația în care locatarul inițial încheie un alt contract de închiriere cu
privire la locuința închiriată, sau o parte din ea, astfel încât el devine locator al bunului respectiv. În
cazul locațiunii de drept comun, sublocațiunea presup une îndeplinirea a două condiții, respectiv ca ea
să nu fi fost interzisă printr -o clauză din contractul principal și contractul de sublocațiune să nu
contravină obligațiilor din acest contract.
În sistemul actualului Cod civil, chiriașul poate subînchiria locuința deținută, numai cu acordul scris
și în condițiile stabilite de proprietar.
Condițiile subînchirierii sunt, deci, tot două:
– să existe acordul scris al locatorului pentru subînchiriere;
– subînchirierea să nu contravină obligațiilor din contractul principal.
Efectele subînchirierii . Contractul de subînchiriere produce efectele unui contract de închiriere dar
și anumite efecte în raport de locatorul principal.
a) Efecte între chiriașul principal și subchiriaș . Efectele între aceștia sunt cele specifice unui
contract de închiriere. Primul va avea rolul de locator și va trebui să asigure subchiriașului folosința
bunului. Chiria se va plăti de către subchiriaș, propriului său loca tor.
b) Efectele între locatorul principal și chiriaș . Între cei doi efectele sunt cele specifice oricărui
contract de închiriere.
c) Efectele între locator și subchiriaș . Acțiunea directă a locatorului . Arătam cu ocazia prezentării
normelor generale de l a locațiune că elementul de noutate adus de

1 Evident, numai dacă acesta este și proprietar al bunului.
2 În sensul că dreptul la despăgubiri al locatorului de bună -credință urmează a fi guvernat de dispozițiile de drept comun referitoare
la autorul de rea -credință, a se vedea Fl. Baias ș.a., op. cit. , p. 1856.

100
art. 1.807 C. civ. îl constituie faptul că locatorul principal are acțiune directă împotriva sublocatarului
pentru plata chiriei, deși el nu a fost parte în contractul de sublocațiune și efectele acestui contrac t nu ar
trebui să se producă și față de el. În cazul în care locatarul principal nu plătește locatorului său chiria,
acesta din urmă se poate îndrepta și direct împotriva sublocatarului și -l poate urmări pe acesta până la
concurența chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. În cazul contractului de
subînchiriere drepturile locatorului principal sunt și mai bine protejate deoarece în raport de dispozițiile
art. 1.833 C. civ., subchiriașul răspunde solidar cu chiriașul pentru îndeplin irea obliga țiilor asumate de
acesta din urmă față de locator.
Locatorul are deci o acțiune directă împotriva sublocatarului nemaifiind nevoit, ca sub regimul
vechiului Cod civil, să acționeze împotriva celuilalt numai pe calea acțiunii oblice. Dreptul lo catorului
la chirie este forte bine protejat întrucât locatorul îl poate urmări pe subchiriaș nu numai până la limita
chiriei pe care el o datorează, ca la locațiunea de drept comun ci pentru întreaga sumă din moment ce el
răspunde solidar cu chiriașul pen tru îndeplinirea obligațiilor sale. Din acest motiv și aici plata anticipată
a chiriei de către subchiriaș către locatarul principal, nu poate fi opusă locatorului. Mai mult decât atât
locatorul își păstrează dreptul de a -l urmări pe sublocatar chiar și at unci când locatarul principal a făcut
o cesiune de creanță cu privire la chiria datorată de acesta.
Beneficiul acțiunii directe nu este doar pentru plata chiriei, ci și pentru îndeplinirea celorlalte
obligații pe care subchiriașul și le -a asumat în temeiul contractului de subîn chiriere. De pildă locatorul
poate acționa direct împotriva subchiriașului pentru a -l con strânge să folosească bunul potrivit
destinației rezultate din contractul de sublocațiune.
Existența posibilității unei acțiuni directe împotri va subchiriașului și răspunderea solidară a acestuia
nu înseamnă că locatorul nu l -ar putea urmări mai întâi pe locatar, efectele contractului de închiriere
fiind menținute în totalitate.
Cesiunea contractului
Legislația specială anterioară în materie de î nchiriere de locuințe nu cuprindea dispo ziții referitoare
la cesiunea contractului de închiriere. Actualul Cod civil face referire expresă la posibilitatea chiriașului
de a cesiona contractul de închiriere (art. 1.833 C. civ). Ea este permisă și prin norm ele generale în
materie de locațiune. Cesiunea este permisă în aceleași condiții ca și sublocațiunea, ceea ce înseamnă
că și cesiunea contractului de închi riere este permisă doar cu acordul scris al locatorului și în condițiile
stabilite de acesta.
Efecte le cesiunii. Observăm, de la început că art. 1.833 C. civ., ca de altfel și art. 1.805 C. civ.
vorbește de cesiunea contractului și nu doar a drepturilor rezultate din contract. De altfel alin. (1) al art.
1.805 C. civ. prevede că prin cesiunea contractulu i de către locatar, cesionarul dobândește drepturile
rezultate din contract, dar este ținut și de obligațiile asumate de cedentul locatar. Această dispoziție se
aplică însă coroborat cu normele de drept comun privind cesiunea contractului.
Efectele acestei cesiuni sunt aceleași ca la locațiunea de drept comun.

Schimbul de locuințe
Schimbul voluntar. Legea nr. 114/1996, în art. 33, reglementa, e adevărat într -o manieră extrem de
sumară, schimbul voluntar de locuințe. Conținutul reglementării se limita la enunțarea posibilității
locatarilor de a efectua acest schimb, cu mențiunea că el trebuia avizat de autoritatea care a aprobat
închirierea sau, după caz, de proprietarului locuinței. Dispoziția menționată este abrogată în prezen t, iar
actualul Cod civil nu conține niciun fel de dispoziții cu privire la schimbul voluntar de locuințe.
În condițiile în care reglementarea actuală nu cuprinde dispoziții explicite referitoare la schimbul
de locuințe, schimbul voluntar se poate realiza doar pe schema unei duble cesiuni a contractului de
închiriere, iar nu numai a drepturilor rezultate din acestea. O astfel de cesiune presupune deci
transmiterea de la un chiriaș către celălalt, atât a dreptu rilor, cât și a obligațiilor rezultate din con tractul
lor inițial. Pentru a se atinge efectele unui schimb voluntar de locuințe, cesiunea trebuie să fie
încuviințată de fiecare dintre locatorii implicați în operațiune și să fie însoțită de liberarea debitorilor
din contractele inițiale.

101
Locuințele so ciale aparțin domeniului public al unităților administrativ -teritoriale, așa încât
beneficiarii locuințelor sociale nu au dreptul sa transmită „dreptul de locuire”, sub sancțiunea rezilierii
contractului de închiriere (art. 49 din Legea nr. 114/1996).
Locu ințele de necesitate nu pot face nici ele obiectul schimbului voluntar, având în vedere ca ele
folosesc doar la cazarea temporară a persoanelor și familiilor ale căror locuințe au devenit inutilizabile
în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau al e căror locuințe sunt supuse demolării în vederea
realizării de lucrări de utilitate publică, precum și lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri
ocupate de locatari.
Locuințele de serviciu și cele de intervenție se închiriază salariaților proprii de către anumiți
angajatori, iar contractele de închiriere sunt accesorii la contractele de muncă, astfel că nu vor putea nici
ele face obiectul schimbului cu persoane care nu sunt angajate în cadrul unității respective.

Schimbul obligatoriu de locuințe. Instituția schimbului obligatoriu a fost creată prin Legea nr.
5/1973, pentru a se da posibilitatea proprietarilor de locuințe închiriate în mod obligatoriu, să -și ocupe
locuința pentru propriile nevoi, prin oferirea un ui alt spațiu locativ chiriașilor.
Această instituție nu a mai fost preluată în reglementarea Legii nr. 114/1996 după abrogarea Legii
nr. 5/1973, dar a fost reintrodusă prin art. 23 din O.U.G. nr. 40/1999, text care a fost și el apoi abrogat
prin art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011. Codul civil nu conține dispoziții referitoare la schimbul
obligatoriu de locuințe așa încât acesta este posibil doar în condițiile în care este prevăzut de legi
speciale. O astfel de normă legală există, spre exemplu, în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, normă
care se referă la obligația chiriașilor de a elibera locuința care a fost restituită foștilor proprietari sau
moștenitorilor acestora, dacă i se pune la dispoziție o altă locuință corespunzătoare.

Schimbul obliga toriu nu vizează chiriașii din locuințele proprietate de stat1.
Secțiunea a III -a
Încetarea contractului de închiriere
Cauzele generale de încetare a contractului de locațiune se regăsesc și la contractul de închiriere a
locuinței, însă unele îmbracă aspe cte speciale. Vom analiza deci:
A) denunțarea unilaterală a contractului;
B) expirarea termenului;
C) rezilierea contractului;
D) decesul chiriașului.
Contractul poate înceta și prin acordul părților, chestiune pe care nu o analizăm, fiind specifică
oricărui contract, dar și în alte cazuri prevăzute în unele legi speciale.
Cu referire la d Decesul locatarului arătăm următoarele:
Art. 27 din Legea nr. 114/1996, care a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare
a noului Cod civil, prevedea că „În cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului
de închiriere sau al decesului acestuia, precum și în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a
fi detașat, nu a mai folosit locuința mai mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continua, după caz:
a) în beneficiul soțului sau al soției, dacă a locuit împreună cu titularul;
b) în beneficiul descendenților sau al ascendenților, dacă au locuit împreună cu acesta;
c) în beneficiul altor persoane care au avut același domiciliu cu titularul cel puțin un an și care au
fost înscrise în contractul de închiriere.
În cazul mai multor cereri, beneficiul contractului de închiriere se dispune prin hotărâre
judecătorească.

1 Prin dec. Nr. 157/2003 publicată în m. Of. Nr. 411 din 12 iunie 2003 s -a stabilit că textul art. 23 din o.u.g . nr.
40/1999 nu încalcă art. 16 din constituție și că introducerea de regimuri juridice diferite în situații diferite nu poate fi
apreciată drept o încălcare a principiului egalității în fața legii.

102
În lipsa persoanelor care pot solicita locuința, potrivit alin. (1), contractul de închi riere încetează
în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de către titularul contractului sau de la data
înregistrării decesului ori de la împlinirea te rmenului de 2 ani de nefolosire neîntreruptă a locuinței”.
Actualul Cod civil nu mai prevede părăsirea locuinței ca motiv de încetare a contractului, dar
conține o reglementare în sensul că decesul chiriașului duce la încetarea contractului în termen de 30 de
zile de la înregistrarea acestui deces (art. 1.834 C. civ.). În acest interval de 30 de zile descendenții și
ascendenții chiriașului au dreptul să opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la
expirarea duratei acestuia, dar numai dacă s unt menționați în contract și dacă au locuit împreună cu
chiriașul.
Contractul de închiriere încetează deci în caz de deces, numai dacă nu există moștenitori din
categoria ascendenților sau descendenților sau dacă aceștia nu îndeplinesc condițiile mențion ate pentru
continuarea contractului, precum și dacă nu există soț supraviețuitor.
Încetarea contractului în aceste situații se produce la 30 de zile de la înregistrarea decesului
chiriașului.
În privința soțului supraviețuitor arătăm că în raport de dispoz ițiile art. 323 C. civ. fiecare soț are
un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului și chiar când
contractul este încheiat înainte de căsătorie, astfel că în caz de deces soțul supraviețuitor continuă
exercitarea p ropriului său drept locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta în termenul de 30 de
zile prevăzut la art. 1.834 C. civ.
Dispoziția referitoare la drepturile soțului supraviețuitor asupra locuințelor dobândite în baza unui
contract încheiat anterior căsătoriei, sunt aplicabile doar contractelor de închiriere intervenite după
intrarea în vigoare a noului Cod civil, în timp ce reglementarea privind continuarea de către moștenitori
a contractului de închiriere în condițiile arătate este aplicabilă și con tractelor de închiriere încheiate
anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil.
În cazul în care persoanele îndreptățite la continuarea raporturilor de închiriere optează pentru
continuarea contractului, acestea vor desemna persoana care va semna co ntractual de închiriere, iar în
cazul în care nu se înțeleg în acest sens, aceasta va fi desemnată de locator.
Alineatul final al art. 1.834 C. civ. arată și care este soarta contractului de sub închiriere în caz de
deces al chiriașului principal. Contract ul de subînchiriere va înceta și el la 30 de zile de la deces, cu
excepția situației în care locațiunea continuă cu moștenitorii sau în virtutea dreptului propriu al soțului
supraviețuitor, în condițiile arătate.
Pentru ipoteza în care există persoane în dreptățite la continuarea închirierii, adică soț sau soție,
ascendenți sau descendenți înscriși în contract și care au locuit cu titularul contractului, contractul
continuă cu persoana îndreptățită în condițiile și pentru perioada stabilită în contract. Pe rsoana
îndreptățită la beneficiul contractului de închiriere, va continua închirierea în condițiile vechiului
contract, ea neputând dobândi mai multe drepturi decât a avut titularul anterior al contractului.
Contractul nu încetează în aceste ipoteze și dec i nu se încheie unul nou.
Dacă persoanele care au locuit împreună cu titularul, din categoria celor indicate în textul legal, nu
îndeplinesc condițiile pentru a continua locațiunea,adică nu au fost înscrise în contractul de închiriere,
închirierea încetea ză și menționatele persoane pot fi evacuate pentru lipsa titlului locativ.
Spre deosebire de locațiunea de drept comun, închirierea nu continuă cu moștenitorii locatarului,
deoarece aici continuarea închirierii nu are în vedere atât calitatea de moștenito ri, cât pe cea de persoană
ce a locuit cu titularul contractului.
Beneficiul contractului de închiriere în caz de divorț
Actualul Cod civil a suplinit una dintre lacunele Legii nr. 114/1996, în forma exis tentă la data
apariției Codului civil, lege care nu cuprindea nicio dispoziție legală referitoare la atribuirea locuinței
închiriate, în caz de divorț1. Art. 324 C. civ. regle mentează atribuirea beneficiului contractului de
închiriere la desfacerea căsătoriei, dând prioritate voinței soților în acest sens . Dacă aceștia nu se înțeleg

1 O astfel de dispoziție a fost introdusă în Legea nr. 1 14/1996 prin O.U.G. nr. 40/1997, dar în prezent nu mai este în vigoare.

103
și nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit
unuia dintre soți. În acest scop se va ține seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de
culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.
Pentru a se putea face atribuirea beneficiului contractului de închiriere este necesară prezența în
proces a locatorului, iar hotărârea va produce efecte de la data când rămâne definitivă.

Reguli referitoare la închirierea unor locuințe speciale
A) Locuința socială. Este locuința care se atribuie cu chirie subvenționată unor persoane sau familii,
a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate, sau închirierea unei locuințe
în condițiile pieței.
Locuințele sociale aparțin domeniului public al unităților administrativ -teritoriale și ele nu pot fi
vândute nici chiriașilor și nici altor persoane, fiind destinate exclusiv asigurării nevoii de locuință pentru
persoanele cu venituri reduse.

Persoanele îndreptățite la închirierea unei locuințe sociale. Acest gen de locuințe se pot închiria
familiilor sau persoanelor cu un venit mediu net lun ar, realizat în ultimele 12 luni, cu cel puțin 20% sub
nivelul venitului net lunar pe membru de familie sau, după caz, pe persoană, stabilit conform
prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 114/1996. Nivelul minim astfel calculat va fi corectat periodic
de Guvern, în funcție de evoluția situației economice și sociale.
Repartizarea locuinței și încheierea contractului. Repartizarea locuințelor sociale se face către
persoanele care îndeplinesc condițiile pentru închiriere, de către consiliile locale pe ba za criteriilor
stabilite anual de către acestea în acest scop și de ele pot beneficia, în ordinea de prioritate stabilită de
consiliile locale, următoarele categorii de persoane: tinerii căsătoriți care au fiecare vârsta de până la 35
de ani, tinerii prove niți din instituții de ocrotire socială și care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizii de
gradul I și II, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii și văduvele de război, beneficiarii
prevederilor Legii nr. 42/1990, republicată, și ai Decretului -lege nr. 118/1990, republicat, alte persoane
sau familii îndreptățite.

Rezilierea contractului și alte dispoziții speciale. Contractul de închiriere pentru locuințele sociale
se poate rezilia pentru cauzele generale de reziliere a contractelor de închiriere analizate mai sus și, în
plus, în cazul în care venitul mediu net lunar pe familie, realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depășește
cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42 din lege, iar titularul contractului de închiriere nu a
achitat valoarea no minală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare.
Beneficiarii acestui gen de locuințe nu au dreptul să le subînchirieze, să transmită dreptul de locuire
sau să schimbe destinația spațiului închiriat, sub sancțiunea rezilierii contractului de înch iriere și a
suportării eventualelor daune aduse locuinței și clădirii, după caz. Imposibilitatea transmiterii dreptului
de locuire la care face referire legea, înseamnă imposibilitatea cesiunii contractului de închiriere, dar și
a schimbului de locuință, î ntrucât și acesta din urmă are efectele unei duble cesiuni.

B) Locuința de serviciu. Reprezintă locuința destinată funcționarilor publici, angajaților unor
instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă, potrivit preveder ilor legale.
Art. 51 din Legea nr. 114/1996, prin prevederea potrivit căreia „Condițiile și durata de închiriere vor fi
stipulate în contractul de închiriere încheiat între părțile contractante, accesoriu la contractul de muncă”,
stabilește fără dubiu că a cest contract se încheie doar cu persoanele angajate în muncă la unitatea care
deține astfel de locuințe.
Fiind accesoriu al contractului de muncă, contractul de închiriere își încetează efectele la încetarea
raporturilor de muncă, sau la o dată anterioară dacă el a fost încheiat pe un termen mai scurt.
Relocațiunea tacită nu operează după pierderea calității de angajat1.

1 Această regulă este valabilă și în cazul locuințelor de protocol, a locuințelor de intervenție și a celor de necesitate.

104
C) Locuința de intervenție. Locuința de intervenție reprezintă locuința destinată cazării
personalului unităților economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități
sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților economice. Spre
deosebire de locuințele de serviciu, aceste locuințe se închiriază numai anumitor categorii de persoane
din cadrul unității deținătoare a locuinței, respectiv celor care îndeplinesc anumite activități sau funcții
ce impun prezența acestora la locul de muncă, cum ar fi cazul angajaților de la stațiile meteorologice,
hidrocentra le etc.
Locuințele de intervenție sunt situate, ca regulă, în incinta unității sau în imediata apropiere.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 114/1996, locuința de intervenție urmează regimul juridic al locuinței
de serviciu. Ca urmare și aceste locuințe se închiriază numai în considerarea raporturilor de muncă ce
există între unitate și beneficiarul contractului de închiriere.
Totuși, spre deosebire de locuințele de serviciu, locuințele de intervenție nu pot fi v ândute
chiriașilor. Este o dispoziție legală firească în raport de destinația acestor locuințe, anume de a facilita
prezența la locul de muncă a unei anumite categorii de angajați.

D) Locuința de necesitate. Locuința de necesitate este definită de Legea n r. 114/1996 ca fiind
locuința destinată cazării temporare a persoanelor și familiilor ale căror locuințe au devenit inutilizabile
în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror locuințe sunt supuse demolării în vederea
realizării de lucrări de utilitate publică, precum și lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri
ocupate de locatari.
Locuința de necesitate se finanțează și se realizează în condițiile stabilite pentru locuința socială.
Locuința de necesitate se închiriază num ai persoanelor și familiilor ale căror locuințe au devenit
inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau accidente, sau ale căror locuințe sunt supuse demolării
în vederea realizării de lucrări de utilitate publică, precum și lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua
în clădiri ocupate de locatari.
Consiliile locale pot declara, în cazuri de extremă urgență, drept locuințe de necesitate, locuințele
libere aflate în fondul de locuințe sociale.
Locuințele de necesitate libere se pot constitui temp orar ca fond de locuințe sociale.

E) Locuința de protocol . Este locuința destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau
numite în unele funcții ori demnități publice, pe durata exercitării acestora.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APRO FUNDĂRII:
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013 capitolul privind
contractul de închiriere a locuinței.
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, secțiunea Reguli particulare
privind e închirierea locuinței

INTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1. Nuda proprietate poate fi obiect al contractului de închiriere?
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………
…………………………………………………………………………………………………….. ……………………
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………
……………………………………………………………………………….. …………………………………………
…………………….
2. Locatorul este ținut de obligația de garanție pentru evicțiune provenind din fapta unui
terț care nu invocă un drept asupra bunului?
…………………………………………. ……………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………
……………………. …………………………………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………

105
3.ce se înțelege prin noțiunea de subînchiriere?
…………………………………………………………………………………………………………….. …………………………………
………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………………………………
…………………………………………………………………….
4.Dreptul de folosință al locatarului este un drept real sau un drept de creanță?
…………………………………………………………………………………….. …………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. …………………………………
…………………….. …………………………………………………………………………………………………………….. ………….
……………………………………………………
5.Dacă locatorul vinde lucrul închiriat în baza unui cont ract de închiriere încheiat în formă
autentică, cumpărătorul este dator să respecte contractul de locațiune?

TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Contractul de închirere este:
a. sinalagmatic;
b. cu titlu oneros dar poate fi și gratuit;
c. consensual

2.Calitat ea de locator o poate avea:
a. numai proprietarul bunului;
b. chiar șititularul dreptului de uz;
c. chiar și chiriașul.

3. Dreptul de folosință asupra bunului dat în locațiune este:
a. un drept de real;
b. un drept de creanță;
d. drept real dacă închirierea depășește 5 ani.
4.Termenul de preaviz în cazul denunțării unilaterale a contractului:
a. este un termen prevăzut de lege și este de 45 de zile.
b. Este un termen prevăzut de lege și este de 60 de zile
c. Nu este stabilit legal.
5. Contractul de închirere poate înceta ca urmare:
a. a denunțării unilaterale din partea locatorului,
b. a expirării termenului,
c. a decesului chiriașului, chiar dacă există persoane care au locuit cu titularul contractului, dacă
nu au fost trecuți în c ontractul de închiriere.

TESTE DE EVALUARE
1. Contractul de închiriere este:
a. sinalagmatic dar poate fi și unilateral când este cu titlu gratuit;
b. cu titlu oneros
c. aleatoriu

2. Calitatea de locator o poate avea:

106
a. numai proprietarul bunului;
b. chiar și împrumutatul dacă nu există interdicție în acest sens;
c. uzufructuarul.

3. Chiriașul poate să cedeze dreptul său de folosință dobândit în baza unui contract de închiriere, unei
alte persoane :
a. Numai în situația în care cesiunea a fost permisă printr -o clauză expresă;
b. în lipsa oricărei clauze în contract referitor la acest aspect , cesiunea este permisă.
c. în toate situațiile.
4.Subînchirierea :
a.Este permisă în aceleași condiții ca și sublocațiunea;
b.Este p ermisă dacă nu a fost interzisă expres;
c.Este permisă doar dacă a fost acceptată expres prin contract.
5. Locatorul datorează garanție:
a. numai pentru viciile bunului închiriat ;
b. și pentru pierderea dreptului de folosință de către chiriaș ;
c.numai dacă are și calitatea de proprietar al bunului închiriat.
c. nu este ținut de obligația de garanție.

107

Tema nr. VIII

CONTRACTUL DE ARENDARE

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de arendare;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestui
contract;
– studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Stdentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu car e
prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
– Studentul să cunoască efectele g enerale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:
Arendare, arendator, arendaș, subarendare.cesiunea contractului, înstrăinarea bunului arendat,
înregistrarea contractului de arenda, încetarea contractului de arenda.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Definiție, natura juridică, delimitare și caractere juridice
Dovada și durata contractului.
Condițiile de valabilitate ale contractului.
Efectele contractului de locațiune.
Cesiunea drepturilor și subarendarea.
Încetarea contractului.

CONTRACTUL DE ARENDARE
Secțiunea I
Definiție, delimitare și caracterele juridice
1. Definiție și reglementare
Contractul de arendare este o varietate a contractului de locațiune, care se particula rizează prin
obiectul său ce constă în exploatarea unor bunuri agricole. Ținând cont de cele arătate, putem defini
contractul de arendare ca fiind acel contract în temeiul căruia o parte, numită arendator, se obligă să
asigure celeilalte părți, numită arendaș, folosinț a temporară a unor bunuri agricole în schimbul unui preț
numit arendă.
Reglementarea principală a contractului de arendare o găsim în art. 1.836 -1.850
C. civ. În completarea acestor dispoziții se aplică dispozițiile generale din materia locațiunii, în măs ura

108
în care sunt compatibile cu normele speciale de la arendare, arendarea nefiind decât o varietate a
locațiunii.

2. Caracterele juridice ale contractului de arendare
a) Contract sinalagmatic. Contractul de arendare dă naștere la obligații reciproce și interdependente
între părți, arendatorul obligându -se să asigure folosința vremelnică a bunului arendat, iar arendașul să
plătească prețul arendei.
b) Contract cu titlu oneros. Fiecare dintre părți urmărește un folos patrimonial propriu în schimbul
folosului procurat celeilalte părți. Mai mult decât atât, contractul de arendare este un contract
esențialmente cu titlu oneros1. Dacă un bun agricol s -ar transmite în vederea folosinței sau exploatării
temporare cu titlu gratuit, contr actul nu ar mai putea fi considerat drept un contract de arendare ci,
eventual, un împrumut de folosință, (comodat) dacă, bineînțeles, sunt îndeplinite toate condițiile de
valabilitate ale unui astfel de contract2.
c) Contract comutativ . Arendarea are cara cter comutativ și nu aleatoriu. Existența și întinderea
obligațiilor este cunoscută de la început, ele nu depind de hazard.
Chiar dacă s -ar putea invoca unele riscuri de pierdere în funcție de recoltele obținute, care pot fi
mai mari, sau mai mici, sau chi ar distruse în întregime fără culpa arendașului, obligațiile părților sunt
determinate sau cel puțin determinabile, încă de la încheierea contractului.
d) Contract translativ de folosință. Prin contractul de arendare nu este cedată decât folosința
tempora ră a bunurilor agricole ce fac obiectul contractului3. Nu se transmit, indiferent de persoana
arendatorului (proprietar, uzufructuar, alt deținător legal de bunuri agricole), decât două din atributele
dreptului de proprietate și anume usus și fructus (iar nu și abusus ), care trec în patrimoniul arendașului
transformate în drept de creanță4. Ca urmare a caracterului netranslativ de proprietate, riscul pieirii
fortuite a bunului arendat este suportat de proprietar, potrivit regulii res perit domino .
e) Contra ct solemn. În concepția Codului civil anterior, contractul de arendare era un contract
consensual, la fel ca și contractul de locațiune, care se încheia prin simplul acord al părților, fără altă
formalitate. În concepția Legii nr. 16/1994, contractul de arendare a fost un contract solemn, fiind
necesar pentru valabilitatea lui, ca el să fie încheiat în formă scrisă.
Actualul Cod civil a preluat concepția menționatei legi, prevăzând în art. 1.838 C. civ. forma
solemnă a contractului de arenda re, printr -o normă cu următorul conținut: „Contractul de arendare
trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității ab solute.” Rezultă că forma scrisă a contractului
este cerută pentru valabilitatea contractului și nu pentru dovada lui, ceea ce f ace din acest contract unul
solemn.
f) Contract intuitu personae . Această trăsătură a contractului de arendare se deduce din prevederile
art. 1.850 C. civ., care instituie drept cauză de încetare a contractului moartea arendașului, dar și din
dispozițiile art. 1.846 C. civ. care prevăd că arendașul poate să cesioneze contractul de arendare doar
soțului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenților săi care au împlinit vârsta
majoratului, doar cu acordul scris al arendatorului, precum și ale art. 1.847 C. civ., care interzic
intermedierea în materie de arendare și subarendarea totală sau parțială, sub sancțiunea nulității absolute
a unor astfel de contracte.
g) Contract cu executare succesivă. Elementul timp este de esența locațiunii în general, deci și
contractul de arendare va trebui să fie încheiat pe o anumită perioadă de timp. Se poate observa că noul
Cod civil nu mai stabilește o durată minimă a arendării așa cum făcea Legea nr. 16/1994 înainte de a fi
modificată prin în Legea 65/1 998. Eliminându -se prevederile referitoare la durata minimă de arendare,
s-a urmărit ca durata arendării să fie lăsată la libera înțelegere a părților contractante. În stabilirea duratei
arendării, criteriul voinței părților trebuie corelat cu dispozițiile art. 1.837 C. civ.: „Dacă durata nu este
determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care
bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractual”.

1 R. Popescu, Contractul de arendare , în Dreptul nr. 6/1995, p. 17; Gh. Beleiu, Contractul de arendare , în Dreptul nr. 6/1995, p. 24.
2 Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 164.
3 R. Popescu, op. cit. , p. 19.
4 Gh. Beleiu, Contractul de arendare , p. 25.

109
Secțiunea a II -a
Cond ițiile de validitate ale contractului de arendare
Capacitatea părților
În sistemul Codului civil, după cu am arătat, locațiunea este, în principiu, un act de administrare, și,
ca urmare, părțile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să îndepl inească condițiile
prevăzute de lege pentru a face acte de administrare. În cazul în care durata locațiunii depășește termenul
de 5 ani, ea este considerată de lege ca act de dispoziție și, în consecință, locatorul va trebui să aibă
capacitatea de a închei a acte de dispoziție [art. 1.784 alin. (3) C. civ.]. Contractul de arendare nefiind
decât o specie a locațiunii de drept comun, va fi considerat și el act de administrare dacă s -a încheiat pe
o perioadă mai mică de 5 ani, respectiv act de dispoziție dacă s -a încheiat pe un termen mai mare de 5
ani. Regulile privind capacitatea părților de a contracta vor fi diferite, deci, după cum contractul de
arendare va fi privit ca un act de dispoziție, sau ca un act de administrare.
Nerespectarea regulilor privind cap acitatea de exercițiu atrage nulitatea relativă a contractului1.

Arendatorul. Părțile contractante pot fi persoane fizice sau juridice. Pot avea calitatea de arendator,
proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deținător legal de bunuri agricole. În priv ința proprietarului, nu
se pun probleme deosebite deoarece atributele dreptului de proprietate îi conferă acestuia posibilitatea
de a transmite folosința unor bunuri agricole pe o durată determinată. Deoarece legea nu distinge, iar
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în noțiunea de proprietar, trebuie să includem și pe
titularii dreptului de proprietate afectat de modalități2 (proprietate rezolubilă, proprietate anulabilă,
proprietate comună – pe cote parți și în devălmășie).
Nudul proprie tar nu poate fi arendator deoarece este lipsit de atributul folosinței bunului3. Totuși,
chiar și nudul proprietar poate încheia un contract de arendare cu respectarea însă a drepturilor celui
care are folosința bunului ce va face obiect al contractului. A stfel, numai după ce drepturile acestuia din
urmă asupra bunului se vor fi stins, proprietarul este în măsură să asigure arendașului folosința bunului,
iar contractul de arendare sa -și producă efectele.
Amintim că bunurile aflate în stare de coproprietate pot fi date în arendă cu respectarea regulilor
speciale prevăzute de art. 641 C. civ.
Uzufructuarul, având dreptul de a se folosi de bunul ce constituie obiect al uzufructului precum și
de a-i culege f ructele, poate transmite dreptul său de folosință, poate deci încheia un contract de arendare
în calitate de arendator.
Dreptul uzufructuarului de a încheia contracte de arendare este recunoscut și de art. 715 C. civ. în
termenii următori: „(1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit
în uzufruct”.

Arendașul nu poate avea calitatea de arendator, subarendările fiind interzise.

Arendașul. Poate avea calitatea de arendaș atât o persoană fizică, cât și o pers oană juridică.
Arendașii, persoane fizice, pot fi cetățeni români sau cetățeni străini. Aceștia nu trebuie să mai facă
dovada, ca sub regimul Legii nr. 16/1994, că au pregătire de specialitate agricolă sau un atestat de
cunoștințe agricole ori de practică agricolă. Arendașii, persoane juridice:
– pot fi de naționalitate română sau străină;
– trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole.

Incapacități speciale. Art. 1.784 C civ., aplicabil și în materie de arendare, instituie unele
incapacități speciale făcând trimitere la dispozițiile legale privind incapacitățile în materie de vânzare.

1 Idem , p. 360.
2 Gh. Beleiu, Contractul de arendare , p. 25.
3 R. Po pescu, op. cit. , p. 20.

110
Astfel, sunt incapabili de a încheia contracte de arendare, în mod direct sau prin persoane interpuse, sau
chiar prin licitație publică:
– mandatar ii pentru bunurile care sunt însărcinați să le administreze;
– părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă;
– funcționarii publici, judecătorii -sindici, practicienii în insolvență, executori i, precum și alte
asemenea persoane, care ar putea influența condițiile arendării făcute prin intermediul lor sau care are
ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Pentru primele două categorii de interdicții s ancțiunea este nulitatea relativă, iar pentru ultima
dintre cele menționate, nulitatea absolută.

Toate persoanele menționate mai sus nu pot, de asemenea, să dea în arendă bunurile lor proprii
pentru un preț care constă într -o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau
patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.
Este aplicabilă și în materie de arendare interdicția de la vânzare referitoare la incapacitatea de a
contracta prevăzută pentru judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici,
consilierii juridici și practicienii în insolvență atunci când obiectul contractului de arendă îl formează
drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară
activitatea. Sancțiunea ignorării acestei incapacități o constituie nulitatea absolută.

Obiectul obligațiilor din contractul de arendare
Contractul de arendare este și el, ca și contractul de locațiune, un contract având un obiect dublu:
bunurile arendate și arenda (prețul).
1. Bunurile ce pot fi arendate. În raport de dispozițiile art. 1.836 C. civ., pot constitui obiect al
contractului de arendare bunurile agricole, de orice fel. În articolul menționat, inspirat de art. 1 din fosta
lege a arendării, respectiv Legea nr. 16/1994, sunt arătate în mod exemplificativ următoarele: terenuri
cu destinație agricola, și anume: terenuri agricole prod uctive – arabile, viile, livezile, pepinierele
viticole, pomicole, arbuștii fructiferi, plantațiile de hamei și duzi –, pășunile împădurite, terenurile
ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare,
drumurile tehnologice, platformele și spatiile de depozitare care servesc nevoilor producției agricole și
terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricola, precum și animalele,
construcțiile de orice fel, mașinile, utilajel e și alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.
Intră deci în categoria acestor bunuri:
1) terenurile cu destinație agricolă: terenurile agricole productive (arabile, viile, livezile, pepinierele
viticole, pomicole, arbuștii fructiferi, plantați ile de hamei și duzi), pășunile împădurite, terenurile
ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, ame najări piscicole și de îmbunătățiri funciare,
drumuri tehnologice, platformele și spațiile de depozitare care servesc nevoilor producției agrico le,
terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă. Enumerarea nu are
caracter limitativ astfel că și alte terenuri în măsura în care acestea sunt bunuri agricole, pot face obiectul
unui contract de arendare.
2) animale le, construcțiile de orice fel, mașinile, utilajele și alte asemenea bunuri destinate
exploatării agricole;
3) bunurile imobile, altele decât cele de la pct. 1, care prin natura lor sunt destinate exploatării
agricole;
4) bunurile mobile, altele decât cele de la pct. 2, sau bunuri mobile prin anticipație, în măsura în
care sunt destinate exploatării agricole.
Bunurile ce pot face obiect al contractului de arendare trebuie să fie complet și precis determinate
(descrierea amănunțită a tuturor bunurilor arenda te și inventarul lor). iar dacă nu se arendează toate
bunurile agricole deținute de arendator, trebuie să se specifice în contract suprafața de teren sau orice
alt bun ce se va reține de către acesta.
Bunurile trebuie să fie în proprietatea arendatorului sau, în cazul în care arendator este o altă
persoană decât proprietarul, (uzufructuar, alt deținător legal de bunuri agricole), acesta să aibă dreptul

111
să transmită folosința bunului arendat. Totuși în raport de dispozițiile art. 1.230 C. civ., nu este inte rzis
contractul de arendare cu privire la bunul altuia, arendatorul având însă obligația de a dobândi folosința
bunului pentru a o transmite arendașului sau cea de a -l determina pe proprietar să ratifice arendarea.
Obiectul obligațiilor părților trebuie să fie determinat și licit. Sancțiunea nerespectării condițiile de
valabilitate ce trebuie să le îndeplinească obiectul contractului de arendare și obiectul obligațiilor ei este
nulitatea absolută1.
În toate cazurile, pentru a fi în prezența unui contract de arendare, bunurile menționate trebuie să
fie destinate exploatării agricole de către arendaș. Dacă folosința unor bunuri dintre cele prevăzute de
lege se transmite cu titlu oneros în alte scopuri decât cel agricol, contractul nu va mai fi supus
reglementă rilor privind arendarea, ci regulilor de drept comun.

2. Arenda . Reprezintă prețul pe care arendașul îl plătește arendatorului în schimbul folosinței
temporare a bunului ce face obiect al contractului de arendare.
Arenda trebuie să fie determinată sau c el puțin determinabilă, sub sancțiunea nulității absolute.
Nivelul arendei, modalitățile de plată și termenul plății se stabilesc de către părți în momentul încheierii
contractului de arendare.
Arenda trebuie să fie reală (sinceră), adică părțile să nu o fi stabilit în mod fictiv, ci în scopul de a
fi plătită, respectiv primită și să fie serioasă, adică să nu fie derizorie.
Stabilirea prețului arendării este lăsată la libera apreciere a părților.

Consimțământul și cauza
Cauza contractului de arendare nu ridică probleme speciale, fiind aplicabile regulile dreptului
comun. Referitor la consimțământ, doar forma de manifestare a acestuia ridică unele probleme
deosebite.

Forma contractului de arendare
După cum s -a arătat deja, în legătură cu caracterele juridice ale contractului de arendare, acesta este
un contract solemn, întrucât necesită o anumită formă pentru manifestarea valabilă a consimțământului.
Dispozițiile legale în materie sunt cuprinse în art. 1.838 C civ. care prevăd: „Contractul de arendare
trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute”.

Legea prevede obligația părților de a înregistra contractul într -un registru special ținut de secretarul
consiliului local.
În raport de pre vederile art. 1.845 C. civ., contractele de arendare încheiate în formă autentică,
precum și cele înregistrate la consiliul local constituie, în condițiile legii, titluri executorii pentru plata
arendei la termenele și în modalitățile stabilite în contract .

Interdicția subarendării și cesiunii
Art. 1.847 C. civ. prevede expres că sunt interzise oficiile de arendași și subaren dările totale sau
parțiale.
Nepermițând oficiile de arendași legiuitorul a urmărit interdicția arendării generale și a oficiilor de
intermediere între arendași și arendatori iar nu asocierea arendașilor în scopul efectuării în comun a
unor lucrări agricole.
Textul citat interzice însă și subarendarea totală sau parțială. Interzicând subaren darea, spre
deosebire de locatar, arendașul nu va mai putea avea el însuși calitatea de arendator.
Din interzicerea subarendării rezultă că2:

1 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , p. 223.
2 Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 168.

112
– folosința bunurilor arendate nu poate fi adusă ca aport într -o societate agricolă sau asociație simplă
în agricultură, deoarece aducerea ca aport a folosinț ei unui bun echivalează cu o subarendare (sau
cesiune)1.
– este interzisă și cesiunea contractului de arendare al arendașului. Dacă este interzisă subarendarea,
care reprezintă cedarea folosinței asupra bunului agricol, cu atât mai mult este interzisă cesi unea
contractului de arendare, care reprezintă însăși vânzarea drepturilor arendașului (cessio est maius,
sublocaito est minus). Prin excepție, art. 1.846 C. civ. permite arendașului, cu acordul expres al
arendatorului, să cesioneze contractul de aren dare soțului, coparticipant la exploatarea bunurilor
agricole, sau descendenților săi care au împlinit vârsta majoratului;
– astfel fiind nu se poate admite nici schimbul între doi sau mai mulți arendași, schimbul
reprezentând, în materie de arendare, o dublă (multiplă) cesiune.
Conform art. 1.847 alin. (2) C. civ. încălcarea dispozițiilor referitoare la interzicerea subarendării
este sancționată cu nulitatea absolută a contractului.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului de arendare
Materia efectelor contractului de arendare este sumar reglementată prin dispozițiile secțiunii
referitoare la regulile particulare în materie de arendare, așa încât acestea se completează cu normele
generale în materie de locațiune.

Obligațiile arendatorului
Toate obligațiile arendatorului decurg din principiul conform căruia el trebuie să asigure
arendașului folosința lucrului dat în arendă, în tot timpul locațiunii (obligația de a face). Pentru a asigura
folosința lucrului, arendato rul este obligat să predea și să mențină lucrul în stare de întrebuințare, precum
și să-l garanteze pe arendaș de tulburările provenite din propria sa faptă, din fapta terților sau din viciile
lucrului.

1. Obligația de predare. Arendatorul este obligat să predea bunurile arendate la termenul și
condițiile stabilite
Obligația de predare se referă la bunurile ce formează obiectul contractului de arendare și care
trebuie să fie complet și precis determinate. Bunurile (împreună cu toate accesoriile lor) trebui e, ca și
în cazul locațiunii de drept comun, predate într -o stare corespunzătoare destinației în vederea căreia au
fost arendate, respectiv într -o stare corespunzătoare exploatării agricole.
Predarea lucrului arendat se poate cere la termenul convenit de către părți (imediat, dacă nu s -a
prevăzut un termen) și în lipsă de stipulație contrară, la locul unde se găsea lucrul în momentul
contractării și cu cheltuiala arendatorului.
În cazul nerespectării obligației de predare a bunului către arendator, arendaș ul poate cere:
– executarea silită a contractului;
– rezilierea contractului.
În ambele cazuri instanța îl poate obliga pe arendator la plata de daune -interese conform regulilor
generale. Nu este exclusă nici invocarea excepției de neexecutare a contractul ui în cazul în care, de
exemplu, arendatorul pretinde plata arendei fără să fi predat bunul și fără să fi specificat în contract
posibilitatea plății anticipate a arendei.

2. Obligația de întreținere a bunului arendat în stare de folosință. Arendatorul ar e îndatorirea de
a efectua toate reparațiile necesare, în tot timpul arendării, dacă în cursul ei bunul are nevoie de
asemenea reparații pentru a putea fi folosit în scopul pentru care a fost arendat. Conținutul obligației nu
diferă de cel al obligației lo catorului, prezentată mai sus. Este vorba de o obligație cu caracter continuu

1 Ibidem .

113
în baza căreia arendașul trebuie, pe tot parcursul arendării, să efectueze reparațiile necesare pentru
menținerea bunului în starea de a fi folosit conform scopului arendării. Ar endatorul nu trebuie să
efectueze micile reparații, numite locative, pe care art. 1.788 alin. (2) C. civ. le pune în sarcina
locatarului și care sunt cele care rezultă din folosința obișnuită a bunului. Intră în această categorie acele
reparații care nu ad uc atingere structurii lucrului și nici elementelor esențiale ale acestuia1. Totuși dacă
degradările sunt urmarea vechimii lucrului arendat sau a unui caz de forță majoră,atunci și reparațiile
locative sunt în sarcina arendatorului.
.

Sancțiunea neîndepli nirii obligației . Arendașul poate folosi în caz de neîndeplinire a obligației
menționate, acțiunile contractuale obișnuite, respectiv poate cere în justiție executarea forțată a
obligației, poate cere despăgubiri, sau poate apela la acțiunea în reziliere p entru neexecutarea obligației.
Ca și la locațiunea de drept comun, arendașul poate efectua el reparațiile dacă arendatorul „deși
încunoștințat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare”. În acest caz, arendatorul este dator să
plătească, în afara sumelo r avansate de arendaș, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor” [art.
1.788 alin. (3) C. civ.]. Este posibil chiar ca, în cazuri urgente, lucrările să fie efectuate de către arendaș,
fără prealabila înștiințare a arendatorului. În acest caz în să, dobânzile la sumele avansate de către
arendaș pentru efectuarea reparațiilor curg doar de la data înștiințării locatorului.

3. Obligația de garanție. Arendatorul este obligat să garanteze pe arendaș de evicțiunea totală sau
parțială a bunului arendat. Regulile particulare în materie de arendare nu prevăd o astfel de obligație,
dar în baza art. 1.772 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile normele generale în materie de locațiune. Este
firesc să fie așa din moment ce arendarea este o variet ate de locațiune.
Arendatorul va fi obligat, deci, să -l garanteze pe arendaș atât contra evicțiunii, cât și de„utila
folosință ” a bunului, deci contra viciilor și va răspunde pentru tulburările provenite, din fapta proprie,
din fapta terților și pentru viciile lucrului, în aceleași condiții ca cele arătate mai sus referitor la
contractul de locațiune.

Obligațiile arendașului
Arendașul are obligația de a folosi bunurile arendate ca un bun proprietar, în condițiile stabilite în
contract, de a menține potențialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea
contractului, de a cere acordul arendatorului pentru efect uarea eventualelor învestiții pe teren, de a plăti
arenda la termenele și în modalitățile stabilite, precum și de a executa toate obligațiile contractuale. Și
cu privire la aceste obligații vor fi aplicabile regulile comune în materie de locațiune, prevăzu te de
Codul civil.

1. Obligația de a lua în primire bunul dat în arendă. Arendașul este obligat să ia în primire bunul
ce a format obiectul contractului de arendă. Obligația trebuie executată la termenul stabilit în contract,
mai precis la momentul în car e arendașul predă bunul. Odată cu predarea folosinței bunului arendașul
trebuie să verifice starea bunului și dacă constată existența unor vicii să -l informeze imediat pe
arendator. În caz contrar se prezumă că bunul a fost predate în stare normal de folos ință și locatorul nu
răspunde de existența acestor vicii.
Neîndeplinirea acestei obligații dă locatorului dreptul să ceară rezilierea contractului.

2. Obligația de plată a arendei. Plata arendei reprezintă cea mai importantă obligație a arendașului,
prin arendă înțelegându -se prețul pe care acesta îl plătește arendatorului în schimbul folosinței
temporare a bunului luat în arendă.
Plata arendei se face potrivit înțelegerii părților contractante și se execută la termenele și la locul
stabilite în contract.
Părțile pot conveni ca plata arendei să se facă:

1 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 363.

114
– în natură;
– în bani;
– în bani și în natură.
În caz de pluritate de arendași, obligația este conjunctă (divizibilă) da că solidaritatea sau
indivizibilitatea nu rezultă din contract1.
Termenul de plată, este cel convenit de părți. Arenda se plătește la locul convenit de părți. În lipsa
unei astfel de clauze, arenda se va plăti, conform regulilor generale (art. 1.494 C. civ .), la domiciliul sau
sediul arendatorului dacă este vorba de arendă în bani, respectiv la domiciliul sau sediul debitorului de
la data încheierii contractului, dacă este vorba de arendă în produse agricole.
În cazul nerespectării obligației de plată a are ndei, arendatorul poate cere, conform regulilor
generale:
– executare silită;
– rezilierea contractului cu daune -interese.
Evident că atunci când durata arendării a expirat și arendașul nu a plătit arenda, arendatorul are
interes să ceară doar executarea s ilită a obligației.
Excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) poate fi invocată numai
dacă arenda urma să fie plătită cu anticipație și lucrul nu s -a predat.
Caracterul executoriu al contractului de arendare. În ideea de a facilita realizarea dreptului
arendatorului la obținerea arendei, actualul Cod civil a dat valoare de titlu executoriu contractului de
arendă încheiat în formă autentică. Art. 1.845 C. civ. face referire în privința caracterului executoriu, l a
„contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum și cele înregistrate la consiliul local”.
Înseamnă că au valoare de titlu executoriu și contractele care, fără a fi încheiate în formă autentică, sunt
încheiate în scris și sunt înregistrate l a consiliul local.
Pentru realizarea dreptului arendatorului la arendă, la termenele și în modalitățile stabilite în
contract, nu mai este nevoie ca arendatorul să formuleze o acțiune în justiție, ci el poate trece direct la
executarea silită a obligației debitorului.

3. Obligația de a folosi bunurile arendate cu prudență și diligență. Arendașul trebuie să utilizeze
întotdeauna lucrul luat în arendă ca un bun proprietar și conform destinației avute în vedere la încheierea
contractului, respectiv în scopu l exploatării agricole. Vinovăția lui sub aspectul neîndeplinirii acestei
obligații se apreciază după tipul abstract al omului diligent și prudent (culpa levis in abstracto) , așa cum
rezultă din normele de ordin general ale art. 1.480 C. civ.
Dacă arendașu l nu întrebuințează bunul – în tot sau în parte – potrivit destinației sale sau efectuează
transformări neautorizate arendatorul are dreptul să opteze între:
– a solicita daune -interese;
– a cere repunerea lucrului în situația anterioară2;
– a cere rezilie rea contractului și eventual daune -interese.
Obligația de a întrebuința bunul ca un bun proprietar implică și obligația de a întreține lucrul, pe tot
timpul contractului de arendare, în stare de întrebuințare așa cum a fost predat. Cade astfel în sarcina
arendașului și obligația de a efectua toate reparațiile mici (locative). Reparațiile, indiferent de natura lor
(chiar și cele locative), nu cad în sarcina arendașului dacă au fost cauzate de vechimea lucrului, dacă
necesitatea lor a fost determinată de un c az fortuit sau de forță majoră, sau din culpa arendatorului,
inclusiv dacă sunt determinate de viciile de construcție3. Cel care va trebui să facă proba acestor
împrejurări este arendașul.
Dacă însă degradarea lucrului se datorează culpei arendașului, el v a fi obligat să facă reparațiile pe
cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative4.

1 Vezi și Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 150.
2 A se vedea în acest sens art. 1.031 NCPC.
3 TS, s. civ., dec. nr. 104/1981, în CD 1891, p. 85.
4 Fr. Deak, Tratat de drept civil… 2001 , p. 149: arendașul are această obligație și dacă întârzie să facă reparațiile locative și acest
fapt provoacă stricăciuni mai importante.

115
Folosirea bunului ca un bun proprietar și conform destinației sale1 mai impune arendașului și
obligația de a nu schimba categoria de folosință a terenului decât cu acordul prealabil dat, în scris, de
către proprietar și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare (art. 1.839 C. civ.).

4. Obligația de restituire a bunurilor luate în arendă. La încetarea contractului arendașul trebuie
să restituie bunurile arendate în starea în care le -a primit, conform inventarului făcut la predarea
bunurilor. Dacă un asemenea inventar nu a fost făcut, se prezumă iuris tantum că bunurile au fost primite
în bu nă stare (art. 1.821 C. civ.). Prezumția fiind relativă poate fi combătută de arendaș prin dovada
contrară.
În caz de nerestituire a bunului arendat, arendatorul,poate cere executarea silită a obligației de
restituire, deoarece prin ipoteză, contractul est e încheiat în formă autentică, iar potrivit normelor
generale din materia locațiunii contractul încheiat în formă autentică constituie titlu executoriu în
privința obligației de restituire a bunului la încetarea contractului prin expirarea termenului [art. 1.809
alin. (2) C. civ.].
Dacă bunul a pierit din cauze neimputabile arendașului, acesta nu poate fi obligat la restituire.

Problema îmbunătățirilor efectuate de arendaș. Dacă pe parcursul arendării, arendașul a efectuat
lucrări autonome sau adăugate as upra bunului luat în arendă, aceste lucrări devin, prin accesiune,
proprietatea arendatorului. În raport de faptul că arendatorul este un detentor precar, el nu are dreptul
să facă lucrări autonome sau adăugate fără acordul proprietarului, astfel că în lip sa acordului acestuia
este considerat de rea -credință.
Ca urmare, ținând cont de dispozițiile art. 1.823 C. civ. arendatorul are dreptul de a păstra lucrările
adăugate și autonome efectuate asupra bunului pe durata arendării și nu poate fi obligat la desp ăgubiri
decât într -o singură situație și anume dacă arendașul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al
locatorului. Mai mult decât atât, în ipoteza în care lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al
arendatorului, acesta poate opta pentru ob ligarea arendașului la repunerea bunului în starea inițială, caz
în care poate pretinde și despăgubiri pentru orice pagubă pe care arendașul ar fi cauzat -o bunului prin
efectuarea lucrărilor.
În ipoteza în care lucrările au fost efectuate cu acordul preal abil al proprietarului, locatarul are
dreptul la despăgubiri conform convenției părților, la fel ca și locatarul.

Problema dreptului de retenție al arendașului. Normele generale din materia locațiunii , prevăd
că locatarul, în cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, nu are dreptul la despăgubiri
pentru lucrările adăugate și autonome efectuate asupra bunului pe durata locațiunii, iar locatarul nu
poate invoca, în acest caz, dreptul de r etenție. Acest text legal este aplicabil și contractului de arendare.
El ar putea invoca un astfel de drept doar în condițiile reglementărilor de ordin general din materia
obligațiilor, dacă a efectuat astfel de lucrări cu acordul proprietarului sau are un drept de creanță rezultat
din executarea unor lucrări care erau în sarcina arendatorului.
Dreptul de retenție nu conferă arendașului posesia bunului, el fiind un simplu detentor precar, astfel
că arendașul nu mai are dreptul la fructe și nici nu poate in voca deținerea sa pentru dobândirea, prin
uzucapiune, a dreptului de proprietate.

Obligația de a asigura bunurile arendate
Dispozițiile speciale în materie de arendare instituie în sarcina arendașului și obligația de a asigura
bunurile agricole pentru ri scul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamități
naturale. Obligația respectivă există chiar în lipsa unei stipulații în acest sens în contract.

1 Este avută în vedere atât schimbarea totală a destinației cât și schimbarea parțială dacă este de natură să aducă prejudicii
arendator ului. Posibilitatea arendatorului de a cere rezilierea contractului nu este condiționată de vreo daună pe care să i -o fi adus
schimbarea destinației lucrului. Este suficient să existe pericolul producerii unei astfel de daune datorate respectivei schi mbări a destinației
lucrului.

116
Suportarea riscurilor în contractul de arendare
În legătură cu suportarea riscur ilor în cazul contractului de arendare găsim referiri în art.
1.841 -1.843 din actualul Cod civil. În ceea ce privește riscul lucrului se aplică regulile generale.
Riscul lucrului. Paguba rezultată din pieirea fortuită a bunurilor arendate (animale, constr ucții,
mașini și utilaje) se suportă potrivit regulilor generale, de către proprietarul arendator (res perit domino) .
Dacă contractul a fost încheiat în calitate de arendator de către o persoană care nu este titulară a dreptului
de proprietate, riscul va r ămâne în sarcina proprietarului, potrivit regulii generale, deși se va răsfrânge
și asupra arendatorului.
Deoarece bunurile arendate se regăsesc în detențiunea arendașului care este obligat să ia măsuri
pentru păstrarea lor în bune condiții și să le resti tuie la încetarea contractului, pentru a scăpa de
răspundere el va fi ținut să facă dovada că pieirea s -a produs fără culpă din partea sa1, adică din o cauză
străină care nu -i poate fi imputată (caz fortuit sau forță majoră). Și în acest caz el va fi răspunzător dacă
lucrul a pierit după ce a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligației de restituire la încetarea
contractului (art. 1.525 C. civ.).

Riscul contractului
Riscul contractului privește soarta oblig ației arendașului de a plăti arenda și această problemă se
pune sub două aspecte:
a) În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate , riscul contractului este suportat de către
arendator, care devine debitor al unei obligații imposibil de executat, respecti v cea de asigurare a
folosinței bunurilor și, ca urmare, nu mai poate cere arendașului executarea obligației corelative.
În cazul în care bunul arendat piere în totalitate, contractul se desface de drept în baza art. 1.818 C.
civ. În caz de pieire parțial ă, potrivit aceluiași articol, arendașul poate cere fie reducerea proporțională
a arendei, fie rezilierea contractului, dacă scopul pentru care s -a încheiat contractul nu mai poate fi
realizat. În ambele situații, conform art. 1.818 alin. (3) C. civ., aren dașul nu are dreptul la daune -interese
El poate însă cere despăgubiri când a suferit pagube din cauze independente de distrugerea lucrului,
aceste prejudicii fiind supuse regulilor de drept comun, iar nu dispozițiilor speciale ale art. 1.818 C. civ.
(de ex emplu, plata cheltuielilor făcute cu întreținerea lucrului și cu semănarea recoltei culese de
arendator).
Arendașul este în drept să ceară o scădere din preț nu numai atunci când pieirea parțială a lucrului
s-a produs în timpul executării contractului, ci și când s -a produs după încheierea contractului, dar
înainte de începerea executării lui2.
b) Pieirea fortuită a recoltei (grindină, brumă, inundație, incendiu etc.). În caz de pieire fortuită a
recoltei trebuie făcută distincția între situația când arenda a fost stabilită sub forma unei cantități
determinate de produse agricole sau într -o sumă de bani determinată ori determinabilă în funcție de
valoarea unei cantități determinate de produse agricole și ipoteza când a fost stabilită sub forma unei
cote-părți din acestea sau într -o sumă de bani determinată în funcție de valoarea unei astfel de cote.
1. Dacă arenda a fost prevăzută de părți într -o cantitate determinată de produse sau în bani ,
riscul pieirii fortuite va fi suportat, în principiu, de către arendaș, deoarece cuantumul arendei nu
depinde de mărimea recoltei.
Totuși arendașul va avea dreptul să ceară o reducere proporțională de arendă dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții (ar t. 1.841 C. civ.):
– pieirea recoltei este urmarea unui caz fortuit sau de forță majoră;
– pieirea recoltei să fi avut loc înainte de culegerea ei, în caz contrar riscul va fi suportat de arendaș
ca proprietar al produselor obținute (res perit domino) ;
– să fi pierit cel puțin ½ din recoltă (în raport cu o recoltă mijlocie);
– contractul de arendare să nu se fi încheiat decât pe un an.

1 Vezi și TS, dec. civ. nr. 637/1978 , mai sus citată.
2 Gh. Beleiu, Contractul de arendare, p. 26.

117
Dacă contractul a fost încheiat pe mai mulți ani și a pierit înainte de a fi culeasă, mai mult de
jumătate din recolta unui an, arendașul poate cere reducerea arendei dacă pieirea nu s -a compensat prin
recoltele din ceilalți ani.
Art. 1.842 stabilește două excepții de la posibilitatea reducerii arendei stabilite în maniera arătată
mai sus, respectiv arendașul nu poate cere red ucerea arendei atunci când pieirea recoltei a avut loc după
ce a fost culeasă precum și în situația în care acesta a cunoscut cauza pagubei la momentul încheierii
contractului.

2. Dacă plata arendei urmează să se facă sub forma unei cote -părți din producț ie sau într -o sumă
de bani determinată în funcție de valoarea unei astfel de cote, pieirea recoltei se suportă proporțional
de ambele părți [art. 1.843 alin. (1) C. civ.];
– această soluție se aplică numai în cazul recoltei care nu a fost culeasă încă, ast fel că orice pieire
fortuită a recoltei se suportă de ambele părți;
– dacă recolta a fost culeasă (pieirea vizează nu recolta propriu -zisă, ci produsele agricole culese) și
plata urma să se facă în natură, riscul va fi suportat de ambele părți, proporționa l. Dacă totuși arendașul,
în acest caz, întârzie predarea arendei, arendatorul nu va mai suporta riscul pieirii recoltei culese afară
de situația în care se va dovedi că recolta ar fi pierit chiar dacă predarea se făcea la timp [art. 1.843 alin.
(2) C. civ .].
Dacă recolta a fost culeasă, dar arenda nu este stabilită în natură, ci prin echivalent în lei,
arendatorul nu mai suportă riscul pierii acestor produse deoarece nu mai are calitatea de proprietar
(coproprietar) al produselor culese, fiind doar credi torul unei creanțe bănești1.

Clauze contractuale privind suportarea riscurilor. Regulile arătate mai sus sunt aplicabile
atunci când părțile nu au cuprins în contractul lor clauze referitoare la risc. Dar arendatorul și arendașul
sunt liberi să stabileas că pe cale convențională modul cum vor fi rezolvate problemele legate de riscul
contractului.
Oricare dintre părți poate lua asupra sa suportarea riscurilor din contractul de arendare, fie că este
vorba de pieirea lucrului, de pieirea recoltei sau de ambe le situații și indiferent dacă suntem în prezența
unui caz de forță majoră sau a unui caz fortuit.
Secțiunea a IV -a
Încetarea contractului de arendare
Aspecte generale. Contractul de arendare poate înceta pentru cauzele generale de încetare a
contractului dar și pentru unele cauze speciale. Încetarea contractului are loc prin:
– expirarea termenului;
– acordul părților;
– rezilierea pentru neexecutarea obligațiilor;
– pieirea lucrului;
– desființarea titlului arendatorului;
– moartea, incapacitatea sau falimentul arendașului.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind contractul de arendare.
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, secțiune a
privind Reguli speciale în materie de arendare

1 Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 176.

118
INTREBARI RECAPITULATIVE

1. Ce bunuri intră în sfera noțiunii de bunuri agricole ?
…………………………………………………………………………………. . . . . . . . . .
…………………………………… ……………………… . . . . . . .
…………………………………………………………………….. . . .
………………………………………………………………… .
……………………………..

2. Înregistarea contractului la Consiliul local constituie o condiție de valabilitate sau
de opozabilitate?
………………………………………………………………………….. . . . . . . . . . .
……………………………………………………………………………. . . . .
…………………………………………………………………………….

3. Încheierea contractului în formă scrisă reprezintă o condiție de valabilitate a
contractului sau una referitoare la probațiune.?
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………… …………………………………………………………
………………………………………………….

4. Subarendarea este permisă în aceleași condiții ca și sublocațiunea?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………..

5.Contractul de arendare încetează prin moartea uneia d intre părți? Există diferențe sub
acest aspect față de locațiunea de drept comun?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………..

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Contractul de arendare este :
a. solemn;

119
b. poate fi și cu titlu gratuit;
c. consensual;
d. cu titlu oneros.

2.Contractul de arendare neîncheiat în formă scrisă:
a. este nul;
b. este valabil;
c. este valabil dar nu poate fi dovedit dacă nu este recunoscut.
3. În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul contractului este suportat de către:
a. arendator
b. arendaș
c. ambele părți.
4. În caz de pieire fortuită a recoltei :
a.trebuie făcută distincția între situația când recolta a fost stabilită sub forma unei cote –
părți din producție și ipoteza când a fost stabilită într -o cantitate determinată de produse;
b.nu trebuie făcută această distincție;
c.distincția este necesară doar când s -a prevăzut în con tract că riscul pieirii fortuite a
recoltei este suportat de arendaș.
5. Tacita relocațiune:
a. este permisă și la contractul de arendare;
b. nu este permisă din moment ce se pretinde o manifestare expresă a intenției de reînnoire
a contractului încă dinai nte de expirarea termenului contractual.
c. este permisă dacă intervine cu 3 luni înainte de expirarea termenului contractual.

TEST DE EVALUARE
1. Contractul de arendare:
a. Este un act de administrare;
b. Este un act de dispoziție;
c. Poate fi și act de administrare și de dispoziție, în funcție de durata pentru care
s-a încheiat.
2.Poate fi arendaș:
a.numai o persoană fizică;
b. numai persoanele juridice;
c. atât persoanele fizice cât și cele juridice.
3. În situația înstrăinării bu nului,
a. în principiu, contractul se menține;
b. contractul se desființează;
c. în principiu , se desființează doar dacă există o cl auză de încetare pentru caz de
înstrăinare.

120
4.Subarendarea:
a. este permisă;
b. este permisă numai dacă este parțială;
c. este interzisă indiferent că este totală sau parțială.
5. Uzufructuarul
a. poate avea calitatea de arenda tor;
b. nu poate avea această calitate;
c.poate avea această calitate doar dacă contractul se încheie pe o durată mai mică
de 3 ani.

121

TEMA NR. IX
CONTRACTUL DE ANTREPRIZA

OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de antrepriză;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
– Studentul să cun oască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:
Antrepriză,antreprenor, subantrepriză, preț forfetar , prețul pe deviz, executarea prestației,
obligație de rezultat, sau de diligență, ant repriza de construcții, Acțiunea directă a lucrătorilor ,
Răspunderea pentru calitatea construcțiilor .

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Definiție, natura juridică, delimitare și caracter e juridice
Dovada și durata contractului.
Condițiile de valabilitate ale contractului.
Efectele contractului de antrepriză .
.

CONȚINUTUL TEMEI
Secțiunea I
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului.

Definiție și considerații generale.

122
Contractul de antrepriză este definit de codul civil în articolul 1413 într-un mod insuficient
de precis. Se arată că prin antrepriză se înțelege „luarea săvârșirii unei lucrări drept preț determinat
când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare”. Pornind de la această caracterizare
putem defini contractul d e antrepriză ca pe un contract în baza căreia o persoană numită client
însărcinează o altă persoană numită antreprenor să execute în mod independent și pe riscul său o
anumită lucrare în schimbul unui preț.
Definiția dată de Codul civil pare a stabili că este esențial pentru existența contractului de
antrepriză ca lucrarea să se execute cu materialul clientului. Articolele 1478 și 1479 prevăd însă
posibilitatea ca antreprenorul să procure el materialul din care se execută lucrarea, astfel încât
condiția di n definiția dată de Codul civil în sensul ca materialul să fie al clientului, nu este esențială
pentru existența contractului.

Caracterele juridice.
Din definiția dată contractului analizat se pot desprinde trăsăturile acestuia. Antrepriza
este un contract:
– sinalagmatic deoarece crează obligații reciproce și interdependente;
– cu titlu oneros , deoarece fiecare parte încheie contractul având în vedere
contraprestația celeilalte părți; stabilirea unui preț care să reprezinte contraechivalentul
lucrării efectuate sau a serviciului prestat este de esența contractului, neexistând
contract de antrepriză cu titlu gratuit.
– comutativ;
– consensual, el fiind în principiu valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților.
Totuși când în anumite domenii legi speciale prevăd respectarea unei anumite forme la
încheierea contractului, nerespectarea acestora duce la nulitatea contractului.
– intuitu personae , dar numai în ceea ce privește organizarea și conducerea lucrărilor
de către antreprenor.Executarea în sine a lucrării poate fi însă încredințată de către
antreprenor unei alte persoane (subantreprenor). Totuși dacă în contract s -a prevăzut
obligația ca lucrarea să fie executat ă numai prin activitatea directă a antreprenorului,
atunci caracterul intuitu personae se extinde la întregul contract. Obligația de executare
a lucrării de către antreprenor există nu numai în situația când există o clauză expresă
în acest sens, ci și atu nci când această obligație este subînțeleasă ca urmare a scopului
concret al contractului, cum ar fi cazul angajării unui pictor pentru executarea unui
anumit tablou, când aptitudinile deosebite ale acestuia au constituit motivul contractării
lucrării resp ective .

Calificarea contractului
Dificultatea calificării contractului de antrepriză.
Datorită faptului că în contractul de antrepriză una din părți se obligă la o anumită
contraprestație pentru cealaltă, în schimbul unui preț, contractul de antrepriză prezintă as emănări
cu o serie de contracte în care se întâlnesc aceleași elemente, respec tiv contractul de vânzare –
cumpărare, contractul de muncă, contractul de mandat și contractul de locațiune.
A – Contractul de antrepriză și vânzarea . Contractul de antrepriză se delimitează cu
dificul tate de contractul de vânzare -cumpărare numai atunci când acesta se referă la un lucru viitor.
În acest caz se pune problema dacă suntem în prezența unei vânzări -cumpărări având ca obiect un
bun viitor sau suntem în prezența unui contract de antrepriză în care antreprenorul s -a obligat să
procure și materialele necesare executării lucrării. În rezolvarea acestei reale dificultăți, în doctrina
noastră s -a propus a se ține cont, după intenția părților, dacă procurarea materialului reprezintă
obligația princip ală în raport de valoarea muncii depuse, sau dacă, dimpotrivă, munca reprezintă
prestația principală, în raport de aceasta procurarea materialelor având doar un caracter accesoriu.
S-a spus că în primul caz suntem în prezența unui contract de vânzare -cumpă rare, pe când în al

123
doilea caz avem un contract de antrepriză.110 Aplicat fără o analiză profundă acest criteriu poate
deforma uneori realitatatea pentru că importanța muncii în unele situații nu se reflectă în evaluarea
bănească pe care o efectuează părțil e111. De aceea acest criteriu a fost completat în sensul că munca
realizată pentru nevoile particulare, după indicațiile particulare ale unui client relevă un contract
de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse standardizate, adaptate nevoilor tuturor este de
resortul vânzării.112

B – Contractul de antrepriză și contractul de muncă. Atât contractul de muncă cât și
contractul de antrepriză presupun efectuarea unor lucrări pentru altul în schimbul unei sume de
bani. Principalul element distinctiv dintre cele două contracte constă în faptul că antreprenorul
desfășoară o activitate în condiții de independență față de client, în timp ce angajatul realizează
lucrarea în timp ce se află într -un raport de subordonare față de antreprenorul său. Antreprenorul
își organizează singur munca, în condițiile pe care le consideră cele mai potrivite și, ceea ce este
foarte important, efectuează lucrarea pe riscul său, ceea ce nu se întâmplă în cazul con tractului de
antrepriză.Acest criteriu nu este întotdeauna apt pentru trasarea frontierei între contractul de
antrepriză și cel de muncă. De aceea uneori este nevoie de urmărirea unor criterii suplimentare,
cum ar fi criteriul modului de plată. Astfel, ant reprenorul este plătit pentru munca efectiv efectuată
în timpce angajatul este plătit, în principiu, după durata timpului de lucru.

C – Contractul de antreprizăși contractul de mandat. Distincția dintre cele două
contracte, care ambele obligă la prestarea unui serviciu, este sesizabilă pornind de la obiectul celor
două convenții. În timp ce în contractul de mandat mandatarul se obligă să încheie pentru mandant,
un anumit act juridic, în contractul de antrepriză antreprenorul se obligă în mod obișnuit să
efectueze o prestație materială . Este adevărat că în ultimul timp s -a ajuns la ceea ce se numește o
dematerializare a contractului de antrepriză și el poate avea ca obie ct și unele activități
intelectuale113, dar nu încheierea de acte juridice.
D. Contractul de antrepriză și contractul de locațiune. Există o deosebire de esență
între aceste două cont racte. În contractul de locațiune se pune la dispoziția unei părți folosința unui
bun pe o durată determinată iar prețul pentru această prestație depinde de durata pentru care se
asigură folosința bunului respectiv. În contractul de antrepriză obiectul nu îl constituie folosința
unui lucru, ci executarea unei lucrări, iar prețul pentru efectuarea acesteia nu depinde de durata
contractului.
ului. Astfel, dacă terenul aparține constructorului suntem în prezența unei vânzări a unui
imobil ce urmează a se co nstrui. În schimb dacă terenul aparține clientului vom fi în prezența unui
contract de antrepriză.
Nu se pun probleme de calificare nici atunci când materialele necesare construcției aparțin
clientului. În acest caz este, evident, vorba de un contract de antrepriză.

Secțiunea a II -a
Formarea contractului de antrepriză
Condițiile de valabilitate ale contractului sunt cele din dreptul comun. Contractul de antrepriză
este un contract consensual, astfel încât consimțământul nu trebuie exprimat în vreo formă
specială, iar dovada contractului se face după regulile de probațiu ne de la actele juridice.
Sub aspectul capacității necesare pentru încheierea contractului, trebuie avut în vedere dacă
contractul reprezintă pentru client un act de dispoziție, cum este, de exemplu, construirea unei

110 A se vedea Fr. Deak, op. cit. p.317.
111 Huet, op. cit .,p. 1268.
112 Ibidem
113 A se vedea sub acest aspect Ph. Malaurie , L. Aynes, op. cit. p.386 și bibliografia citată de autor.

124
case, sau doar un act de administrare, cum ar fi repararea acoperișului unei case, în acest din urmă
caz actul putând fi încheiat și de o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă. În privința
antreprenorului se cere întotdeauna capacitate deplină de exercițiu, antrepriza reprezentând pentr u
el un act de dispoziție114.
Dispozițiile art. 1.655 alin. (1) C. civ. din material incapacităților de a vinde se aplică în mod
corespunzător și contractului de antrepriză.
În ceea ce privește obiectul obligațiilor părților contractului, acesta este dublu. Avem în
vedere, pe de o parte, prestația la care se obligă antreprenorul și, pe de altă parte, prețul care trebuie
plătit pentru lucrarea respectivă de către beneficiar.
Prestațiile antreprenorilor sunt azi din cele mai diverse, cum ar fi:edificarea unor construcții,
repararea unor bunuri, efectuarea de consultații și tratamente medicale, consultații juridice,
meditații, efectuarea de expertize, proiecte, organizarea unor spectacole etc. Se constată deci că
prestația antreprenorului poate privi atât un bu n material cât și unul imaterial.
În legătură cu obiectul obligației beneficiarului, se impun câteva referiri cu privire la preț.

Prețul. Prețul poate consta, conform art. 1.854 C. civ., într -o sumă de bani sau în orice alte
bunuri sau prestații.
Prețul trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.
Contractul de antrepriză nu este obligatoriu să aibă stabilit, de la început, un preț determinat.
Explicația constă în faptul că prețul depinde de o activitate umană a cărei întindere nu este
întotdeauna cunoscută de la început115. Prețul poate fi:
– forfetar;
– estimat; sau
– în funcție de valoarea lucrărilor sau serviciilor.
De asemenea este posibil ca părțile să nu fi stabilit un preț la încheierea contractului. Pentru
această ipoteză, art. 1.854 C. civ. stabilește că beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori
calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munc a
depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându -se în
vedere și uzanțele existente.

Prețul forfetar este cel care se stabilește global, pentru întreaga lucrare și anticipat, pornind
de la munca ce trebuie efe ctuată. În această situație, prețul nu mai poate fi modificat fără acordul
beneficiarului chiar dacă lucrarea presupune cheltuieli mai mari decât cele estimate de către
antreprenor la încheierea contractului. Este o aplicație a principiului forței obligato rii a
contractului. O modificare a prețului ar fi posibilă doar în ipoteza în care părțile au convenit asupra
unei clauze de revizuire a prețului. În ceea ce privește lucrările suplimentare, care nu au fost
prevăzute în contract și au fost acceptate de ben eficiar, acestea trebuie să fie plătite, prețul urmând
să fie stabilit prin înțelegerea părților sau în caz de neînțelegere de către instanța de judecată. În
cazul antreprizei de construcții însă, dacă antreprenorul s -a obligat să efectueze lucrarea pe baz a
unui plan convenit cu clientul și a făcut schimbări sau adăugiri la planul respectiv, el nu poate cere
o majorare a prețului decât dacă aceste modificări au fost aprobate de către beneficiar și prețul lor
a fost stabilit de comun acord.
Pe de altă parte , nici beneficiarul nu poate cere o reducere de preț pe considerentul că lucrarea
sau serviciile au costat mai puțin decât prețul convenit. Ieftinirea sau scumpirea materialelor sau a
muncii nu dă în cazul acestui gen de preț dreptul la diminuarea sau majo rarea lui. Părțile pot
conveni însă o indexare a prețului în funcție de evoluția prețurilor, o astfel de clauză nefiind
incompatibilă cu prețul forfetar.

114 Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 195; C. Toader, op. cit ., p. 204.
115 A se vedea D. Mainguy, op. cit ., p. 308.

125
Acest tip de preț poate prezenta avantaje sau inconveniente pentru părți. Pentru beneficiar este
avant ajos pentru că știe de la început cuantumul prețului și nu e supus unor tendințe abuzive ale
antreprenorului. Pe de altă parte poate fi și dezavantajos deoarece există riscul ca antreprenorul să
folosească material de proastă calitate sau muncă mai puțin c alificată.
Pentru antreprenor există riscul de a suporta cheltuieli în plus generate de dificultăți
neprevăzute ale lucrării, deoarece contra riscurilor monetare și economice se poate ușor apăra dacă
este diligent și introduce o clauză de indexare116.
Prețu l forfetar rămâne neschimbat chiar dacă pe parcursul executării lucrării s -au adus
modificări cu privire la condițiile de executare inițial prevăzute. Face excepție situația când părțile
au convenit plata suplimentară pentru aceste lucrări.
Prețul stabilit în funcție de valoarea lucrărilor sau serviciilor. Spre deosebire de prețul
forfetar acesta nu este determinat de la început, ci doar determinabil, fiind stabilit doar provizoriu.
Este un preț stabilit în funcție de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor
furnizate. El se stabilește articol cu articol pe baza unui deviz și nu poate fi determinat definitiv
decât la finalizarea lucrărilor117. Un exemplu ar putea fi edificarea unei constru cții cu materialele
clientului, când prețul lucrării se stabilește pe unitate de timp. Devizul se întocmește de regulă în
formă scrisă dar nu este supus unor reguli particulare. După cum s -a arătat în doctrină el poate
constitui, în funcție de voința părți lor sau de uzanțe, fie un element de negociere fie o promisiune
de contract118.
În cazul acestui gen de preț, în raport de dispozițiile art. 1.866 C. civ. antreprenorul este ținut,
la cererea beneficiarului, să îi dea socoteală despre stadiul lucrărilor, des pre serviciile deja prestate
și despre cheltuielile deja efectuate.

Prețul estimat. Un alt gen de preț poate fi prețul estimat. Este un preț care se stabilește la
încheierea contractului prin estimare și în cazul său antreprenorul trebuie să justifice ori ce creștere
a prețului.
Beneficiarul nu este ținut să plătească această creștere decât în măsura în care ea rezultă din
lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii
contractului. În cazul în care nu au fost necesare astfel de lucrări sau servicii suplimentare, prețul
inițial este singurul care poate fi pretins.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului de antrepriză
Obligațiile antreprenorului

1. Executarea prestației
Obligația de a executa lucrarea sau serviciul la care s -a obligat reprezintă principala prestație
a antreprenorului. Conținutul concret al acestei obligații rezultă din clauzele contractului. Obligația
poate consta, de exemplu, în edificarea unei construcții, confecționarea unor obiecte de
îmbrăcăminte, în repa rarea unui autovehicul, în acordarea unei consultații juridice etc.
Obligația trebuie îndeplinită la termenul prevăzut în contract.
Când contractul de antrepriză are ca obiect o prestație cu privire la un lucru, de a -l construi
sau de a -l repara, intervin obligații suplimentare, accesorii pentru antreprenor. Astfel, dacă
materialul este predat antreprenorului de către client, primul își asumă și obligația de a conserva
materialul respective și a -l folosi potrivit destinației sale. După îndeplinirea obligați ei sale,
antreprenorul trebuie să justifice modul cum au fost întrebuințate materialele respective și să
restituie ceea ce nu a folosit la lucrarea contractată. De asemenea, în ipoteza în care s -a obligat la

116 Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, Contracte speci ale, Ed. Wolters Kluwer, 2009, p. 421.
117 Idem , p. 422. Se dă exemplul construcției unui zid în care prețul este stabilit pe unitate de timp.
118 A se vedea în acest sens Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, op. cit. , p. 392.

126
realizarea unui bun material, el trebuie să -l conserve și să -l predea clientului în condițiile
convenite. În ipoteza în care antreprenorul lucrează cu materialele sale aceste obligații nu există,
existând doar obligația de a răspunde pentru calitatea materialelor folosite.
În cazul în care antreprenorul nu execută lucrarea la care s -a obligat, beneficiarul poate să
ceară rezoluțiunea contractului și despăgubiri. El poate însă opta și pentru executarea silită a
obligației asumată de antreprenor în condițiile specifice de executare a obligațiilor de a face .
Atunci când aptitudinile personale ale antreprenorului sunt esențiale pentru executarea
contractului, cum ar fi cazul unui medic care se obligă să execute o operație sau al unui pictor să
execute un tablou, clientul nu poate cere să fie el autorizat să e xecute lucrarea pe cheltuiala
antreprenorului, fapt posibil în alte situații, ci trebuie să se mulțumească cu posibilitatea de a cere
rezoluțiunea contractului, cu daune -interese pentru neexecutare.

Natura obligației asumate de antreprenor. Responsabilita tea antreprenorului depinde în
mod esențial de natura obligației acestuia, respectiv dacă aceasta poate fi calificată ca o obligație
de rezultat, sau doar ca una de diligență. Natura acestei obligații se va stabili în funcție de clauzele
contractului
Suban trepriza. Antreprenorul poate executa personal lucrarea încredințată sau poate apela la
un subantreprenor, această din urmă posibilitate existând numai în ipoteza în care executarea
lucrării nu a fost contractată cu intenția manifestată de a fi și executat ă de antreprenor, nu numai
coordonată.
Subantrepriza reprezintă operațiunea prin care un antreprenor încredințează, sub
responsabilitatea sa, executarea unor părți sau elemente ale lucrării sau serviciilor convenite cu
beneficiarul, unei alte persoane numi tă subantreprenor.
Între subantreprenor și beneficiar nu se nasc relații contractuale. În raport cu beneficiarul
responsabilitatea executării lucrării revine antreprenorului. Subantreprenorul se obligă numai față
de antreprenor. Acesta este cel care trebui e să plătească subantreprenorului prețul lucrării efectuate
și nu beneficiarul.
Riscul pieirii lucrării înainte de recepție. În situația în care antreprenorul nu mai poate preda
lucrarea la care s -a obligat din cauza neimputabile beneficiarului, trebuie f ăcută distincție între
situația când materialul a fost predat de client și cea în care a fost procurat de antreprenor.

a. Dacă materialele au aparținut clientului și au pierit în mod fortuit, riscul pierii lor este
suportat de către client în calitate de proprietar (res perit domino) . Antreprenorul are însă obligația
să dovedească faptul că lucrurile au pierit fără culpă din partea sa, tocmai datorită obligației pe
care o are de a conserva lucrurile respective cât și pentru faptul ca în calitate de debitor contractual
culpa sa este prezumată și poate fi absolvit de răspundere numai dovedind existența unei cauze
străine, exoneratoare. În situația în care a pierit lucrarea efectuată și nu materialele, art. 1.860 alin.
(2) C. civ. obligă pe beneficiar să supor te cheltuielile cu refacerea lucrării numai dacă pieirea
acesteia s -a datorat unor vicii ale materialelor. Dacă pieirea lucrării nu se datorează unui viciu al
materialelor dar nici nu este imputabilă antreprenorului, beneficiarul este obligat să furnizeze din
nou materialele.

b. Atunci când materialele au fost procurate de antreprenor , în scopul de a fabrica sau
construi un lucru, antreprenorul trebuie să realizeze și să predea bunul respectiv, la termenul
convenit. Dacă lucrul piere înainte de a fi predat , riscul îl suportă antreprenorul care este dator să
o refacă pe cheltuiala sa și cu respectarea condițiilor și termenelor inițiale (art. 1.860 C. civ.).
Această soluție se explică prin faptul că antreprenorul rămâne proprietarul materialelor până când
predă lucrarea clientului și suportă riscul pieirii fortuite în calitate de proprietar.
Soluțiile de mai sus nu se aplică în ipoteza în care pieirea sau deteriorarea lucrului sau a lucrării
are loc după recepția lucrării. În acest caz se poate pune, eventual problema răspunderii
antreprenorului pentru viciile lucrării sau pentru lipsa calităților convenite.

127

2. Obligația de informare a beneficiarului
Este o obligație pe care antreprenorul nu o avea în reglementarea Codului civil anterior. Ea nu
este o obligație tipic contractuală pentru că apare numai în condițiile anumitor împrejurări ivite pe
parcursul derulării contractului. Obligația este introdusă prin art. 1.858 al actualului Cod civil și
potrivit acestuia a ntreprenorul este obligat să îl informez e fără întârziere pe beneficiar dacă
normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi
primejduită din cauza:
a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul
le-a pus la dispoziție;
b) instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;
c) existenței sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.
Obligația de informare există, deci, atunci când este primejduită, din anumite mo tive:
– normala executare a lucrării;
– trăinicia ei;
– folosirea potrivit cu destinația acesteia.
3. Obligația de garanție pentru vicii
Atunci când obiectul contractului îl constituie fabricarea sau r epararea unui lucru,
antreprenorul răspunde în toate cazurile pentru viciile ascunse atât în ceea ce privește materialele
cumpărate de el cât și cu privire la lucrarea executată și aceasta chiar și în situația în care lucrarea
nu a fost executată de către el personal.
Obligația de garanție pentru viciile ascunse nu există în cazul în care antrepriza a avut ca obiect
efectuarea unor prestații intelectuale.
Art. 1.863 C. civ. reglementând răspunderea antreprenorului pentru viciile lucrării și calitățile
conve nite, se limitează să facă trimitere la obligația de garanție pentru viciile lucrului vândut, care
se aplică în mod corespunzător. Ca urmare, condițiile răspunderii și modul de repararea a
prejudiciului, sunt cele prevăzute de lege cu privire la obligația de garanție a vânzătorului pentru
viciile ascunse ale lucrului vândut.

Termenul de prescripție . Termenul de prescripție al acțiunii beneficiarului pentru antrenarea
răspunderii antreprenorului referitor la daunele provocate de viciile ascunse ale lucrări i este cel
general, de 3 ani. Momentul de la care începe să curgă termenul menționat este cel prevăzut de art.
2.531 C. civ. pentru toate situațiile în care există răspundere pentru viciile ascunse. Potrivit acestei
dispoziții legale, dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile
ascunse începe să curgă:
a) în cazul unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la împlinirea unui an de la data
recepției finale a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când
prescripția va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data recepției finale a construcției,
afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data
descoperirii.
Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a),
respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).
Antreprenorul răspunde nu numai în cazul în care efectuează personal lucrările la care s -a
obligat, ci și pentru cele efectuate de persoanele întrebuințate de el, indiferent că este vorba de
lucrători sau subantreprenori.

Obligațiile beneficiarului

1. Obligația de plată a prețului
Contractul de antrepriză fiind un contract cu titlu oneros, principala obligație a clientului este
ceea de plată a prețului și ea trebuie îndeplinită la termenul convenit de p ărți sau prevăzut de lege.

128
Dacă părțile nu au prevăzut nimic sub acest aspect, prețul se plătește la finalizarea lucrării
contractate, mai concret la momentul recepției (art. 1.864 C. civ.), dar nu este exclusă nici plata
eșalonată a prețului.
Garanția pl ății prețului. Antreprenorul beneficiază de unele posibilități de acțiune care -i
permit să -și realizeze drepturile în cazul în care beneficiarul nu -și execută obligația analizată. În
primul rând, ca în orice contract sinalagmatic, el poate invoca excepția de neexecutare a
contractului, dar acest lucru este posibil doar atunci când s -a convenit plata, cel puțin parțială, a
prețului înainte de recepția și predarea lucrării.
Dacă lucrarea a fost executată și obligația de plată a prețului nu este îndeplinită, a ntreprenorul
beneficiază de un drept de retenție asupra bunului, până la plata integrală a prețului.
În plus, el beneficiază și de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită și conservată în
condițiile legii (art. 1.869 C. civ.).

2. Obligația de a rece pționa și prelua lucrarea sau bunul
După finalizarea lucrării de către antreprenor, beneficiarul are obligația de a recepționa
lucrarea. Pentru realizarea acestui scop, antreprenorul trebuie să facă o comunicare beneficiarului
prin care să -l înștiințeze că lucrarea este finalizată. După primirea comunicării, într -un termen
rezonabil, beneficiarul este obligat să verifice lucrarea și dacă aceasta corespunde să o
recepționeze, iar dacă este cazu l să o și ridice.
Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat
antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socotește recepționată fără rezerve [art. 1.862 alin.
(2) C. civ.].
Recepția are semnificația verific ării lucrării efectuate de antreprenor și a aprobării acesteia.
Ea reprezintă un act important prin consecințele sale, consecințe ce se manifestă în 3 planuri:
– ea marchează momentul când riscul pieirii fortuite a bunului realizat prin contract trece de l a
antreprenor la client;
– are semnificația renunțării clientului la invocarea unor eventuale vicii aparente ale lucrării.
Acest lucru se întâmplă numai în situația în care clientul recepționează bunul fără a face obiecțiuni
cu privire la calitatea acestu ia; Recepția nu -l exonerează pe antreprenor de răspunderea pentru
viciile ascunse ale bunului.
– dacă nu s -a stabilit un termen de plată a prețului, recepția finală marchează momentul de la
care obligația de plată a prețului devine scadentă precum și locul unde trebuie făcută plata.
Recepția poate fi făcută și cu rezerve atunci când clientul are unele nemulțumiri în ceea ce
privește unele elemente ale lucrării. Efectuarea recepției cu rezerve nu împiedică transferul
riscurilor asupra clientului, dar obligă antreprenorul să efectueze remedierile necesare, dacă ele
sunt fondate.

Vânzarea bunurilor neridicate în termen. Când contractul de antrepriză se referă la un bun
material executat cu materialul beneficiarului și dacă beneficiarul nu preia bunul la momentul
convenit pentru recepție sau, dacă lucrarea nu s -a efectuat la termenul convenit, după finalizarea
bunului, ant reprenorul poate să vândă bunul pe seama beneficiarului. Vânzarea este condiționată
de neîndeplinirea obligației de ridicare a bunului în termen de 6 luni de la data convenită pentru
recepție sau de la data finalizării lucrării și de înștiințarea în scris a beneficiarului despre intenția
de vânzarea lucrului. La fel este în situația în care bunul aparține beneficiarului și antreprenorul a
executat un serviciu cu privire la acesta.

Acțiunea directă a lucrătorilor. În vederea ocrotirii mai energice a intereselor lucrătorilor
folosiți de antreprenor, art. 1.856 C. civ. a creat posibilitatea unei acțiuni directe a acestora
împotriva beneficiarului, pentru plata salariilor lor, dar numai în măsura în care clie ntul este dator
antreprenorului. Textul legal menționat prevede că „în măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate
pentru prestarea serviciilor sau executarea lucră rii contractate au acțiune directă împotriva

129
beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acțiunii”.
Pentru a fi exercitată cu succes acțiunea directă este necesar ca:
– cel care o ex ercită să aibă calitatea de lucrător folosit de antreprenorul care a realizat lucrarea
sau a prestat serviciul;
– lucrătorul să aibă o creanță împotriva antreprenorului, izvorâtă din activitatea desfășurată la
acesta pentru realizarea lucrării sau executar ea serviciului;
– să existe o datorie a beneficiarului față de antreprenor izvorâtă din contractul de antrepriză.
Acțiunea directă reprezintă o opțiune pentru lucrători, nefiind obligatorie, însă ea are avantajul
că îi apără pe titularii ei de concursul ce lorlalți creditori ai antreprenorului sau de falimentul
acestuia, situații pe care ei le -ar avea de suportat dacă ar acționa pe calea acțiunii oblice.
Secțiunea a IV -a
Încetarea contractului de antrepriză
Contractul de antrepriză poate înceta atât potrivit regulilor generale care se aplică în materie
de încetare a contractului, cât și în cazul unor situații speciale.
În general, contractul încetează prin executarea lui de către părți, dar poate avea aceeași
consecință și rezoluțiunea contractului ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligațiilor
contractuale, precum și intervenția unei cauze fortuite care împiedică în mod definitiv executarea
contractului.
Reglementarea de la antrepriză cuprinde dispoziții referitoare l a încetarea con tractului prin
deces și ca urmare a rezoluțiunii sau rezilierii lui.

Decesul beneficiarului sau al antreprenorului
Art. 1.870 C. civ. stabilește regula potrivit căreia d ecesul beneficiarului nu determină încetarea
contractului. Totuși dacă decesul face imposibilă sau inutilă executarea lucrării sau serviciului,
este firesc să se ajungă la încetarea contractului și reglementarea legală este în acest sens.
În ceea ce privește decesul antreprenorului, nici acesta nu duce în principiu, la înce tarea
contractului. Totuși dacă suntem în prezența unui contract care s -a încheiat având în vedere
aptitudinile personale ale antreprenorului, moartea acestuia are drept consecință încetarea
contractului. La fel este situația și în cazul în care antrepreno rul devine, fără culpa sa, incapabil de
a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul. Și în acest caz contractul încetează doar dacă a fost
încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului.
Situația decesului vizează în mod evident antreprenorul persoană fizică. De aceea, în practică,
acest caz de încetare a contractului este mai rar.
Încetarea contractului pentru decesul antreprenorului nu intervine în cazul existenței, în contract,
a unei clauze din care rezultă continuarea acestuia cu moștenitorii antreprenorului.
.

Rezoluțiunea sau rezilierea contractului
Neîndeplinirea de către părți, fără justificare, a obligațiilor contractual duce la rezoluțiunea
contractului potrivit dreptului comun. Art. 1872 și 1873 C. civ. prevăd unele situații speciale de
neîndeplinire, fără justificare, a unor obligații ale părțil or, cu consecința posibilității de a se ajunge
la rezoluțiune sau, eventual, la reziliere dacă e vorba de prestații succesive. Astfel, beneficiarul are
dreptul să obțină rezilierea sau, după caz, rezoluțiunea contractului în cazurile în care, fără
justific are:
a) respectarea termenului convenit pentru recepția lucrării a devenit vădit imposibilă;
b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit și într -un termen stabilit de
beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsuril e constatate și nu schimbă
pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;

130
c) nu se execută alte obligații ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.
Secțiunea a V -a
Reguli specia le privind antrepriza de construcții
Deși contractul de antrepriză permite executarea de lucrări în domenii foarte variate, cel mai
cunoscut gen de antrepriză este cea de construcții. Pr in intermediul acestui contract se asigură
construirea de clădiri și a altor imobile, cum ar fi căi de comunicații, baraje, poduri, garduri
încorporate solului, pivnițe etc. Poate avea ca obiect nu numai construirea, ci și modificarea,
amenajarea, extinder ea etc. a imobilelor menționate, cu singura condiție ca să fie vorba de lucrări
care necesită autorizație de construire, deoarece legiuitorul, prin art. 1.874 C. civ., limitează
antrepriza de construcții la lucrările ce necesită autorizație de construcție. Aceasta înseamnă că
lucrările care nu necesită autorizație de construcție, chiar dacă sunt executate asupra construcțiilor,
rămân supuse dispozițiilor comune în materie de antrepriză și nu li se aplică regulile special de la
antrepriza de construcții.
Contractul de antrepriză având ca obiect construcții are chiar în cuprinsul Codului civil unele
reglementări speciale, norme de asemenea natură existând și în unele legi speciale cum sunt Legea
nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și Lege a nr. 10/1995 privind calitatea în
construcții.
Dispozițiile speciale ale Codului civil în materie de antrepriză de construcții cuprind
reglementări referitoare la obligațiile accesorii ale beneficiarului, la obligația antre prenorului de a
comunica împre jurările care împiedică executarea lucrărilor, la recepție și riscul contractului
precum și la răspunderea pentru viciile lucrării.
În antrepriza de construcții obligațiile părților sunt asemănătoare cu cele de la antrepriza de
drept comun. Totuși datorită specificului lucrării executate, legea stabilește o serie de obligații
speciale atât pentru beneficiar cât și pentru antreprenor, obligații fără de care executarea în bune
condiții a contractului de antrepriză ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

Obligații accesorii ale beneficiarului
Art. 1.875 C. civ. instituie în sarcina beneficiarului antreprizei de construcții obligația de a
obține toate autorizațiile cerute de lege pentru executarea lucrării. În vederea executării acestei
obligații, antreprenorul trebuie să coopereze cu beneficiarul, furnizându -i informațiile necesare pe
care le deține sau pe care ar trebui să le dețină în considerarea specializării s ale. Este firesc să fie
așa întrucât antrepriza de construcții are ca obiect doar lucrări care necesită autorizație de
construcție. În toate situațiile lucrarea nu poate fi executată fără această autorizație deoarece
intervine răspunderea contraven țională sau chiar penală dar și alte consecințe ce se reflectă în
imposibilitatea de intabulare a dreptului de proprietate.
Beneficiarul are și obligația de a permită antreprenorului, în măsura în care este necesară
pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalațiilor proprii de alimentare cu apă și a
altor utilități ce deservesc imobilul.
Art. 1.876 C. civ. instituie în favoarea beneficiarului un drept de control al executării lucrărilor.
Astfel, pe tot parcursul executării lucrărilor, beneficia rul are dreptul să controleze stadiul de
execuție, calitatea și aspectul lucrărilor efectuate și ale materialelor întrebuințate, precum și orice
alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligațiilor sale contractuale. Deci,
beneficia rul poate chiar înainte de finalizarea lucrării să verifice calitatea materialelor folosite și
calitatea și aspectul lucrării. Constatările, ca și instrucțiunile sale vor fi comunicate antreprenorului
în scris, dacă nu s -a convenit altfel. Mai mult decât a tât, în actul unor părți din lucrare care nu mai
pot fi verificate ulterior deoarece urmează să fie acoperite de alte părți ale construcției, beneficiarul
este chiar obligat să constate, împreună cu antreprenorul, existența părții finalizate și conformitat ea
acesteia cu dispozițiile legale și clauzele contractului. Pentru ca beneficiarul să poată verifica
această parte din lucrare, dacă nu s -a convenit altfel, antreprenorul trebuie să îl convoace pe

131
beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui ter men rezonabil. Acest termen se stabilește în
funcție de uzanțele existente, în raport cu natura lucrării și locul situării acesteia. În cazul în care
beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în maniera amintită, antreprenorul are dreptul să
realiz eze constatarea și să întocmească actul corespunzător pentru lucrarea sau lucrările ce
urmează a fi acoperite.

Obligația antreprenorului de a comunica greșelile sau lipsurile în lucrările de proiectare.
Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
În cazul în care, în cursul executării contractului, antreprenorul constată greșeli sau lipsuri în
lucrările de proiectare în temeiul cărora s -a încheiat contractul, el este obligat să comunice de
îndată beneficiarului și proiectantului constatările sale, îm preună cu propunerile de remediere, în
măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale profesionale, precum și să ceară
beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare [art. 1.877 alin. (1) C. civ. ].
Dacă beneficiarul nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greșelilor sau
lipsurilor semnalate ori dacă deși s -au adus modificări lucrărilor de proiectare greșelile nu sunt
remediate în mod corespunzător, antreprenorul poate să suspende exe cutarea lucrărilor,
înștiințându -i de îndată despre aceasta pe beneficiar și proiectant. Se observă că suspendarea
lucrărilor reprezintă o facultate pentru antreprenor și nu o obligație. Din punctul nostru de vedere
această dispoziție legală trebuie corobo rată cu art. 1.859 alin. (2) C. civ. unde se prevede că „dacă
lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor,
antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancțiunea de a prelua riscul și de a
răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților.”
Recepția lucrării
Dispoziții special sunt instituite și în materie de recepție. Spre deosebire de recepția de la
antrepriza de drept comun, art. 1.878 C. civ. vorbește aici de două tipuri de recepție, respectiv o
recepție provizorie și o recepție finală. Din moment ce se face această distincție era firesc să se
facă referire la conținutul acestor noțiuni, dar Codul civil nu cuprinde dispoziții care să permită
delimitarea acestor noțiuni, mulțumindu -se să arate doar faptul că „După finalizarea construcției,
se va proceda, în condițiile legii, la recepția provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepția
finală” și că riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepției provizorii la terminarea l ucrării.
Deducem din reglementarea Codului Civil că recepția care se efectuează la finalizarea lucrării este
recepția provizorie și că ea marchează trecerea riscurilor lucrului la beneficiar.
Recepția este actul prin care beneficiarul declară ca acceptă, p reia lucrarea cu sau fără rezerve
și că aceasta poate fi dată în folosință. Prin actul de recepție se certifică faptul că executantul și -a
îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului și ale documentației de execuție
(art. 1 din H.G. nr. 273/1994).

Recepția provizorie
Recepția provizorie este, așa cum am arătat, cea care se efectuează la terminarea lucrărilor.
Pentru efectuarea acesteia antreprenorul trebuie să comunice beneficiarului data terminării tuturor
lucrărilor prevăzute în co ntract. Comunicarea se face printr -un act scris confirmat de beneficiar.
Comisiile de recepție pentru construcții și pentru instalațiile aferente acestora se vor numi de către
beneficiar și componența lor diferă în funcție de mărimea, natura și importanța construcției,
precum și de alte criterii.
.
După acceptarea recepției fără obiecții beneficiarul nu mai are dreptul la remedieri sau
diminuări de valoare. Bineînțeles, vor face excepție viciile ascunse descoperite în termenul legal.

Recepția finală
Este cea care se efectuează după expirarea perioadei de garanție. Perioada de garanție este cea
prevăzută în contract sau rezultată din lege.

132
Comisia de recepție finală poate recomanda admiterea recepției, admiterea cu obiecții,
amânarea sau respingerea recepț iei. În ultimele trei situații ea trebuie să propună măsuri pentru
înlăturarea neregulilor constatate. Dacă lucrarea nu respectă anumite exigențe esențiale comisia
trebuie să recomande beneficiarului respingerea recepției finale, caz în care se poate ajung e la
interzicerea folosirii lucrării iar beneficiarul care respinge recepția se va putea îndrepta pentru
recuperarea pagubelor împotriva celor vinovați de executarea cu vicii a construcției.

Răspunderea pentru calitatea construcțiilor
Răspunderea pentru viciile construcției executate conține și ea particularități față de antrepriza
de drept comun. Precizăm că pentru antrenarea răspunderii antreprenorului beneficiarul trebuie să
dovedească apariția viciilor în termenul de garanție, caz în care culpa antreprenorului este
prezumată. Pentru a nu fi tras la răspundere acesta trebuie să dovedească unele dintre cauzele
exoneratoare ce le vom arăta mai jos.

Începutul prescripției privind răspunderea pentru vicii. Termenele de garanție
Art. 1.879 C. civ. prevede că termenele de garanție contra viciilor lucrării sunt cele s tabilite
de legea specială. Această lege este în momentul de față Legea nr. 10/1995. Potrivit acestui act
normativ, proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanții și furnizorii de
materiale și produse pentru construcții, executantu l, responsabilul tehnic cu execuția atestat,
dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat, răspund potrivit obligațiilor ce le revin pentru
viciile ascunse ale construcției, ivite într -un interval de 10 ani de la recepția lucrării, precum și
după î mplinirea acestui termen, pe toata durata de existență a construcției, pentru viciile structurii
de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și de execuție în vigoare la data
realizării ei.
Se observă că sfera persoanelor chemate să r ăspundă pentru calitatea construcției, este mult
mai largă decât cea avută în vedere de Codul civil.
Sunt exceptate de la această răspundere clădirile pentru locuințe cu parter și parter plus un etaj
și anexele gospodărești situate în mediul rural și în sa tele ce aparțin orașelor, precum și
construcțiile provizorii.
Reglementarea din Legea nr. 10/1995 prevede deci un termen de 10 ani pentru orice viciu
ascuns al construcției și un termen echivalent cu durata de existență a construcției pentru viciile
struc turii de rezistență.
Legea nr. 10/1995 nefiind aplicabilă construcțiilor cu parter sau cu parter și etaj din mediul
rural și din satele ce aparțin orașelor, înseamnă că pentru acestea rămâne aplicabil termenul de
drept comun de 3 ani prevăzut de art. 2.531 alin. (1) lit. b) C. civ.
Menționăm că aceste termene nu sunt termene de prescripție ci termene de garanție în cadrul
cărora viciile trebuie să apară.

Termenul de prescripție
Termenele de mai sus nu trebuie confundate cu termenul de prescripție. Acesta este de 3 ani
și el curge, după cum am arătat, de la data descoperirii viciilor dar nu mai târziu de 10 ani de la
recepția lucrării respective sau nu mai târziu de 3 ani de la recepția finală în cazul construcțiilor
cu parter sau cu parter și etaj din mediul rural și din sate le ce aparțin orașelor.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru vicii aparente aceasta începe să curgă
de la data recepției finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin
procesul -verbal de recepție finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.
Este reglementat și începutul prescripției dreptului la acțiune pentru viciile lucrării de
proiectare, termenul începând să curgă odată cu prescripția dreptului la acțiune pentru viciile
lucrărilor executate de antr eprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost
descoperite mai înainte, caz în care prescripția va începe să curgă de la data descoperirii acestora
[art. 1.880 alin. (2) C. civ.].

133
Regulile de răspundere prezentate mai sus nu sunt aplica bile în situația în care cei prejudiciați
ca urmare a viciilor construcțiilor sunt terții.
Răspunderea arhitectului și a altor persoane
În cazul în care viciile construcției nu sunt urmarea modului în care a fost executată lucrarea,
ci a unei erori de pro iectare, răspunderea pentru viciile respective revine arhitectului sau
inginerului
Cauze exoneratoare de răspundere
Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării dacă dovedește că
acestea nu rezultă din deficiențe ale expert izelor sau planurilor pe care le -a furnizat și, dacă este
cazul, din vreo lipsă de diligență în coordonarea sau supravegherea lucrărilor.
Dimpotrivă, dacă se dovedește că viciile rezultă din deficiențe ale expertizelor sau planurilor
arhitectului ori ale i nginerului ales de către beneficiar, antreprenorul nu va răspunde și va fi
antrenată răspunderea acestora.
Subantreprenorul, care și el este un antreprenor în raport cu antreprenorul principal, poate fi
exonerat de răspundere în situația în care viciile c onstrucției nu -i sunt imputabile, ci se datorează
deciziilor antreprenorului sau când viciile rezultă din expertizele ori planurile arhitectului sau ale
inginerului.

Clauzele referitoare la modificarea regulilor răspunderii
Spre deosebire de alte situații referitoare la obligația de garanție pentru vicii, în cazul
antreprizei de construcții se admite, în doctrină119, că părților nu le este permis să micșoreze
termenele de garanție sau să convină cu privire la înlăturarea răspunderii. Această optică se
bazează pe ideea că reglementarea referitoare la aceste termene de răspundere este una care
depășește interesul privat al părților. Trebuie să admitem însă că această interdicție de m odificare
a termenelor de garanție vizează doar viciile referitoare la rezistența construcțiilor și că nu există
nicio rațiune ca ea să fie extinsă și la alte vicii ale construcției, cum ar fi, spre exemplu, cele
referitoare la zugrăveli, placări cu diferi te materiale etc.
În ceea ce privește clauzele referitoare la agravarea răspunderii, acestea sunt permise fără
restricții.

INTREBARI RECAPTULATIVE
1.antreprenorul răspunde în toate situațiile pentru vicii ?
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………….

2. Cine suportă riscul pieirii fortuite a materialelor atunci când acestea au fost procurate de
client ?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………… ……………………
………………………………………

3.Este posibilă darea lucrării în antrepriză fără acordul clientului ?
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………

119 Idem , p. 212; C. Toader, op. cit. , p., 214; D. Chirică, op. cit ., p. 250.

134

4. Ce se înțelege prin acțiunea directă a lucrătorilor în cazul antreprizei de construcții ?
………………… …………………………………………………………………………………
………………………………………………………………….
5.Care este termenul de prescripție în acțiunea în răspundere pentru vicii și de când începe să
curgă ?

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Obligația asumată de antreprenor este:
a. întotdeauna o obligație de rezultat;
b. întotdeauna o obligație de diligență;
c. poate fi o obligație de rezultat dar poate fi și de diligență.

2. . Contractul de antrepriză este :
a. solemn;
b. poate fi și cu titlu gratuit;
c. consensual;
d. cu titlu oneros.

3Dacă materialele au aparținut antreprenorului și au pierit in mod fortuit, riscul pierii lor este
suportat de către :
a. client,
b. antreprenor,
c. Uneori de client alteori de antreprenor.
4. Antrepriza poate avea ca obiect doar prestații :
a. materiale,
b. intelectuale,
c. atât materiale cât și intelectuale.
5.antreprenorul trebie să aibă totdeauna :
a. capacitate de exercițiu deplină;
b. capacitate de exercițiu restrînsă ;
c. capacitatea cerută pentru actul pe care îl încheie, respectiv de dispoziție sau d e
administrare.

TEST DE EVALUARE
1.Subantrepriza, atunci când este posibilă :
a. poate privi prestații materiale
b. prestații intelectuale,
c. valabilitatea ei nu este condiționată de acordul clientului, afară de cazul când prin contract
s-a prevăzut o astfel de acceptare din partea acestuia.
2.Dacă materialele au aparținut clientului și au pierit in mod fortuit, riscul pierii lor este suportat
de către :
a.client în calitate de pro pietar,

135
b. antreprenor,
c.de cel care avea paza lor materială.
3. Acțiunea directă poate fi folos ită de lucrătorii antreprenorului:
a. împotriva acestuia ;
b. împotriva clientului.
c. împotriva clientului doar dacă există o clauză în acest sens în contract .

4.Recepția lucrării:
a. marchează momentul când riscul pieirii fortuite a bunului realizat prin contract
trece de la antreprenor la client;
b. are semnificația renunțării clientului la invocarea unor eventuale vicii aparente
ale lucrării în situația în care clientul recepționează bunul fără a face obiecțiuni cu
privire la calitatea acestuia
c. dacă nu s -a stabilit un termen de plată a prețului, data recepției reprezintă
momentul de la care obligația de plată a prețului devine scadentă.
5.Clientul pentru a p utea încheia contractul de antrepriză:

a. Trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu;
b. Este suficient, uneori, să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare;
c. Poate avea uneori și capacitatea de a încheia acte de conservare.

136

Tema nr. X
CONTRACTUL DE MANDAT
I.OBIECTIVELE SPECIFIC E ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de mandat;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate ale
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
– Studentul să cunoască efectele gen erale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. NOȚIUNI CHEIE:
Mandat, procură, mandatar, mandant, mandate cu reprezentare, mandate fără reprezentare,
mandate general, mandate special, mandate expres, mandate tacit, dublă reprezentare, contractul
cu sine însuși,mandat în interes comun, mandate aparent.

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
9. Noțiune și caractere juridice
10. Efectele contractului de mandat
11. Încetarea contractului de mandat.
12. Mandatul f ără reprezentare.

CONȚINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE MANDAT
Secțiunea I
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului
Definiție și considerații generale
Contractul de mandat este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Au existat și există frecvent
situații când o persoană, din motive subiective sau obiective, nu vrea sau nu poate încheia personal
un act juridic și apelează la un împuternicit în acest sens. A cest gen de contract este cunoscut încă
din dreptul roman, apărând în epoca republicană când putea consta fie în administrarea generală a
unui patrimoniu (omnium bonorum) fie într -un act specific (unius rei) . În acest din urmă caz
obiectul său putea fi sau un act material sau un act juridic120.

120 A se vedea în acest sens V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 386.

137
În limbajul obișnuit termenul de mandat are semnificația de împuternicire, ordin, dispoziție.
În sens juridic mandatul are semnificația de împuternicire pentru încheierea unuia sau mai multor
acte juridice.
Art. 2.009 C. civ. arată că „Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant”.
Definiția fiind deosebit de sintetică, vom defini și noi mandatul ca fiind con tractul prin care o
persoană, numită mandatar, se obligă să îndeplinească anumite acte juridice pe seama unei alte
persoane numită mandant, care -i dă împuternicire în acest sens121.
Din definiția contractului rezultă următoarele elemente esențiale:
– confer irea puterii de reprezentare mandatarului pentru un act juridic pe care mandantul l -ar
putea încheia el însuși;
– îndeplinirea de acte juridice și nu de acte materiale;
– efectele actelor juridice se produc față de mandant;
– mandantul nu -și pierde pu terea de a îndeplini el însuși actul juridic pentru care a dat
împuternicire.
Raporturi juridice specifice mandatului se pot naște nu numai din contracte, ci și în temeiul
legii în cazuri expres prevăzute.
Reprezentarea convențională a părților în procese se face și ea în baza unui contract de mandat.
Art. 67 alin. (1) C. pr. civ. prevede că părțile pot să -și exercite drepturile procedurale personal sau
prin mandatar. Acest gen de mandat are o reglementare specială în codurile de procedură civilă și
de pro cedură penală și nu formează nici el obiectul analizei de față.

Deosebirea mandatului față de alte contracte sau fapte licite generatoare de obligații

a. Deosebirea dintre mandat și alte contracte înrudite
Contractul de mandat, atunci când este cu titlu oneros, prezintă unele asemănări cu contractul
de muncă și contractul de antrepriză. Asemănarea dintre aceste contracte provine din faptul că atât
în cazul mandatului cât și a celorlalte contracte, o anumită persoană însărcinează o alta, cu
îndeplinirea, cu efectuarea unor acte. Pe când însă contractul de mandat are ca obiect principal
încheierea de acte juridice, actele materiale putând fi efectuate d oar în măsura în care sunt necesare
pentru realizarea scopului principal, în cazul contractului de antrepriză obiectul îl constituie
efectuarea unor prestații materiale sau intelectuale. Aceste prestații se efectuează pentru client și
antreprenorul nu are, în principiu, putere de reprezentare a clientului, astfel că acesta nu devine
parte în contractele încheiate de antreprenor cu terții, cum devine mandantul datorită faptului că
mandatarul încheie actul juridic pe seama sa.
În cazul contractului de muncă, angajatul se obligă să efectueze acte materiale sau intelectuale,
acestea fiind încheiate sub îndrumarea supravegherea și direcțiunea angajatorului. Angajatul nu
are, în principiu, putere de reprezentare a unității. Este adevărat că uneori i se dă puteri d e
reprezentare și angajatului, dar în acest caz contractul de muncă se dublează de un contract de
mandat. Aplicarea regulilor de la mandat este indiscutabilă cel puțin în ceea ce privește raporturile
dintre mandant și terțul contractant cu acesta, precum ș i dintre mandatar și terț. Este adevărat că
datorită faptului că raportul de mandat se grefează pe unul de muncă, se aplică între mandant și
mandatar unele reguli rezultate din raportul de muncă122. Deosebirea esențială însă între contractul
de muncă și cel de mandat constă, așa cum am arătat, în faptul că angajatul nu are,în principiu,
putere de reprezentare a unității și el execută alte însărcinări decât încheierea de acte juridice.

b. Deosebirea dintre mandat și gestiunea de afaceri
Contractul de mandat n u trebuie confundat nici cu gestiunea de afaceri, când o persoană
intervine prin fapta sa voluntară și unilaterală și săvârșește acte materiale sau juridice în interesul

121 O definiție foarte sintetică găsim în Codul civil italian, art. 1.703, în c are se arată că mandatul este contractul în baza căreia
o parte se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în contul alteia.
122 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 217.

138
altei persoane. Deși în ceea ce privește actele juridice pe care le încheie gerantul a cestea sunt în
interesul geratului și sunt, deci, unele asemănări sub raportul consecințelor, cu contractul de
mandat, totuși sunt și unele deosebiri față de mandat, chiar dacă actualul Cod civil a atenuat din
diferențele existente anterior:
– mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant pe când gerantul acționează
fără știrea geratului sau în condițiile în care acesta deși cunoaște gestiunea nu este în măsură să
desemneze un mandatar;
– în executarea contractului, mandataru l răspunde indiferent de forma vinei, dacă nu acționează
corespunzător și în acest fel îl prejudiciază pe mandant; la gestiunea de afaceri, dacă intervenția
gerantului a fost necesară, gerantul care și el are obligația de a acționa ca un bun gospodar,
răspunde numai pentru dol, deci dacă vina îmbracă forma intenției;
– geratul este obligat față de terți numai în limita obligațiilor născute din actele necesare și
utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant , pe când în cazul manda tului,
mandantul este ținut de îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate de mandatar pentru mandant în
limitele împuternicirii;
– în timp ce mandatarul poate renunța la mandat în ipoteza în care continuarea sa este de natură
să-l prejudicieze, după cum vom arăta mai jos, gerantul este obligat să continue gestiunea începută
până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin
reprezentant, ori, după caz, moștenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

Caracterele juridice ale contractului de mandat
Mandatul oneros este un contract sinalagmatic , deoarece creează drepturi și obligații
reciproce între părți.
Contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În dreptul roman și în vechiul drept francez
mandatul era în esența sa gratuit (mandatum nisi gratuitum nullum est) și stipularea unei plăți
pentru actele efectuate de mandatar ducea la transformarea contractului de mandat în alt
contract123.
În prezent art. 2.010 C. civ. prevede expres că mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros. Menționatul articol a creat și două prezumții cu privi re la caracterul gratuit sau oneros al
mandatului. Astfel:
– mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit;
– mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu
oneros.
În situația unui ma ndat cu titlu oneros dacă remunerația nu a fost stabilită prin contract, aceasta
se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate [art. 2.010 alin.
(2) C. civ.]. Sarcina stabilirii acesteia, după criteriile menționa te, va reveni în caz de neînțelegere
a părților, instanței de judecată, iar dreptul la acțiune în acest sens se prescrie odată cu dreptul la
acțiune pentru plata remunerației, deci, în principiu, în termen de 3 ani.
Caracterul de contract intuitu personae . Mandatul este încheiat în considerarea calităților
personale ale mandatarului, calități în care mandantul își manifestă încrederea pentru realizarea
actelor juridice ce formează obiectul contractului de mandat. Posibilitatea prevăzută de art. 2.023
C. ci v. în sensul că mandatarul își poate substitui, în anumite condiții, o altă persoană pentru
executarea mandatului nu contravine caracterului intuitu personae al contractului ci, dimpotrivă,
după părerea noastră, îl subliniază.
Contract consensual sau solem n. Din punct de vedere al formei contractul de mandat este, în
principiu, un contract consensual . Aceasta semnifică faptul că el poate lua naștere prin simplul
acord de voință al părților. În practică însă, în majoritatea cazurilor, contractul se încheie î n scris.
Necesitatea unui înscris este evidentă dacă avem în vedere faptul că terții trebuie să cunoască

123 A se vedea G. Baudry -Lacantinerie, Precis de droit civ il, III , Paris, 1896, p. 369.

139
puterile conferite mandatarului, ceea ce ar fi imposibil în lipsa acestuia. Acest înscris este denumit
procură, dar se folosește și noțiunea de împuter nicire sau chiar de delegație.
Procura în sensul de instrumentum , este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează
a fi încheiate de mandatar în numele mandantului precum și puterile conferite în legătură cu aceste
acte.
Potrivit regulii simet riei formelor, atunci când actul juridic pe care trebuie să îl încheie
mandatarul presupune pentru valabilitatea lui forma solemnă, și mandatul trebuie concretizat
într-un act încheiat în formă autentică.
)

Dovada contractului de mandat
Potrivit regulilor obișnuite în materie de probațiune, sarcina probei mandatului revine celui
ce-i invocă existența.
Dovada acceptării mandatului atunci când acesta a fost executat rezultă din chiar încheierea
actulu i pentru care se susține că a fost dat, așa încât problema se pune doar în legătură cu oferta de
mandat și cu acceptarea mandatului neexecutat. Aici situația este diferită după cum mandatul este
expres sau tacit.

Cazul mandatului expres
În cazul mandatului expres dovada se face după regulile de probațiune de la actele juridice,
atât între părți cât și de către terțul care contractează cu mandatarul. Ca urmare, dacă valoarea
actului pentru încheierea căruia s -a dat mandat este peste 250 lei sau dacă mandatul se referă la
încheierea unui act juridic pentru valabilitatea căruia este necesară forma scrisă, dovada se face
prin înscris, fiind aplicabile și dispozițiile referitoare la existența unui început de dovadă scr isă,
cele în legătură cu imposibilitatea morală sau materială de preconstituire a unui înscris ca și cele
referitoare la interdicția dovezii cu martori împotriva înscrisului sau peste conținutul său.

Cazul probațiunii mandatului tacit
Mandatul fiind un act juridic, în toate situațiile dovada lui ar trebui să se facă după regulile de
probațiune de la actele juridice. Am văzut însă că legea recunoaște și valabilitatea unui mandat
tacit. Folosirea reguli lor de probațiune de la actele juridice și în situația acestuia, ar contraveni
ideii de mandat tacit, ar însemna chiar negarea existenței acestuia, deoarece mandatul scris este
expres. De aceea, logica ne impune să admitem că în cazul mandatului tacit exis tența acestuia
poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, atât de către părțile contractului cât și de către terții
care contractează cu mandatarul124.

Secțiunea a II -a
Condițiile de validitate ale contractului
a. Capacitatea de a contracta
Capacitatea mandantului. Soluționarea problemelor referi toare la capacitate este, de regulă,
făcută în funcție de natura juridică a actului încheiat. În materie de mandat, dat fiind faptul că
mandantul îl împuternicește pe mandatar pentru încheierea unui act juridic ce poate fi ori de
dispoziție ori de administ rare sau conservare, și capacitatea cerută este în funcție de actul juridic
pentru care se încheie contractul. Astfel, dacă mandatul are ca obiect încheierea unor acte de
dispoziție, mandantul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, sau dacă are c apacitate de
exercițiu restrânsă el trebuie să fie asistat de repre zentantul legal și să aibă încuviințarea instanței

124 În sensul că nici mandatul tacit nu poate fi dovedit decât în condițiile de probațiune specifice actelor juridice a se vedea
Cas. I, dec. 527/1925, în C. Hamangiu, N. Georgian, Codul civil adnotat, vol. IX, Ed. Librăriei „Un iversala” Alcalay & Co.,
București 1934, p. 187.

140
de tutelă. În cazul actelor de conservare sau administrare se cere și pentru mandant capacitatea
prevăzută de lege pentru astfel de acte.
Problema care este controversată în doctrină este în legătură cu capacitatea mandantului în
cazul mandatului cu titlu oneros.
În ceea ce ne privește suntem de părere că și în cazul mandatului cu titlu oneros se aplică
regula că mandantul trebuie să fie capabil să încheie el însuși actul pentru care dă mandat și că
dacă minorul poate încheia singur actul respectiv poate încheia și contract de mandat pentru acest
act, chiar dacă acest mandat este cu titlu oneros. Este consecința faptului că efectele actului juridic
încheiat de mandatar se produc asupra mandantului. Personalitatea mandantului este cea care este
luată în considerare. Așa se explică și faptul că moartea mandantului antrenează stingerea
mandatului.
Capacitatea mandantului se apreciază la momentul încheierii contractului de mandat și nu în
funcție de momentul actului pe care mandatarul urmează a -l încheia125.

Capacitatea mandatarului .

Art. 1.298 C. civ. prevede că în cazul oricărui tip de reprezentare convențională, atât reprezentatul,
cât și reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezent area a fost
dată. Este firesc să fie așa deoarece mandatarul în actele juridice pe care le încheie îl reprezintă pe
mandant, lucrează în numele și în contul acestuia ca și când mandantul însăși ar fi contractat. Dacă
pentru încheierea actului juridic proie ctat mandantul trebuie să fie capabil, este firesc ca și cel ce
acționează în numele lui să aibă aceeași capacitate. Indiferent dacă asumarea obligațiilor se face
în nume propriu sau pentru altcineva, cel ce contractează trebuie să fie capabil, deci mandat arul
trebuie să fie capabil ca și când ar încheia actul juridic în nume propriu.

b. Consimțământul părților
Consimțământul nu prezintă particularități deosebite față de alte contracte. Este totuși de
menționat f aptul că, așa cum am arătat deja, când contractul de mandat este consensual,
manifestarea de voință a părților poate fi și tacită, nu numai expresă. Deci atât oferta de mandat
poate fi tacită cât și acceptarea, aceasta din urmă fiind dedusă în special din punerea în executare
a mandatului. În cazul în care mandatul este un act juridic solemn, manifestarea de voință a
mandantului trebuie să fie expresă.
Mandatul fiind un contract intuitu personae , eroarea cu privire la persoana mandatarului poate
avea drept consecință anularea contractului [art. 1.027 alin. (2) pct. 3 C. civ.].

c. Obiectul contractului de mandat
Misiunea mandatarului este una foarte precisă și anume aceea de a încheia acte juridice pentru
mandant și în numele său.
Obiectul contractului de mandat deci, așa cum rezultă din definiția dată, îl poate forma numai
încheierea de acte juridice și nu săvârșirea unor fapte materiale. Totuși dacă atunci când se încheie
actele juridice p entru care mandatarul a fost împuternicit, este nevoie, pentru aducerea la
îndeplinire a mandatului și de îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi, de exemplu, verificarea
calității bunului cumpărat, preluarea bunului, identificarea bunurilor etc. ele s e exercită în virtutea
contractului de mandat. Aceste acte au caracter accesoriu față de obiectul principal al contractului
care constă în încheierea de acte juridice. Dacă contractul ar avea ca obiect principal săvârșirea, în
principal, a unor acte materi ale și nu a unor acte juridice, nu am mai fi în prezența unui contract
de mandat ci a altui contract, eventual unul de antrepriză.
Întinderea mandatului. Mandatul general și mandatul special
Din dispozițiile art. 2.016 C. civ., rezultă că mandatul poate fi general sau special.

125 D. Mainguy, Contrats speciaux , Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 350.

141
El este general când mandantul îi conferă mandatarului puterea de a se ocupa de toate treburile
mandantului (procuratio omnium bonorum) . Actele de administrare și conservare pot fi încheiate
în baza unui mandat general. De aceea, pe bună dreptate, în practica judiciară s -a stabilit că
intentarea unui proces pentru plata chiriei poate fi făcută de mandatarul cu procură generală,
nefiind vorba decât de un act de administrare pe ntru care nu se cere o procură specială126.
Mandatul special este cel care se dă pentru una sau mai multe operațiuni juridice determinate
(procuratio unicus rei). Mandatul dat pentru încheierea unor acte juridice de dispoziție trebuie să
fie special. Art. 2. 015 alin. (2) C. civ. arată în mod exemplificativ câteva tipuri de acte ce presupun
un mandat special:
– acte de înstrăinare sau grevare;
– tranzacții ori compromisuri;
– asumarea de obligații prin cambii sau bilete la ordin;
– intentarea de acțiuni în justiție.

Actul cu sine însuși și dubla reprezentare
Există deseori situații, după cum rezultă din practică, când mandatarul împuternicit să încheie
un act juridic, încheie acest act chiar cu sine însuși, în nume propriu, sau cu o persoană pe care tot
el o reprezintă ca mandatar. În prima ipoteză ne aflăm în situația cunoscută sub numele de actul
cu sine însuși, iar în a doua în cea a dublei reprezentări. Spre exemplu, mandatarul unei persoane
care vrea să vândă un apartament cumpără chiar el, pentru el, imobilul respectiv. Este un act cu
sine însuși. Dacă același mandatar vinde imobilul unei alte persoane, pe car e tot el o reprezintă,
suntem în ipoteza unei duble reprezentări.
Valabilitatea acestor acte a fost recunoscută legislativ, în anumite condiții, și înainte de
adoptarea actualului Cod civil. Prin Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici
și activității notariale nr. 36/1995, se prevedea: „În cazul în care se autentifică procuri pentru
încheierea unor acte de vânzare -cumpărare, iar cumpărătorul sau soțul acestuia are el însuși
calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretin de părților să înscrie în cuprinsul
procurii, toate clauzele contractului, inclusiv prețul”. Textul citat are în vedere numai actul cu sine
însuși dar din moment ce se recunoștea valabilitatea lui nu exista nicio rațiune să nu se recunoască
și valabilitate a dublei reprezentări.
Valabilitatea dublei reprezentări și a actului cu sine însuși se baza pe împrejurarea că
încheierea actului în condițiile arătate era aprobată de mandant care stabilea și elementele esențiale
ale contractului ce urma a se încheia ast fel încât posibilitatea de a fi prejudiciat mandantul era
minimă.
Actualul Cod civil care are meritul de a fi căutat soluții explicite pentru multe dintre
problemele juridice ce s -au pus anterior, a dat o soluție și sub acest aspect, recunoscând
valabilita tea atât a actului cu sine însuși cât și a dublei reprezentări, dar numai în două situații și
anume:
– când mandatarul a fost împuternicit în mod expres să încheie actul cu sine însuși sau cu o
persoană pe care tot el o reprezintă;
– în situația în care conținutul contractului ce urmează a se încheia este atât de precis determinat
încât un conflict de interese nu poate exista chiar dacă există o dublă reprezentare sau contractul
se înch eie cu sine însuși.
Dacă mandantul nu a încuviințat actul cu sine însuși sau dubla reprezentare și nici nu a stabilit
condițiile concrete în care urmează să încheie actul, contractul este anulabil la cererea mandantului.

126 A se vedea TJ Galați, dec. civ. nr. 111/1972, în RRD nr. 3/1973, p. 158.

142
Textul legal care face referire la aceste situații nu se găsește în cadrul secțiunii care reglementează
mandatul, ci în cadrul celei referitoare la reprezentare, fiind aplicabil și în alte situații de
reprezentare decât cea generată de mandat.

Mandatul în interes comun
De regulă mandatul se încheie în interesul mandantului, însă nimic nu împiedică părțile să
deroge de la regula interesului preponderent al mandantului, putând încheia contractul și în
interesul mandatarului sau al unui terț. Ma ndatul este deci în interes comun atunci când și
mandatarul are un anumit interes în încheierea actului pentru care a fost împuternicit, altul decât
cel referitor la primirea remunerației127.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului de mandat
Dacă este valabil încheiat, contractul de mandat produce efecte, pe de o parte, între mandant
și mandatar, iar pe de altă parte și față de terții cu care se încheie actele juridice. În raport cu ceilalți
terți, se aplică principiul relativității efectelor contractului, deci acesta nu produce efecte față de
ei.
Subsecțiunea I
Efectele între mandant și mandatar
1. Obligațiile mandatarului
Doctrina apreciază că mandatarului îi revin următoarele obligații: obligația de a îndeplini
mandatul, obligația de a da socoteală despre îndeplinirea mandatul ui, precum și cea de a răspunde
pentru faptele persoanei pe care a substituit -o în îndeplinirea mandatului.

a. Obligația de a îndeplini mandatul
Principala obligație a mandatarului este cea de a îndeplini mandatul. Mandatarul este îndatorat
a executa mand atul atâta timp cât acesta este în vigoare și este răspunzător de daune -interese ce ar
putea deriva din neîndeplinirea lui.
Mandatarul nu poate să depășească limitele stabilite prin mandat. El trebuie să se conformeze
exact termenilor contractuali, condițiilor impuse de mandant relative la încheierea contractului cu
terțul. Cu toate acestea, art. 2.017 alin. (2) C. civ. a creat pentru mandatar posibilitatea de a se
abate de la instrucțiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant și
se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
Abaterea de la instrucțiunile date de mandant presupune, deci, două condiții cumulative:
– să existe una sau mai multe împrejurări care fac să se prezume voința mandantului de a
aproba un alt comportament decât cel stabilit inițial pentru mandatar;
– să existe o imposibilitate de a -l înștiința în prea labil pe mandant.
Dacă intervin schimbări de natura celor de mai sus în executarea mandatului, mandatarul este
obligat să îl înștiințeze de îndată pe mandant cu privire la această situație.
Obligația asumată de mandatar nu este una de rezultat, ci una de diligență, astfel încât se va
considera că el și -a îndeplinit obligația asumată chiar dacă nu a reușit să încheie operațiunea
juridică pentru care a primit mandat, dacă dovedește că a depus t oate diligențele necesare în acest
scop. Mandatarul trebuie să dea dovadă de inițiativă în îndeplinirea mandatului conform
interesului mandantului și el se bucură de o anumită libertate în alegerea modului de îndeplinire a
obligației, dar trebuie să acțion eze cu toată prudența și diligența necesară realizării scopului pentru

127 Pentru mai multe amănunte în legătură cu mandatul în interes com un a se vedea M.D. Bocșan, Mandatul în interes comun,
în Dreptul nr. 2/2001, p. 64 și urm.

143
care i s -a dat împuternicire. Dacă operațiunea avută în vedere de mandant nu este încheiată,
mandatarul poate dovedi că a depus toate diligențele necesare, dar operațiunea pentru care s -a dat
mandat nu s -a putut realiza și, ca urmare, nu va fi ținut de niciun fel de răspundere față de
mandant128.
În cazul când mandatarul nu -și execută obligațiile cu intenție sau din culpa sa, el va fi obligat
să plătească despăgubiri mandantului pentru pre judiciul încercat din această cauză, respectiv
paguba efectiv suferită, cât și folosul de care a fost lipsit. Dolul sau culpa mandatarului în
executarea obligațiilor sale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.
În caz de forță majoră mandatarul trebuie s ă-l anunțe pe mandant despre această situație și să
continue afacerea după încetarea acesteia, dacă mai este posibil. Forța majoră trebuie dovedită în
acest caz de către mandatar.
Diligența cerută mandatarului pentru executarea mandatului se apreciază dife rit după cum
mandatul a fost oneros sau gratuit. Astfel, în cazul mandatului oneros, răspunderea lui se apreciază
mai sever (culpa levis in abstracto) , luându -se în calcul ca etalon tipul abstract al omului prudent,
întreprinzător, diligent (bonus pater fa milias) . În cazul în care mandatul este gratuit, răspunderea
mandatarului se apreciază după criterii mai puțin riguroase, deci după criteriul culpei levis in
concreto. Aceasta semnifică faptul că se va lua ca etalon diligența pe care mandatarul o depune în
mod obișnuit pentru îndeplinirea propriilor afaceri.
Răspunderea mandatarului intervine nu numai în caz de neexecutare a contractului, ci și în caz
de executare cu întârziere sau necorespunzătoare.
Părțile pot stabili clauze de răspundere, putând să o agr aveze sau să o diminueze în raport de
cea prevăzută de lege, sau chiar să o înlăture. Dacă mandantul a ratificat actele încheiate de
mandatar el nu mai poate cere ca acesta să răspundă pentru îndeplinirea necorespunzătoare a
mandatului.

Răspunderea pentr u obligațiile terților
Mandatarul nu este răspunzător de neîndeplinirea obligațiilor de către terțul cu care a încheiat
actul juridic pentru care a primit însărcinare. Totuși dacă se va dovedi că starea de insolvabilitate
a terțului i -a fost cunoscută sau trebuia să -i fie cunoscută la data încheierii contractului cu acesta,
răspunderea lui va fi antrenată.
Răspunderea mandatarului nu va fi antrenată atunci când neexecutarea mandatului este
imputabilă mandantului, care, de exemplu, nu a înmânat mandatarului actele necesare.
Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui lucru încredințat de mandant.

b. Obligația de a da socoteală
Întrucât mandatarul acționează în numele mandantului și pentru acesta, art. 2.019
C. civ. îl obligă să dea socoteală despre m odul de îndeplinire a mandatului ori de câte ori i se cere.
Ca urmare, el este obligat să dea în primire mandantului bunurile și documentele ce i -au fost
predate fie de către mandant, fie de către terțul cu care a contractat în numele mandantului. Este
de menționat sub acest aspect că el trebuie să predea mandantului chiar și ceea ce a primit de la
terț și nu se cuvenea mandantului, deoarece terțul pentru a obține restituirea la ce a predat fără a fi
îndatorat, se poate îndrepta ulterior împotriva mandantul ui.
Sumele de bani primite de mandatar în virtutea contractului de mandat sunt purtătoare de
dobânzi. În cazul în care aceste sume au fost folosite de mandatar în interes propriu, dobânda curge
de la data respectivei întrebuințări. În cazul celorlalte sume datorate, dobânda curge de la data
punerii în întârziere. În cazul sumelor folosite în interes propriu, punerea în întârziere a
mandatarului nu este necesară.
În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în
numele lui se află în deținerea mandatarului, acesta are și obligația de a le conserva.

128 Pentru importanța distincției dintre obligațiile de diligență și obligațiile de rezultat, sub aspect probator, a se vedea : C.
Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor ,
Ed. Academiei RSR, București, 1981, p. 16; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit. , p. 30.

144
Mandatarul răspunde deci și dacă a primit un lucru dar acesta a pierit din cu lpa sa.
În scopul îndeplinirii obligației de conservare a bunurilor, art. 2.024 C. civ arată măsurile de
conservare pe care mandatarul este ținu să le ia. Astfel, mandatarul va exercita drepturile
mandantului față de terți, dacă bunurile primite pentru man dant prezintă semne de deteriorare sau
au ajuns cu întârziere. Spre exemplu, în cazul în care bunul prezintă semen de deteriorare,
mandatarul poate contesta starea bunului pus la dispoziție de vânzător și cere instanței de judecată,
în condițiile art. 1.69 1 C. civ., desemnarea unui expert pentru efectuarea constatării referitoare la
starea bunului. De asemenea, în caz de urgență, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor
cu diligența unui bun proprietar.
În cazurile în care mandatarul este nevoit să i a astfel de măsuri de conservare, el trebuie să îl
informeze de îndată pe mandant.
În legătură cu momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune al
mandantului, practica judiciară și doctrina au concluzionat că acesta curge în princip iu de la data
încetării contractului prin executare sau prin alte moduri și că diferă în funcție de împrejurări.
Astfel, de exemplu, dacă este vorba de restituirea unor sume de bani rezultate din vânzarea unor
bunuri ale mandantului, dreptul material la ac țiune se naște de la data încetării mandatului prin
executare. Dacă însă este vorba de sume de bani ridicate de mandatar de la CEC în baza clauzei
de împuternicire, care reprezintă un mandat129, s-a concluzionat prescripția începe să curgă din
momentul în ca re titularul de libret, care are poziția de mandant, a cunoscut sau trebuia să cunoască
paguba ce i -a fost pricinuită de mandatar prin ridicarea sumelor de bani și nerespectarea obligației
de a da socoteală130.
Chestiunea referitoare la prescripție este valabilă numai în ceea ce privește drepturile de
creanță pe care mandantul le are împotriva mandatarului. În cazul în care se revendică un bun, fie
cel încredințat de mandant mandatarului, fie cel primit de acesta din urmă ca urmare a încheierii
operațiunii juridice pentru care a fost împuternicit, suntem în prezența unei acțiuni reale, care este
imprescriptibilă.

Practică judiciară

c. Obligația de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea ma ndatului
Contractul de mandat fiind, așa cum am arătat, un contract care se încheie intuitu personae,
mandatarul trebuie să îndeplinească personal însărcinările primite. Mandantul are în vedere
diligența mandatarului pe care el l -a ales și de aceea acesta din urmă nu -și poate substitui o
persoană pentru executarea mandatului decât dacă i -a fost conferit acest drept (art. 2.023 C. civ.).
Mandantul poate să convină cu mandatarul atât o substituire totală cât și una parțială, pentru
anumite acte sau pentru anu mite operațiuni juridice.
Această posibilitate trebuie să fie stipulată în mod expres, neputând fi prezumată.
Posibilitatea substituirii mandatarului neacordată prin contractul inițial, poate fi acordată de
mandant și printr -un act ulterior.
Art. 2.023 al in. (2) reglementează o posibilitate pentru mandatar de a fi substituit de o altă
persoană chiar în lipsa unei autorizații exprese a mandantului, dar numai în caz de îndeplinire
cumulativă a trei condiții, respectiv dacă:
a) împrejurări neprevăzute îl împ iedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b) îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările
ce o justifică.

129 Clauza de împuternicire din libretele CEC nu trebuie confundată cu clauza testamentară, care este o formă simplificată de
legat particular. Clauza de împuternicire, având natura juridică a unui mandat, încetează să mai producă efecte la decesul ti tularului
libretului. Clauza testamen tară produce efecte doar după decesul titularului de libret.
130 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 234; D. Chirică, op. cit ., p. 264; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 50/1986, în
RRD nr. 1/1987, p. 60; TJ Constanța, dec. civ. nr. 206/1987 , în RRD nr. 2/1988, p. 38.

145
În doctrină s -a exprimat și opinia că cele trei condiții de mai sus nu trebuie îndeplinite
cumulativ și că îndeplinirea oricăreia dintre ele dă dreptul mandatarului să submandateze131. În
ceea ce ne privește apreciem că analiza coroborată a celor trei condiții duce la concluzia că este
necesar ca toate aceste condiții să fie îndeplinite pentru a exista posibilitatea substituirii și că nu
suntem în prezența a trei situații care, fiecare în parte, ar justifica substituirea neautorizată, chiar
dacă la alin. (3) al art. 2.023 C. civ. care se referă la obligația mandatarului de a -l inform pe
mandant despre intervenirea substituirii, se vorbește de „cazurile prevăzute la alin. (2)”, ca și când
ar fi situații diferite.
În cazul în care intervine substituirea în condiții le menționate, mandatarul este obligat să -l
înștiințeze de îndată pe mandant despre substituire. Nu se prevede care este sancțiunea
neîndeplinirii acestei obligații. Apreciem că într -o astfel de situație trebuie considerat că
substituirea este nepermisă, c u consecința antrenării răspunderii mandatarului pentru o astfel de
situație.
Dacă mandatarul, și -a substituit o altă persoană fără a i se fi acordat sau fără a avea acest drept
prin îndeplinirea celor trei condiții susmenționate, el răspunde pentru activi tatea terțului care -l
substituie, la fel ca pentru faptele proprii132. La fel răspunde atunci când facultatea de substituire
i-a fost acordată, dar persoana aleasă să -l substituie este o persoană nediligentă, nedestoinică sau
insolvabilă. În schimb atunci câ nd facultatea de substituire a fost însoțită și de indicarea persoanei
care poate substitui, mandatarul nu răspunde pentru activitatea acesteia, ci doar în cazul în care a
ales o altă persoană decât cea indicată.
În situația în care substituirea a fost aut orizată, iar persoana substituită este una diligentă și
prudentă, mandatarul nu răspunde. El ar putea răspunde și în această situație doar pentru
instrucțiunile incorecte date substituitului referitor la executarea mandatului.
În toate cazurile de substitu ire, mandantul are o acțiune directă împotriva celui care a
substituit. Dreptul mandantului de a acționa împotriva substituitului printr -o acțiune directă, deși
nu a contractat cu această persoană, rezultă în mod expres din dispozițiile art. 2.023 alin. (6 ) C.
civ.

Pluralitatea de mandatari
Pentru încheierea actelor sale juridice mandantul poate să confere împuternicire unuia sau mai
multor mandatari. Dacă s -a contractat cu mai mulți mandatari, aceștia pot lucra împreună sau
separat. Mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost
acceptat de către toate aceste persoane. Ca urmare dacă una dintre persoanele cărora li s -a făcut
ofertă de mandat pentru a lucra împreună cu alți mandatari, nu acceptă oferta, un astfel de mandat
nu ia naștere. O stipulație contrară este posibilă, adică contractul să ia naștere doar cu mandatarii
care au acceptat să lucreze împreună.
Când mai multe persoane au acceptat același mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar
dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s -a stipulat că vor lucra împreună
[art. 2.022 alin. (2) C. civ.].
Pentru ipoteza în care există mai mulți mandatari care s -au obligat să lucreze împreună, aceștia
răspund solidar față de mandant pentru îndeplinirea obligațiilor lor133, cu excepția cazului când s -a
convenit altfel.
Dacă pentru fiecare dintre mandatari limitele de acțiune au fost stabili te prin contract, ei vor
acționa numai în cadrul acestora iar răspunderea nu este solidară. În acest caz dacă unul dintre
mandatari a provocat o pagubă prin modul său de acțiune, el va fi obligat să repare singur întreaga

131 A se vedea , în acest sens, Fl. Baias ș.a., op. cit. , vol. II, p. 2031.
132 TS, s. civ., dec. civ. nr. 60/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor
instanțe judecătorești pe anii 1 969-1975 , p. 140.
133 Potrivit art. 1.543 din vechiul Cod civil, dacă se acorda mai multor mandatari împuternicire pentru încheierea unui act
juridic, nu exista solidaritate între aceștia decât dacă aceasta a fost stipulată în mod expres. Soluția era deci ex act inversă decât în
reglementarea actuală care, în lipsă de stipulație contrară, consideră că răspunderea mandatarilor este solidară.

146
pagubă. Dacă însă paguba este rezu ltatul unei culpe concurente și concertate, răspunderea este
solidară134.

2. Obligațiile mandantului
Mandantului îi revin, în principal, două obligații. Prima este obligația de a -l dezdăuna pe
mandatar de cheltui elile făcute în executarea mandatului, iar a doua este cea de a plăti remunerația
cuvenită mandatarului în cazul în care mandatul este oneros.

a. Obligația de a -l dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute
Potrivit art. 2.025 C. civ. mandantul este o bligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele
necesare executării mandatului. El trebuie să restituie mandatarului toate cheltuielile rezonabile
efectuate de acesta în legătură cu executarea mandatului. Intră în această categorie cheltuielile pe
care le-a avansat mandatarul din banii proprii pentru încheierea operațiunii juridice cu care a fost
mandatat, dar și cheltuielile efectuate pentru conservarea sau administrarea bunurilor ce i -au fost
predate de către mandant sau au fost dobândite în contul m andantului ca urmare a executării
contractului de mandat.
Pentru a obține restituirea cheltuielilor avansate acestea trebuie să fi fost făcute în executarea
mandatului și din cauza lui. Mandantul nu este dator să restituie cheltuielile inutile făcute de
mandatar, sau cheltuielile pe care acesta le -a făcut din culpa sa și care altfel putea să le evite.
Mandantul are obligația să plătească și dobânzi pentru sumele avansate de către mandatar iar
potrivit art. 2.025 C. civ., aceste dobânzi curg de la data efec tuării cheltuielilor. Dobânzile sunt
datorate fără punere în întârziere și anume din momentul când mandatarul a făcut plata.
În sfârșit, potrivit art. 2.026 C. civ., mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de pierderile
suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului său, dacă nu i se poate imputa nicio culpă.

b. Obligația de plată a remunerației
Atunci când mandatul este cu titlu oneros, mandantul are și obligația de a plăti mandatarului
indemnizația stabilită prin contract sau stabilită de instanță în condițiile art. 2.010 C. civ.
Mandantul nu poate refuza plata salariului pe considerentul că op erațiunea juridică avută în
vedere nu s -a încheiat. Obligația asumată de mandatar nu este una de rezultat, ci una de diligență,
astfel că dacă mandatarul dovedește că a depus toate diligențele necesare, este irelevant sub
aspectul plății remunerației dacă operațiunea preconizată nu a reușit. Această concluzie rezultă
explicit din prevederile art. 2.027 C. civ.
Executarea mandatului după expirarea termenului acordat în acest scop nu duce, în principiu,
la neplata onorariului cuvenit, dacă mandantul se folose ște de operațiunea juridică efectuată de
mandatar în numele său.
Dacă mandatul nu s -a îndeplinit din culpa mandatarului, mandantul nu poate fi obligat să -i
plătească remunerația stabilită.

Solidaritatea mandanților
Art. 2.028 C. civ. prevede că atunci cân d mai multe persoane au numit un mandatar pentru o
afacere comună ele sunt răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului.

Dreptul de retenție al mandatarului
Codul civil recunoaște mandatarului un drept de retenție asupra bunurilor mandantului, b unuri
primite în baza contractului de mandat fie de la mandant, fie pe seama acestuia, până la realizarea
creanțelor sale rezultate din contractul de mandat
(art. 2.029 C. civ.).
Este vorba de orice creanțe față de mandant, izvorâte din contractul de man dat și nu numai de
remunerația cuvenită.

134 C. Hamangiu, N. Georgian, op. cit. , p. 199.

147
Subsecțiunea a II -a
Efectele mandatului față de terți
1. Raporturile dintre mandant și terți
Efectele reprezentării. Mandantul este îndatorat a îndeplini față de terți obligațiile contractate
de mandatar în limita puterilor date. Este o consecință a principiului că mandatarul reprezintă
mandantul. El nu se angajează î n raporturile cu terții în nume propriu, ci lucrează în numele și
pentru mandant. Toate efectele contractului încheiat în limitele împuternicirii date se produc
exclusiv în persoana mandantului. Acesta va beneficia de drepturile rezultate din contractul
încheiat de mandatar în numele său, dar va fi ținut și de obligațiile corelative rezultate din același
act.
Mandantul nu este ținut de executarea obligațiilor pe care mandatarul le -a asumat depășind
limitele împuternicirii primite sau în lipsa acestei împuterniciri.
Ratificarea mandatului. Depășirea limitelor mandatului de către mandatar poate duce la
obligarea mandantului pentru actele încheiate în aceste condiții, numai dacă ele au fost ratificate
de către mandant. Ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiperatur) și efectele se
produc ca în cazul în care mandatarul a acționat în limitele convenite.
Mandatul aparent135
Mandatul aparent reprezintă situația în care nu există o împuternicire reală a mandatarului de
a încheia un act juridic cu un terț, dar totuși terțul de bună -credință contractează cu mandatarul
existând aparența unei împuterniciri a acestuia din partea mandantului. O asemenea situați e apare,
de exemplu, atunci când mandantul revocă mandatul fără ca terții să ia cunoștință de această
împrejurare. În această situație ei contractează cu mandatarul cu credința că acesta are puterea de
a-l reprezenta pe mandant în operațiunea juridică resp ectivă și dacă sunt de bună -credință se
impune a fi protejați prin recunoașterea de efecte contractului încheiat. Dacă terții sunt în culpă
pentru necunoașterea lipsei puterii de reprezentare, ei nu pot beneficia de efectele pe care le
produce mandatul apa rent. Ei sunt considerați vinovați atunci când au omis să verifice limitele
puterilor invocate de mandatar pentru a -l reprezenta pe mandant.
Atunci când mandantul nu a contribuit cu nimic la crearea aparenței înșelătoare care a dus la
încheierea actului în numele lui și când nu a avut niciun fel de cunoștință despre calitatea falsă ce
și-a atribuit -o mandatarul, nu poate exista mandat aparent ș i persoana care a fost reprezentată fără
voia ei nu poate fi ținută de nicio obligație dintre cele contractate de falsul mandatar. Terțul
contractant poate acționa împotriva acestuia, în acest caz, pe temei delictual.
Mandatul aparent produce deci efecte c a orice contract de mandat dacă terțul a contractat cu
credința scuzabilă și legitimă că mandatarul are putere de reprezentare. Mandantul va fi obligat să
execute obligațiile asumate de mandatar în numele său, deși acesta nu mai era împuternicitul lui
sau nu a fost niciodată împuternicitul lui. Mandantul, sau mai corect persoana reprezentată fără
voia sa, va suporta în acest caz riscul asumat prin faptul că a conferit, sau numai se pare că a
conferit, puterile unui mandatar care nu merită încrederea sa136.

2. Raporturile dintre mandatar și terți
În analiza raporturilor dintre mandatar și terț trebuie pornit de la prevederile art. 1.310 C. civ.,
care în materie de reprezentare arată: „Cel care încheie u n contract în calitate de reprezentant,
neavând împuternicire ori depășind limitele puterilor care i -au fost încredințate, răspunde pentru
prejudiciile cauzate terțului contractant care s -a încrezut, cu bună -credință, în încheierea valabilă
a contractului” .
Pentru analizarea raporturilor menționate este esențial de reținut esența mandatului, respectiv
faptul că prin el se conferă puteri mandatarului să acționeze în numele și pe seama mandantului.

135 Pentru o prezentare mai largă cu privire la mandatul aparent , a se vedea Gh . Comăniță, Condițiile mandatului aparent , în
RDC nr. 4/2007, p. 30 -38.
136 D. Gherasim, Buna -credință în raporturile juridice civile , Ed. Academiei R.S.R., București, p. 213.

148
Mandatul este un contract de reprezentare perfect. De aici rezultă principiul că mandatarul îl
angajează pe mandant și nu se obligă el însuși, deci nu se creează raporturi juridice între mandatar
și terții cu care a încheiat operațiunile juridice.
Pentru f uncționarea acestui principiu este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
– mandatarul să aducă la cunoștința terților calitatea sa de mandatar;
– mandatarul să facă cunoscută terților identitatea mandantului;
– prezentarea de către mandatar a întind erii împuternicirii sale; Terții sunt direct interesați să
cunoască limitele mandatului. Dacă neglijează acest lucru și contractează cu mandatarul prin
depășirea împuternicirii acestuia sau în lipsa ei, se văd puși în situația de a nu -l putea obliga pe
mandant la îndeplinirea obligațiilor rezultate din contractul încheiat pe seama acestuia. Verificarea
se face prin consultarea procurii, dar pornind și de la faptul că în niciun caz mandatarul nu ar putea
avea mai multe puteri decât ar avea mandantul însuși. Dacă mandantul nu ar putea personal să
încheie un act juridic, această imposibilitate nu ar putea fi înlăturată prin numirea unui mandatar.
Dacă aceste condiții sunt îndeplinite mandantul este ținut de toate efectele contractului pe care
mandatarul l -a înc heiat în numele lui, ca și când el însuși ar fi încheiat contractul. Practic
mandatarul dispare în acest caz de pe scena efectelor contractului încheiat.
Secțiunea a IV -a
Încetarea contractului de mandat
În afară de cauzele generale de stingere a obligațiilor contractuale, există și unele situații sau
cazuri speciale care duc la încetarea contractului de mandat. Ele sunt prevăzute în art. 2.030 C.
civ., din cuprinsul căruia rezultă că mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunțarea
mandatarului și prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părți. În cele ce urmează,
vom analiza ceea ce este esențial în legătură cu aceste cazuri.

Revocarea mandatului
Potrivit art. 2.031 C. civ., „Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit,
indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat
irevocabil”.
Din dispoziția legală citată rezultă că mandant ul poate revoca oricând, unilateral, mandatul.
Facultatea de revocare a mandatului există atât pentru mandatul cu titlu gratuit cât și pentru cel
oneros. Rațiunea dispoziției cuprinsă în art. 2.031 C. civ. constă în aceea că mandatul se încheie
în interesu l mandantului și pe baza încrederii pe care el o acordă mandatarului, astfel că este firesc
să i se acorde posibilitatea de revocare a mandatarului în caz de diminuare a încrederii sale.
Forme de revocare
Revocarea mandatului poate fi expresă când rezultă dintr -o manifestare de voință directă,
explicită, dar poate fi și tacită, legea neimpunând vreo cerință de formă.
Revocarea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări ce dovedesc în mod neîndoielnic voința
de revocare a mandatului. Astfel, s -a decis că mandatul pentru vânzarea unui imobil aflat în stare
de coproprietate se consideră revocat prin introducerea unei acțiuni de partaj137.
Numirea unui nou mandatar pentru aceeași operațiune juridică, implică potrivit art. 2.031 C.
civ., o revocare a man datului anterior.
Publicitatea revocării
Pentru a produce efecte, revocarea trebuie să ajungă la cunoștința mandatarului. „Tot ceea ce
mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaște sau de a fi putut cunoaște cauza de
încetare a mandatul ui este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia” spune art. 2.036 C. civ. Nu
este imperativ necesar ca încunoștințarea mandata rului să se facă prin notificare trimisă de

137 A se vedea TS, s. civ., dec. civ. nr. 872/1973, în Culegere de dec izii, 1973, p. 103 -105. În speță, s -a susținut însă, eronat,
că este vorba de o revocare expresă.

149
executorul judecătoresc, fiind suficientă o scrisoare recomandată. Mandantul este obligat să facă
dovada că mandatarul a avut cunoștință de revocarea mandatului sau că cel puțin ar fi putut cunoaște
cauza de încetare a mandatului.
Revocarea mandatului care nu a fost notificată decât mandatarului nu este opozabilă terților.
Renunța rea la mandat
Printre cauzele de încetare a contractului de mandat art. 2.030 C. civ. enumeră și „renunțarea
mandatarului”. Posibilitatea mandatarului de renunțare la mandat este reglementată în mod expres
și de art. 2.034 C. civ., care arată că „mandatarul poate renunța oricând la mandat, notificând
mandantului renunțarea sa”.
Reglementarea este firească din moment ce mandatul a fost conceput, în principiu, ca un
contract gratuit, care nu -l poate împovăra pe mandatar. Posibilitatea de renunțare a mandatarului
există, însă, nu numai în cazul mandatului gratuit, ci și a celui oneros, legea nefăcând nicio
distincție.
Dacă renunțarea mandatarului este de natură să -l păg ubească pe mandant, el va trebui să -l
despăgubească pe acesta pentru prejudiciul suferit, cu excepția situației când continuarea
mandatului i -ar fi cauzat chiar mandatarului o pagubă însemnată și care nu putea fi prevăzută la
data încheierii contractului. În această situație el poate renunța la mandat chiar dacă în acest mod
mandantul va suferi un prejudiciu.
Dacă paguba care ar suferi -o mandatarul prin continuarea mandatului ar fi mai mică decât cea
încercată de mandant prin renunțarea mandatarului, acest a din urmă este ținut să plătească
mandantului despăgubiri ca urmare a renunțării la mandat.
În doctrină s -a arătat că posibilitatea renunțării fiind de ordine publică, nu poate fi înlăturată
printr -o clauză contractuală, dar poate fi condiționată de un te rmen de preaviz138. Apreciem că
părțile pot conveni în mod valabil ca mandatarul să -și asume obligația să nu renunțe la mandat139.
Și de această dată, însă, o astfel de clauză nu împiedică renunțarea la mandat, ci dă drept
mandantului să solicite despăgubiri d e la mandatar pentru renunțarea acestuia la mandat în afara
condițiilor convenite.

Decesul, incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului
Moartea unei părți. Art. 2.030 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea,
incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului.
În cazul în care intervine una dintre împrejurările de mai sus, legea îi obligă pe moștenitorii
acestora să înștiințeze pe cealaltă parte despre această împrejurare.
În caz de deces, incapacitate sau faliment al mandantului, mandatarul este obligat să continue
executarea mandatului, dacă întârzierea în executarea acestuia ar pune în pericol interesele
moștenitorilor mandantului și să se ocupe de interesele acestora pâ nă ce ei vor reuși să le preia în
mod direct sau să -și numească un alt mandatar. Desigur că aceste obligații revin doar în cazul în
care moștenitorii au capacitate deplină de exercițiu, iar îndeplinirea acestei obligații impune ca
moștenitorii mandatarului să fi avut cunoștință de existența mandatului și să -l cunoască pe
mandant și domiciliul acestuia.
Incapacitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului. Incapacitatea sau falimentul
determină încetarea contractului de mandat indiferent dacă intervin c u privire la mandant sau la
mandatar. În aceste cazuri reprezentanții părții ce se află în una dintre situațiile menționate au
obligația de a informa de îndată cealaltă parte.
Mandatarul ori reprezentanții săi sunt obligați să continue executarea mandatului dacă
întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului.
Încetarea contractului din cauza falimentului, incapacității sau decesului mandantului nu va fi
opozabilă mandatarului și terților atât timp cât a ceștia nu au cunoscut faptul respectiv.

138 Fr. Deak, op. cit ., vol. II, p. 245.
139 A se vedea în același sens E. Safta -Romano, op. cit., p. 248.

150
Alte cauze de încetare a contractului de mandat
Deși art. 2.030 C. civ. nu le enumeră printre cauzele de stingere a mandatului, trebuie incluse
aici și îndeplinirea operațiunii juridice pentru care a fost dat mandat ul, precum și expirarea
termenului sau îndeplinirea condiției, atunci când mandatul a fost dat pentru un termen limitat sau
sub condiție.

Efectele încetării mandatului
Consecința firească a încetării mandatului, indiferent de cazurile de încetare, o reprezintă
faptul că mandatarul nu -l mai poate reprezenta pe mandant. Mandatarul este obligat să restituie
mandantului procura primită, precum și orice alte acte încredințate în vedere a îndeplinirii
mandatului, sau bunuri primite în cursul executării contractului. Totuși, în situația prevăzută de
art. 2.035 alin. (2) C. civ., deci în caz de deces, incapa citate sau faliment al mandantului și când
operațiunea începută ar putea deveni pre judiciabilă prin întârzierea continuării ei, mandatarul este
chiar îndatorat de a continua afacerea respectivă, așa cum am arătat mai sus.
Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza de încetare a mandatului, actele încheiate de el sunt
valabile în raporturile cu terții de bună credință, adică cu aceia care nu au cunoscut nici ei cauza
de încetare a mandatului.
Dacă mandatul a încetat și totuși terți i nu au avut cunoștință de această împrejurare, deci
încheie contractul cu bună -credință, contractele încheiate vor fi opozabile mandantului dacă acesta
a contribuit sau este în culpă pentru crearea și menținerea aparenței de mandat, așa cum am arătat
mai sus140.
Secțiunea a V -a
Mandatul fără reprezentare
Există situații când mandatarul deși lucrează pentru mandant, încheie actul juridic în numele
său personal. În aceste situaț ii suntem în prezența unui mandat fără reprezentare. Actualul Cod
civil definește acest tip de mandat ca fiind „contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar,
încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă
față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre
mandat”.
La mandatul fără reprezentare se recurge atunci când mandantul dorește să încheie o
operațiune juridică fără ca persoana lui să fie cunoscu tă de către terțul care încheie contractul cu
mandatarul și de către ceilalți terți, sau numai de către aceștia din urmă. Astfel, de exemplu
mandantul poate fi interesat de dobândirea unui imobil, însă nu dorește ca alte persoane să
cunoască această situaț ie. În aceste condiții el dă împuternicire mandatarului să cumpere imobilul
respectiv, dar în contractul de vânzare -cumpărare nu apare în calitate de cumpărător mandantul, ci
mandatarul.

Natura juridică
Într-un contrac t de prête -nom, o persoană promite de a acționa în contul unei alte persoane,
disimulând sub propria sa identitate adevăratul interesat în operațiunea proiectată. Aceste contract
nu este decât o formă de simulație prin interpunere de persoane.
Regimul juri dic
În principiu, contractul de mandat fără reprezentare este valabil, neexistând niciun principiu
sau o normă de drept care să -l interzică. Totuși , există situații când scopul pentru care se recurge
la acest contract este unul ilicit. Contractul poate avea o cauză ilicită atunci când se urmărește o
fraudă la lege, adică atunci când contractul este doar mijlocul pentru eludarea sau încălcarea unor
dispoziții legale imperative sau când ascunde o înțelegere frauduloasă a părților, precum și în

140 A se vedea supra , partea referitoare la mandatul apa rent.

151
situația în care părțile urmăresc prejudicierea unei terțe persoane. În astfel de situații este nul atât
contractul de mandat cât și contractul încheiat de către mandatar cu terțul.
În ceea ce privește efectele contractului trebuie și aici să fie analizate, pe de o parte, raporturile
dintre mandant și mandatar, iar pe de altă parte, raporturile dintre mandatar și terț.

a. Raporturile dintre mandant și mandatar
În cazul în care contractul nu are o cauză ilicită, raporturile dintre mandant și mandatar sunt
reglementate potrivit regulilor de la mandat, bineînțeles cu diferența că contractul cu terțul nu este
încheiat în numele mandantului, ci cocontractant apare ma ndatarul în nume propriu. În ceea ce
privește celelalte efecte, nu există diferențe semnificative.
Pentru ipoteza în care bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le
transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solici ta instanței de judecată să pronunțe
o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite. Este firesc să fie așa deoarece
pentru intabularea dreptului de proprietate pe numele său, mandantul are nevoie de un act încheiat
în formă autent ică, act în care el să figureze ca și dobânditor. La fel este situația și în cazul
bunurilor mobile supuse unor formalități de publicitate.
La rândul său, mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare
executării mandatului, să restituie mandatarului toate cheltuielile rezonabile efectuate de acesta în
legătură cu executarea mandatului, respectiv cheltuielile pe care le -a avansat mandatarul din banii
proprii pentru încheierea operațiunii juridice cu care a fost mandatat, dar ș i cheltuielile efectuate
pentru conservarea sau administrarea bunurilor ce i -au fost predate de către mandant sau au fost
dobândite în contul mandantului ca urmare a executării contractului de mandat. Totodată,
mandantul este obligat să -i plătească mandata rului remunerația.

b. Raporturile dintre mandatar și terți
În raporturile cu terțul cocontractant, persoana interpusă apare ca adevărata beneficiară a
drepturilor rezultate din actul juridic închei at și este ținută și de obligațiile corelative, ca și când
nu ar exista un contract de mandat. De altfel, pentru terț, un astfel de contract nici nu există. Dacă
este vorba de un contract translativ de drepturi reale mandatarul devine titularul dreptului t ransmis
prin contract.
Pentru îndeplinirea obligațiilor din contract mandatarul îl poate acționa în nume propriu în
judecată pe terțul cocontractant, dar și acesta din urmă acționează direct împotriva mandatarului
în caz de neîndeplinire a obligațiilor ce în realitate aparțin mandantului. Mandatarul nu va putea
opune terțului calitatea sa de mandatar din moment ce el a acționat aparent în nume propriu la
încheierea contractului.

c. Raporturile dintre mandant și terți
Pentru a analiza dacă și ce efecte se produc între mandant și terțul contractant, trebuie să
pornim de la dispozițiile art. 2.040 C. civ. care stabilesc regula că „terții nu au niciun raport juridic
cu mandantul” pentru ca imediat în aliniatul următor să prezinte și excepția în sensul că totuș i,
„mandantul, substituindu -se mandatarului, poate exercita drepturile de creanță născute din
executarea mandatului, dacă și -a executat propriile sale obligații față de mandatar”. De asemenea,
prezintă importanță și art. 2.039 C. civ. care, definind noțiun ea de mandat fără reprezentare , arată
că este contractul „în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume
propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile care
rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat”. Conform celor de mai
sus și ca urmare a faptului că în raport cu terțul mandatarul acționează în nume propriu și își asumă
față de acesta obligațiile rezultate din contract chiar și în ipoteza în care ter țul cunoaște că persoana
cu care contractează este un mandatar, rezultă că sub actuala reglementare este indiferent dacă
terțul cunoștea sau nu existența mandatului. În ambele situații el este ținut de obligațiile asumate
în raport cu mandatarul, iar drept urile sale rezultate din contract le exercită tot împotriva acestuia,
care, așa cum am arătat, a acționat în nume propriu în raport cu terțul. Chiar dacă cunoaște faptul

152
că există un mandat, terțul cunoaște și faptul că, în virtutea legii, mandatarul este cel care
îndeplinește obligațiile rezultate din contract.
Ca urmare, în principiu, nu există drepturi și obligații reciproce întra mandant și terț. Totuși,
în ideea de a proteja drepturile mandantului, art. 2.040 alin. (2) C. civ. stabilește că mandantul
„substituindu -se mandatarului”, poate exercita împotriva terțului drepturile de creanță născute din
executarea mandatului. Două observații se impun sub acest aspect: Excepția vizează doar
drepturile de creanță și nu alte drepturi, iar pe de altă parte, ea vizează doar drepturile mandantului
nu și ale terțului, terț care rămâne sub imperiul dispoziției de la art. 2.040 alin. (1) C. civ., care
stabilește că terții nu au niciun raport juridic cu mandantul.

Întrebari recapitulative
1. Prin ce se deosebește mandatul special de cel expres ?
……………………………………………………………………………
………………………………………………………………………….
2. Ce se înțelege prin noțiunea de dublă reprezentare?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………….
3. Care este d eosebirea esențială dintre mandatul cu reprezentare și cel fără
reprezentare?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………….
4. O persoană poate, într -un contra ct de vanzare -cumpărare, să fie mandatar atat al
vânzătorului cât și al cumpărătorului?
………………………………………………………………… …………………………………
……………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
5. Care sunt condițiile mandatului apparent?
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………..

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Obligația asumată de mandatar:
a. este o obligație de rezulat;
b. este o obliga ție de diligență;
c. poate să nu fie executată dacă mandatarul intenționează să renunțe la mandat , chiar
dacă poate duce la păgubirea mandantului.

2. Contractul de mandat este:
a. esențialmente gratuit;
b. sinalagmatic, dar numai când este cu titlu oneros;
c. intuitu personae ;
3. Poate fi încheiat prin intermediul unui mandatar :
a. un contract de donație;
b. un contract de întreținere;
c. un testament;
4. Condițiile pentru existența unui mandat aparent sunt:
a. Lipsa puterii de reprezentare.

153
b. eroare terțului, care față de pregătirea redusă nu a putut observa limitele mandatului și
depățirea acestora
c.aparența de mandat provenind de la mandant.

TEST DE EVALUARE
1. Pentru înstrăinarea unui imobil este nevoie de un mandate:
a. Specia l
b. General
c. expres
2. Contractul de vanzare încheiat de mandatar cu el însuși :
a. Nu este valabil ;
b. Este valabil
c. Este valabil dacă s/a stipulat în mod detaliat condițiile în care trebuie să se facă
vânzarea și au fost respectate
3. Dovada mandatului tacit :
a. Se poate face numai cu înscris deoarece mandatul chiar tacit este un contract ;
b. Se poate face și cu martori ;
c. Este inutilă deoarece mandatul tacit nu este valabil
4. Mandatul în interes comun este mandatul încheiat :
a. In interesul mai multor mandanți
b. In interesul mai multor mandatari
c. In care și mandatarul are un interes în operațiunea pentru care a fost mandatat.
5. Mandatarul cu procură generală poate încheia :
a. Acte de dispoziție cu privire la orice bunuri ;
b. Acte de conservare și administrare.
c. Acte de dispoziție dacă nu sunt cu titlu gratuit.

154

Tema nr. XI
CONTRACTUL DE DEPOZIT

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de depozit;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil s ă definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemănări;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialita te întâlnite la acest
contract;
– Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:
Depozit , depozit obișnuit , depozit necesar, depozit neregulat, Sechestrul convențional,
Sechestrul judiciar, depozite asimilate celui necesar, obligație de restituire.
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
13. Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului de depozit
14. Elementele c onstitutive ale contractului de depozit
15. Efectele contractului de depozit .
16. Obligațiile născute din contractul de depozit.

CONTRACTUL DE DEPOZIT

155
Secțiunea I
Noțiune, caracterele juridice, tipurile de depozit
și delimitarea contractului
Definiție și caractere juridice
În termenii art. 2.103 C. civ., „Depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la
deponent un bun mobil, cu obligația de a -l păstr a pentru o perioadă de timp și de a -l restitui în
natură.” În raport de această dispoziție legală definim depozitul ca un contract prin care o persoană,
numită depozitar, este însărcinată de altă persoană, deponentul, să -i păstreze un bun pe care i -l
încre dințează și să i -l restituie la cerere.
Contract real. Depozitul face parte din categoria contractelor reale. Pentru a lua naștere un
astfel de contract, este, deci, necesar ca pe lângă consimțământul valabil al părților să existe și
remiterea materială a bunului, ceea ce rezultă din dispozițiile art. 2.103 alin. (2) C. civ. unde se
arată în mod expres că remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului
de depozit. Simplul acord de voință al părților, neînsoțit de tradițiunea bun ului, nu poate valora
contract de depozit, ci doar un antecontract. Prin excepție, consimțământul părților este suficient
pentru realizarea contractului atunci când bunul ce urmează a face obiectul contractului de depozit
se află deja în detenția depozitar ului [art. 2.103 alin. (2) C. civ.].
Contract în principiu, gratuit. Depozitul este un contract gratuit dacă părțile nu au stabilit o
remunerație pentru serviciile deponentului. Din dispozițiile art. 2.106 C. civ. rezultă fără dubiu că
depozitul poate fi și cu titlu oneros atunci când acest lucru rezultă din convenția părților, din uzanțe
sau din alte împrejurări, cum ar fi, spre exemplu, profesia deponentului. Art. 1.106 C. civ. instituie
o prezumție de gratuitate a depozitului.
Atunci când deponentul desfășoară o astfel de activitate cu titlu profesional se prezumă că
depozitul este cu titlu oneros.
Contract, în principiu, unilateral. Atunci cân d depozitul este constituit cu titlu gratuit,
contractul este unilateral deoarece în sarcina deponentului nu există obligații rezultate din contract.
Când, însă, depozitul este cu titlu oneros contractul este sinalagmatic deoarece există și în sarcina
depo nentului obligația de plată a remunerației stabilite.
Contract, în principiu, netranslativ de proprietate . Prin contractul de depozit obișnuit nu se
transmite proprietatea asupra bunurilor depozitate și nici cel puțin posesia. Proprietar al bunurilor
rămân e deponentul, depozitarul fiind un simplu detentor al acestora. Acesta este motivul pentru
care riscul pieirii fortuite a bunurilor îl suportă deponentul și tot de aceea există obligația
depozitarului de a remite deponentului fructele culese ale bunurilor depozitate (art. 2.118 C. civ.).
Doar depozitul neregulat, care are ca obiect sume de bani sau alte bunuri con sumptibile și
fungibile prin natura lor, este translativ de proprietate. În situația acestui tip de depozit se aplică,
conform art. 2.105 alin. (2) C. civ. regulile de la împrumutul de consumație, cu excepția cazului
în care intenția principală a părților a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le
predă. O astfel de intenție este prezumată atunci când, cu referire la terme nul restituirii, s -a
convenit că restituirea poate fi cerută anterior expirării termenului de predare.
Caracter intuitu personae . Contractul de depozit se bazează, în mare măsură, pe încrederea
pe care deponentul o are în calitățile depozitarului. El face depozitul la o anumită persoană având
încredere că aceasta va conserva bunul în bune condiții, că nu se va folosi de el dacă nu -ieste
permis, astfel încât calitățile personale ale depozitarului sunt esențiale în alegerea acestuia141.

Felurile depozitului
Codul civil face distincție între 2 feluri de depozit: depozitul propriu -zis și sechestrul.
Depozitul propriu -zis se prezintă, la rândul lui, în patru variante și anume:

141 În același sens, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale , Ed. Universul juridic, București, 2001, p.
377 (în ediția din 2007 a lucrării, totuși nu se mai menționează caracterul intuitu personae al contractului); C. Toader, op. cit., p.
264; T. Prescure, op. cit., p. 361. În sensul că numai depozitul cu titlu gratuit este un contract intuitu personae, a se vedea C.
Macovei , op. cit ., p. 244.

156
– depozitul obișnuit (voluntar)
– depozitul necesar;
– depozitul hotelier;
– depozitul n eregulat.
Regulile aplicabile depozitului obișnuit sunt regulile comune în materie de depozit și ele sunt
completate cu normele speciale prevăzute și aplicabile pentru celelalte tipuri de depozit.

Delimitarea contractului de depozit de alte contracte
Delimitarea față de contractul de închiriere. Distincția între cele două contracte ce pot
prezenta asemănări evidente, este utilă și necesară și numai dacă avem în vedere, spre exemplu,
faptul că depozitarul își asumă obligația de a păstra bunul depozitat, obligație pe care locatarul nu
o are. Spre exemplu, lăsarea unui autoturism în garajul unei alte persoane are semnificația unui
depozit sau a închirierii garajului? Criteriul după care se face distincția este cel al intenției părților
la încheie rea contractului. Dacă s -a asumat obligația de păstrare a bunului contractul este de
depozit. În schimb, dacă o astfel de obligație nu a fost asumată, contractul poate fi de locațiune
(evident în situația în care folosința nu este asigurată gratuit, când s untem în prezența unui
comodat). Deși criteriul de distincție este, din punct de vedere teoretic, destul de clar, în practică
distincția se face cu dificultate, voința părților nefiind întotdeauna evidentă. De aceea trebuie
analizate toate împrejurările di n care rezultă ce angajamente și -au asumat părțile, din care se poate
deduce dacă punerea la dispoziție a unui spațiu se face doar pentru a se asigura folosința acestuia
sau și pentru a se asigura conservarea bunurilor lăsate în acest spațiu. În primul caz avem de a face
cu un contract de locațiune, în celălalt cu un contract de depozit. Spre exemplu, lăsarea unu
autovehicul într -un loc de parcare cu plată are semnificația unei locațiuni dacă taxa este încasată
numai pentru folosința locului de parcare. Dac ă taxa este și pentru paza autovehiculului, contractul
este unul de depozit. Trebuie lămurită, deci, natura activității desfășurate de cel care încasează taxa
de parcare.
Delimitarea față de contractul de comodat. Și această delimitare este dificil de făcu t în ipoteza
în care depozitarul are și dreptul de a se folosi de bunul împrumutat. Și în acest caz trebuie să se
pornească de la intenția comună a părților. Care a fost scopul principal al contractului? Acela de a
se asigura folosința bunului pentru cocon tractant, caz în care avem un contract de comodat, sau
acela de a se încredința bunul pentru a fi păstrat, situație în care suntem în prezența unui depozit.
Intenția părților este cea care ajută la delimitarea celor două contracte și trebuie analizate toat e
împrejurările concrete ce pot duce la descoperirea acesteia.

Delimitarea de mandat. Problema se pune mai ales în situația în care un mandatar poate primi
un lucru în scopul de a -l înstrăina. Suntem în prezența unui depozit când bunul este dat cu intenția
de a fi păstrat și restituit. Dacă obligația de conservare a bunului este asumată în scopul ca acesta
să fie înstrăinat atunci suntem în prezenta unui mandat, iar depozitul are caracter accesoriu
acestuia. Iată deci că, și în acest caz, cauza con tractului, scopul pentru care a fost încheiat, joacă
rol determinant în delimitarea celor două contracte.
Secțiunea a II -a
Depozitul obișnuit (voluntar)
Condițiile de valabilitate și dovada contractului de depozit voluntar
Consimțământul părților. Consimț ământul părților are ca specific faptul că voința
deponentului constă în intenția de a încredința bunul depozitarului pentru păstrare. Pe de altă parte,
voința specifică a depozitarului este de a primi bunul cu acest titlu. Consim țământul este în cele
mai multe cazuri expres, dar nu este exclus și un consimțământ tacit, cum este, de exemplu, atunci
când, într -un restaurant, chelnerul ia haina clientului pentru a o duce la garderobă.

157

Capacitatea părților. După cum am văzut, contractul de depozit nu este un contract translativ
de proprietate. El are pentru deponent semnificația unui act de administrare, astfel încât capacitatea
necesară pentru astfel de contracte este cea prevăzută pentru încheierea unor acte de administrare.
Mai multă importanță prezintă în să capacitatea depozitarului întrucât acesta este cel care își asumă
obligații. Pentru depozitar, care are obligația de conservare și restituire a lucrului, s -a considerat
că depozitul are semnificația unui act de dispoziție astfel încât el trebuie să aibă capacitatea
necesară încheierii unor astfel de acte142.
Art. 2.109 C. civ. prezintă situația depozitului făcut de către o persoană capabilă către una
incapabilă. În această situație deponentul poate cere restituirea bunului de la persoana incapabilă
câtă vreme bunul se află în detenția acesteia. Dacă restituirea bunului nu mai este posibilă,
deponentul are acțiune împotriva lui putând obține însă doar plata corespunzătoare îmbogățiri i
depozitarului.
Obiectul contractului. Contractul poate avea ca obiect cele mai diferite bunuri, dar, spre
deosebire de comodat, acestea nu pot fi bunuri imobile. Art. 2.103 C. civ. spune că depozitul
voluntar „este contractul prin care depozitarul primeș te de la deponent un bun mobil…”. Vor forma,
deci, obiect al contractului de depozit bunurile mobile corporale deoarece acestea sunt susceptibile
de tradițiune, precum și cele asimilate acestora cum sunt creanțele constate printr -un titlu la
purtător. bi le.
În termenii art. 2.110 C. civ., depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada că este
proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei desemnate de
către deponent în vederea restituirii bunului. Ca urmare, orice persoană care justifică un oarecare
drept asupra bunului, cum ar fi uzufructuarul, transportatorul, comodatarul, locatorul, poate să dea
bunul în depozit. Proprietarul rămâne în aceste cazuri un terț față de contract și păstrează dreptul
de a revendi ca bunul.

Dovada contractului
Art. 2.104 C. civ. prevede că dovada contractului de depozit se face doar prin înscris, păstrând
în acest fel soluția din vechiul Cod civil. Cerința înscrisului constatator al consimțământului
părților este prevăzută ad proba tionem , și nu ad validitatem, așa cum era și în reglementarea
veche143. Ca urmare, cerința înscrisului este necesară pentru dovedirea oricărui contract de depozit,
indiferent de valoarea lui.

Efectele contractului de depozit voluntar

I. Obligațiile depozitarului

1. Obligația de păstrare a bunului primit în depozit
Conținut. Deponentul încredințează depozitarului bunul pentru păstrare, pentru conservare.
De aceea obligația principală a depozitarului este cea de a păstra bunul și ea există indiferent dacă
depozitul este gratuit sau este remunerat. De îndeplinirea acestei obligații depinde în mod esențial
și cealaltă obligație, respectiv cea de restituirea a bunului, cea din urmă neputând fi îndeplinită
fără cea dintâi. Obligația de păstrare a bunului este o obligație esențială în lipsa căreia nu se poate
vorbi de un contract de depozit.
Obligația de păstrare a bunului nu -i conferă depozitarului dreptul de a se folosi de bun (art.
2.108 C. civ). O asemenea posibilitate există doar dacă i -a fost conferită expres de către deponent
sau dacă acesta a consimțit tacit la folosirea bunului depozitat de către depozitar.

142 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale , vol. III, Ed. Universul Juridi c, București, 2007,
p. 62; D. Chirică, op. cit ., p. 226.
143 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 65; D. Chirică, op. cit., p. 226; E. Safta -Romano, op. cit ., p. 289.

158
Depozitarul nu are dreptul nici să consume fructele bunului depozitat, trebuind să le restituie
dacă le -a perceput. Este firesc să f ie așa din moment ce el este un detentor.
De asemenea, el nu poate încredința altuia păstrarea bunului fără consimțământul
deponentului. El poate face acest lucru doar dacă „este silit de împrejurări să procedeze astfel”. Se
are în vedere ipoteza în care dintre motive independente de voința depo zitarului acesta nu poate
să-și îndeplinească obligația de păstrare a bunului.
În ideea îndeplinirii obligației de păstrare a bunului, depozitarul este obligat să ceară
consimțământul deponentului pentru schimbarea locului depozitării stabilit în contract și a felului
depozitării dacă acestea sunt necesare pentru a preveni pieirea, pierderea, sustragerea sau
deteriorarea bunului. Dacă situația este atât de urgentă încât consimțământul deponentului nu poate
fin aștep tat, depozitarul este obligat să schimbe locul sau felul păstrării bunului, fără acest
consimțământ (art. 2.111 C. civ.).
Răspunderea depozitarului pentru neîndeplinirea obligației de conservare.
Neîndeplinirea obligației de conservare a bunului poate avea ca efect pierderea acestuia. Ea atrage
și imposibilitatea de îndeplinirea a obligației de restituire a bunului, cu consecința că se antrenează
responsabilitatea depozitarului în condițiile pe care le vom arăta când vom trata obligația de
restituire.
Întin derea răspunderii variază după cum depozitul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Atunci când este gratuit, depozitul nu comportă niciun interes deosebit pentru depozitar,
interesul fiind al deponentului. Ca urmare, în astfel de situații responsabil itatea sa este antrenată
ținând cont de diligența pe care depozitarul o depune în păstrarea propriilor sale bunuri. Culpa sa
se apreciază, deci, in concreto. Pentru ca depozitarul să răstoarne prezumția de culpă ce există în
sarcina lui în caz de pierdere a bunului, el trebuie să dovedească că a depus aceeași grijă în
păstrarea lucrului depozitat, ca în păstrarea propriilor bunuri. Se pornește de la ideea că depozitul
fiind în interesul deponentului, nu se poate pretinde depozitarului să depună un interes m ai mare
în conservarea bunului depozitat ca față de bunurile sale. Dacă deponentul are un astfel de interes,
el trebuia să -și caute un depozitar mai diligent.
Dimpotrivă, în situația în care depozitul este cu titlu oneros, ca și în celelalte situații prevă zute
de art. 2.107 alin. (2) C. civ. ce presupun un interes al depozitarului în efectuarea depozitului,
diligența cerută acestuia este una mai accentuată, responsabilitatea sa fiind, de data aceasta,
apreciată în funcție de tipul abstract al unui om pruden t, al unui om diligent, față de bunurile sale.
Culpa depozitarului se apreciază în acest caz in abstracto.
Responsabilitatea depozitarului este tratată cu mai multă rigoare, după cum am arătat, nu
numai în cazul depozitului cu titlu oneros, ci și în următ oarele situații prevăzute de art. 2.107 alin.
(2) C. civ:
1. când depozitarul este remunerat;
2. când depozitarul este un profesionist;
3. când i s -a permis să se folosească de bunul depozitat, situații la care se adaugă cea
4. când s -a convenit în mod expres ca depozitarul sa fie răspunzător de orice culpă.
Pentru stricăciunile produse bunului depozitat de un caz fortuit sau de forță majoră, sau pentru
pieirea bunului din acest motiv, el nu răspunde, în afară de situațiile în care:
– a schimbat fără drept locul sau felul păstrării;
– s-a folosit de bunul depozitat, fără a avea acest drept;
– a încredințat fără drept bunul unei terțe persoane.
Totuși el nu răspunde nici în aceste situații dacă dovedește că bunul ar fi pierit chiar și dacă
nu și -ar fi depășit drepturile.

Răspunderea în cazul încredințării bunului către subdepozitar. Dacă depozitarul a fost
autorizat să încredințeze unei alte persoane păstrarea bunului, el răspunde doar pentru alegerea
acesteia și eventual pentru instrucțiunile pe care i le -a dat.

159
Clauze convenționale referitoare la răspundere. Prin clauze contractuale părțile pot agrava
sau dimpotrivă, diminua răspunderea depozitarului. Se poate astfel conveni ca depozitarul din
depozi tul cu titlu gratuit să răspundă la fel ca depozitarul remunerat, sau se poate agrava
răspunderea până la a răspunde și pentru cazurile de forță majoră. Clauzele sunt valabile pe baza
faptului că regulile răspunderii contractuale au caracter supletiv144.

2. Obligația de restituire

Conținut. În raport de dispozițiile art. 2.103 C. civ. depozitarul trebuie să restituie
deponentului chiar lucrul care i -a fost încredințat spre conservare. Bunul se restituie,deci, în natură
și în starea în care se află la momentul respectiv. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului
este suportat de către deponent în calitate de proprietar. Sarcina probei în dovedirea faptului că
bunul a pierit din cauza unor împrejurări neimputabile depozitarului, revine acestuia.
În cazul în care bunul a pierit sau a suferit degradări din culpa depozitarului, acesta va suporta
contravaloarea prejudiciului adus deponentului în acest fel. Valoarea care se are în vedere la
stabilirea prejudiciului este valoarea de înlocuire a bunului la momentul restituirii prin echivalent,
deci, practic de la data când se pronunță hotărârea145.
Depozitarul va plăti contravaloarea bunurilor depozitate și atunci când a înstrăinat fără drept
bunurile depozitate.
Depozitarul este obligat să restituie și fructele bunului, dacă le -a perceput. În schimb el nu
datorează dobândă pentru fondurile bănești depozitate decât din ziua în care a fost pus în întârziere
să le restituie.

Cazuri de nerestituire a bunului. Depozitarul este apărat de obligația de restitu ire a bunului
în următoarele situații:
– dacă acesta i -a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptățită;
– dacă a fost rechiziționat de autoritatea publică sau dacă i -a fost în alt mod ridicat potrivit
legii;
– dacă bunul a pierit prin caz fortuit. În cazul în care bunul i -a fost ridicat sau a pierit fortuit
dar depozitarul a primit pentru acest motiv anumite sume de bani, sau un alt bun, el este dator să
predea ceea ce a primit, deponentului [art. 2.120 alin. (2) C. civ.] .
Depozitarul poate refuza restituirea bunului și dacă a devenit proprietar al acestuia.
Restituirea mai poate fi refuzată când depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori
pierdut, precum și pe adevăratul proprietar al bunului. În această situa ție el trebuie să îl informeze
pe adevăratul proprietar despre depozitul ce i s -a făcut și să îl someze să își exercite drepturile
într-un „termen determinat și îndestulător”. În acest termen depozitarul nu poate restitui bunul
către deponent. Numai după e xpirarea acestui termen depozitarul se poate libera prin restituirea
lucrului către deponent, dacă pretinsul proprietar nu și -a valorificat dreptul său. În această
perioadă, depozitarul este îndreptățit să primească remunerație, inclusiv pentru ipoteza cân d
depozitul a fost cu titlu gratuit.
În cazul în care intervin împrejurări de natura celor arătate mai sus care îl împiedică pe
depozitar să restituie bunul el are obligația să comunice deponentului aceste situații, în caz contrar
putând fi obligat să plăt ească despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deponent.

Creditorul obligației de restituire. Depozitarul, ca debitor al obligației de restituire a bunului
este dator să restituie bunul celui care i l -a încredințat. Dacă depozitarul a decedat, obligația de
restituire revine moștenitorilor săi, iar dacă aceștia au înstrăinat cu bună -credință bunul depozitat,
vor restitui deponentului prețul obținut pe acesta sau vor ceda deponentului acțiunea lor contra

144 J. Huet, op. cit ., p. 1597 și 1598; Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 71.
145 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 74.

160
cumpărătorului dacă prețul nu a fost plătit
(art. 2. 121 C. civ.). Buna -credință are în acest caz semnificația faptului că moștenitorii
depozitarului nu cunoșteau faptul că bunul nu le aparține și este un bun aflat în depozit.
Creditor al obligației de restituire este deponentul chiar dacă el nu este și prop rietarul bunul.
Bunul se poate restitui și mandatarului deponentului sau persoanei indicate de către acesta pentru
restituire.
.

Termenul și locul restituirii. În raport de dispozițiile art. 2.115 C. civ., deponentul are dreptul
să ceară oricând restitui rea bunurilor depozitate și aceasta chiar și în ipoteza în care s -a stabilit un
termen de depozitare, deoarece acesta se prezumă că este stipulat în interesul deponentului. Dacă
totuși se dovedește că termenul a fost stipulat și în interesul depozitarului, cum este în cazul
depozitului remunerat sau când depozitarul are dreptul să se servească de bun, atunci restituirea
înainte de termen rămâne, în continuare, un drept al deponentului, dar depozitarul are dreptul la
remunerația stabilită pentru întreaga per ioadă a depozitului, sau are dreptul la despăgubiri pentru
eventualul prejudiciu rezultat din restituirea anticipată.
Referitor la locul restituirii, acesta este cel convenit de părți pentru îndeplinirea obligației
respective. Dacă acest loc este altul dec ât cel unde se află lucrurile depozitate, cheltuielile de
transport a bunurilor sunt în sarcina deponentului
Neexecutarea obligației de restituire. În cazul unui refuz nejustificat de restituire a bunului
aflat în depozit, deponentul poate acționa împotri va depozitarului printr -o acțiune personală,
rezultată din contract, solicitând obligarea acestuia la predarea bunului sau bunurilor depozitate la
el. În cadrul acestei acțiuni, deponentul trebuie să facă doar dovada existenței contractului între
părți, nu și dovada dreptului de proprietate asupra bunului.
Dreptul la acțiune este supus prescripției de 3 ani, iar termenul începe să curgă de la expirarea
termenului prevăzut în contract ca limită finală a depozitului. Dacă termenul depozitării nu a fost
prevăzut, termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune care
coincide, în acest caz, cu data încheierii contractului.
În ipoteza în care deponentul este și proprietar al bunului depozitat, el poate folosi și acțiunea
în revendicare. Aceasta are avantajul că este imprescriptibilă, dar reclamantul este ținut, de data
aceasta, să facă dovada dreptului de proprietate cu privire la bunul revendicat.

II. Obligațiile deponentului

1. Obligația de plată a remunerației
În cazul în care depozitul este cu titlu oneros, contractul are caracter sinalagmatic, iar
deponentul are oblig ația de a plăti remunerația stabilită de comun acord sau de către instanța de
judecată în condițiile art. 2.106 C. civ. Remunerația trebuie plătită în cuantumul stipulat și la
termenele convenite. În lipsă de stipulație plata remunerației către depozitar s e face la data
restituirii bunului. În situația în care restituirea are loc înainte de termen, depozitarul nu are dreptul
decât la partea din remunerație convenită, corespunzătoare timpului cât a păstrat bunul.
Menționăm că deponentul are obligația de a pl ăti remunerația depozitarului chiar și când
depozitul este cu titlu gratuit dacă depozitarul se află în situația prevăzută de art. 2.120 C. civ.,
respectiv când acesta a aflat că bunul a fost furat sau pierdut și a descoperit și proprietarul bunului
și l-a somat pe acesta să -și exercite drepturile într -un termen rezonabil. Pentru termenul menționat,
până la predarea bunului deponentului sau proprietarului care și -a dovedit dreptul asupra bunului
furat sau pierdut, deponentul datorează remunerație, al cărui cuantum se stabilește de instanța de
judecată.

Obligații extracontractuale . Indiferent dacă depozitul e cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
deponentul este obligat să -l despăgubească pe depozitar pentru eventualele cheltuieli făcute cu
conservarea bunului. El este de asemenea obligat să -l despăgubească pe depozitar pentru toate

161
pierderile suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepția cazului când depozitarul a cunoscut
sau trebuia să cunoască natura periculoasă a bunului.
Aceste obligații sunt considerate extracontractuale pentru că ele nu iau naștere din contract,
odată cu încheierea lui, ci din fapte care pot interveni pe parcursul executării lui.
Secțiunea a III -a
Depozitul necesar
Noțiune
Depozitul necesar este reglementat de art. 2.124 C. civ. ca depozit care a fost făcut de
depozitar sub constrângerea unei întâmpl ări neprevăzute, care îl determină să încredințeze un lucru
al său spre păstrare, fără a avea posibilitatea sa aleagă liber persoana depozitarului și să
întocmească un înscris constatator al contractului.
Împrejurările care îl determină pe deponent să încredințeze bunul său unei alte persoane nu
sunt prevăzute de actualul Cod civil. În Codul civil anterior art. 1.620 C. civ. arăta exemplificativ
astfel de împrejurări: „foc, ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forță
majoră”.
Art. 2.124 C. civ. vorbind de întâmplări neprevăzute, se deduce că împrejurările respective nu
sunt neapărat imprevizibile, putând fi doar neprevăzute.
Pentru a fi în prezența unui depozit necesar împrejurarea care îl determină pe deponent să
efectueze depo zitul trebuie sa constituie un pericol real pentru bunul dat în depozit.

Caracterul necesar al depozitului și lipsa posibilității de alegere a depozitarului nu exclude
caracterul contractual al depozitului. Vom fi în continuare în prezența unui contract d e depozit,
dar care are ca specific faptul, că deponentului îi lipsește posibilitatea liberei alegeri a
depozitarului.
Dovada contractului
Sub aspect probator, depozitului necesar îi este specific faptul că dovada lui se poate face și
fără un înscris, res pectiv prin martori sau alte mijloace de probă admise de lege și aceasta indiferent
de valoarea lui. Este o consecință a faptului că acest tip de depozit se efectuează în condiții care
nu-i permit deponentului să se ocupe de întocmirea unui scris probator. Se poate dovedi în
condițiile arătate atât existența contractului cât și natura și valoarea bunurilor depozitate.

Regimul juridic al depozitului necesar
Exceptând regulile de mai sus, depozitului necesar îi sunt aplicabile toate celelalte
reglementări a le depozitului voluntar, cu precizarea că în caz de pieire a bunului depozitarul
răspunde conform regulilor de la depozitul neremunerat. Aceasta înseamnă că eventuala lui culpă
se apreciază în mod concret, în funcție de diligența pe care o depune în păstra rea propriilor bunuri
și nu după conduita omului prudent și diligent.

Depozitul hotelier
Considerații generale
Codul civil asimilează depozitului necesar, depozitul bunurilor aduse de călători în unitățile
hoteliere. Depozitul hotelier este contractul în cheiat între un client al unui hotel și hotelierul
respectiv, cu privire la depozitarea bagajelor și valorilor sale aduse sau considerate aduse în hotel.

Cazuri de răspundere a hotelierului
Dispozițiile Codului civil actual referitoare la depozitul hotel ier se aplică nu numai cu referire
la hoteluri, ci și la moteluri, hanuri, pensiuni ca și camerelor din stațiunile balneoclimaterice,
caselor de odihnă, vagoanelor de dormit etc. Mai mult decât atât, dispozițiile respective sunt

162
aplicabile și cu privire la îmbrăcămintea pe care trebuie să o depună la magaziile speciale cei
internați în spitale, cu privire la bunurile depuse la garderobă de către consumatorii din unitățile
de alimentație publică, de clienți la garderoba unităților de prestării de servicii pr ecum și în alte
situații similare.
Depozitul hotelier rămâne în realitate un contract accesoriu contractului hotelier, dar care se
bucură de regimul unui depozit necesar.
Dispozițiile referitoare la depozitul hotelier nu sunt aplicabile însă cu privire la bunurile aduse
în locuințele închiriate.
Potrivit art. 2.127 C. civ., hotelierii răspund de furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor
aduse de client în hotel.
În baza aceluiași articol sunt considerate ca bunuri aduse în hotel:
a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un
prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pe perioada cazării clientului;
c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al familiei
sale ori un prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pentru un interval de timp
rezonabil, ant erior sau ulterior cazării clientului.
De asemenea, răspunderea există și pentru vehiculele clienților lăsate în garajul sau în parcarea
hotelului, precum și pentru bunurile care, în mod obișnuit, se găsesc în acestea.

Dovada bunurilor aduse în hotel
În ceea ce privește dovada, sunt aplicabile dispozițiile de la depozitul necesar astfel încât este
admisibil orice mijloc de probă pentru a se dovedi atât bunurile ce au fost aduse în hotel cât și
valoarea lor.

Întinderea răspunderii hotelierului
Regula. Codul civil instituie o răspundere care, în principiu, este limitată până la concurența
unei valori de o sută de ori mai mari decât prețul pentru o zi afișat pentru camera oferită spre
închiriere clientului. Limitarea este bazată pe un plafon variabil la o valoare care depinde de prețul
camerei.

Răspunderea nelimitată. Prin excepție, răspunderea este nelimitată, conform art. 2.129 C.
civ., în următoarele situații:
a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acest a
răspunde;
b) dacă bunurile au fost încredințate spre păstrare hotelierului;Nu se consideră a fi primite în
depozit de către hotelier bunurile depuse de clienți în casa de valori din cameră. Ca urmare, dacă
dispar bunuri din aceste case de valori, răspun derea este plafonată la valoarea prevăzută de art.
2.128 C. civ.
c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era
obligat să le primească.

Cazuri de nerăspundere. Conform art. 2.130 C. civ. hotelierul n u răspunde în situația în care
furtul distrugerea sau deteriorarea bunului este cauzată:
– de client, de persoana care îl însoțește sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii
săi;
– de un caz de forță majoră;
– de natura bunului.

163
Secțiunea a V-a
Depozitul neregulat
Noțiune și delimitare
Depozitul neregulat este o formă de depozit, practic nereglementată distinct de Codul civil,
dar a cărui existență se desprinde din prevederile art. 2.105 C. civ., referitoare la depozitul unor
sume de bani sau al unor bunuri fungibile și consumptibile pri n natura lor.
Depozitul neregulat se particularizează deci prin obiectul său specific, respectiv bunuri
fungibile și consumptibile prin natura lor.
Pornind de la dispoziția legală potrivit căreia în cazul în care depozitul are ca obiect astfel de
bunuri, d acă nu s -a convenit altfel, ele nu trebuie restituite în individualitatea lor, se poate trage
concluzia că în cazul acestor bunurilor consumptibile și fungibile, depozitarul are dreptul să le
consume și să restituie altele de aceeași natură și calitate și în aceeași cantitate. Ca urmare, un
astfel de depozit este translativ de proprietate, ca și împrumutul de consumație, de care, după cum
vom vedea, nu se delimitează cu ușurință.
Particularitatea depozitului neregulat referitoare la obiectul său și la carac terul lui translativ
de proprietate, antrenează următoarele diferențieri în raport cu depozitul obișnuit:
– riscul pieirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunurilor depozitate se suportă de către
depozitar în calitate de proprietar potrivit regulii res perit domino și nu de către deponent;
– fructele produse de bunurile depozitate sunt ale depozitarului în calitate de proprietar și nu
ale deponentului ca la depozitul voluntar;
– bunurile ce formează obiectul depozitului trebuie să fie proprietatea depo nentului în raport
cu faptul că urmează să se transmită proprietatea acestora;
– în cazul în care nu se restituie bunurile împrumutate nu se mai poate folosi acțiunea în
revendicare, ca la depozitul obișnuit, ci doar acțiunea rezultată din contract.

Aplicarea regulilor de la de împrumutul de consumație
Am arătat anterior că nu este ușor să se facă distincția între aceste două contracte. Aceasta
deoarece ambele au ca obiect bunuri fungibile, ambele sunt translative de proprietate și, ca urmare,
atât de pozitarul cât și împrumutatul au dreptul de a se folosi de bunuri, în ambele cazuri se restituie
alte bunuri decât cele ce au format obiectul contractului, dar de același gen și de aceeași calitate.
De aceea, probabil, actualul Cod civil a stabilit în art. 2.105 alin. (2) că în cazul depozitului având
ca obiect bunuri fungibile și neconsumptibile prin natura lor, se aplică regulile împrumutului de
consumație, cu excepția cazului în care bunurile urmau să fie păstrate în interesul celui care le -a
predat.
Existența intenției de a se restitui chiar bunurile predate și deci a interdicției folosirii lor de
către depozitar, este prezumată atunci când părțile au convenit că restituirea bunurilor poate fi
cerută anterior expirării termenului convenit pentru păstrar ea lor.
În condițiile aplicării regulilor de la împrumutul de consumație, în principiu, nu se mai pune
problema dificilă a delimitării unui astfel de depozit de împrumutul de consumație.
Arătăm totuși că o primă deosebire ar rezulta din faptul că în cazul depozitului, spre deosebire
de împrumut, deponentul poate cere restituirea bunului oricând, dar această diferență nu este
esențială și nici suficientă. De aceea, trebuie să se cerceteze și să se descoperire intenția părților,
scopul contractului. Dacă sco pul principal al transmițătorului a fost de a -și asigura păstrarea
bunurilor și deci contractul se încheie în interesul său, suntem în prezența unui depozit. Dacă,
dimpotrivă scopul urmărit a fost satisfacerea interesului celui care primește bunurile, sunt em, în
principiu, în prezența unui contract de împrumut. Problema nu este însă una simplă, mai ales în
cazul depozitului salariat, motiv pentru care, după cum s -a spus, distincția între depozitul neregulat
și împrumutul de consumație reprezintă un fel de crux juris146.

146 Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contrats speciaux , Ed. Cujas, Paris, 1991, p. 475.

164
Secțiunea a VI -a
Sechestrul
Sechestrul a fost conceput de Codul civil ca o varietate de depozit ce are ca obiect un bun
litigios sau cu privire la care există o incertitudine juridică. Există două tipuri de sechestru, și
anume sechestrul conven țional și sechestrul judiciar.

Sechestrul convențional
Este definit de art. 2.138 C. civ. ca „depozitul prin care două sau mai multe persoane
încredințează unui terț, denumit administrator -sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori
imobile în privi nța cărora există o contestație sau incertitudine juridică, cu obligația pentru acesta
de a le păstra și a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului”.
Specific acestui tip de depozit este deci faptul că bunul ce formează obiectul său este în li tigiu
sau dacă nu este în litigiu există o incertitudine juridică în ceea ce privește titularul dreptului, iar
depozitarul se obligă să -l restituie nu neapărat deponentului, ci părții care va fi recunoscută ca
titular al dreptului, sau persoanei indicate p rin acordul tuturor părților care l -au numit.
Depozitarul este debitorul obligațiilor din depozitul obișnuit, respectiv de a păstra și de a
restitui lucrul. De aceea, când depozitul este gratuit răspunderea lui va fi mai puțin severă,
luându -se ca etalon culpa levis in concreto , pe când în cazul depozitului cu titlu oneros,
răspunderea va fi apreciată după criteriul mai sever al culpei levis in abstracto .
Atunci când este necesar în raport de natura bunului ca administratorul -sechestru să
îndeplinească anumite acte de administrare cu privire la bun, el este ținut de îndeplinirea acestor
acte, urmând ca referitor la ele să se aplice în mod corespunzător regulile de la mandat.
Spre deosebire de depozitul obișnuit, depozitarul nu va restitui bunul la cerere, ci doar după
finalizarea procesului sau după încetarea stării de incertitudine juridică. Restituirea bunului
anterior procesului este posibilă doar atunci când toate părțile care l -au numit convin în acest sens,
sau pentru mot ive temeinice, dar în acest din urmă caz numai prin hotărâre judecătorească.

Sechestrul judiciar
Este sechestrul dispus de către instanța de judecată cu privire la un bun, mobil sau imobil,
pentru a cărui proprietate sau posesie părțile se judecă, sau atu nci când există un litigiu cu privire
la administrarea sau folosința unui bun comun,ori asupra bunurilor oferite de debitor pentru
liberarea sa, dar și în alte situații. Depozitarul este numit de către instanța de judecată pe baza
înțelegerii părților, sau în lipsa unei astfel de înțelegeri, din oficiu. Acest gen de sechestru nu are
natură contractuală, motiv pentru care ne interesează în cadrul acestei materii doar sub aspectul
faptului că i se aplică regulile sechestrului convențional.
BIBLIOGRAFIE COMPL EMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013 capitolul
privind depozitul.
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind
contractul de depozit

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

165
Ce este specific sub aspectul probațiunii la contractul de depozit în raport cu alte acte juridice?
Cum se face delimitarea contractului de depozit de contractul de locațiune?
Care sunt acțiunile pe care le poate folosi deponentul în cazul în care depozitarul refuză restituirea
bunului?
Ce diferențieri față de depozitul obișnuit atrage particularitatea depozitului neregulat constând în
caracterul lui translativ de proprietate?
Care sunt depozitele asimilate celui necesar ?

Teste autoevaluare
Sechestrul este o varietate de depozit care se particularizează prin faptul că are ca obiect:
un bun litigios.
un bun imobil;
Un bun mobil.
În cazul în care depozitarul nu respectă obligația de restituire a bunului depozitat, deponentul poate
acționa împotriva acestuia pe calea:
Unei acțiuni în revendicare
Doar pe baza unei acțiuni rezultate din contract.
Dacă este proprietarul bunului depozitat are alegerea între acțiunea în revendicare și cea bazată pe
contract, în caz contrar poate folosi doar acțiunea personală rezultată din contract.
Pentru a delimita contractul de depozit de cel de comodat importanță prezintă:
Intenția părților;
Dacă suntem în prezența unui bun mobil sau imobil,
Dacă depozitarul și -a asumat sau nu obligația de restituire a bunului.
4.În cazul depozitului neregulat, deponentul:
a. trebuie să fie proprietarul bunului depozitat;
b. nu trebuie să fie proprietarul bunului deoarece se poate depozita și bunul altuia;
c. nu a respectat toate regulil e referitoare la nașterea valabilă a contractului de depozit.
5.Sechestrul este o formă de depozit care se particularizează prin faptul că:
a. este translativ de proprietate;
b. are ca obiect un bun litigios;
c. are ca obiect doar bunuri fungibile și c onsumptibile.

TESTE DE EVALUARE
1.Contractul de depozit este un contract:
a. real;
b. consensual;
c. în principiu unilateral, dar poate fi și sinalagmatic.
2. Contractul de depozit:
a. este totdeauna netranslativ de proprietate;
b. este în toate situațiile translativ de proprietate;
c. este translativ, dar poate fi și netranslativ de proprietate.
3. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului depozitat este suportat de către:
a. deponent la depozitul obișnuit ;
b. depozitar,la depozitul n eregulat;
c. depozitar la depozitul necesar.
4. Depozitul obisnuit:
a. poate avea ca obiect doar imobile;
b. poate avea ca obiect doar bunuri mobile;
c. poate avea ca obiect atat bunuri mobile cât și imobile.
5. Sechestrul:
a. poate avea ca obiect doar imobile;

166
b. poate avea ca obiect doar bunuri mobile;
c. poate avea ca obiect atat bunuri mobile cât și imobile.

167

TEMA NR XII
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractelor de împrumut;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale acestor
contracte;
– studentu l să înțeleagă efectele pe care le produc cele 2 contracte de împrumut.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care prezintă
asemănări;
Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a contractului;
Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contract ul și obligațiile rezultate din
contract.

III. CUVINTE CHEIE:
Împrumut de folosință, comodat, comodant, comodatar, împrumut de consumație, clauza penala,
dobânzi, Dobânda convențională, Dobânda legală, Scadența, Dobânda moratorie.

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale celor 2 forme de împrumuturi .
Elementele constitutive ale contractelor de împrumut.
Efectele contractului de împrumut de folosință și împrumut de consumație .
Obligațiile născute din contractele d e împrumut.
Încetarea contractelor de împrumut.

CONȚINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINȚĂ
Secțiunea I
Noțiune, caractere juridice și delimitare
Noțiune. Codul civil definește contractul de împrumut de folosință în art. 2.146 ca fiind contractul
cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți,
numită comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a -l restitui dup ă un anumit timp.

168
Părțile contractului sunt comodantul, care poate fi o persoană fizică sau juridică și care este cel care
transmite bunul pentru folosință și comodatarul care este persoana care primește bunul pentru folosință
gratuită, cu obligația de a -l restitui.

Caractere juridice. Contract cunoscut încă din vremea romanilor, comodatul a fost și a rămas un
contract cu titlu gratuit . De fapt este un contract esențialmente cu titlu gratuit deoarece acest caracter
este de esența contractului. Dacă în schi mbul folosinței s -ar efectua o altă prestație contractul nu ar mai
fi unul de împrumut, ci un alt contract.
Întrucât din contract nu iau naștere obligații contractuale pentru împrumutător, singurul obligat fiind
împrumutatul, contractul are caracter unila teral . Deși Codul civil vorbește în art. 2.151 -2.152 de unele
obligații ale comodantului, contractul rămâne unilateral deoarece textele legale în discuție au în vedere
unele obligații care nu iau naștere direct din contract, ci ca urmare a unor împrejurări ivite pe parcursul
contractului.
Contractul de comodat face parte, ca și depozitul sau gajul, din categoria contractelor care, pentru
a se naște în mod valabil, presupun remiterea bunului. El poate lua naștere numai dacă acordul părților
este însoțit de r emiterea bunului, deci este un contract real . Simplul acord de voință neînsoțit de
predarea bunului, nu poate avea valoarea unui contract de comodat, ci cel mult a unei promisiuni de
împrumut, posibilitatea unei astfel de promisiuni fiind prevăzută expres de art. 2.145 C. civ. Predarea
bunului reprezintă o condiție pentru nașterea valabilă a contractului și de aceea nu există o obligație a
comodantului de a preda bunul către comodatar. Dacă bunul se află deja în detenția comodatarului,
acordul de voință, în sensul încheierii contractului, dă naștere unui contract valabil, condiția remiterii
bunului fiind considerată îndeplinită.
Caracterul translativ de folosință. Contractul nu este translativ de proprietate deoarece prin
intermediul lui se transmite doar fo losința temporară asupra bunului, nu și dreptul de proprietate.
Comodantul rămâne proprietarul bunului1, iar comodatarul este un simplu detentor precar, el nefiind
nici cel puțin posesor.

Delimitarea comodatului de alte contracte
Delimitarea de contractu l de împrumut de consumație. Împrumutul de folosință se deosebește de
împrumutul propriu -zis sub mai multe aspecte, dintre care subliniem:
– Împrumutul de folosință are ca obiect bunuri nefungibile și neconsumptibile, pe când împrumutul
de consumație are c a obiect bunuri fungibile și consumptibile;
– Împrumutul de folosință nu transferă decât folosința bunului, el nu este translativ de proprietate,
în schimb împrumutul de consumație are ca efect transferul proprietății la împrumutat deoarece nu poate
să se folosească de el fără a -l consuma; Ca urmare, și riscul pieirii fortuite este diferit, la comodat fiind
suportat de proprietarul comodant pe când la celălalt de către împrumutat.
– Comodatul este un contract care se particularizează prin caracterul său ese nțialmente gratuit, în
schimb gratuitatea nu este de esența împrumutului de consumație;
– Comodantul poate cere restituirea bunului și înainte de termen pe când la împrumutul propriu -zis
nu există o astfel de obligație.

Delimitarea de contractul de locațiune. Atât comodatul cât și locațiunea au ca obiect bunuri
nefungibile și neconsumptibile asupra cărora se transmite doar un drept de folosință, ambele nefiind
translative de proprietate. Diferența dintre ele o face faptul că la locațiune în schimbul folosinței se
execută o contraprestație pe când la comodat, considerat ca un serviciu între prieteni, este esențial să nu
se plătească nimic în schimbul folosinței.

1 Avem în vedere ipoteza cea mai frecventă când comodantul este și proprietarul bunului.

169
Delimitarea față de contractul de depozit. Spre deosebire de depozitar care și el primește un bun
cu obligația de a -l restitui, dar care nu se poate folosi de bun, comodatarul se poate folosi de bun în
scopul convenit cu comodantul sau, dacă nu a fost convenit, în cel care rezultă din natura bunului
împrumutat.
Secțiunea a II -a
Condițiile de valabilitate a contractului
Cerințele de valabilitate ale contractului sunt cele din dreptul comun. Subliniem doar că, întrucât
comodatul intră în categoria actelor de administrare, capacitatea cerută părților este cea necesară pentru
încheierea actelor de administrare.
Referitor la obiectul contractului, menționăm că el poate consta atât într -un bun mobil cât și într -un
bun imobil1, tradițiunea urmând să se realizeze într -o formă adecvată naturii bunului. Spre deosebire de
Codul civil anterior, actualul cod prevede expres posibilitatea comod atului având ca obiect un bun
imobil (art. 2.146). Având în vedere că bunurile ce au format obiectul contractului urmează a fi restituite
după folosire, ele pot fi doar bunuri nefungibile și neconsumptibile.
În raport de faptul că obiectul contractului vi zează doar transmiterea temporară a dreptului de
folosință, calitatea de comodant nu este neapărat legată de calitatea de proprietar al bunului, ea putând
aparține și altor persoane cum ar fi un uzufructuar sau un locatar. Anumite bunuri proprietate public ă
pot forma obiectul unui contract de comodat. Astfel art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică și regimul juridic al acesteia prevede că „Statul și unitățile administrativ -teritoriale pot da
imobile din patrimoniul lor, în folosință grat uită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop
lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publica, ori serviciilor publice”.

Promisiunea de împrumut
Facem mențiunea că atât în cazul acestui contract cât și în cazul contra ctului de împrumut de
consumație este posibilă încheierea unei promisiuni de împrumut. Promisiunea menționată trebuie să
cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea viitorului contract. Dacă s -a încheiat o astfel de
promisiune și promitentul refuz ă încheierea contractului, iar bunul se află în detenția beneficiarului
promisiunii, instanța, la cererea acestuia, poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, sub
condiția, desigur, a îndeplinirii condițiilor de valabilitate ale acestuia.
Dovada contractului de comodat
Dovada consimțământului părților se face conform regulilor de probațiune specifice actelor juridice.
Contractul nefiind sinalagmatic înscrisul sub semnătură privată se bucură de deplină valoare probatorie
chiar dacă este încheia t într -un singur exemplar, forma litatea multiplului exemplar fiind prevăzută doar
pentru contractele sinalagmatice.
Dovada faptului material al predării bunului împrumutat este posibilă prin orice mijloc de probă.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului d e comodat
Drepturile comodatarului
Spre deosebire de depozitar și la fel ca și locatarul, comodatarul are dreptul de a se servi de bunul
împrumutat, acesta fiind scopul contractului. Folosința bunului este permisă conform destinației ce
rezultă din natura bunului sau stabilită prin convenți a părților. Ea nu poate fi transmisă unei alte
persoane decât atunci când o astfel de posibilitate a fost prevăzută în convenția părților (art. 2.148 C.
civ.).

1 Pentru o opinie rămasă izolată în sensul c ă sub vechiul Cod civil, obiect al contractului putea fi doar un bun mobil, a se vedea V.
Pătulea, Notă la dec. nr. 224/1969 a TJ Botoșani , în RRD nr. 1/1971, p. 118 și 119.

170
Cu privire la drepturile comodatarului, trebuie să facem precizarea că, deși contractul este un ul
unilateral, se pot naște obligații și în sarcina comodantului. Astfel, în cazul intervenirii unor cheltuieli
necesare care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului și atât de urgente pentru conservarea
bunului încât comodantul nu a putut fi înș tiințat în timp util, comodatarul are dreptul de a fi despăgubit
pentru efectuarea lor, dacă aceste cheltuieli nu au fost prilejuite prin fapta sa ori a persoanelor pentru
care este ținut a răspunde. La fel, în situația unor cheltuieli necesare la care com odantul, înștiințat în
prealabil, nu s -a opus. În situația în care comodantul refuză plata cheltuielilor, noul Cod civil prevede
expres că comodatarul nu va avea un drept de retenție, până la restituirea cheltuielilor suportate. Ca
urmare el trebuie să se mulțumească cu executarea silită a obligației fără a putea beneficia de avantajele
dreptului de retenție. Sub acest aspect, regimul juridic al contractului de comodat este diferit de cel
existent sub reglementarea anterioară, când se recunoștea un drept de retenție comodatarului în situațiile
de mai sus.

Obligațiile comodatarului

Obligația de a conserva lucrul împrumutat. Această obligație este prevăzută în mod expres de
dispoziția din art. 2.148 C. civ., unde se arată: „comodatarul este ținut să păzească și să conserve bunul
împrumutat cu prudența și diligența unui bun proprietar.” El răspunde deci pentru pieirea sau
deteriorarea, din culpa sa, a bunului împrumutat. Răspunderea exi stă și în cazul deteriorării bunului de
către un terț căruia el i -a încredințat bunul. În aprecierea culpei sale, trebuie pornit de la faptul că acest
comportament pe care trebuie să -l aibă comodatarul, este cel al unui bonus pater familias , adică al
tipului abstract de om prudent, diligent și nu cel apreciat în funcție de diligența depusă în legătură cu
propriile bunuri.

Obligația de a folosi bunul conform destinației. Comodatarul are, cum am arătat, dreptul de a se
folosi de bun, dar acest drept este lim itat în sensul că folosința este permisă, după cum rezultă din art.
2.148 alin. (2) C. civ., numai în funcție de destinația ce rezultă din natura bunului respectiv sau din
convenția părților. Un autoturism nu poate fi folosit pentru a participa la curse da că a fost împrumutat
pentru o deplasare obișnuită într -o anumită localitate.
Sancțiunea care poate interveni în astfel de situații, este plata de daune -interese, suportarea riscurilor
pierii fortuite a bunului [art. 2.149 alin. (2) C. civ.] sau chiar rezil ierea contractului, deși este vorba de
un contract unilateral1.

Suportarea cheltuielilor de folosință. Cheltuielile inerente folosirii bunului împrumutat sunt în
sarcina comodatarului [art. 2.151 alin. (1) C. civ.] Este vorba de cheltuieli care sunt necesare pentru a
se putea folosi bunul împrumutat, cum ar fi spre exemplu, benzina pentru folosirea unui aut oturism, și
nu de un contraechivalent al folosinței, aceasta fiind gratuită. O eventuală obligație a comodatarului,
asumată prin contract, de a plăti contravaloarea uzurii bunului nu echivalează cu o plată a contravalorii
folosinței bunului și nu duce la s chimbarea naturii contractului în contract de locațiune.

Obligația de restituire. În contractul de comodat, comodantul rămâne proprietarul bunului2 și ca
urmare acest bun trebuie să -i fie restituit. Obligația de restituire către comodant există însă și at unci
când comodantul nu este proprietarul bunului, ci un uzufructuar sau un locatar.
Creditorii obligației de restituire sunt comodantul, reprezentantul său sau moștenitorii
comodantului.

1 În doctrină se admite posibilitatea de reziliere deși este vorba de un contract unilateral și nu sinalagmatic.
2 Avem în vedere ipoteza mai frecventă când comodantul este și proprietarul bunului împrumutat și nu ipotezele, mai rare, când
comodant este o altă persoană decât proprietarul.

171
Obligația de restituire este principala obligație a comodatarului și este prevăzută expres de
dispozițiile art. 2.155 C. civ. Ea are ca obiect chiar bunul împrumutat și nu un alt bun echivalent sau
contravaloarea bunului. Comodantul nu poate fi obligat să accepte un alt bun în locul celui dat spre
folosință, chiar dacă ace sta are o valoare mai mare decât bunul împrumutat. Nici comodantul nu are
dreptul să ceară restituirea altui bun sau contravaloarea acestuia dacă restituirea în natură este posibilă.
Dacă părțile convin, comodatarul poate fi liberat de obligație și prin re stituirea unui alt bun decât cel
împrumutat. Suntem în prezența unei novații prin schimbare de obiect1.
În cazul în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, comodatarul este obligat să achite
contravaloarea lui, calculată în funcție de valoarea de c irculație a bunului la momentul pronunțării
hotărârii.
Comodatarul nu poate refuza restituirea bunului invocând compensația cu o creanță ce ar avea -o
asupra comodantului, deoarece compensația poate opera între datorii care au ca obiect lucruri fungibile
de aceeași natură (art. 1.617 C. civ.), în schimb la comodat obiectul poate fi un bun nefungibil.
Restituirea trebuie făcută la locul stabilit prin contract, iar în lipsa unei astfel de clauze, potrivit
regulilor generale în materie de predare a bunurilor i ndividual determinate, la locul unde se afla bunul
în momentul contractării (art. 1.494 C. civ.). În cazul în care comodatarul refuză restituirea bunului,
comodantul poate pune în executare silită contractul, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească
deoarece acesta constituie, în anumite condiții, titlu executoriu. În raport de prevederile art. 2.157 C.
civ., caracterul de titlu executoriu este condiționat de încheierea contractului în formă autentică sau sub
forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă.
Contractul are caracter de titlu executoriu doar pentru restituirea bunului în cazul încetării
contractului prin expirarea termenului sau prin decesul comodatarului. Dacă nu s -a stipulat un termen
pentru restituire, contractul de comodat cons tituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede
întrebuințarea pentru care s -a împrumutat bunul ori întrebuințarea prevăzută are un caracter permanent
[art. 2.157 alin. (2) C. civ.].
Pentru ipoteza în care contractul nu poate fi dovedit cu îns cris autentic sau cu înscris sub semnătură
privată cu dată certă, precum și în ipoteza în care se cere restituirea anticipată a bunului pentru încălcarea
obligațiilor comodatarului sau pentru o nevoie urgentă și neprevăzută de bun a comodantului, acesta ar e
un drept de opțiune între două acțiuni:
a) Prima acțiune este cea în revendicare , care implică dovada, uneori dificilă, a dreptului de
proprietate. Ea are avantajul că este imprescriptibilă și poate fi intentată și împotriva terțelor persoane.
Poate fi f olosită cu succes numai dacă comodantul este și proprietarul bunului. Proprietarul poate
revendica bunul de la comodatar chiar dacă nu are și calitatea de comodant. Comodatarul nu se poate
apăra prin posesia de bună -credință sau prin invocarea uzucapiunii deoarece el este un simplu detentor.
b) O altă acțiune este cea bazată pe contract . Aici comodantul trebuie să -și dovedească doar această
calitate și nu și pe cea de proprietar. Ea va reprezenta singura posibilitate pentru comodantul care nu
este și propri etarul bunului și care va putea obține restituirea bunului dovedind doar că a împrumutat
bunul comodatarului. Această acțiune este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani.

Momentul restituirii. Momentul restituirii bunului depinde de du rata împrumutului.
Dacă împrumutul este făcut pe termen determinat, obligația de restituire trebuie îndeplinită la
expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, fără a fi nevoie de o punere în întârziere a
debitorului.
Dacă nu s -a fixat un termen de restituire, acesta poate fi determinat în funcție de momentul în care
a fost satisfăcută trebuința comodatarului avută în vedere la încheierea contractului.
Restituirea anticipată a bunului. Spre deosebire de contractul de depozit, como dantul nu poate
cere, în principiu, restituirea lucrului după bunul său plac. El poate cere restituirea înainte de împlinirea
termenului sau satisfacerea trebuinței comodatarului, numai dacă, așa cum arată art . 2.156 C. civ., are
el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun.
Inexistența dreptului de retenție. Pentru garantarea creanțelor comodatarului împotriva
comodantului în legătură cu bunul împrumutat, art. 1.570 din vechiul Cod civil instituia un drept de

1 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 17; C. Toader , op. cit. , p. 246.

172
retenție în favoarea comodatarului până la plata cheltuielilor extraordinare, necesare și urgente făcute
pentru conservarea lucrul ui dar și a altor creanțe ale comodatarului născute în legătură cu bunul, cum
erau, de pildă, cele privind despăgubirile datorate comodatarului pentru pagubele create de viciile
ascunse ale bunului. În prezent, art. 2.153 C. civ. prevede că în niciun caz c omodatarul nu poate invoca
un drept de retenție asupra bunului împrumutat pentru garantarea unor astfel de obligații.
Responsabilitatea împrumutatului
Răspunderea comodatarului față de comodant este o răspundere contractuală, în timp ce față de terți
el va răspunde pe temei delictual.
În stabilirea răspunderii, trebuie pornit de la faptul că proprietar al bunului rămâne comodantul sau
o altă persoană, atunci când împrumutul este făcut de altcineva decât proprietarul. Ca urmare,
comodatarul nu răspunde de p ieirea sau deteriorarea bunului împrumutat din cauză de forță majoră,
fiind aplicabilă regula res perit domino. Cu toate acestea, sunt unele situații în care răspunderea pentru
pieirea bunului din motive de forță majoră, revine totuși comodatarului:
– când comodatarul întrebuințează bunul contrar destinației rezultate din natura sa, ori stabilite prin
contract;
– când prelungește folosința bunului după scadență, dacă nu poate face dovada că bunul ar fi pierit
și la comodant chiar dacă ar fi fost restituit l a timp [art. 2.149 alin. (2)
C. civ.];
– dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat întrebuințând un bun propriu, sau dacă, neputând salva
decât unul dintre cele două bunuri, l -a preferat pe al său, lăsând să piară cel al comodantului (art. 2.150
C. civ.).
Din moment ce în situațiile menționate comodatarul răspunde pentru pieirea sau deteriorarea
bunului împrumutat din cauză de forță majoră, el va răspunde și când aceste consecințe se produc din
caz fortuit, chiar dacă texul art. 2.149 alin. (2) C. civ. face referire doar la forța majoră.
Comodatarul răspunde și pentru pieirea sau deteriorarea bunului din vina sa. Răspunderea
comodatarului funcționează și în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează unui terț,
căruia el i -a încredințat bun ul.
Pluralitatea de comodatari
În situația în care bunul a fost împrumutat mai multor comodatari, în raport de dispozițiile art. 2.154
C. civ., există o răspundere solidară a fiecăruia dintre aceștia, față de comodant. Este un caz de
solidaritate legală p asivă care, poate fi înlăturat prin convenția părților total sau parțial (pentru unul sau
o parte dintre comodatari).

Obligațiile comodantului
Contractul de comodat este un contract unilateral așa încât, încheierea lui dă naștere la obligații doar
în sarc ina comodatarului. Pentru comodant nu se nasc obligații în momentul încheierii contractului, dar
este posibil ca datorită unor împrejurări apărute pe parcursul executării contractului, să ia naștere unele
obligații extracontractuale în sarcina acestuia.

Restituirea cheltuielilor de conservare a lucrului
Potrivit art. 2.151 alin. (2) C. civ. „comodatarul are dreptul să îi fie rambursate cheltuielile pentru
lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când
comodantul, înștiințat în prealabil, nu s -a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenței lucrărilor,
acesta nu a putut fi înștiințat în timp util”. Comodantul este deci, dator să restituie comodatarului acele
cheltuieli făcute cu conservarea lucrului î mprumutat, ce au avut caracter necesar și au fost acceptate de
comodant, sau au avut caracter necesar și atât de urgent încât acordul comodantului nu a putut fi
solicitat.

Plata despăgubirilor pentru daunele provocate de viciile bunului împrumutat
Comoda ntul este obligat să -l despăgubească pe comodatar de eventualele prejudicii suferite ca
urmare a viciilor bunului împrumutat, dacă el cunoștea existența acestor vicii și nu le -a comunicat
comodatarului.

173

Încetarea contractului de comodat

Restituirea bunului. Cel mai frecvent, contractul de comodat încetează prin restituirea bunului de
către comodatar la expirarea termenului convenit sau după satisfacerea trebuințelor avute în vedere de
părți la încheierea contractului, sau prin restituirea anticipată, la cererea comodantului.
În principiu, comodatarul poate restitui bunul din proprie inițiativă și înainte de termen, exceptând
situația în care termenul a fost convenit și în interesul comodantului.

Rezilierea contractului . În caz de nerespectare culpabilă a obligațiilor de către comodatar, se admite
în doctrină1, posibilitatea pentru comodant de a cere rezilierea contractului, deși rezilierea este o
sancțiune specifică contractelor sinalagmatice, iar contractul de comodat este un contract unilateral.

Decesul comodatarului. Contractul nu încetează în cazul morții comodatarului, dar comodantul
poate cere restituirea anticipată a bunului atunci când comodatarul a decedat, așa cum rezultă din
dispozițiile art. 2.156 C. civ. În această situație contractul are caracter de titlu executor în privința
obligației de restituire a bunului (art. 2.157 C. civ. ) dacă a fost încheiat în formă autentică sau printr -un
înscris sub semnătură privată cu dată certă2. Decesul comodatarului nu constituie deci cauză de încetare
de drept a contractului, dar comodantul poate face să înceteze contractul prin solicitarea rest ituirii
anticipate a bunului.
Comodatul poate înceta și prin unele dintre modurile generale de stingere a obligațiilor, cum ar fi:
confuziunea, remiterea de datorie sau darea în plată.

ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAȚIE
Secțiunea I
Noțiunea, caracterele juridice și condițiile de valabilitate
Noțiune
Împrumutul de consumație, pe care Codul civil îl consideră adevăratul împrumut, poate fi definit
în raport de prevederile art. 2.158 și 2.160 C. civ., în sensul că el repre zintă un contract prin care una
dintre părți, numită împrumutător, transmite celeilalte părți, respectiv împrumutatului, dreptul de
proprietate asupra unor bunuri fungibile și consumptibile, cu obligația pentru împrumutat de a restitui,
la scadență, aceeaș i cantitate de bunuri, de aceeași natură și calitate.

Caractere juridice
Codul civil a conceput împrumutul de consumație ca pe un contract ce prezintă următoarele
caractere juridice:

– contract unilateral deoarece creează obligații doar în sarcina împrum utatului. Împrumutătorul nu
are obligații rezultate din contract, neexistând nici cel puțin o obligație de predare a bunului deoarece
predarea acestuia reprezintă o condiție pentru nașterea contractului. În sarcina împrumutătorului pot lua
naștere unele ob ligații dar acestea, deși au legătură cu contractul, nu provin în mod direct din încheierea
acestuia, ci eventual, din unele împrejurări ce survin pe parcursul contractului și pot avea un temei
delictual.
– caracter real , rezultat din faptul că nașterea v alabilă a contractului, este condiționată, ca și la
contractul de comodat, nu numai de consimțământul valabil al părților, ci și de remiterea materială a

1 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 25 ; C. Macovei, op. cit. , p. 268; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit ., p. 504.
2 Sub regimul juridic al codului anterior, contractul înceta prin decesul comodatarului în ipoteza în care a fost încheiat în c onsiderarea
calităților personale ale acestuia și, deci, avea caracter intuitu personae . În caz contrar, drepturile și obligațiile contractuale se transmiteau
moștenitorilor comodatarului.

174
bunului. Consimțământul părților neînsoțit de remiterea bunului nu poate reprezenta decât, eventual, u n
antecontract ce creează pentru părți obligația de a încheia în viitor contractul, în condițiile impuse de
caracterul real al acestuia.
– contract, de regulă, cu titlu gratuit, poate fi și cu titlu oneros în cazul împru mutului cu dobândă.
În cazul în car e contractul este cu titlu oneros, el nu își pierde caracterul unilateral, deoarece și obligația
de plată a dobânzilor revine tot împrumutatului. Art. 2.159 C. civ. instituie în lipsa unei clauze contrare,
o prezumție de gratuitate pentru împrumutul care a re ca obiect alte bunuri decât sume de bani, iar pentru
împrumutul de bani, dimpotrivă, o prezumție că este cu titlu oneros.
– caracter translativ de proprietate . Prin încheierea contractului, bunurile împrumutate trec din
proprietatea împrumutătorului în cea a împrumutatului, care le poate consuma și nu doar folosi ca la
contractul de comodat. Art. 2.160 C. civ. nu lasă nicio urmă de îndoială în acest sens, stipu lând că prin
încheierea valabilă a contractului împrumutatul devine proprietarul bunului. Din acest motiv, în cazul
în care bunurile ar pieri în mod fortuit, riscul rezultat din această împrejurare este suportat de
împrumutat, potrivit regulii res perit do mino.
Condițiile de valabilitate ale contractului
Capacitatea părților
Întrucât contractul are caracter translativ de proprietate, el reprezintă un act de dispoziție. Ca urmare
capacitatea pretinsă împrumutătorului, este cea necesară pentru încheierea unor acte de dispoziție.

Obiectul contractului
Spre deosebire de comodat, obiect al împrumutului de consumație, pot fi doar bunurile fungibile și
consumptibile prin natura lor.
Bunul împrumutat trebuie să fie proprietatea împrumutătorului, datorită caracterului translativ de
proprietate al contractului. Celelalte condiții de v alabilitate, respectiv consimțământul și cauza nu
prezintă particularități față de condițiile generale de valabilitate ale contractelor.

Cu privire la clauza penală în contractele de împrumut de consumație
Clauza penală este definită de Codul civil (art. 1.538) ca fiind „aceea prin care părțile stipulează că
debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale”.
În doctrină, clauza penală a fost definită, ca fiind, acea convenție accesorie prin care părțile
determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare, a obligației de către debitorul său1.
Clauza penală nu se cumulează cu executarea obl igației principale, ea având un caracter alternativ,
astfel că, în principiu, executarea obligației principale nu se poate cumula cu cea prevăzută în clauza
penală, excepție făcând doar daunele moratorii pentru întârziere la executarea obligației (art. 1.5 39 C.
civ.)
Regula este că în cazul obligațiilor de a da o sumă de bani, neexecutarea obligației nu poate da
naștere, în principiu, la daune compensatorii, deoarece acestea s -ar identifica cu însuși obiectul
obligației principale, care poate fi executată în natură. De aceea în astfel de cazuri, în principiu, se
acorda doar daune moratorii2.

Dovada contractului de împrumut
Proba contractului de împrumut este supusă regulilor generale de probațiune specifice actelor
juridice.
Astfel, dacă valoarea bunurilor împrumutate depășește suma de 250 lei, dovada contractului se face
numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătura privată, nu și prin alte înscrisuri ori proba cu

1 C. Bîrsan, C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Ed. All Beck, București, 2000,
p. 325.
2 Idem , p. 313.

175
martori sau prezumții1. Se poate recurge la proba cu martori când împrumutatul este d e acord cu acest
mijloc de probă sau când, potrivit
art. 303 NCPC, împrumutătorul a fost, în momentul încheierii contractului, în imposibilitate fizică sau
morală de a preconstitui sau de a conserva un astfel de înscris. Proba cu martori sau prezumții est e
admisibilă și în cazul când există un început de dovadă scrisă dacă acesta provine de la împrumutat,
(art. 303 C. pr. civ.)2. Proba prin prezumții este admisibilă și atunci când se pune problema dovedirii
unei fraude la lege ori a unei situații asimilate cu frauda la lege (caracterul ilicit ori imoral al cauzei).
Observație. Dispozițiile referitoare la imposibilitatea dovedirii cu martori a unui act juridic dacă
valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei, nu se aplică atunci când această dovadă trebuie făcută
contra unui profesionist, dacă actul a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în
afară de cazul în car e legea specială cere probă scrisă.

Secțiunea a II -a
Efectele contractului de împrumut
Există obligații pentru împrumutător?
Contractul de împrumut fiind unul pe care l -am caracterizat ca unilateral, nu generează obligații în
sarcina împrumutătorului. Din dispozițiile art. 2.166 și 2.152 C. civ. rezultă însă o obligație a
împrumutătorului de a răspunde de pagubele cauzate împrumutatului de acele vicii ale bunurilor
transmise pe care le -a cunoscut și nu le -a comunicat acestuia.
Dacă vi ciile bunurilor transmise au fost aparente sau dacă, deși sunt ascunse, nu le -a cunoscut nici
împrumutătorul, nu există nicio răspundere a acestuia. Oricum, chiar și în cazul în care viciile care l -au
prejudiciat pe împrumutat au fost cunoscute de către îm prumutător, răspunderea lui nu este una rezultată
din contract, ci una delictuală, astfel încât, trebuie îndeplinite toate condițiile necesare pentru aplicarea
dispozițiilor referitoare la acest gen de răspundere3. Problema nu prezintă importanță practică deosebită,
deoarece, așa cum de altfel s -a arătat în doctrină, bunurile fungibile și consumptibile prezintă rar vicii
ascunse ce ar putea produce pagube împrumutatului4.
În cazul împrumutului cu titlu oneros situația este diferită. Aici răspunderea este ma i severă, în
sensul că împrumutătorul răspunde pentru prejudiciul suferit de împrumutat din cauza viciilor ascunse,
după regulile de la răspunderea vânzătorului.
Obligațiile împrumutatului

1. Obligația de restituire
Obiectul obligației de restituire. Răs punderea împrumutatului. Principala obli gație a
împrumutatului, este cea de a restitui, la scadență, bunurile împrumutate. Caracterul translativ de
proprietate al contractului impune însă o anumită particularitate modului de îndeplinire a acestei
obligați i, în sensul că nu vor fi restituite chiar bunurile împrumutate, ci bunuri de aceeași specie, în
aceeași cantitate și de aceeași calitate. Deci, se vor restitui alte bunuri decât cele împrumutate, dar
identice cu acestea, din aceeași specie. Dacă s -ar conv eni să se restituie bunuri de altă natură decât cele
împrumutate contractul nu ar mai fi de împrumut ci, eventual, de schimb.
În cazul împrumutului de bani, împrumutatul trebuie să restituie la scadență aceeași sumă de bani,
indiferent de creșterea sau sc ăderea cursului monedei. Este o consecință a principiului nominalismului
monetar consacrat de art. 1.578 din vechiul C. civ, principiu ce a fost păstrat și în prezent în raport de

1 O. Căpățână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală , Ed. Aca demiei, București, 1989,
p. 262 -303.
2 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 29 -31.
3 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 40.
4 Ibidem .

176
prevederile art. 2.164 C. civ. Părțile pot însă prin convenția lor să deroge de la acest principiu și să
stipuleze că sumele împrumutate, vor fi restituite reactualizate, sau pot stabili alte criterii de indexare1.

Locul restituirii. Obligația de restituire va fi executată la locul prevăzut în contract în acest sens.
Dacă nu s -a prevăzut locul unde urmează să se facă restituirea și întrucât reglementarea referitoare la
împrumut nu cuprinde norme cu privire la locul plății, apreciem că devin aplicabile prevederile generale
de la art. 1.494 C. civ., în sensul că obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau sediul
creditorului, iar obligația de restituire a altor bunuri de natura celor ce pot forma obiectul împrumutului
de cons umație se execută la domiciliul debitorului2.

Scadența obligației de restituire. În cazul împrumutului de consumație, restituirea bunurilor
împrumutate trebuie sa aibă loc la termenul stipulat, creditorul neavând facultatea de a cere anticipat
restituire a, o astfel de prevedere existând doar în cazul contractului de comodat. Nimic nu împiedică
însă părțile să decidă de comun acord ca restituirea să aibă loc și înainte de termen. În lipsa unei astfel
de clauze, dacă împrumutul este cu titlu oneros, termenu l se consideră stabilit în favoarea ambelor părți,
astfel că restituirea înainte de termen nu este posibilă sau, în orice caz, nu -l scutește pe debitor de plata
dobânzii pentru întreg intervalul de timp pentru care s -a convenit împrumutul. Dacă împrumutul este cu
titlu gratuit termenul se consideră stipulat în favoarea împrumutatului și restituirea înaintea scadenței
este posibilă.

Prescripția acțiunii în restituire. Dacă împrumutatul nu restituie la scadență bunurile pe care s -a
obligat să le restituie, î mprumutătorul îl va putea acționa în judecată printr -o acțiune cu caracter
personal, izvorâtă din contract (ex contractu) . El nu poate folosi și acțiunea în revendicare ca în cazul
împrumutului de folosință, deoarece în cazul împrumutului de consumație, ca re este translativ de
proprietate, împrumutătorul nu mai este proprietarul bunurilor împrumutate.
În cazul în care contractul este încheiat în formă autentică sau constatat printr -un înscris sub
semnătură privată cu dată certă, el constituie titlu executor iu în cazul încetării contractului prin decesul
împrumutatului sau prin expirarea termenului (art. 2.165 raportat la art. 2.157 C. civ.).
Acțiunea civilă în restituire este prescriptibilă în termen de trei ani, iar acest termen curge de la data
când obliga ția devine exigibilă și debitorul trebuia să o execute (art. 2.524 C. civ.)
Stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripție în situația când termenul
restituirii nu a fost stipulat (art. 2.162 C. civ.), ori când s -a stipulat ca împrumuta tul să plătească când
va putea sau va avea mijloace, ori când va voi, sau se indică numai sursa restituirii, are ca punct de
plecare tot momentul când obligația devine exigibilă, iar ea devine exigibilă la termenul stabilit de
instanță pentru îndeplinirea obligației.
În ceea ce privește acțiunea ce are drept finalitate stabilirea termenului de restituire, considerăm că
și aceasta este prescriptibilă în termen de 3 ani și acesta curge de la data nașterii raportului contractual,
deoarece din acest moment se naște dreptul la acțiune pentru stabilire a termenului (dar nu pentru
restituirea împrumutului).
După expirarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în restituire, conform
dreptului comun, obligația de restituire nu se stinge deoarece prescripția nu operează de plin drept, d ar

1 C. Toader, op. cit., p. 256; C. Macovei, op. cit ., p. 276.
2 Sub reglementarea din vechiul Cod, în doctrină s -a apreciat că r estituirea urmează a se face, în raport de prevederile art. 1.585 alin.
(2) C. civ., la locul unde s -a încheiat contractul de împrumut (în acest sens
C. Macovei, op. cit. , p. 277). Alți autori au susținut că locul restituirii depinde de caracterul gratuit sau oneros al contractului, respectiv
când împrumutul este cu titlu oneros restituirea se va face la domiciliul împrumutatului, iar când este gratuit la locul unde s-a contractat
împrumutul în raport de prevederile
art. 1.583 alin. (2) C. civ. (În sensul că locul restituirii diferă după cum contractul este gratuit sau oneros, a se vedea: T. Prescure, op. cit. ,
p. 347; E. Safta -Romano, op. cit. , p. 276 și 277). Credem că dispoziția de la
art. 1.585 alin. (2), nu se referea în nici un fel la locul plății, ea stabilind doar regulile după care se făcea plata prin echivalent, astfel că
locul plății trebuia determinat după regulile generale prevăzute la art. art. 1.104
alin. (3) C. civ.,respectiv la domiciliul debitorului. Pentru o opinie recentă în care chiar și sub regimul actualului Cod civil se face distincție
sub acest aspect între împrumutul cu titlu gratuit și împrumutul cu titlu oneros, a se vedea D. Florescu, op. cit. , p. 264.

177
cel obligat poate să refuze executarea prestației (art. 2.506
C. civ.), caz în care nu i se poate cere executarea prin intervenția forței de constrângere a statului, iar în
cazul în care obligația este, totuși, executată voluntar de către împrumutat, a cesta nu poate cere
înapoierea prestației efectuate, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.
[art. 2.506 alin. (2) C. civ.].

Răspunderea împrumutatului. În cele mai multe situații împrumutatul are posibilitatea de a
restitui bunuri de aceeași natură cu cele împrumutate. Este o situație firească, câtă vreme obiectul
contractului îl formează bunuri generice. Totuși, pentru ipoteza în care astfel de bunuri nu s -ar mai găsi
(sau ar exista undeva de unde împrumutatul le -ar procura numai cu cheltuieli însemnate, care nu au fost
avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului), legiuitorul a prevăzut în art. 2.164 alin.
(3) C. civ., că plata se va face în bani, stabilind totodată că plata se va face după valoarea pe care o au
lucrurile la termenul și la locul unde urma să se facă restituirea.
Pentru neîndeplinirea la termen a obligației de restituire a unei sume de bani, împrumutatul poate fi
obligat, la cerere, și la plata unor daune moratorii. În raport de dispo zițiile art. 1.535 C. civ., aceste
daune pot fi acordate de la data scadenței și până la momentul plății, iar nu numai de la data cererii de
chemare în judecată, cum prevedea vechiul Cod civil. Daunele moratorii vor fi cele convenite de părți,
sau în lipsa unei convenții în acest sens, în cuantumul prevăzut de lege. Pentru împrumutul de bani cu
dobândă nivelul daunelor moratorii va fi prezentat mai jos.
În cazul când obiectul împrumutului l -a constituit alte bunuri decât banii, executarea cu întârziere a
obligației de restituire dă dreptul la daune -interese egale cu dobânda legală, daune care se calculează
asupra echivalentului în bani a obligației, de la data la care debitorul este în întârziere, cu excepția
cazului când s -a stipulat o clauză penală. Dacă c reditorul dovedește că a suferit un prejudiciu mai mare
decât dobânda legală, i se pot acorda despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului.

2. Obligația de plata a dobânzilor
Este o obligație care există numai în cazul împrumutului cu dobândă, pe care îl vom trata separat,
motiv pentru care această obligație o vom analiza în secțiunea referitoare la acesta.

Secțiunea a III -a
Împrumutul cu dobândă
Noțiune. În raport de dispozi țiile art. 2.159, 2.167, 2.168 C. civ., în contractele de împrumut care
au ca obiect bani sau alte bunuri mobile, se pot stipula dobânzi în favoarea împrumutătorului. Rezultă
că textul menționat consacră o formă de împrumut cu titlu oneros. În acest caz, î mprumutătorul pretinde
de la împrumutat, pe lângă obligația de restituire, o prestație oarecare în schimbul transferării
proprietății bunurilor împrumutate. Această prestație, numită dobândă , constă, de regulă, într -o sumă
de bani despre care, în doctrină, s-a arătat că reprezintă fructe civile produse de lucrul împrumutat1.
Dobânda poate consta însă și într -o altă prestație așa cum arată în mod expres art. 2.168 C. civ.
Art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011 întărește această idee, arătând că „Prin dobândă se înțelege nu
numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obliga drept echivalent al folosinței capitalului”2.
Împrumutul cu titlu oneros poartă denumirea de împrumut cu dobândă, cu privire la care – prin
derogare sau în completarea regulilor prevăzute pentru împrumutul cu titlu gratuit – se aplică unele

1 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 41.
2 Textul susmenționat a înlăturat dis cuțiile anterioare referitoare la faptul dacă este posibil ca dobânda să fie stipulată și într -o altă
prestație decât o sumă de bani.

178
norme speciale stabilite în Codul civil (art. 2.167 -2.170) sa u alte acte normative, în special, O. G. nr.
13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.

Obiectul obligației debitorului
Împrumutul cu dobândă presupune deci, în principiu, ca pe lângă restituirea bunurilor împr umutate,
împrumutatul să plătească și o sumă de bani1. Împrumutul cu dobândă are un dublu obiect: lucrul
împrumutat (numit în Codul civil, capital) și dobânda.

Lucrul împrumutat . Cea mai răspândită formă de împrumut cu dobândă se referă la împrumuturile
bănești. Stipularea dobânzii nu este exclusă însă nici în cazul împrumutării altor bunuri mobile.
În cazul împrumutului în bani, împrumutatul trebuie să restituie la scadență suma împrumutată,
indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor în intervalu l de timp ce se scurge de la data acordării
împrumutului și până la scadență2 [principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1.578 din
vechiul C. civ. și recunoscut și de art. 2.164 alin. (2) din actualul Cod], cu excepția cazului când, prin
acte nor mative speciale, se dispune altfel. Sub Codul civil anterior s -a admis însă, așa cum am arătat
mai sus, că dispozițiile art. 1.578 C. civ. nu erau aplicabile în cazul în care schimbarea valorii monedei
are loc după scadență și după ce împrumutatul a fost p us în întârziere pentru restituirea sumei datorate,
ceea ce poate fi considerat valabil și în prezent față de dispozițiile art. 2.164
C. civ.

Dobânda . Dobânda remuneratorie și dobânda penalizatoare . În esență, după cum am arătat,
dobânda este o prestați e la care se obligă împrumutatul către împru mutător, pe lângă aceea de restituire
a bunurilor împrumutate. Credem că, nu este întru -totul corectă formula folosită în doctrină, de către
majoritatea autorilor și preluată și de O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda reprezintă „un echivalent
al folosinței lucrului împrumutat”, deoarece împrumutatul devine proprietar al bunurilor împrumutate
și folosința îi aparține, astfel că nu poate plăti pentru ceva ce -i revine în calitate de proprietar.
Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la
scadență este denumită dobândă penalizatoare. În schimb cea datorată de debitorul obligației de a da o
suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împ linirii termenului de scadență
a obligației, este denumită dobândă remuneratorie.

Dobânda remuneratorie convențională și legală
În cazul împrumutului care are ca obiect alte bunuri decât sume de bani dobânda nu curge de drept.
Pentru a fi datorată este necesar să existe o clauză expresă în acest sens, neputând fi prezumată. Astfel,
potrivit art. 2.159 C. civ., în lipsa unei stipulații contrare împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Când împrumutul are ca obiect sume de bani, pană la proba cont rară el este considerat cu titlu
oneros, adică cu dobândă. Părțile pot conveni ca și împrumutul de bani să fie cu titlu gratuit.
Dacă părțile n -au convenit nicio dobândă și nu funcționează nici prezumția de mai sus în sensul că
împrumutul este cu dobândă, iar împrumutatul plătește din eroare dobânzi, se consideră că ne aflăm în
prezența unei plăți nedatorate, astfel încât acțiunea în repetițiune, este admisibilă3. Desigur, trebuie
dovedită neîndoielnic, existența erorii în efectuarea plății. De aceeași acți une vor beneficia și
moștenitorii împrumutatului, când au plătit din eroare dobânzi nestipulate sau mai mari decât cele
convenite4.

Dobânda convențională. În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, în sens ul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, părțile
sunt libere să stabilească nivelul dobânzii remuneratorii, cu singura condiție, ca aceasta să nu depășească
cu mai mult de 50% pe an dobânda legală (art. 5 din O.G. nr. 13 /2011). Dacă s -a convenit o dobândă

1 E. Safta -Romano, op. cit., p. 60.
2 D. Chirică, op. cit ., p. 219.
3 Fr. Deak, Tratat de drept civil. 2001 , p. 365.
4 E. Safta -Romano, op. cit ., p. 60.

179
mai mare decât cuantumul maxim permis de lege, obligația respectivă este nulă, nulitatea fiind
prevăzută în mod expres de art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Nulitatea nu este parțială, cum se
considera că este sub re gimul O.G. nr. 9/2000, ci totală, creditorul urmând a pierde și dreptul la dobânda
legală. Dobânda convențională nu încetează să curgă după expirarea termenului de restituire a
împrumutului. De la data scadenței împrumutatul datorează însă dobânda penaliza toare legală, dacă
aceasta este mai mare decât dobânda remuneratorie convenită de părți.
În raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul dobânzii
convenționale nu este plafonat, ca în cazul precedent.

Dobânda legală. În cazul în care în contractul de împrumut părțile au stabilit că se datorează
dobândă, dar nu au stabilit cuantumul ei, împrumutatul este obligat să plătească dobânda legală. Se
prezumă în acest caz, că părțile, au avut în vedere acest cuantum al dobânzii . Această soluție poate fi
aplicată și în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale, obligația este purtătoare de dobânzi, dar fără
arătarea cuantumului acestora. De asemenea, art. 6 din O.G. nr. 13/2011 dispune că dobânda trebuie să
fie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia datorându -se numai dobânda legală.
În prezent, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,
în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobâ nda legală este
prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 13/2011 și este stabilită la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii
Naționale a României, (care este rata dobânzii de politica monetara stabilită prin hotărâre a Consiliului
de administrație al Băncii Naționale a României), nivel diminuat cu 20%1. Nivelul dobânzii de referință
al Băncii Naționale a României, în raport de care se stabilește dobânda legală, va fi publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a României, ori de cate ori nivelul ratei
dobânzii de politică monetara se va modifica.
În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul
dobânzii legale este cel al ratei de referință a Băncii Naționale.
În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când
s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legala este de 6% pe an (art. 4 din O.G. nr. 13/2011).

Scadența obligației de plată a dobânzilor. Dobânda trebuie plătită l a momentul convenit de părți,
iar în lipsa unei înțelegeri, odată cu restituirea capitalului. Deși în principiu dobânda se plătește după o
anumită perioadă de folosire a bunurilor împrumutate, reglementarea actuală consacră posibilitatea
plății anticipate a dobânzilor. Potrivit art. 7 din O.G. nr. 13/2011, plata anticipată a dobânzilor se poate
efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită creditorului indiferent de
variațiile ulterioare.

Dovada. Dovada plății dobânzilor se face în condițiile dreptului comun. Vechiul Cod civil, în art.
1.590, instituia o prezumție de plată a dobânzilor, în cazul în care, împrumutătorul elibera o chitanță de
primire a capitalului, fără a face mențiuni în privința dobânzilor. S -a considerat că acea stă prezumție
este absolută (juri set de jure) , neputând fi răsturnată prin proba contrarie2. Într -o altă opinie3 se
considera că prezumția prevăzută de art. 1.590 C. civ., putea fi răsturnată prin proba contrarie. Actualul
Cod civil nu mai prevede o astfe l de prezumție, astfel încât împrumutatul trebuie să dovedească nu

1 Anterior anului 1998, dobânda legală a fost prevăzută de Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale. Potrivit ac estuia,
dobânda stabilită în convenții nu putea să depășească 6% pe an. Această dobâ ndă nu putea să depășească 6% pe an indiferent de fluctuațiile
monedei naționale, fiind aplicabilă pentru toate convențiile civile. Deoarece, după anul 1989 moneda națională a suferit fluc tuații
puternice, depreciindu -se constant, prevederile Decretului 31 1/1954 nu s -au mai dovedit juste și echitabile, generând opinii diferite în
literatura juridică cu privire la calcularea dobânzii în materie civilă. Astfel, s -a susținut fie că nivelul dobânzii era legal menținut la 6% pe
an prin neabrogarea Decretului nr. 311/1954, fie că Decretul nr. 311/1954 și -a încetat integral aplicarea odată cu liberalizarea prețurilor,
în cadrul reformelor legate de trecerea țării noastre la economia de piață. Mai mult decât atât, în perioada 17 ianuarie 1998 – 29 ianuarie
2000, adi că de la abrogarea Decretului 311/1954 și până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 9/2000, nu a existat nici un act normativ ca re să
stabilească dobânda legală.
2 D. Chirică, op. cit ., p. 222; I. Zinveliu, op. cit ., p. 238.
3 E. Safta -Romano, op. cit ., p. 61 .

180
numai restituirea împrumutului, ci și plata dobânzilor, chitanța liberatorie pentru capital neconstituind
dovadă de plată și a dobânzilor.

Răspunderea împrumutatului în cazul împrumuturil or bănești. Dobânda pe nalizatoare legală
și convențională
În cazul împrumutului unor sume de bani, regulile referitoare la răspunderea împrumutatului,
îmbracă unele aspecte specifice.
Neîndeplinirea la termen a obligației de restituire dă naștere dreptului creditorului la daune
moratorii în cuantumul convenit d e părți sau, în cazul în care nu au fost prevăzute în contract, la nivelul
dobânzii penalizatoare legale.
Din dispozițiile art. 1.535 C. civ. referitoare la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, mai
rezultă că:
– daunele interese se cuvin fără ca împrumutătorul să fie obligat să dovedească vreun prejudiciu;
– debitorul nu are dreptul să dovedească că prejudiciul suferit de creditor, ca urmare a întârzierii
plății, este sub nivelul daunelor moratorii convenite sau legale;
– ele se datorează de la scadență până în momentul plății, fără a fi necesară punerea în întârziere a
debitorului. Amintim că sub regimul Codului civil anterior, dobânzile se datorau doar de la data cererii
de chemare în judecată. Nu era suficientă punerea în întârziere pe calea unei simple notificări1.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii
Naționale plus 4 puncte procentuale [art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011]. Și în acest caz, la fel ca la
dobânda remuneratorie, în r aporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, dobânda penalizatoare astfel calculată se diminuează cu 20%.
Răspunderea contractuală a împrumutatului este antrenată numai în măsura în care neexecutarea
are caracter culpabil. Culpa debitorului este prezumată până la dovada contrarie. Ca urmare, debitorul
poate fi scutit de plata dobânzilor moratorii numai dacă dovedește că restituirea împrumutului nu s -a
făcut la termen din motive neimputabile lui. Desigur că, această dovadă, în eventualitatea în care este
făcută, nu -l scutește pe împrumutat și de restituirea sumei împrumutate.
Dacă împrumutul a fost restituit doar parțial, dobânda moratorie va putea fi cerută doar pentru partea
de împrumut nerestituită.
Dacă mai înainte de scadență debitorul datora o dobândă remuneratorie mai mare decât cea legală
penalizatoare, această dobândă convențională se va acorda și după scadență, până la restituirea
împrumutului, cu condiția să nu depășească maximul legal (50% pe ste nivelul dobânzii legale). Deci,
dobânda convențională, prevăzută într -un contract de împrumut cu termen, nu încetează a curge după
expirarea termenului de plată, decât dacă e mai mică decât dobânda legală penalizatoare. Sub vechiul
Cod civil se spunea că nu se poate admite ca un împrumut pentru care părțile au stipulat dobândă, să se
transforme, în urma expirării termenului, într -un contract gratuit2.
Dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire, sau pe lângă
dobând a remuneratorie a fost prevăzută și o dobândă moratorie, din ziua scadenței se va acorda această
dobândă moratorie, în cuantumul prevăzut, însă cel mult dobânda maximă permisă de lege.
Dobânda pentru depășirea termenului de plată a sumei împrumutate poate fi stabilită în mod liber
de către părți, dar numai în limita prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 13/2011, unde se prevede că, în
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ dobânda nu poate
depăși dobânda legală c u mai mult de 50% pe an. Acest text se referă la dobânda penalizatoare din
moment ce art. 1 alin. (4) prevede că „Dacă nu se precizează altfel, termenul dobânda din prezenta
ordonanță privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare”, or a rt. 5 se referă la
dobândă fără a face distincție între cea remuneratorie și cea penalizatoare. Dobânda convențională

1 Regula după care, dobânda moratorie se calcula de la data chemării în judecată, se aplică numai în cazul neexecutării obligaț iilor
bănești contractuale (daune -interese moratorii). În materia răspunderii civile delictuale (despăgubiri) debitorul era con siderat de drept în
întârziere.
2 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit ., p. 625; P. Perju, Sinteza teoretică a jurisprudenței instanțelor din
circumscripția Curții de Apel Suceava, în materie civilă , în Dreptul nr. 5/1995, p. 45 și 46 .

181
penalizatoare poate depăși deci cu până la 50% dobânda legală penalizatoare care se stabilește la nivelul
ratei de referință a Băncii Nați onale, nivel la care se adaugă patru puncte procentuale.
În raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul dobânzii
penalizatoare convenționale este liber, nefiind plafonat prin lege.

Prescripția dreptului la acțiune p entru plata dobânzilor
În cazul în care împrumutul este purtător de dobândă remuneratorie, fie în virtutea convenției
părților, fie în virtutea unei dispoziții legale, această dobândă curge în mod firesc, fără somație sau
cerere de chemare în judecată. În caz de întârziere în plata unei astfel de creanțe, de la data când obligația
devine exigibilă, dobânda moratorie se datorează în raport cu întreaga sumă legal datorată – capital plus
dobânda remuneratorie (pentru trecut).
Dreptul la acțiune pentru plata dobânzilor se prescrie în termen de 3 ani și curge de la data la care
dobânzile devin scadente.
Dacă împrumutatul, este obligat să plătească dobânzile prin prest ații succesive, dreptul la acțiune,
cu privire la fiecare dintre aceste prestații, se stinge printr -o prescripție deosebită (art. 2.526 C. civ.),
termenul calculându -se de la data exigibilității fiecărei rate de dobândă. Într -o altă opinie, exprimată
sub r egimul vechiului Cod civil, s -a spus că prescripția se calculează separat, pentru fiecare rată zilnică
în parte, întrucât reprezintă fructe civile care se dobândesc zi cu zi (art. 525 C. civ.)1, deci nu lunar și
nici potrivit convenției dintre părți2. Nu p utem fi de acord cu această susținere deoarece faptul dobândirii
dobânzilor zi cu zi nu înseamnă că acestea sunt și exigibile la momentul dobândirii. Ele devin exigibile
la data convenită de părți sau, dacă nu s -a convenit nimic, de la momentul expirării p erioadei pentru
care se calculează. De exemplu, dacă s -a convenit să se plătească o dobândă de 6% pe trimestru, dobânda
devine scadentă la data expirării trimestrului.
Deși dobânzile sunt pretenții accesorii, momentul începerii cursului prescripției extinc tive pentru
acestea nu este legat de începutul prescripției dreptului la acțiune privind restituirea bunurilor
împrumutate3. Principiul accesorium sequitur principale nu poate fi aplicat deoarece dreptul la dobânzi
nu se naște odată cu dreptul la creanța p rincipală, el având în acest sens, o existență proprie4. De
asemenea, stingerea obligației principale prin plată, dar fără plata dobânzilor nu atrage stingerea creanței
la dobânzi5. Alta este situația când obligația principală este prescrisă și debitorul i nvocă această
prescripție. Potrivit art. 2.503 C. civ., odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal,
ca urmare a invocării prescripției, se stinge și dreptul la acțiune în ceea ce privește drepturile accesorii6.
Încetarea contractulu i de împrumut
Plata. Cel mai frecvent mod de stingere a contractului îl reprezintă, în mod evident, plata, fie că
este efectuată la termen, fie înainte de termen. Trebuie subliniat însă faptul că plata înainte de termen
este valabilă numai dacă termenul de plată este stabilit în favoarea împrumutatului. Dacă el este stabilit
în favoarea ambelor părți, debitorul nu va putea face plata fără consimțământul împrumutătorului. Un
interes al acestuia în respectarea termenului se regăsește, de regulă, în cazul împr umutului cu dobândă.
Dacă la acest gen de împrumut, nu s -a prevăzut în interesul cui este stipulat termenul, se prezumă că el
este stabilit în favoarea ambelor părți contractante, pentru că și creditorul are interes în respectarea
termenului de restituire, pentru a putea beneficia de dobânzi.

Problema rezilierii. Rezilierea contractului a fost considerată și ea, de către doctrină, un caz de
încetare a contractului, chiar în lipsa unui pact comisoriu, deși , suntem în prezența unui contract

1 Dispoziția este identică cu cea a art. 550 alin. (3) din actualul Cod civil.
2 C. Stătescu, Gh. Beleiu, Momentul începerii cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune privind plata dobânzilor,
în RRD nr. 1/1983, p. 12 -15.
3 Idem , p. 13.
4 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 53.
5 Ibidem .
6 Subliniem că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent prescripția nu operează de drept și nici nu poate fi inv ocată
din oficiu de către instanță [art. 2.506 alin. (1) și art. 2.512 C. civ.].

182
unilateral și nu a unuia sinalagmatic1. Totuși, sancțiunea rezilierii, nu ar avea nicio rațiune în cazul în
care, în contract, nu s -a prevăzut și o altă obligație, cum ar fi, spre exemplu, cea de plată de dobânzi pe
parcu rsul derulării contractului, sau cea de folosire a împrumutului într -un anumit scop etc. În lipsa unor
astfel de obligații, sau în lipsa unui pact comisoriu expres, pe lângă faptul că se forțează aplicarea
rezilierii la un contract unilateral, rezilierea n u ar avea niciun efect deoarece ar putea duce doar la
restituirea bunurilor împrumutate în cazul în care obligația nu a fost îndeplinită la termen, ceea ce ar
putea fi obținut oricum, în baza obligației de restituire izvorâtă din contract, fără desființare a lui.

Alte moduri de încetare a contractului. Încetarea contractului poate fi și efectul unor alte moduri de
stingere a obligațiilor, respectiv al unei remiteri de datorie, al confuziunii, al compensației, al dării în
plată etc.
Moartea împrumutatului n u duce la stingerea contractului. În acest caz obligațiile contractuale trec
asupra moștenitorilor împrumutatului. Dacă în contract moartea a fost prevăzută ca un eveniment ce
determină scadența datoriei, moștenitorii trebuie să execute obligația de restit uire înainte de împlinirea
termenului prevăzut în contract.
Dacă împrumutatul, este moștenitorul împrumutătorului, datoria se poate stinge prin confuziune,
urmare a întrunirii de către împrumutat atât a calității de debitor cât și a celei de creditor.

Caracterul de titlu executor al contractului
Ca și în cazul contractului de comodat, în cazul în care împrumutatul refuză restituirea bunului,
împrumutătorul poate pune în executare contractul, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească
deoarece acesta constituie, în anumite condiții, titlu executoriu. În raport de prevederile art. 2.157 C.
civ., caracterul de titlu executoriu este condiționat de încheierea contractului în formă autentică sau sub
forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă. Ch iar și în aceste condiții contractul are caracter
de titlu executoriu doar pentru restituirea bunului în cazul încetării contractului prin expirarea
termenului sau prin decesul împrumutatului. Per a contrario caracterul de titlu executor lipsește când
contractul este fără termen. Amintim însă că în cazul în care părțile nu au stabilit termenul restituirii,
acesta poate fi stabilit la cerere de către instanța de judecată, iar la expirarea acestui termen, contractul
dobândește caracter de titlu executor2.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII

Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013 capitolul privind
contractele de împrumut;

I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Univer sul juridic, 2015, capitolul privind contractul de
împrumut

INTREBARI RECAPITULATIVE
1.Pentru a fi datorate daune moratorii este suficientă punerea în
întârziere a debitorului prin notificare?
…………………………………………………………………………………
…. ………………………. …………………. …… ……………… ….

1 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 56; T. Prescure, op.cit ., p. 357.
2 A se vedea și Fl. Baias ș.a., op. cit. , p. 2139.

183
………………….. …………… …………………….. …………… ……. ..
……………………………..

2. În cazul împrumutului cu dobândă contractul dobândește caracter
bilateral?
…………………………………………………………………………
………………………………………………………………… …………. …..
…………………………………………………….. ………… …………
…………..
3. Clauz a penală se cumulează cu executarea obligației principale?
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
4. Când părțile nu stabilesc momentul exact al scadenței împrumutului,
de când începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituirea
împrumutului?
…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………….. ……………………… ………………
5.Dobânda poate consta exclusiv într -o sumă de bam sau și într -o altă
prestație?…………………… ………… ………… …………………..
……………… ………………………. ………………….. ………………
……..
TESTE AUTOEVALUARE
1. În raporturile civile, dobânda remuneratorie:
a. nu poate depăși dobânda legală;
b. nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an;
c. poate fi stabilită în mod liber, chiar peste limita de la punctul b întrucât legea nu
prevede limite pentru dobânzile stabilite prin convenție.
2. Contractul de comodat este un contract:
a. real;
b. unilateral dar poate fi și sinalagmatic:
c. consensual
d. cu titlu gratuit dar poate fi și cu titlu oneros.
3. Dobânda legală în cazul contractului de împrumut civil:
a. este fixă, finnd stabilită la 6% pe an:
b. este variabilă fiind stabilită semestrial la nivelul dobânzii de referință a BNR,
diminuat cu 20%
c. este variabilă fiind stabilită trimestrial la nivelul taxe i de scont a BNR, diminuat cu
20%
4. Dobânda moratorie pentru restituirea cu întârziere a sumei de bani împrumutate este
datorată:
a. de la momentul cînd s -a depășit termenul de restituire a sumei;
b. de la momentul când s -a depășit termenul de restituire, dar numai dacă s -a
prevăzut în contract plata unor astfel de dobânzi:
c. de la data cererii de chemare în judecată.
5. Comodatul este un contract:

a. real,
b. consensual,

184
c. cu titlu gratuit

TESTE EVALUARE
1.Împrumutul de consumație este un contract:
a. real
b. consensual,
c. Unilateral
2.Comodatul poate avea ca obiect:
a. Doar bunuri mobile
b. Doar imobile
c. și bunuri mobile și imobile
3.Calitatea de comodant o poate avea:
a. numai proprietarul bunului
b. și uzufructuarul
c. chiar și un locatar
4.Comodatarul, prin încheierea contractului de comodat, devine :
a. proprietar al bunului ce formează obiectul contractului;
b. posesor al bunului;
c. un simplu detentor al acestuia.

5. Daunele moratorii:
a. în cazul în care nu au fost prevăzute în contract, sunt echivalente cu dobânda
legală
b. se cuvin fără ca creditorul să fie obligat să dovedească vreun prejudiciu;
c. se datorează doar din momentul în care debitorul a fost pus în întârziere prin
cererea de chemare în judecată.

185

TEMA NR. XIII
CONTRACTUL DE TRANZACȚIE
I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de tranzacție;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte contracte cu care
prezintă asemăn ări;
Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a contractului;
Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest contract;
Studentul să cunoască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile rezultate
din contract.

III. CUVINTE CHEIE:
Contract de tranzacție, tranzacție judiciară, tranzacție extrajudiciară, Efectul extinctiv al
tranzacției, efect translativ sau constitutiv, caracter declarativ.

IV. STRUC TURA TEMEI DE STUDIU:
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului de tranzacție.
Elementele constitutive ale contractului de tranzacție
Cauzele de nulitate a contractului de tranzacție
Efectele contractului de tranzacție.

CONȚINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE TRANZACȚIE
Secțiunea I
Noțiune, caractere juridice, elemente constitutive și delimitări
Noțiune și elemente constitutive . Art. 1.704 din vechiul C. civ. ne prezintă tranzacția ca
pe un contract prin care părțile previn sau sting un proces început sau preîntâmpină un litigiu
ce se poate naște. Așa cum s -a arătat în doctrină181, vechiul Cod civil, în definiția dată de art.
1.704 era incomplet deoarece nu surprindea tocmai elementul esențial al tranzacției și anume
concesiile reciproce la care părțile consimt. Actualul Cod civil, în definirea tranzacției, reține
acest element esențial și aduce precizări suplimen tare în vederea lămuririi unor controverse
trecute, arătând că ea poate interveni și în faza executării silite. De aceea, trebuie să definim
tranzacția ca pe un contract sinalagmatic prin care părțile consimt la concesii sau renunțări
reciproce la drepturi ori la transferul unor drepturi de la una la cealaltă, în scopul de pune capăt
unui proces început sau de a evita un proces viitor.
Tranzacția este un contract aflat la granița dintre dreptul procesual civil și dreptul
obligațiilor, al cărui scop este de a evita procedura complexă și greoaie a unui proces civil.

181 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 540; I. Zinveliu, op. cit ., p. 345; E. Safta -Romano, op. cit ., p. 307.

186
Definiția prezentată mai sus, permite sublinierea elementelor constitutive ale tranzacției,
respectiv:
a) tranzacția este un contract . O spune chiar art. 2.267 C. civ. în definiția pe care o dă,
astfel încât ea este supusă regulilor generale de formare a contractelor;
b) existența unei situații litigioase . Tranzacția se naște, de cele mai multe ori, cu intenția de
a pune capăt unui litigiu existent, litigiu ce se poate afla chiar și în faza executăr ii silite. Sunt,
însă, și cazuri când ea urmărește să preîntâmpine un proces, astfel încât existența ei este legată
întotdeauna de o situație litigioasă, în lipsa căreia nu poate exista tranzacție;
c) intenția părților de a pune capăt unui proces aflat pe rol, sau de a preîntâmpina nașterea
unui astfel de proces ca urmare a situației litigioase existente;
d) existența unor concesii sau renunțări reciproce . Această caracteristică,existentă acum și
în definiția dată de Codul civil, este una esențială, surprin să de toate definițiile care se dau în
doctrină tranzacției. Fără concesii reciproce nu poate exista tranzacție. Este un element esențial
ce permite delimitarea tranzacției de alte acte juridice. Valoarea concesiilor este irelevantă, dar
fiecare parte treb uie să renunțe la ceva pentru că în lipsa unei astfel de concesii nu există o
tranzacție, ci eventual un alt act cum ar fi achiesarea, renunțarea la judecată.
Tranzacția este judiciară când este încheiată în cursul unui proces, căruia îi pune capăt, și
extrajudiciară când este încheiată în afara unui proces și este destinată să preîntâmpine un litigiu
viitor.
Delimitarea tranzacției de alte acte juridice
Tranzacția și compromisul . Compromisul reprezintă o convenție prin care părțile stabilesc
ca litigiul ivit între ele între ele să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci soluționării pe cale
arbitrală . Ca și tranzacția el are ca obiect un litigiu pe care părțile decid să -l sustragă soluționării
de către o instanță judecătorească. Cele două convenții, care prezintă și alte asemănări, se
delimitează prin faptul că tranzacția urmărește să pună capăt procesului prin concesii reciproce
ale părților, pe când compromisul urmărește doar să s upună soluționarea cauzei unui arbitru.

Tranzacția, achiesarea și desistarea. Achiesarea la o hotărâre reprezintă renunțarea la
exercitarea unei căi de atac împotriva acesteia. Desistarea reprezintă renunțarea la exercitarea
unei acțiuni civile. Aceste do uă acte se deosebesc de tranzacție prin faptul că nu sunt în mod
necesar rezultatul unor concesii reciproce ale părților. Uneori ele pot fi consecința unei
tranzacții, dar actul în sine nu presupune concesii reciproce.

Tranzacția și partajul voluntar . Partajul convențional, la fel ca și tranzacția extraju diciară
poate avea drept consecință prevenirea unui eventual litigiu. Ele se aseamănă și prin efectul lor
declarativ. Totuși partajul convențional nu este o tranzacție pentru că situația care -l generează
nu este neapărat una litigioasă. Apoi, scopul părților nu este cel de a preîntâmpina un litigiu
viitor, ci de a pune capăt stării de indiviziune printr -o cale prevăzută de lege, or am văzut că
tranzacția urmărește fie stingerea unui litigiu, fie evitarea u nuia.

Caractere juridice
Tranzacția este un contract sinalagmatic , deoarece ambele părți își asumă obligații
reciproce și interdependente. Una dintre părți se obligă să nu înceapă sau să continue procesul,
cealaltă se obligă, în schimb, la anumite concesii sau prestații.
Un contract cu titlu oneros . Fiecare dintre părți are în vedere obligația asumată de cealaltă
parte, deci fiecare urmărește un avantaj patrimonial, avantaj ce este cunoscut de la încheierea
contractului și nu depinde de împrejurări aleatorii ulterioare, astfel încât tranzacția este și un
contract comutati v.

187
Contract, în principiu, consensual . Dispoziția din art. 2.272 C. civ., care prevede că
„tranzacția trebuie să fie încheiată în scris” nu are în vedere o condiție de valabilitate a
contractului, ci una prevăzută ad probationem . Ca urmare, pentru dovedire a unei tranzacții, este
nevoie de înscris, indiferent de valoarea obiectului ei. Se admite însă proba cu martori dacă
există un început de dovadă scrisă, precum și atunci când a existat o imposibilitate fizică sau
morală de preconstituire a unui înscris, ș i, de asemenea, atunci când înscrisul a existat dar a fost
distrus sau a fost furat182.
Prin excepție de la regula enunțată, atunci când prestația uneia dintre părți constă în
transmiterea unui drept asupra unui bun, transmitere pentru a cărei valabilitate s e cere o anumită
formă, și tranzacția trebuie să îmbrace forma respectivă. Spre exemplu, dacă prestația asumată
de o parte constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui teren, atunci contractul de
tranzacție trebuie încheiat în formă autentic ă. În cazul, însă, în care tranzacția are caracter
judiciar, adică se încheie în cursul unui proces și se prezintă instanței pentru a se lua act de ea,
convenția trebuie prezentată în formă scrisă. Învoiala părților va constitui dispozitivul hotărârii
ce urmează a se pronunța, iar hotărârea prin care se ia act de tranzacție poartă denumirea de
hotărâre de expedient. Această hotărâre are valoarea unui act autentic, astfel încât cerința formei
autentice este satisfăcută, nemaifiind nevoie de un act notarial. După cum s -a spus, hotărârea
de expedient „are funcția de a autentifica această învoială”183. În legătură cu forma tranzacției,
mai trebuie menționat că necesitatea unei anumite forme există doar în cazul tranzacției
translative de drepturi nu și în cazul ce lei declarative, când doar se recunosc drepturi dobândite
anterior.
Secțiunea a II -a
Condiții de valabilitate
Tranzacția reprezintă un contract așa încât este supusă condițiilor de valabilitate specifice
acestora. Originalitatea acestui contract impune însă sublinierea unor trăsături specifice cu
privire la elementele esențiale.
Când tranzacția este prezentată instanței de judecată ea este datoare să verifice dacă părțile
au capacitatea de a tranzacționa, dacă tranzacția este expresia liberei lor voințe și dacă ea nu
urmărește un scop ilicit.

Capacitatea părților
Tranzacția reprezintă un act de dispoziție pentru că părțile renunță definitiv la o acțiune în
justiție, or renunțarea la aceasta implică dispoziția referitoare la drepturile pe care se
fundamentează acțiunea sau la drepturile în schimbul cărora se face recunoașterea sau
renunțarea. Cei lipsiți de capacitate de exer cițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă pot
încheia tranzacția numai dacă sunt reprezentați sau asistați în condițiile legii, trebuind să existe
și încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă.
Mandatarii convenționali pot încheia o tranzacție num ai dacă au un mandat expres în acest
sens. Inclusiv avocatul unei părți din proces are nevoie de o procură specială pentru a încheia o
tranzacție, nu însă și pentru a prezenta tranzacția, semnată de partea care o reprezintă, în
instanță184.

Cauza tranzacție i

182 A se vedea Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 163; D. Chirică, op. cit ., p. 293.
183 V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacții pe calea acțiunii pauliene , în RRD
nr. 1/1987, p. 17; Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 165.
184 În acest din urm ă sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit ., p. 558, nota de subsol nr. 6.

188
Scopul esențial al tranzacției este acela de a evita un litigiu. Părțile nu pot urmări prin
încheierea tranzacției un scop ilicit sau imoral. Astfel, în practica judiciară s -a decis, spre
exemplu, că tranzacția încheiată de părți cu privire la latura civ ilă a unei cauze ce derivă dintr -o
infracțiune, ce se urmărește la plângerea prealabilă, este bazată pe o cauză ilicită dacă se
urmărește obținerea unor despăgubiri exagerat de mari pentru prejudiciul suferit în vederea
retragerii plângerii prealabile. La fel, s -a considerat că sunt bazate pe o cauză ilicită tranzacțiile
care urmăresc fraudarea intereselor unei terțe persoane și că acestea sunt supuse revocării pe
calea acțiunii pauliene, în condițiile dreptului comun185.
Obiectul tranzacției
Ca la orice contract acesta trebuie să existe sau să poată exista în viitor, să fie determinat
sau determinabil, posibil și licit. În principiu, se poate tranzacționa cu privire la orice drept
patrimonial ce formează obiectul unui litigiu. Tranzacția nu po ate avea însă ca obiect bunuri
care sunt scoase, definitiv sau temporar, din circuitul civil.
Bunurile proprietate publică, fiind inalienabile, nu pot forma obiect de tranzacție, dacă pe
această cale se ajunge la înstrăinarea lor. Regimul juridic al acest or bunuri nu împiedică însă o
tranzacție cu efect declarativ, deci o tranzacție prin care se recunoaște existența acestor drepturi
în patrimoniul titularului lor.
Nu se pot încheia tranzacții nici în legătură cu starea și capacitatea persoanelor, cu
dreptu rile de care părțile nu pot să dispună, inclusiv cele de natură patrimonială, cum ar fi
dreptul la pensie alimentară.
Art. 2.268 C. civ. precizează că se poate încheia tranzacție cu privire la o acțiune civilă ce
derivă dintr -o infracțiune.
Se poate tranza cționa și cu privire la un bun viitor.
Tranzacția nu poate avea ca obiect salvarea unui act afectat de o nulitate de ordine publică,
mai puțin când urmărește chiar desființarea acestuia186. Tranzacția este valabilă însă dacă
urmărește refacerea valabilă a a ctului nul și nu confirmarea lui.
În cazul soților tranzacția poate fi încheiată de către un singur soț, fără acordul expres al
celuilalt, în baza prevederilor art. 346 alin. (2) C. fam. , atunci când se încheie prin renunțări
reciproce sau prestații noi re feritoare la alte drepturi decât cele reale imobiliare. Când
renunțările sau prestațiile noi vizează drepturi reale imobiliare comune, inclusiv locuința
comună, tranzacția este valabilă numai dacă este încheiată de ambii soți187.

Întinderea tranzacției
În termenii art. 2.270 C. civ. „Tranzacția se mărginește numai la obiectul ei; renunțarea
făcută la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la
care s -a făcut tranzacția”.
Renunțările la drepturi s unt de strictă interpretare. Ca urmare, dacă părțile prevăd că pentru
stingerea litigiului renunță la orice drept sau pretenție viitoare, interpretarea voinței acestora se
face în sensul că renunțarea privește doar drepturile în legătură cu cauza referitor la care s -a
făcut tranzacția și nu la orice alt drept care este bazat pe un raport juridic între părți. Pe de altă
parte, trebuie admis că, dacă anumite consecințe reprezintă urmarea subînțeleasă și necesară a
celor cuprinse în contract, ele trebuie luate , de asemenea, în considerare, chiar dacă nu sunt
arătate în mod expres.

185 Pentru amănunte, a se vedea V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacții judiciare pe calea acțiunii
pauliene , în RRD. nr. 1/1987, p. 17.
186 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 551.
187 V. Stoica, Fl. Baias, op. cit ., p. 22.

189
Tranzacția își va produce efecte doar cu privire la cauza referitor la care a fost încheiată,
indiferent dacă această cauză rezultă în mod expres din termenii folosiți sau se deduce d oar din
conținutul tranzacției.

Cauze de nulitate a contractului de tranzacție
Art. 2.273 -2.278 C. civ. conțin câteva dispoziții referitoare la nulitatea contractului de
tranzacție, dispoziții care nu sunt decât cazuri de aplicare a regulilor generale în materie de
nulitate.
Art. 1.712 C. civ. precizează că tranzacția poate fi anulată pentru aceleași cauze de nulitate
ca orice contract. Spre exemplu, eroare asupra persoanei cocontractantului sau asupra obiectului
litigios poate duce la anularea tranzacție i, nu însă și eroarea de drept referitoare la chestiunile
ce constituie obiectul neînțelegerii părților. Dolul și violența pot fi și ele motive de anulare a
tranzacției, în virtutea regulilor de drept comun.
În legătură cu eroarea, cea referitoare la perso ana cocontractantului nu prezintă nicio
particularitate. Cu privire la eroarea asupra obiectului contractului, după cum s -a remarcat,
substanța tranzacției nu constă în concesiile reciproce ori în prestațiile la care s -au obligat
părțile, ci în litigiul pe care îl stinge sau pe care -l evită188. Eroarea va fi deci cauză de nulitate
doar dacă poartă asupra obiectului litigiului sau asupra existenței acestuia.
Obiectul litigiului este dreptul ce constituie fundamentul acțiunii ce provoacă tranzacția. O
eroare a supra existenței sau naturii acestui drept poate antrena nulitatea tranzacției. Eroarea
asupra cuantumului pagubei suferite nu poate duce la anularea tranzacției.

Tranzacția asupra unui proces terminat
În ceea ce privește eroarea asupra existenței litigiu lui, art. 2.277 C. civ. prevede că
„Tranzacția asupra unui proces este anulabilă la cererea părții care nu a cunoscut că litigiul
fusese soluționat printr -o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat”. Litigiul
este cauza tranzacției, este motivul ce o determină, astfel că dacă una dintre părți a fost în eroare
cu privire la existența acestuia, tranzacția poate fi anulată.

Tranzacția asupra unui act nul
La fel, se poate cere nulitatea tranzacției încheiate pentru executarea unui act juridic nul.
Dacă părțile au cunoscut însă cauza de nulitate a titlului și au tranzacționat expres asupra acestei
nulități, nu se mai poate constata nulitatea tranzacției (art. 2.274 C. civ.). Când însă tranzacția
s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil tranzacția nu mai este nulă, dar poate fi cerută
anularea ei de partea care, la data încheierii tranzacției, nu cunoștea cauza de anulabilitate a
actului juridic.

Acte necunoscute și acte false
Când părțile au tranzacționat și ulterior se descoperă înscrisuri necunoscute părților și care
ar fi putut influența conținutul tranzacției, tranzacția rămâne valabilă. Dacă înscrisurile
preexistente și necunoscute cu ocazia tranzacției au fost ascunse de către o parte, sau chiar de
către un terț dar cu știința părții, tranzacția este nulă. Dacă tranzacția a avut un obiect unic și se
descoperă ulterior acte din care rezultă că partea care a tranzacționat pe baza unui drept nu avea
acel drept, tranzacția este, de asemenea, nulă [art. 2.276 alin. (2) C. civ.].
Se poate cere anularea tranzacției și atunci când părțile au încheiat -o în considerarea unor
acte care s -au dovedit ulterior a fi false (art. 2.275 C. civ.).
Greșelile de calcul nu duc la anularea tranzacției, ele putâ nd fi rectificate.
Nulitatea tranzacției pentru motivele prezentate este operabilă atât în tranzacțiile
extrajudiciare cât și în cazul celor judiciare, deci de care s -a luat act printr -o hotărâre
judecătorească.

188 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 553.

190
Efectele anulării tranzacției judiciare
Calea pe care se obține anularea tranzacției este cea a acțiunii în anulare și aceasta chiar
când tranzacția este cuprinsă într -o hotărâre judecătorească.
Sub vechiul Cod civil s -a considerat că anularea tranzacției judiciare duce la rejudecarea
litigiului, pentru că procesul rămâne nesoluționat din moment ce s -a anulat contractul ce constituie
tocmai dispozitivul hotărârii189. În prezent, art. 2.278 alin. (2) C. civ. prevede că hotărârea prin care
s-a desființat tranz acția judiciară pentru nulitatea acesteia, sau prin care s -a dispus rezoluțiunea ei,
ori desființarea ca urmare a admiterii unei acțiuni revocatorii, sau cea prin care s -a admis o acțiune
în constatarea simulației, face ca hotărârea judecătorească prin car e tranzacția fusese constatată să
fie lipsită de orice efect.
Nu mai este deci necesară rejudecarea cauzei în care s -a pronunțat hotărârea de expedient,
ea rămânând fără efect în baza legii. În caz de litigiu asupra acestui efect instanța nu trebuie să
pronunțe anularea, ci doar să constate rămânerea fără efect a hotărârii de expedient.

Indivizibilitatea tranzacției
Tranzacția are, în principiu, un caracter indivizibil în ceea ce privește obiectul său în sensul
că fiecare clauză are caracter determinant în formarea voinței părților de a stinge litigiul, sau de
a-l evita, astfel încât sancțiunea anulării se aplică întregului contract și nu numai clauzelor ce
au determinat nulitatea. Numai dacă există o stipulație contrară caracterului indivizibil al
obiectul ui contractului, nulitatea poate fi și parțială190.
Secțiunea a III -a
Efectele contractului de tranzacție
Regula efectului declarativ
Dacă tranzacția nu dă naștere la drepturi noi, ci părțile recunosc doar drepturi preexistente,
ea are caracter declarativ și nu constitutiv sau translativ de drepturi. Efectul declarativ al
tranzacției produce următoarele consecințe:
– o parte nu este succesoarea în drepturi a celeila lte părți și, ca urmare, părțile nu sunt ținute
de obligația de a -și garanta drepturile pe care și le recunosc, ca în actele translative de
proprietate191;
– tranzacția încheiată anterior noului Cod civil nu poate servi ca just titlu pentru
uzucapiunea de 10 -20 de ani. Menționăm că actualul Cod civil nu mai prevede o astfel de
uzucapiune, dar ea ar posibilă conform reglementărilor anterioare, în măsura în care posesia a
început sub regimul Codului civil anterior ;
– efectele produse sunt retroactive.
În cazul imobilelor, tranzacția nu este supusă publicității imobiliare, dacă ea face referire
la recunoașterea unor drepturi asupra unui imobil intabulat. Dacă, însă, se fac modificări cu
privire la drepturile supuse publicității imobiliare, se cere respectarea formelor de publicitate.
Efectul translativ sau constitutiv de drepturi
Dacă în schimbul recunoașterii sau renunțărilor făcute de către o parte, cealaltă transmite
sau constituie anumite drepturi, tranzacția produce și un efect translativ sau constitutiv de
drepturi, după caz. Astfel, dacă într -o acțiune în revendicare pârâtul recunoaște dreptul de
proprietate al reclamantului în schimbul transmiterii dreptului de propri etate asupra unui alt
bun, se produc efecte translative. În acest caz consecințele sunt inverse decât în cazul efectelor
declarative, adică:

189 CSJ, s. civ., dec. civ. nr. 1031/1992 și 1.880/1992, în Decizii ale CSJ , 1990 -1992, p. 262 -269.
190 V. Stoica, Fl. Baias, op. cit. , p. 16 și 17; D. Chirică, op. cit. , p. 298.
191 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 172.

191
– partea este succesoare în drepturi a celeilalte părți și, ca urmare, are obligația de garanție
a drepturilor tran smise;
– tranzacția încheiată anterior noului Cod civil poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea
de 10 -20 de ani, începută sub Codul civil anterior;
– efectele se produc doar pentru viitor.
De data aceasta, dacă bunul transmis în schimbul recunoașteri i sau renunțării este un bun
imobil, operațiunea este supusă publicității imobiliare pentru opozabilitate față de terți.
În cazul tranzacției translative, fiind posibilă și asumarea unor obligații, cum ar fi plata unei
sume de bani, obligația de a preda un bun etc., este posibilă rezoluțiunea contractului pentru
neîndeplinirea obligațiilor asumate, fie pe cale judecătorească fie ca urmare a stipulării unui pact
comisoriu. Evident este posibilă și executarea pe cale silită a obligației. Nu este exclusă nici
stipularea unei clauze penale în scopul de a garanta executarea192.

Efectul extinctiv
Principalul efect al tranzacției este de a stinge procesul existent între părți sau de a
preîntâmpina un eventual proces. Nicio judecată nu mai poate avea loc între părț i cu privire la
problema litigioasă soluționată. Numai o acțiune strict identică cu cea stinsă nu mai poate fi
pornită. Dacă obiectul acțiunii este diferit de cel al cauzei cu privire la care s -a tranzacționat,
efectul extinctiv al tranzacției nu poate par aliza această nouă acțiune.
Dacă tranzacția este extrajudiciară, ea împiedică pornirea unei acțiuni cu privire la
drepturile și obligațiile ce au format obiectul ei. Dacă tranzacția este judiciară, ea împiedică
continuarea procesului, deoarece odată prezen tată instanței de judecată, litigiul se va soluționa
printr -o hotărâre prin care se ia act de tranzacția respectivă193.
Sub regimul vechiului Cod civil tranzacția era asemănată, sub aspectul efectelor sale, cu o
hotărâre definitivă, ceea ce nu era întru -totul exact atât pentru faptul că având natură
contractuală, tranzacția poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare, dar și pentru motivul că
tranzacția necup rinsă într -o hotărâre judecătorească nu are, în principiu, caracter de titlu
executor. Dacă ea este cuprinsă într -o hotărâre judecătorească poate fi învestită cu titlu
executor, iar dacă este cuprinsă într -un act autentic, acesta poate constitui titlu exec utor, dacă
sunt îndeplinite condițiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici și activității
notariale.
Efectul extinctiv este unul relativ194, deoarece fiind vorba de o convenție ea produce efecte
doar între părțile contractante, la fel cum hotă rârea prin care s -a luat act generează efecte doar
între părțile respective. Ca urmare, excepția existenței unei tranzacții nu poate fi opusă unei
părți care nu a participat la aceasta.

192 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 561.
193 Aceasta nu înseamnă că părțile nu se pot adresa instanței pentru a obține învestirea cu formulă executorie a hotărârii.
194 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit ., p. 560.

192
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013 capitolul
privind tranzacția
I. Urs , Drept civil.Contracte speciale, Editura Universul juridic, 2015, capitolul privind
tranzacția
INTRABARI RECAPITULATIVE

1.Ce se înțelege prin efectul extinctiv al tranzacției?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
………………

2.Tranzacția are efect declarativ sau translativ?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………..

3.Tranzacția este un act de dispoziție sau de conservare?
…………………………………………………………………………………………………
………………………………………… ………………………………………………………

193
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………..
4. Dacă în schimbul recunoașterii sau renunțărilor făcute de către o parte, cealaltă transmite sau
constituie anumite drepturi,aceasta are obligația de garanție a d repturilor transmise?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………….
5. tranzacția poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10 -20 de ani?
…………………………………………………………………………………………………
……………………… …………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………

TESTE DE AUTOEVALUARE
1.Tranzacția:
a. produce efecte declarative
b.poate avea ca obiect și bunuri scoase din circuitul civil;
c.este inopozabilă fașă de terții care, înainte de tranzacție au dobândit drepturi asupra bunului
litigios.
2.Tranzacția este un contract:
a.Unilateral;
b.Cu titlu oneros;
c.Cu titlu gratuit.
3.Contractul de tranzacție este :
a.consensual;
b.solemn;
c.în principiu consensual dar uneori poate f i și solemn.
4.Din efectul declarativ al tranzacției rezultă că:
a.poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10 -20 ani;
b.partea este succesorul în drept al celeilalte părți;
c.produce efecte și pentru trecut până în momentul nașterii drepturilor ce se consolidează.
5.In materia contractului de tranzacție:
a.Proba cu martori se admite dacă există un început de dovadă scrisă;
b.Se poate cere rezoluțiunea contractului dacă una din părți și/a asumat o obligație nouă pe care
nu o execută.
c.Dacă are efecte declarative este necesară respectarea formei autentice.

TESTE DE EVALUARE

1.Tranzacția poate produce efecte:
a. declarative;
b. translative;
c. constitutive
2.Tranzacția presupune pentru încheierea ei valabilă:
a. capacitate deplină de exercițiu;
b. chiar și capacitate restrânsă de exercițiu,
c. avizul autorității tutelare dacă este încheiată de minori, cu a sistarea
ocrotitorului legal.
3. În cazul contractului de tranzacție:

194
a. există obligație de garanție între părți în toate cazurile;
b. există obligație de garanție doar în cazul tranzacțiilor cu efect declarativ
c . există obligație d e garanție doar în cazul tranzacțiilor cu efect constitutiv sau
translativ.

4.Tranzacția este
a. întotdeauna un contract sinalagmatic
b. un contract unilateral;
c. poate fi și sinalagmatic și unilateral.

5.Tranzacția poate fi anulată:
a.pentru er oare asupra persoanei cocontractantului
b.Pentru eroare asupra obiectului litigios;
c.Pentru dol

195
Tema nr. XIV

CONTRACTUL DE SOCIETATE
I.OBIECTIVELE SPECIFIC ALE TEMEI:
– studentul să înțeleagă figura juridică a contractului de societate;
– studentul să înțeleagă aspectele specifice pe care le prezintă condițiile de fond și formă ale
acestui contract;
– studentul să înțeleagă efectele și obligațiile pe care le produce contractul.

II. COMPETETENȚE SPECIFIC DOBÂNDITE DE STUDENT:
– Studentul să fie capabil să definească și să delimiteze contractul de alte situații juridice
asemănătoare ;
– Studentul să cunoască aspectele specific în legătură cu condițiile de valabilitate a
contractului;
– Studentul să fie capabil să utilizeze corect noțiunile de specialitate întâlnite la acest
contract;
– Studentul să cu noască efectele generale pe care le produce contractul și obligațiile
rezultate din contract.

III. CUVINTE CHEIE:
Contract de societate, aportul social , scop lucrativ, administrarea societății , riscul pieirii
fortuite a bunurilor constituite ca aport la societate, încetarea societății;
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:
Trăsăturile esențiale ș i distinctive ale contractului de societate ;
Elementele constitutive ale contractului de societate
Efectele contractului de societate.
Obligațiile născute din contractul de societate

CONȚINUTUL TEMEI

CONTRACTUL DE SOCIETATE
Secțiunea I
Definiție, caractere juridice și delimitare
Definiție
Deosebirea netă ce se făcea între societatea civilă și societatea comercială anterior apariției
actualului Cod civil, a dispărut. Abandonarea distincției dintre actele civile și actele și faptele
de comerț a marcat în mor profund reglementarea contractului de societate, care devine dreptul
comun în materie de societate.
Potrivit art. 1.881 C. civ., societatea este un contract prin care „ două sau mai multe persoane
se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta
prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți
beneficiile sau de a se folosi de ec onomia ce ar putea rezulta”.
În definirea noțiunii de societate sunt determinante următoarele elemente:

196
– existența mai multor persoane, care pot fi persoane fizice sau juridice, Codul nefăcând
nicio distincție în acest sens;
– cooperarea în vederea desfăș urării unei activități;
– aportul asociaților la desfășurarea activității, aport care poate consta în bani sau alte
bunuri, cunoștințe specifice sau prestații;
– existența unui scop patrimonial care constă în obținerea unor beneficii materiale, inclusiv
prin realizarea unor economii. Scopul este realizat indiferent dacă se urmărește obținerea unui
profit bănesc sau doar realizarea unor economii.
Societatea este deci, un contract prin care două sau mai multe persoane convin să pună în
comun bani sau alte b unuri, ori un aport în cunoștințe specifice sau în muncă, pentru a desfășura,
prin cooperare, o activitate generatoare de beneficii sau foloase în interesul comun al
asociaților.

Caractere juridice
Contract sinalagmatic . Caracterul sinalagmatic se manifes tă prin faptul că fiecare dintre
asociați se obligă la un anumit aport, fie că acesta este unul material, fie în muncă, fie atât
material cât și în muncă. Obligațiile părților nu sunt total diferite ca la alte contracte, chiar dacă
pot să nu fie identice, ci sunt convergente, contribuind la realizarea scopului comun. Fiecare
parte se obligă să aducă în societate ce a promis sau să presteze o anumită activitate.
Contract cu titlu oneros. Contractul de societate este caracterizat ca un contract cu titlu
oneros, dar și în cazul acestui caracter, particularitățile contractului se răsfrâng asupra modului
său de manifestare. Fiecare parte urmărește să obțină ceva prin intermediul celorlalți asociați,
dar nu chiar contraprestația acestora ci, prin intermediul ei, să beneficieze de foloasele realizate
în baza contractului. De acea în doctrină s -a arătat că deși urmează să i se aplice regulile care
guvernează această categorie de contracte, totuși societatea este un contract cu titlu oneros, sui
generis195.
Contract comutativ. În cadrul contractelor cu titlu oneros este evident că societatea nu
poate face parte decât din subcategoria contractelor comutative, deoarece întinderea drepturilor
și obligațiilor părților este cunoscută de la început și nu depinde de elemente aleatorii. Nu am
putea afirma faptul ca acest caracter comutativ lipsește pe motivul că societatea poate să obțină
nu numai avantaje materiale, ci să fie supusă unor pierderi196, deoarece, contractul nu se încheie
în considerarea faptului că există șanse de câștig sau pierdere, în funcție de evenimente viitoare
și incerte.
Caracter consensual se manifestă prin faptul că simplul acord de voință al părților este
suficient pentru nașterea valabilă a contractului.. Uneori, când o anumită dispoziție lega lă
prevede în mod expres acest lucru, forma scrisă poate fi cerută și pentru valabilitatea
contractului. Codul civil prevede și el necesitatea formei scrise pentru valabilitatea contractului
de societate prin care se înființează o societate cu personalitat e juridică.
Contract cu executare succesivă. Pe considerentul că asociații sunt obligați între ei pe toată
durata societății, contractul este considerat unul cu executare succesivă197.
Caracter intuitu personae. Acest caracter nu este specific tuturor formelor de societate, ci
doar celor de persoane, cum este și societatea simplă pe care urmează să o analizăm. În aceste
tipuri de societăți contractul se bazează pe încrederea pe care asociații o au între ei, pe ca litățile
personale ale cocontractanților, așa încât niciunul dintre aceștia nu -și poate substitui o altă

195 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p 132; Fl. Moțiu, op. cit . p 214.
196 O. Căpățînă, Societățile comerciale , Ed. Lumina, București, 1991, p. 83.
197 Fr. Deak, op. cit ., vol. III, p. 134.

197
persoană sau ceda o parte din aportul său unei alte persoane în scopul de a o face asociat.
Aducerea unei noi persoane în societate este permisă numai cu acordul tuturor asociaților198.
Caracterul intuitu personae rezultă și din dispoziția de la art. 1.938 lit. a) C. civ. potrivit
căruia, societatea încetează, în principiu, prin moartea unuia dintre asociați.

Delimitarea societății de alte situații juridi ce asemănătoare

Delimitarea de asociații și fundațiile prevăzute de O.G. nr. 26/2000. Asociațiile și
fundațiile au drept caracteristică faptul că mai multe persoane pun în comun contribuția lor
materiala, cunoștințele și activitatea lor, pentru realizarea unui scop, care nu urmărește foloase
patrimoniale. Ele urmăresc un scop ideal, care trebuie sa corespunda intereselor întregii
colectivități sau numai unei categorii sociale. Ele funcționează numai după dobândirea
personalității juridice urmând procedura expres prevăzută de lege în acest sens și nu au, cum
am arătat, scop lucrativ. Or, în cazul societății civile art. 1.881 C. civ. dispune expres ca scopul
acesteia este obținerea de foloase, care sunt de natură patrimonială199.
Delimitarea de indiviziune. Deși Codul civil prevede expres în art. 1.948 că „ Împărțeala în
natură a bunurilor societății se face potrivit regulilor privitoare la împărțeala bunurilor
proprietate comună ”, societatea nu trebuie confundată cu indiviziunea.
Dacă o societate nu poate lua ființă decât prin contract, indiviziunea poate lua naștere și
prin alte moduri, cum ar fi, de exemplu, succesiunea, legatul etc. De asemenea, când mai multe
persoane se hotărăsc să cumpere în comun mai multe bunuri, nu suntem decât în prezența unei
simple asocieri, din care ia naștere o coproprietate, afară de situația când au fost cumpărate în
scopul obținerii unor beneficii și intenția lor a fost de a constitui o societate și nu doar sa devină
proprietarii imobilelor cumpărat e.
Pe de altă parte, niciun coindivizar nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune,
coindivizarii putând cere oricând partajul. Ei pot, prin convenția lor, suspenda partajul pe o
perioadă de cel mult cinci ani. În schimb, în cazul societății, se poate conveni asupra unui
termen oricât de lung200.
Regimul juridic al bunurilor din indiviziune este diferit de regimul juridic cu privire la
bunurile societății.
În sfârșit, decesul unui asociat duce, în principiu, la dizolvarea societății, pe când la
indivizi une, chiar dacă moare un coindivizar, indiviziunea va continua cu moștenitorii celui
decedat.
Secțiunea a II -a
Condițiile de valabilitate ale contractului
Consimțământul. Hotărârea de a încheia contractul de societate trebuie să provină de la o
persoană cu discernământ și să nu fie afectată de vicii. Părțile trebuie să încheie contractul cu
intenția clară de a crea o societate, deci trebuie să existe ceea ce s -a numit affectio societatis,
adică intenția de a constitui o societate. Această intenție reprezint ă un element important al
voinței părților, care deosebește societatea civilă de alte situații juridice asemănătoare dar care
nu sunt caracterizate de manifestarea de voință în sensul constituirii unei societăți. Viciile de

198 Potrivit art. 1.519, „Un asociat își poate asocia o terță persoană la drepturile sale sociale fără consimțământul celorlalți
asociați, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societății fără consimțământul celorlalți asociaț i, care trebuie dat
în condițiile dispozițiilor art. 1.901”.
199 Aceasta nu înseamnă că scopul societății trebuie să fie obținerea unui profit sub forma banilor, folosul material avut
în vedere de Codul civil nefiind limitat la obținerea unor sume de bani, ci vizează orice avantaj, orice folos de natură
patrimonială, cum ar fi, de exemplu, edificarea unor locuințe pentru asociați.
200 E. Safta -Romano, op. cit ., p. 215.

198
consimțământ care se pot întâlni mai frecvent în această materie sunt eroarea (eroare asupra
naturii actului juridic, asupra formei de societate, asupra persoanei) și dolul.

Capacitatea părților. Art. 1.882 C. civ. stipulează că poate fi asociat orice persoană fizică
sau juridică, cu ex cepția situațiilor în care prin lege se dispune altfel. Încheierea contractului de
societate are semnificația unui act de dispoziție, așa încât părțile trebuie să aibă capacitatea
necesară încheierii unor astfel de acte. Se are astfel în vedere faptul că a ceastă capacitate deplină
de exercițiu se dobândește la vârsta de 18 ani, potrivit legii. Contractul fiind unul intuitu
personae și ținând cont de dispoziția legală potrivit căreia, calitatea de asociat se pierde prin
punerea sub interdicție a persoanei re spective, se poate trage concluzia că nu numai cei puși
sub interdicție dar nici minorii nu pot încheia un astfel de contract, nici prin reprezentantul legal
sau cu încuviințarea lui și chiar dacă există acordul instanței de tutelă. În concluzie pentru
încheierea contractului de societate se cere existența capacității depline de exercițiu, capacitatea
restrânsă sau lipsa capacității fiind impedimente la încheierea contractului de societate.
Un soț nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț să dispună de bunurile
comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale. Sancțiunea încălcării
acestei interdicții o constituie nulitatea relativă (art. 349 C. civ.).

Cauza contractului. Societatea are un scop lucrativ. Asocierea are drept scop obținerea
unor avantaje de natură patrimonială, chiar dacă acestea nu constau întotdeauna într -o sumă de
bani. De altfel, acest scop lucrativ deosebește societățile civile de asociațiile fără scop lucrativ
și de fundațiile ce se înființează în baza O.G. nr. 26/2000 și care au statut de persoane juridice.
Dacă scopul lucrativ este ilicit, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.

Obiectul contractului. Obiectul contractului trebuie să îndeplinească condițiile generale
de valabilitate p revăzute pentru orice contract. Art. 1.882 alin. (2) C. civ. întărește ideea
necesității unui obiect licit pentru valabilitatea societății, stipulând: „orice societate trebuie sa
aibă un obiect determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunele mor avuri”. Sunt ilicite,
de exemplu, societățile care ar avea ca scop săvârșirea de infracțiuni, exploatarea unei case de
toleranță, organizarea de jocuri de noroc fără autorizațiile legale etc.

Aportul social. Societatea se constituie prin aportul tuturor a sociaților. Acesta poate consta
în bani, alte bunuri, sau în anumite prestații în muncă. Pentru ca prestațiile în muncă să fie
valabile ca aport social trebuie să fie generatoare de foloase pentru asociați.
Aportul părților nu este obligatoriu să fie nici egal, nici de aceeași natură, dar el nu poate
să lipsească din moment ce, potrivit art. 1.882 alin. (2) C. civ., „Fiecare asociat trebuie să
contribuie la constituirea societății prin aporturi bănești, în bunuri, în prestații sau cunoștințe
specifice”.
Aportul în bunuri poate consta fie în imobile, fie în bunuri mobile. Bunurile pot fi atât
fungibile și consumptibile, cât și nefungibile și neconsumptibile, legea nefăcând nicio distincție
sub acest aspect.
În cazul bunurilor individual determinate, aportu l poate consta fie în proprietatea bunului,
fie doar în folosința acestuia. Aducerea bunului doar în folosința societății trebuie să rezulte în
mod neechivoc din contract, altfel se prezumă că s -a transmis societății proprietatea bunului.
Transferul dreptu rilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de
data înmatriculării societății, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiția
dobândirii personalității juridice [art. 1.883 alin. (3) C. civ.] .
Regimul bunurilor aportate diferă după cum societatea are sau nu are personalitate juridică.
În cazul unei societăți cu personalitate juridică, societate ce are un patrimoniu propriu,

199
aporturile fac parte din acest patrimoniu. În schimb, în cazul unei soci etăți fără personalitate
juridică, bunurile ce constituie aportul asociaților devin coproprietatea acestora, afară de cazul
în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosința lor comună.
Aportul unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drept uri supuse intabulării este
condiționat de forma autentică a contractului.
Bunurile inalienabile sau scoase din circuitul civil nu pot fi constituite ca aport social.

Durata societății. Societatea poate fi constituită pe durată determinată, stabilită prin
contractual de societate, sau pe durată nedeterminată. Durata societății convenită inițial poate
fi prelungită, înainte de expirarea ei, prin acordul tuturor asociaților, sau poate fi chiar redusă.
În situația în care societatea a fost constituită pe o an umită durată și înainte de expirarea acesteia
nu s -a convenit prelungirea ei, societatea încetează, cu excepția cazului când intervine
prelungirea tacită a contractului în condițiile art. 1.931 C. civ.
Dacă în contract nu se prevede altfel, durata societăț ii este nedeterminată.
Atunci când contractual a fost încheiat cu scopul constituirii unei societăți care are un
obiectiv determinat, limitat în timp, cum ar fi realizarea unei anumite afaceri, se consideră că
societatea este constituită pe durata necesar ă realizării acestui scop.

Forma contractului. În raport de dispozițiile art. 1.884 C. civ. c ontractul de societate
trebuie încheiat în formă scrisă, dar această formă nu este prevăzută pentru valabilitatea lui, ci
doar pentru dovada contractului de soci etate. Legea specială poate prevedea pentru o anumită
formă de societate o anumită condiție de formă. În schimb, contractul prin care se înființează o
societate cu personalitate juridică, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în formă scrisă. De data
aceas ta forma scrisă nu mai este cerută doar pentru probațiune, ci chiar pentru valabilitatea
contractului. În plus, în această situație, contractul trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma
juridică, obiectul, denumirea și sediul societății. Neîndeplinir ea acestor condiții de formă duce
la nulitatea absolută a contractului de societate. În plus, în cazul societăților care dobândesc
personalitate juridică, constituirea poate fi făcută numai în forma și condițiile prevăzute de legea
care le conferă personal itate juridică.
Atunci când contractual de societate prevede aporturi în bunuri imobile sau alte drepturi
reale imobiliare, contractual trebuie încheiat în formă autentică.

Răspunderea asociaților fondatori și a primilor administratori. Nerespectarea for mei
necesare pentru valabilitatea contractului de societate duce, pe lângă nulitatea societății, la unele
consecințe în planul răspunderii celor vinovați. Astfel, în raport de dispozițiile art. 1.886 C. civ.,
asociații fondatori și primii administratori nu miți prin contract răspund solidar pentru
prejudiciul cauzat prin nerespectarea unor condiții de formă ale contractului de societate sau a
unei formalități necesare pentru constituirea societății ori, dacă este cazul, pentru dobândirea
personalității jurid ice de către aceasta. Se observă, în privința primilor administratori, că
răspunderea acestora există numai sub condiția ca aceștia să fi fost numiți prin contractual de
societate și nu ulterior. Explicația rezidă în faptul că administratorii care nu au fo st numiți prin
contractual de societate, ci ulterior constituirii societății, nu sunt vinovați pentru neregulile
referitoare la formalitățile de constituire a societății.
Dispoziția legală de mai sus este aplicabilă și în cazul modificării contractului, r ăspunderea
revenind în acest caz administratorilor cu drept de reprezentare a societății aflați în funcție la
data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să se îndeplinească formalitățile referitoare
la această modificare.

Tipuri de societăț i. În termenii art. 1.888 C. civ., după forma lor societățile pot fi:
a) simple;

200
b) în participație;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege. Deși enumeră aceste tipuri de societăți,
pe care le clasifică după forma de constituire, Codul civil nu cuprinde reglementări speciale
decât pentru societatea simplă și cea în participație. Celelalte form e de societate sunt sau pot fi
reglementate prin legi speciale. Enumerarea nu este limitativă din moment ce la lit. i) se face
vorbire de „alt tip de societate anume reglementat prin lege”. Legea poate reglementa deci și
alte forme de societate decât cele de la lit. a) -h).

Dobândirea personalității juridice
Societățile se pot constitui cu sau fără personalitate juridică. Asociații pot conveni prin
contractul de societate sau chiar printr -un act separat, constituirea unei societăți cu personalitate
juridică . Dacă s -a convenit constituirea unei astfel de societăți, indiferent de obiectul de
activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute de legea specială care îi
conferă personalitate juridică.
Dobândirea personalității juridice se produce, dacă prin lege nu se prevede altfel, prin
înmatricularea societății în registrul comerțului și de la data acestei înmatriculări.
În cazul în care societatea dobândește personalitate juridică, răspunderea asociaților pentru
datoriile sociale este s ubsidiară, nelimitată și solidară. Dispoziția legală menționată se aplică
numai dacă prin legea specială nu sunt instituite alte norme referitoare la răspundere.
Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate de
regulile aplicabile societății simple.
Secțiunea a III -a
Societatea simplă
Încheierea contractului de societate

Societatea simplă se încheie în baza unui contract de societate ce are caracter consen sual.
Contractul de societate trebuie încheiat în formă scrisă, dar această formă nu este prevăzută
pentru valabilitatea lui, ci doar pentru dovada acestuia. Atunci când contractual de societate
prevede aporturi în bunuri imobile sau alte drepturi reale im obiliare, contractual trebuie încheiat
în formă autentică. Modificarea contractului de societate simplă urmează să țină seama de cele
arătate pentru încheierea contractului. Acordul părților este deci suficient pentru modificarea
valabilă a contractului, d ar dovada acestei modificări se poate face numai prin act scris.
Societatea simplă este o societate fără personalitate juridică. Dacă asociații doresc
transformarea societății simple într -un alt tip de societate, cu personalitate juridică, este
suficient u n act de modificare, act ce va indica, în mod expres, forma juridică a acesteia.

Sunt asimilate societății simple și societățile supuse condiției înmatriculării conform legii
și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt. Societățile de fapt s unt acelea în care

201
participanții se comportă ca și când ar fi asociați, urmărind același scop, dar între ei nu există
un contract de societate201.

Efectele contractului de societate

Riscul pierii fortuite a bunurilor
După cum am arătat, asociații pot aduce ca aport fie dreptul de proprietate asupra unuia sau
mai multor bunuri, fie doar dreptul de folosință. Pe de altă parte, în analiza chestiunilor legate
de determinarea subiectului care suportă riscul pieirii fortuite, trebuie să plecăm de la faptul că
societatea civilă simplă nu are personalitate juridică. Înseamnă că bunurile aduse ca aport social
nu pot deveni proprietatea societății, ci vor fi proprietatea indiviză a asociaților.
Pornind de la cele de mai sus și de la regula res perit domino, înseamnă că riscul pieirii
fortuite a bunurilor constituite ca aport la societate va fi suportat de către asociații coindivizari.
Dacă a fost adus ca aport doar dreptul de folosință asupra bunului, atunci riscul pieirii
fortuite rămâne în sarcina asociatul ui proprietar.
Totuși, atunci când lucrurile aduse în folosință sunt bunuri fungibile sau consumptibile se
consideră în baza art. 1.896 C. civ. că a fost aportată proprietatea lor, așa încât, riscul se suportă
de către asociații coindivizari202.
Administrarea societății
Numirea și revocarea administratorilor. Asociații pot împuternici pentru adminis trarea
societății una sau mai multe persoane care pot fi atât din cadrul societății, cât și din afara ei.
Administratorii pot fi persoane fizice ori p ersoane juridice, române sau străine.
Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum și
orice alt aspect legat de administrarea societății se stabilesc de regulă prin contractual de
societate dar nu este exclusă sta bilirea acestor aspecte printr -un act separat.
Pentru ipoteza în care în contract nu s -au prevăzut clauze referitoare la administrarea
societății, art. 1.913 C. civ. prezumă ca asociații și -au acordat reciproc facultatea de a administra
unul pentru altul î n interesul societății. Actele încheiate de unul îi obligă și pe ceilalți asociați,
fără ca ei să fi fost întrebați. Prezumția nu mai funcționează dacă unul sau mai mulți asociați au
făcut opoziție, în scris, la respectiva operațiune, înainte de a fi fost făcută.
Dacă administratorul a fost numit prin contractul de societate schimbarea lui implică
modificarea contractului de societate, ceea ce impune, în raport de prevederile art. 1.910 alin.
(3) C. civ., consimțământul tuturor asociaților.
Dacă au fost nu miți mai mulți administratori, dar nu prin contractul de societate, ci ulterior,
de către adunarea generală, revocarea lor precum și numirea altor administratori poate fi
hotărâtă de majoritatea asociaților. În schimb numirea unui administrator unic implic ă acordul
tuturor asociaților, acord care trebuie privit ca necesar, simetric invers și la revocarea
acestuia203, deși legea nu prevede expres acordul tuturor asociaților pentru revocarea
administratorul unic, ci doar pentru numirea lui.

Limitele mandatului de administrator. Regula generală prevăzută de Codul civil pentru
societatea simplă este că administratorul poate face orice act de administrare în interesul
societății. Noțiunea de act de administrare are în acest context un sens larg cuprinzân d nu numai

201 Pentru amănunte în legătură cu societățile de fapt a se vedea Fl. Baias ș.a., op. cit. , p. 1913, unde se susține și că
societatea de fapt este de regulă o societate ocultă. Pentru un punct de vedere în sensul că societățile de fapt nu trebuie
confundate cu societățile oculte, a se vedea Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurispru dență , p. 258.
202 Sub regimul vechiului Cod civil s -a considerat că atunci când lucrurile aduse în folosință au fost destinate a fi vândute,
se prezumă că s -a vrut aducerea ca aport a valorii acestora, așa încât, riscul se suportă de către societate. D. Chirică, op.cit ., p.
280.
203 În același sens , a se vedea, Fl. Baias ș.a., op. cit ., p. 1930.

202
acte de administrare propriu -zise, ci și acte de conservare și anumite acte de dispoziție.
Administratorul lucrează ca un mandatar din mandatul cu reprezentare, dar atribuțiile lui nu se
limitează la încheierea de acte juridice pentru societate, activitatea lui presupunând și fapte
juridice și operațiuni materiale204.
Administratorul poate face orice acte de administrare în interesul societății cu excepția
situației în care asociații au făcut opoziție la un anumit act.
Efectuarea actului cu ignora rea opoziției asociaților poate avea ca efect fie inopozabilitatea
actului pentru societate, dacă terțul contractant este de rea -credință, fie doar răspunderea
administratorului față de societate dacă problema inopozabilității actului fașă de terț nu se pu ne
din cauza bunei -credințe a acestuia.
Pluralitatea de administratori. Dacă administrarea societății a fost încredințată mai multor
administratori, fără a se preciza puterile fiecăruia sau fără a se stabili dacă aceștia vor lucra în
comun, atunci fiecare dintre ei va putea să încheie acte de administrare a societății fără acordul
celorlalți. În schimb, dacă s -a stipulat că administratorii vor lucra în comun în interesul
societății, atunci actele realizate în scopul administrării societății trebuie făcute c u acordul
tuturor administratorilor, chiar dacă unii dintre ei ar fi în imposibilitate de a acționa.
Dacă s -a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz,
aceștia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, adică după întrunirea majorității sau
unanimității, după caz. Prin excepție, chiar dacă s -a stipulat că administratorii nu pot efectua
acte de administrare decât împreună, un administrator poate face astfel de acte în situații de
forță majoră și numai dacă absen ța unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societății.
Gravitatea pagubei se apreciază de la caz la caz, în funcție de situația concretă. Chiar dacă sunt
îndeplinite aceste condiții, actul de administrare poate fi făcut în lipsa majorității sau
unanimit ății numai dacă ceilalți administratori, din cauză de forță majoră, sunt în imposibilitate
de a participa la luarea deciziilor. În concluzie, efectuarea acului de administrare fără
îndeplinirea cerinței majorității sau unanimității este condiționată de tre i factori:
– existența unei situații de forță majoră;
– necesitatea unei decizii în lipsa căreia s -ar putea cauza o pagubă gravă societății;
– imposibilitatea celorlalți administratori de a participa la luarea deciziilor.

Răspunderea administratorilor. Administratorul unic sau administratorii sunt obligați să
îndeplinească toate îndatoririle ce le revin în baza legii, a contractului de societate sau a altui
act adoptat de asociați. Funcția de administrator implică asumarea răspunderii pentru
prejudiciile suferite, din vina acestuia, de către societate. În acest sens art. 1.915 C. civ. dispune
că „a dministratorii răspund personal față de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea
legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății ”.
Răspunderea administratorului este aceeași indiferent dacă el are sau nu și calitatea de
asociat.
În cazul pluralității de administratori, dacă aceștia au lucrat împreună, răspunderea lor față
de societate este solidară. Cu toate acestea, în privința raporturilor dintre administratori, instanța
poate stabili o răspundere proporțională cu culpa fiecăruia la săvârșirea faptei cauzatoare de
prejudicii. Acea sta înseamnă că dacă unul dintre adminis tratori a plătit, în baza obligației sale
solidare, întregul prejudiciu produs societății, în acțiunea în regres formulată împotriva
celorlalți administratori, se poate stabili, în raport cu culpa fiecăruia, obligaț ii de plată diferite
ca întindere.

204 A se vedea Fl. Baias ș.a., op. cit ., p. 1933.

203
Subliniem faptul că răspunderea administratorilor este solidară numai dacă au lucrat
împreună nu și atunci când prejudiciul este urmarea unui act sau a unei operațiuni încheiate
doar de unul dintre administratorii societății, deși, de exemplu, el avea obligația să lucreze în
toate situațiile numai împreună cu ceilalți sau celălalt administrator. Atunci când, în baza
dispoziției asociaților, administratorii nu lucrează î mpreună, ci au fiecare atribuții doar pe
anumite domenii din cadrul societății, iar prejudiciul este urmarea evidentă a unui act sau a unei
operațiuni efectuate doar de unul dintre administratori în domeniul său de activitate,
răspunderea solidară nu funcț ionează. Răspunderea solidară nu funcționează nici cu privire la
administratorul care s -a opus la actul sau operațiunea păgubitoare.
În funcție de natura obligațiilor încălcate, răspunderea administratorilor poate fi una
delictuală sau una contractuală. A stfel, dacă se încalcă o obligație rezultată din lege,
răspunderea va fi una delictuală, pe când dacă se încalcă o obligație rezultată din contract,
răspunderea este una contractuală. Amintim că în cazul răspunderii delictuale culpa
administratorului trebu ie dovedită, pe când în cazul răspunderii contractuale ea este prezumată,
precum și faptul că administratorul fiind de regulă retribuit, culpa lui se apreciază în abstract,
după comportamentul unui om diligent și prudent și nu după diligența depusă în prop riile
afaceri.
Răspunderea administratorilor este o răspundere integrală, adică atât pentru prejudiciul
efectiv cât și pentru beneficiul nerealizat și nu o răspundere limitată ca răspunderea materială
din dreptul muncii, deoarece administratorul nu este u n salariat, ci un mandatar205.

Reprezentarea în justiție. Societatea simplă este reprezentată prin administratorii cu drept
de reprezentare. În lipsa unor astfel de administratori, ea va putea fi reprezentată prin oricare
dintre asociați. Dacă prin contrac tul de societate s -a stipulat dreptul de reprezentare numai
pentru unii dintre asociați, atunci doar aceștia pot reprezenta societatea în justiție.
Art. 1.919 alin. (2) C. civ. prevede că societatea simplă „stă în justiție sub denumirea
prevăzută în contra ct sau cea înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Terții de bună -credință se pot prevala de oricare dintre acestea.”

Drepturile asociaților care nu sunt administratori. Dacă societatea simplă nu are
administratori, fie care dintre asociați poate face acte de administrare în interesul societății (art.
1.913 C. civ.) În cazul în care, în baza contractului de societate, acest tip de societate are
administratori, atunci actele de administrare ale societății și cele de dispoz iție asupra bunurilor
acesteia sunt făcute de administratori, indiferent dacă aceștia sunt sau nu și asociați. Aceste acte
sunt, în situația arătată, interzise asociaților care nu au calitatea de administrator, sub sancțiunea
acoperirii daunelor ce ar pute a rezulta. Dacă terții au contractat cu bună -credință cu un asociat
care nu are și calitatea de administrator și deci nu poate face acte de administrare, drepturile
acestora nu sunt afectate.
Art. 1.913 C. civ. mai prevede în legătură cu modul de administ rare a societății un adevărat
drept de informare al asociaților, stabilind că oricare dintre ei are dreptul:
– de a consulta registrele și situațiile financiare ale societății;
– de a lua cunoștință de operațiunile acesteia;
– de a consulta orice document al societății. Toate acestea sunt prevăzute sub condiția ca
operațiunile societății să nu fie stânjenite iar drepturile celorlalți asociați să nu fie afectate.
Administratorii au obligația, chiar în condițiile existenței în contract a unei clauze care -i
scutesc de această obligație, să întocmească un raport anual cu privire la mersul societății,raport
care va fi comunicat asociaților. Oricare dintre asociați poate solicita dezbaterea raportului

205 A se vedea în ace st sens Fl. Baias, op. cit. , p. 1915; Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, p.
285.

204
respectiv de către toți asociații, caz în care administratorii sunt obligați să convoace reunirea
asociaților la sediul social pentru acest scop.
Dispozițiile din art. 1.913 C. civ. referitoare la drepturile asociaților care nu sunt
administratori sunt imperative și orice clauză contractuală contrară acestui articol este
considerată nescrisă.

Efectele contractului în raporturile dintre asociați

Formarea capitalului social
Fiecare asociat are datoria de a contribui la formarea unui anumit fond al societății necesar
începerii activității și funcționării acesteia. Contribuția fiecărui asociat la capitalul social al
societății se numește aport social, capitalul social fiind con stituit din totalitatea a posturilor
asociaților. Aportul social reprezintă o contribuție necesară și esențială pentru societate, o
obligație care deși există pentru fiecare asociat, poate fi diferită din punct de vedere al valorii
ca și a naturii aporturi lor. Nu este necesar ca aporturile să fie egale deoarece nici participarea
la beneficii nu trebuie să fie egală. Inegalitatea aporturilor se reflect de obicei în inegalitatea
participării la beneficiile societății.
Aportul fiecărui asociat trebuie să fie efectiv, societatea neputându -se constitui cu asociați
care nu au niciun aport.
Aportul social poate fi constituit din:
– bunuri;
– bani;
– prestații;
– cunoștințe specifice.
Capitalul social subscris se divide în părți egale iar aceste părți sunt denumite părți de
interes. Părțile de interes se distribuie asociaților proporțional cu contribuția lor la formarea
capitalului social dar numai dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel.
Asociații care contribuie cu prestații sau cunoștințe specifice cu titlu de aport societar
participă și ei, potrivit actului constitutiv, la împărțirea beneficiilor și suportarea pierderilor,
precum și la luarea deciziilor în societate.
Asociații sunt obligați să aducă efectiv în societate bunurile pe care le-au subscris cu titlu
de capital social. Fiecare dintre asociați răspunde față de societate și față de ceilalți asociați în
caz de neîndeplinire a obligației. În plus, drepturile conferite de părțile de interes sunt
suspendate până la vărsarea aporturilo r la capitalul social.
În cazul bunurilor, exceptându -le pe cele fungibile aportul poate consta în proprietatea
bunurilor sau a altui drept asupra acestora sau doar în dreptul de folosință asupra acestora.
Când aportul constă în proprietatea bunului sau al t drept real, el se efectuează prin transferul
drepturilor asupra acestora și predarea efectivă a bunurilor. Bunurile trebuie predate în stare de
funcționare în raport de destinația lor socială. În caz de neîndeplinire a obligației, asociatul
răspunde față de societate după regulile răspunderii vânzătorului față de cumpărător.
Dacă aportul constă în folosința bunului, acesta trebuie predat societății pentru a putea fi
folosit iar asociatul răspunde pentru efectuarea aportului la fel ca un locator față de lo catar.
Aporturile în bunuri fungibile se fac întotdeauna pentru proprietatea bunurilor. În cazul
acestor bunuri nu este posibil aportul în folosință și în temeiul legii asociații devin în toate
cazurile proprietarii bunurilor respective, chiar dacă în con tractual de societate acest lucru nu a
fost stipulat în mod expres.

205
Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la
care s -a obligat, dobânda legală de la scadență și orice alte daune care ar rezulta (art. 1.898 C.
civ.). În plus, asociatul care nu a efectuat aportul este de drept considerat pus în întârziere.
Aportul social poate consta și în bunuri incorporale cum ar fi creanțe, acțiuni sau părți
sociale la o altă societate, titluri de credit sau chiar o cambie. Pentru toate aceste bunuri Codul
civil cuprinde dispoziții speciale referitoare la aportul lor. Astfel, art . 1.897 C. civ. prevede că
asociatul care aportează o creanță răspunde atât pentru existența creanț ei la momentul aportului
cât și pentru încasarea acesteia la scadență. Transmiterea creanței către societate se face cu
respectarea condițiilor de la cesiunea de creanță, respective art. 1.566 și urm. C. civ.
Dacă această creanță nu poate fi încasată la sc adența ei, asociatul care a aportat -o este
obligat să acopere cuantumul acesteia și să plătească și dobânda legală care începe să curgă de
la scadență. Asociatul este obligat, în acest caz să repare eventualele prejudicii pe care
societatea le -ar încerca p rin faptul neîncasării, în tot sau în parte, a creanței. Aceeași este
răspunderea și pentru asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în
comerț. În schimb, asociatul care aportează acțiuni sau părți sociale emise de o altă soc ietate
răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător.
În ceea ce privește aportul în prestații sau cunoștințe specifice, se prevede că acesta este
datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s -a obligat la acesta este membru al
societății.
Acest gen de aport nu trebuie confundat cu activitatea desfășurată de asociați referitor la
administrarea societății sau cu activitatea pe care terții o desfășoară în societate.
Prestațiile și cunoștințele specifice nu pot face parte din capitalul social, dar asta nu
înseamnă că ele nu dau dreptul, asociaților care le aportează, la participarea la beneficiile
societății. Totodată asociatul va suporta și pierderile societății.
Tipul de prestații și condițiile în care vor fi efectu ate de către asociați se stabilesc prin
contractual de societate.
Asociatul este ținut față de societate pentru toate câștigurile realizate din activitățile care
fac obiectul aportului. Câștigurile realizate prin prestațiile realizate ca aport social aparț in, în
totalitate, societății.
Aporturile în cunoștințe specifice se efectuează prin punerea la dispoziția societății, de
către asociatul care s -a obligat, a unor informații pentru realizarea obiectului acesteia, în
modalitățile și condițiile stabilite pr in contractul de societate.
Răspunderea asociatului pentru acest gen de aporturi este diferită în raport cu celelalte tipuri
de aporturi. Neexecutarea activităților specific acestui gen de aport dă loc numai la o acțiune în
excludere a asociatului respecti v, eventual și cu plata de daune -interese, dacă s -a creat un
prejudiciu societății prin încălcarea acestor obligații.

Regimul părților de interes
Părțile de interes sau părțile sociale sunt fracțiuni ale capitalul social al societății în care se
exprima contribuția asociaților la formarea capitalului social. Capitalul social se divide în părți
egale, părți care se distribuie asociaților proporțional cu aporturile făcute, dacă prin contract sau
prin lege nu se prevede altfel. Părțile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot
în adunarea asociaților, dacă în contract nu există clauze contrare, dar și alte drepturi, printre
care cel de a participa la profiturile societății.
În raport de dispozițiile art. 1.900 C. civ., p ărțile de interes sunt indivizibile. De aceea, când
o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea nu o pot diviza,
ci sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale
aferente. Altfel s -ar ajunge la îngreunarea procesului de vot deoarece drepturile conferite de
partea de interes ar putea fi exercitate în condițiile regulilor din materia coproprietății.
Persoanele care au în proprietate comună o parte de interes răspund în mod solidar pentr u
efectuarea vărsămintelor datorate.

206
Transmiterea părților de interes se face în limitele și condițiile prevăzute de lege și de
contractul de societate. Contractul de societate simplă fiind un contract intuitu personae , părțile
de interes nu pot fi transm ise către persoane din afara societății decât cu acordul tuturor
asociaților. Este permisă însă transmiterea acestora către oricare dintre ceilalți asociați fără a fi
nevoie de consimțământul celorlalți asociați.
Părțile de interes se pot transmite și pr in moștenire, dacă prin contract nu se dispune altfel.
Dacă în contract s -a prevăzut că în caz de deces societatea va continua doar cu asociații rămași,
atunci moștenitorii celui decedat nu au dreptul decât la despăgubiri reprezentând valoarea
părților de interes ce au aparținut autorului său. Părțile de interes, în acest caz, se distribuie către
ceilalți asociați, în funcție de clauzele contractuale sau, în lipsă de stipulație în acest sens, în
funcție de cota de participare la capitalul social. În cazul î n care nu s -a prevăzut continuarea
societății cu moștenitorii sau asociații rămași, moartea unui asociat va duce la încetarea
societății.
Art. 1.901 alin. (2) C. civ. stabilește și un drept de răscumpărare a părților de interes
dobândite de către un terț f ără consimțământul tuturor asociaților. Se prevede că orice asociat
poate răscumpăra, substituindu -se în drepturile dobânditorului, părțile de interes dobândite de
terț cu titlu oneros în condițiile lipsei acordului tuturor asociaților. Dreptul de răscumpă rare
trebuie exercitat în termen de 60 de zile de la data la care asociații îndreptățiți au cunoscut sau
ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulți asociați exercită concomitent acest drept,
părțile de interes se alocă proporțional cu cota de parti cipare la profit. Valoarea de răscumpărare
a părților de interes transmise fără acordul asociaților, se stabilește de un expert agreat de părțile
cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanță. Plătind valoarea de răscumpărare asociații
îndreptățiți vor dobândi părțile de interes înstrăinate chiar împotriva voinței dobânditorului.
În doctrină s -a arătat că termenul de 60 de zile pentru exercitarea dreptului la răscumpărare
este un termen de prescripție206.
Posibilitatea și condițiile răscumpărării se ap lică și cesiunii cu titlu gratuit a părților sociale.
În privința formei acestui din urmă tip de cesiune se aplică însă regulile în materie de donație.
Un asociat își poate asocia o terță persoană la drepturile sale sociale fără consim țământul
celorlalți asociați,dar fără ca această persoană să devină asociat. Drepturile terțului se vor naște
numai în raport cu asociatul menționat, dar el nu va putea deveni asociat al societății fără
consimțământul celorlalți asociați și nu va avea niciun drept în raport cu societatea.

Folosirea bunurilor societății

Folosirea bunurilor sociale. Raporturile dintre asociați trebuie să fie caracterizate prin
bună -credință și grija pentru realizarea scopului societății. În afara obligațiilor referitoare la
aportul social, an alizate mai sus Codul civil reglementează și alte aspecte ce țin de conduita
asociaților în cadrul societății și de raporturile dintre ei. Astfel, în raport de dispozițiile art.
1.904 C. civ. f olosirea bunurilor sociale se poate face numai în interesul soc ietății. Bunurile
trebuie folosite potrivit cu destinația lor și fără să stânjenească drepturile celorlalți asociați.
Bunurile societății ar putea fi folosite în interesul unui asociat sau al altei persoane doar cu
acordul scris al asociaților. Asociatul c are, fără consimțământul scris al celorlalți asociați,
întrebuințează bunurile sociale în folosul său sau al unei alte persoane este obligat să restituie
societății beneficiile ce au rezultat și să acopere daunele ce ar putea rezulta. Asociații răspund
deci față de societate pentru daunele cauzate din culpa lor și contravaloarea prejudiciului cauzat
nu se poate compensa cu foloasele aduse societății prin activitatea asociatului respectiv
deoarece aceste activități producătoare de foloase fac parte din rapor turile firești ale asociaților
în raport cu societatea.

206 A se vedea Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, p. 269.

207
Folosirea fondurilor comune. Asociatul poate lua, în scopul unor activități care le
desfășoară în interesul societății , anumite sume de bani din fondurile comune ale societății, dar
nu poate depăși limita fixată în acest sens de asociați. Asociatul care depășește plafonul ce i -a
fost fixat este răspunzător atât de sumele luate, cât și de eventualele daunele pe care le -ar suferi
societatea din această cauză.
Fondurile societății sunt destinate realizării scopului acesteia și nu pot fi folosite decât în
acest scop și în limitele impuse de societate. Totuși, prin contractul de societate se poate stipula
că asociații pot lua d in casa societății anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.
Dacă asociatul a folosit în interes particular sume de bani din fondurile societății fără a avea
dreptul sau dacă a folosit astfel de sume peste limita impusă, el răspunde nu numa i pentru
sumele respective ci și pentru beneficiile nerealizate de societate.
Dacă o persoană este debitoare atât față de societate cât și față de un asociat, iar datoriile
au aceeași scadență, asociatul față de care s -a făcut plata este dator să aloce sum a primită atât
stingerii propriei creanțe cât și creanței societății, proporțional cu valoarea acestora. Este un
mod particular de imputație a plății „justificată de principiul potrivit căruia fiecare dintre
asociați trebuie să pună interesul societății ma i presus de cel personal”207.

Cheltuieli și pierderi ale asociaților. Asociatul care a cheltuit bani din fondurile proprii,
în contul societății, este creditorul societății și are acțiune împotriva ei pentru restituirea acestor
sume. De asemenea are dreptul la sumele rezultate din obligațiile contractate cu bună -credință
în contul societății ca și pentru cele care reprezintă echivalentul prejudiciului încercat în urma
activităților desfășu rate în interesul societății, dacă a acționat cu bună -credință.
Sumele cuvenite drept cheltuieli și pierderi suferite de asociat în condițiile de mai sus, nu
pot fi compensate cu datoriile asociatului față de societate. De asemenea, nu se poate compensa
echivalentul pagubei cauzate societății cu valoarea foloaselor aduse societății.
O altă regulă referitoare la compensare stabilește că este interzisă compensarea între datoria
unui terț față de societate și creanța acestuia asupra unui asociat.

Interdicții cu privire la drepturile sociale. Art. 1.908 alin. (2) și (3) C. civ. instituie pentru
asociat o interdicție de a ceda drepturile sale sociale și de a garanta cu acestea obligațiile
personale sau ale vreunui terț, dacă nu are consimțământul tuturor asocia ților. Sancțiunea
acestei interdicții este nulitatea absolută a garanției.
Mai mult decât atât, pentru a preveni înstrăinarea părților sociale fără acordul celorlalți
asociați, se instituie o interdicție de ordin general a promisiunilor făcute de asociat d e a ceda,
vinde, garanta în orice fel sau de a renunța la drepturile sale sociale, stipulându -se că o astfel
de promisiune îi conferă beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din
neexecutare. O astfel de promisiune nu poate fi, deci, adusă la îndeplinire pe cale de executare
silită. Ea este lipsită, prin efectul legii, de cele mai importante efecte ale sale, rămânând doar
posibilitatea beneficiarului promisiunii de a obține despăgubiri de la asociatul promitent.
Asociatul unei societăț i cu durată nedeterminată nu poate cere, înainte de încetarea
societății, restituirea sau contravaloarea părții care i se cuvine din bunurile comune ale
societății, afară de cazul retragerii sau excluderii sale [art. 1.908 alin. (4) C. civ.] . Este avută în
vedere situația în care asociatul solicită restituirea bunurilor aduse ca aport sau solicită
contravaloarea drepturilor sociale fără a intenționa să se retragă din societate. Dacă asociatul
dorește contravaloarea drepturilor sale el nu are decât posibilit atea de a se retrage din societate,
cu respectarea dispozițiilor legale în acest sens.

Participarea la profit și pierderi

207 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisp rudență, p. 275.

208
Împărțirea foloaselor este de esența societății civile deoarece acesta este scopul pentru care
se constituie societatea. Participarea la profitul societății implică și contribuția la pierderile
societății, în condițiile prevăzute de contractul de societate sau în lege.
Împărțirea beneficiilor se face la încetarea contractului de societate, dar poate fi făcută și
pe parcursul derulării c ontractului, conform înțelegerii părților, fără ca, în acest caz, să fie
exclusă de socotirea finală.
Împărțirea se face conform înțelegerii părților. Libertatea clauzelor în acest sens nu poate
aduce atingere scopului contractului adică acela de obținere de foloase de către toți asociații.
De aceea, clauzele prin care unul sau o parte dintre asociați ar fi excluși de la beneficiile
societății208, sau de a participa la pierderi, sunt considerate nescrise [art. 1.902 alin. (5) C. civ.].
Sub vechiul Cod civil sancțiunea pentru astfel de clauze era nulitatea absolută209.
În măsura în care nu se încalcă interdicția menționată, referitoare la clauza leonină, părțile
sunt libere să stabilească proporția în care vor participa la împărțirea beneficiilor societății.
Astfel, ei pot conveni să împartă beneficiile în altă proporție decât cea rezultată din participarea
la capitalul social sau chiar să lase această împărțeală în sarcina unei anumite persoane, sau
chiar a unuia dintre asociați.
În ipoteza în care contractul nu conține clauze referitoare la împărțirea beneficilor, se aplică
art. 1.902 alin. (2) C. civ. care prevede că împărțirea se va face proporțional cu aportul la
capitalul social, indiferent de natura lui. Dacă aportul unui asociat a constat în prestații în m uncă
sau cunoștințe specifice, el va participa la beneficii în aceeași cotă cu asociatul ce a luat partea
cea mai mică, dacă nu s -a convenit altfel. Această regulă, aplicabilă fără distincție, poate fi
uneori inechitabilă, nefiind excluse situațiile în car e aporturile în muncă sunt mai importante
decât celelalte. De aceea este preferabil, pentru asociatul al cărui aport constă în prestații în
muncă, ca în astfel de situații să se stabilească pe cale convențională participarea sa la
beneficiile societății.
Cele arătate cu privire la beneficii sunt valabile, în egală măsură, și cu privire la împărțirea
pierderilor. Când contractul stabilește numai partea de câștig, aceeași proporție are loc și cât
privește pierderile. Asociații pot participa la câștig în propo rție diferită de contribuția la
pierderi, cu condiția ca astfel de diferențe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările și să fie
expres prevăzute în contract.
Art. 1.902 alin. final C. civ. stabilește o excepție de la regula că asociatul al cărui aport a
constat în prestații în muncă sau cunoștințe specifice va participa la pierderi în aceeași cotă cu
asociatul ce a luat partea cea mai mică. Se prevede că acest asociat, este scutit, în măsura
corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută în
mod expres în contractul de societate. Este o excepție și de la regula din alin. (5) care consideră
nescrisă orice clauză prin care un asociat este exclus de la participarea la pierderi.

Obligația de neconcurență
Voin ța asociaților de a coopera în scopul realizării unor foloase materiale impune obligația
acestora de a acționa cu bună -credință, în spirit de fidelitate fașă de societate și de a nu face
concurență societății. Art. 1.903 C civ. prevede că asociatul nu poat e face concurență societății
pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane și nici nu poate face pe socoteala sa ori pe
socoteala altuia vreo operațiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate. De asemenea s -a
impus ca asociatul să nu poată lua p arte la o activitate care ar conduce la privarea societății de
bunurile, prestațiile sau cunoștințele specifice la care asociatul s -a obligat.
Încălcarea interdicțiilor menționate poate duce la excluderea asociatului din societate dar
are și o sancțiune sp ecifică, respectiv beneficiile rezultate din oricare dintre activitățile interzise

208 Este clauza cunoscută sub denumirea de clauza leonină. Pentru detalii cu privire la această clauză a se vedea S.
Deleanu, Clauza leonină în contractul de societate , în Dreptul nr. 2/1992, p. 38.
209 D. Chirică, op. cit. , p. 285; C. Toader, op. cit. , p. 296; T. Prescure, op. cit ., p. 423.

209
se cuvin, în baza legii, societății, iar asociatul este ținut să răspundă pentru orice alte daune ce
ar putea rezulta.

Hotărârile societății
Fiecare asociat are dreptul să participe la luarea hotărârilor colective referitoare la societate
și aceasta independent de faptul dacă are sau nu calitatea de administrator. Adunarea generală
a asociaților este organul supreme de conducere a oricărei soci etăți. Dreptul de a vota în cadrul
adunării asociaților rezultă din chiar calitatea de asociat și el nu poate fi retras niciunuia dintre
asociați.
Hotărârile referitoare la societate se iau conform prevederilor contractului de societate. În
lipsa unor prev ederi în acest sens, devin aplicabile prevederile art. 1.910
alin. (2) C. civ., potrivit căruia „ Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor
asociaților, dacă prin contract sau prin lege nu se stabilește altfel”.
În ceea ce privește hotărârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui
administrator unic, acestea se iau doar cu consimțământul tuturor asociaților. Se prevede că
orice clauză contrară este considerate nescrisă, ceea ce înseamnă că părțile nu pot dero ga prin
clauzele lor contractuale de la această regulă. Modificarea contractului de societate este firesc
să se facă doar cu consimțământul tuturor asociaților pentru că actul respectiv a fost încheiat cu
acordul tuturor și el stă la baza funcționării soci etății și a drepturilor asociaților. Pentru numirea
unicului administrator se cere de asemenea acordul unanim al asociaților. Se observă că se are
în vedere doar numirea unui administrator unic. Dacă urmează să fie numiți doi sau mai mulți
administrator, n u mai funcționează regula unanimității, ci cea a majorității dacă prin contract
nu se prevede altfel. S -a avut în vedere, probabil, faptul că numirea unui administrator unic
poate avea pentru societate consecințe mai importante decât numirea a mai muți adm inistrator,
care, de regulă, sunt obligați prin actul de numire să lucreze împreună și răspund solidar față de
societate.
Obligațiile unui asociat nu pot fi mărite de către ceilalți asociați, fără consimțământul
acestuia.
Adoptarea hotărârilor societății s e face de asociații reuniți în adunarea asociaților. Modul
de convocare a adunării și condițiile de desfășurare a ședinței sunt stabilite prin contractual de
societate. În lipsa unor prevederi în acest sens este posibilă luarea hotărârilor și prin consulta rea
scrisă a asociaților, fără a fi necesară reunirea lor în ședință. Un astfel de tip de vot are însă
dezavantajul lipsirii asociaților de efectul pozitiv al deliberărilor anterioare luării hotărârii.
Hotărârile societății, în lipsa unei adunări, pot, de asemenea, rezulta din chiar
consimțământul asociaților exprimat într -un act încheiat de societate. Spre exemplu,
înstrăinarea unui bun din capitalul social, este valabilă dacă s -a făcut cu acordul tuturor
asociaților exprimat în actul de înstrăinare, chia r dacă nu a existat o hotărâre prealabilă a
adunării generale în acest sens.
Hotărârile adunării generale luate în condițiile contractului de societate sau ale legii sunt
valabile și produc efecte inclusiv pentru asociatul care s -a opus hotărârii luate. A sociatul
nemulțumit de o hotărâre luată cu majoritate are doar posibilitatea de a o contesta la instanța
judecătorească. Termenul de contestare este de 15 zile de la data la care hotărârea a fost luată,
dacă asociatul contestator a fost prezent și de la da ta comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă
hotărârea nu i -a fost comunicată, termenul curge de la data la care a luat cunoștință de aceasta,
dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea. Se instituie deci un termen
de 15 zile pentru at acarea hotărârii, termen care se arată expres că este unul de decădere, dar și
un termen limită pentru exercitarea dreptului la contestație, respective un an de la data care a
fost luată hotărârea. Reglementarea are dezavantajul că ar putea pune un asociat de
bună -credință în situația de a nu mai putea ataca o hotărâre care îl prejudiciază, hotărâre care
s-a luat în lipsa și fără știința sa,dacă nu ia fost comunicată hotărârea respectivă.

210

Raporturile asociaților cu terții

Răspunderea asociaților. În abordarea problematicii răspunderii societății față de terți
trebuie pornit de la faptul că, așa cu am arătat, societatea civilă simplă nu are personalitate
juridică, deci nu are un patrimoniu distinct față de cel al asociaților. Terții car e intră în relații
patrimoniale și au de realizat creanțe împotriva societății trebuie să urmărească bunurile
comune ale asociaților210. Doar în situația în care creditorii societății nu -și pot realiza creanțele
din bunurile societății, există și o răspunder e subsidiară a asociaților, cu bunurile lor proprii.
Caracterul subsidiar al răspunderii dă dreptul asociatului ale cărui bunuri ar fi urmărite înainte
de urmărirea bunurilor comune ale asociaților, să paralizeze urmărirea respectivă prin invocarea
benefic iului de discuțiune. Creditorii trebuie deci, pentru a putea urmări bunurile proprii ale
asociaților, să facă dovada că nu și -au putut realiza creanțele din bunurile comune ale
asociaților.
Întinderea răspunderii subsidiare a asociaților nu se calculează d upă numărul acestora, ci
diferă în funcție de contribuția fiecăruia la aportul social. Răspunderea este una divizibilă. Ca
urmare, orice asociat ale cărui bunuri sunt urmărite peste partea ce -i revine din datorie, calculată
proporțional cu participarea sa la capitalul social, are dreptul să invoce beneficiul de diviziune,
adică să ceară ca urmărirea să fie limitată la partea sa din datorie.
Dacă în contractul încheiat cu terțul, asociații s -au obligat însă să răspundă solidar,
răspunderea lor va fi una sol idară. Le fel este situația când obligația de a răspunde solidar față
de terți, s -a asumat în cadrul contractului de societate211.
În ceea ce privește creditorii personali ai asociaților aceștia nu pot urmări decât bunurile
proprii ale asociatului respectiv. În măsura în care aceștia nu s -au putut îndestula din bunurile
proprii ale asociatului, ei nu vor putea urmări bunurile comune ale asociaților, dar au
posibilitatea să ceară să se înapoieze sau să se împartă și să se atribuie debitorului lor partea ce
se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaților. Practic, pentru a putea fi urmărite
bunurile comune ale asociaților, drepturile cuvenite asociatului debitor trebuie readuse în
propriul său patrimoniu.

Răspunderea asociaților aparenți și a celor oculț i. O persoană care nu are calitatea de
asociat dar pretinde în raport cu terții că este asociat, răspunde pentru prejudiciile create
acestora. Răspunderea este una personală și presupune buna -credință a terților. Răspunderea
există chiar dacă persoana resp ectivă nu pretinde că este asociat, ci doar creează terților o
aparență convingătoare în acest sens.
Societatea nu răspunde față de terți pentru că ea nu intră în raporturi contractuale cu aceștia.
Totuși, la fel ca la mandatul aparent, societatea răspund e față de terțul indus în eroare în
situațiile când:
– i-a dat motive suficiente pentru a -l considera pe pretinsul asociat drept asociat;
– cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica
inducerea terțului în eroare.
În ceea ce privește asociații oculți, aceștia răspund față de terții de bună -credință ca și
ceilalți asociați. Asociații oculți sunt perso ane care au calitatea de asociat dar această calitate
nu este făcută cunoscută terților. Ei sunt părți în contractul de societate iar ascunderea calității
lor nu -i scutește de răspundere față de terți.

Pierderea calității de asociat

210 În sensul că răspunderea asociaților față de terți este o răspundere solidară a se vedea Colectiv, Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină și jurisprudență , p. 289.
211 D. Chirică, op. cit ., p. 284.

211

Cazuri generale de p ierdere a calității de asociat. Pierderea calității de asociat poate
interveni fie în urma unei manifestări de voință a asociatului, fie ca urmare a voinței celorlalți
asociați, fie ca urmare a intervenirii unor situații care nu depind nici de voința asoci atului, nici
a celorlalți asociați din societatea în cauză. Astfel, art. 1.925 C. civ. prevede că pierderea calității
de asociat are loc prin cesiunea părților din societate, executarea silită a acestora, moartea,
încetarea personalității juridice, falimen tul, punerea sub interdicție judecătorească, retragerea
și excluderea din societate. După cum vom arăta în secțiunea următoare, moartea ori punerea
sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calității de subiect de drept a
uneia d intre persoanele juridice asociate sau falimentul unui asociat constituie și cauze de
încetare a societății.

Retragerea din societate
Retragerea din societate constituie unul din cazurile care au ca efect încetare contractului
ca urmare a voinței unilater ale a părții. De aceea ea nu poate opera decât strict în condițiile
prevăzute în contractul de societate sau în lege. Dacă în contractul de societate nu sunt prevederi
cu privire la retragerea din societate, se aplică dispozițiile speciale referitoare la a cest aspect,
prevăzute de art. 1.926 și 1.927 C. civ.

Retragerea din societatea cu durată nedeterminată. În cazul unei astfel de societăți
asociatul se poate retrage din societate fără formalități complicate și fără acordul celorlalți
asociați. Este sufi cient ca el să notifice societatea cu un preaviz rezonabil. Chiar dacă durata
nedeterminată a societății dă dreptul asociatului să se retragă, dreptul nu trebuie exercitat
abuziv. De aceea se prevede că retragerea nu trebuie să genereze pagube societății s au
asociaților. Se cere, deci, ca asociatul să fie de bună -credință și retragerea sa în acel moment să
nu producă o pagubă iminentă societății.
În cazul în care retragerea s -a făcut cu rea -credință și a generat pagube pentru societate,
aceasta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul produs. S -a exprimat și opinia că într -o
astfel de situație asociații pot face opoziție la retragere, opoziție ce va fi soluționată de instanța
de judecată212. Apreciem că dreptul la retragere nu poate fi paralizat printr -o acțiune în justiție
a societății deoarece manifestarea unilaterală de voință în sensul retragerii din societate produce
efecte de la data comunicării ei către societate și, oricum, asociatul nu poate fi forțat să rămână
în societate dacă aceasta e ste pe durată nedeterminată.
În cazul în care societatea are doar doi asociați, societatea simplă nu mai poate funcționa
după retragerea unuia dintre ei și se ajunge practic la încetarea acesteia.
Asociatul care s -a retras are dreptul la contravaloarea une i fracțiuni din patrimoniul
societății, proporțional cu părțile sale de interes. El este ținut însă și de obligațiile societății și
de pierderile suferite de aceasta până la momentul retragerii.

Retragerea din societatea cu durată determinată. În cazul un ei societăți cu durată
determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într -un anumit interval de timp,
dacă în contractul de societate se prevede posibilitatea de retragere a asociatului, retragerea se
face în condițiile din contract, sau dacă nu s -au prevăzut astfel de condiții, potrivit procedurii
de la societatea pe durată nedeterminată, adică cu un preaviz rezonabil și sub condiția
bunei -credințe și a neprejudicierii iminente a societății.
În situația în care dreptul de retragere nu est e prevăzut în actul constitutiv, asociatul se poate
retrage totuși, dacă există motive temeinice și sub condiția acordului majorității celorlalți
asociați. Refuzul solicitării de retragere din societate poate fi atacat în justiție, instanța putând

212 Colectiv , Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență , op. cit., p. 295.

212
să aprob e sau nu retragerea în funcție de legitimitatea și temeinicia motivelor, precum și de
oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările și buna -credință a părților.
În cazul în care urmare a retragerii s -au produs prejudicii societății, asociatul este ț inut să
acopere daunele respective.

Excluderea din societate
În timp ce în cazul retragerii calitatea de asociat încetează prin voința asociatului, în cazul
excluderii pierderea calității de asociat se produce împotriva voinței asociatului respectiv.
Excluderea unui asociat se face pe cale judiciară și doar pentru motive temeinice.
Solicitarea de excludere poate proveni de la oricare dintre asociați, nefiind nevoie de o
anumită majoritate.
Codul civil nu dă niciun fel de reper în ceea ce privește sensul noțiunii de motive temeinice,
așa încât instanța de judecată învestită cu o cerere de excludere este suverană în aprecierea
motivelor invocate și probate de asociatul ce solicită excluderea. În doctrină213 sunt menționate,
cu titlu exemplificativ, ca motive de excludere: folosirea bunurilor sociale în folosul unui
asociat fără acordul celorlalți, folosirea bunurilor sociale împotriva interesului societății,
neîndeplinirea obligațiilor asumate față de societate, neînțelegerile grave dintre asociați etc.
În cazul în care solicitarea de excludere se bazează pe neînțelegerile dintre asociați, acestea
trebuie să fie de natură a împiedica realizarea scopului societății și să nu fie imputabile
asociatului care solicită excluderea.
Asociatu l care își pierde calitatea ca urmare a excluderii are dreptul să -i fie plătită
contravaloarea părților sale de interes din societate. Calculul se face în funcție de întreg
patrimoniul și nu doar de capitalul social al societății, Societatea trebuie să -i plătească și
dobânda legală la sumele cuvenite, calculată de la data încetării calității de asociat. În caz de
neînțelegere, valorile cuvenite asociatului exclus se stabilesc pe cale judecătorească, pe bază de
expertiză. Drepturile de mai sus sunt prevăzute de lege nu doar pentru situația asociatului
exclus, ci pentru toate situațiile de pierdere a calității de asociat, cu excepția celor care își pierd
calitatea prin cesiunea părților sociale sau prin executarea silită a acestora.
Secțiunea a IV -a
Încetarea contractului de societate
În raport de dispozițiile art. 1.930 C. civ. , „contractul încetează și societatea se dizolvă prin:
a) realizarea obiectului societății sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;
b) consimțământul tuturor asociațilo r;
c) hotărârea instanței, pentru motive legitime și temeinice;
d) împlinirea duratei societății, cu excepția cazului în care se aplică dispozițiile art. 1.931;
e) nulitatea societății;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate.”
De asemenea, dacă în contractul de societate nu se prevede altfel, societatea încetează și
prin:
a) moartea ori punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate;
b) încetarea calităț ii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;
c) falimentul unui asociat.

Regularizarea societății. Tendința reglementării din Codul civil orientată spre soluții de
salvare a societății atunci când acest fapt este posibil, rezultă și din prevederile referitoare la

213 Idem , p. 297.

213
regularizarea societății. Astfel, pentru a nu lăsa să planeze incertitudinea asupra existenței
societății, se prevede că atunci când contractul de societate este anulabil pentru vicierea
consimțământului sau incapacitatea unui asociat și atunci când regularizarea este posibilă, orice
persoană interesată poate să pună în întârziere pe acela care este îndreptățit să invoce nulitatea,
fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acțiunea în anulare în termen de 6 luni
de când a fost pus în întârziere, sub sancțiunea decăderii. Despre punerea în întârziere va fi
înștiințată și societatea
Societatea sau orice asociat poate să propună instanței învestite cu acțiunea în anulare orice
măsuri de acoperire a nulității, în special prin răscumpărarea drepturilor sociale care aparțin
reclamantului. În fața unei astfel de propuneri, instanța are posibilitatea fie să declare nulitatea,
fie să declare obligatorii măsurile propuse. Această din urmă dispoziție poate fi luată doa r dacă,
în prealabil, măsurile propuse au fost adoptate de societate în condițiile cerute pentru
modificările aduse contractului de societate. Modificarea contractului de societate în acest sens
se face fără a se lua în calcul votul asociatului reclamant. Acesta urmează să -și primească
drepturile sociale cuvenite din societate. Ele se vor stabili prin înțelegerea dintre asociați sau,în
caz de contestare a valorii drepturilor sociale care revin asociatului, pe cale judecătorească, pe
bază de expertiză pentru evaluare.

Efectele nulității societății . Dacă prin hotărâre judecătorească a fost declarată sau constată
nulitatea societății, societatea încetează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii
respective. Ca urmare a încetării, societate intră în lic hidarea patrimoniului.
Dacă se declară sau se constată nulitatea societății, hotărârea judecătorească trebuie să
cuprindă și o dispoziție de numire a lichidatorilor.
Stipulând că încetarea societății se va produce de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești, legiuitorul s -a orientat spre o soluție în care efectele se produc numai pentru viitor
nu și pentru trecut, chiar dacă ar fi vorba de o nulitate absolută.
Urmare a efectelor doar pen tru viitor ale nulității, actele încheiate de societate cu terții se
mențin, chiar dacă societatea intră în lichidare, iar drepturile și obligațiile rezultate din aceste
acte urmează a fi valorificate în procedura de lichidare214.
.
Asociatul sau administrat orul vinovat pentru prejudiciul cauzat prin declararea sau, după
caz, constatarea nulității societății răspunde față de asociați sau terți, iar dreptul la acțiune se
prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărâ rii
judecătorești de declarare sau constatare a nulității.

Efectele încetării societății
Încetarea societății are ca efect imediat lichidarea patrimoniului social. Lichidarea se face,
dacă nu s -a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenție ulterioară, fie de către
toți asociații, fie de un lichidator numit de ei cu unanimitate.

Numirea și revocarea lichidatorului
Dacă asociații nu se înțeleg în privința numirii lichidatorului, atunci lichidatorul este numit
de instanța judecătorească. Cererea în acest sens o poate face oricare dintre asociați.
Lichidatorii pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice, dar numirea lor este
condiționată de statutul de practicieni în inso lvență. Când au fost numiți mai mulți lichidatori,
hotărârile lor se iau cu majoritate absolută.
Revocarea lichidatorilor se poate face în aceleași condiții cu numirea, în sensul că
lichidatorul numit de asociați poate fi revocat de asociați cu unanimitate de voturi, iar

214 Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, p. 304.

214
lichidatorul numit de instanța judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la cererea
oricărei persoane interesate.

Drepturile, obligațiile și răspunderea lichidatorilor
Lichidatorii au aceleași obligații și aceeași răspundere ca și cele prevăzute pentru
administratori, dacă prin lege sau prin contractul de societate nu se dispune altfel. Desigur,
trebuie avut în vedere mandatul special pe care îl au lichidatorii, și anume cel de lichidare a
patrimoniului societății.
Când sunt mai mulți lichidatori, răspunderea lor față de asociați este solidară.
În scopul realizării operațiunii de lichidare administratorii trebuie să predea lichidatorilor
bunurile și documentele sociale și să prezinte acestora bilanțul ultimului exercițiu fina nciar.
Lichidatorii au obligația să întocmească un inventar al bunurilor și fondurilor sociale și apoi să
stabilească activul și pasivul patrimoniului social. Acest inventar trebuie să fie semnat atât de
administratori cât și de lichidatori.
Lichidatorii a u și dreptul dar și obligația de a reprezintă societatea în justiție.

Plata datoriilor sociale
Drepturile cuvenite asociaților vor fi plătite numai după ce, în prealabil, au fost plătiți
creditorii societății. Lichidatorii sau asociații care efectuează operațiunile de lichidare sunt
ținuți nu numai a plăti creditorii societății de la momentul lichidării, ci și a consemna sumele
necesare pentru plata creanțelor exigibile la o dată ulterioară, sau a creanțelor care nu se pot
plăti întrucât au fost contestate ori a celor care nu au fost înfățișate de creditori. Ei trebuie, de
asemenea, să înapoieze cheltuielile ori avansurile făcute în interesul social de unii asociați și
aceasta înainte de a se rambursa aporturile asociaților și a se împărț i profitul net.

Drepturile cuvenite asociaților
După stabilirea activului societății urmează rambursarea aporturilor subscrise și vărsate de
asociați.
Când aportul a constat în folosința sau uzufructul unor bunuri, bunurile respective se
restituie în natu ră. Se restituie în natură, la cererea asociatului, și bunul adus în proprietate dacă
acesta se mai află încă în masa patrimonială. Este posibil ca în acest caz asociatul să fie obligat
la plata unei sulte, dar numai în situația în care activul nu permite restituirea integrală a
aporturilor și către ceilalți asociați.
După rambursarea aporturilor bănești și în bunuri, asociatul care a contribuit la patrimoniul
social cu aporturi în cunoștințe specifice sau prestații are dreptul de a primi, în limita cotei sale
de participare la profit, bunurile rezultate din prestația sa, dacă acestea se află încă în
patrimoniul societății, cu obligația plății unei sulte, dacă este cazul [art. 1.946 alin. (4) C. civ. ].
După efectuarea acestor operațiuni, eventualul excedent constituie profit net și urmează a
fi împărțit între asociați
Dacă se pune problema împărțirii în natură a bunurilor societății, partajul se face potrivit
regulilor privitoare la împărțeala bunurilor proprietate comună.
.
Dacă activul net al societății nu este suficient de mare pentru a permite înapoierea în
întregime a aporturilor și pentru plata obligațiilor sociale, pierderea se suportă de asociați
potrivit cu contribuția acestora stabilită prin contract.
BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII
Gh. Comăniță, Drept civil Contracte speciale , Editura Universul juridic , 2013
capitolul privind contractul de societate.

INTREBARI RECAPITULATIVE

215
1. părțile pot să decidă continuarea societății după moartea unui asociat, chiar și în lipsa unei
astfel de clauze în contractul de societate?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
2. După moartea unui asociat, asociatul unic ră mas poate hotărî continuareaa societății?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…….
3.Ce este clauza leonină?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………… …
……………………………………………………………………………………
4.Clauza prin care unul dintre asociați , datorită aportului său, nu participă la pirderile societății,
este valabilă?
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………… ………………..
5. În cazul în care unul dintre asociați a fost pus sub interdicție, societatea poate funcționa cu
tutorele celui pus sub interdicție?

TEST DE AUTOEVALUARE:
1.Societatea încetează atunci când:
a. a pierit bunul ce a fost promis că va fi adus ca aport social,
b. când a fost promisă sau adusă ca aport doar folosința unui bun și bunul respectiv a
pierit.
c. A pierit bunul ce a fost adus ca aport social.
2. Clauza prin care unul dintre asociați , datorită aportului său, nu participă la pierderile
societății, este :
a. lovita de nulitate absolută;
b.afectată de nulitate relativă;
c. poate uneori să fie nulă doar ea, fără să afecteze întreg contractul.

3. În materie de societate când vorbim de raporturile c u terții,în principiu, în raporturile cu
aceștia intră:
a. asociații;
b. societatea;
c.societatea doar excepțional când are personalitate juridică.

4.Față de terții care au încheiat acte juridice cu un asociat, răspunde :
a. asociatul respective dacă n u a lucrat în numele celorlalți asociați;
b. și ceilalți asociați dacă a lucrat în baza unui mandate dat de aceștia;
c. dacă a rezultat un profit pentru societate se pot urmări atat bunurile societății cât și bunurile
asociaților.
5. Societatea poate înce ta :
a. prin acordul tuturor asociaților,dar numai în ipoteza în care este încheiată pe durată
nedeterminată;
b. prin acordul majorității absolute a asociaților;
c. prin acordul majorității simple a asociaților.

216

TEST DE EVALUARE:
1.Societatatea inceteaza când :
a. unul din asociați a fost pus sub interdicție;
b. unul dintre asociați a fost pus sub interdicție și nu are tutore.
c. a pierit singurul bun care constituia aportul adus în societate.

2.Cererea de împărțire a bunurilor societății :
a. se prescrie în termen de 3 ani;
b. se prescrie în termen de 6 luni de la dizolvarea societății;
c. este imprescriptibilă.

3. Activul net al societății se împarte între asociați:
a. conform clauzelor din contractul de societate;
b.conform aportului la patrimonial social, în lipsa unor clauze;
c. după contribuția părților la realizarea beneficiilor societății, indiferent de contribuția la
patrimonial social.

4.Asociatul care a avut ca aport un bun individual corporal este ținut de obligația de garanție:
a. pentru evicțiune.
b. pentru viciile ascunse ale bunului;
c. doar pentru bunurile pentru care aportul constă în dreptul de proprietate nu și pentru cel de
fofosință.

5. O clauză prin care s -ar conveni să se continue societatea cu asociatul insolvabil este:
a. nulă
b. valabilă,
c. valabilă dacă este urmarea acordului tuturor asociaților.

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE
RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE EVALUARE
NUMĂRUL TEMEI RASPUNSURILE
I,II 1.a,b,c 2.a,b,c 3. – 4. abc 5. b

III 1.a,b,c,d 2.a; 3.a;, 4 -; 5 a,b;6a,c
IV 1.a; 2 a,b,c;3 c;4b;5 a,b,c

V 1.a; 2a; 3 a,b,c; 4 b; 5 a
VI 1.bc; 2.a; 3.a; 4. -(sancțiunea nu e
nulitatea ci inopozabilitatea) 5.b,c
VII 1.b;2 b,c;3 a; 4c;5b
VIII 1.c;2.c:3.a,c;4c;5.a
IX 1.a,b,c;2.a;3.b;4.a,b,c;5.b
X 1.a,c;2.c; 3. b; 4.c; 5. b
XI 1.a,c;2.c;3. a,b;4.b; 5.c

217
XII 1.a,c; 2.c; 3.b,c; 4.c; 5. a,b.
XIII 1.a,b,c;2.a,c; 3.c; 4.a; 5.a,b,c.
XIV 1.a,. 2. ,c 3.a, 4.a,b, 5.a