1. Retorica – știință sau artă? 2. Obiectul retoricii 3. Convingere și influență 4. Triada oratorică 4.1. Logos 4.2. Kairos 4.3. Charism ă 5. Orator… [626929]

1
UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT

CURS DE RETORIC Ă

DR. DAN MIHAI B ÂRLIBA

2
STRUCTURA

1. Retorica – știință sau artă?
2. Obiectul retoricii
3. Convingere și influență
4. Triada oratorică
4.1. Logos
4.2. Kairos
4.3. Charism ă
5. Orator și auditoriu
5.1. Statutul oratorului
5.1.1. Bariere de autoritate
5.1.2. Captatio benevolentiae
5.1.3. Vorbire versus vorbărie
5.1.4. Dialogul ipotetic
5.2. Ascultarea participativă
6. Adaptarea exercițiului oratoric
6.1. Adaptarea tematică
6.2. Adaptarea geografică
6.3. Adaptarea psihologică
7. Exordiul
8. Rostire și discurs
9. Rolul mimicii
9.1. Elocința feței
9.2. Expresivitatea privirii
10. Rolul gesticii
10.1. Simbolistica mâinii
10.2. Limbajul trupului
10.3. Ex emple de gesturi oratorice
11. Etica polemicii
* Anexă: Repere istorice
* Surse bibliografice

3
1. Retorica – știință sau artă?

Într-un eseu consacrat „vechii retorici", Roland Barthes apreciază că aceasta reprezintă
un meta -limbaj (față de limbajul -obiect, respectiv discursul), care a dominat Occidentul
începând cu secolul al V -lea B.C. și până în secolul al XlX -lea. Meta -limbajul (discurs asupra
discursului ) conține o serie de practici retorice dintre care cele mai relevante sunt:
i) o tehn ică, adică o artă în sensul clasic al termenului: arta persuasiunii, un ansamblu de
reguli și de rețete a căror aplicare permite convingerea auditoriului asupra unui anumit discurs;
ii) un învățământ: arta retorică, transmisă la început pe căi personale (un orator și
discipolii săi) s -a integrat rapid în sfera instituțiilor educa ționale; în școli, aceasta a format
esențialul a ceea ce astăzi se numește al doilea ciclu secundar și învățământul superior;
iii) o știință sau, în orice caz, o „proto -știință", respectiv un câmp de observație autonom,
ce delimitează anumite fenomene omogene (efectele limbajului); o clasificare a acestor
fenomene în seria cărora cea mai cunoscută este lista figurilor retorice;
iv) un meta -limbaj, adică un ansamblu de tratate de ret orică în care materia este un
limbaj -obiect (limbajul argumentativ și limbajul „figurat");
v) o morală: dat fiind un sistem de reguli, retorica este pătrunsă de ambiguitatea
cuvântului; aceasta este simultan un manual de rețete animate de o finalitate pra ctică, un cod, un
corp de prescripții morale în materie de utilizare a limbajului;
vi) o practică socială: acea tehnică privilegiată care permite a claselor dominante să își
asigure proprietatea cuvântului; deoarece limbajul reprezintă o putere, s -au elabor at în timp
reguli selective de acces la această putere;
vii) o practică ludică: deoarece toate aceste proceduri constituie un formidabil sistem
instituțional, era normal să se afirme și o anumită retorică “neagră" (suspiciuni, ironii, jocuri,
parodii, aluz ii, plezanterii de colegiu ș.a.).
Arta discursului este, așa cum o caracteriza Platon în dialogul „Phaidros ”, o
psychagogie , adică o artă a călăuzirii sufletelor cu ajutorul cuvântărilor. Când în Grecia are loc
trecerea dc la mit la logos , cetatea prețuieș te saltul de la Homo loquens la Homo eloquens . În
același dialog, Platon consideră că discursul ar fi o ființă vie: „să aibă un trup care să fie doar al
ei, astfel încât să nu -i lipsească nici capul, nici picioarele; să aibă deci o parte de mijloc și
extremitățile menite să se potrivească unele cu alte le și toate cu întregul".
Această caracterizare subliniază o serie de trăsături esențiale ale discursului: a) unitatea;
b) independența; c) fundamentarea internă; d) armonia.

4
Discursului îi apar ține dreptul la existență socială, face parte din lumea cetăț ii deoarece
are viață și dă viață gândurilor. Geneza omenească a rostirii este corelată cu scopul ființării sale:
orice cuvântare se va referi la suflet, acesta este subiectul discursului:
– orice discurs va conține descrierea detaliată a sufletului prin r elația unu/omogen;
– orice discurs se va ocupa de modul cum poate fi influențat sufletul;
– în orice discurs este importantă descoperirea relațiilor cauzale pentru a stabili relația
dintre tipurile de discursuri și tipurile sufletului, pentru a demonstra c um un fel de suflet se lasă
influențat în chip necesar de un anumit tip de discurs, iar altul nu.
Încă de la Platon, discursul s -a născut ca o forță de manipulare în mâinile maeștrilor
vorbirii. Tot Platon este cel care va distinge între discursul dialecti c și discursul retoric .
Discursul dialectic, structurat pe două procedee logice (sinteza detaliilor și analiza, divizarea în
specii), este opus discursului retoric. Acesta din urmă are următoarea structură:
* preambulul – „finețurile artei";
* expositio (mărtu riile);
* dovezile;
* argumentele verosimile;
* confirmarea și reconfirmarea;
* respingerea și contra -respingerea;
* insinuarea și elogiile indirecte;
* recapitularea sau rezumatul.
Pledând pentru discursul oral, Platon consideră că discursul scris este doar „un
simulacru".
Gândirea dialectică a lui Platon propune pentru orice discurs două legi fundamentale:
a) legea unității de structură care exprimă necesitatea argumentării întregului: „Se spune
că nu se cade să lași pe jumătate chiar basmele; că totdeauna ele t rebuie spuse în întregime, să
nu umble așa, fără cap".Legea respectivă se află în perfectă concordanță structurală cu
conceperea discursului drept o ființă vie.
b) legea unității universale care se referă la legătura dintre oameni și zei, Cer și Pământ,
guvernată de geometrie: „Numai proporția geometriei este atotputernică între zei și oameni".
Creatorul dictonului „Nu intră nimeni care nu cunoaște geometrie" în Academia de
Filosofie aduce la același numitor al armoniei logosului dis cursul care trebuie să țină seama de
măsura umană impusă și zeilor: geometria introduce armonia între zei și oameni, trebuie așadar
să lumineze și fiecare discurs.

5
Pentru un distins profesor de oratorie de talia lui Quintilian apare necesar să se preocupe
de definirea acestui orizont intelectual atât prin precizarea clară a domeniului de referință, cât și
prin detașarea de unele interpretări eronate.
Așadar ce este retorica?; în pofida unor opinii diverse(simplă forță, artă, virtute,
exercițiu, știință), de finiția cea mai răspândită în Antichitate era: retorica = forța de a convinge .
Caracterizarea respectivă se originează în tratatul atribuit lui Isocrate pentru care retorica este
făuritorul convingerii. Și la Platon, Gorgias – în dialogul cu același nume – are o opinie similară
asupra esenței retoricii. Cicero scria în mai multe lucrări ale sale că datoria oratorului este „să
vorbească în așa fel încât să convingă".
La acest moment, Quintilian intervine cu precizări necesare. Pot convinge – fiecare în
felul și gradul său – banul, autoritatea sau funcția celui care vorbește, chiar simpla prezentare a
unor obiecte neînsoțite de cuvinte, dar amintind meritele unei persoane. Aceasta înseamnă că
elocința nu este forța de a convinge în general, ci forța de a convi nge prin cuvânt. Dar, în
viziunea lui Quintilian, nici această definiție nu ar fi completă, deoarece tot prin vorbe „ne
conving sau ne duc unde vor și alții, de pildă, femeile de moravuri ușoare, lingușitorii ori
corupătorii"; dimpotrivă, oratorul nu convin ge întotdeauna.
Pe de altă parte, au fost teorii care au restrâns aria de competență a oratorilor: de pildă,
Ariston, discipolul lui Cristolaus Peripateticul, consideră că retorica este „știința de a înțelege și
de a trata chestiunile politice prin discur suri care conving poporul". Prin aceasta, oratoria apare
ca un instrument capabil de a convinge poporul (în sensul comun al termenului), dar nu și pe
oamenii învățați.
Mulți autori au definit oratoria ca o art ă: Teodor din Gadara vorbește despre „arta de a
aduna, de a alege și enunța cu înfrumusețarea cuvenită, conform importanței, tot ce ea ce poate
servi să convingă în materie politică".
Dar, după cum menționează Quintilian, nu au lipsit nici definițiile generate de o
insuficientă studiere a operelor lui P laton, îndeosebi a dialogului „ Gorgias ":
* „arta de a înșela";
* „iscusința de a fermeca și a plăcea";
* „un simulacru de politică măruntă";
* „al patrulea fel de înșelătorie".
Quintilian reacționează prompt, subliniind conotațiile pozitive ale retoricii: aceasta nu
poate fi practicată decât de către „omul drept și bun”; oratoria presupune cunoașterea justiției. O
definiție care aparține lui Cleante pare a fi cea mai potrivită pentru esența însăși a retoricii:
„retorica este știința de a vorbi bine”. Reluată de Chry sippos astfel: „știința de a vorbi corect” ,

6
această caracterizare are avantajul teoretic de a reflecta atât calitățile discursului , cât și calitățile
oratorului – „nu poate vorbi bine decât omul de bine”.
Este retorica o artă? Nimeni dintre cei care au cre at precepte despre elocință nu au pus la
îndoială acest fapt; multe dintre lucrările lor au în însuși titlul respectiv noțiunea de „artă
oratorică". Cicero declară că „ceea ce denumim retorică este elocință în forme artistice". Părerea
menționată devenise comună în rândul filosofilor stoici și peripatetici.
Alte pozi ții antice prezintă retorica drept un „dar al firii", fără a nega că aceasta este
ajutată de exercițiu. Iată câteva exemplificări:
i) Antonius – în lucrarea lui Cicero „De Oratore " – spune că retorica este „un fel de
observație, nu o artă".
ii) Lysias susține o apreciere similară, aducând ca argument faptul că „oamenii
ignoranți, barbarii și sclavii", atunci când vorbesc în interes propriu, folosesc un fel de exordiu ,
povestesc, do vedesc, resping învinuiri și fac rugăminți „de parcă ar fi o perorație ". Deci,
elocința ar fi existat înaintea artei; prin urmare, ea nu este o artă.
Quintilian amintește, totuși, că în artă – mai precis, în poemele lui Homer – îl găsim pe
Phoenix dând pre cepte de bună purtare și de vorbire, după cum tot aici întâlnim toate genurile de
elocință la cei trei comandanți; marele autor antic vorbește chiar de întreceri de elocință între
tineri, iar pe scutul lui Achile sunt sculptate, între altele, scene din pro cese și pledanți! Dacă –
observă Quintilian – orice fel de vorbire trebuie numit retorică, atunci aceasta a existat înaintea
artei. Dacă, însă, nu considerăm orator pe oricine vorbește, trebuie să se recunoască faptul că
„oratorul a fost format prin artă ș i că el nu a existat înaintea artei." S -au adus în atenție fapte
precum cele legate de Demades vâslașul sau de Eschine actorul care au fost oratori. Ar fi eronat
a crede, însă, că aceștia nu au învățat a vorbi; ar fi mai exact în opinia lui Quintilian să s e spună
că ei au învățat arta oratoriei „târziu, nu niciodată".
Pentru a pune în dihotomie arta și retorica, Antichitatea – atât de familiară autorului
lucrării „Institutio Oratoria " – formulase, prin unii gânditori, mai multe argumente care își
primesc re plica:
a) toate artele au o materie; dar retorica nu are o asemenea materie,deci ea nu s -ar înscrie
în rândul artelor.
* Replica lui Quintilian : retorica își are propriul obiect.
b) nicio artă nu se poate sprijini pe idei false, fiindcă nu se poate const itui fără o
percepere directă care este întotdeauna adevărată; retorica se sprijină pe idei false, deci ea nu
este o artă.

7
* Replica lui Quintilian : chiar dacă uneori retorica spune lucruri false în loc de adevăruri,
ea nu se sprijină pe o idee falsă: este o mare deosebire între ceea ce gândești tu și ceea ce faci pe
altul să gândească. Istoria ne oferă exemple de recurgere conștientă la mijloace înșelătoare:
Hannibal, înconjurat de Fabius, a legat de coarnele boilor crengi subțiri și, aprinzându -le, a
mâna t turma de vite pe timpul nopții spre dealurile din partea opusă, dând dușmanului impresia
că armata se retrage; Theopomp Lacedemonianul a evadat din închisoare, fiind mascat cu
straiele soției sale și înșelându -i în acest fel pe paznici. Tot așa, oratorul , atunci când utilizează
falsul drept adevăr, știe aceasta; deci nu el însuși se înșeală, ci înșeală pe altcineva. Oare Cicero,
când s -a lăudat, în procesul lui Cluentius, că i -a cufundat în întuneric pe judecători, nici el însuși
nu mai vedea nimic? La fe l pictorul, atunci când reușește , datorită puterii artei sale, să dea
impresia că unele figuri sunt prezentate în relief, iar altele nu, el știe că de fapt toate sunt situate
pe un singur plan.
c) toate artele au un scop anumit spre care tind; în schimb, în retorică sau nu există
niciun scop, sau nu se atinge scopul propus.
* Replica lui Quintilian : retorica are un scop pe care oratorul îl va atinge, deoarece
întotdeauna va vorbi bine. Fără îndoială, cel care vorbește tinde spre victorie; și chiar dacă nu
învinge mereu, el a realizat ceea ce se înțelege prin artă. Din acest punct de vedere, oratorul se
aseamănă cârmaciului care, chiar atunci când este oprit de furtună și revine în port cu nava
neatinsă, tot cârmaci rămâne și va spune cunoscutele cuvinte: „n umai să țin drept cârma".
Doctorul dorește însănătoșirea bolnavului; dacă, fie din cauza gravității bolii, fie din
necumpătarea pacientului, el nu își atinge scopul, aceasta nu înseamnă nicidecum că s -a abătut
de la „rostul medicinii".La fel, pentru orator ținta este să vorbească bine; această artă constă „în
acțiune, nu în efectul acțiunii".
d) retorica ar trage foloase chiar din vicii, ceea ce nu face nicio artă; mai concret, retorica
ar pleda pentru neadevăruri și ar stârni pasiuni.
* Replica lui Quintilian : când se pornește dintr -o bună intenție, nu este nimic nedemn
sau greșit. Chiar înțeleptului îi este uneori îngăduit să spună o minciună; la fel, oratorul va fi
obligat să trezească sentimente, dacă nu reușește în alt mod să aducă pe judecător l a hotărârea
cea dreaptă. „Dacă invidia, influența, părerea preconcepută și martorii falși nu ar avea nicio
putere, rolul elocinței ar fi redus și ar consta aproape numai din a trezi plăcere". Câtă vreme,
însă, sufletele auditoriului sunt nestatornice, iar adevărul este „primejduit de atâtea rele", se
impune a lupta cu ajutorul artei.

8
e) retorica se contrazice, spre deosebire de orice altă artă: în orice proces, părțile vorbesc
în contradictoriu; retorica învață ce trebuie spus sau ce nu trebuie spus. Deci, retorica nu este o
artă dintr -un dublu motiv:
• dă învățăminte despre ceea ce nu trebuie spus;
• dând precepte privind ceea ce trebuie spus, ea ne învață și contrariul.
* Replica lui Quintilian : aceste acuzații privesc retorica străină omului și virtuții însăși;
de altfel, unde cauza e nedreaptă, nu este retorică. Pe de altă parte, nu este imposibil ca uneori
cauze drepte să conducă pe doi înțelepți la convingeri contrarii; ei cred – căci așa le dictează
rațiunea – că trebuie chiar să lupte între ei.„Reto rica nu se contrazice; de fapt, se opune o cauză –
altei cauze, nu retorica – retoricii însăși". Dacă unii oameni care au învățat aceeași disciplină
luptă între ei, nu înseamnă că disciplina nu este o artă. În caz contrar, nu ar exista nici:
* o artă a armelor, fiindcă adesea se luptă între ei gladiatori formați la același profesor;
* o artă a cârmuirii corăbiilor, deoarece în luptele navale un cârmaci luptă împotriva
altui cârmaci;
* o artă a conducerii de oști, deoarece se luptă comandant cu comandant.
Retorica nu prescrie niciodată ce nu trebuie spus, nici contrariul a ceea ce se cade să fie
spus, ci numai „ceea ce trebuie spus în fiecare cauză".
Quintilian răspunde , de asemenea, cu argumente clare unor obiecții ridicate de Cicero în
cartea a doua a lucrăr ii sale : „De Oratore "potrivit cărora, în timp ce arta constă din cunoașterea
precisă, oratorul s -ar baza pe opinie, nu pe știință, întrucât: vorbește în fața unor oameni în
necunoștință de cauză; uneori, el însuși nu cunoaște exact faptul la care se referă. În interpretarea
lui Quintilian , retorica este arta de a vorbi bine, iar oratorul știe să vorbească bine. Totuși,
oratorul nu cunoaște cu precizie dacă este justă cauza sa; nici învățații care socotesc distanțele
dintre aștri, nici medicii care tratează pe pacienți nu sunt absolut siguri despre ceea ce spun, dar
disciplinele pe care le reprezintă sunt denumite „arte". Retorica nu își propune să spună,
întotdeauna și cu orice preț, adevărul, ci doar verosimilul; oratorul știe că ceea ce spune este
verosimil. Iar dacă , în unel e situații , oratorii apără în diverse procese tocmai ceea ce au
combătut în altele, „aceasta este vina omului, nu a artei".
Așadar, retorica este o artă. Rămâne, în continuare, de demonstrat din ce categorie de
arte face parte. Potrivit lui Quintilian, tre buie luate în considerare următoarele categorii:
a) arte bazate pe speculația teoretică, limitată la înțelegerea și precizarea faptelor (de
exemplu, astrologia);
b) arte bazate pe acțiune (arte practice) cum ar fi dansul;

9
c) arte productive const ând într -o realizar e a unei opere prezentate ochilor (de exemplu,
pictura).
Se pare că retorica ar consta în acțiune, căci prin acțiune își împlinește rolul.Totuși, nu
este mai puțin adevărat că ea preia mult și din celelalte două categorii de arte. Astfel, uneori se
poate m ulțumi numai cu speculația teoretică (chiar când nu vorbește, oratorul posedă retorică,
deoarece “până și studiul în liniște și retragere își aduce rodul".). Totodată, retorica cuprinde
elemente similare artelor productive datorită discursurilor scrise sau lucrărilor istorice care pot
fi considerate părți ale oratoriei.
O nouă întrebare: elocința se bazează pe natură sau pe studiu? Quintilian alege cu
precauție calea de mijloc, având la îndemână sugestive comparații pentru o înțelegere adecvată a
opțiuni i sale. Calitățile naturale (primite de la natură) sunt precum pământul care este încredințat
agricultorului: un pământ sterp nu poate face miracole, chiar cu un agricultor iscusit; în schimb,
un teren fertil la care se va adăuga munca agricultorului va da cele mai bogate roade (de
menționat că, și fără agricultor, acest pământ va rodi oarecum, dar fără performanțe deosebite ).
Talentul oratorului este la fel ca pământul: necesar, dar nu și suficient; însoțit de efort, acest
talent va genera rezultate remarc abile.
Și mai relevantă este comparația pe care Quintilian o preia din zona sculpturii clasice
elene. Dacă Praxiteles ar fi încercat să sculpteze vreo statuie din piatră de moară, cineva ar
prefera o marmură de Paros necioplită; dar dacă același artist ar fi șlefuit marmură, frumusețea s –
ar datora mai degrabă mâinilor lui Praxiteles decât marmurei folosite . Calitățile naturale sunt
materie pentru însușirea teoriei. Arta este inexistentă fără materie; materia are, însă, un anumit
preț chiar fără artă; totuși , arta perfectă este mai bună decât cea mai bună materie.
Relația talent/efort (natură/studiu) pregătește concepția cu privire la însemnătatea
pedagogiei retorice . Arta elocinței nu poate rămâne la nivelul suficiențelor conferite de
însușirile înnăscute; se impune ca aceste însușiri să fie cultivate prin pregătire, prin instrucție
sistematică. Revenind la comparația anterioară, pământul fertil are nevoie de un agricultor
priceput ,iar priceperea se dobândește gradual, prin tr-un transfer semnificativ și permanent de la
generațiile anterioare.

10
2. Obiectul retoricii

Există mai multe concepții în această privință:
* Obiectul retoricii este discursul (Gorgias; Platon); dacă termenul „discurs" este
conceput în sensul de „vorbire organizată asupra unui subiect", atunci se va înțelege că discursul
nu formează materia, ci opera retoricii, tot așa cum o statuie este opera sculptorului; discursul
este un produs al artei, asemenea unei statui.
* Obiectul retoricii îl constituie argumentele conving ătoare ; numai că, la rândul lor,
acestea sunt o parte din operă; sunt create de artă și au nevoie de materie.
* Obiectul retoricii constă în chestiunile politice; nu este un punct de vedere greșit, ci
limitativ (nu doar aceste chestiuni constituie materia retoricii).
*Obiectul retoricii îl reprezint ă virtutea, întreaga viață a omului (justiția; curajul).
Quintilian promovează o viziune sintetizatoare, susținând că retorica are ca materie
„toate subiectele asupra cărora v a fi chemată să vorbească". Și Platon a avut aceeași opinie: de
pildă, în dialogul : „Phaidros ", el consideră în mod deschis că retorica există nu numai în
discursuri le judiciare și politice, dar și în subiectele particulare și de familie. În mod similar,
Cicero declară: „Totuși, titlul de orator și însuși angajamentul de a vorbi bine par să implice
promisiunea că va vorbi despre orice subiect propus într -un stil elegant și bogat". De asemenea,
marele orator roman afirmă: „Fiindcă viața omului este domeniul oratorului și materia pe care o
tratează, toate subiectele privitoare la viața omului trebuie cercetate, auzite, citite, discutate,
tratate și dezbătute de către adevă ratul orator".
În mod peiorativ, unii au numit retorica „o artă hoinară" întrucât ea vorbește despre orice
subiect, negând, totodată, faptul că retorica ar avea o materie proprie (deoarece această materie
este foarte variată). Quintilian remarcă, în acelaș i context, că – dacă un subiect oarecare apare nu
doar în retorică, dar și în altă artă – acesta nu ar fí materie a retoricii. Iată câteva argumente:
bronzul este, deopotrivă, materie pentru sculptor și meșteșugar (turnător); totuși, vasele se
deosebesc fo arte mult de statui; masajul este comun medicinii și gimnasticii; grija pentru
calitatea mâncărurilor apare atât în medicină, cât și în arta culinară.
Mai există o obiecție la adresa retoricii: oratorul trebuie să cunoască toate artele, fiindcă
se impune s ă vorbească despre toate subiectele, iar aceasta ar fi o dificultate insurmontabilă.
Quintilian o rezolvă cu înțelepciune si claritate:
* oratorul trebuie să cunoască subiectul despre care va vorbi;
* deci el va vorbi despre problemele în prealabil învățat e; va studia întretimp artele
despre care va trebui să vorbească;

11
* de pildă, un orator va vorbi mai bine despre muzică decât un muzician sau despre
meșteșug decât un meșteșugar dacă va fi informat anterior , de către aceștia , cu privire la
meseriile sau ar tele în cauză;
* fiecare artist sau meseriaș își cunoaște, desigur, cel mai bine arta/meseria; dar el nu este
în măsură să vorbească la fel de bine ca un orator despre propria artă/meserie.
Concluzia formulată cu claritate de către Quintilian are următorul conținut : „Cred că
aproape orice subiect poate ajunge, întâmplător, în domeniul oratorului; dacă nu se ivește ocazia,
oratorul nu va cerceta astfel de subiecte".
Gorgias era așa de convins că oratorul trebuie să trateze orice subiect încât permitea ca în
sălile de curs fiecare să -i pună întrebarea pe care o dorea. Aristotel, prin împărțirea oratoriei în
trei genuri – judiciar, deliberativ și demonstrativ – a lăsat, de asemenea, aproape totul în
competența oratorului, căci nu există ceva care să nu intre în aceste genuri.
Care este utilitatea retoricii? Întrebarea apare, în interpretarea lui Quintilian, cu atât mai
legitimă cu cât unii obișnuiesc să atace retorica cu nerușinare, dar – ceea ce este rușinos –
folosesc în scopul acuzării tocmai mijloacele artei oratorice. În opinia acestora, elocința ar fi
folositoare în scăparea de la pedeapsă a răufăcătorilor. Datorită „înșelătoriei" acesteia, uneori
sunt condamnați oameni buni, se iau cele mai rele hotărâri, se generează nu doar atacuri și
tulburări populare, dar chiar „războaie înverșunate". Mai mult, folosirea elocinței ar ajuta
„minciuna împotriva adevărului". Adepții acestei imagini peiorative asupra oratoriei aduc, drept
probe, alungarea elocinței din statul lacedemonienilor sau oprirea oratorilor atenieni de a utiliza
pateticul în cuvântările lor .
Quintilian afirmă că, prin raționamente de acest gen, nici comandanții de oști, nici
magistrații, nici filosofii nu vor fi utili; de pildă, există doctori care folosesc otrava. Să nu se mai
creeze săbii pentr u soldați, deoarece aceleași arme pot fi folosite și de către un tâlhar? Să
renunțăm la hrană pentru că aceasta aduce uneori boală? Cine nu știe că apa și focul, Soarele și
Luna, fără de care nu ar putea exista viața pe Pământ, sunt și vătămătoare uneori? Negreșit, arta
retorică are o însemnătate de prim rang, iar Quintilian vine cu un șir de argumente forte în
această privință :
i) vestitul Appius Caecus a zădărnicit, prin forța sa oratorică, pacea rușinoasă, oferită de
Pyrrhus;
ii) „elocința divină" a lui Marcus Tullius Cicero a fost pe gustul poporului, atât atunci
când a vorbit împotriva legilor agrare, cât și când a zdrobit îndrăzneala lui Catilina;
iii) un discurs alungă de multe ori teama din sufletele înspăimântate ale ostașilor,
învățându -i că „glori a este preferabilă vieții".

12
iv) întemeietorii de orașe nu ar fi reușit să închege în popoare „acea mulțime rătăcitoare",
dacă „nu ar fi convins -o vreun glas priceput";
v) nici legiuitorii nu ar fi putut convinge oamenii să se supună de bună voie „robiei
legilor", fără neîntrecuta putere a elocinței;
vi) preceptele morale, nobile prin natura lor, au o putere sporită în formarea caracterelor
atunci când „strălucirea cuvântului pune în lumină frumusețea fondului".
Concluzia lui Quintilian se impune cu pregnanț ă în termeni i care urmea ză: „ chiar dacă
armele elocinței sunt săbii cu două tăișuri, nu este just să considerăm că e rău ceea ce poate fi
bine utilizat".
Divinitatea l -a înzestrat pe om cu „darul graiului". Rațiunea însăși nu ar fi atât de utilă
dacă omul nu ar putea reda , prin cuvinte , cele concepute cu mintea: „Deci – spune Quintilian –
dacă zeii nu ne -au hărăzit un dar mai bun decât cuvântul, ce am putea considera mai demn de
atenția și de osteneala noastră?… Dar nu este oare frumos însuși faptul că, dintr -o inteligență
comună tuturor și din cuvintele pe care le folosesc toți oamenii, obții atâta laudă și glorie, încât
faci impresia nu că vorbești sau pledezi, ci – cum s -a spus despre Pericle – că fulgeri și tuni?"
Tehnica retorică ( techn é rhetorik é) conține cinci operațiuni principale:
* Inventio: inventire quid dicas (a găsi ceea ce este de spus);
* Dispositio: inventa disponere (a pune în ordine ceea ce s -a găsit);
* Elocutio: ornare verbis (a adăuga ornamentul cuvintelor, al figurilor):
* Actio: agere et pronuntiare (a juca discursul ca un actor , prin gesturi și dicție);
* Memoria: memoriae mandare (a recurge la memorie).
Primele trei operațiuni sunt cele mai importante, în timp ce ultimele două au fost treptat
abandonate, de îndată ce retorica nu s-a mai aplicat doar asupra discursurilor rostite (declamate)
ale avocaților sau oamenilor politici. Nu există , de altfel , niciun dubiu că aceste ultime segmente
nu prezintă un mare interes: Actio sugerează o „dramaturgie a cuvântului" (un ritual), iar
Memoria postulează nivelul stereotipurilor transmise în mod mecanic și monoton .

13
3. Convingere și influență

Comunicarea ca relație de putere înseamnă trecerea de la Homo loquens (omul care
vorbește) la Homo eloquens (omul care convinge). Informația și limbajul în procesele de
transmitere a mesajelor se constituie în opinii, convingeri, certitudini ca elemente ale structurii
comunicaționale. Demersurile respective, purtătoare de mesaje care marchează mecanismele
obținerii adeziunii sunt tratate în cele ce urmează, preluând o serie de observații formulate de
Vasile Florescu.
Cercetarea trimite inevitabil la teoriile pitagoreice referitoare la ceea ce se numește
astăzi „plăcerea estetică". Cuvintele au o forță de incantație pe care Gorgias, tributar în acea stă
privință pitagoreicilor, o numește „forță suverană". Mânuită cu abilitate, această forță determină
ieșirea auditoriului din starea de indiferență în care logicul își păstrează rolul conducător și îl
supune unei „vătămări plăcute" al cărui efect este ac ceptarea unei „înșelăciuni" de tip special,
greu de transpus în conceptele specializate. Este vorba despre o înșelăciune artistică, fără nimic
negativ.
Poeții au invocat faptul că și zeii știu să creeze multe reprezentări false care au caracterul
realități i. Actul retoric, ca și cel poetic implică deci o reconvertire psihologică a logicului care,
în terminologia consacrată, înseamnă a da credibilitate unui enunț sau unei teze. În felul acesta,
retorica este o psychagogie , adică o conducătoare de suflete, c are utilizează incantația, seducția
prin „splendoarea formei discursului". În practica judiciară, acest procedeu al retoricii va fi
dublat de așa -numita captatio benevolentiae care grupa toate mijloacele de lingușire și de
înduioșare a juriului.
Retorica n u putea rămâne numai o disciplină tributară poeticii și bazată, în practica
judiciară, pe captatio benevolentiae. Evitând stringența logicului, actul retoric urmărește
adeziunea la o opinie sau la un cvasi -adevăr verosimil sau plauzibil. Opinia este înțele asă în
general ca o treaptă inferioară a cunoașterii, un simplu atașament aproape automat al gândirii la
posibilitățile sale imediate. Ea își are punctul de plecare într -o evidență sensibilă pe care
altcineva s -ar putea să nu o posede sau în motive practic e și personale; acest fapt implică
sinonimia ei cu credința.
Convingerea este un termen a cărui origine se regăsește în limba latină: convinctio , un
cuvânt compus din:
* vincere – a învinge;
* con – prefix care sugerează ideea de înfrângere completă și definitivă.

14
În opinia mai multor autori, convingerea ar fi străină actului retoric, întrucât presupune
depășirea evidenței sensibile prin reflectare, pentru a se întemeia pe o motivare logico -materială,
capabilă de a fi împărtășită și de altul. Ea poate fi rezultatul unei constrângeri prin probe
materiale și martori, ca în justiție, iar gândirea nu i se poate sustrage fără încălcarea propriilor
legi. Deși lasă oarecare loc posibilității de eroare, convingerea este capabilă să obțină o adeziune
activă. Gradu l ei superior este certitudinea care exclude posibilitatea erorii, fiindcă motivarea
logico -materială este mult mai stringentă.
Actul retoric (sau persuadarea ) urmărește același scop ca și convingerea, dar pe altă
cale: aceea a imaginației, a emoției și a sugestiei și, câteodată, lasă în mod deliberat o
posibilitate mai mare erorii.Termenul provine tot din limba latină:
* suadere – a sfătui;
* per – prefix având rolul de a sugera ideea de înfăptuire, de îndeplinire.
Întrucât este stringentă, persuasiunea implică libertatea de a adera sau nu la teza propusă.
Atât Chaim Ferelman cât și Enrico Castelli insistă asupra acestui caracter de adeziune „liberă",
„suportabilă" și, ca atare, mai „umană" pe care o produce persuasiunea, subliniind caracterul
obligatoriu și oarecum inuman al adeziunii obținute pe calea convingerii. Privită prin această
prismă, posibilitatea erorii devine o simplă infirmitate logică având un rol pozitiv, căci tocmai
datorită ei există posibilitatea deliberării, iar „obligația de a te supun e" devine „dreptul de a te
supune".Ed. Chaignet făcea următoarea afirmație: „Când suntem convinși, nu suntem învinși
decât de către noi înșine. Când suntem persuadați, suntem întotdeauna de către un altul".
În cazul convingerii, decizia înseamnă renunțare la propria teză. Momentul deliberării,
care caracterizează prima fază a actului volitiv, este redus la minimum datorită evidenței, fiindcă
nu deliberezi împotriva ei. Încercarea de a se explica acest fapt care leagă psihologia de logică
eșuează și suntem n evoiți să ne mulțumim cu atribuirea unei virtuți excepționale – evidenței,
deoarece în fața ei fiecare spirit normal trebuie să cedeze. Decizia este deci unică și obligatorie –
conchide V. Florescu.
Cu totul altul este cazul persuasiunii în care deliberare a este amplă. Subiectul este multă
vreme pradă ezitării, iar decizia care urmează apare ca rezultat al unui proces în care psihologia
experimentală actuală identifică multiple faze distincte.
Cum observa Ch. Perelman, dacă se au în vedere mijloacele folosi te, nu rezultatele,
primatul este acordat în mod generic convingerii. Dar dacă se au în vedere rezultatele, a
persuada înseamnă mai mult decât a convinge, fiindcă se adaugă și obținerea forței necesare
trecerii la acțiune.Rezultatele persuasiunii sunt mult mai mari, întrucât individul are conștiința că
a aderat la o anumită teză în mod liber. Teza respectivă devine teza lui, iar acțiunea la care este

15
solicitat nu mai are caracter exterior și obligatoriu. Persuadarea este o modalitate strălucită de
comunicar e specifică retoricii. Dacă inițial oratoria de tip retoric a reprezentat un îndreptar
juridic o-procedural, completat cu o tehnică a captării bunăvoinței, într -o fază ulterioară ea va
conține și tehnica „slăbirii convingerii ” prin ceea ce se numește „șoc r epetat”. Ideea de „șoc
repetat” , utilizat frecvent de către marii maeștri ai rostirii, conține în esență următoarele
elemente:
* utilizarea maximală a seducției prin formă;
* ambiguitatea și polisemia termenilor ca o armă de luptă;
* atragerea aud itoriului, a juriului pe panta „neîncrederii” față de teza părții adverse;
* construirea îndoielii, a indeciziei;
* elasticitatea în utilizarea termenilor;
* precizarea valorii semantice a conceptelor în context;
* dobândirea adeziunii auditoriului nu prin soliditatea argumentelor utilizate, ci prin
varietatea mijloacelor folosite.
În persuadare, obligația de a te supune (specifică convingerii) devine dreptul de a te
supune. Persuasiunea ca intenție de a -i determina pe alții să -ți adopte punctul de vedere s au de a –
i împiedica să preia alt punct de vedere este influențată de o serie de factori, inter alia : calitatea
argumentelor folosite; prestigiul vorbitorului; contextul social în care se produce comunicarea;
limbajul utilizat.
Homo eloquens este subiectul care determină o influență prin rostire asupra partenerilor
săi. Intenționalitatea transmiterii ideilor -argumente este aceea a reușitei modificării în diferite
feluri a convingerilor, prin controverse și confruntări, prin discuții polemice. „Actorii social i",
implicați în procesele de comunicare, adepți ai genului discursiv, transformă schimbul verbal
într-o competiție. Persuadarea este o interacțiune strategică având ca scop principal nu schimbul
de informații sau înțelegerea reciprocă, ci învingerea adver sarului.
Influența tinde să modifice dispozițiile persoanei (influențate), referito are la o situație
prezentă sau la evenimente viitoare la care această persoană participă/ar urma să participe.
Influență poate însemna fie a determina o altă persoană să ți se conformeze, fie pur și simplu, o
mare similitudine de gândire și comportament între emițător și receptor.Acceptând comunicarea
ca proces de influență,îl putem cita pe renumitul sociolog Max Weber și considera puterea în
accepțiunea ei generală drept „pr obabilitatea ca unul din actorii unei relații sociale să se găsească
în postura de a -și impune propria voință, în ciuda rezistenței întâmpinate". Influența – chiar în
forma extremă a persuasiunii – nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de către r eceptor. O
definiție clasică, dată de T. Parsons, consideră influența un mijloc simbolic de persuasiune.

16
Două tipuri esențiale de influențare pot fi luate în considerare în acest context:
a) influențare intelectuală (= a convinge; fidem facere) :
* influențatorul acționează asupra cunoașterii pe care partenerul său o are cu privire la
datele unei situații prezente sau ale eventualității unui eveniment viitor;
* această acțiune se realizează fie în mod pozitiv (informând partenerul sau confirmându –
i o informație deja primită), fie în mod negativ (disimulând o informație posibilă sau
dezmințind -o, dacă aceasta a fost deja primită).
b) influențare afectivă (= a emoționa; animos impellere ):
* influențatorul acționează asupra mobilurilor care pot să conduc ă pe partenerul său la
situația de a dori sau la situația de a respinge o stare dată/viitoare; acestui partener i se prezintă
speranța în anumite satisfacții sau, dimpotrivă, teama față de eventuale insatisfacții.
Primul tip de influențare face apel nemi jlocit la multiplele resurse ale logicii
(argumentare; raționamente), atât la modalitățile care asigură corectitudinea enunțurilor, cât și la
diverse erori logice ( sofisme ), uneori destul de greu de sesizat de către interlocutor.
Cel de -al doilea tip, mai puțin analizat în știința retoricii, are un rol deosebit de important
și este frecvent întâlnit în practica cotidiană. Redăm, în continuare, diversitatea situațiilor
acoperite de influențarea afectivă:
I. Influențatorul dorește să motiveze favorabil un par tener prin:
i) stimularea la acest partener a:
* speranței în satisfacțiile pe care le va avea datorită realizării acelei eventualități;
* îngrijorării față de insatisfacțiile cu care s -ar putea confrunta ca urmare a nerealizării
acestei eventualități.
ii) inhibarea la acest partener a:
* îngrijorării față de insatisfacțiile pe care le -ar putea avea din cauza realizării
eventualității;
* speranței în satisfacțiile pe care le -ar primi odată cu nerealizarea eventualității.

II. Influențatorul dorește să motiveze defavorabil un partener prin:
i) stimularea la acest partener a:
* îngrijorării față de insatisfacțiile generate în cazul realizării eventualității respective;
* speranței în satisfacțiile determinate de nerealizarea eventualității.
ii) inhibarea l a acest partener a:
* speranței în posibile satisfacții ca urmare a realizării eventualității;

17
* îngrijorării față de insatisfacțiile pe care le -ar putea avea din cauza nerealizării
eventualității date.
Pentru varianta a II -a prezentăm spre exemplificare p ledoaria prin care peștișorul
încearcă să -1 convingă pe un pescar de a nu -l prinde și a -l mânca după aceea (o fabulă celebră a
lui Jean de La Fontaine): „Ce -ai putea face cu mine? Nu ți -ar ajunge decât pentru o înghițitură;
lasă-mă să devin crap mare și, d acă voi fi apoi pescuit, tot dumneata vei lua mulți bani, mai ușor
decât ar fi să cauți o sută ca mine pentru a -i pune pe platou".În termenii expuși anterior, se
regăsește următoarea situație: influențatorul (figurativ, peștișorul), în dialog cu pescarul,
încearcă să -i destrame acestuia speranța în satisfacțiile prinderii sale și, respectiv, să -i întărească
temerea față de insatisfacțiile pe care le -ar avea prin prinderea peștișorului.
În literatura de specialitate, este prezentată tipologia mobilurilor , respectiv varietatea
satisfacțiil or/insatisfacțiil or pe care influențatorul încearcă să le sugereze si să le transfere afectiv
spre interlocutor și astfel să determine deciziile acestuia. Să considerăm următoarele trei
enunțuri:
a) „Socrate vesel, conviv s-a pus pe băut până în zori";
b) „Socrate bolnav a băut licoarea prescrisă pentru a -și redobândi sănătatea";
c) „Socrate , condamnat de judecătorii Atenei , a vrut să bea cucută în loc să prefer e
disprețul legilor".
* În cazul a), Socrate, care decide să b ea, nu caută altă satisfacție decât cea dată de însăși
acțiunea de a bea – este un mobil de ordin hedonic , reflectând o sarcină sau un eveniment dorite
și considerate ca fiind agreabile prin ele însele.
* În cazul b), Socrate, care decide să bea, îndeplinește o dorință; a bea acea licoare este o
acțiune dezagreabilă care în sine nu poate să -i inspire decât un mobil negativ de respingere, de
aversiune (contrariul unei dorințe). Totuși, a bea devine o acțiune utilă pentru redobândirea
sănătății; acesta este un mobil de ordin pragmatic , reflectând o alegere făcută din interes sau din
calcul;
* În cazul c), Socrate decide să bea cucută, pentru că este de datoria sa. El nu are nicio
plăcere pentru acest lucru, nesperând în vr eun avantaj într -o altă lume sau în memoria celor vii;
dorește, însă, să se achite de ceva ce el însuși consideră a fi o obligație; acesta este un mobil de
ordin etic, reflectând o opțiune făcută din conștiința datoriei.
În concluzie, preluând observațiile lui Claude Bremond, poate fi prezentată următoarea
configurație a mobilurilor/influențelor:

18

Influențe Incitatoare Inhibatoare
(mobiluri)
Hedonice Seducție Intimidare
Etice Obligație Interdicție
Pragmatice Sfătuire Ne-sfătuire
* seducție : partenerului i se comunică dorința de a vedea realizat un eveniment în care
speră să găsească o plăcere;
* intimidare : partenerului i se comunică frica de a vedea realizat un eveniment de care se
teme că ar genera neplăceri;
* obligație : partenerului i se inoculează conștiința unei datorii a cărei realizare va
reprezenta un merit;
* interdicție : partenerului i se înfățișează dezavantajele pe care le -ar avea violarea unei
cerințe;
* sfătuire : partenerului i se prezintă avantajele realizării unei acțiuni ;
* ne-sfătuire : partenerului i se comunică dezavantajele realizării unei acțiuni.
La nivel macrosocial, există teorii care afirmă existența a trei procese de influență
socială, determinate de comunicare:
1. conformare
2. identificare
3. internalizare
Conformarea reprezintă acceptarea influenței în speranța obținerii unui răspuns dorit de
la partenerul de dialog sub forma unei recompense (aspectul pozitiv, dezirabil) sau a evitării unei
pedepse (aspectul negativ, nedorit).
Identificarea se referă la sit uația în care un subiect participă la actele de comunicare și
adoptă un comportament inspirat de o altă persoană sau de un grup.
De remarcat că atât identificarea, cât și conformarea exprimă faptul că schimbarea sau
influența sunt legate de o sursă exteri oară și depind de sprijinul social.
Internalizarea se realizează, spre deosebire de cele două situații prezentate anterior, ca o
schimbare congruentă cu sistemul de valori al persoanei care acceptă influența: subiectul adoptă
poziția comunicatorului pent ru că o consideră utilă în soluționarea unei probleme sau este
apropiată de orientarea sa personală (cerută de propriile valori). Procesul de influență prin
comunicare atinge faza de internalizare în situația schimbării pe criterii raționale, în special su b
influența unui expert. Persuasiunea se poate interpreta ca o apropiere mai marcată de

19
internalizare, în cadrul căreia mesajul și răspunsul sunt calculate rațional în termenii esenței
problemei și informației de fond, disponibil e la acel moment.
Comunicar ea socială, concepută ca proces de influență, este interpretată în literatura de
specialitate (de pildă, Denis McQuail), prin următoarele cinci genuri de puter e:
a) puterea recompensatoare;
b) puterea coercitivă;
c) puterea referențială;
d) puterea legitimă;
e) puterea expertului.

a) Puterea recompensatoare are la bază abilitatea de a răsplăti. Referința primă constă în
promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale, în special bani sau o poziție social ă.
Transferând -o la nivelul influenței comunicaționale, recompensa trebuie concepută în termenii
satisfacerii unor dorințe ale receptorului.
b) Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se așteaptă să fie pedepsit de
către agent (comunicator; emițător), dacă nu se conformează încercării de influențare a acestuia.
Spre deosebire de puterea care recompensează, în acest caz intervine „o răsplată negativă", o
lipsă. Prin comparație cu puterea recompensatoare care tinde să amplifice atracția dintre
transmițătorul și receptorul influenței în și prin comunicare, puterea c oercitivă la nivel
comunicațional are un efect invers.
c) Puterea referențială exprimă identificarea receptorului cu agentul, definită ca
„dorință de unificare" sau ca „sentiment al identității". Pentru înțelegerea specificității
comunicării în care apar aspecte ale puterii referențiale, sunt necesare două categorii cu rol
explicativ: 1) grup de referință; 2) sugestie de prestigiu. O persoană sau un grup prestigios
constituie un model de referință c u care alții încearcă să se asocieze ori să se identifice prin
adoptarea atitudinilor sau convingerilor acestora (ex: eroii din mass -media ; personajele pozitive
din filme /romane etc. ); este ceea ce s -ar putea numi “ contaminarea prin imitație”.
d) Puterea leg itimă confirmă înțelegerea celor doi participanți la actul discursiv privind
faptul că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la celălalt. Este relația clasică între roluri
sociale: elev/profesor; părinte/copil; lider politic/simpatizanți; predicator/ enoriași; vedetă /fani ;
sportiv/suporteri ; manager/subalterni ș.a .
e) Puterea expertului este influența care se bazează pe atribuirea unor cunoștințe
superioare care acestea au efect e directe asupra structurii cognitive a receptorului (de pildă,

20
turistul străin care acceptă informațiile unui localnic; studentul care învață după un manual
celebru ; călătorul care se orientează după un ghid turistic ș.a.).
Comunicarea ca relație de putere, în dinamica sa intersubiectivă, conține un
comportament figurativ al participanților. Specializarea interlocuționară poate fi prezentată din
punct de vedere gramatical prin teoria figurilor interlocutorilor. Aceștia și „sateliții" lor nu apar
în mesaj decât prin intermediul cuvintelor și al relațiilor între cuvinte.
Un aspe ct care prezintă interes îl constituie dinamica persoanelor (în accepțiune
gramaticală). Chiar dacă este normală adresarea la persoana a II -a singular tu sau, cel puțin,
persoana a II -a plural Dvs., se întâmplă frecvent ca tu să dispară din economia unui discurs.
Majoritatea publicațiilor științifice îl conțin pe eu care se ascunde în spatele obiectivității
științifice. Tratatele de geometrie sau de fizică nu au mai puțini destinatari decât scrisorile prin
care tinerii apți pentru serviciul militar sunt che mați la încorporare; cu toate acestea, norma în
materie didactică și academ ică este în mod precis opusă normei care se impune, de pildă, în
genul epistolar. Astfel, ar stârni mare mirare dacă un matematician ar scrie: „Ia un doi și un trei ."
sau „Consideră două paralele ." La fel de surprinși am fi, văzând un îndrăgostit care trimite –
drept dovezi ale iubirii sale nemărginite față de logodnică – doar articole redacționale științifice!
„Norma" (dacă există) în limbajul comun al îndrăgostiților este apelarea prin tu; în schimb, în
limbajul științific, normele impuse fac formulele apelative eu și tu improbabile, iar dacă apar,
pot fi chiar generatoare de conflicte .
Odată norma instituită, orice violare a acesteia are un efect retoric. R ené Descartes oferă
dova da clară în această privință: când scrie o operă filosofică la persoana I -a singular , apelează
la o normă pe care rațiunea o poate judeca drept „anormală", dar pe care cutuma o ratificase
deja. Eul din celebrul „Discurs asupra metodei ” este la fel de legitim precum cel din
„Confesiunile " Sfântului Augustin . Un asemenea stil (datorat inter alia manierei de apelare)
fiind natural/realist, a putut surprinde până când lumea s -a obișnuit treptat , la fel ca în privința
apariției lui Alfred H itchock în fiecare dintre filmele sale!
În mare măsură, genurile literare reglează intrările și ieșirile lui eu, tu și el; dar, întrucât
aceste genuri nu sunt decât maniere convenționale de a scrie, va veni o zi, de pildă, când eseul
va lua forma romanului , iar romanul se va transforma în eseu; persoanele își vor schimb a în
acest fel rolurile.
Substituirile de persoane nu vizează însă, în totalitatea lor , retorica (de pildă, atunci când
italienii folosesc persoana a III -a singular în locul persoanei a II -a plural: „Majestatea Sa este
servită"! sau „Excelența Sa dorește să ia cuvântul?" ). Ceea ce pentru limba italiană este o
expresie banală de politețe devine, în altă limbă de sorginte romanică (franceza) , o figură față de

21
care ești sensibil, dacă ai învățat să distingi limbajul regilor de cel al săracilor. În consecință,
formulele amintite înseamnă nu o familiarizare excesivă (singularul colocvial în loc de pluralul
reverențios ), ci dimpotrivă, o „îndepărtare" de Majestate/Excelență, o păstrare a distanței și
decalajului (se adresează ca și cum acea entitate ar fi undeva departe ori deasupra).Dacă este
„normal" a te adresa unei persoane, folosind tu sau Dvs., norma în chestiune nu va fi niciodată
altceva decât o convenție revocabilă (J. Dubois; F. Edeline; H. Trinon) dacă se abandonează
“jocul limbajului" (Ludwig Wittgenstein) în care această normă se impune.Efectul retoric al
utilizării persoanelor gramaticale este, în primul rând, întemeiat pe cutumă și tradiție,
beneficiind de conotațiile pe care i le -a conferit și consolid at un anumit context socio -cultural.
Capacitatea persuasivă de care dispune un orator are așadar la dispoziție un fond
substanțial de instrumente a tât la nivelul gramaticii propriu -zise, cât și al semanticii logice și
semanticii lingvistice. Va trebui, totuși, să intervină talentul de a lua asemenea metode din filele
tratatelor de oratorie și stilistică și a le aplica în mod concret la un context spațio -temporal real,
la un auditoriu individualizat. Persuasiunea reprezintă un parametru care nu precede discursul, ci
se existențializează odată cu derularea efectivă a acestuia, intrând gradual în registrul de
conștiință al ascultătorilor /receptorilor .

22
4. Triada oratorică

Discursul este, în esența sa, o prezentare verbală, o formă de comunicare directă între
orator și auditoriu. Partenerii acestui act comunicațional (persoana care vorbește și publicul care
ascultă) se află într -o relație persuasivă prin intermediul limbajului.
Orice discurs are o substan ță triadică, alcătuită din:
*Logos
*Kairos
*Charismă

4.1. Logos
Acest prim nivel se referă deopotrivă la gândire, vorbire și limbaj, adică la dimensiunea
rațională a ființei umane. La nivelul respectiv , se structurează argumentarea, măsura măiestriei
de a învinge, adică de a convinge auditoriul. Discursul este un “ imens silogism” care pleacă de
la formularea unei probleme , iar în calitate de discurs problematic:
* pune probleme;
* sugerează probleme;
* se încheie cu probleme.
Problema – definită ca o situație în care dispunem de o mulțime finită de informații și în
care ni se cere să aflăm soluția – intră, de regulă, în structura unui discurs.Multe discursuri au
devenit vestite prin logica lor internă. În Antichitate, oratorii se pregăteau intens în domeniul
științei gândirii, inspirându -se nemijlocit din scrierile lui Ari stotel sau Platon. În timpurile
moderne, s -au afirmat mari retori care erau, totodată, mari logicieni ( e.g. Titu Maiorescu și Nae
Ionescu ). În sens extins, mulți oratori au îndrăgit logica, știința gândirii corecte, înțelegând că
aceasta devine un solid organon /instrument în raport cu ansamblul activit ății oratoric e. Oratorii –
politicieni, oratorii -juriști, oratorii -profesori au apelat, fiecare în felul său, la gândirea coerentă,
clara și articulată în plan logico -ideatic .
De fiecare dată, apariția publică a unui vorbitor care se respectă pe sine și , totodată, își
respectă auditoriul este precedată de o intensă pregătire de ordin spiritual și terminologic:
i) În primul rând, el se gândește la ceea ce urmează să prezinte, or ganizându -și în formă
scrisă sau mentală structura și secvențialitatea ideilor ce vor fi expuse; această preocupare pentru
sistematizare va facilita nemijlocit procesul de convingere colectivă pe marginea unei anumite
teme, anunțată anterior. Este de la s ine înțeles că un posibil decalaj între subiectul cuvântării și

23
tratarea efectivă va avea , drept efect e, deteriorarea relației de confidență orator/public și
diminuarea stării de atenție din partea celor veniți să audieze o anumită expunere.
ii) La fel de importantă este disponibilitatea psihico -mentală a oratorului cu privire la
anticiparea unei posibile confruntări de idei cu auditoriul, respectiv cu unii membri ai acestuia
(întrebări; comentarii; reacții sonore), pregătindu -și un fond minimal de argume nte clarificatoare
ce pot fi aduse în atenție la momentele cuvenite, într -o ierarhizare concepută în prealabil ori
adaptată instantaneu (de la argumente mai slabe la argumente mai puternice ; de la argumente
mai puternice la argumente mai slabe ; de la argu mente mai slabe la argumente mai puternice și
apoi de la acestea la altele mai slabe – ordine a homeric ă/ nestorian ă).
iii) Tot mental, oratorul se pregătește pentru a beneficia, la inițiativa sa, de unele “pauze”
în propria expunere, apelând la anumite elemente de destindere a publicului în cazul în care
acesta pare a da semne de oboseală, de neatenție sau chiar de dezinteres (jocuri de cuvin te;
divaga ții; anecdote din respectiva rază tematică etc.).
Logosul este parametrul care domină exercițiul orato ric de la început până la sfârșit,
condiționând accesibilitatea și influența acestuia în planul convingerii; ce rost ar avea un discurs
fără noimă, fără o structură ideatică, fără acea curgere a ideilor unele din altele sau fără
identificarea pe parcurs a unor concluzii preliminare, punctuale? Logica oferă numeroase
instrumente, dar trebuie ca cei care își asumă actul vorbirii în public să le cunoască foarte bine ,
să le stăpânească și, mai ales, să le poată aplic a în mod creativ în diverse contexte prev izibile
sau imprevizibile.
Reamintim în acest sens că, printre condițiile necesare ale unui bun orator, Cicero
menționa două care țineau nemijlocit de nivelul științei create de Aristotel: “ascuțimea de minte
a logicianului” și “cugetarea filosofului”.
În renumitul tratat de oratorie, Quintilian îl evoca pe Zeul cel dintâi, părintele tuturor
lucrurilor și făuritorul lumii, care “ prin nimic nu a deosebit pe om de celelalte ființe muritoare
decât prin darul graiului”; oamenii au fost înzestrați cu gândire, dar aceasta nu ar fi așa de utilă,
dacă nu am putea reda prin cuvinte cele concepute cu mintea. “Dacă Zeii nu ne -au hărăzit un dar
mai bun decât cuvântul, atunci ce am putea considera mai demn de atenția și de osteneala
noastră?” – se întreba retoric Quint ilian.
La rândul său, peste veacuri, Titu Maiorescu scria despre “cercul luminos al conștiinței”;
preluând acest concept, considerăm că orice prestație retoric ă (în drept, pedagogie,presă,
politică, știință, religie etc.), ar trebui să se înscrie într -un asemenea “cerc” care se află – figurat
vorbind – la antipodul “cercului vicios”. Raționamentele deductive sau inductive, definițiile sau
caracterizările generice care respectă regulile logicii elementare, construcțiile semantic corecte

24
ș.a. au menirea de a arunca acea lumină clarificatoare asupra adevărurilor ori a ipotezelor pe
care un anumit orator dorește să le aducă în perimetrul atenției publice, netezind astfel drumul
ascultătorilor către înțelegere și , de cele mai multe ori, către propria conving ere.
Retorica presupune nu doar o exprimare riguroasă, corectă din punct gramatical și logic,
dar și o exprimare frumoasă, agreabilă; este domeniul unde intervin figur ile retorice / figurile de
stil. Marile discursuri sunt presărate cu asemenea construcții lingvistico -semantice, generatoare
de farmec și atractivitate din partea receptorului unui discurs scris sau rostit.
Frecventă este în acest sens metafora (compara ție implicit ă), inclusiv definițiile
metaforice care au darul de a impresiona. Iată câteva definiții de acest gen:
* “Cuvântul este umbra faptei.” ( Democrit);
* “Tăcerea este umbra unui cuvânt.” (Lucian Blaga);
* “Limba este arhiva istoriei.” (R. Emerson);
* “Limba este întâiul mare poem al unui popor.”( Lucian Blaga).
Pe lânga metafore , orator ii folosesc și alte figuri de stil cum ar fi: anafora ( repetarea
unui cuv ânt la începutul mai multor fraze pentru accentuarea unor idei sau ob ținerea unor
simetrii); antiteza ( punerea, față în față, a 2 idei sau noțiuni contradictorii) ; hiperbola (figur ă a
exager ării; formularea de superlative); interogația retorică; eufemismul; paronomasia;
metonimia ; sinecdoca; perifraza (exprimarea , în mai multe cuvinte , a aceleia și idei sau a
aceluia și concept); anastrofa (inversarea ordinii obi șnuite a cuvint elor) ; izocolonul (folosirea
unor cuvinte cu lungimi asem ănătoare, aflate în rela ție de omofonie) ; repetiț ia (a nu se confunda
cu pleonasmul ; are rolul de a întări o anumită idee) etc. Ține de talentul fiecărui vorbitor de a
utiliza aceste figuri în contextele și dozele cele mai nimerite, fără a determina situații de
redundanță care ar contraveni scopurilor persuasive ale unei cuvântări.

4.2. Kairos
Termenul provine din limba greacă, însemnând “clipa prielnică”. Anticii Eladei aveau o
legendă potrivit căreia un tânăr cu părul lung în față și scurt la spate obișnuia să alerge; dacă te
întâlneai cu el din față, puteai să îl prinzi de păr, iar dacă trecea mai departe, această șansă era
definitiv pierdută, întrucât din spate el nu mai putea fi apucat. Tradus în termenii oratoriei,
Kairosul semnifică utilizarea promptă a momentului favorabil,dar irepetabil în susținerea unui
anumit discurs. Goethe a vea o splendidă maximă în această privinț ă: “Clipa de față este o
puternică Zeiță”.
Din Antichitate până în timpurile moderne, au existat oratori vestiți care au rămas în
istorie prin discursurile susținute în anumite momente de referință. Iată o serie de exemple:

25
* Demostene – războaiele atenie nilor împotriva regelui Macedoniei, Filip al II -lea;
* Mihail Kogălniceanu – Unirea Principatelor Române (1859); cucerirea Independenței
de Stat a României (1877);
* Nicolae Titulescu – războiul de întregire a neamului;
* Winston Churchill – intrarea Mar ii Britanii în cel de al doilea război mondial.
O vorbă de spirit „arde" cu întreaga intensitate la momentul cel mai prielnic într -un
dialog sau într -o dezbatere, devenind replică imbatabilă, dar fără a deranja pe adversarul de idei.
Putem așadar vorbi de un „Kairos al replicilor" care ține de oratorie sau, pe un plan mai larg, de
arta cuvântului rostit. Redăm în continuare asemenea replici formulate exact atunci când era
necesar, deci nici mai devreme , nici mai târziu:
* Într -o zi a anului 1870, un amic îi spune lui Barbey d'Aurevilly că germanii
bombardează , în acele momente, Parisul. Cu cea mai mare seriozitate, acesta îi răspunde pe loc:
„Nu are nicio importanță, eu îl dărâm acum pe Goethe!" (francezul scria chiar atunci o lucrare
intitulată: „Goethe și Diderot ".).
* La atacurile Dreptei, Nicolae Titulescu dă următoarea replică: „Am prea multe costume
de haine, prea multe cămăși și prea multe cravate pentru a fi un comunist. Notele de plată de la
croitorii englezi, Hill Brothers sunt cel mai bun certif icat al mentalității mele burgheze".
* Tot Nicolae Titulescu, aflat la un eveniment protocolar, oferit de Sir Eric Drummond,
secretarul general al Societății Națiunilor de la Geneva, unde atmosfera era cam glacială în urma
unor dispute politice, atunci cân d este invitat să servească ceva, întreabă ironic: „Domnule Eric,
aș dori să știu dacă și națiunile mici au dreptul să meargă la bufet."
* Când Nicolae Iorga, eminentul savant și profesor devenise deputat, susținând prima sa
intervenție parlamentară, Petre P.Carp i-a strigat pe un ton vehement: „Ce faci, dezechilibratule?";
Iorga a replicat cu promptitudine în aceeași notă: „Mai bine dezechilibrat, decât nebun curat!"
Kairosul este o sinteză între starea de spirit a oratorului si starea de spirit a publicul ui.
Inițiativa va aparține celui care vorbește în fața mulțimii, dar nu poate fi rezultatul exclusiv al
unei opțiuni (de pildă, al lansării unui îndemn sau al formulării unei critici) . Momentul prielnic,
ales de orator, trebuie să țină cont de întregul reg istru atitudinal, psiho -afectiv și mental al
auditoriului. Numai astfel, Kairosul va putea fi valorificat de către orator ul respectiv și acceptat
la nivelul asistenței.

4.3. Charism ă
Termenul se originează în limba greacă, la fel ca termenii de Logos și Kairos ,
reprezentând farmecul personal al unui individ prin intermediul căruia reușește să îi cucerească

26
pe cei din jur.În „Noul Testament", termenul respectiv desemnează acele daruri ale Sfântului
Spirit, „distribuite" apostolilor, profeților și binefăcă torilor în promovarea „Regatului Divin".
Treptat, noțiunea respectivă a ajuns să desemneze diverse „calități magnetice" ale unor persoane
în raport cu interlocutorii sau cu publicul larg, care permit acestora să capteze interesul,
devoțiunea și încrederea altora.
În diverse enciclopedii publicate pe toate meridianele globului, sunt menționate o serie
de personalități charismatice din diferite zone (politică; religie; cultură etc.) precum: Alexandru
Macedon; Charles de Gaulle; John F. Kennedy; Evita Peron; Winston Churchill; Matahma
Gandhi; Regina Maria a României; George Călinescu; Nicolae Iorga; Vasile Pârvan; Nicolae
Titulescu; Maica Tereza; Prințesa Diana; Papa Ioan Paul al II -lea; Părintele Constantin Galeriu
ș.a. (enumerarea este , desigur, una aleator ie și incompletă).
În perspectiva retoricii, se poate vorbi despre Charism ă atât ca o trăsătură cu titlu
individual, cât și ca o relație având drept scop influențarea psihologică și cognitivă a
auditoriului. Charisma înseamnă prestigiu și orgoliu, suflet dăruit prin intermediul cuvintelor
rostite. „Pasiunile – susținea La Rochefoucauld – sunt singurii oratori care conving totdeauna.
Ele alcătuiesc o artă a naturii ale cărei reguli nu dau greș: omul cel mai simplu, stă pânit de o
pasiune, convinge mai bine decât cel mai elocvent, lipsit de ea". În opinia noastră,s -ar impune
următoarea parafrazare: singurii oratori convingători sunt cei pasionați de oratorie; pasiunea este
și va rămâne un valoros element de Charismă pe care publicul îl sesizează ca atare sau cel puțin
îl intuiește.
Desigur, în primul rând, Charisma reprezintă ceea ce am putea numi „un dar al naturii".
Mulți oameni de pe acest pământ au fost înzestrați cu calități naturale (fizice) care îi determină
să se manifeste în mod conștient ca prezențe agreabile și îndrăgite.
Pentru acele persoane care au, prin forța profesiunii și vocației lor, o existență publică –
lideri politici; demnitari; diplomați; actori; sportivi; cronicari T.V.; jurnaliști ș.a. – Charisma
devine una dintre condițiile sine qua non ale activității cotidiene. Accesul lor către public (în
accepțiune generică – alegători ; simpatizanți ; suporteri ; spectatori ; ascultători /telespectatori ;
cititori etc.) este mai larg și, totodată, mai facil. Un beneficiar al Charismei este, fără îndoială,
oratorul ale cărui manifestări se structurează pe relația sa cu asistența/auditoriul.Mulți oratori
celebri au fost ajutați într -o măsură însemnată de propria înfățișare : timbrul calm și cald al vocii ;
figura car e radia liniște ; vestimentația adecvată momentului s.a .
Relația Logos/Kairos/Charismă ar putea fi valoric ierarhizată. Preferăm, totuși, să o
expun em într -o notă de „cooperare" în care fiecare dintre cele trei niveluri își pune în lumină
efectele benefice incontestabile :

27
* Logosul valorifică rațiunea, resursele ei demonstrative și explicative;
* Kairosul valorifică momentul cel mai favorabil;
* Charisma completează prin exteriorizare primele două niveluri (rațiune, acțiune).
Efectele unei sinteze Logos/Kairos/Charismă sunt benefice prin excelență:
i) Logos/Kairos : la un moment prielnic, folosirea unui argument forte se poate asemăna
cu o lovitură decisivă într -o anumită bătălie;
ii) Logos/Charismă : o argumentație aparent rece și aridă, dar extrem d e puternică pe
fond va fi mai ușor asimilată de publicul ascultător dacă este prezentată de către o personalitate
agreabilă, atrăgătoare prin limbaj, prezență fizică și comportament;
iii) Kairos/Charismă : un moment favorabil din prezent area unui discurs po ate fi
valorificat mai bine dacă va fi dublat de unele elemente de exteriorizare și influențare persuasivă
(zâmbete; vorbe de spirit; privire agreabilă), aflate în „arsenalul strategic" al oratorului.

28
5. Orator și auditoriu

5.1. Statutul oratorului
Platon propune a un model al oratorului -filosof prin negarea /respingerea acelor trăsături
care nu corespund vocației vorbitorului în Cetatea Atenei. Portretul prin intermediul negații lor
capătă contur astfel: până când oratorul
a) nu cunoaște adevărul despre f iecare lucru spus sau scris, adevărul total;
b) nu definește pentru sine („în el însuși” ) întregul obiect al expunerii;
c) nu divide subiectul acțiunii;
d) nu analizează întemeiat natura sufletului;
e) nu organizează (armonizează) cuvântarea în funcție de toate acestea,
până atunci, nu va fi orator care convinge. Idealul de oratorie al lui Platon îl reprezintă
filo-soful ca personalitate marcantă a vieții intelectuale ateniene.
Creatorul discursului în oratoria greacă – Demostene va contura prima imagine publică a
oratorului. Trăsăturile acestuia într -o societate democratică sunt prezentate în discursul : „Pentru
coroană " prin opoziția celor două „fețe" ale rostitorului de vorbe. Adevăratul orator trebuie să
fie caracterizat de sinceritate și dragoste de patrie, s ă-și pună experiența în slujba intereselor
publice, niciodată împotriva poporului său, în interes personal. Elocința va fi folosită în
exclusivitate pentru apărarea dreptății și a intereselor cetății. „Cetățeanul desăvârșit" trebuie să
alunge din suflet sc opurile personale sau să le folosească, în caz de nevoie, cu blândețe și
măsură.
Trăsătura esențială, propusă la nivel teoretic și exercitată practic la tribuna din Agora este
vehemența. Oratorul trebuie să fie plin de vehemență în următoarele situații:
* interesele generale ale cetății sunt puse în primejdie:
* poporul este înșelat în lupta cu dușmanii.
Consecința este că numai în astfel de împrejurări se arată cetățeanul liber și cinstit;
oratorul vehement este omul liber și cinstit.
Revenirea la retorică – tendință care prinde un contur tot mai accentuat în societatea
contemporană – ar trebui însoțită de preocupări intense și consecvente în direcția pedagogiei,
respectiv a predării acestei științe și arte în școli le gimnaziale și universități le cu profil
umanist .Fenomenul oratoric necesită nu doar o susținere hic et nunc , dar și o permanentizare de
mesaj de la o generație la alta; școala, instrucția în sens social larg pot asigura acest transfer
peste timp, așa cum făceau anticii și, mai târziu, medievalii . Desigur, niciodată școala în sine nu

29
va fi în măsură să formeze oratori stricto sensu ; ea poate cultiva, totuși, pasiunea pentru vorbirea
corectă , atractivă și elevată.
Caracterul multilateral al oratorului a fost descris chiar de către un strălucit orat or
precum Marcus Tullius Cicero în următoarele cuvinte: “Unui orator trebuie să -i pretindem
ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape ca a poetului,
memoria jurisconsultului, vocea tragedianului și, aș zice, gesturile un ui actor celebru. De aceea,
nu se poate găsi nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârșit”.

5.1.1. Bariere de autoritate
Tribuna desparte în mod clar două lumi: cea a oratorului și cea a asistenței. În realizarea
unui discurs se pleacă de la un adevăr pr e-stabilit: oratorul este mai pregătit, mai documentat,
mai abil, mai complex decât ascultătorul; mărturisită sau nu, această percepție domină de la
început până la sfârșit sala conferinței.
Un orator poate „umaniza", totuși, tribuna de la care vorbește; treptat, în procesul
ascultării, publicul uită pur și simplu că între el și vorbitor se află această „frontieră"
convențională; ea dispare mental în timp ce oratorul își îndreaptă cuvintele că tre asistență;
figurat vorbind, tribuna devine din „frontieră" o „punte" a comunicării. Este o misiune deloc
ușoară a oratorului aceea de a readuc e prin propriile eforturi un anumit echilibru psihologic; nu
are la îndemână, în acest sens, decât cuvintel e discursului său.
Redăm în cele ce urmează câteva opțiuni atitudinale în măsură să reduc ă substanțial
decalajul de percepție:
i) Demostene, în „Filipica Întâia ", se adresează atenienilor cu următoarea rugăminte,
după ce mărturisește că ar fi așteptat pâ nă când cei mai mulți dintre oratorii care obișnuiesc să se
urce la tribună și -ar fi expus părerile, dar se știe că aceștia nu doresc să vină cu nimic nou: „…
nădăjduiesc că mă veți ierta dacă mă voi ridica eu cel dintâi la tribună".Același celebru discu rs
se încheie cu o confesiune: „Eu niciodată, în nicio împrejurare , n-am ținut să vă vorbesc pentru a
vă fi pe plac dacă ceea ce v -am spus n -aș fi fost convins că vă va folosi… Aș dori să fiu sigur că
vor fi tot atât de folositoare pentru orator cele mai bune sfaturi date de ei, cât de folositoare vor
fi ele – sunt sigur – pentru voi, ascultându -le; abia atunci m -aș simți cu mult mai bine". Cu alte
cuvinte, oratorul este, el însuși, unul dintre receptorii sfaturilor; nu are pretenția de a le da altora
în exclusivitate de pe o poziție de superioritate, ci le consideră drept sfaturi reciproc utile,
încercând prin aceasta să fie solidar cu asistența.
ii) O solidaritate similară orator/auditoriu apare în „Olintica Întâia" a lui Demostene: în
perorația discursului, acesta formulează un îndemn la persoana I -a plural, uitând parcă faptul că

30
la acel moment, cel puțin formal (oficial), se află de cealaltă parte a tribunei: „trebuie ca toți să
ajutăm Olintul"; „să alungăm războiul de la noi acolo".În timp ce tinerii sunt îndemnați să
devină prin arme „apărători de temut ai pământului patriei, necălcat de dușman", oratorii au
datoria de „a -și da fără greutate socoteala de actele lor politice", deoarece, după cum va fi
sfârșitul evenimentelor, „tot astfel de judecători ai faptelor lor veți fi și voi". În acest fel, rolurile
se inversează: publicul va judeca pe oratorii care acum vorbesc, emit opinii sau dau sfaturi.
Distanța psihologică între orator și auditoriu se reduce drastic.
iii) În discursul „Asupra sit uației din Chersones", Demostene pune, încă din exordium ,
într-o relație directă pe orator, pe de o parte și pe ascultător, pe de altă parte, nu prea avantajoasă
pentru primul . El declară atenienilor că „se cuvine ca toți cei ce țin discursuri în fața voas tră să
nu rostească vreun cuvânt pornit din dușmănie sau din dorința de a vă desfăta,ci numai pentru a
vă propune ceea ce fiecare crede că este mai bine…" În situația în care unii oratori sunt împinși
să vorbească din spirit de rivalitate sau din alte mo tive (aluzie la anumite fapte josnice), trebuie
ca: „voi, atenieni, renunțând la toate acestea, să votați și să aduceți la îndeplinire numai ceea ce
socotiți că este folositor cetății".
La fel ca în exemplul anterior, publicul este chemat să evalueze poziț ia oratorilor și
mesajele acestora, preluând doar ceea ce li se pare corect și util pentru soarta cetății. Prin
introducerea, la nivelul asistenței, a acestei dimensiuni evaluative (și, implicit, generatoare de
verdicte), Demostene atenuează decalajele din tre orator și auditoriu de care acesta din urmă era
conștient. În baza unor corective psihologice, oratorul își asigură o receptare optimă, de către
asistență, a propriilor idei și mesaje.
iv) Cicero, în discursul „ Pro Sexto Roscio Amerino ", își relativizează substanțial zona de
competențe, încercând să spună auditoriului că nu este el cel mai nimerit să vorbească . Cu toate
acestea,discursul său a devenit un model de elocință pentru întreaga istorie a retoricii: „Cred că
vă mirați, judecători , de ce, atunci când atâția oratori și oamenii cei mai de seamă șed locului, m –
am ridicat eu mai degrabă, care nici prin vârstă, nici prin talent, nici prin autoritate nu mă pot
compara cu cei care șed". Oratorul oferă celor care îl ascultă trei parametri (vârs ta; talentul;
autoritatea), neîndeplinite în cazul său , după propria mărturisire. Totuși, unul dintre acestea va
învinge categoric și va lăsa impresia dorită: talentul. Transpunându -ne în atmosfera sălii de
judecată din Roma Antică, ne putem imagina efectu l psihologic pe care 1 -a avut declarația
introductivă a lui Cicero.
v) Când conferențiază în mediul academic (Societatea Internațională de Filologie, Științe
și Arte Frumoase de la Londra),Titulescu se simte moralmente obligat să -și fixeze propria
persona litate în coordonatele modestiei pentru a se apropia în acest fel de numele sonore care îi

31
audiază discursul : „Politica și pacea" : „Examinând lista persoanelor eminente care m -au
precedat în acest fotoliu și care au fost în măsură să determine alegerea de către dumneavoastră
prin calități personale la care eu nu pot ajunge, am tras concluzia că alegerea mea nu este decât o
reflectare a amabilității dumneavoastră".
Alma Mater este zona în care depășirea „barierelor de autoritate" între profesor și
studenți poate avea efecte deosebit de benefice la nivelul unor generații aflate în faza
consolidării convingerilor lor existențiale, etice, cognitive.
Prestația lui Titu Maiorescu în fața auditoriului universitar era, deopotrivă, fireas că și
complexă prin gest ică, vestimentație, mimică, dar și prin registrul riguros al logicii care îi
domina expunerile de la catedră. Discipolul său, Grigore Tăușan scria în acest sens: „Cursurile
lui Titu Maiorescu erau, de altfel, tot atâtea prilejuri ca auditorii săi, studenți în primul rând, să
capete o adevărată admirație pentru profesor și o pasiune pentru disciplina predată de el.
Maiorescu exercita adevărate reînvieri și regăsiri de suflet în cei ce -1 ascultau, cum ne dovedește
mărturisirea atât de elocventă a domnului P.P. Negulescu care, deși hotărât ca student a urma
matematicile, s -a prins în farmecul maiorescian, devenind mai întâi eminent student, pentru a fi
strălucitul gânditor și profesor de filosofie de azi". Gr. Tăușan evocă, în context, un anumit
profil comportamental al oratorului care avea un puternic impact asupra asistenței: „În primul
rând, aspectul oarecum extern al cursului, o regularitate cronometrică, nelipsind de la cursuri
niciodată, intrând în vechea sală Nr. 4 a Universității, exact la ora anunțată , se impunea
auditorilor; îmi amintesc că uneori venea în frac și cu toate decorațiile direct de la o mare
festivitate oficială; când era ministru, atât de puternic era simțul lui de exactitate și dragostea de
curs… Mimica, gestul, cadența mlădioasă a frazei, totul contribuia ca să deștepte în mintea
ascultătorului profunzimile metafizice, importanța gânditorilor studiați și să dea acea impresie de
siguranță în convingeri și de lumină în opinii, infiltrate prin el în suflete și rămas e pentru tot
restul vieții ca directive spirituale…; a fi fost maiorescian nu era a fi știut cursurile sale, ci a fi
căpătat acea oarecum organică structură a inteligenței care te făcea să simți ca el și să mergi pe
drumurile de gândire ale magistrului ne întrecut".
Adept al filosofării orale, profesorul Nae lonescu își întemeia majoritatea prelegerilor
universitare pe comuniunea cu auditoriul, străduindu -se să provoace, cu talent și fără ostentație,
senzația participării publice la actul oratoric. După cum remarca Victor Botez într -un studiu
consacrat acestui creator de școală românească de filosofie, academismului scorțos îi prefera
tratarea vie, lecția se articula atunci și acolo, la catedră. Studentul nu se mai simțea o „magazie
de cunoștințe" în care pr ofesorul Nae lonescu mai „înghesuia" niște baloturi, ci un participant la
creația, la nașterea unei noi filosofii, când magistrul fundamenta mari sinteze ale epocilor

32
culturale, revigora spiritualitatea bizantină a Sfinților Părinți sau identifica diverse paradigme ale
istoriei gândirii.
Evocându -l pe omul de la catedră Nae Ionescu, criticul George Călinescu formula
următoarele aprecieri:„El vorbește fără niciun sistem în vedere, în scopul de a produce în
ascultător neliniștea metafizică, umărind să provoace, înaintea oricărei organizațiuni
filosofice ,«trăirea» problemelor, «experiența», «aventura». Când ceva i se pare nelămurit,
profesorul își mărturisește nedumerirea, așteaptă ca problema să rodească singură, să se dezlege
de la sine… Pus în fața unei probleme, el se întristează teatral și declară cu malignă inocență
studenților că «nu înțelege» ".
Într-un eseu scris în anul 1947, Tudor Arghezi îl prezenta astfel pe magistrul Vasile
Pârvan: „El începe în Universitate seria profesorilor lepădați de o rgolii și ostili înfumurării de
sine; adevărat camarad, coleg și frate al ucenicilor lui. Niciun patos, nicio str idență în vorbirea
lui frumos moldovenească și în caracteristica lui intelectuală. Erudit și poet în același timp,
personalitatea lui plutitoar e aparținea, mai mult decât pământului, cerurilor depărtate, situată
într-o zodie prin care trec siluetele umbrite ale ideilor în reverie și familiarizată cu ele ca un
copil care visează gingaș".
Unul dintre discipolii lui Nicolae Titulescu, Tudor Teodorescu -Braniște, își amintea
următorul episod din cariera universitară a marelui diplomat: „Într -o zi apăru, în sfârșit, pe
afișierul Facultății de Drept din București înștiințarea că Titulescu își va deschide cursul în ziua
cutare, la ora șase d upă amiază. Cu o jumătate de oră înainte, nu se mai găsea niciun loc în
bănci. Erau avocați, magistrați, profesori și foarte multe doamne elegante. Studenții care, fiind
reținuți la alte cursuri, veniseră mai târziu, se înghesuiau în picioare pe lângă pere ți. Câțiva se
cățăraseră pe marginea ferestrelor cu picioarele spânzurând în aer. Alții blocaseră ușa care nu se
mai putea închide. În această îmbulzeală cumplită, se auzi un glas limpede: «Îmi dați voie să
intru și eu? Fiindcă fără mine nu se poate încep e». Cu această glumă, Titulescu cucerise de la
început auditoriul". Și în continuare câteva impresii despre prezența oratorică propriu -zisă a
acestuia: „Era vădit că nu făcea nicio concesie auditoriului, că nu căuta să -1 cucerească prin
mijloacele obișnuit e. Nu ridica niciodată glasul, nu căuta efecte de tribună, iar gesturile – scurte
și elegante – veneau numai când voia să sublinieze un cuvânt… Forța lui, marea lui forță era
logica strânsă, argumentarea convingătoare și claritatea expunerii".
La rândul lui,Corvin Petrescu se referă la acea „putere comunicativă de emoțiune" pe
care Titulescu reușea să o valorifice enorm: „Emoționalitatea sa se transmite ușor, repede,
imediat. De la primele cuvinte, el te prinde ca într -o cursă, îți confiscă atențiunea, cu getul,
simțirea, te face să -1 privești halucinat, să -i urmezi demonstrația, argumentația, să cugeți cu

33
dânsul, să simți cu dânsul, să te emoționezi cu dânsul, să te agiți în interiorul sufletesc, aproape
cu dânsul . Elocința sa e atât de capabilă și influențează asupra spiritului auditoriului, încât nici
cei mai reputați indiferenți nu pot scăpa contagiunii generale… Genul elocinței lui Titulescu este
cu totul diferit. Propriu -zis, nu descoperim o gradațiune, nu ne dăm seama că oratorul acesta
exercit ă o artă spre a ne subjuga atenția și a ne anihila voința aceea care permite controlul,
stăpânirea de sine… De la primele vorbe , el are accentul viguros, expresia exactă, fraza lapidară,
admirabil construită atât din punct de vedere gramatical, cât și di n punctul de vedere al
succesiunii muzicale a cali ficativelor. Apoi frazele cad, unele după altele, ca o cascadă
impetuoasă, oferindu -ți impresiunea de ceva grandios și impozant. Totul este legat, înlănțuit,
armonizat. Niciun cuvânt de prisos; niciun accen t fals; nicio frază de umplutură; nicio propoziție
incidentală… Forța sa oratorică trece dincolo de talent și frumos , căci este o virtute activă, o
trompetă, o sursă de emoțiuni mobile. Ea e concentrată și cursivă, bogată în imagini strălucite,
abundentă în idei sănătoase. Nu te poți sustrage farmecului acestei elocvențe fără seamăn."
„Frumusețea expunerii în cursurile lu i Titulescu – considera Radu R. Florescu – îi adusese
acea faimă care făcea și din alți profesori universitar i în țară idolii tineretului …Nu-mi aduc
aminte să fi ascultat curs mai frumos ca acela al lui Titulescu, o contribuție la o adevărată poezie
a dreptului. În același an (1916 – n.n.), numai Vasile Pârvan ajunsese să entuziasmeze pe
studenți în așa măsură când l -am auzit vorbind desp re înțelesul gloriei în concepția lumii antice".

5.1.2. Captatio benevolentiae
Momentele successive, inaugurate prin exordiu (preponderent protocolar; exordium ex
abrupto ș.a.) se înscriu, într -o primă etapă, pe o traiectorie ascendentă:
* publicul este interesat;
* publicul este odihnit;
* publicul este mobilizat de dorința conferențiarului de a fi ascultat;
* publicul este plăcut surprins de declarațiile inițiale ale oratoru lui( aceasta este faza în
care oratorul construiește progresiv o percepție colectivă); la un moment dat, faza respectiva
atinge un punct culminant, caracterizat prin: receptivitate optimă ; atenție maximă ; liniște
desăvârșită; totu și, un orator experimentat va fi conștient că ac ea stare nu va dura și că, mai
devreme sau mai târziu, ea va fi înscrisă pe o traiectorie des cendentă: atenție redusă; grad
accentuat de oboseală; monotonie tematică; consumarea efectelor -surpriză.
Orice orator dorește să fie ascultat cu aceeași atenție și disponibilitate de la începerea
până la încheierea expunerii s ale. Această situație ideală nu ține doar de nivelul publicului
receptor, dar și de abilitatea oratorului de a acționa și a interveni în dublu sens: i) menținerea, cât

34
mai mult posibil, a punctului optim de atenție; ii) încercarea de contracarare a traiecto riei
descendente care reflectă modificări în starea de spirit a asistenței.
Prin ce modalități reușește un orator să realizeze aceste două sarcini de lucru? În niciun
caz, printr -un apel ostentativ (birocratic sau autoritar) de genul:
* „Vă rog liniște în s ală!”
* „Vă rog să fiți atenți!”
* „Cine nu este inter esat să mă asculte poate pleca!”
Acest e enunțuri imperative ar putea fi utilizat e cel mult de către gazda conferinței
(respectiv, cel care a dat cuvântul oratorului); nu este, însă, recomandabil oratorului însuși care
poate beneficia de „arme mai subtile". Una dintre acestea este divagația : după o perioadă de
încordare a atenției, mai ales atunci când discursul este dens în idei și stimulat de debitul verbal
al oratorului, se impune apelarea la un element important care poate genera captatio
benevolentiae :
a) Spre exemplu, Nicolae Titulescu prezintă un fapt anecdotic în conferința susținută la
Universitatea din Oxford -New College (4 iunie 1937), în care promitea să facă „un rezumat al
vieții de la război încoace" . Acest bilanț a fost marcat de incidentul de la Spa (interzicerea
intrării în sala de ședințe atât a sa, pe atunci ministru de finanțe, cât și a primului ministru elen,
Venizelos; deși ambii s -au recomandat, soldatul de pază i -a întrebat politico s, dar exigent:
“Aveți permise de ziarișt i?"). „Societatea Națiunilor – remarca Titulescu – nu lansase încă asupra
lumii valul de democrație".
b) Același orator destinde atmosfera la conferința ținută în Camera Comunelor (9 iunie
1937) pe pro blematica păc ii său războiului cu un comentariu capabil să relaxeze publicul .
Oratorul explică într -un mod original diferența între comunism și fascism: presupune că ai trei
vaci; comunismul ți le ia și nu vei mai auzi niciodată despre ele; în schimb, fascismul ți le va
lăsa cu următoarele condiții: nu vei mai avea dreptul să le mulgi și, în plus, vei plăti hrana și
întreținerea lor.
Factorul -timp deține un rol semnificativ în derularea relației orator/auditoriu, iar
aspectele sale în materie de influențare a actului r etoric sunt multiple. Un orator abil se înscrie,
de regulă, în timpul care i -a fost rezervat, chiar dacă ar putea întâlni un public mai indulgent sau
mai interesat decât și -a imaginat. Marile săli de conferințe din Parlamente sau foruri
internaționale sunt dotate cu orologii vizibile, parcă pentru a avertiza pe cel care vorbește și pe
cei care ascultă asupra străvechiului dicton: Fugit irreparabile tempus . Desigur, orice
conferențiar are la îndemână două opțiuni: să se înscrie strict în limitele de timp care i -au fost
acordate; să depășească aceste limite, ca și cum nimic nu s -ar întâmpla. Prima variantă poate

35
deveni o sursă de autoritate și prestigiu pent ru orator, deoarece publicul va realiza că este tratat
cu respect și atenție. Cea de -a doua variantă poate, însă, crea oratorului anumite dificultăți,
inclusiv atunci când alocuțiunea sa este substanțială și atractivă; auditoriul se simte neglijat și își
va schimba ad-hoc relația afectivă cu vorbitorul. Fără îndoială, situația ideală este cea în care
ascultătorii regretă că s -a epuizat timpul expunerii!
Se cunoaște că rigoarea desăvârșită a oratorului Titu Maiorescu se înscria at ât în
coordonatele Logos -ului, cât și în cele ale Timpului, pe care le respecta cu o exemplară atenție.
Eugen Lovinescu își amintește că oratoria maioresciană conținea elemente teatrale, arhitecturale,
prin dispoziția ordonată și migălos studiată în care se desfășura: „pe ultima băta ie a ceasului din
peretele din față, cădea și ultima vorbă a oratorului cu grația unei volute perfect încheiate, dar și
cu satisfacția unei demonstrații perfect reușite, fără deviația unei miimi de secundă".
Mai există un posibil scenariu pe care oratoria îl acceptă uneori: oratorul vorbește mai
puțin decât timpul avut la dispoziție. Această stare cu efect de surpriză poate fi benefică în
măsura în care auditoriul este invitat să reacționeze verbal la expunerea prezentată (să pună
întrebări; să facă scurt e comentarii; să exprime aprecieri diferite de cele ale oratorului).
Vorbitorul „și -a sacrificat" din timpul său în favoarea publicului, ceea ce va avea un efect
psihologic. Dacă, totuși, el va conferenția mai puțin din cauza unei crize de inspirație, alta va fi
imaginea la nivelul asistenței. Gestul pe care îl fac unii oratori de a se uita la ceas în timpul
expunerii sau de a declara public: „sper că mai am ceva timp la dispoziție" joacă un rol strategic ,
asistența fiind avertizată că oratorul nu va intra în conflict cu legile lui Cronos .
După cum se știe, factorul -timp acționează drastic în lumea universitară (limitarea la 1 -2
ore a prelegerilor) și în mass -media audio -vizuale. Pe de altă parte, îndeosebi în aparițiile
publice cu scop electoral, limitele de timp sunt frecvent depășite de către oratorii care cred în
mod eronat că interesul generat de o anumită cuvântare este direct proporțional cu întinderea în
timp a acesteia. De fapt, timpul „se subordonează" conținutului, iar sancțiunea colectivă a
audit oriului va ține cont de acest fapt.
Oratorului îi este întotdeauna necesară o atenție distributivă:
a) atenție față de propria prestație: urmărirea firului logic; evitarea elementelor
redundante; evocarea exemplificărilor sugestive; sintetizarea ideilor; înscrierea în rigorile de
timp;
b) atenție față de receptorul colectiv al expunerii: sesizarea gradului de disponibilitate a
publicului; atragerea treptată a acestuia în zona propriilor idei (prin vorbe de spirit, dialoguri
imaginare, invitații la reflecție) ; corectarea „din mers" a unor momente de plictiseală;
mobilizarea asistenței prin idei -surpriză etc.

36
Succesul unui orator nu este o „performanță în oglindă", strict individuală; acesta trebuie
să treacă prin furcile caudine ale publicului și abia atunci r eușita sa va fi confirmată, iar șirul
unor asemenea confirmări succesive va genera ceea ce este carier a în oratorie. Apropierea de
public nu poate fi ostentativă nici în privința limbajului, nici a atitudinii: un orator care va
pronunța obsesiv formule de politețe nu poate rămâne credibil . Publicul – chiar dacă nu declară –
este un judecător sever, sensibil și, de foarte multe ori, susceptibil. De aceea, excesul de politețe
îl va deranja la fel de mult ca lipsa de curtoazie; atenția și capacitatea sa recept ivă vor fi dozate
în consecință, iar corectarea „din mers" a atitudinii oratorului nu va m ai avea efect. Relația
orator/ public trebuie menținută într -o notă de normalitate, în măsură să asigure cooperarea
mutuală între cei doi parametri și eficiența optimă a actului retoric. Echilibrul și naturalețea se
învață nu atât din manuale și tratate de oratorie, cât din experiența vie a discursu rilor publice .
Cooperarea negativă nu ar trebui exclusă din evaluarea aprofundată a situațiilor
oratorice. De pildă, în caz ul conflictelor militare există reguli umanitare , reciproc recunoscute și
respectate ca atare de genul preluării imediate a răniților de către serviciile de ambulanță.
Să transpunem acest gen de cooperare în zona oratoriei, imaginându -ne două situații
plauzibile la nivelul auditoriului:
i) Este posibil ca o anumită cuvântare să nu placă asistenței în general sau unui segment
important al acesteia . Într-un asemenea context, un public decent nu va opta pentru varianta
reacțiilor sonore (vociferări sau huidui eli) ori a părăsirii sălii, ci va continua să asculte derularea
expunerii dintr -un respect minimal față de cel aflat la tribună; chiar dacă nu este de acord cu
conținutul și orientarea alocuțiunii, același public nu va ezita să aplaude la final ca un eleme ntar
gest de curtoazie .
ii) Este posibil că oratorul să dea semne de „dezarmare", după o serie de întrebări
incomode, venite din public; acesta din urmă va fi conștient de greutățile apărute și va decide
spontan să renunțe la „luptă": va formula, în contin uare, unele întrebări constructive și
comentarii general -protocolare sau va pune , pur și simplu , capăt oricăror reacții generatoare de
disconfort pentru oratorul respectiv.
Putem imagina atitudini similare din partea oratorului:
i) Acesta observă că, deși se străduiește să fie atractiv, asistența nu dă semne de interes;
în consecință, el va proceda la abandonarea momentană a temei prin câteva divagații și vorbe de
spirit ori prin angajarea unui dialog spontan cu ascultătorii .
ii) După caz, oratorul va opta pentru încheierea expunerii sale cu mult timp înainte de
durata preconizată și anunțată ; nu va marca, însă, această schimbare (făcând reproșuri sau aluzii

37
la atitudinea auditoriului), ci o va trata într -un curs aparent firesc al lucrurilor , ca și cum nimi c
nu s-ar fi întâmplat .
Autocorecția este un instrument al depășirii inclusiv în planul oratoriei. După derularea
unui exercițiu de vorbire frumoasă și convingătoare în sală, oratorul are posibilitatea de a
rememora în liniște și cu calm modul în care s -a prezentat în fața publicului. Desigur, nu doar
acest public, dar și vorbitorul însuși au dreptul la impresii; trebuie recunoscut că percepțiile
despre sine sunt la fel de însemnate și utile ca și impresiile despre alții. Într -un dialog sui-generis
cu sine , oratorul va identifica aspectele pozitive, fazele de inspirație, argumentele forte care au
convins auditoriul, precum și instrumentele de alternare a momentelor de concentrare cu cele de
destindere. Le va reține pe toate acestea și, mai mult ca sigur, le va valorifica din nou atunci
când va avea prilejul. Pe de altă parte, oratorul va regăsi cu sinceritate și realism anumite
„puncte nevralgice": greutăți momentane de comunicare; curbe de atenție; reacții nedorite din
partea publicului; întrebări -capcană , venite din sală ; crize de inspirație; anumite pasaje de
discurs, dominate de un limbaj insuficient controlat ș.a.Conștientizarea acestor deficiențe
inerente devine o condiție sine qua non pentru preîntâmpinarea unor situații similare în viitor .

5.1.3.Vor bire versus vorbărie
„Vorbăria – afirmă Henri Wald – este starea patologică a vorbirii, manifestarea gălăgioasă
a tăcerii" , întrucât ea nu mai comunică nimic. Vorbăria împiedică transformarea experienței în
idei; vorbele încep să umble de la sine, vehiculâ nd idei total străine de experiența vorbitorilor,
ceea ce înseamnă că nu oamenii se folosesc de o anumită limbă, ci că o anumită limbă se
folosește de oameni pentru a le impune idei pre -fabricate, depășite. „Vorbăria este o manifestare
paradoxală, deoarece e rostirea refuzului de a comunica vorbirea… ; ea este mai aproape de tăcere
decât de vorbire, de vreme c e informația ei tinde spre zero” . (H. Wald).
Având conștiința clară a inutilității „beției de cuvinte" care este „forma epigonică și
degenera tă a retoricii" (Tudor Vianu), Titu Maiorescu descrie foarte sugestiv stilul prolix al unui
jurnalist din vremurile sale, Pantazi Ghica: „În fantazia domniei sale cea învăpăiată, adjectivele
înoată cu grămada și domnia sa pescuiește când pe unul, când pe a ltul și -1 aruncă fără alegere în
brațele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poți petrece timpul cu
variații asupra aceleiași teme…" Caracterizare a metaforică, încărcată de ironie venea din partea
celui care – după cum afirma T.Vianu – trecuse prin buna școală a literaturii și limbii latine cărora
le va lăuda mai târziu, în „Critice” , „brevietatea lapidară, vigoarea și energia stilului".

38
Tot la Titu Maiorescu, există o evaluare a performanței oratorice atunci când analizează
comp arativ trei personaje care vorbesc în public (eseul : “Oratori, retori și limbuți "). Deși toți au
darul vorbirii, diferențele esențiale sunt clare:
* oratorul vorbește pentru a spune ceva; accentul este pus pe idee, pe gând; acestea vor
învinge, nu sonoritatea cuvintelor care, singure, fără esență, nu pot prezenta un pericol;
* retorul vorbește pentru a se auzi vorbind;
* limbutul vorbește pentru a vorbi.
Interpretarea maioresciană continuă prin următoarele considerente :
* Motivul oratorului constă în precizarea unei situații publice, afirmarea sau combaterea
unei idei, convingerea unui auditoriu .
* Retorul are ca mobil dorința de a trece de orator, îngâmfar ea erudiției sau încântarea de
sonoritatea propriilor cuvinte; mai ales când ideile sale sunt puține sau lipsesc cu desăvârșire,
combaterea ideilor altora devine îndeletnicirea de căpetenie și atunci „este ademenită să fie
violentă"; tăria cuvintelor vrea să acopere slăbiciunea argumentelor.
* Limbutului nu îi mai rămâne decât pornirea de a se am estec a, și el, în vorbă, oriunde și
oricum.
Vin, în final, sentințele categorice ale lui Maiorescu privi nd motivația fiecărui vorbitor:
* Pe orator îl stăpânește scopul; poate avea o valoare perenă.
* Pe retor îl stăpânește deșertăciunea; are doar o valoare trecătoare .
* Pe guraliv îl stăpânește mâncărimea de limbă; nu are nicio valoare.
În piesa lui Aristofan: „Norii ", Eugen Lovinescu regăsea un admirabil simbol al așa –
numitelor „idei" care, nelămurite, plutesc pentru a încurca mintea oamenilor. „Iat ă norii cerului –
îi spune Socrate lui Strepsiade – zei mari pentru cei leneși, lor le datorăm noi, sofiștii, idei,
cuvinte, finețe, flecăreală, minciună, pătrundere… Ei fac să trăiască o grămadă de șarlatani, și pe
ghicitorii trimiși de Sibaris, și pe d octorii celebri, și pe nătângii pieptănați ce -și împodobesc
degetele cu inele până la unghii, și pe vorbăreții pierduți în spațiu, ce învârt cu ușurință versul
ditirambic, leneși pe care norii îi hrănesc pentru că -i cântă…"
Într-o notă oarecum anti -retor icistă, comentând relația dintre stil și manieră, Caragiale
introduce o paralelă elocventă între două opere fundamentale: „Hernani " de Victor Hugo și
„Othello " de William Shakespeare. După cum observă Tudor Vianu, diferența este vizibilă: la
V.Hugo – „discursuri academice", „blesteme retorice", „orațiuni kilometrice"; la W. Shakespeare
– „replic ă rapidă și plină de miez", dictată cu necesitate de pasiunea momentului. Mai întâi,
episodul de referință: când Othello crede că a descoperit vinovata legătură de dragoste dintre
Desdemona și Cassio, el nu poate decât să exclame câteva cuvinte: „Cum să -i omor?". Intervine

39
comentariul lui Caragiale care reprezintă o pledoarie în favoarea conciziunii și, implicit, o
respingere a stilului prolix, supraîncărcat de f ormule inutil ornamentate: „Căci, din două una, ori
(Othello – n.n.) e într -adevăr gelos până la cumplita crimă și atunci n-are vreme să mai țină
discursuri, și mai cu seamă kilometrice, și încă în versuri distilate; ori dacă le ține, și-a scos tot
focul d e la inimă și n-are să se mai potrivească, la urmă, crimă deloc. Prin urmare, ori crimă fără
discurs, ori discurs fără crimă. Othello știe bine aceasta și, fiindcă lui crima îi trebuie, renunță la
discurs și foarte cuminte face".
Alegerea cuvintelor este o adevărată artă cu un înalt grad de improvizație și spontaneitate
atunci când discursul este liber, nescris. Ne putem imagina următoarele situații:
a) Vorbitorul este prolix, copleșit pur și simplu de „furtuna cuvintelor": dominat de
redundanță, el folosește de -a valma sinonime, explicații inutile, repetiții generate de criza de
idei, epitete fără utilitate. Prin toate acestea, el obosește auditoriul, risipind orice speranță de
atractivitate și receptivitate din partea sa. În spațiul oratoric autohto n, Constantin Stere – despre
care se spunea că seamănă cu „un urs care vrea să valseze" – era bine cunoscut în mediul
parlamentar dâmbovițean pentru lipsa de conciziune a cuvântărilor sale. I.G.Duca prezintă în :
„Memorii " această deficiență care afecta însuși conținutul alocuțiunilor: „de cele mai dese ori,
era prolix și confuz, raționamentul lui era înecat într -un noian de cuvinte și de calificative
inutile, iar ideile lui se pierdeau în digresiuni nesfârșite; ascultându -l, suspinai după claritatea
latină și, totuși, avea un cap care cugeta, era un om de idei, niciodată nu lua cuvântul ca să nu
spună nimic".
b) La cealaltă extremă a debitului verbal putem evoca două episoade devenite
anecdotice, ambele din țara Albionului. Se spune că cel mai scurt discu rs de încoronare, rostit
vreodată a fost al Reginei Victoria care s -a limitat la următoarele câteva cuvinte: „Voi fi bună!".
În perioada prezenței lui în Parlamentul englez, savantul Isaac Newton nu a rostit decât un
singur „discurs", cerând ca să se închi dă ferestrele, deoarece venea un miros greu și insuportabil
dinspre Tamisa!
c) Orice vorbitor este, prin natura sa psihologică, înclinat spre un stil mai încărcat în
informație și în procedee de construcție semantico -sintactică; fie că e vorba de argument e, fie că
sunt expuse în cuvinte atrăgătoare anumite stări de fapt, un orator dorește să învingă timpul care
îi este rezervat. Iată o misiune dificilă din care numai un vorbitor experimentat poate ieși
victorios.
d) Oratorul utilizează anumiți termeni în mod eronat, încurcând semnificațiile: prin
aceste penibile probe de anticultură, el își va îndepărta repede ascultătorii, iar sala în ansamblu îi
va deveni ostilă sau, în cel mai bun caz, indiferentă.

40
e) Vorbitorul pronunță cu tact doar acele cuvinte pe ca re le alege în baza unei stricte
selecții mentale și a unei stăpâniri perfecte a sensurilor acestora; în func ție de situa țiile concrete,
uneori cuvintele pot fi frumoase ori abstracte, dar întotdeauna, corecte și adecvate temei și
contextului respectiv .

5.1.4. Dialogul ipotetic
În structura sa generală, un discurs este structurat în spațiul celor doi subiecți: oratorul și
receptorul; oratorul este individual, receptorul este colectiv dacă facem abstracție de varianta
virtuală a auditoriului alcătuit dintr -o singură persoană. Informațiile și judecățile de valoare,
emise de orator sunt îndreptate într -un sens univoc spre receptorul discursului. În desfășurarea
exercițiului retoric, lipsește sensul invers, respectiv cel de la auditoriu la orator; acest sens p oate
să apară doar după încheierea discursului, când oratorul invită publicul să pună întrebări sau să
formuleze comentarii pe marginea celor expuse.
Există, totodată, situații retorice când procesul nu se realizează linear, ci poate conține –
ca segmente intermediare – momente de dialog ipotetic între orator și public.Prin aceste
elemente de dialog imaginar se pune în funcțiune o „conexiune" în dublu sens: oratorul „este
întrebat" și „răspunde" sau „este contrazis" și „răspunde", după caz. Într -un anumit fel, oratorul
anticipează întrebări sau comentarii, intervenind prin acest procedeu pe parcursul discursului
său. Dialogul ipotetic este o cr eație conștientă a oratorului care – prin modificările de ritm pe
care le comportă – atrage nemijlocit publicul (receptorul colectiv) în circuitul de idei al
discursului. Oratorul monitorizează cu atenție acest dialog, îi dozează dimensiunile, îi stabileșt e
clar momentele favorabile din economia alocuțiunii când poate avea o eficiență intelectuală și
psihologică optimă.
Discursul antic conține situații de dialog ipotetic, construit cu măiestrie de către oratorul
însuși pe parcursul unui anumit exercițiu re toric.
În „Olintica Întâia " a lui Demostene , apar următoarele ipostaze dialogale:
*Ipostaza I (paragraful 14 al discursului):
Oratorul întreabă: „De ce, ar putea zice cineva, ne spui toate acestea acum?” Și tot
oratorul răspunde: „Ca să știți și să înțelegeți două lucruri: cât de păgubitoare este pentru voi
această nepăsare… și cât de pătimașă este această activitate a lui Filip (Regele Macedoniei –
n.n.)”.
*Ipostaza a II-a (paragraful 16 al discursului):
Demostene zice: „Mi s -ar putea spune, poate, că a defăima este un lucru ușor și la
îndemâna oricui, însă a arăta lămurit ce trebuie făcut în împrejurările prezente, aceasta este

41
datoria unui sfătuitor al poporului” . Imediat, tot Demostene răspunde: „Știu bine aceasta,
atenieni, dar, de asemenea, mai știu că, dacă faptele se petrec împotriva așteptărilor noastre, voi
adesea vă descărcați furia nu asupra celor vinovați, ci asupra oratoril or care au vorbit cei din
urmă.”
În „Olintica a Treia ”, Demostene construiește următorul dialog : „Cineva s -ar putea
ridica să spună că trebuie să dăm ajutor olintienilor; acest lucru îl știm cu toții; acest ajutor îl
vom da, însă cum? Iată lucrul pe care vrem să ni -l spuneți… ”. În același context, oratorul
imaginează un dialog cu un interlocutor n edefinit căruia îi împărtășește opinia: „Dar dacă vreun
orator – ar putea spune cineva – e în stare să ne lase fondurile pentru spectacole și, în același
timp, să găsească alte mijloace pentru întreținerea armatei, n -ar fi de preferat propunerea
acestuia? Sunt și eu de aceeași părere cu c ondiția numai să existe vreunul” .
În „Filipica a Treia ”, Demostene, imaginându -și o replică la vorbele sale, avertizează:
„Nimeni să nu -mi spună: «Ce importanță au aceste neînsemnate cuceriri?» sau «Ce îngrijorări
pot provoca e le cetății noastre?» ”.
În mai multe rânduri, în discursul lui Cicero „Despre statui ” apare expresia : „va spune
cineva…”. Iată două exemplificări:
* „Va spune cineva: «Nu-1 învinui în chipul acesta pe Verres, nu -i cerceta faptele cu
asprimea scrupulelor de altădată…». Așa voi face.”
* „Va spune cineva: «Ce? Tu prețuiești lucrurile astea atât de mult?». Eu, credeți -mă, nu
le prețuiesc în legătură cu mine și cu trebuințele mele.”
Prin exercițiul oratoric se stabilește un dialog între cel ce su sține discursul și o persoană
nedeterminată („cineva” ). În primul caz, oratorul primește de la aceasta un sfat pe care declară
că îl va urma („a șa voi face” ); în al doilea caz, oratorului i se pune o întrebare directă la care el
este nevoit să dea un răspu ns explicit.
Oratorul Mihail Kogălniceanu, când își expune opiniile pe marginea proiectului de lege
rurală, „inventează" un dialog cu parlamentarii din Țara Românească, având următoarele
momente:
*replică dată oratorului : „Însă, îmi vor întâmpina unii din onorabilii deputați de
dincoace de Milcov: «În Țara Românească, țăranii nu au aceleași drepturi pe care le au în
Moldavia.Așezământul din 1851 le -a șters aceste drepturi. Domnul Știrbei a statornicit că
țăranul nu este decât chiriaș și că proprietarul poate a-1 izgon i de pe moșie, oricând va voi»” .
*răspuns al oratorului : „Așa este, după așezământul din 1851, dară o recunosc, Domnul
Știrbei a decretat că în viitor țăranul din Valahia nu va mai fi decât un simplu chiriaș, un proletar
pe care proprietarul, ori când va voi, va putea a -1 izgoni.”

42
*întrebare pusă de orator noilor săi „interlocutori ”: „Însă, îmi voi permite de a întreba și
eu pe acești onorabili ai mei colegi: «De când, în Principate, Domnii au avut dreptul de a face
singuri legi?»” .
Tot la M. Kogăl niceanu, în : “Declarația privind proclamarea Independenței de Stat a
României ” găsim următorul dialog ipotetico -retoric: „Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în
stare de rezbel cu turcii; legăturile noast re cu Înalta Poartă sunt rupte.”
Aceluiași model i se conformează cazul în care Winston Churchill instituia un „dialog”
de factură oratorică pentru a -și explica , în fața parlamentarilor din Camera Comunelor, crezul
politic după ce primise însărcinarea Majestății Sale de a forma un nou guvern în mai 1940. Acest
„dialog" între orator și auditoriu este construit pe structura întrebare/răspuns:
*„Întrebați care este politica noastră? Eu spun…” .
*„Întrebați care este țelul nostru? Vă pot răspunde într-un singur cuvânt…”.
Analizăm, în continuare, procedeul d ialogului ipotetic, existent în discursul titulescian:
„Progresul ideii de pace ” (Cambridge, 1930):
*„Vă întreb: există în istorie un singur exemplu de un gest de acest fel în favoarea unui
inamic?"
* „Vă întreb: era un asemenea lucru posibil fără Societatea Națiunilor?"
* „Puteți să spuneți: această teamă nu e fondată! Dar n -aveți dreptul să spuneți: aceste
state nu dezarmează pentru că au scopuri războinice" .
* „Dar veți spune: acesta era chiar scopul urmărit de amen damentele la Pactul Societății
Națiunilor."
* „Și atunci întreb: Ce este justiția în materie de tratate?"
* „Și atunci sunt la largul meu ca să întreb: dar care este temeiul acestei s entințe date cu
anticipațiune? "
* „Dar veți spune: sentimentul justiției violate la învinși cum rămâne, cu el ce faceți?"
* „Răspund: fruntaria, așa cum a fost concepută în trecut, e o gr ea povară, oriunde ai
așeza -o, căci ea separă oamenii".
* „Dar mă veți întreba: ce este atunci propunerea domnulu i Briand cu privire la Uniunea
Europeană?"
„Dialogul” introdus de Titulescu apare ca o stare retorică în dublu sens – de la orator la
public și de la public la orator – dar, în ansamblul său, este gestionată de către oratorul însuși. În
alte situații, dialogul ipotetic nu este conceput cu auditoriul propriu -zis al discursului, ci în mod
virtual, Titulescu formulând întrebările și oferind răspunsurile cuvenite. Iată un pasaj edificator:
„Despre ce este vorba? Este oare vorba despre punerea în vigoare a obligațiilor noastre actuale?

43
Răspundem: să le evaluăm! Est e oare vorba de anumite îmbunătățiri în cadrul obligațiilor
noastre actuale? Răspundem: să le discutăm! Este oare vorba de extinderea actualelor noastre
obligații? Suntem siliți să răspundem: să le împărțim! Dacă este vorba de punerea problemei
minoritățil or în adevăratul său cadru… răspundem: bizuiți -vă pe noi pentru tot ceea ce morala,
spiritul umanitar și interesul general ne ordonă să facem!". Întrebările reclamă și primesc
imediat răspunsuri din partea oratorului în termeni pragmatici precum : „să le evaluăm"; „să le
discutăm"; „să le împărțim"; „să facem".

5.2. Ascultarea participativă
Regulile sonore ale relației retorice sunt clare: oratorul vorbește, iar auditoriul
ascultă/tace. Feed -back -ul este doar cu titlu excepțional, sporadic (exprimarea atitudinii prin
ovații sau vociferări , de la caz la caz ).
Unul dintre cei șapte înțelepți ai grecilor din prima jumătate a secolului al Vl -lea B.C.,
Cleobul dădea următorul sfat: „Ascultă cu plăcere și nu vorbi mult". Epictet spunea la rândul
său: „Numai o limbă și două urechi ți -a dat natura pentru ca să asculți de două ori mai mult decât
vorbești". Un alt sfat aparține lui Marc Aureliu: „Deprinde -te a asculta cu atenție pe oricine și a
te pune, pe cât poți mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorb ă".Se povestește că odată
Creon, dorind să se dezvinovățească de acuzația de a fi pregătit un complot împotriva lui Oedip,
i se adresează astfel acestuia: „O, rege, îți voi vorbi drept și bine." Încărcat de mânie, Oedip 1 -a
întrerupt pe Creon, zicându -i: „Poți să -mi vorbești bine, dar eu te voi asculta rău." Atunci când
se referă la acest episod legendar, Eugen Lovinescu adaugă: „A asculta bine este așadar o
virtute. Trebuie să știi a asculta. Înțelegerea poate veni mai târziu".Comentând un celebru text
scris de J.W. Goethe: „A comunica ceva este un fapt al naturii; a primi o comunicare, așa cum
este ea gândită, este faptul culturii.", Tudor Vianu emite următoarele judecăți de valoare:
„Trebuie să te formezi pentru a ști să asculți. Există o artă a ascultăr ii? Se pare că da. A te
pricepe să asculți pe oameni este o achiziție a înțelepciunii".
Dintr -o perspectivă etimologică (în latină: audientia ), auditoriul are ca formă definitorie
de existență ascultarea, raportarea prin tăcere la orator/vorbitor. Într -un act retoric autentic, însă,
ascultarea nu este pur pasivă și indiferentă, ci se efectuează pe fondul unei „cooperări invizibile"
cu vorbitorul; este deci o ascultare participativă, intențională. Auditoriul nu este „condamnat la
tăcere", întrucât aparenta sa pasivitate (absența exprimării verbale, sonore) camuflează o stare de
spirit activă, de racordare mentală permanentă la fondul ideatic al expunerii oratorului. Chiar
dacă nu este marcată în anumite momente de reacții directe (aplauze; ilaritate; rumoare;
vociferări; interpelări ș.a.), mobilizarea spirituală a asistenței condiționează însăși comunicarea

44
între emițător și receptor, transmiterea adecvată a mesajelor, nuanțelor interpretative, remarcilor
critice sau îndemnurilor adresate de către vorbitor.
Într-un autentic act oratoric, publicul nu este o masă amorfă, lipsită de personalitate sau
de reacție, inclusiv de reacție contrară față de mesajel e transmise de la tribună. Imaginea corului
antic ca aprobator cvasimecanic și interpret fidel al tuturor idei lor transmise/receptate nu ar
trebui să fie convenabilă nici oratorului, nici asistenței. Pe parcursul audierii atente a unei
alocuțiuni, ascultătorii se încarcă în mod gradual de „tensiune cognitivă" care generează la un
nivel mental, neexteriorizat diver se întrebări, nedumeriri, reconsiderări ale unor prejudecăți
anterioare, dileme, convingeri, proiecte, idei, ipoteze sau opțiuni noi.
În succesiunea factuală, ascultarea colectivă este fie starea finală în raport cu susținerea
publică a unui discurs , fie starea care precede reacții (la nivel individual, colectiv) ori comentarii
a posteriori. Să notăm în acest context faptul că publicul care ascultă nu este un public
“ascultător ” în sensul atitudinal, pedagogic, marcat prin docilitate, prin postura de a asimila fără
rezerve și fără propria prelucrare mentală materialul oferit de orator. Fără îndoială, aceasta nu
înseamnă că, pentru a da o expresie activă participării publicului, ar putea fi ignorate sau
încălcate anumite standarde comportamentale în virtu tea unei „libertăți absolute" de atitudine
față de cel care prezintă o cuvântare. Ascultarea participativă trebuie să respecte cerințe le
elementare ale „moralei retorice" chiar atunci când apar discrepanțe radicale între convingerile,
viziunile și interpre tările fundamentale ale oratorului, pe de o parte și cele ale publicului, pe de
altă parte.
Starea de ascultare se construiește odată cu realizarea demersului oratoric ; însuși
discursul, prin conținutul, intenționalitatea și forma sa, ar trebui să fie un generator al atenției
ascultării și receptării colective. Când un orator este nevoit să formuleze apeluri explicite de
genul: „Vă rog să faceți liniște!" înseamnă că s -a ajuns la momente critice, că starea de ascultare
s-a deteriorat din multiple cauze (lip sa de atractivitate a expunerii; conținut ul redundant;
limbaj ul inaccesibil; dimensiunea exagerată a cuvântării; repetiții le deranjante; comportament ul
arogant al vorbitorului ș.a.). În schimb, enunțul protocolar : „Vă mulțumesc pentru atenție!", care
înche ie, de regul ă, un discurs pronunțat în fața unei asistențe avizate apare ca o recompensă de
curtoazie pe care oratorul se simte dator să o exprime în mod direct.
Stephen R. Covey introduce noțiunea de „ascultare empatică"; în opinia sa, exprimată
într-un interesant eseu despre eficiența comportamentală, se impune o profundă mutație
paradigmatică. De regulă, suntem înclinați ca noi să fim înțeleși mai întâi; mulți nici nu ascultăm
cu intenția de a înțelege pe alții, ci cu int enția de a replica. Când cineva vorbește (de pildă, un

45
orator în fața unui public), noi – ca membri ai acestei asistențe – „ascultăm", situându -ne pe unul
din următoarele nivele:
* putem pur și simplu ignora vorbitorul, neascultându -l de facto;
* putem să ne prefacem că îl ascultăm;
* putem asculta în mod selectiv, fragmentar ceea ce el se spune;
* putem asculta cu atenție, concentrându -ne întreaga energie asupra cuvintelor rostite.
Sunt foarte puțini, după părerea lui Stephen R. Covey, cei care practică cel de -al cincilea
nivel, respectiv forma cea mai elevată: ascultarea empatică . Aceasta se distinge esențial de
atitudini precum ascultatul activ sau reflexiv care presupun imitarea a ceea ce spune vorbitorul,
fiind bazate pe un ar tificiu exterior, rupt de o autentică relaționare. Cine ascultă în manieră
reflexivă are intenția de a replica, de a dirija, de a manipula. Paradigma ascultării empatice se
referă la intenția de a înțelege: a asculta mai întâi pentru a înțelege după aceea.
Empatia nu este identică cu simpatia. Cel de -al doilea termen desemnează un gen de
învoială, de judecată; uneori se întâmplă să fíe singurul răspuns, singura emoție adecvată.
Ascultarea empatică presupune mult mai mult decât a înregistra, a reflecta sau c hiar a înțelege
un text rostit; este o asimilare cognitivă și afectivă a mesajelor transmise de un orator. „Când
ascultați empatic – remarcă Stephen R. Covey – ascultați cu urechile dumneavoastră, dar, fapt
foarte important, ascultați și cu ochii și cu ini ma. Ascultați, percepând sentimente, semnificații.
Ascultați limbajul comportamental… Percepeți, simțiți, intuiți". Autorul citat consideră că
ascultarea empatică este „cheia" pentru a face depuneri în „contul afectiv" , care își dobândesc
sensul doar cu condiția de a nu fi percepute de către persoanele la care se referă (în cazul nostru,
un vorbitor în fața publicului). Dacă discreția dispare și generoasa intenție se exteriorizează,
tentativa unei „investiții afective se preface într -o retragere din cont"; persoana căreia i s -a
adresat acea „investiție" va percepe eforturile respective ca „fiind manipulative, intimidante sau
condescendente." Ca depunere în „contul afectiv", ascultarea empatică produce un intens efect
terapeutic, oferind unui conferențiar „ozonul psihologic" de care are atâta nevoie pe parcursul
unei prezentări publice.
Auditoriul – pe lângă postura principală de receptor de mesaje și informații – poate avea
și o însemnată influență psihologică asupra orato rului ( un feed-back afectiv). Două ar fi sensurile
majore ale acestei influențe:
a) stimulativ – prin reacțiile sălii (de limbaj, nu numai de expresie), vorbitorul
dobândește noi energii, se simte stăpân pe propria prestație și decide să continue în aceeași
manieră; auditoriul este acel „ingredient" ce îi oferă resurse noi și îi amplifică, totodată, capitalul
de încredere și de speranță.

46
b) prohibitiv – tot prin reacții din partea sălii/auditoriului, un orator se poate inhiba din
mai multe motive: realizează că n u este deloc interesant prin ceea ce spune altora sau că nu este
accesibil tuturor ascultătorilor săi. Aceste deficiențe sunt în principiu insurmontabile în însuși
exercițiul retoric (cu alte cuvinte, este prea târziu pentru orator să -și corecteze sau să -și adapteze
discursul; în consecință, el se blochează pur și simplu). În cazurile de acest gen, asistența a
constituit un factor de presiune care a determinat revenirea, fie și tardivă, la normalitatea relației
persuasiv -informative cu vorbitorul; dintr -un stăpân (inițial) al tribunei, acesta a devenit un sclav
al ei, părăsind -o cu gustul amărăciunii și al misiunii neîmplinite.Putem compara această ipostază
cu cea a actorului care își dezamăgește spectatorii prin modul de interpretare a rolului și prin
întreaga sa prezență scenică.
După expunerea celor două situații posibile, se înțelege mai bine că auditoriul nu este o
masă inertă ce poate fi ușor manipulată de către orator; auditoriul, indiferent de fizionomia lui
cultural -profesională, este „o ecuație cu multe necunoscute", deseori imprevizibilă și greu de
înțeles , pe care un orator abil nu trebuie să o subestimeze ori să o ignore în virtutea unor
percepții eronate , legate de anumite decalaje obiective de autoritate.
Zona auditoriului poate uneori înregist ra reacții care surprind pe cel care vorbește, chiar
dacă acesta s -a pregătit mental, psihologic și comportamental pentru prestația publică. Episodul
următor – intrat în sfera anecdoticii și înfățișat ca atare în eseul lui Stephen W. Hawking ,
intitulat : „Scurtă Istorie a Timpului. De la Big Bang la Găurile Negre" – redă o asemenea
situație în care un membru al asistenței are „ultimul cuvânt" cu prilejul expunerii unui mare
savant! Momentul surprinde, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză, autor al reac ției
imprevizibile , nu este decât o bătrânică absolut necunoscută și inofensivă! Renumitul filosof și
matematician britanic Bertrand Russell susținea odată o conferință publică pe teme de
astronomie. Derulându -și cu calm și deplină stăpânire de sine conți nutul expunerii, el ajunge să
explice cum Terra se rotește în jurul Soarelui și cum acesta, la rândul său, efectuează o mișcare
permanentă de rotire în jurul centrului unei mulțimi vaste de stele, numită generic „galaxia
noastră". La încheierea conferinței , o femeie în vârstă, care până atunci stătuse în mod aparent
dezinteresat în ultimele rânduri ale sălii, intervine cu următoarea declarație șocantă la adresa
celebrului gânditor: „Ceea ce ne -ați spus sunt prostii! În realitate, lumea este un disc așezat p e
spatele unei broaște țestoase gigantice". Savantul, evident surprins, a schițat un zâmbet de
superioritate, înainte de a replica: „Și pe ce stă broasca țestoasă?" Bătrâna îi răspunde imediat :
„Ești foarte deștept, tinere, foarte deștept. Dar sunt broaște țestoase până jos!" Desigur, într -o
asemenea confruntare verbală, la nivelul impresiei generale a învins modesta și inocenta

47
bătrânică, deși marele om de știință era posesorul multor argumente științifice incontestabile,
intrate de multă vreme în patrimon iul gândirii universale.
Iată de ce putem afirma că „stăpânirea auditoriului" nu se înscrie exclusiv în
coordonatele competenței și notorietății; „barierele de autoritate" pot fi în anumite cazuri
spulberate de surprizele venind din rândul ascultătorilor. Oricât de mult s -ar pregăti pentru un
discurs, oratorul nu este în măsură să anticipeze în mod absolut și exhaustiv fondul de reacții
posibile din partea asistenței, îndeosebi atunci când publicul nu este omogen sub aspectul
gradului său de instrucție și de informare .
Desigur, nu este obligatoriu ca un orator să prețuiască sau măcar să ia în considerare
auditoriul. Se spune, de pildă, că Fokion – pe care Demostene îl numea „toporul discursurilor
sale" – obișnuia să disprețuiască mulțimea. Într -o zi, când poporul îl aplauda, Fokion se întoarse
către prietenii lui, întrebându -i: „Am spus oare vreo prostie?" Totuși, ignorarea intenționată a
asistenței poate afecta iremediabil și regretabil performanțele actului oratoric.
Un fenomen pe care istoria modernă a discursului l -a consemnat în frecvente situații
constă în manipularea publicului prin diverse atitudini demagogice : declarații fără fundament;
promisiuni deșarte; viziuni utopice. Aceasta a fost, de pildă, evoluția oratorică a dictatorului
Hitler, descrisă de scriitorul Felix Aderca: „ Hitler ține întâile cuvântări politice camarazilor de
arme. Are 31 de ani. Dar cadrele militare sunt prea strâmte pentru energia lui – armata este
numai o unealtă… La întâia întrunire publică din 20 februarie 1920, Hitler are 107 ascultători, la
3 februarie 1921, Hitler vorbește în fața a 5.600 ascultători, ca în anul următor, numărul să se
ridice la 14.000 și apoi la peste 20.000 . De aici înainte, nu mai pot fi numărați…A făgăduit
tuturor tot: bancherilor – bănci ; industriașil or – stare de asediu ; țăranilor – pământ ; muncitorilor –
comunizare ; nobilimii și ofițerimii – un împărat ; tuturor – antisemitismul, baia caldă a sufletelor
înăbușite, speranța universală care nu costă nimic și nu rezolvă nimic. Unui popor torturat de
egala neputință a unui socialism și reacționarism ajunse la monstruoasa împerechere Hitler i -a
oferit virilitatea categorică a voinței lui".Demagogia poate genera un public ad-hoc, derutat și
aflat în criză de idealuri realizabile, ușor de manipulat, mai ales atunci când acesta nu aparține
unei alte lumi de valori. Persuasiunea este, totuși, fragilă și provizorie, putând să se destrame
oricând în funcție de gradul de prestigiu și, mai ales, de forța reală a oratorului în plan politic.
S-ar putea crede la prima vedere că „mulțimea inhibă": dacă ascultătorii sunt numeroși și
diverși, aceștia constituie o bază potențială de aderenți, dar și de oponenți la ideile expuse de un
anumit orator. Psihologic, unii conferențiari preferă chiar să vorbească în săli restrânse , în fața
unui public select și selectat, având impresia că „aritmetica numerelor mici" le va stimula
nemijlocit prestația. Să fie oare așa? Există, dimpotrivă, oratori care se simt în largul lor dacă

48
asistența este amplă (de pildă, reunită într -o mare piață, un stadion sau o sală de sport), dorind să
impresioneze cât mai multă lume; în consecință, numărul mare de ascultători îi stimulează. În
relația calitate/cantitate, primul parametru este hotărâtor; același orator poate fi la fel de
interesant în fața a 50 sau a 5000 de persoane, dacă este să ne limităm la publicul direct
(prezent), nu și la publicul receptor în sens mai larg (datorită cărți lor sau mass -media ). Contează
cu prioritate ceea ce el spune și cum spune și , abia după aceea, câți receptori de me saje are.
O figură marcantă a oratoriei românești interbelice a fost dr. Nicolae Lupu pe care Pamfil
Șeicaru îl caracteriza drept „un abil creator de atmosferă". Un episod din cariera sa este elocvent
pentru importanța pe care o acorda auditoriului. Într -o sesiune prelungită a Parlamentului cu
puțini deputați copleșiți de căldura verii timpurii, dr. N. Lupu cere cuvântul și vorbește aproape o
oră (vervă pamfletară; logica strânsă a argumentării; invective pline de culoare – toate acestea
dădeau discursului i mprovizat linia unei impresionante elocințe), numai că sala rămăsese
aproape goală. La final, redactorul parlamentar al ziarului „Aurora ", uimit de energia pe care
oratorul o risipise fără oprire , își permite următoarea observație: „Nu-i păcat, domnule do ctor,
să vă stricați nervii, să țineți un discurs așa de frumos în fața unei incinte aproape goale? Și mai
ales, să vă înflăcărați atâta pe căldura asta?" . Doctorul Nicolae Lupu îi răspunde , fără a mai sta
pe gânduri și a-și alege cuvintele : „Ce știi tu? Îți închipui că am vorbit pentru incintă? Dar uită –
te sus în loji, sunt 40 de țărani de la Fălciu; au venit la Cameră să mă audă. Tu nu pricepi? Toți
m-au văzut și m -au auzit cum execut guvernul și se vor întoarce la ei în sate și vor povest i. Ei
mă interesează, nu deputații ; ei mă aleg, nu cei care sunt în incintă . Habar n -aveți de politică!" .
Așadar, oratorul avea conștiința clară a distincției dintre auditoriul de jure și auditoriul de facto ,
optând pentru o raportare directă și semnificativă la acesta din urmă.

49
6. Adaptarea exerci țiului oratoric

Adaptarea oratorului comportă mai multe aspecte:
* adaptarea tematică : oratorul va trebui să -și consacre discursul – unui anumit subiect,
subordonând orice divagații sau considerații colaterale acestui scop central; niciun conferențiar
care se respectă nu va cădea în cursa greșelii, ferm sancționate de știința logicii (ignoratio
elenchi – ignorarea subiectului); nu este , însă, mai puțin adevărat că , aflat la tribună , un orator
are posibilitatea de a schimba acest subiect în mod strategic și doar temporar; pe de altă parte,
oratorul poate să acorde o anumită flexibilitate tratării, adaptând parțial tema respectivă la
profilul auditoriului.
* adaptarea geografică : oratorul ține cont de specificitatea locului în care se află,
străduindu -se prin limbaj, evocarea tradițiilor, citarea unor personalități autohtone etc. să se
apropie de acest mediu; fie că alocuțiunea este deja p regătită în termenii care onorează simultan
coordonatele de loc și de timp (hic et nunc ), fie că se aplică unele corecții sau ameliorări ad-hoc
chiar în decursul exercițiului retoric.
* adaptarea psihologică : este dificilă anticiparea deplină a auditoriului real, a fondului
său afectiv și comportamental, a stării de atenție/predispoziție la momentul prezentării
discursului; oratorul are în față nu un public inert, lipsit de identitate și de personalitate, ci, de
cele mai multe ori, un public care poate contribui fie la înnobilarea unei prestații retorice, fie la
erodarea iremediabilă a acesteia.

6.1. Adaptarea tematică
În privința adaptării tematice, se presupune că un orator experimentat va fi în măsură să
abordeze subiectul anunțat în prealabil, menținându -se în perimetrul acestuia, de la exordiu până
la perorație . Adaptarea sa implică, însă, mai multe elemente: paralel cu raportarea la temă,
oratorul trebuie să se raporteze la profilul profesional al publicului; este vorba, de regulă, de un
public avizat (care cunoaște în linii generale tema, dar așteaptă cu interes viziunea
conferențiarului). Oratorul are la dispoziție două variante: i) să țină o cuvântare relativ neutră,
axată pe tema anunțată, dar f ără luarea în considerare a specificității auditoriului; ii) să
vorbească pe marginea subiectului, dar într -un limbaj cât mai apropiat de profesiunea
predominantă a ascultătorilor săi.
Exemplificăm prin unele situații oratorice legate de oratorul -diplomat Nicolae Titulescu:
i) Când vorbește în fața ziariștilor despre problematica Balcanilor (în discursul prilejuit
de deschiderea Conferinței constitutive a „Presei Înțelegerii Balcanice" – București, 11 iunie

50
1936), Titulescu adaptează tema alocuțiunii la ro lul care revine presei și jurnalistului și susține
o cuvântare cu privire la Înțelegerea Balcanică din perspectiva presei. Câteva pasaje sunt
edificatoare în această privință:
– „Pentru că, atâta timp cât acordurile politice nu sunt sprijinite prin acordur i de presă,
destinate să le dea actualitatea de la zi la zi, pentru că atâta timp cât acordurile politice nu sunt
chemate să participe la viața politică a națiunilor care sunt interesate de ele, pe calea acestui sine
qua non al vieții moderne care este ziarul, ele pot reprezenta documente prețioase, pot constitui
combinații ingenioase, dar nu sunt în definitiv decât construcții abstracte".
– „…atâta timp cât un acord politic n -a fost adoptat de presă, el poate fi cel mult un
superb plan de arhitecți! C onstrucția rămâne de făcut!"
– „…și cum nu există o creație continuă în care lucrătorul, inspirându -se din ceea ce a
realizat în parte, să nu devină, la rândul său, arhitect pentru tot ceea ce -i rămâne de făcut,
reprezentanții presei sunt adevărații cola boratori ai autorilor unei înțelegeri politice".
ii) Titulescu face o adaptare tematică atunci când se adresează doctorilor în discursul
rostit la Societatea Medicală a Litoralului Mediteranean (Cap Martin, 11 aprilie 1937):
– Introducerea în problematica păcii se face în termenii medicali pacient/doctor: pacientul
oamenilor politici se numește Lumea, mult mai complexă și mai dificil de vindecat decât
bolnavii obișnuiți. Dacă medicii reușesc să vindece bolnavii, nu se poate răspunde „tot așa de net
și de o norabil" la întrebarea dacă conducătorii statelor reușesc să lupte împotriva răului politic și
să vindece pacientul generic , adică Lumea care îi înconjoară.
iii) Aflat la Bordeaux, la invitația Asociației Mutilaților și a Foștilor Combatanți (27
iunie 193 7), Titulescu se apropie afectiv de cei cărora le vorbește, făcând un bilanț impresionant
al evenimentelor, prin intermediul unei metafore legate nemijlocit de viață – cea a sângelui:
– „Acum 19 ani, sângele curgea la noi, dar eram cu toții stăpâniți de cr edința, de acea
credință într -o Lume Nouă care trebuia să se nască și în care trebuia să domnească dreptatea, în
care Idealul își va putea arăta cu mândrie exigențele, în care omul va fi mai mult frate omului
decât a fost în trecut".
– „Astăzi, sângele nu curge la noi, dar ne temem în fiecare clipă ca nu cumva să ni se
ceară un nou sacrificiu ; ba mai mult, un val de oboseală a pus stăpânire pe spiritele noastre în
asemenea măsură încât ziua de mâine nu mai reprezintă pentru noi o promisiune, ci o scadență ai
cărei debitori vom fi".
iv) Prezența într -un mediu academic precum cel al Universității Comenius din
Bratislava, la 19 iunie 1937 îi oferă lui Titulescu prilejul de a vorbi despre simbioza dintre
activitatea sa politică și activitatea științifică:

51
– „Modul în care mi -am dus activitatea politică mi -a permis să nu rup niciodată legăturile
ei cu activitatea mea științifică… în domeniul politic am transpus întotdeauna comandamentele
științei, iar în domeniul științific, am transpus întotdeauna,la fiecar e pas din cariera mea politică,
comandamentele experienței așa cum mi le înfățișa viața".
v) Vorbind la Londra (21 mai 1929) în fața membrilor Societății Internaționale de
Filologie, Științe și Arte Frumoase, Titulescu își orientează tematic discursul :„Pol itica și pacea"
către misiunea ce revine lucrătorilor din zon a spirituală:
– „Aici istoricii, filologii, sociologii și moraliștii sunt chemați să contribuie, să explice
umanității – biata locomotivă alergând pe șinele sale – mecanismul propriei funcționări".
– „Dacă înainte de război, ca regulă generală, oamenii de stat întâlneau doar oameni de
stat, după război și datorită Societății Națiunilor, nu există om politic care să nu aibă prilejul,
dacă dorește, să întâlnească specialiști din orice dom eniu al științei, să se bizuie pe lumina
necesară a cunoștințelor lor, să mediteze asupra avantajelor pe care le poate obține din aceste
cunoștințe pentru înfăptuirea misiunii sale politice".
– „Recunoscută ca un factor internațional, știința trebuie să ge nereze o cooperare
intelectuală sistematică și permanentă".
vi) O adaptare tematică a oratorului Titulescu regăsim și atunci când acesta susține o
conferință în Camera Comunelor din Londra (9 iunie 1937):
– „În ceea ce mă privește, aș dori să vă spun că mă simt ca acasă în atmosfera Stângii și a
ideilor pe care le reprezentați… După terminarea războiului, am încercat să pun în practică
idealurile mele de stânga , pe care nu am încetat să le slujesc. Și așa mi -a venit ideea de a forma
capitalul asociat în România".
Schimbarea de context ține nemijlocit de fondul de abilități ale oratorului care poate avea
pregătită o alocuțiune -cadru pe marginea unei anumite teme. Dacă se schimbă profilul/statutul
receptorului colectiv, uniformitatea tematică nu mai este p roductivă, iar oratorului îi revine
misiunea de a opera modificări le și adaptări le cuvenite :
a) adaptarea formei (ponderea unor citate străine, utilizarea unor termeni de
specialitate);
b) adaptarea stilului (prezența unor figuri retorice, cultivarea frazei scur te, adresarea
direct ă);
c) adaptarea duratei (după caz, reducerea sau prelungirea alocuțiunii);
d) adaptarea conținutului (renunțarea la unele pasaje sau, dimpo trivă, introducerea
unor texte noi).

52
Această schimbare de context nu este exclusiv dependentă de publi c; oratorul are depline
resurse în a se adapta dinamic la situații inedite , nou apărute pe baza unui material cu valabilitate
generală, elaborat a priori . Conferențiarul este cel care decide gradul de re -adaptare a cuvântării.

6.2. Adaptarea geografică
Există o regulă nescrisă a elocinței, a cărei funcționalitate apare tot mai clar în contextul
mobilității oratorilor: se țin conferințe și discursuri nu doar acasă, în fața unui public autohton,
dar și în străinătate, în medii dintre cele mai diferite: par lamentar; academic; artistic; științific;
diplomatic. Oratorul – pentru a deveni interesant – trebuie să se raporteze la coordonatele de
spațiu, iar resursele de care dispune în această privință sunt practic inepuizabile.
Marii oratori ai lumii au fost con știenți că limbajul reprezintă o „poartă de intrare ” către
inimile și cugetele celor care îi ascultă. Atunci când limbajul părea a fi o barieră în calea
percep erii colective a unor mesaje lansate de către orator i, aceștia se străduia u cu abilitate și
talent să transforme obstacolul în tr-o “punte ” a înțelegerii.
În cele ce urmează , vom exemplific a această idee esențială prin câteva modele preluate
din istoria modern ă română și universal ă a oratoriei .
– După ce susține , în iarna anului 1926 , conferin țe pe teme de istorie carpato -dunăreană
la unele universități de prestigiu din Anglia, Vasile Pârvan avea să constate cu firească
satisfacție intelectuală următoarele: „Trăiesc zile neuitate de intimitate științifică și omenească
cu învățații de aici… At ât la Cambridge , cât și la Londra, lecțiile au fost primite bine și, la
sfârșitul lor, după obiceiul englez, mi -au mulțumit câte doi, președintele ședințelor și un
specialist în chip cu totul măgulitor, mai ales pentru un obraznic ca mine care le maltratase în
așa hal limba lor. Profesorul de istorie antică de la Cambridge a făcut chiar un raport sindicilor
de la «University Press » să-mi tipărească lecțiile în splendida colecție a Universității." În același
an, după mai multe lecții susținute la Ro ma în limba italiană, profesorul Pârvan conferențiază în
limba franceză despre Dunărea română la Sorbona/Paris în celebrul amfiteatru Richelieu . A
doua zi îi scrie unui prieten: "Francezii mi -au făcut o primire cum n -am avut până acum
nicăieri… lecție l a Sorbona cu un auditoriu foarte distins (o mulțime de profesori și membri ai
Institutului) și sute de ascultători, deși era grevă de 1 Mai și nu se putea circula ."
– Activitatea academico -oratorică a lui Nicolae Titulescu s -a înscris sistematic în
coordon atele universalității lingvistice ; acesta își rostea impecabil alocuțiunile în limba țării în
care se afla:
* la Paris sau Bordeaux , vorbea în limba franceză;
* la Berlin , opta pentru limba germană;

53
* la Londra, Cambridge sau Oxford , mijlocul de exprimare era limba engleză.
Aceste atitudini indicând o anumită „curtoazie lingvistică" nu puteau decât să
impresioneze asistența. Ele aveau o finalitate directă în planul înțelegerii mai aprofundate a
conținutului conferinței ; în al doilea rând, rețineau de la început atenția auditoriului, reducând
dista nța spirituală față de orator.
Generând o destindere binevenită, Titulescu își permitea uneori „destăinuiri publice" în
legătură cu limba în care încerc a să vorbească și care nu era, totuși, cea maternă. Numai că
surpriza auditoriului, după aceste „avertismente" și presta ția propriu -zisă a oratorului, avea să
fie enormă, iar impresia de respect și considerație să se amplifice substanțial (de facto, însă,
Titulescu se descurca în câteva limbi străine la fel de bine ca în limba română ).
În discursul rostit în limba engleză la Universitatea din Cambridge, Titulescu își
inaugurează considerațiile cu câteva remarci menite „să avertizeze" de la început auditoriul în
legătură cu limba străină pe care urmează să o utilizeze : „Mărturisesc că am avut unele ezitări să
primesc amabila invitațiun e de a vorbi azi în fața dumneavoastră… sunt chemat să fac timp de o
oră, în limba engleză, o conferință în stil universitar. Grea încercare pentru cineva care ac um
câțiva ani nu cunoștea o vorbă din limba lui Shakespeare și risca să moară de sete pentru că nu
știa cum se cere pe englezește un pahar cu apă!". Continu ă în aceea și not ă:„Pentru a învinge
această ezitație și a -mi da curaj, m -am gândit la multe lucruri încurajatoare. Între altele, mi -am
spus: la Cambridge, lumea trebuie să aibă spiritul internațional. Ei vor fi voioși să impună
urechilor lor un sacrificiu egal cu acela ce i mpun eu gurii mele și astfel, ca buni oameni de
știință, să aibă satisfacția de a constata că, o dată mai mult, legea compensațiunii universale a
operat!".
Similar – dar de această dată în Camera Comunelor – oratorul român își începea discursul
din 3 iunie 1937 cu aceste cuvinte: “Dau dovadă astăzi de unul dintre cele mai mari acte de curaj
din viața mea! Mă adresez membrilor Camerei Comunelor în limba engleză fără a ști engleza.
De aceea, primele mele cuvinte vor fi acelea de a vă solicita mgăduința. Dar, întrucât cunosc
foarte bine poporul britanic, nu vă voi cere îngăduința bazată pe spiritul creștin al milei, ci aceea
bazată pe firea poporului britanic, o fire pe care eu însumi am simțit -o."În aceea și alocu țiune,
Titulescu declara : „Cineva m -a întrebat într-o zi: «Care este deosebirea dintre un francez și un
englez?». I -am spus că răspunsul e foarte simplu. Dacă vei face cea mai mică greșeală când te
exprimi în franceză, francezul îți va spune cu severitate: «Cum e posibil să nu știi asta?». Pe de
altă p arte, când bâiguiești câteva vorbe în engleză, englezul îți va spune: «Ce frumos! Știți
asta!» ”.

54
Un om politic de talia lui Anthony Eden se simțea obligat s ă afirme : „Orice traducțiune
neputând decât să strice frumusețea acestui discurs (al lui Titulescu – n.n.), cer Consiliului ca,
împotriva uzanțelor, să renunțe la ea". Au fost, de asemenea, cazuri precum cel din Camera
Comunelor în anul 1937 când parlamentarii englezi, de -a dreptul vrăjiți de elocința diplomatului
român, au cerut lui Titulescu să repete discursul rostit în limba engleză!
Cine răsfoiește paginile „Politicii externe a României (1937 )" va găsi câteva însemnări
interesante cu privire la relația dintre autorul c ărții, Nicolae Titulescu și limba engleză. Astfel,
autorul mărturisește că a avut, pur și simplu, norocul de a nu fi cunoscut această limbă atunci
când a fost numit, de către Take Ionescu, ministru plenipotențiar la Londra. Pe de altă parte,
evita să vorbească în franceză, căci știa că „britanicii preferă cea mai precară limbă engleză –
celei mai bune limbi franceze", așa că și -a început cariera diplomatică la Londra prin… tăcere!
Avantajele acestei stări de fapt au fost, însă, enorme: marele diplomat, potrivit propriilor
declarații, a învățat lim ba engleză simultan cu asimilarea mentalității engleze. De aceea, când
vorbește la Oxford, Cambridge sau Londra, Titulescu trece cu ușurință nu doar peste barierele
lingvistice, dar și peste barierele de spiritualitate și de percepție!
Tot prin intermediu l limbii engleze, marele orator român a reușit – atunci când se afla în
America – să genereze, în ciuda unor obstacole de imagine, admirația unanimă. Savel Rădulescu
își amintește că la un moment dat Titulescu s -a găsit în fața unui auditoriu american osti l din
cauza unor dezordini întâmplate chiar atunci în România; primit la început cu multă răceală,
oratorul a știut – prin expunerea sinceră și convingătoare – „să lase, după cuvântarea sa, o
atmosferă bună pentru țară."
Impresii excelente făceau discursur ile titulesciene și în perimetrul spiritualității franceze.
Același Savel Rădulescu remarca: „L -am auzit în Franța. Era strălucitor. Toată formația sa, tot
fundamentul culturii sale de stil francez, toată admirația sa pentru măiestria tradițională a
elocin ței franceze păreau că se reflectă și strălucesc în expunerile sale." Vorbind la Geneva, un
orator remarcabil de talia lui Aristide Briand lansa colegilor săi diplomați următorul îndemn:
„Veniți să -1 ascultați (pe Titulescu – n.n.) dacă doriți să învățați de la un mare maestru al
mânuirii cuvântului ce înseamnă puterea oratoriei franceze." La rândul său, un cunoscut
comentator de politică externă, Henri G éraud, care apărea în paginile ziarelor sub pseudonimul
Pertinax , a oferit lui Titulescu o carte proprie privind acordurile de la Latran dintre Vatican și
Regatul Italiei cu următoarea dedicație: „Unuia dintre cei mai mari oratori de limbă franceză."
După moartea lui Aristide Briand, nu o dată presa internațională 1 -a consacrat pe T itulescu
drept cel mai mare orator de limbă franceză în viață. „Parlamentarii români și francezi l -au
invidiat deopotrivă pentru măiestria cu care își rostea discursurile liber în principalele limbi

55
europene – remarca Robert Deutsch – iar elita diplomației de la Societatea Națiunilor a încercat
adeseori sentimentul satisfacției de a avea în mijlocul ei pe acest maestru al elocinței, dar și
sentimentul chinuitor al geloziei".
Un stenograf al epocii, cunoscut el însuși ca un om de vastă cultură, mărturisea că
discursurile lui Titulescu – în limba română sau în limba franceză – erau extrem de greu de
reținut; dificultatea consta nu în viteza exprimării, ci în vocabularul extrem de bogat și în
cuvintele rar întrebuințate în fraze limpezi, dar original construite . Titulescu a reușit să se
impună încă de la primele sale discursuri „prin eleganța și frumusețea cuvântului vorbit".
Dar oratorul Titulescu știa să impresioneze profund asistența și atunci când aceasta era
alcătuită din românii de dincolo de granițe. Deplasându -se în America, el a vorbit în cadrul unei
întruniri a ardelenilor de la Detroit, într -o „improvizație scânteietoare" (sintagma aparține lui
Savel Rădulescu). Prietenul său de -o viață avea să scrie: „Nu voi uita entuziasmul și emoția
publicului când Titulescu, cu meșteșugul artei sale, le -a mărturisit că nu avea impresia de a fi
trecut Oceanul Atlantic spre a ajunge la dânșii, ci Carpații, căci se află în Transilvania!"
Mahatma Gandhi povestește despre participarea sa la o conferință pen tru campania de
recrutare (era în primul război mondial, iar India se afla încă sub dominație engleză). Cere
permisiunea să vorbească în limba hindi; autoritățile engleze sunt de acord, dar îi solicită să
vorbească și în engleză: „Nu aveam de făcut un speech. Am spus doar o frază pe marginea
subiectului: «În sensul deplin al responsabilității mele, cer să sprijiniți rezoluția!». Mulți m -au
felicitat pentru că am vorbit în hindi. Aceasta era – spuneau ei – prima împrejurare din memoria
vie a oricui când s-a vorbit în hindi la o asemenea adunare". Mahatma Gandhi nu ezită să
exprime răspicat , în cartea sa autobiografică , sentimentul de grea încercare prin care trecuse în
acele momente: „Felicitările primite și descoperirea că eram primul care vorbea în hindi la o
adunare în prezența Vice-regelui mi -au rănit mândria mea națională. Mă simțeam că mă restrâng
în mine însumi. Ce tragedie că limba țării trebuie să fie un tabu în reuniunile ținute în țară ,
pentru activități legate de țară și că o cuvântare în hindi, rostit ă de un individ rătăcit ca mine ,
trebuie să fie un motiv de felicitări!"
Într-o altă împrejurare, aflat la Punjab, Mahatma Gandhi vorbește la o adunare compusă
în principal din musulmanii din Nord; mărturisește că se simțea neajutorat în găsirea celo r mai
potrivite cuvinte în limbile hindi sau urdu: „Mai vorbisem în urdu la Liga Musulmanilor din
Calcutta, dar numai pentru câteva minute , iar cuvântarea intenționa să fie doar un ape l
sentimental către auditoriu". De această dată, la Punjab, dimpotrivă, asistența era una critică –
dacă nu chiar ostilă – dar oratorul își propusese să o convingă: „Nu mă aflam, desigur, acolo
pentru a ține o alocuțiune impecabilă, fără erori într -o limbă curată urdu precum cea a

56
musulmanilor de la Delhi, ci pentru a -mi preze nta în fața adunării propriile opinii într -o hindi
discontinuă, așa cum o puteam stăpâni". După mărturisirea sa, reuniunea a fost un succes,
dovedind faptul că „hindi-urdu, singure, ar putea deveni lingua franca a Indiei". Gandhi face
apoi următoarea remarcă: „Dacă vorbeam în engleză, nu aș fi putut produce impresia pe care am
generat -o asupra auditoriului".
Un alt resort al adaptării geografice – pe lângă cel preponderent semantic – îl constituie
folosirea unor citate celebre , preluate din gândirea unor personalități locale, de referință pentru
istoria spirituală a țării în care oratorul își susține discursul.
– În conferința prezentată , în limba germană , în Reichstag/ Berlin la 6 mai 1929,
Titulescu introduce două referiri la:
* Friedrich Schiller („Omul politic să plece urechea la cuvintele spuse de nemuritorul
Schiller: «Să ne folosim de facultatea pe care o avem de a parcurge din nou, în sens invers,
grație rațiunii, drumul pe care ne poartă natura; să tran sformăm opera necesității în opera liberei
voințe; să ridicăm necesitatea fizică la rangul de necesitate morală».” );
* Immanuel Kant („Este interesant de relevat faptul că această concepție actuală a
comunității internaționale se apropie în unele privințe de cea schițată de către Kant în al său
<Eseu asupra păcii perpetue , în care demonstrează că pacea nu poate fi întemeiată pe un stat
unic, ci pe o asociație de state libere.” ).
– În discursul rostit la Universitatea Comenius din Bratislava la 19 iunie 193 7, Titulescu
îl citează pe marele pedagog slovac: „Oh, biet om de rând! Să -mi fie permis să -ți iau apărarea
cel puțin aici, la Universitatea marelui Comenius, în numele principiilor ce stau la baza filosofiei
sale: «Școala trebuie să fie o uzină de omenie, iar oamenii, fără deosebire de clasă sau de sex,
trebuie să fie educați cu privire la orice subiect care le este necesar pentru a trăi și pentru a
obține îndurarea» ".
– Aflat la Societatea Națiunilor de la Geneva, după încheierea unei reuniuni, Titulescu se
apropie de Lucian Blaga, aflat pe coridor într -o discuție, spunându -i: „Ascultă, Blaga, ai auzit
adineauri discursul lui Stresemann? A dat un citat din Goethe! După amiază vreau să -i dau
replica. Să-mi cauți, tot în Goethe, un text care să cuprindă ide ea aceasta. Imposibil să nu se
găsească în Goethe și această idee!" Blaga evocă mai departe acest episod: „M -am dus
numaidecât în Biblioteca Ligii, am răsfoit, ca ursul din anecdotă, prin operele lui Goethe, vreo
câteva ore. N -am găsit textul, problematic de altfel, de care ar fi avut nevoie Titulescu spre a
răspunde lui Stresemann, ministrul de externe al Germaniei… ; totuși, răspunsul dat de Titulescu
lui Stresemann a fost suficient de strălucit,chiar fără citatul olimpic".

57
Doi vorbitori la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), Vasile
Goldiș și Episcopul Caransebeșului, Mir on Cristea, ofereau asistenței anumite citate din
discursul ținut de un alt strălucit fiu al Ardealului, Simion Bărnuțiu, în anul 1848:
* cuvântarea lui Vasile Goldiș : „Adevăr a grăit Bărnuțiu în epocalul său discurs rostit în
Catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848, zicând: «Dacă nu -și poate închipui cineva
greutățile ce le sufereau iudeii de la faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal» ".
* cuvântarea lu i Miron Cristea : „… n -am uitat nici pe o clipă admoniția de la 1848 a
marelui Bărnuțiu: «Și cu cât vor învăța mai mulți români la școli străine, cu atât va pierde
națiunea mai mulți fii ». Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul no stru".
Utilizarea contextuală a citate lor pe parcursul unui discurs are trei funcții majore:
i) exprimă un gest de curtoazie și de respect la adresa g azdelor și a țării amfitrionului;
ii) oferă resurse suplimentare în direcția captării atenție i auditoriului, mobilizându -1
afectiv pentru receptarea altor idei, în funcție de prioritățile și preferințele oratorului;
iii) indică orizontul de cultură al celui care susține discursul, mai ales atunci când citatele
nu sunt folosite neostentativ.
Adapta rea geografică a oratorului poate lua uneori nu forma citatelor, ci a unor referiri
de ordin protocolar la semnificația locului în care acesta își prezintă discursul (oraș; zonă; țară).
De regulă, acest gen de enunțuri este integrat preambulului/exordiulu i, dar efectul generat este la
fel de puternic și în cazul în care referirile punctuale se fac pe parcursul unei anumite alocuțiuni.
– Vorbind la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), dr. Ștefan C.
Pop, președintele Marelui Sfat Nați onal Român, își începe cuvântarea cu un omagiu adus acelui
loc de întâlnire: „Marele Sfat Național, în ședința sa din 2/15 noiembrie, a hotărât convocarea
Marii Adunări Naționale a națiunii române din Ungaria și Transilvania. De loc mai potrivit am
aflat A lba Iulia, această Meccă a neamului românesc".
– Elena Văcărescu, atunci când își susține intervenția în cadrul Întâlnirilor /Entretiens la
Madrid (3 -7 mai 1933) pe tema „Viitorul culturii", se referă în partea introductivă la două
simboluri ale Spaniei: „Ne găsim în țara în care spiritul a creat imaginea nemuritoare a lui Don
Quijote și a lui Don Juan".
– În discursul rostit la Atena, cu ocazia semnării Pactului Înțelegerii Balcanice, Titulescu
își exprima recunoștința față de străvechea Eladă: „Guvernul r egal al României… ține îndeosebi
să sublinieze contribuția importantă pe care guvernul elen a adus -o la realizarea marii opere pe
care am pecetluit -o astăzi, adică bucuria sa de a vedea că s-a ales Atena ca loc al semnării. În
adevăr, din toate națiunile europene, națiunea elenă este aceea care are cele mai intime legături

58
cu eternitatea. Astfel, un tratat semnat pe pământul elen împrumută din ambianța înconjurătoare
condiția solidității și a duratei pe care trebuie să o urmărească orice operă serioasă".

6.3. Adaptarea psihologică
Marii oratori au încercat întotdeauna să anticipeze starea de spirit și reacția auditoriului;
acest lucru s -a realizat printr -o pregătire asiduă și crearea, la nivelul conferențiarului, a unei
dispoziții pre-discurs cât mai normale, în măsură să surmonteze diverse momente neprevăzute.
Aristide Briand, cu câteva zile înainte de a se urca la tribună, se întreținea pe culoarele
Societății Națiunilor cu ziariștii întâlniți ocazional, discutând chestiuni la ordinea zilei, dar și
idei pe care se gândea să le expună în public printr -un viitor discurs. După ce afirmă că, la
Societatea Națiunilor de la Geneva, nu devine vedetă decât persoana care pronunță un discurs și
doar în momentul când acest discurs este rostit, Elena Văcărescu de scrie modul în care se
comporta marele om de stat și orator francez : Briand era de natură statică; nu avea nici agitație,
nici curiozitate ; aflat în sala de conferințe, acesta citea un ziar abia sosit de la Paris, își plimba în
jurul său ochii, dar fără pr ea mult interes, iar din când în când, ca într -un ritual, își mângâia
mustața ; ridica uneori un creion, făcând gesturile normale, banale ale delegatului care se
plictisește. “Briand închide ochii, apoi îi redeschide cu o indiferență aparentă; în realitate, el se
instruiește, instinctul său urmărește situația pe care o judecă a fi nouă și obscură". Vede mari
diferențe între asistența de la Paris și cea de la Geneva: la Paris, el cunoaște pe cel puternic și pe
cel slab din fiecare departament (regiune), din A lpii maritimi sau Maine -et-Loire; dar aici, la
Geneva, ce vor Finlanda, Haiti sau Panama? Cum, istmul are un delegat? De ce Hondurasul este
așa de aproape de China? “Briand studiază și se reculege." – conchide Elena Văcărescu în
memoriile ei diplomatice.
Un comportament pre -discurs similar avea Nicolae Titulescu; acesta se întreținea ore în
șir cu prieteni și colaboratori apropiați sau studia adânc la ceasurile nopții, într -un dialog intim
cu sine însuși, înaintea unei intervenții importante de la tribuna So cietății Națiunilor. Titulescu –
potrivit mărturisirilor făcute de Savel Rădulescu – simțea publicul în fața căruia vorbea: „din
expresia ascultătorilor, a fluidului ce stabilea, el știa să -și modeleze rostirea și să -și acorde
inflexiunea sau gestul". Însuș i oratorul spunea într -unul din discursurile prezentate în Parlament:
„dacă cuvintele au așa de mare vrajă, e că poartă în ele bucăți din sufletul acelora care le rostesc,
bucăți din sufletul pe care oratorul și -1 rupe și îl împrăștie ca să ajungă, fie măcar pentru o clipă,
la deliciul suprem care se cheamă comuniunea desăvârșită cu ceilalți".
Petre P. Carp își construia dispoziția pre -discurs la nivelul propriei gândiri; se mândrea
chiar că întreaga pregătire a cuvântărilor sale era una pur ideală: „În fiecare dimineață, după ce

59
mi-am sfârșit toaleta, mă întind pe canapea și timp de un sfert de ceas îmi fac , pentru tot restul
zilei, și toaleta mintală. Atunci ș i așa îmi concep discursurile".
Reușita unei prestații retorice depinde în mare măsură de efortul de adaptabilitate pe care
oratorul și -1 asumă deliberat. Legătura cât mai normală cu auditoriul presupune î nțelegerea și
depășirea unor bariere de natură psihologică, generate nu numai de nivelul intelectual al
oratorului , dar mai ales de „zestrea sa afectivă". Pentru a fi în măsură să transmită stări
emoționale, vorbi torul însuși trebuie să se afle temporar în tr-o asemenea stare. În cursul de
retorică, scris la începutul secolului al XlX -lea, Simeon Marcovici considera următoarele:
„Dovezile deslușesc și luminează pe ascultător, iar patimile îl târăsc, îl subjugă și îl fac să
îmbrățișeze ideile și sentimentele noastre, întocmai ca și când ar fi chiar ale sale…Patima are o
deosebită influență în meșteșugul de a îndupleca. Un om pătimaș este mai totdeauna elocvent; el
împărtășește, printr -o puternică simpatie, sentimenturile la cei ce -1 ascultă; mișcările și chiar
căutările lui sunt înduplecătoare".
În anumite situații, prin intermediul unui feed-back (conexiune inversă ), simpla prezență
a auditoriului generează un grad sporit de subiectivitate din partea oratorului care încearcă să se
adapteze la exigențele celor ce îl ascultă. În „ Scrisorile către Duiliu Zamfirescu " (octombrie
1890), Titu Maiorescu expune un scenariu de acest gen: un anumit conferențiar la Ateneul
Român vrea să vorbească despre Eliad (Ion Heliade Rădulescu – n.n.); el are de ales între o
„subiectivitate curat -omenească" (prezentarea „limpede și cinstită numai a impresiilor produse
asupra sa de operele și figura lui Eliad") și „o subiectivitate în înțeles mai restrâns, defavorabil"
(prezentarea unor „impresii piezișe, egoist -profesionale, î n afară de obiectul Eliad."). De pildă,
vorbitorul crede că „în auditoriu se află cucoane încântate de Eliad, cărora n -ar vrea să le
displacă". În consecință, acesta „își drege fraza după gustul lor" . Dacă respectivul conferențiar se
gândește cum să captiv eze auditoriul „cu vibrări de coarde populare, cu vreo declamație
patriotică, vreun compliment la puternicii zilei, vreo fioritură pentru gingașele domnișoare etc.",
atunci impresiile sale vor fi „falsificate cu alte gânduri egoist -subiective, cu vanitatea de a plăcea
cucoanelor, de a linguși pe puternici, de a -și înlesni el cariera vieții sale… tot lucruri eterogene
de obiect". Vedem în această atitudine o adaptare negativă a oratorului la auditoriu, atunci când
locul unei abordări obiective îl ia subiec tivismul determinat de o supraestimare a exigențelor
unei asistențe, insuficient monitorizată în plan psihologic de către vorbitor. „Scenariul
domnișoarelor", invocat de Titu Maiorescu are deplină relevanță în sensul existenței, în unele
cazuri, a unor seg mente nesemnificative de public, care pot afecta demersul oratoric în substanța
mesajelor sale. Efortul de obiectivitate al vorbitorului presupune o detașare conștientă –
anticipativă sau realizată instantaneu – de conotațiile subiective ale unui anumit au ditoriu (ale

60
unor părți ale sale) prin menținerea permanentă, pe primul plan al expunerii, a firului logic și
fondului informațional, construite în baza unei suspendări metodologice temporare a altor fapte
fără însemnătate pentru prestația oratorului.
De a rta oratorică ține și efortul unui vorbitor de a risipi propriile complexe față de
auditoriu într-un gest de preocupare realistă de a nu subestima asistența, dar nici de a o
supraestima în detrimentul său. Așa procedează Nicolae Iorga, într -un discurs parl amentar rostit
la 23 noiembrie 1907 pe care îl începe cu următoarele cuvinte: „Onor, Cameră, n-am pretențiunea
ca, vorbind de la această tribună, să creez un curent ce sunt sigur că nu -1 voi crea și nu voi
schimba părerile nimănui. De lucrul acesta sunt sigur de la început… întâi, mi s -a spus foarte
cavaleresc, de la începutul carierei mele parlamentare, că mă găsesc înaintea unui areopag foarte
dificil și care nu seamănă deloc cu acela pe care -1 am de obicei. Mi s-a spus că sunt o bișnuit să
vorbesc înaintea acelor tineri sălbatici care se numesc studenți sau înaintea unui auditoriu
inferior care se adună la conferințele științifice; și astfel, când voi veni în Parlament, voi fi fără
știință de rostul frumos, fără putință de a-mi exprima ideile cum se cuvine și mă va întâmpina un
dezastru." N.Iorga continuă: „Am primit această înștiințare cu un zâmbet; nu am venit aici ca să
fac impresiune; nu suntem o ceată de cabotini sau snobi care trebuie să arătam care dintre noi are
mai mult ta lent de a născoci, de a spune într -o formă subțire lucruri dezagreabile pentru
adversari, chiar dacă ele constituie o calomnie și o nedreptate și dacă nu au nicio legătură cu
binele țării…Domnilor, fiecare dintre domniile voastre aveți o forță mai mare d ecât mine prin
faptul că faceți parte dintr -un partid.Situația mea nu este de aceeași natură; eu nu reprezint decât
un curent în opinia publică, reprezint pe aceia care nu fac politică, deși sunt patru milioane în
populațiunea țării… Dacă lucrurile sunt așa, se poate întâmpla ca eu să fiu mai tare decât cum se
pare și se poate întâmpla ca domniile voastre să fiți cu mult mai slabi decât aparența".
Discursul la care ne referim are perorați a construit ă pe relația cu publicul din perspectiva
celui c are le-a vorbit până atunci. Oratorul Nicolae Iorga spune: „Acum, domnilor, mai am un
singur cuvânt de spus și am încheiat. Întâi, v-am făcut o impresiune rea, nu am obiceiul vorbirii
în Parlament; sunt profesor deprins a vorbi cu studenți i sau conferențiar deprins a vorbi cu un
public care are, pe drept sau pe nedrept, simpatii pentru mine. Nu sunt, prin urmare, orator
deprins a vorbi în Cameră. Veți fi zis atunci ce veți fi zis: acum, după ce voi încheia, veți zice ce
voiți a zice. Îngădui ți-mi, însă, a face o comparație. Eu sunt un naiv, un poet care își are, totuși,
legături cu realitatea istorică pe care o știe tot așa de bine. Eu merg, cântându -mi cântecul pe
lângă marile curți care sunt așezate de o parte și de alta a drumului…" După ce mărturisește (în
mod strategic) că nu are abilitatea de a vorbi în fața parlamentarilor, oratorul atacă printr -o
ultimă frază care va pune auditoriul la grea încercare: „Vă pot cere o singură favoare: numai

61
aceea că, dacă vi se pare că ce am spus eu me rită un răspuns din partea domniilor voastre – din
partea neamului nostru voi primi la timp răspunsul care mi se cuvine – dacă credeți că mi se
cuvine un răspuns înaintea domniilor voastre, vă rog să îmi opuneți un om cu cultura mea și, mai
ales, cu curățe nia mea morală". Când voci din sală dau replica : „N-avem.", Nicolae Iorga le
răspunde doar prin două cuvinte pe care numai prezența de spirit a unui mare orator le putea
pronunța: „Lăsați gluma!"
Memoriile criticului Eugen Lovinescu îl prezentau – din pers pectiva începutului de veac
XX – pe tânărul orator Nicolae Iorga ca pe „un vorbitor de un debit uimitor, în ton minor și
familiar, cu o putere remarcabilă de însuflețire; era un animator: iată caracterizarea cea mai
potrivită acestei specii de oratorie". C omparativ cu Titu Maiorescu, cel care își dramatiza
cuvântarea printr -o excelentă modulare și o mimică expresivă, „Iorga nu avea nici modulare,
nici gesturi; uriașa pânză a vorbelor lui nu era pusă în valoare prin accent; imobile, mâinile nu
sculptau înțel esul cuvintelor în mirarea auditoriului ce auzea și vedea, în același timp, fraza
bătrânului orator (Maiorescu – n.n.) ". Dramatismul lui Iorga nu venea din acțiunea sa oratorică
din afară, ci dinăuntru; prin monotonia imensului debit verbal, simțeai „sufl etul ce se zbate și
pasiunea ce se frământă".
Într-o evocare a personalității oratorice a lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian scria
următoarele: „Sunt unii oameni destinați să comunice cu tinerii prin anumite valori pe care le
realizează viața lor, prin anum ite sensuri de gândire sau de sensibilitate pe care le exprimă
scrisul lor. Înțelegerea între generații este aproape totdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa
de generozitate a bătrânilor și din excesul de fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei , este o
incapacitate reciprocă de a se înțelege… Oamenii care pot birui aceste eterne rezistențe sunt
puțini. A vorbi tinerilor, a -i înțelege și a te face înțeles de ei este un lucru dificil și rar… Trebuie
să fie cineva purtătorul unui mesaj personal, purtătorul unor experiențe capabile să lumineze nu
numai propria sa viață, ci și viața celorlalți, trebuie să trăiască el însuși o dramă de idei sau de
pasiuni pentru ca glasul său să treacă d incolo de sine, către ceilalți".
În același plan al psihologiei oratorice, apelăm la un pasaj memorialistic aparținând lui
I.G.Duca și având ca subiect pe oratorul Petre P.Carp: „… într -o zi, mă plimbam prin coridorul
circular al Camerei, când mă întâlne sc cu Carp. «Ce faci, Duca?». «Ce să fac, coane Petrache,
am ieșit că nu mai pot asculta pe… (mi se pare că la tribună vorbea Iancu Lahovari)». «De aceea ,
am ieșit și eu» și, atrăgându -mă spre fereastră, îmi zice cu tonul autoritar al magistrului ce se
adresează elevului său: «Cea mai mare parte din oameni nu pricep psihologia discursului
parlamentar. Ei cred că la Cameră trebuie să convingi ca la barou și, de aceea, îi vezi că discută,
raționează, analizează. Politica e luptă. La Parlament trebuie să afi rmi. Să dai adversarului o

62
lovitură de pumn drept în față și pe urmă să treci înainte». Și de fapt (Carp – n.n.) avea dreptate,
oratoria parlamentară trebuie să fie afirmativă, nu demonstrativă; sintetică, nu analitică. Așa se și
explică de ce la noi ca și aiurea, rareori avocații mari au fost mari oratori parlamentari".
Studierea sălii ține de abilitățile psihologice ale oratorului; la început, acesta vede o masă
informă, heterogenă și tăcută despre care are doar o serie de cunoștințe elementare și dispara te.
Oratorul își va face primul fond de impresii (public liniștit sau agitat; public emoționat sau
arogant; public cooperant sau refractor etc.); nu are prea mult timp la dispoziție și de aceea
acțiunea sa de tatonare se va desfășura simultan cu prezentare a alocuțiunii. Uneori, s -ar putea ca
vorbitorul să se înșele asupra verdictului dat, dar în cele mai multe cazuri experiența acumulată
în timp îi va permite sedimentarea unor judecăți rezonabile cu privire la profilul auditoriului.

63
7. Exordiul

Reprezin tă preambulul unei rostiri în fața unui auditoriu. Începutul discursului este un
moment important deoarece face trecerea de la tăcere la vorbire, de la non -comunicare la
comunicare. Este prima impresie pe care o produce, răspunzând sau nu unei importante l egi a
comunicării, și anume valoarea de așteptare a mesajului înaintea rostirii sale. Debutul unui
discurs trebuie să creeze o atmosferă de autentică intersubiectivitate, de dăruire din partea celui
care vorbește și încearcă să -și „formeze" publicul cu calitatea de partener aflat într -o comuniune.
Într-o formulă relativ scurtă, discursul va menționa intenția de a vorbi în acel moment și în fața
acelui public printr -o relație personalizată cu ajutorul unor trăsături ale sincerității rostirii; este
vorba de talentul de a cuceri încă de la început, de a capta bunăvoința ascultătorilor.
În opinia lui Quintilian, ceea ce în limba latină se numește exordium sau principium era
denumit de greci proemium, termen care pare mai adecvat, deoarece indică foarte clar că această
parte a unui discurs se află înaintea abordării subiectului propriu -zis. Denumirea provine de la
„cântec", dar și de la faptul că chitariștii dăduseră acest nume micilor preludii pe care le cântau
pentru a -și atrage bunăvoința ascultătorilor.Oratorii au adoptat același termen pentru a prezenta
începutul pe care îl fac înaintea discursului rostit.
Există două genuri de exordiu, așa cum acestea se regăsesc în tratatul de retorică al lui
Quintilian:
i) exordiul direct , care cuprinde invocarea nemijlocită a bunăvoinței și atenției;
ii) exordiul prin insinuare , utilizat mai ales atunci când cauza pentru care pledează
oratorul nu este suficient de demnă, fie pentru că fapta este necinstită sau dezaprobată de către
oameni, fie întrucât aparențele o dezavantajează. Exordiul de insinuare este necesar în situația în
care adversarul, prin pledoaria sa, a reușit să pătrundă în sufletul judecătorilor sau atunci când se
pledează în fața unui auditoriu obo sit și plictisit.
Scopul exordiului este pregătirea auditoriului. Majoritatea autorilor tratatelor de retorică
sunt de acord că acest scop este atins atunci când auditoriul devine binevoitor, atent și dispus să
cunoască faptele; bunăvoința se construiește de la început, dar oratorul veghează ca aceasta să se
mențină pe parcursul întregului discurs.Încrederea în sine, mani festată direct și obsedant, dă
adeseori impresia neplăcută de aroganță. Așa se explică grija oratorilor antici de a -și acoperi
„măiestria vorbirii"; ei câștigă favoarea auditoriului și prin intermediul altor mijloace cum ar fi:
exprimarea unei dorințe sau a unei îngrijorări ; recur gerea la dezaprobări vehemente ; prezentarea
unei rugăminți ș.a.

64
În procesele judiciare, atenția auditoriului poate fi menținută, dându -i impresia că nu va
fi reținut mult timp și că oratorul nu va vorbi în afara cauzei, săvârșind a cea eroare care în logică
se cheamă „ignorarea subiectului" / ignoratio elenchi . Același efect pozitiv îl are indicarea clară
și succintă a esenței cauzei în care judecătorii urmează să se pronunțe (a se vedea exordiile din
operele lui Homer și Vergilius). Exordiul trebuie să fíe în esența sa o enunțare, nu o expunere:
oratorul indică doar despre ce va vorbi, fără a insista asupra situației detaliate care s -a petrecut.
Un model de exordiu – pe care Quintilian îl considera a fi ideal în pregătirea oratorilor –
este cel din discursul lui Cicero, intitulat : „Pro Cluentio ”: „Am observat, judecători, că întreaga
cuvântare a acuzatorului este împărțită în două părți: una mi -a făcut impresia că se bazează și are
toată încrederea în defavoarea care a însoțit de mult judecata adusă de Iunius; cealaltă abia
atinge – din simplă obișnuință, încă timid și neîncrezător – chestiunea otrăvirii, deși pentru ea s -a
constituit acest complet de judecată conform legii".
Numeroși r etori antici au semnalat următoarele vicii princip ale ale exordiilor ,
recunoscând că acestea sunt folosite foarte des în pr actica oratorică:
* exordiul vulgar – convine mai multor cauze;
* exordiul comun – îl poate folosi și adversarul;
* exordiul transferat – poate fi schimbat de către adversar.
În privi nța plasării sale, orice exordiu răspunde regulii retorice de a se afla la începutul
unui discurs sau al unei pledoarii; uneori, este posibil ca rolul exordiului să fie îndeplinit de o
altă parte a pledoariei în desfășurare.
Din perspectiva exordiului,un orator trebuie să ia în considerare o multitudine de aspecte
cum ar fi: ce are de spus; în fața cui va vorbi; pentru cine anume; împotriva cui; în ce
împrejurări; în ce loc; ce dorește în mod deosebit; de ce se teme etc. De asemenea, este necesar
ca exordi ul să fie moderat în aprecierile formulate, în modul de compunere și în tonul
exprimării, deoarece – așa cum susține Quintilian – nici chiar în cel mai sigur proces nu trebuie
să apară prea mult sentimentul încrederii în succesul personal; judecătorul ap roape că urăște
siguranța de sine a pledantului.
În retorica antică, se recomanda, în același timp, evitarea, în exordii, a cuvintelor
neuzuale, a metaforelor prea îndrăznețe, a arhaismelor ieșite complet din circuitul lingvistic, a
licențelor poetice .Fără îndoială, asemenea elemente ar putea deveni productive în planul
persuasiunii numai după cucerirea ascultătorilor, “când sufletele lor au fost câștigate și
încălzite.”(Quintilian). La aceste cerințe se adaugă ideea privind o eventuală criză de inspira ție
ori de exprimare în prezentarea exordiului, care ar putea avea efecte negative nedorite, tot așa

65
cum “cel mai rău cârmaci este acela care izbește de mal corabia în care te afli chiar la momentul
plecării din port”.
Exordium ex abrupto / exordiul brusc este un gen aparte care se regăsea în portofoliul
marelui orator Cicero .Este de notorietate în acest sens textul interogativ, rostit la 6 noiembrie,
anul 87 B.C. în Senatul roman, prin care Cicero îl acuza pe Catilina de conspirație împotriva
Republicii: “ Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?/ Până când vei abuza,
Catilina, de răbdarea noastra?”. La scurt timp, Catilina a fost judecat și a primit sentința capitală,
iar Cicero a fost considerat salvatorul țării, conferindu -i-se titlul onorific Pater Patriae .
În general, exordiile au o dublă menire: prezentarea succintă a subiectului care urmează a
fi abordat și pregătirea auditoriului în această privință; totuși, în cazul unui exordium ex abrupto ,
intervine element ul suplimentar al surprizei, p ublicul fiind mobilizat în așteptarea cu interes a
cuvântării respective. Aparent improvizat, acest gen de exordiu este de facto pregătit dinainte de
către oratorul care a ales o asemenea introducere sintetică, dar persuasivă.

66
8. Rostire și discurs

Termenul latinesc rostrum (= bot; cioc; vârf încovoiat; gură) are pluralul rostra (=
tribuna din Forum -ul antic, împodobită cu pliscuri de corăbii). În baza unor evoluții istorice din
limba română despre care a scris Constantin Noica, a avut loc o mutați e semantică substanțială:
sensul inițial al termenului s -a dedublat (rostul ca „gură" a sfârșit prin a însemna deopotrivă
„deschizătură"; pe ambele linii, cuvântul a evoluat și din fiecare sens concret s -a putut ajunge, în
limba noastră, la sensuri specul ative. Termenul „rostire" a avut menirea de a reintegra ceea ce
„rostul" pierduse, și anume cuvântul. Prin urmare – consideră Noica – „a rosti rostuiește rostul";
prin verbul „a rosti" te ridici la o expresivitate filosofică neașteptată (în dubla accepțiun e de „a
vorbi" și „a rândui").
Revenind la perspectiva oratorică, relevăm adevărul că un discurs trăiește prin cuvintele
sale; acestea sunt purtătorii de sens, de mesaj de la orator către auditoriu. Dar, dincolo de
cuvinte, o prestație retorică dobândește relevanță și vigoare prin valorificarea unui bogat arsenal
de instrumente adiacente cum ar fi: timbrul; intensitatea și inflexiunile vocii; cadența vorbirii;
frecvența pauzelor; accentele ș.a. Un orator desăvârșit știe să le utilizeze pe toate acestea în m od
ponderat și armonios integrat bogăției de mesaje pe care dorește să le comunice unei asistențe.
Oralitatea discursului acceptă mai greu scuzele sau corectarea a posteriori a unor erori.
În scris, gândirea poate reveni de mai multe ori asupra formulărilo r sau construcțiilor lingvistice,
înlăturând greșelile, abandonând insuficiențele sau repetițiile inutile, introducând expresii mai
coerente. În schimb, discursul rostit implică un grad superior de responsabilitate: prima variantă,
exteriorizată și materia lizată este cea care rămâne în percepția și conștiința auditoriului;
amendarea ei nu este imposibilă, dar comportă anumite riscuri în materie de receptivitate.
Pregătirea prealabilă a unui orator are în vedere și acest gen de dificultăți inerente.
Este bine cunoscut dictonul lui Terentius: Verba volant, scripta manent" . Odată ce
„vorbele zboară", este greu, dacă nu chiar imposibil, a le mai întoarce din drumul lor. Folosind o
metaforă , în vorbire se poate spune că nu există „gumă de șters"; riscuril e și pretențiile
cuvântului rostit sunt clare la fel ca și cele ale emițătorului. Reflecția acestuia trebuie să
acționeze instantaneu, nu post factum . Sunt dese situațiile când un cuvânt nepotrivit poate genera
reacții nedorite, dar necorectabile.„Cuvântul este ca vântul și pleacă și nu -l puteți opri după ce a
ieșit din gura voastră, ci veți fi căindu -vă pentru cuvântul acela" – se arată în „Învățăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie".
Principalele calități ale vocii sunt intensitatea, durata și timbrul. Ultimul parametru
rămâne invariabil, dincolo de orice tentative de schimbare/ameliorare; primele două, însă, pot fi

67
supuse unor exerciții de fonetică, dicție, logică, nuanțare, frazare etc. O voce optimă în lumea
oratoriei sau a audiovizualul ui implică o stăpânire adecvată a respirației. În unele lucrări de
specialitate , se face o paralelă între performanța sportivă și cea din lumea teatrului: un alergător
vehiculează 40 de litri de aer pe minut, iar un actor – aproximativ 36 de litri în ace lași interval.
Citirea unui discurs, spre deosebire de discursul oral improvizat/liber, poate stimula sau,
dimpotrivă, estompa actul retoric. Intonația trebuie să servească ideilor, să se înscrie în
coordonate de normalitate (evitarea stridențelor, a exces elor teatrale) și să corecteze „din mers"
o eventuală stare de apatie și monotonie care stăpânește, la un anumit moment, auditoriul. Când
improvizează, oratorul devine mult mai natural în tonalitatea rostirii; în schimb, în procesul
citirii unui text, poat e interveni inexpresivitatea generatoare de dezinteres în rândul
ascultătorilor. Desigur, adevăratul discurs este cel rostit în fața unui auditoriu; vocea oratorului
participă nemijlocit la acest exercițiu al elocinței.
Vorbirea – nu numai prin conținut, c i și prin trăsături ale formei – poate transmite mesaje
complementare. O voce pe tonalități înalte este ascuțită, țipătoare sau stridentă, iar pe tonalități
joase este groasă, gâtuită, aspră. Toate acestea determină tonalitatea care poate fi construită,
pentru a nuanța anumite efecte ale comunicării sau spontană, denotând indiferență, lipsă de
practică, apartenență la un anumit mediu intelectual sau social. Volumul vocii este o trăsătură
care impresionează pozitiv sau negativ; determinat de o respirație cor ectă, acesta impune o
auzire și o receptare corespunzătoare, fără a fi nevoie de stridențe, dacă este adecvat mărimii
grupului și locului de adresare. Dicția și accentul, viteza, folosirea pauzei și timbrul vocii
trădează multe elemente ale personalității celui care vorbește, precum și intenționalitatea
mesajului care generează un asemenea tip de comportament vocal. Stilul vorbirii poate fi
considerat ca o probă ADN în identificarea unei persoane care se bucură de o anumită cunoaștere
și re-cunoaștere într -un mediu dat .Acest stil cuprinde anumite structuri verbale, mesaje -standard,
repetiții, tonalități specifice ș.a., constituind o matrice distinctă și inconfundabilă, la fel ca testul
genetic sau amprentele digitale. Modul natural de a vorbi nu poate fi eliminat cu desăvârșire,
chiar dacă autorul în cauză își propune acest lucru pentru a -și ascunde uneori identitatea și a
deruta pe cei care îl caută.
O receptare adecvată a mesajului presupune o serie de trăsături meta -verbale:
* expresivitatea ca o asociere a sentimentelor cu vocea;
* politețea ca plăcere de a vorbi, exprimată prin ton prietenesc în voce și prin priviri
agreabile;
* claritatea și adresarea directă, timbrul corelat cu atitudinile și emoțiile transmise de
către orator.

68
În literatura de specialitat e, accentului i se atribuie o importanță deosebită în calitatea sa
de componentă majoră a oricărui comportament verbal, desfășurat în coordonate publice. Alături
de melodie, intensitate, durată, cantitate, pauză (elemente numite prosodome ), accentul aparț ine
fenomenelor prosodice ale limbajului. Fie următorul enunț: „Ion a venit" ; în varianta sa
interogativă: „Ion a venit?" apare o scurtă pauză între substantiv și verb, iar accentul din curba
melodică se pune pe verb (a venit?). În schimb, în varianta excl amativă: „Ion a venit!" accentul
este pus pe substantiv (Ion), ceea ce se exprimă mai bine în forma inversată: „A venit Ion!" Ca
element al intonației, accentul are o importantă funcție expresivă; prin punerea în valoare a unei
unități lingvistice superioa re fonemei (silabă; cuvânt; sintagmă; frază), pentru a o diferenția de
altă unitate lingvistică de același nivel, accentul îndeplinește o funcție distinctivă.
Este un adevărat supliciu pentru un public să fie nevoit a asculta un vorbitor cu voce
răgușită s au nazală, care încurcă ori înghite cuvintele, care nu poate mări volumul, fără a țipa sau
coborî acest volum pentru a se face auzit. La fel de dezagreabil va deveni acel vorbitor care nu
este capabil să -și controleze ritmul, „mitraliind" conținutul expune rii cu viteza fulgerului, astfel
încât asistenței nu i se mai transmite niciun gând; reacția publică este similară în situația când
oratorul comite eroarea de a încetini prezentarea sa pe o gamă de tonuri atât de restrânsă încât pe
ascultători îi „fură" so mnul. Totul poate fi compromis din cauza unor greșeli de pronunție, lipsei
de intonație, absenței contrastelor vocale sau unei ritmici deficitare.
Există, desigur, diferite timbre ale vocii:
*o voce scăzută poate avea cauze ambientale; persoanele crescute în mediul unde s -a
aflat un membru de familie bolnav obișnuiesc să umble tiptil și să vorbească încet. Vocea
respectivă poate deveni contraproductivă: auditoriul este silit „să ciulească" urechile pentru a
descifra sunetele emise de vorbitor; până la urmă, ascultătorii își vor „astupa" urechile,
retrăgându -se mental în altă parte.
*o voce energizantă, o gamă largă de intonații, diversitatea inflexiunilor și accentuările
sistematizate mențin trează atenția auditoriului.
Încă în Antichitate, s -a dezvoltat o d isciplină auxiliară numită fonaskia care oferea
rețetele necesare întreținerii vocii, tratării diferitelor afecțiuni și anomalii, precum și o serie de
indicații precise privind întărirea glasului, ameliorarea timbrului etc. Fiecare mare orator avea un
fonask (de obicei, un sclav grec) care îl însoțea pretutindeni, iar în timpul rostirii discursului îi
indica până și tonalitatea cuvenită cu ajutorul unui flaut aflat la dispoziția sa.
Mai mulți cercetători ( e.g. J.Joubert) au evidențiat distincția care există între un orator și
un declamator :
i) oratorul este preocupat de subiectul său; declamatorul – de rolul său;

69
ii) oratorul acționează; declamatorul simulează;
iii) oratorul expune mari idei; declamatorul expune cuvinte mari.
Cele două ipostaze nu se e xclud reciproc:oratorul are nevoie de o anumită capacitate
declamativă cu condiția ca aceasta să nu rămână un scop în sine, ci să fie subordonată
obiectivelor esențiale ale convingerii prin vorbire.
– Se știe că Demostene a luptat contra naturii, corijân du-și defectele de vorbire prin
pietricelele purtate în gură, ca și prin declamarea discursurilor pe malul Mării spre a birui
zgomotul valurilor.
– Cicero înscria printre calitățile unui orator „vocea tragedianului".
– Prietenul lui Cicero, Hortensius Ho rtalus, adept al genului asianic (eleganță de stil, dar
sărăcie de idei), avea o voce sonoră, grațioasă și melodioasă. Timbrul vocii lui reușea să domine
o sală arhiplină de auditori . După modelul lui Cicero, Hortensius și -a publicat câteva discursuri,
dar – constatând răceala cu care au fost primite de public, deoarece el nu avea în scris aceeași
forță de exprimare ca în cazul vorbirii cu gesturile și cu modulațiunile intonației – a renunțat să –
și mai editeze cuvântările.
Marii oratori români s -au impus prin anumite caracteristici ale vocii, asociate armonios
celorlalte calități retorice.
– Ion Petrovici, în „ Amintiri universitare ", îl evocă pe Titu Maiorescu în exercițiul
vorbirii, generator de intense impresii muzicale: „N -aveai înainte un profesor car e explică, ci
mai mult un preot care oficiază. Nu era numai mintea care culegea idei, era tot sufletul care,
prins în mreje nevăzute, se simțea tot mai aproape de albastrul cerului. Era un fel de călătorie
ușoară spre ținuturi transcendente, în scăpărări d e facle și cântece de harpă. Mai ales de pe la a
doua jumătate a lecțiunii, glasul magistrului devenise atâta de muzical, încât parcă îți venea să -ți
clatini capul ca în tactul unei melodii".
Darul vorbirii este identificat și de către George Călinescu dr ept unul dintre parametrii
oratoriei lui Titu Maiorescu: „Toate amintirile contemporanilor ne vorbesc de săli pline cu
public universitar și mai ales dinafară, de lecții sonore de o oră și jumătate, rostite liber, fără
note, cu glas răspicat și grav, într -o locuțiune superbă și o impresionantă formă literară… Criticul
trecea de la bară la Cameră și de aici la catedră cu aceeași preocupare vocală și căutare de
succes".
– La B . Șt. Delavrancea, vocea putea fi deopotrivă tunet, dar și clopoțel de argint. Cel la
Delavrancea, fiica scriitorului, în eseul : „Trei voci de neuitat ", scrie următoarele rânduri: „ o
voce care era și vioară, și violoncel, inteligența lui pătrundea sensul muzical al vocalelor,
energia consoanelor, expresivitatea tăcerii… Începea cu gla s sfios, ca și cum ar fi pipăit cu vocea

70
atenția publicului; încetul cu încetul, tonul urca sub presiunea inspirației, ridicat pe aripi
invizibile."
În scrierile biografului lui Delavrancea, Emilia Șt. Milicescu, se menționează că marele
orator „a avut, î n glasul său, acel fluier fermecat al basmelor cu care a încântat pe toți
contemporanii săi".
La momentul trist al dispariției lui, Ion Petrovici spunea: „Odată cu Delavrancea nu s -a
stins numai o lumină și a murit un glas; cu el s-a stins un cer întreg de aștri și o furtună de
glasuri, un clocot de voci care îndeamnă, care mână, care răscolesc".
– Referitor la un alt maestru al elocinței, Nicolae Iorga, evocările se îndreaptă în mare
măsură către tonul rostirii. De pildă, Dimitrie Anghel își amint ește că Iorga avea „un glas în care
vibrau toate emoțiile"; la momentul discursurilor sale, „o putere elementară de uragan trecea în
glasul acela".
La rândul său, George Călinescu evocă „inefabila voce graseiată, tărăgănată, cicălitoare,
conspirativă ori înfuriată" a marelui istoric -orator care „își culca urechea pe sonoritatea moale a
cuvintelor", vorbea „cu grația leneșă a femeii căreia i se face o dulce violență". Iorga avea multe
afinități cu zmeul din poveste : după cum buzduganul acestuia își preceda s tăpânul, izbind în
poartă, în ușă, spre a se așeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea
indistinct pe scări și pe culoare, înainta intensificându -se viforos, apoi intra, adus de un val de
studenți întârziați, în mijlocul sălii cucernice ; „la sfârșit apărea și N. Iorga, identificându -se cu
autorul glasului".
– Menținându -ne la nivelul evocărilor călinesciene, redăm câteva remarci despre Vasile
Pârvan care, spre deosebire de „geniul viforos și șăgalnic" al lui Nicolae Iorga, avea „un geniu
muzical și solemn" . Atunci când ținea prelegeri universitare, dădea impresia că prin glasul său
cântă în fața auditoriului: „Din când în când, V. Pârvan se oprea cu măsuri strict numerice,
privea în depărtare spre lumea ideală pe care o evocase ș i iarăși, reluându -și timbrul elegiac ,
aluneca pe mările antice: <Și Anaxandros tăcu, privind departe pe linia de lumină a Lunii
argintând apele Pontului>… Frazele se desfăceau în adevărate versete când, cu glasul său
modulat, recita solemn".
– Nicolae Titulescu s -a impus în perimetrul oratoriei românești și europene prin vocea
impresionantă. Prietenul care i -a urmărit viața și cariera, Savel Rădulescu, scria: „Timbrul vocii
lui Titulescu avea o urmă de rezonanță metalică, ceea ce făcea ca rostirea lui s ă fie auzită foarte
clar și foarte distinct de la distanțe apreciabile". Oratorul -diplomat se definea prin talentul de a-și
modela rostirea din credința în „marea vrajă a cuvintelor". Savel Rădulescu își amintește emoția
– trădată de glas – cu care Titule scu a ținut, în Parlamentul țării, un discurs prilejuit de vizita la

71
București a primului ministru francez (mai 1935). La rostirea frazei: „Eu, care sunt adânc uman,
dar care am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu -și
găsește locul în sânul ei", memorialistul a sesizat o inflexiune a vocii, însoțită de o redresare a
capului, „ceea ce m -au făcut să -i simt o emoție stăpânită".Titulescu reușea să dea rostirii „o
deosebită claritate, viață și culoare" .Când era necesar, nici „severitatea incisivă", nici
„vehemența stăpânită" nu lipseau, știind, însă, să le armonizeze cu deosebită îndemânare.
Sintagma metaforică, aplicată lui Aristide Briand ( „mare orator cu voce de violoncel") i se
potrivea de minune și lui Nicolae Titulescu, mai ales atunci când, susținând remarcabile
discursuri în limba lui Voltaire , vorbea ca un autentic francez.
Ion Petrovici scria despre vocea lui Titulescu următoarele: „Mi -au rămas vii în aducerea
aminte cuvântul său precis în situațiile cele mai încurc ate, elocvența lui ascultată și așteptată cu
emoție – ca producerea unui mare solist – și mai ales, tonul său mândru ca între absolut egali".
După cum remarca Pamfil Șeicaru, rari sunt oamenii având simultan calitatea de orator și
cea de gazetar. De multe ori, elocința de la tribună, transferată într -un articol, devine „o retorică
găunoasă"; un discurs dobândește personalitate prin voce și prin gest, prin puterea magnetică a
vorbitorului, însă aceste mijloace dispar în scris și articolul semnat de aceeași p ersoană având
darul vorbirii apare despuiat de accesoriile ce asigură performanța oratorului.Titu Maiorescu
constituie o dov adă clară a acestei deosebiri: el a fost apreciat ca un mare orator, dar discursurile
sale în formă scrisă devin fade atunci când s unt citite. Petre P.Carp, unul dintre puținii oratori ale
căror discursuri rezistă, după decenii, unei lecturi, nu a desfășurat activitate jurnalistică; Al.
Marghiloman, un orator politic de cuceritoare seducție, nu a avut curajul să se înfrunte cu pagina
albă de hârtie spre a -și exprima opinia într -un anumit articol.
Pe de altă parte, considera P.Șeicaru, doi oameni politici mânuiau cu egală siguranță
tehnica tribunei și tehnica scrisului: Take Ionescu și Nicolae Iorga. Take Ionescu publica un
articol cot idian în ziarul La Roumanie , dar nu îl scria efectiv, ci îl dicta; cu toate acestea,
articolele sale nu lăsau impresia de a fi fost dictate deoarece avea înțelegerea clară a deosebirii
dintre ritmul vorbirii și ritmul scrisului. La rândul său, Iorga era parcă născut gazetar, scriindu -și
majoritatea articolelor direct la masa din redacție în plină inspirație.
În eseul „Oratori, retori și limbuți", Titu Maiorescu se referă la câțiva colegi de breaslă
din perspectiva capacității de a vorbi, definitorie pentr u orice orator care se vrea convingător și
influent :
– Gheorghe Brătianu își ținea discursurile după regulile lui Quintilian, la glasul său
puternic adăugând o frazeologie bogată și „cea mai solemnă gesticulare, de parcă ar fi rostit o
predică din amvon".

72
– Nicolae Blaramberg afișa o politețe exagerată prin limbajul său franțuzit, dar sub ea „se
ascundea permanenta iritare a unei ambiții nemărginite".
– Cât despre Nae Ionescu, acesta era înzestrat cu darul oralității, „știa să vorbească și îi
plăcea să v orbească"; fraza sa era întotdeauna stilistic corectă și armonizată cu măiestrie. Glasul
lui Nae Ionescu era dintre cele mai melodioase, gama întreagă a modulațiunilor îi stătea la
dispoziție, iar „cuvintele curgeau din belșugul unui izvor nesfârșit"; Maio rescu crede că
aplauzele consemnate în Monitor pe marginea discursurilor lui Nae Ionescu se datorau în bună
parte „glasului frumos și dicțiunii armonioase". Cu finețea specialistului în lingvistică și, mai
ales, în arta limbajului, Maiorescu analizează în plan fonetic o formulă ce apărea, de regulă, în
alocuțiunile lui Nae Ionescu: „veți adopta pe care -1 veți voi!" și își imaginează că această serie
de cuvinte a fost , de fiecare dată , rostită cu o deosebită vocalizare a sunetelor: a, e, i, o. Efectul
oratoric este dat de producerea, la nivelul publicului, a unui „fel de încântare muzicală, fără
nicio privire la înțeles".
Muzician avizat, conferențiar magnific – scria Elena Văcărescu – Louis Barthou avea „în
timbrul puțin meridional al vocii sale o sonoritate care amorsa auditoriul, îl cucerea și îl antrena
după sine". Ea își amintea, într -unul din celebrele sale eseuri, următorul episod: era într -o seară
de var ă, la Teatrul Cazinoului din Vichy; un public elevat venise din cele patru colțuri ale lumii
pentru a -1 asculta pe oratorul care îl comentează pe Wagner. Orchestra se pregătește, anticipând
puternice aplauze pentru câteva partituri celebre. Așteptând, Louis Barthou vorbește: „mai întâi,
cu o voce aproape agresivă care înfunda silabele în ureche"; el evocă, analizează, comentează,
face ca prin viziuni violente sau delicate „să se ridice în fața noastră nu doar Wagner însuși, dar
și contemporanii săi împreună cu orașele unde a trăit"; iar când își încheie cuvântarea, când
expiră îndelungatele perioade armonioase, există teama față de acea orchestră care intră în sala
emoționată, scăldată în ecouri.
Vocii inegalabile a lui Louis Barthou îi aduce și NicolaeTitu lescu un vibrant omagiu
după trecerea în neființă a omului politic și diplomatului francez . Într-un discurs rostit cu prilejul
vizitei la București din mai 1935 a premierului Franței, Joseph Paul -Boncour, Titulescu spunea:
„…unind gestul Dumneavoastră cu vocea Franței, pe care am auzit -o în această incintă anul
trecut, vocea acelui măreț erou care a fost Louis Barthou, o voce care – dacă astăzi vine de
dincolo de mormânt – nu răsună, totuși, mai puțin puternic în inima tuturor românilor”.
În „Memoriile " publicate în anul 1942, Elena Văcărescu poves tește un episod din
biografia interbelică a Genevei: urma să vorbească Ignacy Jan Paderewski, președintele Poloniei
și, în același timp, un mare muzician al timpului . „Toată lumea știa că acest pianist de geniu
contribuise pregnant la resurecția patriei sale, dar un artist nu este în mod obligatoriu un orator

73
abil… Ascultăm. O voce sonoră și cadențată se înalță, o voce de clopot, mândră și puternică,
plutind deasupra auditoriului. Este o magnifică pagină de istorie…Polonia coboară în mormânt,
Polonia se răzvrătește, Polonia este zdrobită, Polonia trăiește din nou, Polonia este fericită.
Elocința oratorului ia un curs maiestuos. Prestigiosul interpret al <Polonezelor > lui Chopin se
dovedește a fi un virtuos al ver bului… Într -o mișcare unanimă, întreaga adunare este în picioare,
aclamând renașterea unui popor".
Într-un discurs prezentat la Geneva în aprilie 1925, Elena Văcărescu se referă la tonul
rostirii sale: „Glasul meu vine de departe. De aceea, el este mai slab și – deoarece e un glas de
femeie – tremurător de emoția pe care i -o impuneți, ca și de marea onoare pe care i -o faceți,
ascultându -1. Glasul meu vine de departe, dar speră să fie sonor în inimile voastre". Un membru
al Academiei Franceze de talia lui Marcel Pr évost afirma că la nivelul Elenei Văcărescu poezia
este un cântec, iar elocința este o forță; natura îi dăruise „toate datele fizice ale oratorului":
timbrul vocii sale, chiar la diapazonul unei întrevederi private, este încântător; articulația este
impecabilă; sonoritatea se măsoară instinctiv prin sensul cuvintelor, jocul silabelor, nuanțarea
sentimentului. „Niciodată, cum s -a văzut la atâția oratori, ea nu face apel la strigăt pentru a
accentua o idee, iar pe de altă parte, textul nu alunecă spre acea proză poetică pe care Fran çois
Copp ée (poet și romancier francez – n.n.) o numea atât de corect <proză proastă>. A o asculta pe
Elena Văcărescu vorbind, fie că își are discursul pregătit sau nu, este o încântare."
În literatura de specialitate din ultimii ani, sunt frecvente o serie de observații cu privire
la rolul vocii în actul retoric:
* ridicarea tonului și utilizarea unui limbaj dur nu pot determina decât o reacție de
maliție și vexație;
* dimp otrivă, un glas calm reflectă un spirit de echilibru și o minte organizată;
* într-o dezbatere, vorbitorul va trebui să -și modifice periodic intonația în funcție de
sensul și conținutul celor spuse pentru a reda cât mai bine mesajele sale.
Debitul verbal – o calitate sau un defect?
Sunt unii oratori care preferă să vorbească într -un ritm foarte alert, parcă pentru a învinge
timpul și a expune cât mai multe mesaje „pe secundă". Chiar dacă aceștia vor menține trează
atenția auditoriului, riscă la un moment d at să alunece pe panta lipsei de inteligibilitate; publicul
nu mai poate asimila ideile, iar monologul rămâne fără ecou.
Alți oratori adoptă un stil de expunere, dominat de un ritm scăzut și încărcat de apatie .
Această categorie oferă avantaje/dezavantaje inverse în raport cu prima: ideile ajung la
conștiința asistenței în curgerea lor logică, dar este posibil ca traiectoria atenției colective să
înregistreze anumite mom ente de pasivitate și monotonie (figurat, publicul începe „să

74
adoarmă"). Concluzia care se impune este cea a “ liniei de mijloc” inclusiv în privința debitului
verbal: nici o cascadă zgomotoasă, dar nici un pârâu de câmpie, care abia își duce apele;
preferabil este un râu de munte, vioi, dar menținut în matca sa.
Profesorul italian Guglielmo Ferrero făcea o comparație între oratoria elegantă a lui
Cicero și oratoria dinamică a Sfântului Ioan Gură de Aur, marele predicator din secolul al I V-lea
A.D. Unii exegeți ai biografiei ale lui Nicolae Titulesc u, printre care Nicolae Ottescu , consideră
că în prezențele publice ale acestuia în Parlamente, Universități, foruri internaționale ș.a. se
regăseau – păstrând proporțiile care se cuvin – virtuțile celor doi străluciți maeștri ai cuv ântului
rostit , respectiv eleganța și dinamismul. Gestul la Titulescu era, de fapt, unul de scandare a
cuvintelor structurate în fraze coerente, farmecul debitului verbal fiind întotdeauna ritmul .
Uneori, vocea devine un handicap teribil care numai printr -o perseverență extraordinară
poate fi surmontat. În anul 1985, fizicianul Stephen W. Hawking suferă o operație (fiind bolnav
de scleroză laterală amiotrofică) și își pierde vocea. În consecință, este nevoit să țină prelegeri
universitare doar prin intermediul unor studenți care puteau citi textele sale. Un expert în
computere din California îi trimite un program de calculator Equalizer care permitea selectarea
cuvintelor dintr -o serie de meniuri apărute pe ecran doar prin simpla apăsare a unui contact
manual . Programul putea fi controlat și prin anumite mișcări ale capului sau ochilor ; după ce
compunea un mesaj, Hawking îl transmitea sintetizatorului de vorbire . Așa cum își amintește
însuși savantul britanic, acesta a descoperit că poate fi „un vorbitor cu succes la public ” și cu
„acces la o largă audiență". În context, el se referă – în cuvinte emoționante, dar nu lipsite de o
anumită notă de haz – la însemnătatea calităților vocale: „Vocea este ceva foarte important. Dacă
ai o voce nedeslușită, oamenii te tratează ca pe un deficient mintal. Acest sintetizator este de
departe cel mai bun din câte cunosc, deoarece are multe intonații și nu vorbește ca în desenele
animate. Singurul necaz este că îmi dă un accent american. Totuși, acum mă identific cu vocea
lui. Nu aș schimba -o nici chiar dacă mi s-ar oferi o voce care ar suna britanic. M -aș simți ca și
când aș fi devenit o altă persoană". Iată cum o celebră personalitate – care se năștea la 8 ianuarie
1942, exact când se împlineau trei secole de la moartea lui Galileo Galilei și care este consider at
cel mai cunoscut fizician modern de la Einstein încoace – se atașează de un accesoriu tehnic ce i –
a redat vocea și l -a readus în zona normalității umane ca cercetător, dar și ca autor de prelegeri
în fața public ului atât de drag . Stephen W.Hawking a susținut vibrante cuvântări de pe scaunul
cu rotile la Z ürich (septembrie 1987), Birmingham (octombrie 1987), Oviedo (octombrie 1989),
Tokyo (iulie 1991), în California (aprilie 1988) și Anglia (aprilie 1990; ianuarie 1991), pentru a
da o listă aleatorie a prestațiilor orator ice ale unui mare om de știință, învin gător categoric în
lupta cu handicapul teribil al capacității sale vocale .

75
Vocea oratorului este unul din paradoxurile interpretative ale retoricii: cine citește a
posteriori un discurs – oricât d e coerent și de clar ar fi acesta – încearcă sentimentul unei
neîmpliniri: lipsește glasul celui care a susținut alocuțiunea și, odată cu el, sunt absente
numeroase efecte adiacente pe care vorbirea le -a generat în fața publicului; nu trebuie subestimat
faptul că acel public a fost , la modul cel mai direct, un auditoriu – deci o entitate colectiv ă care a
auzit sau, mai exact, a ascultat cu atenție un discurs.

76
9. Rolul mimicii

În tratatul său de retorică, Quintilian susține necesitatea asigurării, la nivelul oratorului, a
unei legături indisolubile între actul rostirii și ansamblul expresiilor feței: „Capul trebuie să își ia
mișcările potrivite din subiect ca să fie în concordanță cu gestul, c u mișcările mâinilor și
corpului. Și pentru a exprima toate aceste sentimente, ochii sunt ajutați de serviciul pleoapelor și
ale obrajilor".

9.1. Elocința feței
Mimica își are propria sa istorie. Astfel, în epoca lui Cicero, drama greacă, venită din
lumea Orientului a făcut mai neted drumul către un nou gen dramatic; gustul public pe care
Horațiu îl numea mutabile genus s-a depărtat de vechea muză teatrală (fabula atellană ), fiind
receptiv la arta mimului și a pantomimului, redusă la farsă și gesticulare. Mimul constituia o
ramificare a genului dramatic în măsura în care actorii exteriorizau diverse scene hazlii având
aceeași origine cu cele prezente în fabula atell ană. În Sicilia, mai ales la Siracuza și Tarent,
umblau artiști caraghioși care râdeau, dansau și gesticulau; ei foloseau expresii care se asociau
gesturilor, realizându -se astfel o reprezentare scenică a defectelor vizibile, specifice unor
persoane cunosc ute. Artistul era preocupat să reprezinte cât mai fidel un anumit personaj, dând
acțiunii sale sensul de farsă comică. În Grecia Antică, acțiunea imitativă purta denumirea
mimeome ; cuvântul se generalizează, desemnând acest gen de farsă (mimus ). În fiecare
primăvară, la Roma, se țineau reprezentații teatrale în onoarea zeiței Floralia , sărbători care
aveau un ecou deosebit deoarece actorii nu mai purtau măști și jucau desculți; treptat, femeile
sunt excluse din exercițiul respectiv, rolurile lor fiind prelu ate de către bărbați.
După o perioadă de glorie a mimului, acesta va ceda locul altui actor – pantomimul, o
persoană cu calități superioare, a cărui reprezentație scenică se amplifica prin dansuri și gesturi,
dobândind trăsăturile unui spectacol de balet m odern. Atracția generată de pantomim se datora și
corului care intervenea, paralel cu textul jucat și dansat. Pantomimul tragic a constituit o treaptă
superioară în evoluția acestui gen dramatic, renumit fiind Pilades din Cilicia. În ceea ce privește
pantomimul comic cu o mare bogăție de gesturi și jocuri de scenă, devenise celebru Batyllus din
Alexandria, unul dintre primii prieteni ai lui Me cenas – protectorul artelor în vremea Împăratului
Augustus. În epoca imperială, pantomimul este tot mai cultivat, cucerind gradual publicul care
frecventase până atunci reprezentațiile mimului artistic. Numeroși poeți, printre care Lucan și
Statilius, au f ost ispitiți să facă libretul compoziției lor poetice din subiecte lăsate moștenire de
către anumiți pantomimi celebri.

77
Având bogate tradiții antice, mimica a continuat să aibă un rol însemnat în prestația
oratorilor. Mișcările mușchilor feței, ale ochilor și gurii pot desemna multiple stări ale persoanei
în cauză, întărind sau diminuând de la caz la caz mesajele pe care aceasta se străduiește să le
transmită asistenței. În ceea ce privește mimica în calitate de mijloc de comunicare, se constată
în lumea e xperților în materie rolul pe care îl au mișcările mușchilor feței cu semnificație
expresivă sau comunicativă , la care pot participa și alți mușchi ai extremității cefalice.
Referitor la psihogeneza mișcărilor mimicii, savantul elvețian Jean Piaget (1896 -1980)
expune a următoarele elemente esențiale :
i) copilul învață prin imitarea adulților;
ii) înțelege comunicarea mimică înainte de a înțelege comunicarea verbală;
iii) își exersează mimica în jocul cotidian în care grimasele creează un exercițiu în
realizarea stereotipiilor și autocontrolului, a automatismelor și posibilităților de interiorizare.
Prin intermediul mimic ii poate fi exprimat ă o multitudine de stări precum: veselia; frica;
plăcerea; tristețea; râsul; plânsul; indiferența:
* obrajii – rigizi ; mobili.
* zâmbetul – încurcat; ironic; naiv; trist; rușinat; vesel; tulbur at; încurajator; strâmb;
sadic; lacom; trufaș; sigur; condescendent.
* ochii – vii; reci; lunecoși; calzi; provocatori; jenați; visători; complici; obraznici.
Într-o prelegere su sținută la Iași în anul 1869, Titu Maiorescu se referă la cercetările
savantului și teologului elvețian Johann Kaspar Lavater (1741 -1801) ale cărui idei centrale țin de
domeniul electro -fiziologiei musculare. Mai târziu, neurologul Guillaume Benjamin Arman d
Duchenne (1806 -1875) a studiat – cu ajutorul impulsurilor electrice – zâmbetele umane, generate
de stările autentice de satisfacție și de bucurie, ajungând la concluzia că acestea utilizează nu
numai mușchii gurii, dar și mușchii ochilor ; literatura de specialitate a consacrat sintagma
zâmbetele lui Duchenne ca un semn de recuno ștință față de intensa lui activitate de cercetare în
domeniul respectiv. Același savant care a cartografiat mișcările specifice pentru o sută de
mușchi faciali (zigomatici majori ; oculari -orbiculari) a încercat să folosească avantajele tehnicii
fotografice abia inventate pentru a capta electric expresiile provocate subiecților prin
experimentele sale, dar nu a reușit să înregistreze în mod exhaustiv mișcările mușchilor faciali .
Duchenne este autorul mai multor tratate de electro -fiziologie între care cel intitulat
„Mecanismul fizionomiei umane" a fost publicat în anul 1862.
Cercetările moderne de psihologie au demonstrat că expresiile faciale pot chiar schimba
o stare de spirit, nu doar reda asemenea stări. De pildă, Paul Ekman și Richard Davidson au
depistat o anumită contracție muscularo -facială care ridică moralul, denumind -o reperul

78
Duchenne . Concluzia studiului acestora era că, prin contracția porțiunii ext erioare a mușchilor
auriculari ai ochilor (care înconjoară orbita) și a mușchiului zigomatic major (care coboară de pe
pometul obraz ului până în exteriorul buzei), se stimulează zona cerebrală ca re produce
bucurie.De asemenea, experții menționați au constata t că zâmbetele care folosesc numai
mușchiul zigomatic major pot camufla alte stări de spirit; ele exprimă sau reflectă veselia, dar nu
o provoacă. Într -un studiu anterior, autorii ajunseseră la concluzia că majoritatea oamenilor pot
contracta voluntar part ea exterioară care ridică obrajii, făcând să apară ridurile cunoscute sub
denumirea de „laba gâștei".
Mimica (în esență, expresivitatea feței) poate avea, în situația oricărui orator, două
ipostaze principale :
* o expresivitate spontană;
* o expresivitate controlată.
– Prima situație este, de regulă, generată de momente neprevăzute cum ar fi: reacția
nedorită a sălii , care va marca fața/obrajii vorbitorului; venirea unei replici ad-hoc din rândul
asistenței; starea de timiditate la constatarea unei săli nea șteptat de pline sau starea de iritare
atunci când oratorul vede o sală neașteptat de goală ș.a. Desigur, nu oratorul, ci asistența va fi
receptorul unei asemenea stări; oratorul nu are în niciun moment posibilitatea de “a se privi în
oglindă" și a -și vede a propria exteriorizare. Poate doar o extraordinară stăpânire de spirit sau o
experiență îndelungată, ajunsă până la cotele rutinei, vor fi în măsură „să comande" feței să nu
înregistreze mutații în stări -limită; altfel, această față „trădează" imediat s ituațiile psihice prin
care trece oratorul în momentele respective .
– A doua ipostază ține nu de hazard, ci de pregătire: vorbitorul, asemenea unui actor,
poate face ca expresia feței sale să ilustreze stările pe care le vrea exteriorizate la un moment
dat: starea de concentrare maximă înaintea rostirii unui enunț șocant sau a formulării unei
întrebări -surpriză; starea de enigmă care generează mai mult interes în rândul ascultătorilor;
pregătirea unui moment solemn (de pildă, evocarea unei personalități dis părute sau a unei
tragedii umane); invitarea, deocamdată prin mimică, a auditoriului la un moment de destindere ,
care va fi apoi realizat de către orator printr -o anecdotă, un aforism sau un joc de cuvinte.
Expresivitatea controlată este rodul unei obișnuințe dobândite pe parcursul trecerii anilor
care – chiar dacă se învață în școală (de exemplu, la cursurile de actorie sau de jurnalistică
vizuală) – este dificil de aplicat într -un context spațio -temporal co ncret.
De multe ori, am vizionat programe TV de știri în care crainicii – desigur, neprofesioniști
– se referă cu zâmbetul pe buze la evenimente tragice, macabre chiar, ceea ce ne determină să
credem că relația între ei și știri le respective este una pur artificială, convențională.

79
Așa cum un mesaj poate câștiga la nivelul auditoriului datorită unei mimici adecvate a
oratorului, același mesaj poate pierde din forța sa persuasivă tocmai ca urmare a unei mimici
neadecvate.

9.2. Expresivitatea privirii
Privirea a devenit o temă de interes pentru numeroși cercetători contemporani din
domeniile teoriei simbolurilor și psihologiei sociale cum ar fi Jean Chevalier; Alain Gheerbrant;
Geoff Ribens; Richard Thompson. Primii doi autori citați consideră, în „ Dicționar de
simboluri ", că privirea – în calitate de element nonverbal – alături de mișcările corpului, gesturi,
tonul vocii, expresiile feței, influențează sau completează mesajul textului scris. Privirea este
instrumentul unor ordine „intime": ea fascinea ză, fulgeră, seduce tot atâta pe cât exprimă.
Când un gânditor al nuanțelor și distincțiilor carteziene de talia lui Titu Maiorescu
aborda în stil eseistico -filosofic problema relației, acesta găsea de cuviință să ofere drept motto
un text shakespearean în care ochiul este conceput prin prisma comunicării interumane. Textul
respectiv emană profunde reflecții cognitive, întemeiate pe rolul vizualului ca semn distinctiv al
ființei raționale: “…ochiul însuși, cel mai limpezit din lumea simțurilor, nu trebuie să rămână la
sine doar, neîndepărtându -se de sine, ci ochiul cu ochiul care -i este opus se -ntâmpină, iar
contemplația nu se întoarce la sine până ce calea nu și -a străbătut și nu s -a cununat, unde i -e dat,
cu sine; asta înțelege -o".
Geoff Ribbens și Richard Thompson consideră că ochii oferă prețioase semnale și
indicii despre conținutul și mesajele gândirii noastre; direcția în care aceștia se mișcă furnizează
informații relevante despre intelect în termeni de imagini, sunete sau se nzații tactile.
Exempl e:
* dacă vizualizăm ceva din trecut, ochii au tendința de a se mișca în sus și spre stânga
noastră;
* dacă încercăm să construim o imagine prin cuvinte, ochii s e mișcă în sus și spre
dreapta noastră;
* dacă ne amintim sunete, ochi i se mișcă spre stânga, iar d acă încercăm „să construim"
în minte sunete, ei se mișcă spre dreapta;
* dacă încercăm să ne aducem în minte senzații tactile, ochii se mișcă spre dreapta și în
jos;
* dacă vorbim în sinea noastră, ochii se mișcă spre stânga și în jos;
* dacă avem o privire pierdută, cu ochii ațintiți drept în față, aceasta înseamnă că ne
gândim profund la o imagine din mintea noastră.

80
Cercetătoarea americană Margo T. Krasne analizează, în cartea : “ Munca de lămurire – o
artă” , contactul vizu al reușit din perspectiva aspectelor fizice, precum și a aspectelor
psihologice. Majoritatea oamenilor nici nu au idee dacă stabilesc un contact vizual slab,
mediocru, bun sau excelent. Mulți presupun că, atâta vreme cât privesc o altă persoană direct în
ochi, oricât de fugitiv, contactul vizual se realizează. Dar – consideră autorul – „este necesar nu
numai să privești publicul în ochi, ci să îl și vezi". Pentru a atinge acest obiectiv, se impune
antrenarea ochilor spre a funcționa în perfectă sincronizare cu cuvintele rostite în fața unui
anumit public.

81
10. Rolul gesticii

Fiecare gest poate avea o dublă influență: una în plan semantic, care susține sau modifică
parțial comunicarea verbală și una în plan motor, legat de o ergo -motricitate. De asemenea,
lexicul gesturilor implică un dublu determinism: unul biologic general, regăsit pe treptele
inferioare ale ontogeniei, cu o corespondență filogenetică, la animale; altul imprimat de un
anumit fond socio -cultural.
Diverși cercetători au insistat asupra cont ribuției importante pe care a avut -o de-a lungul
timpurilor limbajul gestual în procesul comunicării:
– În lucrarea intitulată „ Gestul și cuvântul ", André Leroi -Gourhan analizează
comportamentul figurativ, provocând întrebări de genul: cât de simplu a fost oare dialogul
primitiv?
– În cartea „ Istoria limbajului ", Mario Pei ar ată că primitivii au elaborat gesturi nu doar
pentru obiecte, ființe, acțiuni concrete, ci și pentru evocări, abstracțiuni, sugestii intelective și
afective.

10.1. Simbolistica mâi nii
De un real folos în materie de comunicare sunt mișcările mâinilor, conștient comandate
sau devenite stereotipuri.
– Încă în Antichitate, Anaxagoras spunea: „Omul este ființa cea mai înțeleaptă, fiindcă
are mâini".
– Quintilian scria în tratatul „Institutio Oratoria ": “ În ce privește mâinile fără de care
vorbirea ar fi mutilată și fără putere, abia se poate spune câte mișcări au deoarece ele sunt
aproape la fel de numeroase ca și cuvintele".
– Când Cicero a fost asasinat în anul 43 B.C, Marcus Ant onius a ordonat ca mâinile să fie
bătute în cuie la rostrum (platforma vorbitorilor din Forum Romanum ), tocmai pentru a
demonstra că Cicero nu va mai putea vorbi, dar nici folosi limbajul puternic al gesturilor
manuale.
– Peste secole, Paul Valéry, într -un „Discurs către chirurgi", punea în valoare virtuțile
acestui semn distinctiv al ființei umane: „Cum să găsim o formulă pentru acest aparat care, rând
pe rând, lovește sau binecuvântează, primește sau dă, hrănește, depune jurământ, bate măsura,
citește pen tru orb, vorbește pentru mut, se întinde spre prieten, se ridică împotriva adversarului
și care se face ciocan, clește, alfabet? Organ al posibilului, mâna este organ al certitudinii
pozitive".

82
– Psihologul și psihiatrul român Nicolae Vaschide (1874 -1907) este autorul „Eseului
privind psihologia mâinii", care reunește numeroase teme relevante, precum: canonul artistic al
mâinii; mâna din punct de vedere antropologic; semnificația „strângerii de mână"; dezvăluiri
psihologice prin intermediul mâinii.
În pref ața la această lucrare, Ch. Richet oferea următoarea caracterizare sugestivă a
mâinii: „organ armonic prin excelență, agil și ingenios instrument al suplei noastre inteligențe…;
mâna definește ființa umană mai mult decât ochiul, mai mult decât oricare alt domeniu senzorial
și fazele vieții noastre lasă în aceasta mai multe trăsături decât în alte părți". Dacă se cunoaște
psihologia mâinii și limbajul ei muscular, mâna poate informa prin ea însăși, mai ales despre
mentalitatea trecută și prezentă, dar mai pu țin despre cea viitoare. Tipologia mâinilor este
extrem de diversă, putând indica multiple stări de spirit: veselie; agilitate; nervozitate;
melancolie; tandrețe; voluptate; lene; energie ș.a.
– Mâna nu poate să arate decât ceea ce îi spune vorba, însă ea arată văzului ceea ce
sunetele vorbirii nu pot decât să spună urechii. Actul de indicare aduce sensibilității umane un
incontestabil spor de informație (Henri Wald). Este cunoscută semnificația universală a
“strângerii de mână” ca un gest al prieteniei și comunicării, al transferului de energie pozitivă; în
tradiția masonică, acest gest are chiar o ierarhie riguroasă care se aplică la trei trepte: ucenic;
calfă; meșter.
– Unele gesturi manuale au o anumită specificitate culturală și, în consecință, trebuie
folosite cu mare atenție în diferite țări:
* De exemplu, gestul realizat prin formarea unui cerc cu degetele mare și arătător
înseamnă: OK în S.U.A., bani în Japonia, zero în Franța, în timp ce în Brazilia semnifică o
insultă .
* La Universitatea Cambridge, “strângerile de mână” sunt acceptate numai la începerea
și, respectiv, la încheierea anului academic!
* Gesturile cu mâinile pot exprima nu doar sentimente pozitive, dar și sentimente
negative cum ar fi enervarea sau agresivita tea; astfel, a ținti cu degetul arătător este, de regulă,
interpretat ca un gest nepoliticos sau agresiv și trebuie evitat în consecință .
* În cvasi -totalitatea țărilor europene, gestul de a ciocăni cu vârful degetului într -o parte
a capului este acceptat ca însemnând: „ești nebun!" (mai concret, olandezii ciocăne în mijlocul
frunții, iar francezii „înșurubează" degetul într -o parte a capului).
* Într-o conversație, gestul cu palmele întoarse în sus tinde să indice nesiguranță însoțită,
totuși, de o anumi tă sinceritate; același gest poate fi utilizat în alte contexte pentru a înșela pe
interlocutori.

83
* Ciocănitul mesei cu degetele este un semn clar de nerăbdare .
* Lovitul cu palma sau pumnul poate indica o anumită stare de agitație și de nervozitate.
* Pendularea creionului în mână , în timpul unei întâlniri , sugerează plictiseală sau iritare.
* Cercetătorii Geoff Ribbens și Richard Thompson se referă la un gest frecvent întâlnit
în viața cotidiană: steepling -ul (vârfurile degetelor celor două mâini se ating, în timp ce podurile
palmelor sunt ușor depărtate, sugerând forma turlei unei biserici; steeple înseamnă „turlă" în
limba română. Deseori, acest gest – realizat în mod inconștient – este interpretat ca indicând un
sentiment de încredere sau sugerând că persoana respectivă a ajuns la o anumită decizie.
* În Marea Britanie și în Sardinia, atingerea nasului exprimă complicitate,
confidențialitate sau discreție, în timp ce în Italia peninsulară, semnifică: „fiți atent!".
* În Olanda și Austria, dacă cineva își atinge vârful nasului, aceasta înseamnă: „vedeți -vă
de treaba dumneavoastră!"
Datorită acestor diferențe semantice, se impune o cunoaștere adecvată a obiceiurilor
locale spre a evita transferuri ilicite de semnificați e sau de intenție prin utilizarea anumitor
gesturi cu ajutorul mâinilor.
– Mâinile pot întrece ușor, ca efecte, expresiile faciale și cuvintele vorbitorului. Mâinile
prea active sau, dimpotrivă, lipsite de viață pot distrage atenția publicului. În schimb, mâinile și
degetele care „prelungesc" cuvintele oratorului, în deplin acord cu sentimentele acestuia, au
rolul clar de a intensifica mesajul.
– Ipostaza mâinilor încrucișate, de pildă, indică o stare de închidere a persoanei și
inexistența dorinței de a intra în circuitul comunicării; scopul acestei ipostaze este acela de „a
apăra" cutia toracică și zona inimii.
– Mâinile trebuie să slujească drept semne de punctuație sui-generis ; când sunt potrivite,
nu exagerate, acționează ca accesorii vizuale în spri jinul textului rostit. În același timp, cu
excepția cazurilor când vorbitorul se adresează unui public alcătuit din persoane h ipoacuzice,
gesturile mâinilor nu trebuie utilizate ostentativ în calitate de limbaj al semnelor. Totodată,
acestea trebuie să rămână permanent în zona vederii periferice a publicului care privește fața
celui ce rostește o alocuțiune.
– Se știe, însă, că discursul politic – cu exemple edificatoare în diferite decenii ale
secolului trecut – nu a respect at asemenea precepte. Astfel , când dictatorii Germaniei , Spaniei
sau Italiei se adresau mulțimilor din balcon ori de la tribună, aceștia gesticulau fără întrerupere ;
mâna dreaptă le însoțea cuvintele dure, lozincile pline de promisiuni deș arte sau declaraț iile
patetice. Vizualizarea – prin gestică – a mesajelor întărea forța lor persuasivă, iar acestea ajungeau
mult mai repede la masele de ascultători pe care dictatorii le manipulau după bunul lor plac.

84
10.2. Limbajul trupului
Conceptul care a intrat în actu alitate pe filiera anglo -saxonă (body language ) desemnează
ansamblul mișcărilor și gesturilor capabile să exprime o anumită stare de spirit sau o trecere de
la o stare la alta în cursul unor conversații, întâlniri ori altor momente de sociabilitate.
Puțini, probabil, și -au fixat atenția în acest context analitico -interpretativ asupra rolului
pe care îl au picioarele în structura general ă a oricăre i apari ții oratoric e, concentrându -se mai
ales asupra mișcărilor mâinilor (prezentate anterior) sau a al tor mișcări voluntare ori involuntare
ale corpului în ansamblu .Potrivit unor autori contemporani , însă, prezența oratoric ă , având un
caracter complex și dinamic , conține o serie de elemente relevante care pun în evidență o
anumită par ticipare a membrelor inferioare (participare care poate fi , de la caz la caz, cooperantă
sau contraproductivă).
Picioarele încrucișate au posibilitatea de a exprima diverse mesaje în locul cuvintelor.
Experții în domeniu prezintă următoarele variante principale ale iposta zei respective: poziția
standard și poziția „lacătului" :
i) Poziția standard constă în ridicarea piciorului drept peste cel stâng și este frecventă în
rândul europenilor și australienilor; poate fi interpretată ca o expresie a nervozității, ca un gest
de apărare sau de reținere/abținere. Totodată, această poziție este și un element ajutător care ar
trebui analizat și evaluat în corelație cu alte gesturi: de pildă, persoanele stau adesea în postura
menționată în timpul predării unor lecții sau atunci când trebuie să rămână mai mult timp pe un
fotoliu . Dacă o anumită persoană simte că „a înghețat" de frig, în mod instinctiv ea apelează la
aceeași poziție. Potrivit opiniei specialiștilor, în situația în care picioarele încrucișate se îmbină
cu mâinile încrucișate, se poate înțelege că persoana în cauză se eschivează de la o anumită
convorbire/ discuție.
ii) Poziția lacătului constă în menținerea unui picior pe pământ și sprijinirea celuilalt
picior îndoit pe primul; semnifică disponibilitatea persoanei respective către competiție. Este
foarte răspândită în rândul americanilor, îndeoseb i al bărbaților având un puternic spirit al
contrazicerii. „Lacătul", cu ridicarea piciorului cu mâinile și fixarea acestuia peste celălalt picior,
constituie poziția care corespunde persoanelor având un temeinic punct de vedere, gr eu de
schimbat în cursul unei simple discuții ocazionale . Poziția respectivă confirmă încăpățânarea; de
aceea, pentru a încerca înfrângerea acestei atitudini se impun demersuri insistente și îndelungat e.
După cum au constatat mai mulți cercetători, cei care stau cu mâinile și pic ioarele
încrucișate își conservă o expresie a feței, absolut liniștită, iar convorbirea cu ei poate decurge
fără vreo constrângere; totuși, ipostazele în care aceștia se află arată că în adâncul sufletului lor
nu se simt întrutotul liniștiți și încrezători . Pe măsură ce diverși participanți la exercițiul colectiv

85
al discuției încep să se simtă mai siguri și să cunoască mai bine pe interlocutori, aceștia trec de la
„poziția de apărare" (cu mâinile și picioarele încrucișate) la o postură mai destinsă și mai
receptivă, corelată cu gesturi similare în diferite contexte etnice.
Un alt sistem expresiv în materie de comunicare îl constituie mersul . Inclusiv în oratorie,
acesta are relevanță în măsura în care conferențiarul nu adoptă poziția statică în fața tribunei sau
într-un prezidiu, ci preferă o anumită prezență dinamică (deplasându -se prin sală sau prin
apropierea tribunei). În linii generale, p ot fi ilustrate câteva elemente de semiologia mersului ca
un însemnat indicator al comportamentului unei persoane:
* mersul regulat, cu pași e gali, recomandă un om ponderat;
* mersul apăsat este specific unui om cu temperament puternic, ec hilibrat (dacă p așii săi
sunt regulați) sau neechilibrat (dacă pașii ac estuia sunt mai puțin ritmici);
* mersul lent reflectă u n temperament inert, flegmatic;
* mersul grațios atrage interesul persoanei respective;
* mersul pripit indică stări de nervozitate, indecizie, t imiditate.
Postura , la rândul ei, are un rol specific și deloc neglijabil în apariți ile public e:
*o poziție nefericit aleasă nu va inspira încredere celor care urmăresc prestația persoanei
respective.
*umerii căzuți, rotunjiți, abdomenul moale și mersul cu pași târșiți nu sunt în măsură să
sugereze o persoană capabilă să se domine pe sine și, cu atât mai puțin, să stăpânească – în plan
spiritual – un întreg auditoriu.
Gestica ad-hoc apare frecvent în exercițiul oratoric, iar efectele ei cu privire la atenți a
auditoriului sunt dintre cele mai puternice. În memoriile despre prezența sa universitară la
Sorbona, Eugen Lovinescu îl evocă pe criticul -orator Emile Faguet care avea gesturi largi, dar
fără a fi îngrijite sau controlate; în acest sens, „Faguet a r fi putut învăța mult de la gesticulația
expresivă și, prin excelență, oratorică a d -lui Titu Maiorescu". De pildă, uneori, Faguet scăpa un
creion sub catedră, dar – ca și cum nimic nu s -ar fi întâmplat – își continua din acel loc meditația
vorbită care s târnea admirația unanimă a ascultătorilor.
Din punct de vedere al gradului de folosire a gesturilor, cercetările din ultimii ani au
constatat că ponderea acestora este mai mare:
* la copii față de adulți;
* la populațiile tribale față de populațiile civilizate;
* la meridionali față de nordici.
Pot fi concepute două tipuri es ențiale ale limbajului gestual:
* un limbaj care însoțește limbajul propriu -zis, scris sau vorbit;

86
* un limbaj care înlocuiește limbajul obișnuit.
– Primul limbaj este cel avut în atenție pentru situația oratoriei și, în general, a vorbir ii în
public (dialog; discurs). Gesturile însoțesc cuvintele scrise și pronunțate, întărind puterea lor
expresivă și facilitând receptarea cât mai adecvată și mai rapidă de către publicul care urmăr ește
– adică vede și ascultă – un discurs; ne referim cu prioritate la mișcările mâinilor.
– Al doilea limbaj având un rol decisiv, nu auxiliar este relevant pentru persoanele cărora
le lipsesc două mari daruri ale naturii: auzul și vorbirea. În aceste con diții-limită, gesturile ca
limbaj se adresează văzului în exclusivitate, restabilind zona sensurilor mesajelor și asigurarea
unei transmiteri sui-generis a acestora. Chiar un discurs întreg poate fi prezentat unui public
surdomut (care nu aude cuvintele, d ar „vede" semnificațiile lor prin inte rmediul parametrilor
gestuali) .
– În practică, se întâlnesc multiple situații specia le de genul celor care urmează:
* existența limbajelor artificiale, gestuale sau digitale, impuse de starea de surdomutitate
sau de anumite norme socio -culturale la nivelul unor microgrupuri (e.g. ordine călugărești ), tabu-
uri etc.
* prezența, la unii indivizi, a anumitor ticuri gestuale la nivelul mâinilor, picioarelor,
capului care – pentru cei în cauză – se situează în zona inconșt ientului, dar pot deranja persoanele
din jur cu un comportament fizic normal. Se înțelege cu atât mai mult efectul perturbator al
acestor ticuri atunci când aparțin unui orator care vorbește în fața mulțimii; datorită efectelor
colaterale, accentul se va îndepărta de la conținutul mesajelor transmise, iar starea de mobilizare
a atenției colective se va diminu a drastic. Sunt, însă, și situații când ticurile, oricât de deranjante
ar părea la prima vedere, nu reușesc să umbrească intensitatea unui act orator ic dacă talentul de a
vorbi în public este desăvârșit .
– Gesturile nu reprezintă o simplă sumă mecanică; ele pot fi structurate și organizate într –
un sistem; similar limbajului sonor, limbajul gestual conține atât variante obligatorii, cât și
variante indi viduale (libere; facultative).
– Gesturile pot fi concepute ca un limbaj universal în sensul existenței unui fond general
inteligibil (Quintilian; Darwin; Meo -Zilio). De pildă, s -au efectuat experiențe care au demonstrat
capacitatea de înțelegere, prin ge sturi, între oameni aparținând unor popoare diferite; se citează,
în acest sens, exemplul unor amerindieni care au putut comunica cu persoane surdomute din
Washington D.C.
– Referindu -se cu secole în urmă la reprezentarea ideilor prin caractere figurative,
gânditorul englez Francis Bacon releva însemnătate a gesturilor , în cartea sa: „De augmentis
scientiarum" , prin următorul exemplu: fiind întrebat ce ar trebui să facă un tiran pentru a-și

87
păstra domnia, Periandru, Împăratul Corintului din anii 625-585 B.C. – fără să dea un răspuns
verbal – a ieșit în parcul palatului său, retezând în deplină tăcere capetele tuturor florilor.
– Sistemul de semne gestuale conține o anumită organizare în timp și spațiu, o gramatică
sui-generis : există elemente rel aționale, precum și gesturi auxiliare care nuanțează gestul
principal sau corelează două gesturi.Succesiunea gesturilor amintește de sintaxa frazei într -o
limbă care nu și -a creat propriile conjuncții; fiind lipsită de joncțiune, limba respectivă va apela
la serviciile topicii în succesiunea: subiect/verb/obiect .
– Există gesturi de jargon , care au evoluat paralel cu cuvintele de jargon .
Exemple :
i) Se folosește gestul pumnului agitat în aer pentru a exprima disprețul față de un anumit
fapt/eveniment; filmele italiene din anii '60 și '70, care erau proiectate în S.U.A., au determinat
răspândirea acestui gest în rândul tinerilor de pe continentul american.
ii) Semnul lui Winston Churchill pentru victorie (V) avea să fie folosit de către mișcarea
contesta tară într -o nouă semnificație: pace.
iii) Pentru contemporani, primul deget ridicat în poziție verticală, simultan cu celelalte
patru degete reunite în pumn, indică o stare de satisfacție/de reușită , care nu mai are nevoie de
explicații verbale, ci doar de expresia aferentă a mimicii.
iv) Un gest modern în contextul telefoniei mobile a devenit cel care indică invitația de a
vorbi „pe celular": primul și al cincilea deget de la mâna dreaptă indică sub formă de unghi drept
utilizarea telefonului, cu o apropiere simultană de ureche. Oricine – dacă face parte, desigur,
dintre utilizatorii acestui mijloc mai nou de comunicare – va înțelege imediat despre ce este
vorba.
v) În situații precum competițiile sportive, din ambele palme se construiește litera T
pentru a sugera o pauză, o întrerupere (în engleză, time-out). Pe un plan mai larg, limbajul
sportiv (de exemplu, cel al arbitrilor de la jocurile de baschet) dispun de gest uri manuale
simbolice pentru a reflecta diverse momente din joc, încălcări ale reg ulilor sau decizii punctuale.
vi) Discursul modern a asimilat noi elemente de gestică; între acestea, unul frecvent a
devenit indicarea spațială a ghilimelelor: oratorul folosește simultan degetele ambelor mâini
pentru a sugera anumite semne de punctuați e care sunt importante în fixarea identității unui text;
de la caz la caz, ghilimelele pot marca fie o citare, fie o exprimare cu dublu înțeles.
– După cum remarc a Ivan Evseev, autorul „Enciclopediei semnelor și simbolurilor
culturale", există situații cân d limbajul gesturilor devine unicul mijloc de comunicare, înlocuind
integral vorbirea articulată: surdomuții; lucrătorii de la Bursă; sportivii; șoferii și macaragii;
reprezentanții unor comunități religioase etc.:

88
* Tiranul Dionisio I di n Siracusa (430-367 B.C.) a interzis supușilor să utilizeze
comunicarea prin viu grai, aceștia trebuind să se exprime doar cu ajutorul mișcărilor capului,
mâinilor, picioarelor și ochilor . Puși în fața situației foarte dificile, locuitorii au creat un „limbaj
mut" atât d e plastic încât s -a răspândit rap id în Sudul Peninsulei Italice.
* La interval de două milenii, la Constantinopol, un Sultan supărat pe eunucii săi a
poruncit să li se scurteze limba pentru a nu mai putea divulga secretele haremului . Aceștia au
reușit, însă, să inventeze un limbaj gestual expresiv, încât Sultanului nu îi rămânea altceva de
făcut decât să le reteze și mâinile, dar a preferat până la urmă să abolească acel ordin foarte dur!
* „Limbajele silențioase" sunt folosite și în c omunicarea din cadrul unor Ordine
călugărești. Conform prescripției marelui reformator al vieții monahale, Sfântul Benedict (480 –
547 A.D.), călugării trebuiau să renunțe la pălăvrăgelile inutile și să -și petreacă viața numai în
munci și rugăciuni. Ordinul Călugărilor Cisterieni (înființat în Franța, în secolul XI) și Ordinul
Trapiștilor (apărut în localitatea La Trappe din Normandia, în anul 1664) aveau interdicția totală
a vorbirii; la ora actuală, se estimează că vocabularul cisterienilor ar număra peste două mii de
semne – ceea ce corespunde unui vocabular fundamental din zona limbilor naturale.
Atitudinile pragmatice și afective ale vorbitorilor – scria Henri Wald -a p a r mai pregnant
„când accentele, ritmul, debitul și intonația sunt acompaniate de anumi te gesturi și de o anumită
mimică". Totuși, expresivitatea gesturilor nu este nelimitată sau lipsită de orice insuficiențe.
Studiind diverse teorii despre elocința gesturilor, profesorul canadian Marc Angenot se simțea
dator să recunoască: „ oricât de s istematici am dori să fim în formalizarea gestului oratoric, nu se
poate reduce ambiguitatea gestului natural și convențional, spontan și artificial, indiciu al unui
adevăr interior și mijloc de comunicare, obiect de cunoaștere și loc al unei adeziuni a in imii".

10.3. Exemple de gesturi oratorice
* În apărarea lui Manius Aquilius (consulul roman din anul 129 B.C.), viitorul consul
din anul 99 B.C., Marcus Antonius, i -a sfâșiat acestuia veșmintele, arătând tuturor cicatricele
rănilor primite în pieptul car e fusese „scut patriei". După cum susține Quintilian în tratatul său
de retorică, Antonius nu s -a încrezut numai în puterea propriului discurs, cutremurând adânc
ochii poporului roman care l -a iertat pe vinovat.
* Împăratul roman Servius Galba a scăpat de condamnare datorită milei generate de
aducerea, în fața Adunării, a copiilor săi.
* Se crede că frumoasa curtezană Phryne din Elada veacului IV B.C . a evitat pericolul
detenției nu datorită apărării formidabile care era făcut ă de vestitul orator Hipereides, ci
corpului ei fermecător pe care 1 -a dezvelit în fața publicului, înlăturându -și tunica.

89
* Renumit în istoria Antichității prin preocuparea de a colecta și pune în ordine
fragmentele scrise din capodoperele lui Homer „ Iliada " și „ Odyseea "(care până atunci
circulaseră doar pe cale orală), Pisistratos a lăsat memoriei umanității un gest de referință .
Acesta – deși era dotat cu o Charismă de excepție și avea un talent oratoric desăvârșit – a preferat
să scoată în valoare în timpul unui discurs puterea gesturilor: astfel, cel care a pus capăt
democrației înțeleptului Solon și -a ridicat la un moment dat toga, arătându -le atenienilor o rană
încrustată pe corp , care a devenit imediat un argument forte pentru a cere să i se creeze un
serviciu de pază permanentă !
* Gheorghe Brătianu, evocat de Titu Maiorescu în eseul : „Oratori, retori și limbuți ",
apela de multe ori în rostirea unui discurs la gestul batistei: „ …avea și batiste mari, de mătase
roșie și, când își desfășura un asemenea drapel în mijlocul discursului, era lucru știut că de-acum
avea să reînceapă vorbirea cu puteri împrospătate".
* Oratoria lui Mihail Kogălniceanu, caracterizată prin franchețea limbajului, tonul discret,
autoritar și plin de umor, era câteodată „ajutată prin gest" (George Călinescu). După ce rostește
textul: „Iată această broșură; din fiecare pagină a ei curge sânge, căci ea a omorât pe domnul
Grigore Ghica (Domnitor al Moldovei, care a trăit între anii 1807 și 1857 – n.n.)", stenog rama
vremii consemnează: „Domnul Kogălniceanu rupe această broșură și o azvârle de la tribună".
* I. G. Duca evoca rolul pe care expresivitatea mâinii îl avea în actele oratorice ale lui
Titu Maiorescu prin următoarele cuvinte : „Tiparul rece reproduce numa i vorbele lui Maiorescu.
Mâna lipsește: și, fără ea, fără mimica ei, fără evoluțiunile sugestive ale degetului arătător , a
dispărut tot ce caracteriza, tot ce deosebea, tot ce dădea elocinței lui Maiorescu o stranie, unică
și vrăjitoare putere".
* Take Ion escu interv enea în procesul intentat arhitectului Ion Socolescu (1856 -1924),
aducând ca probe materiale niște gesturi care nu aveau cum să scape judecății aspre a
scriitorului și oratorului Barbu Ștefănescu Delavrancea: “Un sipet cu chei – de la odăi, de la
magazii, de la depozit, de la pivniță, de la case de fier – multe, multe chei! Take Ionescu le ridică
pe rând cu un surâs potrivit pe o gravă bănuială nemărturisită. Le clatină în fața auditoriului, le
izbește, le scap ă zgomotos, sfârșind prin a constata că sunt și chei vech i, fără destinațiunea
cunoscută …Arma domnului Take Ionescu a fost cea mai tăioasă, dar nu cea mai loială. Ea a fost
învârtită cu o abilit ate neîntrecută, dar nu cu o convingere profundă. Îi denunț m eșteșugul, deși
îi admir talentul, ca nu cumva meșteșugul să deformeze adevărul…A dorit să lase o impresie, iar
nu să producă o dovadă".

90
11. Etica polemicii

Oratorul, mai ales în situațiile de factură judiciară, trebuie să aibă în permanență
conștiința luptei. În mod deosebit de sugestiv, Quintilian îl compara cu un comandant de oști
care nu duce întotdeauna armata „peste câmpii plăcute", ci de cele mai multe ori urcă dealuri
greu accesibile pentru a cuceri cetăți așezate pe stânci abrupte sau întărite c u imense fortificații.
La fel, un conferențiar va folosi cu plăcere ocazia de a se desfășura din plin, „de a lupta
cu adversarul în câmp deschis" spre plăcerea asistenței. Iar când oratorul va fi obligat să pătrundă
în terenul spinos al chestiunilor juridic e sau să scruteze adevărul în ascunzișurile lui, nu -i va da
doar târcoale, nici nu va utiliza „cugetări vioaie și scânteietoare ca pe niște proiectile", ci va
duce războiul „prin lucrări de fortificații, mine, curse și metode secrete".Asemenea procedee
sunt apreciate nu atât în momentul aplicării, cât mai ales ulterior acestuia: pentru un discurs –
spunea Quintilian – „orice laudă este valabilă numai după ce a fost terminat".
Se știe că anticii obișnuiau să își ascundă elocința; astfel, Marcus Antonius recomanda
acest lucru pentru a da mai multă crezare oratorilor și a face mai puțin sensibile cursele
avocaților. Este bine – considera Quintilian – ca artificiile și planurile oratorului să rămână
ascunse, căci „orice stratagemă, dacă este descoperită, nu poate avea efect". Aceasta este tot ce
poate rămâne ascuns în elocință, întrucât „vorbele alese, sentințele de efect, figurile elegante"
sau nu există în vorbire, sau sunt evidente pentru ascultător.
În polemică, „războiul" poate lua două forme:
* război de argumente ;
* război de cuvinte .
– Prima formă se situează pe terenul logicii și de aceea va învinge întotdeauna posesorul
celor mai tari dovezi. Publicul care asistă la „confruntare" va face o intimă comparație și va
reacționa în final așa cum se cuvine, manifestând admirație pentru învingător și compasiune
pentru învins. Orice polemică are un deznodământ, chiar da că nu întotdeauna acesta este
recunoscut ca atare de către cel învins. Oricum, disputa de idei este instructivă pentru asistență,
mai ales atunci când argumentele reciproce sunt sensibil apropiate ca forță și greu de înscris într –
o ierarhie categorică.
– Cea de -a doua formă are un grad inferior de profunzime, situându -se la nivelul
exprimării. Cu greu, lipsa de argumente va putea fi suplinită prin „ofensiva cuvintelor", deși pe
moment aceasta poate impresiona pe unii . Sunt situații când învinsul încearcă „s ă se refugieze"
în zona cuvintelor șocante sau înșelătoare. Fără un autocontrol riguros, războiul de limbaj se
poate ușor transfera în domeniul invectivelor și frazelor jignitoare unde regulile morale ale

91
polemicii nu mai contează. Publicul își va face, în să, propriile păreri nu doar despre subiectul
discuției în contradictoriu, ci și despre atitudinea și caracterul moral al vorbitorilor.
Quintilian observ a că în practica judiciară există oratori care, luând din întâmplare o
cauză care se pretează mai puțin la elocință, „o îndoapă cu circumstanțe din afara cauzei". A -ți
lua sarcina de a vorbi de rău este, după expresia lui Appius, o „elocință de câine".În „ Institutio
Oratoria ", Quintilian respingea un asemenea comportament, calificat drept „o bucurie josnică ,
nedemnă de om, neplăcută niciunuia dintre auditorii cinstiți". Cei care procedează astfel trebuie
să se aștepte a fi, și ei, tratați în mod similar; cu atât mai mult, cu cât între a vorbi de rău și a
comite răul nu există altă deosebire decât prilejul.Pe ricle dorea ca să nu -i vină în minte niciodată
vreun cuvânt cu care să supere poporul pe care îl servea cu deplină credință. Ceea ce credea
Pericle despre sine, credea și Quintilian despre toți oratorii, atunci c ând scria următoarele:
„cuvântul ce a părut curajos când l -ai spus este considerat prostie dacă a jignit".Anton Pann
afirma: „De multe ori, limba taie mai mult decât sabia", iar cu câteva secole în urmă, regăsim
această pildă printre „ Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie ": „Dacă mai
înainte ați vorbit cuvinte cuminți și vrednice de laudă, mai târziu însă ați amestecat la ele
vorbărie proastă, toate le -ați stricat și întru nimica să fie socotite le -ați făcut".
Disputa nu este străină zonei diplomatice. Desigur, avem în vedere lupta deschisă care se
poate desfășura, în anumite momente, nu între două entități umane sau între două armate
adversare una alteia, ci între doi furnizori de argumente, între doi purtători de mesaje, care se
află într -o relație de contradicție.
Dintr -o asem enea confruntare, în mod implacabil, cineva va trebui să iasă victorios;
învinsul va fi, totuși, la fel de onorabil, mai ales dacă acea luptă de idei a fost una grea și
îndelungată. Mijloacele luptei sunt „curate", vizibile pentru cei care asistă la disput a respectivă;
în primul rând, ele înseamnă talent și iscusință.
Marele diplomat al Genevei, Nicolae Titulescu, obișnuia să spună că este oricând adeptul
unor confruntări de idei dacă acestea se înscriu în nota civilizată, respectiv dacă „curtenia este
aliata dreptului". Tot el constată, însă, cu amărăciune, că o asemenea atitudine reciprocă a
adversarilor de dialog se deteriorase în ultima perioad a a vieții sale ; „… astăzi, după câte mi se
pare, divorțul dintre ele (dintre curtenie și drept – n.n.) este complet. Mai mult, lipsind aceste
două elemente, natura care nu suportă vidul a trebuit să le înlocuiască. Astăzi , constat că în
locul lor domnesc, atotputernice, afirmația gratuită și provocarea. Vă mărturisesc că sunt
surprins și îndurerat".
Tot la p olemica civilizată se gândea Titulescu atunci când lansa următoarea confesiune:
„Masa de conferință este pentru mine ceea ce este o pistă cu iarbă pentru un cal de curse!".

92
Figura de stil exprimă atașamentul solid al oratorului -diplomat față de ceea ce înseamnă
competiția deschisă, cu reguli care se respectă, dar și cu competitori care se respectă reciproc.
Cu alte cuvinte, trebuie aplicat spiritul olimpic al concursului în care valorile centrale sunt:
cinstea; stima; încrederea în propriile forțe; respecta rea adversarului; deschiderea către
compromis; abandonarea prejudecăților; cultul argumentelor; civilizația limbajului.
Verbul lui Titulescu – își amintește stenograful său, Savel Rădulescu – era „când
fermecător, când sever și incisiv,… iar în replica c e dădea adversarului s -ar spune că părea și mai
prestigios și mai strălucitor… ; când trebuia, nici severitatea incisivă, nici chiar vehemența
stăpânită nu lipseau, știind, însă, să le armonizeze cu deosebită îndemânare."
Titulescu a reușit nu doar să pr omoveze polemica civilizată, dar să o și apere atunci când
exista pericolul ca aceasta să se transforme în confruntare veninoasă, jignitoare. Este edificator
momentul Etiopia/Abisinia când împăratul acestei țări, Haile Selassie, a fost brutal întrerupt de
unii “ziariști ”(de facto , niște huligani) italieni în timp ce își susținea discursul oficial de la
tribuna Societ ății Națiunilor /Geneva.Titulescu a înaintat în mijlocul sălii, rostind următoarele
cuvinte: „Domnule președinte, în numele justiției vă rog a interveni pen tru a face să înceteze
asemenea acte!”.Ulterior, diplomatul român mărturisea propria opinie de spre etica confruntărilor:
„…dacă Societatea Națiunilor, după ce își reneagă principiile, nu rămâne cel puț in un club în care
regulile gentilomilor să fie respectate, mai bine să se dizolve imediat".
În orice împrejurare, spiritul polemic al oratorului trebuie să fie o sinteză între fermitate
și decență, între echilibru și intransigență. Civilizația limbajului nu atenuează cu nimic valoarea
mesajului sau verticalitatea judecăților.Cel care crede în adevărata dispută de idei are datoria de
a-și respecta adversarul și de a -i oferi șansa să se apăra prin propriile argumente. Talentul va fi
cu atât mai mare și mai r ecunoscut cu cât, în numele unei retorici constructive, oratorul va căuta
nu doar spațiile de divergență, dar și punctele comune, reciproc acceptabile.
Chiar în diverse momente tensionate, polemica poate reveni la not a de normalitate dacă
intervin resursel e subtile ale zâmbetului conciliant, ale glumei sau anecdo ticii. Maniera
combativă poate îmbina incisivitatea cu autocontrolul, replica rece și tăioasă cu gestul
amabilității. Important este, însă, ca disputa să rămână în spațiul dominat de civilizația
limbajului și de corectitudinea dovezilor. În acest fel, confruntarea cinstită și decentă va deveni o
penetrantă lecție de morală pentru întregul auditoriu .

93
ANEXĂ / Repere istorice

Filosoful și semioticianul francez Roland Barthes (1915 -1980) prezintă următoarele
momente de bază din istoria retoricii:
* Nașterea retoricii
* Gorgias sau proza ca literatură
* Platon
* Retorica aristotelică
* Neo -retorica
* Trivium
* Moartea retoricii
În detaliu, R. Barthes propune o schiță cronologică, redată sintetic în continuare; facem ,
însă, observația că la lista respectivă tre buie adăugat Secolul XX care a marcat un reviriment
substanțial al Retoricii.

Secolul V B.C.
480-460
* Sicilia: Retorica predată (învățată)
* Corax: prima divizare a Oratio
* Gorgias la Atena: Proza retorificată
* Hippias din Eleea: cultura cotidiană, opusă Filosofiei: originea îndepărtată a artelor
liberale din Evul Mediu.

Secolul IV
395-375
* Platon: „Dialogurile" privind Retorica
329-323
* „Retorica" lui Aristotel
* Zenon din Citium: Stoicismul grec și gramatica filosofică

Secolele III-II
* Alexandrinii: disputa dintre analogiști și anomaliști (analogiștii postulează că
gramatica este regulată și că această caracteristică reflectă regularitatea lumii și a spiritului;
anomaliștii caută iregularitățile și excepțiile).

94

Secolul I
116-27
* Varron: medierea în disputa dintre analogiști și anomaliști
* Relansarea disciplinelor liberale
107-43
*Cicero: practicarea retoricii aristotelice
85
* „Retorica " lui Herennius
65-8
* Horațiu: „ Ars Poetica "
43 B.C. -16 A.D.
* Ovidiu: fuziunea Retoricii și Poeziei
* Dionysos din Halicarnas: o stilistică a frazei

Secolul I A.D.
40-118
* Quintilian: pedagogia Retoricii aristotelice
45-125
* Plutarh: moralizarea Retoricii
55-120
*Tacitus: unificarea tuturor artelor discursului, purtând numele de eloquentia

Secolul II
* A doua Sofistică sau Neo -Retorica; Asianismul contra Atticismului

Secolul III
* Porphyr: „ Eisagog é" (Categoriile ): introducere în Logica lui Aristotel

Secolul IV
310-393
* Ausonius: transmite Neo -Retorica spre Evul Mediu
350
* Donat, gramatician

95
354-430
* Sfântul Augustin: Retorica creștină

Secolul V
* Sidoine Apollinaire: transmite Neo -Retorica spre Evul Mediu
* Martianus Capella: constituirea celor șapte arte liberale
* Priscien, gramatician

Secolul VI
480-524
* Boetius: prima intrare a lui Aristotel – logica restrânsă
490-575
* Cassiodor: creștinizarea artelor liberale și, îndeosebi, a figurilor Retoricii

Secolul VII
570-636
* Isidor din Sevilla („Etymologiae "); *confirmarea Trivium -ului

Secolul VIII
673 -735
* Bède: Retorica aplicată sistematic la “Biblie ”

Secolul IX
* Reforma carolingiană a școlilor
* Aristotel tradus în limba arabă

Secolul X (lipsește din descrierea lui R. Barthes)

Secolul XI
* Scot Erigene și Realismul
* Roscelin și Nominalismul

Secolul XII
*A doua intrare a lui Aristotel: Logica integrală

96
*Lupta între Chartres și Paris: Retorică / Dialectică; Litere / Filosofie; Studium /
Sacerdotium . Victoria Parisului și a Dialecticii
1096 -1141
* Noi clasificări ale Trivium -ului sub dominația Dialecticii: Hugues de Saint -Victor
1128 -1202
* Alain de Lille: Alegoria carului
1150
* Pierre H élias: debutul gramaticii speculative

Secolul XIII
1200
* Înființarea Universității din Paris
* Modistae

Secolul XIV
* Ars obligatoria
* Codul Disputatio

Secolul XV
* Artele celei „de-a Doua Retorici" – arte poetice (din punct de vedere al formelor
verbale, nu al compoziției)

Secolul XVI
* Intrarea „Poeticii" lui Aristotel în Italia: Castelvetro, Scaliger, Veda
1521
* „Retorica Deplină" a lui Fab ri
1555
* „Dialectica" lui Ramus (anti -aristotelic)
1592
* Retorica în latină (Nunez)
* Retorica – fundament al învățământului iezuit

97
Secolul XVII
1630
* Intrarea „Poeticii" lui Aristotel în Franța
1675
* Bernard Lamy: „Retorica sau arta de a vorbi"

Secolul XVIII
1730
* Dumarsais: “ Tratatul Tropilor"
1783
* „Retorica" lui Hugh Blair

Secolul XIX
1807
* Gaillard: „La Rhétorique des Demoiselles"
1827
* Fontanier: „Manual clasic pentru studierea Tropilor"

Finele secolului XIX
* Stingerea progresivă a tratatelor de Retorică

Secolul XX (adăugat de noi în respectiv a descriere)
* Rhetorica Rediviva
* Noua Retorică (Ch. Perelman; L. Olbrechts -Tyteca; T. Todorov; P. Kuentz; R. Barthes)
Istoria Retoricii s -a derulat în accepțiunea clasic -tradițională a științei respective timp de
peste două milenii și jumătate, de la Gorgias la Napoleon III:
*Democrația ateniană;
*Republica romană;
*Imperiul Roman;
*Marile Invazii;
*Feudalitatea;
*Renașterea;
*Monarhia;
*Revoluția.

98
Retorica – după cum remarca Roland Barthes – „a digerat regimuri, religii, civilizații".
Totodată, retorica a fost singura practică (alături de gramatica născută după ea) prin intermediul
căreia societatea a recunoscut limbajul și suveranitatea acestuia.

********
Mari oratori ai Antichității

I. Demostene (384-322 B.C.)
A fost cel mai mare orator al Greciei Antice; printr -o fericită coincidență, el s -a născut și
a murit în aceiași ani ca renumitul autor al „Organonului ", Aristotel. Deosebirea în materie de
atitudine politică ce distanțează cele două nume de referință ale Antichității elene a fost
următoarea: în timp ce Aristotel s -a aflat mereu în preajma regelui Macedoniei, Filip al II -lea și
a fiului acestuia, Alexandru cel Mare căruia i -a fost un strălucit mentor, Demostene s -a
pronunțat cu fermitate împotriva actelor d e agresiune ale regelui macedonean, chemându -i la
luptă pe atenieni prin vibrante discursuri.
Cariera politică a lui Demostene este structurată în următoarele etape mai importante:
i) în perioada 351 – 340 B.C. , Demostene ca orator al opoziției combate „partidul păcii",
care se afla la putere; atunci apar marile sale discursuri politice;
ii) între anii 340 – 338 B.C., Demostene ca lider al partidului de guvernământ pregătește
acțiunea contra regelui Filip;
iii) după lupta de la Cheroneea (338 B.C.), în u rma venirii la tron a lui Alexandru cel
Mare și a ruinării Tebei, Demostene aparține formațiunii politice învinse; după moartea lui
Alexandru Macedon, el se întoarce la Atena într -un mare triumf, dar în anul următor (322 B.C.),
se refugiază în Templul lui Poseidon din Insula Calauria unde își va pu ne capăt zilelor, pe fondul
urmăririi sale de către armatele macedonene.
După cum au remarcat numeroși cercetători ai operei sale oratorice, Demostene a dovedit
că această artă poate fi asimilată și prin muncă ten ace, mai ales atunci când natura îi este
potrivnică celui care dorește să impresioneze o anumită mulțime prin intermediul vorbirii sale.
Marele istoric Plutarh evoca eforturile imense, făcute de Demostene: pentru a -și corija defectele
de pronunțare, obișnu ia să țină pietricele în gură; pentru a învinge vorbirea înceată și a se
obișnui cu zgomotul mulțimii, își rostea discursurile pe malul Mării, încercând să învingă, prin
vocea sa, valurile ce se loveau de țărm; pentru a corecta ticul nervos de mișcare a un uia dintre
umeri, a recurs la agățarea unei săbii care îl înțepa la fiecare atingere; în fine, pentru a studia în
deplină liniște, se retrăsese într -o peșteră.

99
Opera oratorică a lui Demostene cuprinde aproximativ 60 de discursuri:
i) discursuri politice printre care:
* cele 3 “ Filipice ”( denumirea provine de la Regele Macedoniei, Filip al II -lea);
* cele 3 “ Olintice ”( denumire originată în Cetatea greacă Olint);
* “Asupra situației din Chersones ”.
ii) discursuri juridice precum:
* “Pentru coroană ”;
* “Asupr a ambasadei necredinicioase ”;
* “Împotriva lui Midias ”.

II. Cicero (106-43 B.C.)
Pe fondul intenselor activități desfășurate în spațiul Forului (occupations fori ), care au
generat și amplificat pasiunea pentru oratorie la distinși vorbitori ai epocii precum Cato cel
Bătrân, Marcus Antonius, Licinius Crassus, a apărut Marcus Tullius Cicero, cel mai mare orator
al Romei Antice.
Mult timp, spiritualitatea latină se inspirase din creațiile Greciei; istoricii literaturii
greco -latine comparau poporul roman cu o muză ce nu poate merge, deoarece are aripile tăiate,
iar Horațiu, în „Ars Poetica ", recomanda drept unic mijloc pentru reușita preocupărilor literare
imitarea modelelor grecești: „Fie zi și noapte, citiți și răsfoiți operele grecești/ Vos exemplaria
Greca nocturna versate manu versate diurna ”.Însuși Cicero a studiat , în anii tinereții , știința
retoric ii la renumita Școală din Insula Rhodos, dar și -a depășit magiștrii eleni, scriind opere
care au devenit modele ale elocinței.
Quintilian are pagini de profund entuziasm la adresa talentului lui Cicero: „El nu adună
apă de ploaie, cum zice Pindar, ci se revarsă valuri -valuri într -un șuvoi necontenit, fiind parcă
născut printr -un dar al Divinității pentru ca elocința să -și poată do vedi prin el toate puterile." . În
aceeași notă admirativă, Quintilian amintește că pe bună dreptate contemporanii lui Cicero l -au
numit „regele Forului”. Tot Quintilian identifica următoarele calități fundamentale pe care
Cicero le -a preluat de la marii să i înaintași, încorporându -le în propria personalitate: vigoarea lui
Demostene; bogăția în exprimare a lui Platon; delicatețea lui Isocrate. Stilul lui Cicero ținea cont
de faptul că, spre deosebire de alte domenii, în oratorie judecata celor competenți coi ncide cu
judecata publicului; deci, limbajul oratorului trebuie să fie limbajul tuturor și, în același timp, un
limbaj artistic ales.

100
După cum remarc a Tacitus, „prin nimic altceva nu a întrecut Cicero pe oratorii din
vremea aceea decât prin bunul gust, că ci el este cel dintâi care și -a îngrijit vorbirea, cel dintâi
care a practicat o alegere a cuvintelor și a pus artă în îmbinarea lor". Marele orator al Romei
Antice este, totodată, considerat drept primul prozator latin, având un stil propriu, caracterizat
prin puritate, bogăție, eleganță și armonie .
În opinia lui Pierre Larousse, discursurile lui Cicero sunt modele de justețe și precizie, de
naturalețe și vivacitate, încărcate câteodată de patetism sau de ironie fină.
Cicero a fost martorul unor evenimente istorice precum: Răscoala lui Spartacus;
Conjurația lui Catilina; Primul Triumvirat (Caesar, Pompeius, Crassus); războiul civil dintre
Caesar și Pompeius; uciderea lui Caesar; al Doilea Triumvirat(Octavianus, Antonius,
Lepidus).Reacția retorică a lui Cicer o la aceste momente de referință a fost una creativă prin
excelență, cr istalizându -se în discursurile:
* „Catilinarele " (acuzarea lui Catilina);
* „Filipicele" (acuzarea lui Marcus Antonius; titl ul preia denumirea dată de Demostene);
* cele 5 „Verrine"( acuzarea abuzurilor lui Verres, guvernatorul Siciliei).
Contemporanii i -au elogiat marelui orator Cicero aleasa cultură: îi cunoștea în
profunzime pe poeții latini (Plaut; Terențiu; Lucrețiu), ca și pe scriitorii (Homer; Eschil;
Sofocle; Euripide) și orato rii (Demostene; Isocrate; Eschine) din Elada. De asemenea, el acorda
Istoriei o prioritate absolută, considerând că „a nu ști ce s -a întâmplat înainte de a te fi născut
înseamnă a rămâne tot timpul copil".
Cicero nu a fost doar un mare orator, ci și un mar e teoretician al oratoriei, compunând o
serie de lucrări despre arta și ș tiința Retoricii, printre care:
* „De inventione" (lucrare din tinerețe);
* „De oratore " (consacrată condiției or atorului și stilului retoric);
* „Brutus (De claris oratoribus )" (prezentare a oratorilor romani);
* „De optima genere oratorum" (lucrare în care se afirmă că Demostene este idealul
oratoriei);
* „Partitiones oratoriae" (dialog între Cicero și f iul său, Marcus care primește veritabile
lecții de elocință).
Cicero a fost asasinat în anul 43 B.C. de către ostaș ii lui Marcus Antonius, un puternic
adversar al Republicii.

101
SURSE BIBLIOGRAFICE

* Marc Angenot – Les traits de l'éloquence du corps, în: „Semantica", nr.1, 1973
* Maria Cornelia Bârliba – Titu Maiorescu. Pledoarie pentru inteligență, Editura
Edimpex Speranța, București, 1992
* Maria Cornelia Bârliba – Filosofie și comunicare, Editura BREN, București, 2000
* Maria Cornelia Bârliba, Dan Mihai Bârliba – Diplomația cuvintelor. Nicolae Titulescu
– vocația unui orator, Editura BREN, București, 2001
* Maria Cornelia Bârliba, Dan Mihai Bârliba – Focul sacru al Genevei , Editura BREN,
București, 2002
* Maria Cornelia Bârliba, Dan Mihai Bârliba – Comunicare și adevăr. Orizonturi
semantice, Editura Printec h, București, 2004
* Maria Cornelia Bârliba – Introducere în retorică, Editura Printech, București, 2007
* Maria Cornelia B ârliba – Retorica. Expresivitate și persuasiune , Editura Printech,
București, 2011
* Roland Barthes – L'ancienne Rhétorique, în vol. «Recherches rhétoriques",
Communications, 16, Editions du Seuil, Paris, 1994
* Gaston Boissier – Cicero și prietenii săi, Editura Univers, București, 1977; Seuil, Paris,
1993
* Manuel Maria Carrilho – Rhétorique de la modernité, P.U.F., Paris, 1992
* M. Tu llius Cicero – Opere alese, vol. I -III, E ditura Univers, București, 1973
* Demostene, Eschine, Hiperide, Licurg – Pagini alese din oratorii greci, vol. II, Editura
pentru Literatură, București, 1969
* Cella Dima – De la vorbire la elocință, Editura Albatro s, București, 1982
* Vasile Florescu – Retorica și neoretorica. Geneză, evoluție, perspective , Editura
Academiei Române, București, 1973
* Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea – Retorică. Pagini alese , vol. I, Casa de Editură și
Presă „Șansa", București, 1993
* Margo T. Krasne – Munca de lămurire – o artă, Editura Antet, Oradea, 1998
* Titu Maiorescu – Prelegeri psihologice (1869), în vol. „Opere f ilosofice", Editura
Academiei Române, București, 2005
* Lyle V. Mayer – Fundamentals of Voice & Diction, WCB Brown & Benchmark
Publishers, 1994

102
* Michel Meyer – Questions de rhétorique: langage, raison et séduction, Le Livre de
Poche, Paris, 1993
* Mițu Movilă – Conceperea și formele discursului. Retorica practică, Editura Fundației
„Chema rea", Iași, 2000
* Constantin N oica – Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu,
București, 1987
* Constantin Noica – Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, Humanitas,
București, 1995
* Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace , Editura Enciclopedică, București, 1996
* Oratori și elocință românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1985
* Retorică românească. Antologie, Editura Minerva, București , 1976

****
Notă : Curs ul de retorică se bazează în principal pe tratatele: “ Introducere în retorică ”
(2007) și “ Retorica. Expresivitate și persuasiune ” (2011), al căror autor este Profesor
Universitar, Doctor în Filosofie al Academie i de Științe d in Praga (1977), Maria Cornelia
Bârliba.