Conf.univ.dr. DANCIU ELENA TEREZA ABSOLVENT: DUȚĂ RAMONA -IULIANA CRAIOVA 2015 UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE… [626927]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIF IC
Conf.univ.dr. DANCIU ELENA TEREZA

ABSOLVENT: [anonimizat]
2015

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

EVOLUȚIA
DREPTULUI DUPĂ DECEM BRIE 1989

CRAIOVA
2015

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. …………….. 6
CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ……………… 10
REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA ………………………….. ……. 10
SECȚIUNEA 1 INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA .. 10
SECȚIUNEA 2 ETAPELE REGIMULUI COM UNIST ÎN ROMÂNIA ……….. 14
SECȚIUNEA 3 INSTITUȚIILE JURIDIC E ÎN PERIOADA COMUNI STĂ ….. 19
1.1 Caracterele generale ale legislației comuniste ………………….. 20
SECȚIUNEA 4 DE LA COMUNISM LA DEM OCRAȚIE ………………………. 25
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. …………….. 30
EVOLUȚIA DREPTULUI P UBLIC ÎN ROMÂNIA ……………….. 30
SECȚIUNEA 1 DREPTUL CONSTITUȚIONA L ………………………….. …. 30
1.1. Caracterul ilegitim al regimului ………………………….. …………. 31
SECȚIUNEA 2 DREPTUL ADMINISTRATIV ………………………….. …… 35
SECȚIUNEA 3 DREPTULUI PENAL ȘI PR OCESUAL PENAL ROMÂN .. 39
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. …………… 50
EVOLUȚIA DREPTULUI P RIVAT ÎN ROMÂNIA ………………. 50
SECȚIUNEA 1 DREPTUL CIVIL ȘI PROC ESUAL CIVIL ROMÂN ……… 51
SECȚIUNEA 2 DREPTUL COMERCIAL ………………………….. …………. 59
SECȚIUNEA 3 DREPTUL FAMILIEI ………………………….. ……………… 64
SECȚIUNEA 4 DREPTUL MUNCII ………………………….. ……………….. 70
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. …………………. 76
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. …………… 78

INTRODUCERE

Evoluția dreptului trebuie studiată pentru că natura non facit saltus și în
dezvoltarea istorică a societății totdeauna o instituție are rădăcini adânci în
instituțiile trecute. De aceea, viitorul jurist trebuie să studieze și istoria dreptului,
și nu numai istoria dreptului, dar și istoria în general. A cunoaște o instituție
juridică, fără a cunoaște împrejurările istorice din care a ieșit este un non sens.
„Fără istoria dreptului… nu poți înțelege instituțiile… A studia o instituț ie fără a
o studia istoricește în trecut, … este a ne reduce la un studiu care poate să aibă
oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist .”1
În cadrul sistemului științelor sociale, un loc important este deținut de
științele juridice datorită faptului că acesteastudiază fenomenele po litico -juridice
ale societății.
În paginile care urmează am analizat „momentele” apreciate ca fiind de
importanță deosebită, din punctul nostru de vedere, cu privire la organizarea
politică și jur idică a teritoriilor care alcătuiesc, în contemporaneitate, statul
național unitar român.
Vechiul drept care a guvernat relațiile sociale î n diversele perioade ale
istoriei poporului rom ân reprezintă trecutul dreptului actual .
Cu toate schimbările survenit e exisă a unele elemente care s -au transmis de
la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o identitate specifică față de
dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul timpului a asimilat și ceva din
creația juridică a acestora .
Primul capitol intitu lat Regimul comunist în România prezintă
modificările produse atatât în plan social cât mai si economic de la instraurarea
regimului comunist în 1944. Aceasta perioadă , insă, a adus o serie de modicări

1 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv , Editura ALL, 1995, p. 101

importante la nivelul principiilor de drept și al rolului justiției în societate,
domnia legii fiind înlocuită cu o politică a abuzului, iar independența justiției cu
supunerea sa față de forțele politice . Acest proces a continuat cu elaborarea
Constituției din 1948, urmată de cea din 1952 și de cea din 1964, cu modificarea
legislației penale începând cu 1948 și a celorlalte izvoare principale ale
dreptului. Tot acest ansamblu, instituit rapid, din primii ani ai preluării puterii, a
permis instaurarea terorii ca politică de stat. Întreaga legislație repre sivă a
comunism ului a fost construită pe ideea de luptă de clasă, în condițiile în care
mare parte din normele juridice aplicabile erau îndreptate fățiș sau nu contra
unor întregi grupuri sociale. Se pot identifica extrem de multe norme juridice,
majoritat ea cu caracter represiv, care stabilesc diverse sancțiuni ori impun
interdicții unor categorii determinate de persoane, identificate ca grupuri:
chiaburii, foștii proprietari de întreprinderi etc.
Măsurile represive luate de comunști atât în plan social, e conomic, politic
cât și juridic au culminat cu evenimentele din Decembrie 1989 ce a marcat
căderea comunismului și revenirea la democrație.
În cele doua capitole care urmează sunt prezentate modificările importante
produse dupa 1989 atât în dreptul public cât și în cel privat.
În ceea ce privește dreptul public după 1989, marcându -se revenirea la
democrație în 1991 a fost adoptată o noua constituție, ce a fost revizuită în 2003.
Referitor la dreptul administrativ , Revoluția din decembrie 1989 a adus și
pe acest plan un suflu nou. Începând chiar din primele luni ale anului 1990, un
număr important de autorități locale și cetățeni au solicitat reînființarea unor
unități administrativ -teritoriale, care fuseseră desființ ate abuziv de statul
comunist. Printre pr imele măsuri luate de către Consiliul Frontului Salvării
Naționale, încă din luna ianuarie 1990, a fost și cea de adoptare a Decretului –
lege nr. 38/1990 privind abrogarea Legii nr.2/1989, referitoare la organizarea
administrativă a teritoriului țării.

Au fost adoptate o serie de legi noi de Legea 52/2003 privind transparenta
decizi onala in administrația publică și Legea 554/2004 privind accesul liber la
informație.
Și în materie penală s -au produs modificări semnificative odata cu
aderarea României la Uniu nea Europeana, fiind adoptatea în acest sens Codul
penal și Codul de procedur ă penală intrate în vigoarea la 1 februarie 2014 .
Modif icări importante s -au produs și în materia dreptului privat astfel: în
dreptul muncii s -a adoptat un noul cod a l muncii prin Legea nr. 53/2003 ,
dreptul comercial fiind și modifcat și adaptat prin mai multe legi incepând cu o
Decretul -Lege nr. 54/1990 privind organizarea si desfa șurarea unor activități
economice pe baza liberei initiative , fiind adoptata Legea nr.1 5/1990 privind
reorganizarea unitatilor de stat ca regii autonome si societati comerciale cu
capital de stat , Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerț ului; Legea nr.
31/1990 privind societă tile comerciale , Legea nr. 11/1991 privind combaterea
conc urentei neloiale; Legea concurenț ei nr.21/1996 , etc.
Necesitățile societății acutuale au impus adoptarea Codului civil în 2011
care a înglobat atât prevedereile pentru dreptul comercial cât și pentru cel al
familiei, iar în 2013 a intrat în vigoarea și Codul de procedură civilă.

CAPITOLUL I
REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

SECȚIUNEA 1
INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST ÎN
ROMÂNIA

Deși se află încă la începuturile sale, studiul regimului comunist din
România a făcut de -a lungul timpului progrese însemnate, în special în ultimele
două decenii. Din cauza interdicțiilor politice interne, până la prăbușirea
regimului comunist, istoria acestuia a putut fi studiată aproape exclusiv în centre
universitare din străinătate, în special din SUA și d in Europa Occidentală.
Cercetătorii regimului comunist au fost astfel privați de accesul direct la surse de
arhivă; mai mult, agenda lor de cercetare a fost condiționată de evoluția generală
a studiilor privind spațiul est -european în timpul războiului rec e.2
Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe
noțiuni: un anume sistem social, o ideologiecare promovează acest sistem social,
sau o mișcare politică care dorește să implementeze acest sistem. Ca sistem
social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există
proprietate privată și nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparțin
societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și
economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societați comuniste este:
"Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi."
Ca ideologie mai nouă, comunismul după revoluția din octombrie din
Rusia țaristă, este sinonim cu marxismul și diversele ideologii derivate, cea mai

2 Gheorghe Boldur -Lățescu, Genocidul comunist în România , București, Editura Albatros, 1992 , p. 102

notabilă fiind a Marxism -Leninismului.3 Printre altele, Marxism -Leninismul
propune concepția progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale
dezvoltării economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul și
comunismul. Această "concepție materialistă" a comunis mului, arată că din
sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură…). De
asemeni dezvoltă "concepția determinismului", potrivit căreia fiecare individ
dintr -o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui indiv id ci
de clasa la care aparține, și de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăți
comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea
lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului
XX, în Rusia sovietică a lui Stalin, China, România și în celelate "state frățești".
"Marii conducători" ai proletariatului și ai țărănimii, au instaurat în țările în care
au fost "aleși" regimuri tiranice, dictatoriale unde preaslăvita grijă față de om, a
fost g rija de oprimare a toate drepturilor democratice și suprimarea, dacă era
posibil, a oponenților. "Cine nu este cu noi, este împotriva noastră", asta era
deviza de fapt a conducătorilor acestor state care de "bună voie" au îmbrățișat
această ideologie. Dat orită acestei ideologii au căzut jertfă pe lângă cei mulți și
intelectualitatea de seamă a neamului.4
Ca mișcare politică, comunismul este o ramură a mișcării socialiste, de
care se diferențiază în principal prin dorința comuniștilor de a instaura un siste m
comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revoluționare
armate.
Actul de la 23 August 1944 care a însemnat una din marile tragedii ale
istoriei românești a marcat trecerea în România spre un regim democratic, care
din nefericire nu a devenit efectiv datorită, pe de -o parte, prezenței trupelor
sovietice în țară, iar pe de altă parte, datorită împărțirii sferelor de influență între
marile puteri, România fiind inclusă în sfera de influență sovietică, deschizându –

3 Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy , Cambridg e, Harvard
University Press, 1956
4 Lucian Boia, Miturile comunismului românesc , Editura Nemira, București, 1998 , p. 45

se astfel calea unui nou regim de dictatură, cel totalitar comunist care avea să
marcheze dramatic soarta țării noastre pentru o îndelungată perioadă de timp.5
Regimul totalitar comunist s -a instaurat efectiv în România începând cu
anul 1948 și a durat până în decembrie 1989.
Regimul totalitar comunist s -a instaurat în România în mod treptat, prin
accederea la putere a comuniștilor, care au recurs la o serie de acte succesive în
scopul cuceririi depline a puterii politice. Dintre acestea menționăm în mod
deosebit instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza format în
majoritate din comuniști. Instaurarea acestui guvern s -a făcut după cum se știe,
la presiunile Moscovei care, prin emisarul său Vâșinschi, sosit la București în
mod special pentru acest scop a determina t pe regele Mihai să accepte înlocuirea
guvernului Rădescu, cu guvernul dr. Petru Groza care va urmări ca principal
scop comunizarea României.6
Trebuie menționat însă și faptul că instaurarea acestui guvern a fost
însoțită de retragerea administrației sovi etice din Ardealul de Nord,
administrație care s -a instaurat samavolnic imediat după eliberarea acestuia de
către armata română puterii aliate – Anglia și SUA, care au condiționat
recunoașterea acestui guvern de includerea în componența sa a câte un
reprez entant din cadrul partidelor Național Țărănesc și Național Liberal și
organizarea de alegeri libere în scopul constituirii noilor organe ale puterii de
stat, condiții acceptate în cele din urmă, ceea ce a condus la recunoașterea
guvernului dr. Petru Groza și de către cele două puteri aliate.
Un alt moment pe linia acaparării depline a puterii politice de către
comuniști l -a constituit alegerile din 19 noiembrie 1946 care, după cum se
cunoaște, au fost falsificate în favoarea comuniștilor. Noul parlament
unicameral, conform legii electorale din acea vreme, era alcătuit în proporție de
peste 78% din comuniști și procomuniști, asigurându -se astfel, o legitimitate noii
puteri comuniste. Deși rezultatul alegerilor a fost vehement contestat de către

5 Denis Delenant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej și statul polițienesc , 1948 -1965. Editura
Polirom, București, 2001, p. 40
6 Ibidem, p. 58

opoziție cu p robe concludente, solicitându -se inclusiv Puterilor Aliate să nu le
recunoască, în cele din urmă, prin mesajul tronului către parlamentul rezultat din
alegeri frauduloase, acestea au fost validate. Guvernul format în urma acestor
alegeri, prezidat tot de d r. Petru Groza (care deși nu era comunist, a făcut jocul
acestora), cu o compoziție comunistă mărită, a fost recunoscut de Puterile Aliate
cum și de alte guverne ale lumii. Această situație a întărit pozițiile comuniste în
diferite structuri ale puterii și ca atare, procesul de comunizare a României s -a
accentuat.
În cursul anului 1947 s -au înregistrat ultimele momente spre instaurarea
deplină a unui stat totalitar comunist. Astfel, în vara anului 1947, P.N.Ț. și
P.N.L. au fost scoase în afara legii, lider ii acestora condamnați la ani grei de
închisoare, ajungându -se ca pe scena politică a țării să rămână partidul comunist
și aliații acestuia, pregătindu -se în felul acesta terenul pentru un regim totalitar
bazat pe un partid unic.7
În noiembrie 1947 au fos t înlăturate din guvern grupările care reprezentau
vechile forțe politice, dar care se aliaseră cu comuniștii, fiind vorba de Gheorghe
Tătărăscu, reprezentantul unei grupări liberale și de Alexandru Alexandrini,
reprezentantul unei grupări național -țărănis te. În urma acestor epurări, s -a ajuns
la un guvern a cărei componență era în totalitate comunistă, forma de
guvernământ continuând să fie însă una monarhică. Ca urmare a acestei situații,
comuniștii au trecut la acțiunea finală de înlăturare a ultimei pie dici din calea
instaurării unui regim totalitar.
Astfel, la 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice,
proclamându -se Republica Populară Română ce marca succesul deplin al
comuniștilor pe calea instaurării unui regim totalitar.8
În esență reg imul totalitar comunist din România a fost la fel ca în toate
țările în care s -au instaurat astfel de regimuri, având însă anumite particularități
care l -au deosebit de acestea în sens pozitiv sau negativ. Astfel, toate regimurile

7 Denis Deletant, Pompiliu Teodor, Mihai Bărbulescu, Istoria României , Editura Enciclopedică, București,1998,
p. 49
8 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate , Editura Polirom, Iași, 2005, p. 115

comuniste din zona europe ană au fost impuse de Uniunea Sovietică, cu acordul
Puterilor occidentale și complicitatea unor forțe interne, fiind implementate după
modelul sovietic. Aceste regimuri s -au instaurat și menținut prin forță,
recurgându -se în acest scop la represiuni sânger oase în toate statele respective,
la suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, impunându -se
un singur partid declarat ca forță politică conducătoare, realizându -se în practică
formula partid -stat. Atât economia cât și politica acestor țări era subordonată
Uniunii Sovietice, fiind în felul acesta afectate grav indepen dența și
suveranitatea acestora.

SECȚIUNEA 2
ETAPELE REGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA

Regimul comunist din România, întins pe un timp îndelungat de peste
patru decenii, a cunoscut mai multe perioade cu anumite etape în cadrul
acestora, comportând o serie de particularități.ț
O primă perioadă este cea dintre 1948 -1965 din timpul guvernării lui Gh.
Gheorghiu -Dej. Acesta, ales prim -secretar al partidului comunist în octombrie
1945, ulterior conducător al partidului unic până la moartea sa în 1965, a fost,
după modelul politic reprezentat de Stalin, un conducător autoritar, intolerant cu
orice formă de opoziție. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei
în interior ul partidului, trei ocazii pe care le -a folosit, după modelul stalinist,
pentru impunerea echipei sale fidele și pentru eliminarea (epurarea) adversarilor
reali sau potențiali.
Prima etapă a epurarilor întrepinse de Dej a început în 1945 prin lichidarea
grabită a lui Ștefan Foris, fost conducător al partidului comunist în timpul
războiului, și a culminat cu arestarea, în 1948, a liderului de partid Lucrețiu
Pătrășcanu, un comunist cu o bună pregătire intelecuală și foarte ambițios în
care Dej vedea un adve rsar politic personal. Pătrășcanu a fost închis și supus la
diverse presiuni fizice și psihice, pentru a recunoaște colaborarea cu servicii

secrete occidentale. După moartea lui Stalin (5 martie1953), noul conducător al
Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, a dat semnalul înnoirii echipelor
conducătoare din țările -satelit. Temându -se că Hrușciov va dori înlocuirea sa cu
Lucrețiu Pătrășcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea adversarului său, în urma
unui proces regizat în culise.
A doua etapă a epurării întrep inse la vârful propriului partid i -a avut drept
victime principale pe Ana Pauker și pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca și
Teohari Georgescu (gruparea moscovită, Dej și colaboratorii săi fiind
“fracțiunea internă”). Cele două fracțiuni au colaborat atât a vreme cât au avut de
luptat împotriva dușmanilor comuni. În 1952, având consimțământul lui Stalin,
gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva grupării Anei Pauker,
acuzând -o de “politică de stânga”, “împaciuitorism”, etc. Unul dintre avantajel e
lui Dej provenea și din faptul că atacul său la adresa Anei Pauker (care era
evreică) coincidea cu începutul unei campanii antisemite a lui Stalin la
Moscova.
A treia etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a
anihilat, din punct de vedere politic, alți doi lideri de partid susceptibili de a -i
deveni adversari: Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu. Acum, ca și -n
precedentele etape, conform ritualului politic practicat de toate regimurile
comuniste, Dej a legat de numele adve rsarilor săi înlăturați toate abuzurile,
eșecurile și nerealizările regimului; în locul celor epurați, și -a numit oameni
fideli, din propria sa echipă. După 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe
teritoriul României, trece la o schimabare sensibilă a liniilor directoare ale
politicii sale: este vorba de o oarecare îndepartare față de modelul sovietic, mai
ales în privința politicii externe.
Pe planul politicii interne, această schimbare s -a manifestat printr -o
relativă liberalizare a vieții cultural e, a învățământului, etc. Legăturile culturale
și științifice cu țările din Occident, rupte după 1948, sunt reluate și ajung la un
nivel modest, dar promițător. Dej reia și legatura cu Iugoslavia, al cărei lider
comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversa r redutabil al lui Stalin. Totuși, este

de reținut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic și -a menținut
neștirbit controlul intern asupra societății și nu a cedat nici unul din
prerogativele sale.
A doua perioadă a acestui regim e ste cea dintre 1965 – decembrie 1989,
din timpul guvernării lui Nicolae Ceaușescu . Venirea noului lider la conducerea
partidului unic a fost bine primită de societatea românească: Ceaușescu era
recunoscut ca unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej și era de asteptat
continuarea procesului de liberalizare a regimului9; pe de altă parte, Ceaușescu
simboliza și o altă generație ajunsă la putere (în varstă de 47, fostul general de
Securitate, era cel mai tânăr lider comunist). În iulie 1965, la Congres ul al 9 -lea
al Partidul Comunist Român (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc
Român)10, Ceaușescu pune bazele propriului său program de politic, foarte
promițător în condițiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii
colective, menit să îm piedice -potrivit versiunii oficiale -acumularea puterii în
mâinile unei singure persoane. Cel puțin pe moment, acest principiu avea și
acoperire practică: în acel moment, România avea, formal, o conducere
colectivă: Nicolae Ceaușecu (secretar -general al PCR ), Chivu Stoica
(presedintele Consiliului de Stat ), și Ion Gheorghe Maurer ( prim ministru ).
În cadrul acestei perioade se pot distinge trei etape: prima din 1965 -1971;
a doua din 1971 -1982, iar a treia din 1981 – decembrie 1989.
În prima etapă a aceste i perioade (1965 -1971), se continuă procesul de
creștere economică și, pe această bază, o ridicare a nivelului de trai a populației,
o protecție socială și o anumită liberalizare a vieții spirituale, păstrându -se însă
elementele fundamentale ale regimului totalitar comunist. Pe plan extern s -a
continuat politica de independență față de Uniunea Sovietică și de deschidere
spre Occident, România fiind inițiatoarea unor acțiuni politice pe plan extern
mult apreciate în epocă. Momentul culminant al acestei polit ici l-a constituit
poziția României față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de

9 Interviurile cu Apostol Maurer și Alexandru Bârlădeanu, „ Cum a venit la putere Nicolae Ceaușescu ”, Magazin
istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995, p. 3 -7
10 Denis Deletant, Pompiliu Teodor, Mihai Bărbulescu, Istoria României , Editura Enciclopedică, București,1998,
p. 534

la Varșovia în frunte cu cele ale Uniunii Sovietice (1968), la care România nu
numai că nu a participat, dar a condamnat vehement această invazie, populația
țării noastre fiind chemată să opună rezistență armată în cazul unei situații
similare cu cea din Cehoslovacia. Prestigiul liderului comunist a crescut atât în
țară cât și în străinătate, aspect care, din păcate, va fi folosit apoi la promovarea
unui cult deșănțat al personalității.
A doua etapă a regimului politic dictatorial din timpul guvernării lui
Ceaușescu (1971 -1982). Se caracterizează prin accentuarea conținutului totalitar
al regimului politic, recurgându -se la o supraveghere severă a populației de către
organele partidului și statului, la o ideologizare și politizare excesivă a vieții
sociale în toate domeniile sale de activitate, la o supercentralizare a economiei,
la împrumuturi masive de capital de pe piața occidentală ce au fost destinate
construirii unor obiective industriale gigant, mari consumatoare de materii
prime, materiale și energie care, în perspectivă, au avut urmări negative, mai
ales sub aspectul eficienței și rentabilității economice.
În această etapă a continuat, pe baza unei ra te înalte de acumulare,
procesul de creștere economică, implicit o creștere a construcțiilor de locuințe
pentru populație și a unor obiective culturale și de învățământ. S -a continuat
protecția socială din etapa anterioară. Spre sfârșitul acestei etape îns ă, și-au făcut
apariția unele semne evidente privind o încetinire a ritmului de dezvoltare
economică și totodată, o penurie de bunuri alimentare, medicamente etc.
Este în același timp etapa în care semnele de contestare a cuplului
Ceaușescu devin tot mai e vidente, îndeosebi pe plan intern, dar în unele privințe
și pe plan extern.
A treia și ultima etapă a regimului totalitar comunist din timpul guvernării
lui Ceaușescu, se referă la intervalul de timp dintre 1982 și decembrie 1989,
când acest regim a fost î nlăturat prin revoluția română.
Drepturile și libertățile omului sunt drastic îngrădite. Economia țării
traversează o perioadă de criză manifestată prin încetarea creșterii economice și,
mai ales, a lipsei de eficiență și rentabilitate. Starea gravă din ec onomie este

accentuată și de măsurile inițiate de Ceaușescu de a achita împrumuturile
externe ale statului român, care au dus, pe de o parte la izolarea economică și
politică a României, privarea economiei de mijloace moderne de dezvoltare.
Aspectul cel ma i grav al acestor stări de lucruri l -a constituit scăderea dramatică
a nivelului de trai a populației, obligată la privațiuni de tot felul (alimentație,
căldură etc.). Tragic și paradoxal pentru populația românească era faptul că, deși
suferea de foame și de frig, era obligată, prin mecanismul propagandei de partid
și de stat să adreseze permanente osanale cuplului Ceaușescu.
Și sub aspectul politicii externe apar în această etapă schimbări
semnificative. Astfel, dacă în etapele anterioare politica externă românească era
orientată spre occident, Ceaușescu încercând chiar să pună securitatea României
sub umbrelă americană, în anii '80, Ceaușescu dă semne de oscilare și
nesiguranță pe plan extern, ajungându -se la o înrăutățire a relațiilor țării atât cu
Uniun ea Sovietică cât și cu Occidentul.
Paradoxul acestei situații îl constituie faptul că deși se manifesta încă o
anumită independență față de Uniunea Sovietică, sub aspect economic, România
depindea tot mai mult de aceasta datorită nevoilor de import de gaze naturale,
petrol și alte materii prime și materiale, aceasta și datorită perturbării între timp
a relațiilor țării noastre cu Occidentul.
Anii de sfârșit ai acestei etape (1988 -1989), deși înregistrau achitarea
completă a datoriei externe de circa 14 mili arde de dolari, arătau o Românie cu o
economie sarcofagă, supercentralizată și mult rămasă în urmă, cu o populație
care se confrunta cu privațiuni de tot felul și umilită de cultul absurd al
personalității, existând o totală izolare a țării pe plan extern.
Toate acestea constituiau semne a unei profunde crize de sistem,
conducând la declanșarea revoltei populației împotriva regimului totalitar11,
revoltă care se va transforma într -o revoluție soldată cu înlăturarea acestui regim
și trecerea la un regim democ ratic și la o economie de piață liberă.

11 VLADIMIR TISMĂNEAN U, „Tremors in Romania ”, New York Times, 30 decembrie 1987

SECȚIUNEA 3
INSTITUȚIILE JURIDICE ÎN PERIOADA
COMUNISTĂ

Măcinate de perioada de dictatură anterioară preluării puterii de către
regimul comunist, instituțiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura
decisivă odată cu instaurarea regimului comunist. La nivel legislativ, această
perioadă a coincis cu mutații semnificative la nivelul principiilor de drept și al
rolului justiției în societate. Domnia legii a fost rapid înlocuită cu o politică a
abuzului, iar independența justiției cu supunerea sa față de forțele politice.
Procesul de supunere a justiției începe imediat după preluarea puterii
politice de către comuniști, acesta fiind unul dintre obiectivele prioritare al e
noului regim. Instanțele de decată au fost su
bordonate, succesiv, prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea
criminalilor de război – care stabilea că, în compunerea unui complet de
judecată vor intra 2 judecători profesioniști și 7 reprezentanți ai poporului – și
prin legea de organi zare a justiției din 24 noiembrie 1947, care extindea acest
mod de formare a completului de judecată. Opera de anulare a independenței
instanțelor de judecată a fost completată

printr -o puternică epurare a corpului judecătorilor și prin desființarea
principiului inamovabilități, astfel încât cariera judecătorilor se afla în puterea
executivului. De altfel, în textul legii se afirma explicit: „ judecătorii trebuie să
apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democrație și să
pedepsească inamicii poporului ”12. Această nou formă de justiție, l -a făcut pe
ministrul de Interne să afirme că „ sprijinindu -se pe instituția asesorilor populari
ce au la baza lor Constituția și legile ce decurg din ea (justiția, n. n.), lovește cu

12 Teohari Georgescu, Democrația populară – formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică
a regimului de democrație populară , lecție ținută în ziua de 17 octombrie 1949 la Un iversitatea serală de
marxism -leninism, broșură de uz intern, București, 1949, p. 14

necruțare nu numai în ofici nele de spionaj și în bandele de complotiști, dar și în
acele elemente exploatatoare care vor să împiedice construirea socialismului ”.13
Ulterior, în 1948, toți avocații au fost excluși din barouri, fiind ulterior
reprimiți doar aceia care au primit aprobar e din partea unor comisii dominate de
comuniști, fapt care a condus la reducerea numărului acestora la sub 20 de
procente din numărul anterior epurării.
Acest proces a continuat cu elaborarea Constituției din 1948, urmată de
cea din 1952 și de cea din 1964 , cu modificarea legislației penale începând cu
1948 și a celorlalte izvoare principale ale dreptului. Tot acest ansamblu, instituit
rapid, din primii ani ai preluării puterii, a permis instaurarea terorii ca politică de
stat.

1.1 Caracterele generale ale legislației comuniste

Legislația comunistă a adus în lumea juridică românească un set de
caracteristici care lipsesc, în mod normal, unui sistem legislativ. Aceste
caracteristici sunt relativ numeroase, însă unele dintre ele sunt grăitoare pentru a
justifica lipsa de legitimitate, juridic vorbind, a regimului comunist și
consecințelor produse de acesta.
Caracterul de clasă al legislației emise în perioada comunistă este una din
aceste trăsături. Întreaga legislație represivă a pr imilor ani de comunism a fost
construită pe ideea de luptă de clasă, în condițiile în care mare parte din normele
juridice aplicabile erau îndreptate fățiș sau nu contra unor întregi grupuri sociale.
Se pot identifica extrem de multe norme juridice, majori tatea cu caracter
represiv, care stabilesc diverse sancțiuni ori impun interdicții unor categorii
determinate de persoane, identificate ca grupuri: chiaburii, foștii proprietari de
întreprinderi etc. O astfel de caracteristică este de neacceptat într -un st at de
drept, întrucât impune o legislație discriminatorie, ce violează orice principiu de
drept, precum și norme de jus cogens ale dreptului internațional.

13 Ibidem.

Caracterul complet discriminatoriu al legislației represive poate fi ușor
ilustrat printr -un singur exemplu: prin Ordinul nr. 100 al Direcției Cabinet din 3
aprilie 1950 din Securitatea Poporului, în acord cu teza „ascuțirii luptei de
clasă”, se arăta că „dușmanul de clasă din țara noastră, fabricanții și moșierii
expropriați, bancherii și marii negustor i, elemente deblocate și epurate din
aparatul de stat și chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de
mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale și șovine, instigări,
misticism religios, mergând până la acte de teroare, s abotaj, diversiune, să
creeze agitație, să alarmeze populația, să îndemne la nesupunere, să împiedice
construirea socialismului”. Firește, era vizat „dușmanul de clasă”, așa cum era
definit în preambulul Ordinului nr. 100. Intrau în atenția organelor repre sive cei
care „lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendențioase, dușmănoase,
ascultă și difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio imperialiste, toți
cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”, ca și URSS -ului și lui Stalin. De
asemenea , erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează „bibliotecile,
concertele și în general manifestările propagandistice ale legațiilor imperialiste”
sau întrețin legături cu funcționarii lor și familiile acestora, instigatorii la
„manifestări rasi ale și șovine” și la nesupunere și neexecutare „în contra
măsurilor guvernului”. Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare,
colectări, planurile de însămânțări și comasări, prozelitismul religios,
transmiterea de știri „tendențioase, alarmiste, dușmănoase prin corespondență
internă sau externă” atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeași măsură privea și
„elemente cu un trecut reacționar cunoscut sau foștii exploatatori care ocupă
încă în producție posturi de răspundere”.
Caracterul secret al legislație i represive este o altă trăsătură care
îndepărtează legislația comunistă, în special cea din primii ani ai deceniului al
VI-lea, de ideea de stat de drept. Caracterul public al oricărei legi, tradus în
noțiunea de accesibilitate a normei juridice, este unu l dintre elementele esențiale
ale acesteia. În lipsa posibilității de a cunoaște legislația represivă, persoanele au
fost condamnate ori sancționate cu măsuri privative de libertate, fiind astfel

deschisă calea abuzurilor, cu atât mai mult cu cât multe din aceste măsuri au fost
aplicate de către organe ale puterii administrative – de regulă, cele de miliție și
de securitate.
Caracterul secret al unei importante părți a legislației represive a fost
determinat și de faptul că statul român ratificase o mulțime de tratate
internaționale, inclusiv cele privind protecția unor drepturi fundamentale.
Astfel au fost Decretul nr. 62 din februarie 1955, care a „completat”
Codul penal cu art. 1931. În textul acestui articol era incriminată „ activitatea
intensă contra cl asei muncitoare sau a mișcării revoluționare, desfășurată într –
un post de răspundere în aparatul de stat sau într -un serviciu secret pe timpul
regimului burghezo -moșieresc ”, pedepsită cu temniță grea pe viață și
confiscarea totală a averii. Tot un caracter secret a avut și Hotărârea Consiliului
de Miniștri nr. 1154, privind „domicilierea în centrele aglomerate”. La art. 2 se
arăta că se pot stabili în orașe „angajații organelor și instituțiilor de stat”, ai
întreprinderilor și organizațiilor obștești, milit arii mutați în interes de serviciu și
descendenții acestora, numai în baza obținerii unei repartiții de locuință și a unei
vize de mutare eliberată de Miliție. Această hotărâre a fost completată ulterior.
Astfel, la 22 august 1952 se aproba o nouă hotărâre a Consiliului de Miniștri
pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului de muncă și a
batalioanelor de muncă. HCM 1554/1952 este însă mult mai elaborată,
cuprinzând 20 de articole structurate pe cinci capitole. Purtând mențiunea
„nepublicată”, ac est text de lege secret a constituit baza măsurilor așa -zis
administrative luate până în 1954 la abrogarea sa. În privința dislocărilor, se
motiva că acestea s -au decis „pentru a ușura supravegherea activității
elementelor dușmănoase și străine de clasa mu ncitoare și pentru a curăți cele
mai importante centre vitale ale țării de elementele dușmănoase” (art. 1).
Exemplele ar putea continua, însă ar fi inutil. Caracterul secret al
legislației indică nivelul de ipocrizie în materie legislativă atins de către r egim,
prin încercarea de a ascunde legislația represivă a epocii propriei populații ori
cancelariilor străine, creându -și astfel un alibi de imagine și lăsând senzația că

măsurile represive care s -au luat de -a lungul timpului reprezentau o inițiativă
local ă a unor autorități represive, nu politica statului comunist.
Prin publicarea unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniștri și ale
MAI sau simple decizii ministeriale ale șefilor Securității, în baza cărora sute de
mii de oameni au fost afectați de i nternarea în lagăre, deportări, fixarea de
domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri, fără ca toate aceste victime să fi
făcut obiectul unei decizii judecătorești în acest sens, regimul de la București ar
fi dezvăluit astfel mijloacele represive de mu lte ori cu un caracter vădit arbitrar
prin care își asigura stabilitatea. Sistemul ar fi fost nevoit astfel să se liberalizeze
sau, în caz contrar, mai ales în noul context internațional al primilor pași de
„dezgheț” a relațiilor est -vest, România, semnata ră a Convenției de la Geneva și
admisă în 1955 ca membru al Națiunilor Unite, ar fi fost pusă într -o situație
delicată.14
Din aceste motive, asupra unei bune părți a legislației represive care a stat
la baza acțiunilor Securității s -a păstrat un secret des ăvârșit.
Caracterul ideologic al legislației este evident pentru oricine parcurge
constituțiile comuniste, care au fost utilizate nu atât pentru a regla raporturile
dintre instituțiile statului și a stabili drepturile fundamentale, ci pentru a afirma
princ ipii de natură politică. Această trăsătură conduce la faptul că regăsim în
actele fundamentale ale României din acea vreme formulări care astăzi par hilare
și care, juridic vorbind, nu pot fi socotite norme juridice, ci cel mult declarații
politice, al căr or loc nu este într -un text de lege. Exemplele perfecte sunt art. 7
din Constituția din 1948 – „Bunurile comune ale poporului constituie temelia
materială a propășirii economice și a independentei naționale a Republicii
Populare Române ”, art. 12 din acelaș i act – „Munca este factorul de baza al
vieții economice a Statului. Ea este o datorie a fiecărui cetățean. Statul acordă
sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a -i apăra împotriva exploatării și a
ridica nivelul lor de trai ” sau art. 23 din actul funda mental – „Statul încurajează

14 Liviu Țîrău, În căutarea României: recomandările făcute Departamentului de Stat de către Robert H. Thayler,
ministrul SUA la București, la încheierea misiunii sale în România, în volumul România și relațiile
internaționale în secolul XX , In Honorem Vasile Vesa, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2000, pp. 231 -232

și sprijină dezvoltarea științei și a artei și organizează institute de cercetări,
biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare ”.
În mod identic, Constituția din 1952 conține cel puțin la fel de multe
articole declarative care expun idei „înălțătoare” fără nici un fel de finalitate
juridică, cum ar fi art. 3 – „Republica Populară Română s -a născut si s -a întărit
ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste de sub jug ul fascismului și de sub dominația imperialistă, ca
rezultat al doborârii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele de la
orașe și sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist
Român ”; art. 6 – „Fundamentul formațiunii s ocial -economice socialiste este
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție care are fie forma
proprietății de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietății cooperatiste –
colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizațiilor
cooperatiste). În formațiunea socialistă a economiei naționale este lichidată
exploatarea omului de către om. Formațiunea socialistă, căreia îi aparține rolul
conducător în economia națională a Republicii Populare Române, constituie
baza dez voltării țării pe calea socialismului.
Statul de democrație populară, proclamând ca principală sarcină a sa
construirea socialismului, întărește și lărgește neîncetat formațiunea socialistă,
asigură creșterea neîntreruptă a bunei stări materiale și a niv elului cultural al
oamenilor muncii” sau art. 8 – „Pământul în Republica Populară Română
aparține celor ce -l muncesc”. Treisprezece ani mai târziu, sub considerentul de a
întări fundamentul „juridic” al puterii politice, apare o nouă Constituție care
procl amă alte celule de bază ale regimul socialist prin art. 1 – „Republica
Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran,
independent și unitar”, art. 2 – „Întreaga putere în Republica Socialistă România
aparține poporului, libe r și stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază
pe alianța muncitorească -țărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa
conducătoare în societate –, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de
oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orânduirea

socialistă, creând condițiile trecerii la comunism” sau art. 26 – „Cetățenii cei
mai înaintați și mai conștienți din rândurile muncitorilor, țăranilor,
intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul
Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare,
detașamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă și slujește cu
fidelitate năzuințele și interesele vitale ale poporului, îndeplinește rolul
conducător în toate domeniile construcției socialiste, îndrumă activitatea
organizațiilor de masă și obștești, precum și a organelor de stat”.
În plus, legislația emisă în perioada comunistă ignoră, explicit ori implicit,
o parte a principiilor fundamentale de drept. Exemplul cel mai relevant este cel
al principiului legalității în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi
condamnat decât în baza unei legi scrise și decât pentru fapte care erau calificate
ca fiind infracțiuni la momentul comiteri ei. Ac est principiu de bază al oricărei
legislații penale moderne este contrazis prin dispozițiile Decretului -lege
187/1949, care permite sancționarea persoanelor prin analogie, chiar dacă fapta
lor nu este infracțiune. Dispoziția se reia în multe acte normative , permițând
sancționarea oricărei fapte, indiferent dacă legea o permitea sau o interzicea, și
deschizând calea spre abuzuri.

SECȚIUNEA 4
DE LA COMUNISM LA DEM OCRAȚIE

Anul 1989 a marcat prabu șirea regimului comunist în toate statele
Europei de Est , proces favorizat de politica dusă de Mihail Gorbaciov de
reformere atât în plan economic cât și social, politică denumită prestroika
(reformare).
Mihail Gorbaciov a încercat să schimbe sistemul economic cât și cel
social comunist introdu când în acest scop proprietatea privată limitată asupra
pământului și a permis apariția unor mici întreprinderi private, însă cea mai
importantă schimbare a fost rev enirea la libertatea de exprimare (glasnost –

transparență ) prin încurajarea dezbaterilor publice. Acesta nu iși dorea
prabușirea regimului comunist ci doar corectarea acestuia, însă prin schimbările
facute prin politica sa, s-a ajuns la căderea regimului comunist lucru acceptat cu
resemnare.
În România, liderul politic Nicolae Ceau șescu a fost cel mai refractat
dintre toți liderii comuniști respingând orice schimbare în politica statului. Acest
lucru a facut ca Ceaușescu sa fie privit ca un lider nemilos care prin politica
dusă iși priva poporul de un trai decent.
În dec embrie 1989 a u izbucnit mai întâi la Timișoara (16 decembrie) ,
apoi la București (21 decembrie) și în alte orașe manifestări de stradă împotriva
soților Ceaușescu și politicii dusă de aceștia. Instituțiile statului din diferite
județe au fost luate cu asa lt și di struse, iar confruntările între demonstranți,
armată și securitate au produs peste 1000 de morți. România a fost singura țară
a Europei de Est unde căderea comunismului s -a produs în mod violent.
De la fuga lui Ceaușescu și până în seara zilei de 22 decembrie 1989 a
exista un vid de putere în România , când conducerea României a fost preluată
de Frontul Salvării Naționale condus de Ion Iliescu. Scopul Frontului Salvării
Naționale a fost instaurare a democrației, libertății și demnității poporului român,
fapt ce a mulțumit milioane de cetațeni români.
Din acest moment au fost dizolvate toate structurile de putere ale soților
Ceaușescu: guvernul a fost demis, Consiliul de Stat și instituțiile sale și -au
încetat activitatea, întreaga putere fiind preluată de Consiliul Frontului Salvării
Națioanele.
Pe 25 decembrie 1989 soții , Elena și Nicolae Ceaușescu au fost omorâți
la Târgoviște în urma unui proces în care au fost condamnați de subminar ea
economiei naționale, subminarea puterii de stat și acte de diversiune .
În ciuda trecerii anilor încă mai există în prezent discuții și numeroase
întrebări pe care românii și le pun cu privire la revoluția din decembrie 1989
dorind să afle ad evarul despre evenimentele produse atunci.

Există însă o problemă și anume a caracterizării răsturnarii care a pus capăt
regimului totalitar în Romania, a factorilor care au determinat -o și a
semnificației ei politice. În esență se înfruntă doua t eze: cea a revoluției, act
spontan izvorat din refuzul poporului de a mai tolera tirania regimului
Ceausescu, si cea a loviturii de stat, acțiune pusă la cale de serviciile secrete
străine, îndeosebi de KGB, care s -a folosit de instrumentele sale dinlăuntr ul țării.
În viața societăților, revoluția e o schimbare bruscă de regim, o substituire,
în general prin forță, a unui sistem de guvernare printr -altul. ” Astfel, ceea ce este
numită în mod convențional “revoluția din decembrie 1989 ” a fost, din p unct de
vedere teoretic, un proces revoluționar în care s -au regasit câteva subcategorii
istorice: suversiunea, diversiunea, greva generală, revolta populară, puciul,
constituirea unui centru de putere, contrarevoluția, lovitura de stat,
contralovitura de stat.” 15
Ideea potrivit căreia în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat dată
de Ion Iliescu și de susținătorii săi prosovietici a fost îmbrațișată de unii
comentatori români și analiști straini deoarce din punctul acestora de vedere
definiția term enului de revoluție ar fi una marxistă. 16
După căderea regimului comunist în România, fostele partide politice ce
au fost închise în timpul fostului regim au început să reapară ca urmare a
decretului -lege dat de FSN prin care se revenea la plurip artidism. Astfel, în
ianuarie 1990 au aparut Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc,
Partidul Creștin Democrat.
Primele alegeri libere, prezidențiale și parlamentare, au avut loc la 20 mai
1990, fiind câștigate de FSN cu 85% din v oturi, obținând majoritatea în
parlament, iar Ion Iliescu a fost ales președinte.
Un rol important în construcția democrației în România după
evenimentele din decembrie 1989 l -au avut organizațiile non -guvernamentale,

15 Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (I) ”Revoluția din decembrie 1989” -o
tragedie românească, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2004. p. 16 -17.
16 Ibidem p. 17.

printre care Alianța Civică, ce au luptat pentru apararea drepturilor omului,
libertatea presei și a cuvantului, precum și pentru drepturile minoritaților.
În 1991 a fost adoptată o noua constituție ce a pus bazele democrației în
România, ce prevedea separația puterilor în stat legislativă, executivă și
judecătorească.
Printre obiectivele asumate de noua guvernare, autointitulata ”de sacrificiu” se
numără:
 Deblocarea structurilor economice și reorganizarea activităților
economice;
 Reforme în domeniul prețurilor și tarifelor, a sectorului financiar -fiscal, a
sistemului bancar;
 Reforma monetar -valutară;
 Reforma în agricultură,
 Inființarea instituțiilor pentru sprijinirea reformei economice;
 Privatizarea unei părți importante din proprietatea de stat și promovarea
inițiativei private și mixte;
 Crearea culturii, atitudinilor și educației economice specifice economiei
de piață ș.a.17
În perioada 1990 -1996 scena vieții politice românești a fost dominată de
Ion Iliescu și gruparea politică din rândul căreia provenea (PDSR, în toate
variantele sale). În 1996 alegerile au fost câștigate de Emil Constantinescu ,
susținut de o alian ță de partide numită Convenția Democratică din România.
CDR era alcătuită din PNȚCD, PNL, UDMR și alte partide mai mici). CDR s -a
confruntat cu grave probleme economice, așa că în 2000 alegerile au fost
câștigate din nou de PDSR și Ion Iliescu. Iar alegeri le din 2004 și 2009 au fost
câștigate de Traian Basescu.
Partidele politice ce s -au succedat la putere au încercat adaptarea României
la democrație în accest sens în 2003 a fost revizuită Constituția, în martie 2004

17 Tereza Chilom , Cristina Otovescu, Istoria instituțiilor politice românești Ed. Universitaria, Craiova, 2003, pp.
224-225.

România a devenit membră NATO, iar începând cu 1 ianuarie 2007 membră a
Uniunii Europene.
S-a încercat și încă se încearcă alinierea Romaniei la cerințele occidentale
astfel că a fost adoptat la 1 octombrie 2011 Noul Cod Civil, la 15 februarie 2013
a fost adoptat Codul de proc edură civilă, și în materie penala s -au făcut
modificări f iind adoptat Codul penal în 2009 și intrat în vigoare în 2013 , iar cel
de procedură penala în 2014 .

CAPITOLUL II
EVOLUȚIA DREPTULUI PUBLIC ÎN ROMÂNIA

SECȚIUNEA 1
DREPTUL CONSTITUȚIONAL

Adoptarea constituțiilor comuniste, în intervalul postbelic, la nivelul
întregii Europe dominate de puterea sovietică, marchează un moment de ruptură
în istoria dreptului public, anunțând intenția noilor regimuri de a m odela
societatea în acord cu proiectul lor totalitar.
Departe de a avea un rol marginal, constituțiile comuniste și cele
autohtone nu fac excepție de la regulă, având o funcție centrală, aceea de a
permite existența cadrului legal de dominație al partidul ui unic.18
Ceea ce se poate observa, din punct de vedere general, este imposibilitatea
plasării legilor fundamentale din perioada comunistă (cele adoptate în 1948,
1952 și 1965) în categoria constituțiilor autentice. Dacă acceptăm, pornind de la
sugestiile lui Giovanni Sartori, că finalitatea actelor constituționale, încă de la
debutul secolului XIX, a fost aceea de a proteja libertatea individuală și de a
limita autoritatea guvernământului, noile legi cu vocație constituțională de după
1948 nu pot fi încadr ate în această serie istorică. Departe de a fi instrumente a
căror vocație este ocrotirea libertății și îngrădirea puterii de stat, ele au ca
misiune originară crearea condițiilor de supraviețuire ale unui stat totalitar.19 De
aici, un aspect care nu poate fi ignorat în analiza celor 3 constituții comuniste
din istoria României. Acestea nu mai utilizează setul de concepte cu care opera

18 În definiția totalitarismului propusă de Raymond Aron, prezența partidului unic este un element central; vezi și
capitolul dedicat ficțiunilor constituționale sovietice în vol. Democratie et totalitarisme, Paris, Gallimard, 1996,
pp. 24 -262.
19 Giovanni Sartori, Constitutionalism : A Preliminary Discussion , în „ The American Political Science Review ”,
4/1962, pp. 853 -864.

dreptul constituțional clasic în România, după anul 1866. Odată cu schimbarea
de regim, dispar din vocabularul constituționa l ideile denseparație sau echilibru
al puterilor, noțiunile de regim reprezentativ și de mandat imperativ, viziunea
legată de existența unui set de drepturi fundamentale de la care nu se poate
deroga.
În noua ecuație constituțională, al cărei model de insp irație este constituția
sovietică din 1936, singurul aspect relevant este abilitatea statului de democrație
populară de a atinge obiectivele fixate de puterea politică. În această ordine de
idei, o calificare corectă a legilor fundamentale adoptate în peri oada comunistă
este înscrierea lor în familia pseudoconstituțiilor: orice apropiere de constituțiile
democrațiilor constituționale este nelegitimă intelectual și contraproductivă.

1.1. Caracterul ilegitim al regimului

Chiar plecând de la o garantare incompletă și formală a drepturilor
fundamentale, regimul comunist și -a încălcat frecvent propria legislație și acele
garanții minime care au scăpat în prevederile constituționale. Teroarea
declanșată odată cu instaurarea regimului comunist a avut la bază reglementări
juridice care violau flagrant atât alte prevederi ale legislației în vigoare, cât și
prevederile tratatelor internaționale la care statul român era parte.
Astfel, art. 30 din Constituția din 1948 prevede și faptul că nimeni nu
poate executa o pedeapsă decât în urma condamnării pronunțate de către o
instanță judecătorească. Nu mult timp după aceea, prin hotărârea, nepublicată, a
Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 se dispune trimiterea în colonii de muncă
a „elementelor dușmănoase” pe baza uno r decizii emise de către o comisie din
cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Direcției Generale a
Securității și a Direcției Generale a Miliției. Or, din simplul fapt că legea nu o
menționează ca atare, nu se poate trage concluzia c ă internarea într -o colonie de
muncă nu ar fi o pedeapsă, având toate caracteristicile acesteia. În aceste

condiții, legislația privind coloniile de muncă de care au „beneficiat” zeci de mii
de persoane este într -o contradicție totală cu prevederile consti tuționale.
În mod identic, deși toate Constituțiile emise în perioada comunistă
proclamau libertatea conștiinței, a exprimării și a vieții intime, numeroase acte
de forță juridică inferioară sancționau orice manifestare de acest gen contrară
ordinii instit uite de către Partid, exemplele evocate mai sus, în alt context, fiind
o probă suficientă în acest sens. Afirmarea, prin dispozițiile tuturor Constituțiilor
a dreptului la libertatea de expresie, este contrazisă flagrant prin toate acele
norme juridice cu forță juridică inferioară, care sancționau orice manifestare
contra regimului. Afirmarea dreptului la libertatea de alegere a religiei rămâne o
afirmație formală, în condițiile în care alte acte juridice au sancționat orice
manifestare religioasă contrară „ordinii” comuniste. Tot astfel, deși constituțiile
comuniste garantau, într -o formă mai mult sau mai puțin precară, dreptul de
proprietate, perioada inițială a guvernării comuniste a fost marcată de încălcări
cu caracter de sistem ale dreptului de proprie tate. Astfel, deși Constituția în
vigoare la acel moment stabilea în art. 8 că „Proprietatea particulară și dreptul de
moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, prin Decretul nr. 256 din 1
martie 1949, au fost trecute „în proprietatea statului, c a bunuri ale întregului
popor exploatările agricole moșierești (…) cu întreg inventarul viu, mort și
clădiri”. După o zi, Decretul nr. 8315 din 2 martie stabilea pedepse drastice
pentru proprietarii care aveau să se opună „prin orice mijloace” acestor
confiscări, pedepsiți cu închisoare între 5 și 15 ani, ca și pe cei care „vor tăinui,
vătăma, distruge, înstrăina, muta sau micșora” propriile bunuri, devenite peste
noapte ale statului. Cu închisoare între 3 și 12 ani și amendă între 25.000 și
200000 lei erau pedepsiți funcționarii publici sau împuterniciții care „nu vor
executa sau vor împiedica executarea însărcinărilor ce le revin”.
Practic, orice text constituțional care consacra unul dintre drepturile
fundamentale este contrazis flagrant atât prin dispozi țiile legislației represive,
cât și prin practicile autorităților statului. Astfel, protecția oferită drepturilor și
libertăților fundamentale prin Constituțiile comuniste este una strict declarativă,

lipsită de conținut și care a rămas legată de un spirit propagandistic comun
tuturor normelor cu caracter constituțional. În consecință, orice afirmație potrivit
căruia regimul comunist a protejat exercitarea, chiar parțială, a unor drepturi
fundamentale nu are suport concret. Mai mult, legislația comunistă es te contrară
tratatelor internaționale în materia drepturilor fundamentale pe care statul român
le ratificase. România a ratificat ambele pacte internaționale privind drepturile
fundamentale emise sub tutela ONU.
Simpla lecturare a textului acestor tratate – care garantează, între altele,
dreptul de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane ori degradante,
dreptul de proprietate, accesul la justiție etc. – conduce la concluzia lipsei
oricărui punct comun al legislației comuniste cu tratatele intern aționale
ratificate, la acel moment, de către statul român.
Paradoxal, nici măcar legislația represivă, discriminatorie, secretă și
contrară oricăror principii de drept nu a fost respectată de către regimul
comunist. Astfel, dacă legislația represivă secretă a fost, potrivit propriilor
prevederi, îndreptată contra chiaburilor și clasei capitaliste, în realitate, de multe
ori Securitatea pare să fi purtat un război necruțător împotriva muncitorilor și
țăranilor, deci tocmai împotriva categoriilor social e în numele cărora dezlănțuise
lupta de clasă. Modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile
administrative a fost criticat de responsabili ai regimului, întrucât „prin
conținutul lor larg și generic, fără stabilirea unor criterii de deli mitare precisă a
acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru
securitatea statului de cele care își manifestau unele nemulțumiri personale și
care nu periclitau ordinea socială și de stat au avut consecințe negative în jus ta
aplicare a dispozițiunilor din actele normative respective”.
De altfel, chiar conducătorii regimului au admis faptul că legislația
represivă contravenea dispozițiilor constituționale în vigoare la acel moment.
Spre exemplu, Direcția Securității Statului recunoștea că actele normative care
au statuat această măsură „contravin unor prevederi constituționale și altor legi.
Astfel, atât Constituția din anul 1948, cât și cea din 1952 prevedeau garanții în

legătură cu libertatea persoanei și inviolabilitatea d omiciliului. Or, multe din
dispozițiile actelor normative arătate au încălcat în mod grav aceste garanții
constituționale”. La același moment, s -a admis de către lideri ai Securității că
dispozițiile respective încălcau dreptul la apărare, întrucât „nici u nul dintre
actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului
obligatoriu nu conținea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din
partea celor ce se considerau îndreptățiți și nici un organ competent să
soluționeze asemenea situații”.
În urma evenimentelor din 1989, după căderea regimului comunist a fost
adoptată Constituția din 1991. Noua constituție, aprobată prin referendum,
restabilea o serie de principii fundamental democratice și introduce noi principii
constituționale europene. Restaurarea democrației nu s -a realizat și prin
revenirea la regimul monarhiei constituționale înlăturat prin forță de regimul
comunist și fără consultarea națiunii române.
Este consfințit în societatea românească statul de drep t, întemeiat pe
suveranitatea poporului exercitată prin organele sale reprezentative și prin
referendum, pluralismul politic devenind o garanție a democrației.
România este un stat național suveran și independent, unitar și indivizibil
(art.1) iar forma de guvernământ este republica (art.2).
Drepturile și libertățile democratice ale cetățenilor români prevăzute
acordă :
 libertatea individuală, de exprimare, de asociere și de întrunire;
 dreptul la învățătură, de vot (de la 18 ani), de a fi ales;
 drept ul la libera circulație în țară și străinătate;
 proprietatea este ocrotită (din 2003 proprietatea devine garantată);
 interzicerea pedepsei cu moartea și a torturii etc.
Puterea executivă este exercitată de președintele României (reprezintă
România, este garantul independenței naționale, al unității și al integrității
teritoriale, veghează la respectarea Constituției) și de guvern (are conducerea
generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne și externe).

Puterea legislati vă aparține unui Parlament bicameral, organ
reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare. Legile adoptate de
Parlament sunt trimise spre promulgare președintelui României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanțele judecătorești, instituț ia
cea mai mare fiind Curtea Supremă de Justiție.
Sunt înființate noi instituții precum Curtea Constituțională și Avocatul
Poporului.
Aderarea României la Uniunea Europeană a impus modificarea
Constituției în 2003 (prin referendum), f iind revizuite articole prin care îmbină
tradiția democratică din spațiul românesc cu principiile constituționale europene.
Prin modificări se enumeră : includerea principiul separației și echilibrului
puterilor: legislativă, executivă și judecătorească, garantarea ega litatății de șanse
între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice, dreptul
părților la un proces echitabil, imparțial, într -un termen rezonabil, Curtea
Supremă de Justiție devine Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit trad iției
sistemului judiciar românesc, garantarea accesului la cultură, libertatea
persoanei de a accede la valorile culturii naționale și universale, recunoașterea
dreptului oricărei persoane la mediu înconjurător sănătos, eliminare serviciului
militar oblig atoriu, prevede garantarea și ocrotirea proprietății private, indiferent
de titular, prevede asigurarea unei politici naționale de egalitate a șanselor
pentru persoanele cu handicap.20
De asemenea, modificări au fost făcute și la alegerea președintelui
(durata mandatului crește de la 4 ani la 5 ani), iar guvernul (Consiliul de
Miniștri) este definit ca organul suprem al administrației de stat.
SECȚIUNEA 2
DREPTUL ADMINISTRATIV

Actua la organizare administrativ -teritorială a României este reglementată
prin Legea nr.2/1968, republicată în anul 1981. După republicare, această lege a

20 Constituția României 2003.

suferit unele modificări, până în luna aprilie 1989 când a fost înlocuită cu o altă
lege, Legea nr.2/1989 , care a abrogat Legea nr.2/ 1968, republicată în 1981.
De subliniat este faptul că, până la Revoluția din decembrie 1989,
organizarea administrativă a teritoriului statului a constituit pentru regimul
comunist, dictatorial, un instrument important pe care l -a folosit pentru a -și
realiza interesele, pentru a -și domina supușii, într -un sistem piramidal
centralizat, în care interesele locuitorilor din comune și orașe contau mai puțin.
Acționând statornic în acest sens, regimul comunist a desființat în mod abuziv
numeroase sate, comune ș i județe, multe dintre ele cu atestări documentare de
secole.
Revoluția din decembrie 1989 a adus și pe acest plan un suflu nou.
Începând chiar did primele luni ale anului 1990, un număr important de
autorități locale și cetățeni au solicitat reînființarea unor unități
administrativteritoriale, care fuseseră desființate abuziv de statul comunist. În
acest scop, s -a constituit și “Liga județelor abuzi v desființate”, ca organizație
neguvernamentală, care a întreprins în perioada ce a urmat o serie de acțiuni
menite să sprijine realizarea acestor propuneri.
Printre primele măsuri luate de către Consiliul Frontului Salvării
Naționale, încă din luna ianua rie 1990, a fost și cea de adoptare a Decretului –
lege nr. 38/1990 privind abrogarea Legii nr.2/1989, referitoare la organizarea
administrativă a teritoriului țării.
În preambulul acestui act normativ se preciza că 1 Republicată în
Buletinul Oficial nr.54 -55 din 27 iulie 1981 2 Publicată în Monitorul Oficial
nr.15 din 25 aprilie 1989 3 Publicată în Monitorul Oficial nr.14 din 23 ianuarie
1990 Studii, opinii, informări, Buletin de informare legislativã nr. 4/2007 “prin
Legea nr.2/1989, adoptată în timpul fo stului regim dictatorial, au fost desființate
în mod nejustificat și abuziv, ignorându -se voința cetățenilor, peste 300 de
comune și un mare număr de sate cu adâncă tradiție în istoria țării, aducându -se
grave prejudicii desfășurării vieții și muncii cetăț enilor.

Având în vedere caracterul dăunător al acestor măsuri și ținând seama de
dorința exprimată de locuitorii din aceste localități, precum și de către consiliile
teritoriale ale Frontului Salvării Naționale, în baza măsurilor stabilite de
Consiliul Fr ontului Salvării Naționale în sesiunea din 17 ianuarie 1990, până la
elaborarea unei noi legi de organizare administrativă a teritoriului României, în
temeiul art.2 din Decretul -lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea și
funcționarea Frontului Sal vării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului
Salvării Naționale, Consiliul Frontului Salvării Naționale decretează”.
Două au fost măsurile de fond stabilite prin acest act normativ, și anume :
 abrogarea prevederilor Legii nr.2/1968, cu excep ția dispozițiilor
referitoare la înființarea unor noi comune în județul Constanța,
precum și a celor privind trecerea a 23 comune în categoria
orașelor;
 repunerea în vigoare a prevederilor Legii nr.2/1968 privind
organizarea administrativă a teritoriului României, cu modificările
ulterioare, cu excepția prevederilor art.6 alin. (2) privitoare la
comunele suburbane, care s -au abrogat, și a celor referitoare la
orașele ce aparțineau de municipiile Constanța și Petroșani, care nu
se mai aplică.
S-a apreciat că Legea nr.2/1968, republicată în anul 1981, corespundea
mai bine condițiilor politice, economice și sociale ale României, în această
primă etapă postrevoluționară. Acestor prime reglementări postrevoluționare le –
au urmat, mai întâi, cele cuprinse în Cons tituția din 1991 preluate și de
Constituția republicată în anul 2003, care, în alin. (3) al art.3, prevede că
“Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe.
În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii”. În a celași sens,
dispozițiile art.22 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală,
republicată, precizează că “delimitarea teritorială a comunelor, orașelor,
municipiilor și județelor se stabilește prin lege. Orice modificare a limitelor
teritori ale ale acestora se poate efectua numai prin lege și numai după

consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ -teritoriale
respective prin referendum, care se organizează potrivit legii”. Aceeași lege mai
precizează, la art.20 alin. (2), “comunele pot fi formate din unul sau mai multe
sate”, iar la alin. (4) că “în municipii se pot crea subdiviziuni
administrativteritoriale, ale căror delimitare și organizare se fac potrivit legii”.
Legea 29/1990 a fost prima reglementare legală î n materie de contencios
administrativ de după evenimetele din 1989. Din primul să u articol, legea
consacra dreptul oricarei persoane, „fizice sau juridice, daca se considera
vatamata in drepturile sale, recunoscute de lege, printr -un act administrativ sau
prin refu zul nejustificat al unei autoritaț i administrative de a -i rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești
competente”. Î ntr-un regim democratic, administrația publică este o activita te
fundamentala a stat ului, a cărei realizare este condiționată de elementul politic.
Devine așadar, o activitate strâns legată de acest element, motiv pentru care ea
este supusă mai multor forme de control. Î n perioada de dupa anul 1989, pe
lângă controlul actelor admin istrati ve realizat prin instituț ia contenciosului
administrativ, a mai fost introdusă o forma de control, aflată încă î n stadiu
incipient de dezvoltare, ș i anume un control al opiniei publice asupra unei parți a
procesului decizional în administrația publică , un control prealabil emiterii
actelor, realizat în baza legală creată de L egea 52/2003 privind transparența
decizională în administrația publică .
Actualmente, contenciosul administrativ are ca baza legală Constituția,
revizuită prin refer endumul din 19 octomb rie 2003, ș i Legea 554/2004,
adopta tă de Parlamentul României în data de 2 decembrie 2004 și publicată î n
Monitorul Oficial Partea I, nr. 1154/7 decembrie 2004.
Fundamentul juridic al instituției contenciosului administrativ îl costituie
art.21 (accesu l liber la justitie) și art. 48 (dreptul persoanei vatamate de o
autoritate publica) din Constituție dar mai ales legea organica de reglementare,
554/2004.

Astfel, în art.21, Constituția recunoaște accesul liber al persoanelor la
justiție, statuând că: „Or ice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea
drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime (…) jurisdictiile speciale
administrative sunt facultative si gratuite”. Art.48 din Constituție prevede că :”
Persoana vătămată într -un drept al său ori intr -un interes legitim, de o autoritate
publică, printr -un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a
unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului și rep ararea pagubei”.
Art.1 din Legea nr 554/2004 prevede că „orice persoană care se consideră
vătămată intr -un drept al sau intr -un interes legitim de catre o autoritate publica,
printr -un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen legal a unei cerer i
se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru
anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si
repararea pagubei ce i -a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atat privat cat si
public.”
Se poate observa aș adar, că actuala reglementare reprezintă o mare
deschidere în privința intervenției justiț iei în materia garantă rii drepturilor si
libertăților cetățeneș ti, a intereselor legitime ale persoanelor, iar legiuitorul a
umplut un spațiu gol î n domeni u, ce decurgea din diferența de reglementare
democratică a acestor instituții in Constituția Romaniei și legislația formalistă,
greoaie, orientată spre garantarea dreptului sub iectiv al persoanelor, sistem
căruia Legea 29/1990 înca î i mai platea tribut. De altfel, Legea 29/1900 a fost
adoptată anterior chiar și Constituț iei din 1991, iar prin intrarea î n vigoare a legii
fundam entale, ea nu a suferit modifică ri majore.

SECȚIUNEA 3
DREPTUL PENAL ȘI PROCESUAL PENAL ROMÂ N

Codul penal de la 1865

Codul penal de la 1865 realizează unificarea legislației penale în statul
unitar român și marchează totodată începutul dreptului penal modern.
Este copiat în mare parte după Codul penal francez de la 1810 și cu unele
împrumuturi din Codul prusian de la 1851.
În acest cod sunt reflectate principiile școlii clasice: legalitatea infracțiunii
și pedepsei; responsabilitatea morală a infractorului înzestrat cu liber arbitru;
vinovăția este temei pentru pedeapsă; egalitatea în fața legii penale; pedepse
umanizate.

Codul pena l de la 1937 (Codul penal Carol al Il -lea)
Acest cod era menit să asigure unitatea legislativă a României după
realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a realizat un progres
însemnat pe plan legislativ fiind elaborat pe baza principiilor democratice și
progresiste specifice societății românești de atunci.
Evoluția dreptului penal român (1938 -1969)
În 1938 se instaurează regimul de dictatură al regelui Carol al II -lea care a
deschis șirul regimurilor tot alitare încheiat la 22 decembrie 1989.
Dreptul penal a fost folosit în scopurile politice ale regimurilor totalitare.
Adaptarea dreptului penal scopurilor regimurilor totalitare s -a făcut, de
regulă, prin adoptarea de legi speciale.
În 1938 a fost introdus ă pedeapsa cu moartea pentru unele infracțiuni
contra siguranței statului. Pedeapsa cu moartea a fost prevăzută în legislația
penală până în ianuarie 1990.
A fost coborâtă vârsta răspunderii penale de la 14 ani la 12 ani.
În această perioadă se înregistrea ză o tendință de sporire a caracterului
represiv al dreptului penal.
După război au fost adoptate legi speciale de pedepsire a criminalilor de
război și a celor vinovați de dezastrul țării.
Codul penal a fost republicat în februarie 1948.

Modificările ulte rioare aduse codului penal au urmărit ideologizarea
acestuia, transformarea lui în instrument al politicii în general și de reprimare a
persoanelor periculoase pentru regimul totalitar comunist ca și de apărare a
orânduirii socialiste. Principiul legalităț ii a fost grav încălcat prin introducerea
analogiei în Codul penal (art. 1 al. 3) prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949,
care prevedea „Faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi
pedepsite și atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracțiuni, temeiul
și limitele responsabilității determinându -se în acest caz potriv
it dispozițiilor prescrise de lege pentru infracțiunile asemănătoare".21
Codul penal de la 1969
Deși elaborat sub influența ideologiei marxiste, codul penal s -a detașat în
mare măsură de această influență și a consacrat principii de politică penală
modernă întâlnite în toate legislațiile contemporane.
Sunt consacrate în codul penal principiile: legalității incriminării și
pedepsei, răspunderii penale personale înt emeiată pe vinovăție.
În codul penal sunt receptate ideile, tezele școlii clasice, școlii pozitiviste
(măsuri de siguranță, măsuri educative), noii apărări sociale (înlocuirea
răspunderii penale).
Codul penal din 2009
Profundele transformări în plan politic, social și economic, care au avut
loc în societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la
adoptarea Codului penal în vigoare, și mai ales în perioada de după 1989, nu
lasă loc pentru nicio îndoială în privința necesității ad optării unui nou Cod
penal.
Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial
în evoluția legislativă a oricărui stat.
Regimul sancționator penal reglementat de Vechiul Codul penal a fost
supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții ce au

21 Decretul nr. 187 publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30.04.1949

condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență, a legii penale,
cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție.
Pana la intrearea in vigoare a Noului Cod Penal, vechiul Cod Penal a fost
modifcat printr -o serie de legi si ordonante de guvern cea mai importanta
modificare fiind facuta prin Legea 301/2004.
Adoptarea Noului Cod Penal in 2009 a urmarit indeplinirea mai multe
obiective printre care:
 armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte
state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării
judiciare în materie penală bazată pe recunoaștere și încredere
reciprocă;
 crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea
suprapunerilor inuti le de norme în vigoare existente în actualul Cod
penal și în legile speciale;
 transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor
adoptate la nivelul Uniunii Europene.
Noul Cod penal cuprinde, urmându -se structura consacrată, d ouă
părți: partea generală și partea specială.
Partea generală reunește regulile aplicabile ansamblului infracțiunilor
reglementate de legislația penală, indiferent de natura acestora, delimitând
cadrul general de aplicare a legii penale, definind inf racțiunea, stabilind
trăsăturile sale generale și elementele constitutive, reglementând totodată
condițiile generale de tragere la răspundere penală, sancțiunile și modul lor de
aplicare.
Partea specială, care cuprinde principalele infracțiuni, grupat e în funcție
de valorile sociale a căror ocrotire se realizează prin incriminare. Au fost avute
în vedere, spre a fi incluse în partea specială a Codului, categoriile de infracțiuni
cu care practica judiciară se confruntă în mod frecvent, cele prin care se aduce
atingere unor valori sociale fundamentale pentru o societate democratică, dar și
faptele a căror incriminare este impusă de dezvoltarea societății contemporane.

In cele ce urmează, sunt prezentate schimbările aduse de reglementările
cuprinse în partea generală, respectiv în partea specială a codului.
În accepțiunea noului cod infracțiunea este definită ca fiind „ fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă
persoanei care a săvârșit -o” (Art. 15 alin. 1)37.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea pen ală presupune că
aceasta are un caracter ilicit.
Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil. Pentru ca
o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă
descrierii realizate de legiuitor în norma de incrimi nare și să fie nejustificată, ci
trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată
săvârșirea ei.
Apoi, sunt prezentate si care sunt cauzele justificative, ce fac ca fapta
prevăzută de legea penală să nu constituie infra cțiune: legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate, definind totodată și cauzele de
neimputabilitate: constrângerea fizică și cea morală, excesul neimputabil,
minorita tea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea de fapt și de
drept și cazul fortuit.
În ceea ce priveste latura subiectiva, pe langa intenție și culpă ca forme
ale vinovăției, este prevăzută și vinovăția sub forma intenției depășite
(praeterintenția), cunoscută până la adopatrea noului Cod penal numai în
doctrina, ca formă mixtă de vinovăție, ce cuprinde culpa și intenția reunite și
care este definită de dispozițiile Art.16 alin 5 care prevăd că „există intenție
depășită când fapta c onstând într -o acțiune sau inacțiune intenționată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.”
În ceea ce priveș te reglementarea tentativei ca formă atipică a infracțiunii
prevăzută de noul Cod penal se definește ca fiind „punerea în executare a
intenției de a săvârși infracțiunea”, spre deosebire de Codul penal de la 1968

[art. 20 alin.(1)], în concepția căruia tentativa constă în „punerea în executare a
hotărârii de a săvârși infracți unea”.22
Noul cod penal introduce pe lângă altele și noi pedeapse complementare
si anume: interzicerea dreptului de a se apropia de locuința, de locul de muncă,
școală sau de alte locuri unde victim a desfășoară activități sociale precum si
public area hotărârii definitive de condamnare, cu scopul de a crește eficiența
mesajului actului de justiție dar și pentru a asigura o reparație de ordin moral
persoanei vătămate.23
La minori sancționarea este de asemenea în concordanță cu dispozițiile și
convențiilor internaționale ratificate de țara noastră în acest domeniu.
În primul rând, este redusa limita de vârstă de la care este posibilă
angajarea răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani.
A doua modificare majoră adu să în această privință, este renunțarea
completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în favoarea
măsurilor educative, , iar cele privative de libertate devin excepții și se vor
aplica doar pentru infracțiuni grave sau pentru infracțiuni m ultiple.
În noul cod sunt prevăzute și măsurile educative neprivative de libertate: stagiu
de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și
asistarea zilnică precum si măsuri educative privative de libertate – internarea
într-un cen tru educativ pe o durată de la unu la 3 ani și respectiv internarea într –
un centru de detenție, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepțional, de la 5
la 15 ani.
O noua instituție recent introdusă în dreptul penal român este cea a
raspunder ii penale a persoanei juridice consacrată în Titlul VI.
În ceea ce privește infracțiunile contra persoanei au fost aduse mai multe
modificări și anume : a fost prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de
omor – omorul calificat – care regru pează atât elemente circumstanțiale
agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte

22 Noul Cod Penal art. 15(al in.1).
23http://www.just.ro/Portals/0/Coduri/coduri_60309/Expunere%20de%20motive%20Proiectul%20Legii%20privi
nd%20Codul%20Penal -%20forma%20transmisa%20Parlamentului.doc

din cele ale omorului califica, a fost de asemenea expres reglementată
infracțiunea de ucidere la cererea victimei , ca o formă atenuată a omorului.
Noul cod penal a adus o simplificare a reglementărilor ce privesc
infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății renunțăndu -se la criteriul
zilelor de îngrijiri medicale în delimitarea formelor infracțiunii de violență. De
asemenea, și în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, s -a realizat o
simplificare a reglementării fiind introdusă o incriminare complexă, incidentă
atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate.
Acțiunile de violență domestică reprez intă circumstanțe agravante în cazul
tuturor infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății, iar în ceea ce
privește infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii s -a prevăzut explicit
nepedepsirea femeii însărcinate care comite aceasta fapta.
Faptele de violența asupra mamei pe durata sarcinii sunt incriminate, daca
conduc la lezarea fătului, la vătămarea corporala sau la moartea copilului după
naștere.
Codul Penal actual identifică și incriminează o serie de fapte noi cu m
sunt: uciderea la cererea victimei, hărțuirea, violarea vieții private, abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor, înșelăciunea privind asigurările,
deturnarea licitațiilor publice, exploatarea patrimonială a unei persoane
vulnerabile, frauda infor matică, efectuarea de operațiuni financiare în mod
fraudulos și acceptarea lor, trecerea frauduloasă a frontierei de stat, traficul de
migranți, facilitarea șederii ilegale în România, inducerea în eroare a organelor
judiciare, obstrucționarea justiției, i nfluențarea declarațiilor, răzbunarea
pentru ajutorul dat justiției, presiuni asupra justiției, compromiterea intereselor
justiției, sfidarea instanței, asistența și reprezentarea neloială sau neexecutarea
sancț iunilor penale, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea
funcției, divulgarea informațiilor secrete de stat, divulgarea informațiilor
secrete de serviciu sau nepublice, falsificarea unei înregistrări tehnice.24

24http://www.just.ro/Portals/0/Coduri/coduri_60309/Expunere%20de%20motive%20Proiectul%20Le gii%20privi
nd%20Codul%20Penal -%20forma%20transmisa%20Parlamentului.doc

De asemenea, Noul cod penal dezincriminează o serie de fapte print re
care:
 Avortul – care potrivit Art. 201 alin.(7), este precizat în mod explicit
nepedepsirea femeii însărcinate care comite această faptă, punându -se
astfel capăt discuțiilor din doctrina în jurul acestei problem. Faptul că
femeia însărcinată nu este pe depsită nu înseamnă că fapta nu constituie
infracțiune; fapta comisa de femeia însărcinată constituie infracțiune, cu
toate consecințele ce decurg de aici în planul participației penale,
renunțându -se doar la sancționarea acesteia;
 Prostituția – dezincrim inarea contribuind la reducerea celei mai extinse
forme a traficului de persoane, traficul în vederea exploatării sexuale,
având în vedere faptul că, de cele mai multe ori simpla incriminare a
prostituției în cadrul Codului penal este de natură a descuraj a
persoanele care sunt victime ale traficului de persoane a se adresa
organelor de urmărire penală și a denunța inițiatorii grupurilor
infracționale organizate.
 Incestul – s-a renunțat la reglementarea incestului ca infracțiune
distinctă, fiind preferată prevederea ipotezelor de incest regăsite cel
mai frecvent în practica judiciară ca forme agravate ale unora dintre
infracțiunile privitoare la viața sexuală. Astfel, act ele sexuale comise
asupra unei rude în linie dreaptă, frate sau soră se regăsesc în art. 218
alin. (3) lit. b), art. 219 alin. (2) lit. b), art. 220 alin. (4) lit. a) și art. 221
alin. (2) lit. a) din cod.25
Cadrul infracțiunilor de corupție a fo st de asemenea revizuit, prin
preluarea unor incriminări din legea pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție si prin reformularea unor texte deja existente.
Infracțiunile de corupție, cuprinse în Capitolul I al Titlului V, au
fost elaborate având în vedere pe de o parte, reglementarea acestor fapte în
Codul penal în vigoare, iar pe de alta parte, dispozițiile din Legea nr. 78/2000 cu

25http://www.grefieri.ro/.%5CDocs%5C20100106Noile_reglementari_ale_Codului_Penal_si_Codului_de_proce
dura_penala.doc

modificările și completările ulterioare, inclusiv cele produse prin Legea nr.
161/2003.
Se poate observa că, potrivit prevederilor art. 289 din noul Cod penal,
luarea de mită este definită ca fiind „fapta funcționarului care, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase
care nu i s e cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri”, sp re deosebire de vechea reglementare (art. 254 Cod penal),
care definește fapta de luare de mita prin raportare la scop („ … in scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopu l de a face un act contrar acestor îndatoriri”).
Modificarea s -a realizat pentru a permite renunțarea la distincția actuala între
luarea de mita și primirea de foloase necuvenite, distincție care nu face decât sa
creeze dificultăți în plan probator atunci când înțelegerea a avut loc înainte de
efectuarea actului, dar bunurile s -au remis ulterior.
Cu privire la cuantumul pedepselor stabilit pentru infracțiunile de
corupție, subliniem faptul că Noul Cod P enal cuprinde o reașezare în limite
normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a
demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă
pentru combaterea criminalității.
Din dispozițiile codului rezultă și că tratamentul sancționa tor crește progresiv,
cuprinde o agravare proporțională în funcție de existenta concursului, recidivei.
Codul de procedură penală
Având în vedere că aspectele privind măsura arestării preventive, durata
procedurilor, așezarea competențelor și probatoriul în materie penală au
constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
în care România este parte, a devenit evidentă necesitatea de a elimina
deficiențele care au generat condamnarea României de către Curtea Eur opeană a
Drepturilor Omului în repetate rânduri.

Adoptarea Noului cod de procedură penală a avut drept scop esențial
crearea unui cadru legislativ modern în materie procesual penală, care să
răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justi ții moderne, adaptate
așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu
public.
Au fost introduse, alături de principiile clasice (al aflării adevărului, al
prezumției de nevinovăție, al dreptului la apărare, al r espectării demnității
umane) principii noi, precum cel al dreptului la un proces echitabil desfășurat
într-un termen rezonabil, al separării funcțiilor judiciare în procesul penal, al
obligativității acțiunii penale strâns legate de cel subsidiar al oportu nității, al
dreptului la libertate și siguranță, non bis in idem , iar în materia probațiunii, al
loialității în obținerea probelor.
În ceea ce privește acțiunea penală, au fost reglementate condițiile de punere
în mișcare și de exercitare ale acesteia, res pectiv existența probelor din care rezultă
motive întemeiate de a crede că o persoană a săvârșit o infracțiune. Totodată,
situațiile prevăzute actualmente la art. 10 alin. 1 lit. b), c), d), e) și f) au fost grupate
într-o singură prevedere, „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu există
probe că o persoană a săvârșit o infracțiune” . 26
Codul actual de procedura penală, propune o "echilibrare a competenței
materiale a instanțelor judecătorești", în paralel cu reașezarea căilor de atac.
Recursul devi ne cale extraordinara de atac, exercitată doar în cazuri
excepționale, numai pe motive de nelegalitate. Se renunță, totodată, la calea
extraordinară de atac a contestației în anulare și propune modificări importante
în ceea ce privește revizuirea .
Astfel, recursul în casație va fi o cale extraordinară de atac, exercitată
doar în cazuri excepționale, numai pentru motive de nelegalitate.
În vederea asigurării unei practici judiciare unitare a fost modificat recursului în
interesul legii, care, în vechiul Cod penal, era reglementat în cadrul căilor
extraordinare de atac, și a fost introdus unui mecanism nou – sesizarea Înaltei

26http://www.grefieri.ro/.%5CDocs%5C20100106Noile_reglementari_ale_Codu lui_Penal_si_Codului_de_proce
dura_penala.doc

Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept.
Refer itor la acțiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din
oficiu si se exercită în cadrul procesului penal numai în măsura în care prin aceasta
nu se depășește durata rezonabilă a procesului.
A fost modificată împărțirea competențe i de primă instanță între tribunale
și judecătorii, cu precizarea că tribunalele vor avea competența generală, iar
judecătoriile o competență limitată. Astfel, judecătoria va judeca în primă
instanță infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în miș care la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, precum și cele pentru care legea prevede
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult cinci ani.
În consecință, tribunalul va judeca în primă instanță toate infracțiunile, cu
excepția celor date în mod expres în competența judecătoriei. Curțile de apel vor
judeca toate apelurile, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție va judeca
recursul în casație – cale extraordinară de atac.
În privința participanților în procesul penal, Noul cod de proced ură penală
comprativ cu vechea reglementare aduce c âteva modificări substanțiale . Astfel,
în cadrul organelor judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de
urmărire penală, au fost cuprinși: judecătorul de drepturi și libertăți și
judecăto rul de cameră preliminară, care vor avea atribuții specifice în materia
drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea
legalității administrării probelor în faza de urmărire penală și a legalității
sesizării instanței de judecată de către procuror.
În ceea ce privește probele, s-a renunțat la enumerarea limitativă a
mijloacelor de probă, astfel că pot fi folosite în cadrul procesului penal orice
mijloace de probă care nu sunt interzise de lege.
Este in trodus de asemenea, arestul preventiv la domiciliu, acordul de
recunoaștere a vinovației ce reduce durata judecării, precum și calitatea de
suspect ce o înlocuiește p e cea de inculpat, î nsă în lege nu este spe cificat clar
când devii suspect.

CAPITOLUL III
EVOLUȚIA DREPTULUI PRIVAT Î N ROMÂNIA

SECȚIUNEA 1
DREPTUL CIVIL ȘI PROCESUAL CIVIL ROMÂN

Nașterea și evoluția dreptului românesc sunt părți componente,
inseparabile ale istoriei naționale, iar procesul de codificare a regulilor sale se
înscrie pe deplin unui asemenea context. Primele legiuiri de ansamblu, scrise în
sens de coduri, a căror exi stență nu poate fi contestată sunt Cartea românească
de învățătură (1646) a lui Vasile Lupu, pentru Moldova, și Pravila cea Mare
(Îndreptarea Legii) a lui Matei Basarab, din 1652, pentru Țara Românească.
Codul moldovean, mai bine întocmit, valorifica multe din regulile „obiceiului
pământului” și cuprindea în cele 104 capitole ale sale mai ales reglementări de
drept agricol („pravile pentru plugari și pentru alți lucrători de pământ”) și de
drept penal. Regulile de drept civil sunt mai puțin numeroase și se referă mai
ales la familie și căsătorie. Codul muntean conținea în plus și un consistent
fascicul de rânduieli canonice. Marele lor merit rămâne acela de a fi unificat o
serie de reguli cutumiare dispersate și diferite local, care favorizau arbitrariul,
impus dreptul scris, și prin acesta facilitarea cunoașterii și a corectitudinii
aplicării sale, iar prin adoptarea unor reglementări asemănătoare și chiar
identice, stimularea procesului de unificare legislativă. În orice caz, ambele
pravile și îndeosebi cea moldavă au fost percepute de contemporani și ulterior în
timp drept adevărate „coduri”. „Însă fiind acele obiceiuri, întrucât nu se
sprijineau pe nimic scris, erau abătute de la înțelesul lor.
Odată cu instalarea domniilor fanariote, care aveau să fie car acterizate din
plin prin disprețul față de lege, corupție și arbitrariu cele două legiuiri par a
cădea în desuetudine. Totuși, sub influența vest -europeană și în cadrul
eforturilor de modernizare socială, codificarea avea să cunoască noi impulsuri
prin Pra vilniceasca codică a lui Al. Ipsilanti (1780), Manualul juridic al lui
Andronache Donici (1814) și mai ales prin Codul Calimach (1817) în Moldova
și Legiuirea Caragea (1818) în Țara Românească.

Codul moldovean, inspirat din Codul civil austriac de la 1811 și legiuirea
munteană, care valorifica mai ales legislația anterioară aveau să supraviețuiască,
cu unele modificări și completări, până la unificarea statală a celor două
principate survenită în 1859, când, fiind considerate ca necorespunzătoare spre a
îndeplini funcția de cod civil al noului stat unificat român, s -a purces la
elaborarea altuia nou. Astfel s -a declanșat procesul de codificare modernă a
dreptului privat, ca parte inseparabilă a procesului general de reforme și
modernizare a statului și socie tății românești.
Primele două mari valuri de codificări moderne s -au circumscris
deopotrivă exigențelor dezvoltării generale și imperativului unificării
legislațiilor în cadrul procesului de formare a statului național român și sunt
legate conjuctural de d ouă mari personalități istorice: Domnitorul Alexandru
Ioan Cuza și, respectiv, regele Carol al II -lea, ale căror nume le -au împrumutat
inițial. Astfel, mai întâi sub impulsul cerinței art.35 al Convenției de la Paris din
1858, în prima etapă a proiectului de constituire a statului unitar modern român
sub forma Principatelor Unite, în urma unirii din 1859, legislațiile din cele două
principate au fost unificate și modernizate, în spirit european, prin elaborarea,
adoptarea și intrarea în vigoare în 1865 a ce lor patru coduri majore: civil și de
procedură civilă, penal și de procedură penală. În consonanță cu dezvoltarea
economico -socială a țării, adoptarea primului cod comercial modern (după
modelul celui italian) avea să mai aștepte până în 1887.
Al doilea va l de codificare va surveni sub impactul nevoii de unificare a
legislațiilor celor trei provincii românești alipite, după 1918, la regatul
României, cu legile acestuia, cât și pentru punerea lor de acord cu ideile sociale,
economice și politice ale timpului , și evoluția reglementărilor juridice din
celelalte țări europene.
A fost vorba însă de o vastă operă de codificare, rămasă neterminată din
cauza conjuncturii politice, în sensul că au fost elaborate și au intrat în vigoare
în 1936 numai Codul penal și Co dul de procedură penală Carol al II -lea, Codul
civil (1939), Codul de procedură civilă (1939) și Codul comercial (1938), deși

adoptate, punerea lor în vigoare avea să fie amânată, la 31 decembrie 1940, sine
die și nu se va produce niciodată, rămânând astfe l la nivelul de simplu exercițiu
de tehnică legislativă!
Procesul de codificare a cunoscut evoluții specifice în perioada 1948 –
1989 sub constrângerile noilor date de natură social -economică și politică. Mai
întâi, deși rămas în aplicare, Codul civil a cu noscut modificări importante, din
cadrul său desprinzându -se noi materii, care au format obiectul unor coduri
proprii: Codul familiei (Legea nr.4/1954) și Codul muncii (1950). Mai sensibil
la mutațiile socio -politice, în dreptul penal, după modificarea sub stanțială din
1948, la 1 ianuarie 1969 au intrat în vigoare Codul penal și Codul de procedură
penală ale R.S. Romania. Totodată, încă din 1954, s -au declanșat preocupările
de elaborare și adoptare a unui nou Cod civil „socialist”, în 1971 publicându -se
un proiect al „Codului civil al R.S. Romania”. După 1989, în condițiile tranziției
spre economia de piață și revenirea la democrația reprezentativă ale integrării
euroatlantice și aderării României la UE (1 ianuarie 2007) și sub impulsul
cerințelor mondializă rii neoliberale, s -a pus problema unor schimbări radicale
ale sistemului legislativ. Astfel, pe lângă adoptarea unei noi Constituții (8
decembrie 1991) și revizuirea ei (2003) au fost elaborate și adoptate noi coduri:
civil și de procedură civilă, penal și de procedură penală, într -un amplu proces
de resistematizare a corpusului legislativ.
Intrarea în vigoare a noului Cod civil român la 01 octombrie 2011
constituie un adevărat eveniment și un moment istoric în dezvoltarea dreptului
și a societății românești. Continuând o tradiție de codificare legislativă
multiseculară și la 147 de ani de la adoptarea celui anterior, noua „constituție
civilă” a romanilor este chemată să răspundă nevoilor de modernizare
juridică,integrare euroatlantică și dezvoltare post -modernă ale țării, într -o lume
tot mai mondializată. Ea asimilează numeroase reglementări și practici europene
și euroatlantice și valorifică tradițiile juridice româneșt i de până acum, într -o
sinteză în căutarea unei coerențe și logici proprii, de sistem.

În același timp, ca element de continuitate și civilizație, noul Cod civil
român trebuie să afirme specificul juridic -social românesc, conexat deopotrivă
dreptului Uniu nii Europene și celui internațional, care tinde să devină mondial,
într-o unitate prin diversitate. Și, nu în ultimul rând, ca orice cod civil, și al
nostru retrasează arhitectura "ordinii publice civile", constituind "cheia de boltă"
a sistemului juridic românesc.
Noul Cod civil român reprezintă, prin excelență, o recodificare a dreptului
constant, existent, civil și comercial, într -o nouă formulă de sistematizare, aceea
în care el exprimă și reprezintă cadrul general pentru dreptul privat, „ansamblul
de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile care se referă
litera sau spiritul dispozițiilor sale” (art.2 (1)27. Ca atare, au fost preluate tale
quale sau cu ajustări în sensul actualizării și modernizării numeroase prevederi
ale codului civi l și ale codului comercial anterioare, o serie de instituții juridice
sau reglementări din codurile civil și comercial Carol ai II -lea și chiar din
proiectul din 1971, s -au valorificat legislativ un număr impresionant de soluții
statuate în jurisprudență ș i avansate în doctrină, sunt prezente importante
împrumuturi din coduri civile străine, atât "tradiționale", dualiste, precum cel
francez, spaniol, german, dar principala direcție de inspirație o reprezintă acum
cele "moniste": italian, elvețian, olandez, din Quebec (Canada) și, dincolo de
această amplă operațiune de tehnică juridică majoră, s -au realizat și unele
progrese de conținut. Dar principala calitate a noului Cod civil (impropriu
denumit în continuare „civil”, când, în fapt, cuprinde întregul drep t privat
comun) rezidă într o recodificare reformatoare a reglementărilor de drept privat,
în consonanță cu tendințele și ideile timpului.
Orice cod și mai ales unul civil este deopotrivă o „ordine gândită”,
exprimată în concepția sa generală și una „concr etizată” prin distribuirea
cuprinsului său în cărți, titluri, capitole și secțiuni, purtând o titulatură. Astfel,
cele 2664 de articole (cel anterior avea 1914) sunt dispuse într -un titlu
preliminar (după model francez) și șapte cărți : Despre persoane (I) , Despre

27 http://www.agerpres.ro/justitie/2013/02/15/noul -cod-de-procedura -civila -intra -in-vigoare -vineri -06-40-56

familie (II), Despre bunuri (III), Despre moștenire și liberalități (IV), Despre
obligații (V), Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor (VI),
Dispoziții de drept internațional privat (VII).
O primă noutate o reprezintă renu nțarea la soluționarea printr -un act
normativ distinct a materiei familiei (ex – Legea nr.4/1953, Codul familiei) și
revenirea la cea anterioară acestuia, când marea majoritate a reglementărilor
juridice privind familia erau cuprinse în Codul civil.28
De la teza familiei „celula de bază” a societății, se trece la căsătoria ca
drept fundamental al bărbatului și al femeii ajunși la vârsta nubilă. Într -o nouă
sistematizare s – au adoptat reglementări și instituții noi, importate din codurile
străine avute ca mod el, s-au preluat și actualizat unele elemente aparținătoare
tradiției românești și s -a avut în vedere colaborarea acestora cu o serie de texte
internaționale aferente materiei. Se reglementează instituții inexistente în
anteriorul Cod al familiei: se intro duce logodna, locuința familiei, alegerea
regimului patrimonial, regimul separației de bunuri, regimul comunității
convenționale, divorțul prin acordul părților pe cale administrativă sau prin
procedură notarială, prestația compensatorie, reproducerea uman ă asistată
medical cu terț donator.
Dacă convențiile matrimoniale exprimă nevoia "adaptării" relațiilor de
familie la specificul economiei de piață, reglementarea logodnei ("promisiunea
reciprocă de a încheia căsătoria") ni se pare superfluă în secolul XXI , putând fi
suplinită prin alte mijloace juridice, și chiar putând încuraja practici aflate la
marginea licitului și moralului.
În virtutea concepției moniste, se unifică regulile de bază ale dreptului
privat, inclusiv cele care, anterior adoptării sale, a parțineau materiei comerciale,
NCC reprezintă dreptul comun în materia societăților și a obligațiilor. S -a
introdus noțiunea generală și unitară de profesionist, fiind considerați astfel
„toți cei care exploatează o întreprindere”, iar aceasta din urmă es te definită ca
„exercitarea sistemică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități

28 http://www.agerpres.ro/justitie/2013/02/15/noul -cod-de-procedura -civila -intra -in-vigoare -vineri -06-40-56

organizate ce constă în producerea, administrarea ori de bunuri sau în prestarea
de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”. Noțiunea de profesion ist
include categoriile de comertciant, întreprinzător, operator economic precum și
orice alte persoane autorizate să desfășoare activități comerciale sau
profesionale. Ca ramură tradițională de drept dreptul comercial își pierde
autonomia, conservată doar ca disciplină de studiu și cercetare științifică.
O altă inovație o reprezintă introducerea unui capitol special consacrat
respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente (în cadrul Cărții I
Despre persoane) o translatare și particularizare a drepturilor fundamentale ale
omului în planul dreptului privat, „drepturile omului opozabile altor oameni”.
Este formulat, în acest context, conceptul global de „drepturi ale personalității”,
la care se adaugă atributele de identificare și, respectiv, dre ptul de a dispune de
sine însuși. Ca o măsură de asanare juristico -lingvistică, este interzisă
înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a
altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri, ori
interesele copilului.
Respectul datorat persoanei și după decesul său privește aspecte cu privire
la respectul datorat memoriei și corpului persoanei decedate, prelevarea de
organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic și științific, dar și la
respectarea voinței persoanei decedate.
În privința ocrotirii persoanei fizice, pe lângă elementele tradiționale se
reglementează instanța de tutelă și consiliul de familie care se poate constituii
pentru o supraveghere a modului în care tutorele își exerc ită drepturile și
îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului.
Dreptul de proprietate privată cunoaște si el o definiție mai completă și își
consolidează regimul, în materia bunurilor se reglementează instituția fiduciei și
cea a administrării bunurilor altuia.
Mecanismul incheierii contractelor este definit prin prizma conceptelor
de oferta si acceptare, fiind insa avansate si solutii pentru cazurile in care aceasta
teorie se aplica cu dificultate, cum este cazul negoc ierilor indelungate ori al

manifestarilor de vointa implicite. Noua reglementare consacra solutia
irevocabilitatii ofertei de a contracta, care se bazeaza pe faptul ca, de cele mai
multe ori, oferta lansata destinatarului are in spate negocieri si discutii , in raport
cu care orice razgandire din partea ofertantului nu poate fi decat inexistenta.
În privința viciilor de consimțământ, numai eroarea esențială va deschide
după adoptarea Codului civil calea unei acțiuni în anularea contractului.
Codul de procedura civila din 1865 a suferit, în decursul timpului,
numeroase modificari si completari, determinate de unele imperfecțiuni ale
acestuia, inerente unei reglementări de o asemenea amploare, dificultațile ivite
în aplicarea lui, cresterea numarului de procese, complexitatea lor, prin
problemele de drept și de fapt pe care le ridicau, pronunțarea unui numar mare
de hotarâri nelegale și netemeinice, precum si de ritmul lent de soluționare al
proceselor.
De asemenea, noile reglementari de drep t material sau substantial,
izvorâte din relatiile economice si sociale, în evolutia lor, au genereat noi
raporturi juridice si ca urmare drepturi si obligatii, care în caz de încalcare,
contestare sau amenintare trebuie sa fie aparate si ocrotite în mod e ficient pe
calea Dreptului procesual civil.
După anul 1989, Codul de procedură civilă a fost amendat în numeroase
rânduri, fiind de menționat substanțialele modificări operate în anii 1993 și
2000, dar și amendamentele aduse prin Lege 202/2010 – Legea Mic ii Reforme,
care a urmărit pregătirea implementării noului Cod de procedură civilă.
Noul Cod de Procedură Civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013 a adus
câteva schimbări majore în privința modului în care se desfășoară procesele
civile.
O prevedere importanta a actualei reglementări comparative cu vechiul
Cod de procedură civilă este aceea că judecătorii vor stabili de la începutul
procesului data la care vor pronunța o decizie astfel potrivit Art. 238 „(1) La
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după
ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului,

ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încît procesul să fie soluționat într -un
termen optim și previzibil”.
Majoritatea proceselor urmează să se deruleze în doar două faze – fond și
apel, spre deosebire de vechiul cod când procesele se judecau în trei faze, ultima
fiind recursul.
O altă prevedere importantă din Noul Cod de Procedură Cvilă este și
posibilitatea justițiabilului simplu de a depune o plângere în cazul în care crede
că procesul său este tergiversat fără motiv. Această procedură este prevăzută la
articolul 522 din noul cod. „Art. 522. – (1) Oricare dintre părți, precum și
procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocînd
încălcarea dreptului la soluționarea procesului într -un termen optim și previzibil,
să solicite luarea măsurilor legale pentru ca aceasta situație să fie înlăturată“.
Noul Cod prevede că judec ătorul poate recomanda părților să soluționeze
conflictul civil prin mediere.
Noul Cod de Procedură Civilă mai aduce o modificare substanțială:
tribunalele fiind instanțele unde se vor judeca în primă instanță procesele.În
competența judecătoriilor intră soluționarea cauzelor de valoare mică și/sau de
complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică. În vechea reglemntare
procesele care aveau o valoare estimată în bani de peste 500.000 lei se judecau
direct la tribunal, după intrarea in vigoare a noului Cod de procedură civilă acest
prag a fost coborât la 200.000 ei.
O altă modificare adusă de noul cod este și faptul că, dacă până acum când
era deschisă o acțiune civilă, petentul era înștințat și când se va judeca primul
termen. Acum însă, înainte ca să fie fixat primul termen, instanța va înștiința
partea adversă, iar termenul va fi fixat numai după ce se depune întâmpinarea
părții adverse.
Codul de Procedură introduce și posibilitatea citării părților prin e -mail.
„Comunicarea c itațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa
instanței și prin telefax, poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură
transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a

indicat instanței datele corespunzăto are în acest scop. În vederea confirmării,
instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține:
denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură
comunicarea și indicarea actelor comunicate”, prevede articolu l 154 din noul
Cod de procedură civilă.
Legea nr. 138/2014, publicată în Monitorul Oficial, aduce o serie de
modificări importante Noului Cod civil în ceea ce privește procedura de
executare silită .
Astfel, este eliminată etapa de încuviințare a executării silite din
competența instanțelor si o atribuie executorilor judecătoresti , se arată în
expunerea de motive a actului normativ, de asemnenea se
reintroduce obligativitatea investirii cu formulă executorie a titlurilor executorii,
cu excepția hotărârilor judecatorești.

SECȚIUNEA 2
DREPTUL COMERCIAL

În România, activitatea comercială, la începuturile sale, s -a desfășurat pe
baza regulilor cutumiare locale (norme obișnuielnice) dar și a unor reguli ale
negustorilor străini cu care s-au stabilit relații comerciale. Reguli scrise în
domeniul comerțului se găsesc pentru prima dată în Codul lui Andronache
Donici din 1814, unde se făcea vorbire despre „daravelile comerciale” și
„iconomicosul faliment”.
Reguli sumare se întâlnesc și în Co dul lui Caragea din 1817 (Muntenia) și
Codul Calimach din 1928 (Moldova).
Regulamentele Organice (1831) au cuprins anumite reguli referitoare la
comerț și la tribunalele de comerț. În privința judecării pricinilor comerciale
Regulamentele Organice prevedea u că acestea se vor judeca după „condica de
comerciu a Franței care se va traduce în limba românească”. Începând cu 1840,

în Muntenia s -a aplicat o traducere a Codului comercial al Franței, adoptat în
1807, în cadrul vastei opere de legiferare înfăptuită d e Napoleon.
După Unirea Principatelor (1859) în timpul lui Cuza reglementarea de
origine franceză a fost pusă în aplicare sub denumirea de „Condica de comerciu
a Principatelor Unite Române”.
În 1887 a fost adoptat Codul comercial care a avut ca model Codul
comercial Italian din 1882, fiind însă influențat și de legislația germană.
În 1938 a fost elaborat un nou Cod comercial numit și Codul comercial
Carol al II -lea, care a și fost adoptat de Parlamentul țării și care trebuia să intre
în vigoare la 1 mai 193 9. Datorită evenimentelor politice ale vremii, interne și
externe, Codul comercial Carol al II -lea nu a mai intrat în vigoare, aplicându -se
în continuare Codul comercial din 1887.
Codul comercial roman a manifestat constanta in aplicare pana in anul
1948, cand, trecandu -se la economia planificata supercentralizata, Codul
comercial roman a ramas aplicabil doar in raporturile juridice de comert
exterior, insa si aici cu numeroase restrictii.
Dupa decembrie 1989,si mai exact dupa adoptarea Constitutiei Romani ei
din anul 1991 cand s -a consacrat trecerea la economia de piata, Codul
comercia l, care a fost totuși menținut in vigoare, și -a redobâ ndit toa te atributele
sale de principală reglementare a raporturilor comerciale dintre comercianti.
Desigur ca multe din dispozitiile sale sunt astazi desu ete, iar, pe de alta parte,
trebuia mai intai sa se iasă din sistemul economiei planificate supercentralizate,
care le gase intreprinderile economice într -un sistem al cărui mecanism de
funcț ionare era to tal inadecvat econ omiei de piață .
Apariția și funcționarea economiei de piață î n Romania este un pr oces de
durată care presupune î n mod obligatoriu crearea unui cad
ru juridic adecvat, care sa reglementeze statutul juridic al agentilor
economici si a raporturile juridice la care acestia participa (economia de piata
are ca principali agenti economici comercian tii – persoane fizice si societăț i

comerciale , iar raport urile juridice ce se stabilesc î ntre ei sunt raporturi de drept
comercial).
Prima reglementare in acest domeniu , dupa revolutia din decembrie 1989,
a constituit -o Decretul -Lege nr. 54/1990 privind organiza rea si desfasurarea
unor activităț i economice pe baza liberei initiative (publicat in Monitorul Oficial
nr. 20/1990), in aplicarea caruia a fost adoptată Hotarare a Guvernului Romaniei
nr. 201/1990.
În baza acestei prime reglementă ri s-a creat posibilitatea organizării, prin
liberă inițiativă , a unor intreprinderi mici, asociații cu scop lucrativ, asociații și
activități prestate de persoane fizice î n mod independen t.
Dar, era necesară și o transformare de natură structurală care să asigure
conversiunea vechilor agenți economici – unităț i economice de stat (intreprinderi
si cen trale) – în agenți ai economiei de piață , prin ruperea sistemulu i
hipercentralizat care -i unea î ntr-un sistem unic si unitar interdependent. Aceasta
actiune de politica eco­nomica de mare amploare a demarat cu elaborarea
cadrului juridic necesar, fiind adoptata Legea nr.15/1990 privind reorganizarea
unitatilor de stat ca regii autonome si societ ati comerciale cu capital de stat
(publicata in Monitorul Oficial nr. 98/1990).
Prin art. 47 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor de stat
ca regii autonome si societati comerciale cu capital de stat s -a prevazut in mod
expres ca rel atiile comerciale dintre regiile autonome, cele dintre societatile
comerciale cu capital de stat, precum si relatiile dintre ele si stat se vor
desfas ura, in viitor, pe baze contrac tuale, iar contractele vor fi guvernate de
principiul libertatii contract uale si d e regle mentarile din Codul comercial. Deci,
a fost abolita metoda conducerii economiei nationale pe baza de plan unic si
obligatoriu pentru toate unitatile economice (fara insa ca prin aceasta sa fie
eliminata si metoda planificarii).
Au urmat ap oi o serie întreagă de acte normative prin care s -a amplificat
mult cadrul juridic de reorganizare a economiei după principi ile pieț ei. Astfel, a
fost adoptata Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comertului; Legea nr.

31/1990 privind socieț atile comerciale (republi cata in M. Of. nr. 33/1998);
Hotararea Guvernului nr. 1323/1990 privind unele masuri pentru aplicarea Legii
referitoare la societatile comerciale; Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurentei neloiale;Legea concurentei nr.21/1996; Legea nr. 33/1991 pri vind
activitatea bancara (inlocuita prin Legea nr. 58/1998); Legea nr. 35/1991 privind
regimul investitiilor straine (inlocuita de O.U.G. nr. 92/1997);Legea nr.52/1994
privind valorile imobiliare si bursele de valori; Legea nr.219/1998 privind
regimul conc esiunilor;Legea nr.133/1999 privind stimularea intreprinzatorilor
privati pentru infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii,etc.
Fireste insa ca acest cadru juridic, care se va amplifica in continuare,
trebuie sa aiba si un ax in jurul ca ruia sa fie articulate si sa capete functionalitate
in plan superior toate mecanismele specifice pietei, aceasta realizandu -se prin
Legea nr. 44/1998 privind privati zarea societatilor comerciale si Legea
nr.99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economic.29
După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil dreptul comercial a fost inclus
acestuia, în încercarea de a se asigura o abordare unitară și atotcuprinzătoare .
Art. 3 prin alin. 2 din codul civil introduce termenul nou de „profesionist”,
cu un sens ceva mai larg, ca fiind cei care exploatează o întreprindere, deci
termenii care au de acum relevanță în domeniul comercial ar fi „profesionist” și
„întreprindere”, renunțându -se la co merciant și fapte sau acte de comerț.
Referitor la faptele sau actele de comerț, văzând și Legea de aplicare a NCC, se
poate constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 8 alin. 2 că în toate
actele normative în vigoare expresiile „acte de comer ț” sau „fapte de comerț” se
înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii,
după caz”.30
NCC sistematizează și integrează reglementări de drept comercial, ceea ce
implică preluarea acestor principii în NCC spre a f i în continuare aplicabile
profesioniștilor comercianți și nu numai, fiind în anumite condiții aplicabile și

29 S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. a VI -a, revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București,
2007, pag. 410.
30 S. Cărpenaru, Dreptul comercial in condițiile noului Cod civil ;

altor profesioniști sau mai mult, chiar neprofesioniștilor. Așadar, s -a ales metoda
de extindere a aplicării regulilor tuturor raporturilor de drep t privat, indiferent de
părțile acestui raport sau preluarea acestora de NCC pentru a fi aplicate numai
profesioniștilor.31
Regula solidarității debitorilor este prevăzută de art. 1446 din NCC, fiind
prezumată între debitorii unei obligații contra ctate în exercițiul activității unei
întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Regula este deci valabilă numai
pentru profesioniști.
Interdicția acordării termenului de grație din dreptul comercial este extinsă la
profesioniști, menținându -se reg ula conform căreia debitorul se află de drept în
întârziere la scadența obligației de a plăti o sumă de bani care a fost asumată în
exercițiul activității unei întreprinderi, deoarece executarea la termen o obligației
este o necesitate imperativă pentru bu na desfășurare a activității profesioniștilor
(și nu numai), a cărei lipsă ar conduce la dezorganizare.32
Regula curgerii de drept a dobânzilor în materie comercială este extinsă
de NCC în art. 1535 asupra tuturor raporturilor de drept privat pentru toate
obligațiile bănești. Astfel, dacă obligația bănească nu este achitată la termenul
stabilit pentru scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii (daune pentru
efectuarea cu întârziere a plății datorate) de la scadență până în momentul plății
sau, în li psă, în cel prevăzut de lege (dobânda legală), fără să fie să fie ținut să
dovedească vreun prejudiciu. Referitor la corelația dintre daune -interese și
dobânda legală, menționăm că art. 1535 alin. 3 stipulează că dacă nu sunt
datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul,
în afara dobânzii legale, la daune -interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit.
În ceea ce privește prețul contractual, art. 1233 din NCC prevede că dacă
profesioniștii nu sunt în măsură s ă stabilească prețul în contractele pe care le

31 S. Chirică, M. Mitan, Reglementarea instituțiilor „profesionist”, „întreprindere” și „comerciant” în lumina
noilor prevederi ale Codului Civil, în volumul II al Codului Civil adnotat de experții caselor de avocatură de top
din România, Ed. Colecția Lex Dex, Săptămâna financiară, pag. 113;
32 G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III -a,
revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, pag. 65.

încheie, se consideră că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit
în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț r ezonabil.
Formarea contractelor la distanță este reglementată de art. 1182 -1200 din
NCC, fiind prevăzute reglementări speciale despre perfectarea contractului,
momentul și locul încheierii contractului, ofertă și acceptare.
Astfel, au rămas o serie de reg lementări speciale în afara NCC, supuse
reglementării unor legi speciale, cum ar fi cele care privesc în primul rând
societățile comerciale, actorii cei mai importanți de pe scena dreptului
comercial, societățile comerciale speciale cum ar fi societățile d e asigurări,
instituțiile de credit – activitatea bancară în general, societățile de servicii de
intermediere financiară, societățile comerciale emitente de valori mobiliare –
adică titlurile de valoare și piața de capital, regiile autonome etc., reglement ări
privind Regis trul comerțului, insolvența, protecția consumatorilor ș.a.33

SECȚIUNEA 3
DREPTUL FAMILIEI

Familia, văzută prin prisma reglementărilor ce o consacră ca unul din
pilonii tradiționali ai ordinii juridice, din momentul trecerii sale din jurisdicția
ecleziastică în cea etatică și până azi, poate fi rezumată și, în bună măsură,
explicată, în parametr ii apariției, ascensiunii și afirmării principiului egalității în

33 S. Angheni, op.cit. pag. 75 și urm; G. Buta, op.cit. 55 și urm.; S. Chirică, M. Mitan, Regl ementarea instituțiilor
„profesionist”, „întreprindere” și „comerciant” în lumina noilor prevederi ale Codului Civil, în volumul II al
Codului Civil adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția Lex Dex, Săptămâna
financiară, pa g. 113; G. Piperea, Concepția monistă a noului Cod civil între intenție și realitate, Revista romana
de drept al afacerilor nr. 6/2011, pag. 13 și urm.;

drepturi în interiorul grupului familial: în relațiile dintre soți, în relațiile dintre
părinți, între copiii din căsătorie și cei din afara căsătoriei.
Familia tradițională de mult nu se ma i regăsește în prescripțiile legale.
Menționată pentru prima oara în anul 1954, de prevederile Codului familiei,
familia contemporană, receptând evoluții înrudite mai mult sau mai puțin
recente, coordonată, începând cu data de 1 octombrie 2011 de prevederi le
Codului civil din 2009, tinde să devină un termen generic desemnând un grup de
persoane unite, cu sau fără „legământ" public, prin comunitate de viață, o
„formațiune" socială în care fiecare – soț, soție, copil – este egalul celuilalt, în
consecință e ste structural incompatibilă cu ierarhizări și, implicit, cu restricții –
inderdicții care să stânjenească manifestarea autonomiei fiecăruia în parte.
Vechiul nostru Cod Civil , elaborat în 1864 și intrat în vigoare în 186534
este, cum bine se știe, o reprodu cere a Codului civil francez de la 1804 care,
fiind prima codificare modernă din Europa, a avut un răsunet enorm, servind ca
sursă de inspirație și altor coduri.35
Asemenea „ghidului" său francez, Codul Civil a propus și a promovat o
viziune cât se poate cl ară asupra familiei: aceasta avea ca unic fundament
căsătoria; doar căsătoria putea legitima filiația paternă; gestiunea treburilor
familiale se afla sub autoritatea soțului, ca șef al asociațiunii conjugale. Aceasta
este familia „tradițională".
Codul civi l francez nu are un titlu sau un capitol anume consacrat
„familiei"; deloc surprinzător, Codul nostru de la 1864, ca și modelul său, trata
chestiunile relative familiei – căsătoria, despărțenia, filiația, adopția, puterea
părintească – ca parte a atributel or personalității, alături de nume și de domiciliu
(Cartea I, Despre persoane).

34 Codul civil de la 1865 a intrat în vigoare fără ca un Proiect al codului să fi fost prezentat Parlam entului, din
cauza dizolvării legislativului de către domnitorul Al.I. Cuza (lovitura de stat de la 2 mai 1865). A se vedea C.
Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. ALL, București, 1996, vol. I., p.
23; P.C. Vlachi de, Repetiția principiilor de drept civil, vol. I., Ed. Europa Nova, București, 1994, p. 31. Ca
detaliu istoric, Domnitorul Cuza, prin mesajul său din 14 iulie 1864, a indicat Codul civil italian (atunci în curs
de redactare) ca model al Codului civil româ n – M. Grimaldi, L'exportation du Code civil, Pouvoirs, 2003/4,
nș107, p. 83, nota nr. 10
35 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ed. ALL, București, 1996, vol.
I., p. 22

Legea nu s -a ocupat de familie ca entitate – și nici astăzi nu se ocupă,
pentru că familia, în sine, nu este subiect de drept și, din punct de vedere juridic,
ea nu se se rel evă decât indirect prin raporturile personale și cele patrimoniale
care se stabilesc între persoane în cadrul unor instituții și prin mecanisme
regizate de lege; propriu -zis, relațiile și nu persoanele între care ființează aceste
relații sunt de primă rele vanță, pentru că familia, ca grupare umană, are un
contur instabil, sensibil la evenimente precum nașterea, decesul, căsătoria,
divorțul.
Ca structură și ca funcții, familia organizată potrivit prescipțiilor legii
civile de la 1864 era, în linii generale, continuatoarea familiei rânduită canonic,
cu o singură, dar esențială deosebire: apariția instituției divorțului. În opinia
noastră, acest corelativ al laicizării căsătoriei, anume disolubilitatea mariajului
care, din momentul „adopției" sale de către fami lie, îi este tovarăș fidel, este
premisa care a făcut posibilă sau, după caz, a făcut necesară apariția și
ascensiunea principiului egalității în drepturi în interiorul familiei.
Prin ironia hazardului istoric, Codul civil român a importat divorțul
francez într-un moment în care Codul civil francez îl avea repudiat:
Revoluția franceză de la 1789 a dat semnalul secularizării insituției
căsătoriei. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (Constituția
franceză de la 1791) a „bagatelizat" căsătoria devenită, din sacrament, un
contract civil fondat pe ideea de libertate (art. 7). Dogma indisolubilității
căsătoriei, adică al caracterului perpetuu al angajamentului marital, oricum
vehement contestat în Epoca Luminilor, nu putea fi conciliat cu ideea de
libertate individuală; în chip firesc, la fel ca orice alt contract, contractul de
căsătorie a devenit compatibil cu rezilierea, concluzie atestată oficial prin Legea
din 20 septembrie 1792 într -o manieră care făcea divorțul extrem de accesibil.36
Reglement area divorțului a fost preluată de Codul civil român în forma în
care și -a găsit consacrare în Codul Napoleon.37 De la „înălțimea" timpurilor

36 P. Courbe, Droit de la famille , 2e édition , Dalloz, Paris, 2001, p. 113
37 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ed. ALL, București, 1996, vol.
I., p. 234

noastre, în care divorțul nu mai este, nici moral și nici legal decât, cel mult, un
episod biografic în fireasca re aranjare a configurației conjugale, nu poate trece
neobservat faptul că, la data intrării sale în vigoare, Codul civil român se găsea,
paradoxal, cu un pas înaintea modelului său francez care, așadar, între -timp, în
1816 repudiase instituția divorțului și nu l-a mai reluat decât în 1884.
În tot cazul, intrarea în vigoare a Codului civil român în 1865 a marcat, și
în Țările Române, transformarea căsătoriei într -un contract civil, a cărui
celebrare a trecut în competența exclusivă a ofițerului de stare civil ă. Dar, pentru
că tradiția cununiei religioase era adânc înrădăcinată, Constituția de la 1866 a
stabilit că actele de căsătorie trebuie întocmite întotdeauna înaintea slujbei
religioase, obligatorie dacă legea specială nu dispune altfel (art 22); cu alte
cuvinte, căsătoria nu a devenit propriu -zis un contract civil, ci unul mixt, fiind
obligatorie atât cununia civilă cât și cea religioasă, în această ordine.38
Puterea conferită soțului era neîngrădită, de vreme ce legea nu stabilea
nici limite și nici excepț ii. Însă, potrivit doctrinei vremii, jurisprudența a operat
cuvenitele ajustări în raport cu moravurile: nu a admis dreptul la corecție al
bărbatului și nici dreptul acestuia de a aduce atingere libertății de conștiință a
femeii.39
Ca atribute incontestabil e al puterii maritale, bărbatul alegea domiciului
conjugal și femeia era obligată să -l urmeze (art. 196 Cod Civil). De asemenea,
soțul avea dreptul de a supraveghea conduita, relațiile sociale și corespondența
soției, în calitatea sa de titular al puterii maritale fiind singurul îndrituit să
aprecieze „interesele morale care privesc uniunea conjugală"40. Chestiunea
numelui din căsătorie și -a găsit rezolvare prin Legea din 18 martie 1895: la
trecerea în căsătorie, femeia dobândește numele patronimic al bărbat ului.
Obligativitatea purtării numelui de familie al soțului ca semn distinctiv al stării

38 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ed. ALL, București, 1 996, vol.
I., p. 185
39 . R. Ionașcu, Curs de drept civil român. Dreptul familiei , Librăria „Cartea Românească din Cluj" – Sibiu, 1941,
vol. II., partea I, p. 90
40 C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IV , Editura SOCEC & S.A.R., 1928, art. 1 224, Doctrină,
p. 493, nr. 10.

civile a fost menținută până în 1936 când, prin Legea numelui din 8 aprilie, se
recunoaște femeii dreptul de a purta și numele său, alături de cel al soțului.
În sch imb, datoria de „credință" – adică îndatorirea de fidelitate -, la fel și
datoria de sprijin și ajutor (art. 194 Cod Civil), considerate consecințe directe ale
căsătoriei iar nu ale puterii maritale, aveau același conținut și pretenția
reciprocității.
Cu toate că, la noi, principiul egalității în drepturi între bărbat și femeie
și-a găsit consacrare constituțională în 192341, teza incapacității femeii măritate
a fost abandonată abia prin Legea din 20 aprilie 1932, care a completat art. 194
Cod civil un alineat nou, potrivit căruia „căsătoria nu restrânge capacitatea
femeii de a exercita drepturile civile"42, fără însă ca legiuitorul să fi renunțat sau
reorganizat instituția puterii maritale.
Cât privește raporturile dintre părinți, deși puterea părinteas că, însemnând
„totalitatea drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor
copilului, atât timp cât acesta este minor și neemancipat"43 aparținea, formal,
atât tatălui, cât și mamei, pe timpul timpul căsătoriei exercițiul autorității
părintești revenea tatălui (art. 327 Cod Civil).
Codul civil român din sec. XIX a așezat căsătoria la temelia familiei,
familie din care erau excluși copiii născuți în afara căsătoriei. Distincția dintre
copilul legitim – cel născut din căsătoria mamei – și cel natural – născut de o
femeie necăsătorită -, explicată în doctrina vremii prin protecția pe care
legiuitorul este dator să o asigure familiei legitime44, a fost promovată de Cod
Civil român într -o manieră ușor diferită față de sursa sa franceză: copilu l, chiar
recunoscut de tatăl său, rămânea străin față de acesta și rudele tatălui, pe cale de
consecință exclus de la orice fel de efecte juridice ale filiației paterne, inclusiv
cele succesorale.

41 Potrivit art. 6 alin. (2) teza a II -a din Constituția României din 1923 (M.Of. nr. 282 din 29 martie 1923),
„Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor două sexe ".
42 R. Ionașcu, Curs de drept civil român. Dreptul familiei , Librăria „Cartea Românească din Cluj" – Sibiu, 1941,
vol. II., partea I, p. 95
43 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ed. ALL, București, 1996, vol.
I., p. 364
44 C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ed. ALL, București, 1996, vol.
I., p. 364

În epoca sa „proletară", familia a devenit, cu sau fără vo ia sa, unul dintre
cele mai vehiculate instrumente de propagandă ale ideologiei vremii, inevitabil,
cu implicarea legislației familiei. Modelul și sursa de inspirație a legiuitorului s –
a mutat de la vest la est. A fost elaborat un Cod anume consacrat famil iei –
Legea nr. 4/195345, care abia recent și -a încheiat cariera și care, până în anii
1990, nu a suferit modificări majore.
Cu toate defectele sale și în pofida egalitarismului promovat, trebuie să
recunoaștem că, în unele privințe, reglementarea dată rela țiilor de familie a fost
avangardistă în comparație cu evoluțiile din Europa Occidentală.
Căsătoria, evident laică, era sursa unică a familiei (art. 1 alin. (3) C. fam.),
iar condițiile restrictive ale divorțului, de ordin substanțial și procedural, îi
conferau stabilitate.
Egalitatea în drepturi – un laitmotiv al epocii – și-a găsit împlinire în toate
compartimentele relațiilor de familie: între soți, între părinți, între copii.
Bărbatul și femeia având drepturi și obligații egale în căsătorie (art. 25
C.fam.), soții hotărau de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria (art. 26 C.
fam.).
În compartimentul personal al relațiilor dintre soți, explicit sau implicit, își
găseau loc, cu titlu reciproc, aceleași drepturi și îndatoriri ca și în epoca fami liei
tradiționale, anume dreptul și îndatorirea soților de a -și acorda sprijin moral și
material (art. 2 C.fam.), dreptul și îndatorirea de a locui împreună (sugerat de
art. 100 alin. (1) C.fam., potrivit căruia „copilul minor locuiește la părinții săi"),
datoria de fidelitate a fiecăruia dintre soți (neprevăzută expres, dar unanim
admisă doctrinar și jurisprudențial).46
Drepturile și îndatoririle părintești, identice în conținut și întindere,
reveneau ambilor părinți, fără vreo distincție după cum aceștia e rau sau nu
căsătoriți, iar măsurile privitoare la persoana și bunurile copilului erau luate de
comun acord către părinți (art. 97 alin. (1) și art. 98 alin. (1) C.fam.).

45 Publicată în Monitorul Oficial. nr. 1 din 4 ianuarie 1954
46 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , ediția. a VIII-a, Ed. U.J. , București, 2006, p. 52

Familia contemporană. La data intrării în vigoare a noului Cod Civil , 1
octombrie 20 11, egalitatea în drepturi în relațiile din interiorul grupului familial
– între soț și soție, tată și mamă, copiii din căsătorie și cei din afara căsătoriei –
fiind ireversibil cucerită, s -a cerut doar reafirmată, cu valoare de principiu
general în materi a relațiilor de familie (art. 258 alin. (1), art. 260 Noul Cod
Civil).
Formal, legiuitorul nostru recunoaște un singur model conjugal, anume
căsătoria, exclusiv heterosexuală, pe care o așează la temelia edificiului familial
(art. 258 alin. (1) Noul Cod Ci vil).47 Căsătoriile dintre persoane de același sex,
ca și parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex,
încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni
străini, nu sunt recunoscute în România – avert izează art. 277 Noul Cod Civil.
Cu toate acestea, uniunea liberă s -a „infiltrat" în textele de lege sub
acoperirea logodnei. Aceasta, definită ca promisiune reciprocă de a încheia
căsătoria, presupune aceleași condiții de fond ca și actul căsătoriei, aplicabile
prin asemănare (art. 266 a lin. (1) și (2)), deși nu conferă un anume statut juridic,
nu este lipsită de avantaje răzlețite în cuprinsul legii, apropiabile de cele
specifice stării de căsătorie. De pildă, răspunderea pentru ruperea abuzivă a
logodnei sau pentru determinarea culpabil ă a ruperii logodnei (art. 269 Noul
Cod Civil) și dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat care a suferit un
prejudiciu prin desfacerea căsătoriei (art. 388 Noul Cod Civil); admisibilitatea
adopției de către partenerul părintelui copilului prin excepție de la regula potrivit
căreia adopția multiplă este permisă numai în cazul soților (art. 7¹ alin. (2) lit. c)
din Legea nr. 273/2004, introdus prin art. I pct. 3 din Legea nr. 233/2011, care
modifică implicit art. 462 Noul Cod Civil).
Înlăturarea, încă d in 1954, a distincției între copilul din căsătorie și cel din
afara căsătoriei din punctul de vedere al statutului juridic dobândit – deși perfect
acoperită moral – a văduvit instituția căsătoriei de menirea sa naturală și
tradițională de a legitima desce ndența și, indirect, căsătoria nemaifiind resimțită

47 Legea nr. 287/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009

de către părinți ca obligație moral -socială, a contribuit la consolidarea unui
model alternativ cuplului conjugal, uniunea consensuală.
Familia „naturală" tinde a se identifica cu familia „legitimă". Une le
prevederi ale Noul Cod Civil confirmă o atare tendiință. De pildă, prezumția de
paternitate – desemnând în persoana soțului mamei pe tatăl copilului născut de
aceasta – până de curând de domeniul exclusiv al filiației din căsătorie, are acum
o versiune „din afara căsătoriei" prevăzută de art. 426 alin. (1) Noul Cod Civil,
conform căruia „paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a
conviețuit cu mama copilului în timpul legal al concepțiunii";(41) de asemenea,
din perspectiva exercițiul ui autorității părintești, practic, art. 505 alin. (1) și (2)
Noul Cod Civil a eliminat orice deosebire între familia „de facto" și cea „de
iure", stabilind că „în cazul copilului din afara căsătoriei (…) autoritatea
părintească se exercită în comun și î n mod egal de către părinți, dacă aceștia
conviețuiesc. (1) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc,
modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de
tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile p rivitoare la divorț"(2). În
opinia noastră, faptul că autoritatea părintească se exercită împreună de către
părinții necăsătoriți, dacă aceștia conviețuiesc, indică schimbarea radicală a
percepției sociale în legătură cu concubinajul.

SECȚIUNEA 4
DREPTUL MUNCII

Legislația muncii dinainte de 1918 are mai mult caracterul unei legislații a
meseriilor, a reglementării și ocrotirii muncii lucrătorului din atelier. Până la
înfăptuirea Unirii, România nu cunoaște o dezvoltare industrială semnificativă,

viața socială și politică a țării nefiind confruntată cu problemele specifice țărilor
industrializate.
Reglementările sanitare au fost primele acte legislative din România
vechiului Regat ce aveau în conținut prevederi referitoare la situa ția lucrătorilor
din industrie.
Legea sanitară din 1885 și Regulamentul industriilor insalubre din 20
septembrie 1894 reprezintă bazele legislației muncitorești din România .48
În anul 1902 este adoptată Legea meseriilor (supranumită legea Misir,
după numele inițiatorului) care organiza corporațiile de meseriași și reglementa
raporturile dintre patroni, lucrători și ucenici (această lege excludea însă
lucrătorii din fabrici). Ministrul Domeniilor, Lahovary, promovează, în anul
1906, Legea asupra muncii minorilor și femeilor în așezămintele industriale și
exploatări miniere. Această lege – ca și Regulamentul din 1894 – a fixat la 12
ani vârsta minimă a angajaților în industrie. Pentru lucrările insalubre și
primejdioase, ca și pentru munca de noapte, vârsta minimă a fost fixat ă la 15 ani
pentru băieți și 17 ani pentru fete. În teritoriile românești aflate sub stăpânirea
habsburgică s -au aplicat legile imperiului austro -ungar. Datorită dezvoltării mai
rapide a capitalismului din Imperiu, legile aplicabile în Transilvania, Banat și
Bucovina aveau un conținut mai înaintat, reglementând multe aspecte ale
asigurărilor sociale și altele .
Începând cu Legea Lahovary, dar mai ales cu reformele sociale înfăptuite
în cursul anului 1909 de ministrul Mihai Orleanu, avem un început de legisl ație
industrială, consecința mișcărilor meșteșugarilor și lucrătorilor din fabrici, cât și
ecoul unor reforme sociale din occident. Sunt adoptate Legea repausului
duminical, Legea măsurilor de siguranță pentru cazane, mașini, precum și
măsuri higienice în stabilimentele industriale, Legea sanitară, toate în anul
1910.49

48 G. Tașcă, Politica socială a României (legislația muncitorească) , București, 1940, p. 353
49 V. Firoiu, Legislația privind conflictele de muncă în anii regimului burghezo -moșieresc , în AI, XII, 1966, nr.
4, p. 39 -60

Anul 1909 marchează apariția primului proiect al Legii contractelor de
muncă ce va fi adoptat în anul 1929. Îmbunătățirea și reglementarea raporturilor
dintre patroni și ucenici, precum și as igurarea împotriva accidentelor de muncă
s-a realizat, în parte, prin Legea pentru asigurările muncitorești elaborată în
1912. Declanșarea primului război mondial, în iulie 1914, a influențat puternic
viața internă a României creând o situație excepțională care își va pune amprenta
definitiv și asupra activității legislative până la finele uriașei conflagrații. Deși
incomplete, având serioase lacune și limite, legile privind relațiile de muncă
adoptate până la primul război mondial au constituit o bază de p lecare pentru noi
legi și măsuri privind reglementarea raporturilor dintre muncă și capital.
După înființarea, în 1919, a Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.)
activitatea legislativă intră într -o nouă etapă influențată fiind de două elemente
deter minante: viața industrială a provinciilor alipite și mișcarea internațională de
reglementare și ocrotire a muncii. Dacă înainte de primul război mondial bogăția
principală a României era agricultura, după acest moment țara noastră
consemnează un tot mai în semnat caracter industrial. Provinciile alipite,
Transilvania, Banatul și Bucovina, au adus – odată cu industria lor – și un mare
număr de lucrători cu experiență în domeniul activității de îmbunătățire a
legislației de ocrotire și organizare a muncii. În tre legislația acestor provincii și
cea a vechiului Regat existau multe deosebiri, iar această stare nu putea dăinui
multă vreme. Era necesară o unificare a legislației muncii în raport cu noile
nevoi economice, sociale și în armonie cu mișcarea internațio nală de organizare
și ocrotire a muncii, izvorâtă și influențată de cele cuprinse în Partea a XIII -a a
Tratatului de la Versailles. Dintre cele mai importante acte normative ale acestei
etape amintim: Decretul nr. XII din 21 mai 1919 – adoptat de Consiliul Dirigent
al Transilvaniei – care introducea ziua legală de opt ore de muncă și reafirma
repausul duminical;
Legea reglementării conflictelor de muncă din 1920; Legea sindicatelor
profesionale din 26 mai 1921; Legea pentru persoanele juridice din 6 februa rie
1924; Legea pentru organizarea serviciului de inspecția muncii din 13 aprilie

1927; Legea pentru ocrotirea femeilor, copiilor și durata muncii din anul 1928;
Legea pentru înființarea jurisdicției muncii din 1933. Trebuie subliniat că în
Constituția Rom âniei din anul 1923 s -au inserat reglementări referitoare la
lucrători și raporturile acestora cu patronatul, afirmându -se principiul după care
statul apără principiul libertății muncii.50
Legea asupra contractelor de muncă din aprilie 1929 a suferit modifi cări
importante în anul 1932 și a avut un foarte bogat conținut în ceea ce privește
reglementarea mai multor categorii de contracte de muncă. Așa cum se
subliniază în doctrina de specialitate această lege a înlăturat vechile dispoziții
ale art. 1472 Codul Civil. care consacrau crasa inegalitate dintre lucrător și
patron, permițând angajatului să -și valorifice munca, fiind egal cu angajatorul
său în fața legii.51 Legea asupra contractelor de muncă evidențiindu -se că „s -a
creat un spirit nou în domeniul dreptu lui muncii, un spirit de înțelegere
reciprocă, grație căreia muncitorul are simțământul siguranței în ocrotirea legii,
iar patronul simte în salariatul său un colaborator, în locul proletarului frământat
de ură”.52
Anul 1950 a adus adoptarea primului Cod al muncii din România (Legea
nr. 3/1950) care s -a dovedit a fi un Cod cadru ce impunea adoptarea de multe
alte legi care să concretizeze, prin reglementări specifice, principiile enunțate în
această lege mult prea generală. Codul a fost caracterizat ca fiind marcat de o
viziune restrictivă, rigidă, excluzând posibilitatea negocierilor colective sau
individuale.53
Cel de -al doilea Cod al muncii a fost adoptat în anul 1972 (Legea nr.
10/1972) și a intrat în vigoare la 1 martie 1973, fiind tot un Cod cadru ce
cuprinde principiile și normele de bază ale raporturilor juridice de muncă, dar
ignoră, în continuare, rolul sindicatelor, a negocierilor colective și a dreptului la
grevă. Fiind un act normativ cu un caracter foarte general a necesitat adoptarea

50 Dreptul Muncii, http://www.youblisher.com/p/754412 -Dreptul -securitatii -sociale -Editia -a-IV-a-Revazuta -si-
adaugita -Curs -universitar -Alexandru -Ticlea -interior/ (la data de 02. 12.2014
51 Al. Țiclea, Tratat de dreptul muncii , ed. a IV -a, Ed. Universul Juridic, București, 2010, pp. 68 și 6
52 C. Xeni, în J. Moscovici, Legea asupra contractelor de muncă , 1929, București, p. 7
53 T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al mu ncii, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 8

de o serie de legi care să reglementeze modalitățile concrete de creare, derulare,
modificare a raporturilor de muncă.
Începând cu 22 decembrie 1989, România cunoaște o nouă organizare
economică, politicăși socială, astfel că, are parte de o nouă legislație a muncii.
Se produc numeroase modificăriși abrogări parțiale sau totale a actelor
normative neconcordante cu trans¬formările trăitede societate și se elaborează
legi noi prin care dreptul muncii evadează din economiacentralizată și devine
din drept statal un drept negociat. Noile reglementări au vizat întrealtele:
sistemul de salarizare, acordarea de sporuri, reducerea săptămânii de lucru,
contractul colectiv de muncă, conflictul colectiv de muncă, sindicatele,
concediul deodihnă, protecția socială a șomerilor, prot ecția persoanelor
încadrate în muncă, etc. Toateaceste acte normative intrate în vigoare după 22
decembrie 1989 au restructurat în modesențial sistemul legislației muncii,
conferind particularități și trăsături noi tuturor instituțiilordreptului mu ncii.La
data de 9 decembrie 2003 , ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în fața
Senatului și Camerei Deputaților, a fost adoptat – în temeiul art. 113 din
Constituția României – cel de -al treilea Cod al muncii din țara noastră, Legea nr.
53/2003.
În inter valul dintre adoptarea Legii nr. 53/2003 și până în prezent, Codul
muncii a fost modificat și completat – expres sau implicit – prin următoarele
acte normative: – Legea nr. 480/2003 pentru modificarea lit. e a art. 50 din
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii ;
– Legea nr. 541/2003 pentru modificarea unor dispoziții ale Legii nr.
53/2003 – Codul muncii ;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2003 privind protecția
maternității la locurile de muncă ;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea și
completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii ;
– Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale ;

– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2006 privind modificarea și
completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii ;
– Legea nr. 2 37/2007 ;
– Legea nr. 202/2008 ;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2008 ;
– Legea nr. 331/2009 pentru modificarea lit. e) a alin. 1 al art. 276 din
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii ;
– Legea -cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a pe rsonalului
plătit din fonduri publice ;
– Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii și
asigurărilor sociale.

CONCLUZII

Perioada regimului a comunist a marcat societatea românescă atât în plan
social, economic, politic cât și juridic pr oducând prin măsurile adoptate
modificări importante în statul de drept.
”Concepția materialistă” a comunismului, arată că din sistemul economic
derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură ), iar "concepția

determinismului", susținea că fiecare individ dintr -o clasă are un gen de
comportament indus, nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparține, și
de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăți comuniste.
După căderea comunismul ui, oamenii politici ce s -au succedat la
conducerea statului au încercat adaptarea României la democrație.
A urmat adoptarea une i noi constituții ce să reflecte schimbările produse de
revenirea la democrație după mai bine de 40 ani de la instaurarea comuni smului ,
aderarea României la NATO și la UNIUNEA EUROPEANA motiv pentru care
a fost nevoie sa fie schimbate Codul civil și de procedură civilă și Cod ul penal și
de procedură penală , modificată legislația pentru ca sistemul judiciar să
funcționeze din ce în ce mai bine.
În ceea ce priv ește Constituția adoptată în 1991 a urmat revizuirea
acesteia în 2003, iar în prezent există discuții cu privi re la o nouă revizuire .
În materia dreptului civil și de procedură civilă , deși a fost adoptat un
nou cod de la intrarea în vigoare până în prezent a suferit o serie de modificări
având în vedere lipsa corelarii pr ocedurilor actuale cu noile reguli consacrate de
Codul civil .
Codul familiei și cel comercial au fost aborgate, iar preveder ile acestora,
au fost preluate de Noului Cod Civil la intrarea în vigoare în 2011.
În ceea ce privește dreptul muncii cele mai importante fiind adoptarea
Codului muncii în 2003 , legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a
personalulu i plătit di n fonduri publice și l egea nr. 49/2010 privind unele măsuri
în domeniul muncii și asigurărilor sociale.
Și în materie penală, deși au fost adoptate Codul penal și Codul de
procedură penală există și în prezent discuții cu privire la unele prevederi ale
acestora și anume sintagma „suspiciuni rezonabile” fiind înlocuită cu formula
„indicii temeinice”. Astfel, po trivit noii reglementări arestarea poate avea loc
doar „dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă că o persoană a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală” .

Referitor la dreptul administrativ, Revoluția din decembrie 1989 a adus și
pe acest plan un suflu nou. Începând chiar din p rimele luni ale anului 1990, un
număr important de autorități locale și cetățeni au solicitat reînființarea unor
unități administrativ -teritoriale, care fuseseră desființ ate abuziv de statul
comunist. Printre primele măsuri luate de către Consiliul Frontul ui Salvării
Naționale, încă din luna ianuarie 1990, a fost și cea de adoptare a Decretului –
lege nr. 38/1990 privind abrogarea Legii nr.2/1989, referitoare la organizarea
administrativă a teritoriului țării.
Cu privire la acest aspect, în prezent există di scuții referitoare la regionalizare a
și descentralizarea României fiind considerată o măsură ce ar contribui la
modernizarea și la dezvoltarea sa economică.
România face pași importanți către o țară cât mai democratică, însă acest
proces este unul costisitor din punct de vedere economic, instituțiile
democratice sunt multe ș i au nevoie de resurse financiare pentru a funcționa .

BIBLIOGRAFIE

 I. Brădet, I. Gheorghe – Istoria dreptului românesc , Brașov 1994, Ed.
Tipocart Brașovia;
 G. Banciu – Istoria dreptului românesc , Ed. Cartea Universitară 2004;
 E. Cernea, E. Molcuț , Istoria Statului și Dreptului românesc , Casa de
Editură și Presă„Șansa” SRL, București 1991;
 Tereza Chilom , Cristina Otovescu, Istoria instituțiilor politice românești
Ed. U niversitaria, Craiova, 2003,
 Denis Deletant, Pompiliu Teodor, Mihai Bărbulescu, Istoria României ,
Editura Enciclopedică, București,1998

 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codul ui penal român, vol. III,
parte specială , Editura Academiei, R.S.R. 1971;
 I.N. Floca – Din istoria dreptului românesc , Sibiu 1993 ;
 G. Ghibănescu – Surete și Izvoade;
 V. Hanga – Istoria dreptului românesc , Ed. Academiei R.S.R., București
1980 ;
 Alex Mihai St oenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (I)
”Revoluția din decembrie 1989” -o tragedie românească, Ed. RAO
International Publishing Company, București, 2004 ;
 T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii , Ed. Universul
Juridi c, București, 2010;
 Al. Țiclea, Tratat de dreptul muncii , ed. a IV -a, Ed. Universul Juridic,
București, 2010;
 T.Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu , V. Papadopol, V.
Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat – Parte specială,
vol. I – Ed. Științifică București1975;
 A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia -Traiana , 1914 ;
 Legea nr. 197/2000 privind modificarea și completarea Codului penal;
 O.U.G. nr. 89/2001 privind modificarea și completarea Codului penal;
 Decizia Curții Constituționale nr. 211/1.11.2000;
 Codul civil și de procedură civilă ;
 Codul penal și de procedură penală ;
 Noul cod civil și de procedură civilă ;
 Noul cod penal și de procedură penală ;
 Constituția României.