Suport de curs, anul II [626884]

FINANȚE

Suport de curs, anul II
profil Economic
anul universitar 2007-2008

AUTORI,
prof.dr. Gheorghe FILIP; Prof.dr. Gheorghe
VOINEA; prof.dr. Sorin MIH ĂIESCU; conf.dr. Nicolae
LUNGU; lect.dr. Bogdan ZUGRAVU

3
CUPRINS

CAPITOLUL 1 ………………………………………………………………………………………………………………. …………. 1
CONCEPTE PRIVIND FINAN ȚELE ȘI CADRUL SPECIFIC MANIFEST ĂRII ACESTORA ………………………….. 1
1.1. Noțiunea de finan țe și premisele existen ței finanțelor …………………………………………………… 1
1.2. Con ținutul economic și trăsăturile finan țelor ………………………………………………………………. 6
1.3 Sfera de cuprindere și principalele componente ale finan țelor………………………………………. 11
CAPITOLUL 2 ………………………………………………………………………………………………………………. ……….. 15
FUNCȚ IILE ȘI ROLUL FINAN ȚELOR ………………………………………………………………………………………….. 15
2.1. Abordă ri conceptuale ……………………………………………………………………………………………. 15
2.2. Func ția de reparti ție……………………………………………………………………………………………… 16
2.3. Func ția de control ………………………………………………………………………………………………… 19
2.4. Func ția de reglare (stabilizare) a economiei ………………………………………………………………. 21
2.5. Rolul finan țelor în evolu ția societ ății………………………………………………………………………… 23
CAPITOLUL 3 ………………………………………………………………………………………………………………. ……….. 26
MECANISMUL FINANCIAR ………………………………………………………………………………………………………. 26
3.1. Conceptul de mecanism financiar și conținutul s ău……………………………………………………. 26
3.2. Func ționalitatea mecanismului financiar ………………………………………………………………….. 29
3.3. Sistemul financiar ………………………………………………………………………………………………… 31
3.3.1 Sistemul financiar ca ansamblu de rela ții financiare ……………………………………… 32
3.3.2. Sistemul fondurilor financiare …………………………………………………………………… 34
3.3.3. Sistemul financiar ca ansamblu al institu țiilor financiar-bancare …………………….. 35
3.3.4 Sisteme de finan țare a economiei ………………………………………………………………. 41
3.4. Pârghiile financiare și rolul lor în func ționarea mecanismului financiar …………………………. 44
3.5. Norme juridice privind activitatea financiar ă……………………………………………………………… 45
3.6. Instrumente de conducere ș i reglare a activit ății financiare …………………………………………. 47
CAPITOLUL 4 ………………………………………………………………………………………………………………. ……….. 53
FINANȚ ELE PRIVATE ALE ÎNTREPRINDERII – COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR …………………. 53
4.1. Rela țiile financiare privat e ale întreprinderii și mediul în care se manifest ă acestea …………. 53
4.2. Fluxuri și cicluri financiare al e întreprinderii private …………………………………………………… 56
4.3. Cadrul general de constituire a capitalurilor firmei ș i de finan țare a investi țiilor și a activit ății de
exploatare ………………………………………………………………………………………………………………. … 56
4.4. Rezultatele financ iare ale întreprinderii …………………………………………………………………….. 61
CAPITOLUL 5 ………………………………………………………………………………………………………………. ……….. 63
BUGETUL DE STAT ………………………………………………………………………………………………………………. . 63
5.1. Concepte privind bugetul de stat și conținutul s ău economic ………………………………………. 63
5.2. Principii bugetare …………………………………………………………………………………………………. 64
5.2.1. Universalitatea bugetului …………………………………………………………………………. 64
5.2.2. Unitatea bugetului ………………………………………………………………………………….. 65
5.2.3. Neafectarea veniturilor bugetare ……………………………………………………………….. 67
5.2.4. Anualitatea bugetului ………………………………………………………………………………. 67
5.2.5. Echilibrarea bugetului ……………………………………………………………………………… 68
5.2.6. Realitatea bugetului ………………………………………………………………………………… 69
5.2.7. Specializarea bugetar ă…………………………………………………………………………….. 69
5.2.8. Publicitatea bugetului ……………………………………………………………………………… 70
5. 3. Procesul bugetar …………………………………………………………………………………………………. 70
5.3.1. Elaborarea proiectului de buget ………………………………………………………………… 71
5.3.2. Aprobarea bugetului. ………………………………………………………………………………. 72
5.3.3. Execu ția bugetului. …………………………………………………………………………………. 72
5.3.4. Încheierea și aprobarea contului de execu ție bugetar ă…………………………………. 76
5.3.5. Controlul bugetar …………………………………………………………………………………… 77
5.4. Sistemul bugetar public și componentele sale …………………………………………………………… 77
CAPITOLUL 6 ………………………………………………………………………………………………………………. ……….. 80
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ………………………………………………………………………………………. 80
6.1. Conceptul de cheltuieli publice și conținutul acestora ………………………………………………… 80

6.2. Clasificarea cheltuielilor publice ……………………………………………………………………………… 82
6.3. Caracterizarea global ă a cheltuielilor publice ca fenomen financiar ………………………………. 85
6.4. Factori de influen ță asupra evolu ției cheltuielilor publice ……………………………………………. 89
6.5 Caracterizare general ă a principalelor categorii de cheltuieli publice (bugetare) ……………… 91
6.5.1 Caracterizare general ă a cheltuielilor publice pentru ac țiuni social-culturale …….. 91
6.5.2 caracterizare general ă a cheltuielilor pentru servicii publice generale, ordine public ă și
siguranță națională…………………………………………………………………………………………. 95
6.5.3 Caracterizare general ă a cheltuielilor publice pentru apă rare națională…………….. 96
6.5.4. Caracterizare general ă a cheltuielilor publice pentru ac țiuni economice ………….. 97
CAPITOLUL 7 ………………………………………………………………………………………………………………. ……… 103
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ……………………………………………………………………… 103
7.1. Noțiunea de resurse financiare publice și structura acestora ……………………………………… 103
7.2. Clasificarea și caracterizarea general ă a resurselor financiare publice (bugetare) ………….. 105
CAPITOLUL 8 ………………………………………………………………………………………………………………. …….. 110
IMPOZITELE – PRINCIPAL Ă RESURS Ă FINANCIAR Ă PUBLIC Ă (BUGETAR Ă)…………………………………. 110
8.1. Con ținutul economic și trăsăturile impozitului …………………………………………………………. 110
8.2. Principiile impunerii ……………………………………………………………………………………………. 112
8.2.1. Cerin țe (criterii) generale ale impunerii …………………………………………………….. 112
8.2.2. Principii de echitate fiscal ă…………………………………………………………………….. 113
8.2.3. Principii de politic ă financiar ă (fiscală)…………………………………………………….. 113
8.2.4. Principii de politic ă economic ă și socială…………………………………………………. 115
8.3. Clasificarea impozitelor ……………………………………………………………………………………….. 117
8.4. Elementele tehnice ale impozitului și sisteme de impozitare ………………………………………. 119
8.4.1. Elemente tehnice ale impozitului …………………………………………………………….. 119
8.4.2 Sisteme de impozitare ……………………………………………………………………………. 120
8.5. Trăsăturile distinctive și formele impozitelor directe …………………………………………………. 122
8.5.1. Impozitele pe venituri …………………………………………………………………………….. 123
8.5.2. Impozitele pe avere. ………………………………………………………………………………. 125
8.6. Trăsăturile distinctive și formele impozitelor indirecte ………………………………………………. 126
8.6.1. Taxele de consuma ție……………………………………………………………………………. 127
8.6.2. Monopolurile fiscale. …………………………………………………………………………….. 129
8.6.3. Taxele vamale. ……………………………………………………………………………………… 130
CAPITOLUL 9 ………………………………………………………………………………………………………………. ……… 132
PIEȚE FINANCIARE ………………………………………………………………………………………………………………. 132
9.1. Sfera pie țelor financiare și componentele lor …………………………………………………………… 132
9.2. Piețele financiare secundare și piețele interdealeri …………………………………………………… 133
9.3 Participan ții și intermediarii de pe pie țele financiare ………………………………………………….. 134
9.4. Tipuri de opera țiuni pe pie țele financiare ………………………………………………………………… 136
CAPITOLUL 10 ………………………………………………………………………………………………………………. ……. 138
POLITICA FINANCIARĂ …………………………………………………………………………………………………………. 138
10.1. Con ținutul politicii financiare ………………………………………………………………………………. 138
10.2 Politica financiar-monetar ă a autorităț ilor publice ……………………………………………………. 139
10.3. Politica financiar ă a întreprinderii (firmei) și coordonatele sale …………………………………. 141
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………………. ……. 144
MODELE DE INTREB ĂRI…………………………………………………………………………………………………. 149

1CAPITOLUL 1
CONCEPTE PRIVIND FINAN ȚELE ȘI CADRUL SPECIFIC MANIFEST ĂRII
ACESTORA
1.1. Noțiunea de finan țe și premisele existen ței finanțelor
Apariția și cristalizarea no țiunii de “finan țe” se înscrie în amplul proces evolutiv al
societăț ii omenești. Semnifica țiile sale s-au conturat pe fundalul exprim ării valorice prin bani a
proceselor și relațiilor economice, sub impactul dezvolt ării schimbului de m ărfuri și organizării
sociale a comunit ăților umane.
Sub aspect etimologic, studiile întreprinse au condus la constatarea c ă la originea
cuvântului “finan țe” s-au aflat unele expresii utilizat e, din vechime, în limba latin ă, precum
“finantio”, “financias” sau “financia pecuniaria” cu în țelesul generic de “plat ă în bani”. Se
admite, de asemenea, c ă aceste expresii proveneau, la rândul lor, din cuvântul latinesc “finis”,
care, în mod obi șnuit, avea accep țiunea de “termen de plată ”.
Totodată, este de remarcat c ă, încă din secolul al XV-lea, în limba francez ă își făcuseră
apariț ia cuvintele “finance”, prin care era desemnat ă o sumă de bani sau un venit apar ținând
organelor de stat, respectiv “finances” cu semnifica ția, mai larg ă, de patrimoniu al statului.
Aproximativ în aceea și perioadă circulau și expresii ca “hommes des finances” și “financiers”,
folosite pentru a-i denumi pe arenda șii de impozite sau persoanele îns ărcinate cu strângerea
veniturilor pentru rege.
Asemănător, în limba german ă, tot din secolul XV, dateaz ă folosirea cuvintele “Finanz”,
cu înțelesul de “plată în bani” și “Finanzer”, în accep țiunea generic ă de că mătar (persoan ă care
acordă împrumuturi cu dobânzi ridicate).
Rădăcinile de ordin lingvistic ale cuvântului “finan țe” reliefeaz ă cu pregnan ță
îngemănarea acestora cu “banii”, a c ăror prezen ță a marcat profund viaț a economic ă și socială,
jucând un rol major în dezvoltarea societ ății omenești și constituindu-se ca premis ă esențială a
nașterii și existenței finanțelor.
În mod obiectiv, apari ția “banilor” a precedat-o pe cea de “finan țe”, deș i, în planul
activității practice, semnifica țiile atribuite acestor no țiuni s-au întrep ătruns, iar procesele
economice și relațiile bazate pe folosirea banilor sau exprimate b ănește sunt considerate, cel mai
adesea, în mod global, “financiare”.
Existența și folosirea banilor , respectiv dezvoltarea rela țiilor marf ă-bani reprezint ă
prima premis ă a manifestă rii finanțelor, ca fenomen economic și social.
La rândul să u, apariția banilor pe scena istoriei a reprezentat un fenomen obiectiv,
determinat de dezvoltarea schimbului de m ărfuri, de la forma cea mai simpl ă, în care o marf ă se
schimba pe alta, la folosirea unei singure m ărfi, acceptat ă la schimb ca echivalent general pentru
toate celelalte, denumit ă generic “bani”. Aceasta s-a produs în cadrul unui proces evolutiv
complex și îndelungat, în rela ție directă cu diviziunile sociale ale muncii, dezvoltarea factorilor
de produc ție, ridicarea productivit ății, creșterea volumului ș i diversificarea structurii produc ției,
etc.
Este semnificativ faptul c ă, până la prima diviziune social ă a muncii, economia avea un
profund caracter natural închis, produc ția limitându-se la asigurarea strictului necesar
consumului propriu, f ără a permite ob ținerea unui surplus, care s ă poată fi destinat schimbului.
Abia prin separarea triburilor de p ăstori, care a marcat o prim ă mare diviziune și specializare a
muncii, s-a dat un impuls productivit ății și s-au creat premisele economiei de schimb, pe seama
surplusului de produse realizat fa ță de nevoile proprii de consum. Adâncirea diviziunii muncii și
a specializ ării în produc ție, urmate de separarea negustorilor, au coincis cu dezvoltarea
schimbului de m ărfuri, inclusiv a modalităț ilor de realizare a acestuia.
Condițiile obiective de desf ășurare a schimbului, ca element esen țial în dezvoltarea
producției și economiei, au impus oamenilor preferin ța pentru procurarea și păstrarea anumitor
mărfuri, ținând seama de valoarea lor de schimb și nu de întrebuin țarea lor imediat ă.

Comparativ cu schimbul direct al unei m ărfi pe altă marfă, trecerea la folosirea anumitor
mărfuri și, în final, a uneia singure, respectiv a m ărfii-ban ca intermediar a mai multor
schimburi, a eliminat o multitudine de dificult ăți în derularea lan țului de tranzac ții, permițând
reducerea num ărului acestora și un cost cu mult inferior pentru efectuarea lor. Astfel, dac ă
presupunem că toți participan ții la un lan ț de “n” tranzac ții acceptă schimbarea m ărfurilor lor pe
una specială (bani), oricare combina ție de transformare a unei m ărfi în altă marfă se reduce la
numai 2(două ) operațiuni, ce pot fi redate sintetic prin rela țiile:
M1-B ș i B-M n.
În noile condi ții, gradul de incertitudine și costurile implicate se reduc foarte mult, iar în
contextul muta țiilor survenite pe planul folosirii lor “importan ța banilor rezid ă mai ales în
conținutul lor informa țional care reduce incertitudinea implicat ă în specializare (a muncii – n.n.)
și comerț”1. Cu deosebire în lumea modern ă, exprimarea prin bani a valorii diferitelor m ărfuri și
servicii, ce se produc și comercializeaz ă în condiții de timp și spațiu diferite, asigur ă, mai ales, în
cadrul procesului decizional “ o leg ătură esențială între prezent și viitor într-o lume incertă ”2.
Prezența banilor este, deci, expresia manifest ării unor legit ăți economice, constituind un
rezultat spontan al dezvolt ării societății și nu un act de voin ță cu caracter administrativ. Banii nu
sunt o fic țiune juridic ă sau o crea ție a ordinii de drept, ci au o existen ță obiectivă, deși formele
concrete sub care au ap ărut și funcționează conț in și elemente de ordin subiectiv.
Desprinsă din lumea m ărfurilor, ca o marf ă specială având însuș iri deosebite, banii s-au
concretizat de-a lungul timpului, mai întâi, prin bunuri de o anumit ă utilitate, acceptate ca
mărfuri la schimbul cu oricare alt ă marfă sau serviciu. În aceast ă ipostază, inclusiv sub forme ale
metalelor pre țioase (aur, argint), banul-marf ă echivala, în fapt, cu celelalte bunuri și servicii de
diverse întrebuin țări (posibile de achizi ționat cu ajutorul s ău) și exprima valoarea acestora prin
raportarea la propria sa valoare. Utilitatea banului-marf ă se revelă , astfel, în primul rând, ca
expresie a utilit ăților multiple ale bunurilor și serviciilor obtenabile în schimbul să u.
Participan ții la viața economic ă și socială desfășoară astfel o ampl ă activitate mijlocit ă de
bani și concretizat ă în evaluarea, procurarea și alocarea resurselor în form ă bănească ,
cumpărarea și vânzarea diferitelor valori (în schi mbul banilor), încasarea de venituri și
efectuarea de cheltuieli, economisirea și investirea unor sume de bani, crearea și stingerea unor
datorii sau crean țe bănești, etc., acestea având ș i o conota ție financiară .
Pe un plan mai larg, menirea social-economic ă a banului este exprimat ă prin mai multe
funcții ce revin acestora, dintre care mai reprezenta tive apar a fi cele de: a) mijlocitor al
schimbului de valori; b) mijloc de m ăsurare a valorii sau etalon al valorii; c) mijloc de
prezervare a valorii.
În mod obiectiv, înf ăptuirea fiec ăreia dintre funcț iile banilor implic ă anumite procese și
relații economice în form ă bănească ce au loc între participan ții la produc ție, schimb ș i consum,
prefigurând sau conturând manifestarea finan țelor.
Așa, de pild ă, îndeplinirea func ției banilor de mijloc de schimb, definitorie pentru îns ăși
existența lor pe fundalul dezvolt ării schimbului de m ărfuri, presupune folosirea acestora, într-o
formă sau alta, în realizarea transferului de valoare între participan ții la diferitele tranzac ții,
intermediind mi șcarea valorilor de întrebuin țare concretizate prin bunuri și servicii. Ea
semnifică, concomitent, anumite procese și relații de alocare – utilizare a unor sume de bani și,
implicit, de vehiculare a valorii în form ă bănească , în primul rând, cele de tipul opera țiunilor de
încasări și plăți, care sunt asimilate, de regul ă, celor financiare.
Din aceea și perspectiv ă, în func ția de măsurare (etalon) a valorii, banii servesc la
evaluarea și dimensionarea valoric ă a diferitelor bunuri și servicii prin exprimarea b ănească a
costurilor și prețurilor, veniturilor, cheltuie lilor, rezultatelor unei activit ăți, respectiv prin
raportarea la valoarea recunoscut ă banilor a c ăror folosire implic ă, în acest caz, și latura
financiară a proceselor de producere, repartizare /schimb și consum de valori.

1 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.8
2 Ibidem, p.9

3 De asemenea, prin prisma func ției de prezervare a valorii, banii mijlocesc acumularea și
păstrarea valorii la dispozi ția deț inătorilor sub forma sumelor de bani, ca și vehicularea ei în
condiții avantajoase, permi țând oricând transformarea lor în orice fel de utilit ăți de valori
echivalente, în locurile și proporț iile adecvate. În acela și timp, se realizeaz ă, mai ales prin
îndeplinirea acestei func ții, procese financiare de acumulare, alocare și utilizare a resurselor sub
denumirea generic ă de fonduri b ănești, administrate de c ătre diferite entit ăți sau persoane, dând
expresie direct ă manifestării finanțelor.
Formele pe care le-au îmbr ăcat banii pe parcursul existen ței lor sunt diverse, începând cu
cele ale unor m ărfuri obiș nuite (blă nuri, sare, vite, podoabe, etc.) ș i continuând cu crearea unor
instrumente speciale în acest scop, dintre care cea mai larg cunoscut ă în lumea civilizat ă a
devenit “moneda”, care, la rândul s ău a îmbră cat mai multe forme.
În coresponden ță cu specificitatea banului-marf ă, funcț iile acestuia au putut fi îndeplinite
corespunz ător numai prin folosirea ca ban a monedei, în forma cea mai autentic ă bătută din
metal prețios, cu valoare proprie deplină , egală celei nominale, inscrip ționate.
Totuși, prin compara ție cu semnifica țiile noțiunii de “ban”, no țiunea de “moned ă”, în
accepțiunea sa iniț ială, directă și mai limitativ ă, a desemnat în mod expres, o pies ă din metal
(aur, argint, cupru, etc.) confec ționată în anumite condi ții, cu scopul de a servi ca mijloc de
circulație, de plat ă și – eventual – de tezaurizare 3. În aceast ă accepțiune, noț iunea de “moned ă”
dă expresie unui anumit tip de bani, reprezentând o parte a banilor, iar baterea și punerea ei în
circulație presupune o decizie cu caracter administ rativ, respectiv o reglementare juridic ă, fiind
un atribut al autorit ăților abilitate, care se exercit ă în lumea modern ă prin băncile (institutele) de
emisiune.
Cercetă rile cu privire la folosirea banului-moned ă au condus la constatarea c ă primele
monede ar fi ap ărut în antichitate, în China (sec. XI î.e.n.), iar mai târziu în statul elen Lidia (sec.
VII î.e.n.). În Evul Mediu, s-au emis monede de c ătre căpeteniile feudale, de c ătre oraș e și, mai
ales, de c ătre regi, pornindu-se de la reflectarea con ținutului în metal pre țios prin valoarea
nominală marcată (inscripționată ) pe acestea. Raportul dintre valoarea nominal ă și cea reală, dată
de conținutul în metal pre țios, s-a modificat în timp prin reducerea cantit ății încorporate efectiv
de moneda folosit ă ca bani.
În consonan ță cu semnifica țiile inițiale ale no țiunii de moned ă, ea a constituit forma
concretă de reprezentare a banilor pân ă în secolul al XIX-lea, când baterea și circulația
monedelor din metal pre țios s-a restrâns ș i apoi a încetat, dup ă ce cu mult timp în urm ă
apăruseră, ca înlocuitori, biletele de bancă (bancnotele) convertibile în aur, iar opera țiunile de
plăți-încasări începuseră a se efectua și prin înregistrarea lor în conturi deschise la b ănci. Atât
folosirea bancnotelor, cât și efectuarea opera țiunilor prin conturi bancare concretizau forme de
manifestare ale banilor, aflate în continu ă extindere, care îns ă au fost asimilate și noțiunii de
monedă. În cele din urm ă, odată cu încetarea obliga ției de convertire a bancnotelor în metal
prețios și trecerea la baterea monedei (divizionare) din metal nepre țios, s-au conturat ca
principale tipuri de bani (mai ales, prin prisma propor țiilor deț inute în volumul opera țiunilor
bănești): a) banii de cont (scripturali), reprezenta ți prin înregistr ări ale opera țiunilor bănești în
conturi și b) banii de hârtie, reprezenta ți prin bancnote neconvertibile emise de c ătre băncile
centrale (de emisiune); c) banii (moneda) din metal nepre țios.
Este de interes și pentru semnifica țiile atribuite termenului de “finan țe” faptul c ă
interpretările date no țiunilor de “bani” și “moned ă” evidențiază, adesea, deosebiri care merg de
la diferen țierea lor net ă până la acceptarea substituirii uneia prin cealalt ă. “În conversa ția de zi
cu zi, termenul de “bani” este utilizat pentru a desemna multe lucruri foarte diferite. Unul dintre
acestea este chiar “moneda”4. În acelaș i sens, se înscrie ș i constatarea c ă “… termenul de moned ă
a fost extins în vorbirea curent ă pentru denumirea oric ărui semn b ănesc, inclusiv pentru banii de

3 Ibidem, p.212
4 Thomas Mayer,James S.Duesenberry,Robert Z.Aliber, Banii, activitatea bancar ă și economia, Ed. Didactic ă și Pedagogică ,
București, 1993, p.25

cont care nu au o existen ță materială”5. Totodat ă, însă, se remarc ă și faptul c ă “… în știința
economic ă modernă, banii nu sunt niciodată definiți numai ca moned ă…”6.
Față de tendin ța de substituire a no țiunii de bani cu cea de moned ă, pot fi semnalate ș i
alte interpret ări date acestora. Adesea, noț iunea de “bani” cap ătă un înțeles mult prea larg, prin
tratarea sa ca un sinonim al “veniturilor” sau “avu ției”, în general, ignorându-se elementele
definitorii ce stau la baza îndeplinirii unor func ții care le sunt specifice. Alteori, urm ărind
diferențierea celor dou ă noțiuni, se dă termenului “bani”, un sens abstract, generalizator, iar
celui de “moned ă” unul mai concret, de instrument folosit pentru îndeplinirea anumitor func ții
ale banilor.
Pe de altă parte, modificarea continu ă a raportului dintre utilitatea direct ă a mărfii
speciale “bani” (cu anumite însu șiri intrinsece) și cea indirect ă decurgând din folosirea sa ca
"ban", a favorizat îndep ărtarea banului-marf ă de forma sa concret-material ă. La aceast ă evoluție
a contribuit din plin și procesul de erodare a con ținutului de metal pre țios al banului-moned ă
(pus în circula ție cu o anumită valoare nominală , dar încorporând, în fapt, o cantitate mai mic ă
de metal și având implicit o valoare real ă mai redus ă), ca ș i practicile de falsificare a monedelor,
încă din faza de emisiune a acestora. S-a ajuns, astfel, la banul-conven țional, sub forme ale
monedei confec ționate din metale ordinare și la bancnote (mai întâi convertibile în metal pre țios
și apoi neconvertibile), respectiv din hârtie și, în final, la banul-semn, care au substituit banul-
marfă.
În consecin ță, banul-semn nemaifiind o marf ă de o utilitate în sine reprezint ă acum o
creanță asupra emiten ților de semne b ănești, respectiv asupra economiei unei țări sau chiar a mai
multora – având în vedere c ă existența și folosirea banilor sub formele actuale sunt asumate și
reglementate la nivel na țional, prin adoptarea monedelor na ționale (dolar, franc, leu, etc.), sau
internațional (ECU, DST, EURO). Aceste semne b ănești tind să fie transformate în simple
informații asupra crean țelor și datoriilor, conferind posesorilor dreptul de a dobândi în echivalent
bunuri și servicii de utilitatea dorit ă și, deci, asigurându-le o anumit ă putere de cump ărare.
Prin urmare, ca termen generic, în zilele noastre, “banul reprezint ă un instrument
social…, o întruchipare transmisibilă și omnivalent ă a puterii de cump ărare, care conferă
deținătorului dreptul asupra unei p ărți din produsul social al țării emitente” 7.
Totodată, se constat ă că, indiferent de interpretă rile date no țiunilor de bani și monedă,
îndeplinirea funcț iilor și rolului acestora au oferit cadrul propice na șterii și dezvoltării unor
procese și relații distincte în form ă bănească , desemnate prin conceptul de finan țe. Or, în sensul
de procese economice cu rela țiile sociale corespunz ătoare lor, concretizate prin folosirea banilor
(monedei), implicându-l și pe cel de premis ă a finanțelor, se poate admite c ă “Banii sunt prima și
cea mai fundamental ă inovație financiară ”8, iar "moneda, drept de crean ță, imediat și universal,
exercitându-se asupra tuturor obiectelor reale, este principalul obiect (instrument n.n.)
financiar…" 9
Folosirea banilor (inclusiv sub forma monedei) și îndeplinirea func țiilor lor genereaz ă,
între altele, și crearea de datorii ori de crean țe din participarea la tranzac ții, ca și la procesele de
repartiț ie și cele de consum, antrenând fluxuri b ănești (monetare) între persoanele fizice și/sau
juridice, inclusiv între acestea și stat, ca exponent al unei colectivit ăți umane, cu o anumit ă
organizare social-economic ă.
Așadar, procurarea de resurse b ănești în vederea satisfacerii diferitelor nevoi personale
sau colective, ca și folosirea lor pentru realizarea de tranzac ții cu bunuri și servicii, și efectuarea
operațiunilor de încas ări și plăți, respectiv crearea ș i stingerea obliga țiilor între persoane,
presupun anumite procese și relații economice prin care se formeaz ă, se distribuie ș i se

5 Costin C. Kiri țescu, Op. Cit. p.213
6 Thomas Mayer,James S.Duesenberry ,Robert Z.Aliber, op. cit. p.25
7 Costin C. Kiri țescu, Moneda, Mic ă Enciclopedie, Ed. Științifică și Enciclopedic ă,București,1982, p.63
8 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.13
9 Gilbert Abraham-Frois, Economie Politic ă, Ed.Humanitas, Bucure ști, 1998, p.14.

5redistribuie resursele în form ă bănească , ceea ce constituie esen ța fenomenului financiar și
defineș te conceptul de finan țe. Asemenea procese și relații sociale de natur ă economic ă reflectă
în esența lor miș carea sau transmiterea valorii exprimat ă în bani între participan ții la viața
economic ă și socială, în condi ții determinate de pozi ția și rolul ce revin fiec ărui participant. Sub
acest aspect, se deta șează, prin semnifica ții și amploare, raporturile dintre stat, pe de o parte, și
persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte.
Existența statului , concretizat ă prin crearea unor institu ții specifice, se constituie, astfel,
ca o a doua premis ă (cu impact puternic) a dezvolt ării finanțelor și a contură rii conceptului de
“finanțe”. Funcționarea institu țiilor de stat, care prin menirea lor social ă s-au înscris în sfera
activităților nemateriale de interes public, era de natur ă să antreneze noi procese de consum de
resurse și implicit de redistribuire a produsului creat pentru satisfacerea acestor nevoi
considerate publice. Din aceast ă perspectiv ă, pentru semnificaț iile conceptului de “finan țe” este
semnificativ și faptul c ă în imperiul roman timpuriu erau utilizate no țiunile de “fisc” și de
“tezaur public”.
În accepțiunea iniț ială, cuvântul “fiscus” desemna un fel de co ș (paner, c ămară), menit a
servi strângerii veniturilor la dispozi ția principelui sau împ ăratului. Spre deosebire, expresia
“tezaur public” semnifica un alt co ș (paner, c ămară) în care trebuiau colectate venituri destinate
să satisfacă nevoi de consum public aflate în administrarea senatului. Raporturile dintre “fisc” și
“tezaurul public” au evoluat, îns ă, odată cu cele dintre împ ărat și senat. Astfel, pe m ăsură ce
principele și-a subordonat senatul, s-a ajuns la contopirea celor dou ă “coșuri” sau “că mări”, ceea
ce a dus, mai apoi, la folosirea generalizat ă a noțiunii de fisc și administrarea, la un loc, a
resurselor colectate pentru a acoperi toate cheltu ielile publice, inclusiv ale principelui. În aceste
condiții, se poate admite c ă noțiunile de “fisc” și “tezaur public” aveau semnifica ții apropiate
celei de “finan țe”, și, cu deosebire, folosirii acestui termen în sfera activit ăților publice.
Crearea și funcționarea institu țiilor de tip statal, printre care o pozi ție prioritară a ocupat-
o armata, con țineau și premisele unor noi procese economice corespunz ătoare unui nou tip de
relații sociale, ce luau na ștere între stat și supușii săi. Anterior, problemele convie țuirii în cadrul
comunităților gentilice, inclusiv cele de ap ărare împotriva atacurilor din afar ă, se soluționau în
comun conform tradiț iilor și obiceiurilor sau prin reprezentan ți aleși, care îndeplineau anumite
funcții în mod onorific, neexistând un aparat special constituit, cu func ții publice. Dar, odat ă cu
înființarea primelor institu ții de stat menite s ă desfășoare activit ăți nemateriale, (consumatoare
de resurse, dar f ără a-și putea asigura direct venituri acoperitoare), a devenit imperios necesar ă
preluarea și folosirea în acest scop a unei p ărți din produsul ob ținut în sfera activit ăților
materiale. Or, procurarea și utilizarea de c ătre stat a resurselor respective, în virtutea for ței sale
publice, a dat na ștere la procese și relații de redistribuire a produsului na țional între acesta – ca
exponent al societăț ii – ș i membrii colectivit ăților statale, în ipostaze de contribuabili cu resurse
la dispoziț ia statului sau beneficiari de servicii publice oferite de c ătre stat persoanelor fizice și
juridice, direct sau indirect, gratuit sau la pre țuri inferioare celor de pia ță.
Căile pe care s-a ajuns la constituirea primelor forma ții statale și dezvoltarea lor
ulterioară se diferen țiază, în timp ș i spațiu, în func ție de condi țiile concrete ale evolu ției
comunităților umane, iar procurarea și utilizarea de c ătre stat a resurselor respective a îmbr ăcat
forme adecvate stadiului evolutiv al societ ății. Astfel, la început, resursele utilizate pentru
funcționarea statului se asigurau sub formele na turale ale produselor preluate de la cet ățeni, ale
trofeelor și jafurilor de r ăzboi sau ale prestă rilor de servicii c ătre stat. Dar, pe m ăsura extinderii
relațiilor marf ă-bani, statul a trecut și la practicarea unor forme b ănești de procurare și utilizare a
resurselor (impozite în bani, tributuri în bani încasate de la popoarele învinse, împrumuturi în
bani contractate de stat, cheltuieli cu între ținerea armatei, plata func ționarilor publici, etc.). Ele
marcheaz ă prezența finanțelor, ca fenomen economic și social generat de participarea statului la
procesele respective, concomitent cu cele la care participau numai persoane private.
În mod evident, pentru dezvoltarea finan țelor, prezen ța statului a avut și are un rol
determinant, inclusiv în conturarea no țiunii de finan țe, atât prin participarea direct ă și impact în

sensul amplific ării fenomenelor financiare, cât și prin prisma preocup ărilor de ordin teoretic și
practic, manifestate înc ă din antichitate, pentru organizarea financiar ă și tratarea adecvat ă a
problemelor financiare ale Cet ății, pornind de la necesitatea acoperirii cheltuielilor sale din
venituri corespunz ătoare.
Este de remarcat, astfel c ă în statul Egiptean, înc ă în secolul IV-III î.e.n., exista func ția numită dioketes,
pentru administrarea vistieriei regelui și un func ționar special care r ăspundea de finan țe, în ansamblu, numit
econom .
Asemănător, în vechile state grece ști, s-a introdus o func ție financiar ă administrativ ă numită colacretes , iar
în vremea lui Clistene s-a înfiin țat un colegiu format din 10 persoane, îns ărcinat cu organizarea finan țelor Atenei.
Cetățile grece ști (Histria, Tomis, Callatis), de pe teritoriul României de azi, î și administrau finan țele prin vistieri ,
care gestionau tezaurul, și împărțitori însărcina ți cu distribuirea fondurilor cet ății.
La romani, în secolul III î.e.n., un colegi u format din 10 pers oane îndeplinea func ția de “vistier”, iar
mânuitorul sumelor de bani ai “visteriei” se numea econom. În Dacia Roman ă, de problemele finan țelor se ocupa
câte un procurator pentru fiecare din cele tr ei provincii (Dacii), ajuta ți de un corp de slujba și (strângător al
succesiunilor vacante, strâng ător al impozitului, însărcinat cu ținerea registrelor de birouri, socotitor fiscal, secretar-
ajutor în biroul finan țelor, etc.).
De altfel, tocmai prin raportarea la existen ța și funcționarea institu țiilor de stat, se
apreciază că perioada tranziț iei de la comunit ățile de tip gentilic la statul sclavagist reprezint ă
momentul istoric al apari ției finanțelor10, iar primele elemente de finan țe, implicând participarea
statului la un nou tip de rela ții bănești, pot fi considerate cele ce au îmbr ăcat formele impozitelor
în bani (ca resurse publice) și soldelor acordate militarilor (ca cheltuieli publice).
Ulterior, atât sub impactul dezvolt ării produc ției, schimbului de m ărfuri și relațiilor
marfă-bani, cât ca și al amplific ării activităților publice și proporț iilor resurselor administrate de
stat, îmbr ăcând, din ce în ce mai mult, forma b ănească , s-a înregistrat extinderea continu ă a ariei
de manifestare a finan țelor, în ansamblu.
Indubitabil, este de admis c ă elemente ale finan țelor s-au n ăscut și dezvoltat în toate
activitățile economico-sociale caracterizate prin folosirea banilor, începând cu cele din cadrul
proprietăț ii private. În mod deosebit, promovate în sfera activit ăților private, în țelesurile atribuite
noțiunii de finan țe alcătuiesc o gam ă foarte larg ă, mergând de la a desemna sume de bani
implicate în diferite tranzac ții și operațiuni bănești între persoane, pân ă la activit ăți care au ca
obiect banii în toate formele lor de reprezentare, inclusiv pe pie țele financiare.
Astăzi, noț iunea de finan țe, având o larg ă circulație în toate domeniile vie ții, este folosit ă
cu înțelesuri multiple, cele mai uzuale fiind urm ătoarele:
– sume de bani sau fonduri b ănești ce se administreaz ă la diferite niveluri și structuri de
organizare a vie ții economico-sociale;
– venituri, cheltuieli sau rezultate ale diverselor activităț i (beneficii, pierderi);
– forme, tehnici și instrumente prin care se acumuleaz ă și se distribuie resursele b ănești
(impozite, aport de capital, dividende, subven ții, împrumuturi sau credite, etc.);
– operațiuni de pl ăți-încasări în numerar sau prin conturi bancare;
– tranzacții bursiere sau pe pie țe financiare;
– relațiile dintre persoane (fizice, juridice, st at) implicate în derularea proceselor sau
operațiunilor axate pe folosirea banilor;
S-a ajuns, astfel, la atribuirea unui sens foarte larg no țiunii de “finan țe”, tinzându-se spre
a i se da, adesea, un în țeles similar celei de “bani” și a include în sfera sa totalitatea proceselor și
relațiilor economice realizate în form ă bănească .

1.2. Conținutul economic și trăsăturile finan țelor
Prin semnifica ții și modul în care s-a conturat conceptul de “finan țe”, rezult ă că esența
economic ă a acestora rezid ă în procesele și relațiile bănești pe care le exprim ă, deși accepțiunea
mai largă sau mai restrânsă dată acestui concept, ca și sensurile multiple ale folosirii no țiunii
respective genereaz ă nuanțări în interpretarea con ținutului lor. În acest sens, con ținutul economic

10 Iulian Văcărel (coordonator), Finan țe Publice, Ed. Did. și Ped., Bucure ști, 1999, p.33

7și implicit tr ăsăturile finan țelor apar a fi, atât comune, cât și specifice unor componente
circumscrise sferei acestora.
Prin urmare, pornind de la sensul foarte larg dat finan țelor, conț inutul lor economic și,
deci, conceptul de finan țe se define ște prin ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor
economice în form ă bănească , ce se produc în toate sferele reproducț iei (consum, produc ție,
repartiț ie, schimb sau circula ție). Asemenea procese și relații economice vizeaz ă, în general,
procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea continu ă a resurselor b ănești pentru derularea
diferitelor activit ăți în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fizice și juridice, inclusiv
statul sau alte autorit ăți publice. În aceast ă accepțiune, sfera de manifestare a finan țelor coincide
cu cea a folosirii banilor, iar con ținutul economic al acestora const ă în procesele și relațiile
economice în form ă bănească ce au loc între participan ții la activit ățile economice ș i sociale, în
ansamblu.
Prin comparaț ie, în sensul mai restrâns dat conceptului de “finan țe”, prin con ținutul lor
economic acestea înglobeaz ă numai procesele și relațiile economice prin care se constituie, se
distribuie și se utilizeaz ă fondurile b ănești destinate func ționării diferitelor entit ăți economice și
sociale private și publice, inclusiv a statului. În consecin ță, ele se manifestă , în prim plan, ca
procese de procurare și alocare a resurselor b ănești ce au loc mai ales în sfera reparti ției
produsului na țional. În aceast ă accepțiune, conținutul economic al finan țelor const ă preponderent
în procesele și relațiile economice de reparti ție în form ă bănească a produsului naț ional
concretizat în constituirea, distribuirea sau utilizarea de fonduri b ănești corespunz ătoare
activității specifice fiec ărei entități sau persoane participante la acestea.
Tipice, în abordarea cea mai restrictiv ă a conceptului de finan țe, sunt considerate
procesele și relațiile economice la care particip ă statul, pe de o parte, ș i persoane fizice sau
juridice, pe de alt ă parte, pentru constituirea și distribuirea sau utilizarea de fonduri b ănești
necesare îndeplinirii func țiilor și sarcinilor sale publice, conturând un domeniu mare al
finanțelor, cunoscut sub denumirea de “finan țe publice”, care prezintă și unele tră sături specifice.
Totodată, însă, în cadrul proprietăț ii private, crearea și funcționarea entit ăților economico
– sociale, respectiv a întreprinderilor, organiza țiilor, asocia țiilor, etc. și, în general, desf ășurarea
oricărei activit ăți, în condi țiile dezvoltă rii relațiilor marf ă-bani, genereaz ă procese și relații de
constituire și distribuire sau utilizare de fonduri b ănești corespunz ătoare activit ăților desfășurate.
Ele se manifest ă între entit ăți ori persoane juridice sau fizice private, ca procese și relații de
procurare, alocare, cheltuire sau recuperare de resurse b ănești. Aceste procese și relații bănești,
dând expresie aceluia și conținut economic comun finan țelor, conturează un alt domeniu mare de
manifestare a acestora, denumit generic “finan țe private”, caracterizate și prin unele tr ăsături
distinctive de cele publice.
Structurarea pe cele dou ă mari domenii ale sferei de manifestare a finan țelor are la baz ă
diferențierea nevoilor de consum și ofertei de utilit ăți în două mari categorii: publice și private.
Evoluția societăț ii umane a impus o anumit ă separare (delimitare) aproximativ ă a nevoilor de
consum de bunuri și servicii și a modalit ăților de satisfacere a lor pe dou ă paliere (private și
publice), că rora le corespund cele dou ă componente majore ale sferei finan țelor.
S-a constatat, astfel, c ă nevoile individuale de hran ă, îmbrăcăminte, înc ălțăminte, habitat,
deplasare, informare, comunicare etc., în inte resul personal, al individului pot fi satisf ăcute, în
mod convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se
realizează, de regul ă, de o manier ă privată , pe seama utilit ăților procurate și administrate,
individual sau la nivel de microgrup (familie), implicând op țiuni și decizii proprii, personale, sub
incidența preferin țelor, posibilit ăților și condiț iilor (concuren țiale) existente pe pia ța reală
(alimente, haine, locuin țe, diverse servicii etc.).
Pe de altă parte, trăind în societate, indivizii se confrunt ă cu necesitatea unor activit ăți de
interes mai larg, cu caracter social, care determin ă consumuri de bunuri și servicii, de o manier ă
colectivă, cum sunt cele pentru ordinea intern ă, apărarea naț ională , combaterea calamităț ilor
naturii, securitatea social ă etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existen ța unor institu ții publice

adecvate, care prin activit ățile specifice ofer ă populației asem enea bunuri și servicii, denum ite
generic utilit ăți publice. O tr ăsătură definitorie pentru acestea este caracterul neconcuren țial și
indivizibil al accesului la consum area lo r, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor și serviciilor
publice în com un de către o m ultitudine de persoane.
În același tim p, satisfacerea unor asem enea nevoi prin oferta de utilit ăți publice nu
contravine individualiz ării consum ului ca proces real, iar în anum ite dom enii (educa ție, ocrotire
sanitară, asistență socială etc.) denum ite generic cvasipublice sau sem ipublice, consum urile
îmbină trăsături, atât ale utilit ăților private, cât și publice. Sunt asim ilate acestora și unele nevoi
de utilități cu caracter econom ic (com baterea eroziunii solului, constituirea de re țele rutiere și căi
ferate, lucr ări de irigare, desecare, îm pădurire, explor ări geologice și exploatări miniere sau
forestiere, crearea unor ram uri sau subram uri econom ice considerate de interes na țional), m ai
ales, atunci când sectorul privat întâm pină dificultăți în asigurarea unei oferte adecvate, adesea
indispensabile.
Limitele în care nevoia total ă de utilități se acoper ă pe cale privat ă sau public ă se pot
modifica sub im pactul cerin țelor de optim sau m utațiilor de ordin politic, ideologic, etc.
În principiu, îns ă, satisfacerea nevoilor de utilit ăți prin ofert ă privată, respectiv public ă
trebuie să răspundă unor criterii de ra ționalitate, care în f inal se reg ăsesc în dim ensiunile PIB.
Maxim izarea PIB devine, astfel, un criteriu deoseb it de relevant în optim izarea raporturilor
dintre utilit ățile private și cele publice, în societatea m odernă, în care al ături de sectorul privat al
econom iei ființează și un sector econom ic public.
Armonizarea ofertei de bunuri și servicii private cu cea public ă apare, la rândul s ău, ca
prem isă favorabil ă dezvoltării econom ice și sociale, nivelul optim al acestora situându-se la
confluența utilităților m arginale ale celor dou ă tipuri de ofert ă. Ea presupune evitarea, atât a unor
acțiuni publice ce asigur ă o utilitate inf erioară celei m arginale, cât și acoperirea prin ofert ă
privată a unor nevoi care, prin natura lor, pot fi satisf ăcute m ai avantajos în variant ă publică,
luând drept criteriu al op țiunilor, în acest sens, m aximizarea utilit ăților totale of erite pentru
satisfacerea cât m ai deplină a cererii.
În concordan ță cu raționam entul anterior, optim izarea proceselor de form are, alocare și
cheltuire a fondurilor b ănești, în cadrul f inanțelor publice, respectiv al celor private, presupune
maximizarea of ertei totale (private și publice) de utilit ăți, la o mărime dată a resurselor ce pot fi
consum ate, adm ițând relațiile următoare:
s p t U U U+= (1)
s p s p U U C C +=+ (2)
în care: U t = utilități totale; U p = utilități private; U s = utilități sociale (oferite de stat); C p
= consum uri (nevoi) private; C s = consum uri (nevoi) sociale.
Sub aspectul posibilit ăților de asigurare a of ertei de utilit ăți (private și publice) într-o
econom ie mixtă, raportul de m ărime dintre acestea înregistreaz ă modificări im portante, atât în
timp, cât și în spațiu, sub influen ța unei m ultitudini de f actori obiectivi și subiectivi. Acest raport
se află și sub inciden ța modului de func ționare a m ecanism elor econom iei de pia ță care, în
condiții specifice, face necesar ă sporirea sau restrângerea of ertei de utilit ăți publice, în
coresponden ță cu m odificările ce survin în of erta privat ă și cererea agregat ă. Mutațiile ce survin
și întrepătrunderea dintre ofertele și cererile de utilit ăți private și publice se ref lectă pregnant în
derularea și intercondi ționarea fluxurilor financiar-m onetare, ce au loc în cadrul econom iei
naționale, respectiv între cele dou ă mari dom enii ale finan țelor.
Indiferent de accep țiunea dată noțiunii de finan țe (largă sau restrâns ă) și de dom eniile de
manifestare ale finan țelor (publice sau private), în prim plan, se relev ă conținutul lor com un, de
procese și relații de natur ă econom ică, ce presupun, în principiu, form area, distribuirea și
utilizarea resurselor b ănești în activitatea econom ică și socială.
În același context, se rem arcă și existența unor diferen țieri în interpretarea con ținutului
finanțelor, accentuându-se fie asupra laturii econom ice, fie asupra celei sociologice. Prim a pune
la baza conceptului de finan țe conținutul de procese econom ice în form ă bănească și elem entele

9tehnice de înf ăptuire a acestora. Cea de-a doua are în vedere, ca element definitoriu,
caracteristicile rela țiilor sau raporturilor sociale dintre participan ții la procesele respective.
În raport cu semnifica țiile atribuite conceptului de “finan țe” și conținutul economic pe
care îl exprim ă, finanțele pot fi definite, deci, ca procese economice și relații sociale, prin care se
constituie, se distribuie ș i se utilizeaz ă fonduri b ănești, pentru îndeplinirea funcț iilor și
obiectivelor diferitelor entit ăți economico-sociale, inclusiv ale statului și persoanelor fizice.

Trăsături ale finan țelor

Prin modul de manifestare și conținutul lor economic, finan țele prezint ă anumite tră sături
distinctive, față de celelalte categorii de procese ș i relații economico-sociale.
Trăsătura definitorie a finan țelor, în ansamblu, rezid ă în forma bănească de exprimare a
proceselor și relațiilor economice pe care le desemneaz ă acest concept, atât în accep țiunea larg ă,
cât și în cea restrânsă , date acestora.
Așadar, se cuprind în sfera finanț elor procesele economice și relațiile sociale bazate pe
folosirea banilor; ele având acela și conținut economic și această trăsătură comună. Conform
acestei trăsături, se impune constatarea c ă numai procesele economice care se exprim ă în formă
bănească au un conț inut financiar și se înscriu, deci, în categoria denumit ă generic “finan țe”. În
mod implicit, este de admis c ă toate celelalte procese economice, inclusiv cele de reparti ție a
produsului na țional realizate în form ă natural-materială nu se încadreaz ă în sfera finan țelor.
Pe de altă parte, în condi țiile exprim ării valorice prin bani, procesele economice în form ă
bănească și cele în form ă natural-material ă se condi ționează reciproc, iar activitatea financiar ă
apare ca parte integrant ă a activității economico-sociale. Sub acest aspect, este de observat c ă
prin derularea continu ă a proceselor respective au loc mi șcări ale sumelor de bani, ce reprezint ă
fluxuri financiare, care interac ționează direct sau indirect cu cele ale transmiterii valorii (între
participan ți) prin fluxurile reale, exprimate sub formele natural-materiale ale bunurilor și
serviciilor.
În concordan ță cu această caracteristic ă, procesele ș i relațiile economice cuprinse în sfera
finanțelor se concretizeaz ă, în principiu, prin acumularea, alocarea și utilizarea de resurse
bănești de către persoane fizice sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare
sau constituire), respectiv de ie șire (distribuire sau utilizare) a sumelor ce alc ătuiesc fiecare fond
bănesc, financiar.
O altă trăsătură invocată , mai ales pentru a caracteriza finan țele publice și în mai mic ă
măsură pe cele private, const ă în transferul de valoare care se produce între participan ții la
respectivele procese și relații economice. Potrivit acestei tr ăsături, manifestarea finan țelor,
presupune, în principiu, un transfer din valoarea aflat ă, la un moment dat, la dispozi ția unui
participant, c ătre un alt participant la rela țiile respective. Acest proces de transferare a valorii se
poate realiza f ără sau cu echivalent, dar pentru a avea con ținut financiar, se presupune a fi
efectuat în form ă bănească .
Atunci când are loc f ără echivalent, un asemenea transfer antreneaz ă și modific ările
mărimii patrimoniului administrat de c ătre participan ții la aceste procese și relații, asemenea
modifică ri vizează ambele sensuri, dup ă cum participan ții cedează sau primesc f ără echivalent
sume de bani în cadrul acestor ra porturi financiare. Astfel, dac ă un participant acumuleaz ă
resurse b ănești suplimentare, el î și majoreaz ă fondurile financiare de care dispune, iar dac ă
cedează sume de bani altor utilizatori î și diminueaz ă aceste fonduri, înregistrând și modific ări
corespunz ătoare ale patrimoniului administrat. Prin compara ție, transferul cu echivalent implic ă
mișcarea valorii în ambele sensuri, între participan ți și este tipic vânz ării-cumpărării de mărfuri
pe bani.
Pe un plan mai general transferul de valoare apare ca o cedare-primire (între participan ți)
a valorii exprimate printr-o sum ă de bani și reprezintă, implicit, un transfer de putere de
cumpărare . El are, deci, ca efect direct și imediat, reducerea disponibilit ăților bănești și a puterii

de cumpărare la persoana care cedeaz ă o sumă de bani și creșterea acestei puteri de cump ărare la
cea care prime ște suma respectiv ă. Spre deosebire, un transfer în form ă naturală a bunurilor și
serviciilor, nu are un conț inut financiar.
În fine, transferul de valoare caracteristic finan țelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe
principiul rambursabilit ății. Este evident c ă, dacă transferul are caracter definitiv, suma de bani
și puterea de cump ărare aferentă nu mai revin persoanei de la care s-a f ăcut transferul. Prin
comparaț ie, atunci când suma respectiv ă urmează a se restitui persoanei de la care provine,
transferul se realizeaz ă cu titlu rambursabil și el apare numai ca un fenomen temporar. Ca
urmare, dup ă un interval de timp, suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând
o mișcare a valorii în sens invers, specific ă relațiilor de credit, care fac parte, îns ă, tot din
categoria general ă a finanțelor.
Fenomenul transferului de valoare prezintă însă anumite particularit ăți, de concretizare în
cele două domenii ale finan țelor.
Cu deosebire în domeniul finan țelor publice, se pot distinge urm ătoarele particularit ăți
ale transferului de valoare, între persoane fizice și juridice, pe de o parte și stat sau alte autorit ăți
publice, pe de alt ă parte.
În primul rând și în mod obiș nuit transferul are un caracter definitiv, și se face cu titlu
nerestituibil, atât dinspre persoanele fizice ș i juridice c ătre stat sau autorit ăți publice cât și invers.
El are principial un singur sens, în momentul respectiv, f ără a implica returnarea sumelor de
bani, cu excep ția celor împrumutate – care sunt restituibile (rambursabile) la anumite termene.
În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regul ă, fie acumularea, fie
distribuirea (utilizarea) de resurse (fonduri) b ănești și se realizează, în principiu, fără o
contrapresta ție directă și imediat ă, din partea beneficiarului sumei de bani transferate.
Caracterul de transfer f ără contrapresta ție presupune c ă persoana de la care se face transferul nu
obține, în schimb, foloase (bunuri, servicii) sau bani din partea persoanei în favoarea c ăreia se
face transferul. Cazul tipic al unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau
juridice, pe de o parte, și stat, pe de alt ă parte, cu prilejul încas ării de impozite etc. și finanțării
de cheltuieli publice, respectiv a constituirii și distribuirii fondurilor b ănești administrate de c ătre
autorităț ile de stat, implicând, de regulă , trecerea f ără echivalent a valorii dintr-o form ă de
proprietate în alta. Astfel, preluarea prin transf er a unor venituri (impozite) de la persoanele
fizice sau juridice la aceste fonduri are loc f ără obligaț ia statului de a oferi în mod direct
persoanelor respective o valoare compensatorie. În mod asem ănător, transferul în sens invers, de
la fondurile financiare publice c ătre persoanele beneficiare de sumele de bani distribuite, nu
implică o contrapresta ție directă din partea acestora c ătre stat. Sub acest aspect, este de remarcat
că pentru aceea și persoan ă, nu se stabileș te vreo leg ătură între sumele transferate c ătre stat ș i
cele de care beneficiaz ă ea din partea statului. Dar, în mod indirect și în momente diferite, este
posibilă, fie și parțial, o compensaț ie valoric ă privind sumele de bani cedate de c ătre diferitele
persoane și foloasele de care beneficiaz ă ele pe seama cheltuielilor f ăcute de către stat.
Admițând, însă , procurarea sumelor de bani prin împrumuturi contractate de stat,
contrapresta ția apare (tot ca excep ție) sub forma dobânzilor pl ătite către persoanele care
împrumut ă statul.
În al treilea rând, transferul de valoare și de putere de cump ărare vizează, în principiu,
scopuri (nevoi) cu caracter colectiv . Așa, de pildă, transferurile b ănești de la persoanele fizice și
juridice la stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societ ății. Se pot asimila acestora și
transferurile de resurse b ănești între persoanele fizice și juridice care vizeaz ă realizarea
obiectivelor specifice și desfășurarea activit ății diferitelor organiza ții economice și sociale, cum
sunt: întreprinderile, companiile, institu țiile, etc.
Fenomenul de transfer se realizeaz ă, de asemenea cu particularit ăți în sfera finan țelor
private, unde rela țiile dintre participan ți se bazeaz ă pe proprietate privată , personal ă. În mod
deosebit, în cazul întreprinderilor private, mi șcarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea
loc, fie prin raporturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin opera țiuni interne ce vizeaz ă
constituirea (sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri b ănești pentru propria activitate. În

11primul caz, transferul are loc în mod asem ănător celui din domeniul finan țelor publice, de și în
principiu participan ții sunt persoane private. În cel de-al doilea caz, nu se mai realizeaz ă un
transfer veritabil de valoare dintr-o propr ietate în alta, ci doar o dirijare intern ă a valorii c ătre
anumite fonduri b ănești proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de
satisfăcut. În acest caz, puterea de cump ărare este afectat ă doar sub aspectul posibilit ății de
acoperire a diferitelor categorii de nevoi (de func ționare, de investi ții) în interiorul entit ății
respective. În plus, toate opera țiunile de pl ăți și încasări, implicând miș carea sumelor de bani,
chiar cele legate de cump ărări-vânză ri de bunuri și servicii sunt asimilate celor financiare,
incluzându-se în domeniul de manifestare a finan țelor private.
Față de unele particularit ăți ale transferului de valoare, eviden țiate mai sus, rezult ă că
anumite procese și relații economice, de și realizabile în form ă bănească , dar implicând schimburi
de echivalente, cum este și vânzarea-cump ărarea mărfurilor pe bani, nu corespund deplin
accepțiunii restrictive a no țiunii de finan țe. În acela și timp, îns ă, în accep țiunea larg ă, sfera
finanțelor tinde a se suprapune pe cea a folosirii banilor în toate func țiile acestora și în toate
domeniile de activitate. În acest sens, toate opera țiunile bănești efectuate de entit ăți (persoane)
private sau publice pot fi și sunt considerate, mai ales în practic ă, de domeniul larg al
activităților financiare, respectiv al finan țelor.

1.3 Sfera de cuprindere ș i principalele componente ale finan țelor
Ansamblul proceselor și relațiilor economice în form ă bănească constituie sfera larg ă a
finanțelor care înglobeaz ă, în prim plan, atât finan țele publice cât și finanțele private. În cadrul
acesteia se diferen țiază mai multe componente sau categorii financiare, cu particularit ăți de
manifestare imprimate de formele de proprietate, specificul activit ăților, caracterul definitiv sau
temporar al transferului de valoare etc.
Cele mai importante componente ale sferei finan țelor sunt: finan țele statului – reflectate
prin bugetul de stat – și finanțele locale – reflectate prin bugetele entit ăților administrativ-
teritoriale (locale) – fiecare dintre acestea în cadrând categorii financiare specifice, concretizate
prin venituri și cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, aloca ții, credite
bugetare, subven ții, etc.); creditul; asigur ările; finan țele întreprinderilor (firmelor) etc.
Finanțele statului, respectiv bugetul de stat concentreaz ă relațiile financiare ce se
desfășoară între stat și persoanele fizice și juridice în cadrul proceselor de constituire și
distribuire/utilizare a fondurilor b ănești destinate îndeplinirii func țiilor și sarcinilor statului.
Resursele b ănești vehiculate prin rela țiile aferente acestei componente a finan țelor se
administreaz ă de că tre stat prin autorit ăți publice centrale în cadrul fondului bugetar sau altor
fonduri financiare destinate realiz ării unor ac țiuni publice de interes general, ale colectivit ăților
statale.
Finanțele locale, respectiv bugetele locale înglobeaz ă ansamblul rela țiilor și proceselor
financiare la care particip ă autorităț ile publice locale, pe de o parte, și persoane fizice sau
juridice, pe de alt ă parte, în ipostaze de contribuabili la constituirea de fonduri sau
beneficiari ai distribuirii și utilizării fondurilor bă nești administrate prin bugetele locale. Prin
relațiile financiare publice locale se vehiculeaz ă resurse pentru satisfacerea unor nevoi
publice considerate a fi în interesul specific al colectivit ăților umane din perimetrul teritorial
al fiecărei entități administrativ-teritoriale (locale).
Între finanț ele statului și finanțele locale exist ă, totodată , o puternic ă interdependen ță,
inclusiv zone de interferen ță implicând prezen ța finanțelor statului în asigurarea unor premise
necesare manifest ării finanțelor locale. Raporturile de interac țiune ale finan țelor statului cu
finanț ele locale difer ă de la o țară la alta și de la o perioad ă la alta (în aceea și țară), în funcție
de politicile promovate de c ătre guverne. În general, acestea sunt marcate de dependen ța,
într-o măsură sau alta, a finan țelor locale de finan țele statului, pornind de la op țiunile privind

delimitarea nevoilor publice ce pot fi satisf ăcute la nivel local sau central, respectiv a
resurselor financiare ce pot fi utilizate la fiecare nivel al administra ției publice.
În principiu, este de admis c ă întrepătrunderea finan țelor locale cu cele ale statului se
află în relație directă cu gradul de autonomie acordat entit ăților locale prin politica promovată
de fiecare stat. De regulă , în statele unitare, autonomia local ă este mai redus ă, deși, în
prezent, se constat ă o tendință de creștere a acestuia, considerându-se c ă o autonomie largă
are care are un impact puternic și asupra dezvoltă rii fiecărei entități locale, și , în acela și
timp, implic ă dezvoltarea finan țelor locale. Prin compara ție, statele federale se caracterizeaz ă
printr-un grad de descentralizare administrativ ă mult mai mare și o autonomie local ă mai
largă a entităț ilor teritoriale (statele membre și structurile administrative interne ale acestora).
Ca urmare, în aceste state, sfera de manifestare a finan țelor locale are dimensiuni mult mai
mari și ele îndeplinesc un rol considerabil sporit în via ța economic ă și socială din ță rile
respective.
Totodată , este de remarcat c ă funcționarea entităț ilor administrativ-teritoriale în cadrul
oricărui tip de stat implic ă realizarea de ac țiuni și consumuri de resurse care antreneaz ă
cheltuieli publice atât la nivel central (federal) cât și la nivel locale, ceea ce presupune
implicarea statului și a autorităț ilor publice locale și în procurarea și utilizarea resurselor
financiare acoperitoare. Or, finan țe publice, considerate în ansamblu, trebuie s ă asigure atât
mobilizarea cât și redistribuirea resurselor financiare, contribuind implicit și la realocarea
celorlalte resurse, între toate componentele sistemului socio-economic. Astfel, la nivelul
administra țiilor centrale se constituie și se distribuie resurse financiare în raport cu activitatea
economic ă și socială considerat ă de interes na țional și desfășurată pe întreg teritoriul
național. Ac țiunile de interes na țional finan țate pe seama acestor resurse se r ăsfrâng pozitiv
asupra întregii țări, indiferent de m ărimea aportului la constituirea resurselor. În acela și timp,
la nivelul autorit ăților locale, resursele financiare necesar e se pot forma, în mare parte, pe
seama activit ăților economice și sociale desf ășurate în perimetrul structurii teritoriale
respective (ca resurse proprii ) sau prin redistribui re de la nivel central . De altfel, în practic ă,
o parte din cheltuielile cuprinse în bugetele locale se finan țează din resursele administrate la
nivel central, fiind realocate entit ăților administrativ-teritoriale în diferite forme și proporții.
Este cazul transferurilor sau subven țiilor din bugetul de stat (central) c ătre bugetele locale,
inclusiv a ced ării unor părți din veniturile bugetului de stat.
Redistribuirea de resurse financiare publice între autorităț ile situate la diferite niveluri
ale administra ției publice, în primul rând, între autorit ățile centrale și cele locale, devine
astfel un suport pentru înf ăptuirea autonomiei locale, care este condi ționată , în mare m ăsură,
de asigurarea resurselor financiare acoperitoare fa ță de cheltuielile de efectuat.
În acest context, transferarea unor ac țiuni, considerate anterior de interes na țional, în
sarcina autorit ăților locale trebuie înso țită și de transmiterea dreptului acestora de a dispune
de resursele b ănești corespunz ătoare pentru realizarea procesului de descentralizare și
modernizare a administraț iei publice, respectiv de integrarea european ă a României.
În cadrul finan țelor locale se pot dezvolta și rela ții financiare axate pe contractarea (în
nume propriu) de împrumuturi publice, uneori garantate de c ătre guvernul central, care se
manifestă, totodată , ca relații de credit între autoritatea local ă (care lanseaz ă împrumutul) în
ipostaza de debitor și persoanele fizice și juridice care subscriu la acel împrumut, în ipostaza
de creditori.

13Creditul reprezint ă o altă component ă a finanțelor, desemnând acele procese și relații
financiare, ce se desf ășoară pe principiul ramburs ării (restituirii) sumelor de bani (care fac
obiectul lor) și al plăț ii de dobând ă de că tre beneficiar (debitorul) în favoarea p ărții care cedeaz ă
temporar dreptul de folosin ță a sumei respective (creditorul). Ca rela ție financiară , creditul
presupune, adesea, participarea unor institu ții financiar-bancare (denumite generic intermediari
financiari) specializate în redistribuirea resurselor b ănești între de ținătorii de disponibilit ăți și
utilizatorii acestora, ele mijlocind un transfer temporar de valoare, grefat pe mi șcarea în form ă
bănească a valorii în ambele sensuri, între creditor și debitor.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă reprezintă o component ă distinctă a
finanțelor ce constă în procese și relații financiare generate de necesitatea prevenirii și
combaterii efectelor distructive ale unor fenom ene sau evenimente cu caracter aleatoriu și cu
impact negativ asupra vie ții și activității umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri.
Ele exprim ă, deci, raporturi economice, în form ă bănească , între participan ții la
contractul de asigurare – reprezenta ți prin societ ăți sau organiza ții de asigurare private sau cu
capital de stat, pe de o parte, și asigurați, care pot fi persoane fizice ș i juridice, pe de alt ă parte.
Procesele și relațiile financiare aferente se concretizeaz ă prin constituirea și utilizarea
unui fond bă nesc numit fond de asigurare (pentru bunuri, persoane și răspundere civilă ), acestea
îmbră când forme specifice dintre care cele mai c unoscute sunt primele de asigurare (pl ătite) și
despăgubirile primite de c ătre asigura ți.
Această component ă a finanțelor se remarc ă și prin faptul c ă îmbină caracteristici ale
bugetelor publice cu cele ale creditului, în func ție de producerea evenimentelor față de care iau
naștere relațiile de asigurare. Astfel, dac ă evenimentele (riscurile) asigurate se produc, generând
pagube și nevoia de “desp ăgubiri”, procesele și relațiile ce compun această categorie financiar ă
se aseam ănă mai mult cu cele de “credit”, întrucât fa ță de mișcarea iniț ială a valorii, de la
asigurat la asigură tor (sub forma contribu țiilor sau a primelor de asigurare), se realizeaz ă și o
mișcare invers ă ocazionată de plata desp ăgubirilor (sumelor asigurate), ceea ce semnific ă și o
restituire a contribu ției plă tite, ce poate fi asimilat ă rambursă rii unui împrumut (credit).
Asigurările sociale sunt , de asemenea, o component ă a finanțelor și reprezintă un grup
de procese și relații financiare generate de necesitatea protec ției unor categorii de persoane care,
din diverse motive obiective, î și pierd capacitatea de munc ă și nu pot ob ține venituri din munca
prestată. Participan ții la aceste rela ții sunt autorit ăți de stat specializate în domeniu, sindicate sau
organizații private, care administreaz ă fonduri b ănești pentru asigură ri sociale, pe de o parte, și
persoane fizice, în calitate de pers oane asigurate, care contribuie (par țial) cu resurse b ănești la
constituirea acestor fonduri și beneficiaz ă se sumele alocate din fondurile respective.
Este semnificativ și faptul c ă în sistemul public de asigură ri sociale constituirea
fondurilor se realizeaz ă în bună măsură prin rela ții financiare de forma contribu țiilor ce se
plătesc de c ătre angajatorii de persoane în diverse activit ăți (agenți economici, institu ții,
organizații publice sau private) dar și de angaja ți (salariați). La rândul lor, destinaț iile ce se dau
fondurilor de asigur ări sociale se concretizeaz ă prin cheltuieli specifice, dintre care cele mai
reprezentative ( prin propor ții și arie de cuprindere) sunt pensiile și ajutoarele /indemniza țiile
bănești acordate persoanelor fizice beneficiare.
Finanțele întreprinderilor (firmelor) constituie o component ă fundamentală a finanțelor
(în ansamblu) ș i cea mai reprezentativ ă a finanțelor private. Ea înglobeaz ă relațiile economice
prin care sunt procurate, distribuite și utilizate resursele b ănești în desf ășurarea activităț ii
întreprinderilor sau organiza țiilor economice și se concretizeaz ă prin procesele de constituire de
fonduri b ănești la nivelul acestora sau de formare și utilizare a capitalului lor. Între formele
tipice pe care le îmbrac ă acestea se disting: aportul de capital (în bani) adus de ac ționari inclusiv
de că tre stat (prin cump ărarea acțiunilor emise de firm ă); plasamentele de capital în proiecte de
investiț ii, respectiv pe pia ța financiară ; repartizarea rezultatului financiar (profitului) pentru
reinvestire sau acordare de dividende etc. Dar, în accep țiunea larg ă, pot fi luate în considerare și

veniturile, cheltuielile și celelalte procese sau rela ții în form ă bănească generate de crearea,
funcționarea și eventual lichidarea întreprinderii.
O component ă distinctiv ă a finan țelor se consideră a fi finanțele menajelor
(gospodăriilor) , cuprinzând rela țiile financiare la care particip ă entitățile de tip familii sau alte
comunități restrânse, celibatari care realizeaz ă venituri ș i le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a
procura bunurile și serviciile necesare consumului, inclusiv economisirea și plasamentele de
resurse bănești.
Desigur, manifestarea concomitent ă a diferitelor componente ale finan țelor implic ă și
posibilitatea interac țiunii sau întrep ătrunderii lor, respectiv existen ța unor zone de interferen ță în
care se reg ăsesc tipuri de procese ș i relații financiare apar ținând diverselor categorii financiare.
În mod obi șnuit, însă , finanțele publice sunt asociate cu existen ța și funcționarea statului,
inclusiv a unit ăților administrativ-teritoriale și, în general, a institu țiilor de drept public, iar
problematica lor vizeaz ă procurarea resurselor b ănești necesare func ționării entităților publice,
efectuarea de cheltuieli pentru înf ăptuirea de obiective și acțiuni de interes public, inclusiv
contractarea de împrumuturi și datorii publice. În mod implicit, problematica lor include și
asigurarea echilibrului financiar macroeconomic, folosirea eficient ă a resurselor, susț inerea
dezvoltă rii economiei și sociale.
Prin comparaț ie, finanțele private sunt asociate cu activitatea economico-financiar ă
bazată pe proprietatea privat ă a firmelor, întreprinderilor (societ ăților comerciale), organiza țiilor,
societăț ilor de asigurare, a celor de investi ții, a băncilor și altor entit ăți private. Ele abordeaz ă
procesele și relațiile de formare a resurselor b ănești necesare acestora, cheltuielile,
împrumuturile contractate, crean țele de încasat și obligațiile de plat ă aferente activit ății lor,
inclusiv rezultatele financiare, distribu ția profitului, echilibrul financiar microeconomic etc.
Lumea finan țelor private, în accep țiunea sa modern ă, este reprezentată prin ansamblul de
operatori (agen ți) economici și sociali care realizeaz ă gestiunea financiară a patrimoniilor
individuale sau a patrimoniului întreprinderilor, având la baz ă exprimarea și evaluarea prin bani
a tuturor resurselor angajate în fiecare activitate, iar domeniul principal de manifestare a ei este
cel al piețelor financiare și al evaluării activelor ce se schimb ă pe aceste pie țe11.

11 Stancu Ion, Finan țe, Ed.Economic ă, Bucureș ti, 1997, p.46.

15CAPITOLUL 2
FUNCȚ IILE ȘI ROLUL FINAN ȚELOR

2.1. Abord ări conceptuale
Caracterul obiectiv al existen ței finanțelor ca și a altor categorii economice se relev ă, în
primul rând, prin funcț iile și rolul ce revin acestora în via ța economic ă și socială, concretizat ă
sintetic prin producerea, repartiț ia, schimbul ș i consumul produsului intern brut.
Într-o accep țiune sintetizatoare, conceptul de func ție semnific ă menirea social ă a
categoriei respective. Aceast ă semnifica ție are în vedere capacitatea unei categorii economice de
a mijloci înf ăptuirea unor procese ce nu se pot realiza satisf ăcător în absen ța sa. Asociat ă, de
regulă cu acesta este folosită și noțiunea de rol al categoriei respective pentru a exprima
rezultatele sau efectele obtenabile pe seama îndeplinirii func țiilor sale.
Așadar, ca expresie generalizat ă a unui anumit grup de procese și relații economice,
finanțele au de îndeplinit o anumit ă misiune social ă, în sensul c ă prin intermediul lor se
înfăptuiesc anumite procese economico-sociale și joacă un rol important prin aportul adus la
realizarea obiectivelor private sau ale dezvolt ării generale a societ ății, inclusiv la înf ăptuirea
diverselor activit ăți economice și sociale.
Adaptat finan țelor, conceptul de func ție atribuit ă acestora desemneaz ă capacitatea lor de
a mijloci (în condi ții considerate optime) realizarea direct ă a anumitor procese economice
exprimate în form ă bănească și derularea rela țiilor corespunz ătoare dintre participan ți, ca ș i
influențarea modului de înf ăptuire a acestora. Cel mai adesea, îndeplinirea func țiilor finan țelor
se concretizeaz ă în formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor de resurse b ănești (financiare)
în contextul activit ăților economico-sociale în care sunt implicate persoane fizice și juridice,
inclusiv autorităț i publice.
Condițiile obiective de manifestare a finan țelor în ansamblu, dar și pe componente ale
sferei de cuprindere a acestora, determin ă ca înfăptuirea func țiilor specifice lor s ă fie grefat ă pe
folosirea banilor în func țiile ce le revin dat ă fiind forma b ănească a proceselor și relațiilor
economice pe care le exprim ă.
Literatura noastr ă de specialitate re ține, cel mai adesea, ca func ții atribuite finan țelor:
funcția de repartiț ie și funcția de control, la care se adaug ă, uneori, ș i o func ție de
reglare/stabilizare a economiei, fiecare dintre acestea mijlocind procese economice de reparti ție
a PIB, realizarea controlului financiar, respectiv stimularea dezvolt ării fenomenelor pozitive sau
contracararea unor fenomene dereglatoare, în economie ș i societate.
În mod obi șnuit, aceste funcț ii ale finan țelor men ționate anterior sunt tratate ca
aparț inând tuturor componentelor acestora, dar cu deosebire func ția de reglare/stabilizare a
economiei apar ține, în prim plan, finan țelor publice, de și manifestarea sa î și găsește suportul în
interrelațiile obiective dintre finan țe și procesele materiale din toate segmentele economiei reale,
inclusiv cele din activitatea întreprinderilor, ea revenind ș i finanțelor private.
Este semnificativ ă în acest context abordarea distinctiv ă de că tre economi știi Richard
Musgrave și Peggy Musgrave a trei func ții atribuite finan țelor publice (bugetului de stat), și
anume:
– funcția de distribuire (a resurselor);
– funcția de alocare (a resurselor);
– funcția de stabilizare (reglare) a economiei.
Funcția de distribuire apare ca o componentă a celei de repartiț ie, semnificând mijlocirea
de că tre finanțe a unor procese de redistribuire a resurselor între persoanele fizice și juridice, cu
implicarea autorităț ilor publice. Aceast ă funcție se manifest ă prin preluarea la fonduri publice a
unor părți din veniturile sau averile diferitelor pe rsoane fizice sau juridice sub forme ale
impozitelor, taxelor etc., iar apoi distribuirea lor sub forme ale cheltuielilor publice efectuate

potrivit unor criterii de echitate sau justi ție socială . În mod implicit, îndeplinirea sa se
concretizeaz ă în redistribuirea unei p ărți a PIB între membrii societ ății.
La rândul s ău, funcția de alocare (alocativ ă) exprimă mijlocirea de că tre finanțele publice
a satisfacerii unor nevoi sociale prin oferta de utilit ăți publice, create pe seama resurselor
financiare de care dispun autorit ățile publice. Ea presupune, în prim plan, alocarea resurselor
necesare funcț ionării entităților publice și realizării diferitelor obiective social-economice și, pe
această bază , prestarea de servicii sau furnizarea unor bunuri c ătre membrii societ ății, fie gratuit,
fie la pre țuri mult inferioare valorii lor reale. Prin intermediul finan țelor sunt dirijate, astfel,
resursele destinate consumului public de bunuri și servicii în raport cu nevoile societ ății și în
corelație cu oferta privat ă, potrivit criteriilor de optim economic și social.
Așa cum se va vedea ulterior , procesele aferente func țiilor de distribuire și alocare
concordă prin con ținutul lor cu cele caracteristice func ției de reparti ție, iar în ceea ce prive ște
funcția de stabilizare, con ținutul său se identific ă cu cel al func ției de reglare a economiei.
În sinteză, luând în considerare abordă rile diferite și principalele ipostaze în care se
manifestă, se poate admite c ă finanțele îndeplinesc urm ătoarele func ții:
– funcția de reparti ție (alocare-distribuire);
– funcția de control;
– funcția de reglare /stabilizare a economiei.

2.2. Func ția de repartiț ie
Funcția de repartiț ie exprim ă capacitatea finan țelor de a mijloci reparti ția produsului
național, respectiv a PIB în form ă bănească , creând o premis ă a realizării acestui proces și în
formă material ă. Mijlocind repartizarea produsului naț ional, finan țele concur ă la crearea
condițiilor necesare producerii, circula ției și consumului acestuia în form ă natural-material ă,
asigurând distribuirea și redistribuirea în form ă bănească a unei mari p ărți din acest produs,
inclusiv redistribuirea veniturilor primare rezultate în prima faz ă a repartiției.
Forma bănească a proceselor de repartiț ie caracteristice func ției de reparti ție îndeplinit ă
de finanțe, constituie, în esen ță, o parte a aceluiaș i proces de reparti ție a PIB, ce înso țește în mod
necesar repartiț ia și consumul în form ă natural-material ă, cu care se îmbin ă organic și se
condiționează reciproc. Manifestarea finan țelor în această funcție presupune, în mod implicit,
realizarea unor fluxuri financiare vizând constituirea de fonduri b ănești și distribuirea lor la
diverse niveluri ale organiz ării și funcționării economiei și societății. Intercondi ționările
caracteristice îndeplinirii acestei func ții, între procesele b ănești – financiare și procesele
materiale ale reproduc ției sociale, se concretizeaz ă prin întrep ătrunderile dintre fluxurile
materiale și cele bănești.
Prin prisma con ținutului b ănesc – financiar al proceselor de distribuire și redistribuire,
îndeplinirea acestei func ții se realizeaz ă în două faze:
– constituirea fondurilor b ănești la dispozi ția entităților economice și sociale, inclusiv la
dispoziția statului;
– distribuirea pe destina ții adecvate activit ăților entităților respective a fondurilor b ănești
constituite în faza anterioară .
Cele dou ă faze ale func ției de reparti ție trebuie considerate ca dou ă momente ale
aceluiași proces, între ele existând leg ături strânse, de intercondi ționare. Prima faz ă se manifest ă
prin mobilizarea de resurse b ănești la dispozi ția statului și a entităților economice și sociale și
formarea fondurilor financiare ale acestora, nu ca scop în sine, ci în concordan ță cu nevoile ce se
cer a fi satisf ăcute, concretizate prin destina țiile ce urmeaz ă a fi date ulterior resurselor
mobilizate. Cea de-a doua faz ă presupune repartizarea pe destina ții a fondurilor b ănești astfel
constituite, fiind condi ționată în mod inevitabil de desf ășurarea procesului de mobilizare a
acestor fonduri, în cuantumul și momentele impuse de nevoile ce trebuiesc satisf ăcute pe seama
acestora. Este evident c ă procurarea resurselor b ănești la fondurile financiare, ca moment în
manifestarea acestei func ții, se justific ă numai prin prisma dirij ării lor spre satisfacerea anumitor

17nevoi, iar repartizarea și folosirea pe destina ții a unor asemenea fonduri se poate realiza numai
dacă, în prealabil, ele au fost constituite.
Între aceste două faze ale func ției de reparti ție se manifest ă raporturi de interdependen ță,
fiecare având, atât rolul de factor determinant, cât și pe cel de factor determinat. Astfel, prima
fază este determinat ă în mod obiectiv de existen ța și mărimea nevoilor de resurse b ănești
financiare ce se manifest ă la nivelul entit ăților respective. Aceste nevoi concretizeaz ă, de fapt,
destinațiile ce trebuie date fondurilor constituite, în func ție de acțiunile, respectiv activit ățile
pentru a că ror realizare sunt consumate resursele respective.
În mod firesc, m ărimea și chiar structura fondurilor b ănești ce se constituie în prima faz ă
depind direct de destinaț iile ce se vor da prin distribuirea și cheltuirea lor în cea de-a doua faz ă,
de aici rezultând necesitatea corel ării dimensiunilor nevoilor de acoperit cu resursele posibile de
procurat. Propor țiile acestor procese de constituire au o baz ă obiectivă dată de dimensiunile reale
ale produsului social realizat, de și, uneori sunt utilizate p ărți din avuția națională .
La rândul să u, constituirea fondurilor b ănești condiț ionează, în mod obiectiv, cea de a
doua faz ă, în primul rând, prin dimensiunile la care se asigur ă realizarea proceselor
corespunz ătoare acesteia. Astfel, procesele de distribu ție se pot înf ăptui numai în m ăsura în care
s-au creat premisele obiective prin formarea fondurilor în prima faz ă. În acelaș i timp, destina ția
dată fondurilor de resurse b ănești se află în dependen ță cu evolu ția procesului de constituire, ca
dinamică și surse de formare a acestora. A numite fonduri pot fi distribuite și utilizate numai
pentru înf ăptuirea anumitor ac țiuni.
De asemenea, destina țiile ce rezult ă în această a doua fază includ posibilitatea cre ării
unor premise favorabile constituirii (sau neconstituirii) fondurilor financiare în prima faz ă. În
acest sens, este tipic ă finanțarea unor obiective economice care puse în func țiune realizeaz ă
produs na țional, ca valoare nou ă supusă repartiț iei financiare. Cu cât dimensiunile acestor
procese sunt mai mari, procesele de constituire și reconstituire sunt și ele mai mari.
Îndeplinirea funcț iei de reparti ție marcheaz ă diferențieri semnificative la nivel
macroeconomic comparativ cu nivelul microeconomic. Privite la nivel macroeconomic procesele
caracteristice derul ării fluxurilor financiare de constituire, respectiv de distribuire și utilizare a
fondurilor b ănești în faza reparti ției sunt dependente de cele în care se creeaz ă PIB supus
repartiț iei, care au loc în sfera produc ției. Astfel, produsul creat este supus reparti ției, iar
resursele financiare ajung ulterior în consum și devin cerere solvabil ă adresată pieț ei și
producției.
Repartizarea valoric ă a produsului social îmbrac ă forme specifice reparti ției bănești, în
primul rând, prin realizarea de venituri de c ătre participan ții la procesele productive, inclusiv
prin constituirea și apoi distribuirea de fonduri financiare la dispozi ția entităților economice și
sociale, respectiv ale statului. Este, îns ă, de remarcat că procesul de repartizare a produsului
social în cele dou ă faze ale sale, privit în ansamblu, se realizeaz ă și prin alte mijloace decât cele
financiare.
Alături de alte forme de repartizare a produsului creat, formele financiare se
concretizeaz ă prin constituirea, distribuirea și utilizarea fondurilor b ănești de către diferite
entități sau persoane, inclusiv de c ătre stat. Alocând p ărți din aceste fonduri pentru satisfacerea
diverselor nevoi de consum, entit ățile respective realizeaz ă satisfacerea nevoilor proprii de
consum sub form ă de bunuri și servicii în form ă natural-material ă. Însăși cererea de consum
înglobeaz ă și cererea format ă pe seama resurselor financiare, adresându-se sferei producț iei,
pentru a se crea bunuri și servicii de m ărimea și structura corespunz ătoare. Astfel, funcț ia de
repartiț ie atribuit ă finanțelor se întrep ătrunde cu cerin țele creării, repartiz ării și utilizării
produsului na țional în form ă natural-materială .
Considerate la nivel microeconomic, cele dou ă faze ale func ției de reparti ție se
concretizeaz ă prin fluxuri financiare realizate în coresponden ță cu fluxurile reale specifice
activităților ce au loc. Între acestea se manifest ă o interrela ție obiectiv ă, în sensul c ă în procesul
de constituire a fondurilor precum și în procesul de distribu ție și utilizare a fondurilor respective,

au loc fluxuri financiare de intrare-ie șire. Ele se află , totodată, în corela ție cu fluxurile reale de
intrare-ieșire concretizate în livrarea de bunuri și servicii, respectiv achizi ții, salarii, etc., ce au
loc la nivelul diferitelor entit ăți sau structuri economice sau sociale, îmbr ăcând forme ale
încasărilor, împrumuturilor primite, ori al pl ăților, rambursă rilor de credite etc.
Fluxurile financiare de intrare pot avea diverse surse de provenien ță a sumelor de bani
(inclusiv pie țele financiare), dup ă cum fluxurile (financiare) de ie șire includ o multitudine de
destinații ale resurselor financiare ale întreprinderii (pl ăți către furnizori, salaria ți, bănci, stat,
operațiuni pe pie țe financiare, etc.).
Participan ții la fluxurile financiare caracteristice acestei func ții sunt entit ăți economice și
sociale, respectiv statul și persoanele fizice sau juridice, fie în ipostaza de participan ți la
constituirea diverselor fonduri, fie în aceea de beneficiari direc ți sau indirec ți ai resurselor
bănești distribuite din aceste fonduri. În faza de constituire a fondurilor financiare, persoanele
fizice și juridice sau entit ățile economico-sociale cedeaz ă părți din resursele ori veniturile lor, în
vederea constituirii de fonduri la dispozi ția altor entit ăți, inclusiv a autorit ăților publice. În faza
distribuției, participan ții la relațiile financiare respective beneficiaz ă direct sau indirect de sume
de bani sau de utilit ăți sociale pe seama cheltuirii resurselor acumulate și alocate din aceste
fonduri.
În raport cu nivelul la care se administreaz ă, fondurile bă nești constituite și distribuite
prin aceast ă funcț ie a finanțelor, se pot delimita dou ă categorii:
– fonduri centralizate
– fonduri descentralizate
Prima categorie se constituie și administreaz ă la nivelul organismelor centrale de decizie,
iar dintre acestea cele mai importante sunt cons iderate: fondul bugetar al statului, fonduri de
creditare, fonduri de asigurare etc.
A doua categorie este reprezentat ă, principial, de fondurile b ănești constituite și
administrate pe plan local, de c ătre organismele de decizie situate la nivelul autorit ăților publice
locale, al entit ăților economice și sociale opera ționale, inclusiv de c ătre popula ție.
După caracterul public sau privat al nevoilor ce se satisfac pe seama lor, se disting:
– fonduri financiare publice, de care dispun organisme și entități publice;
– fonduri financiare private (administrate autonom), de care dispun entit ățile economice ș i
sociale private sau persoanele fizice.
Corespunz ător acestor delimit ări, principalele forme ale fluxurilor de constituire a
fondurilor administrate de c ătre autorităț i publice, sunt: impozitele, taxele, contribu țiile cu
caracter obligatoriu, penaliz ările, amenzile, redeven țele, veniturile realizate de institu țiile
publice, împrumuturile de stat, ajutoarele financiare, donaț iile în favoarea statului.
Formele principale sub care se realizeaz ă fluxurile corespunz ătoare distribuirii fondurilor
financiare publice, sunt, în principal, cheltuielile publice, care se diferen țiază pe domeniile ș i
acțiunile specifice (educa ție, să nătate, protecț ie socială , apărare naț ională , ordine public ă etc.).
Ele îmbrac ă forme ale cheltuielilor materiale, legate de crearea bazei materiale a entit ăților
publice sau de func ționarea acestora, precum și forma cheltuielilor de personal. Între acestea se
disting și alocațiile din fonduri publice, reprezentând sume de bani transferate în favoarea unor
persoane fizice sau juridice cunoscute și sub numele de subven ții.
În ceea ce prive ște formele de constituire a fondurilor financiare private, se pot distinge:
contribuțiile sau aportul (în bani) de capital; prelev ările din profitul propriu; împrumuturile
destinate finan țării diferen țelor activităț ii private etc.
Ca forme specifice de distribu ție specifice fondurilor financiare private se remarc ă:
cheltuieli cu investi țiile; cheltuieli de exploatare; dividende pl ătite acț ionarilor.
Dacă procesul de constituire și distribuire a fondurilor financ iare are un caracter obiectiv,
modalităț ile tehnice sub care se realizeaz ă aceste procese, inclusiv formele men ționate, au un
caracter subiectiv. Ele se stabilesc prin decizii adoptate de organisme de conducere și
administrare ale diferitelor entit ăți sub impactul politicilor promovate într-un moment sau altul.

192.3. Func ția de control
Finanțele se manifestă , nu numai ca mijlocitor al reparti ției produsului na țional, ci și ca
mijloc de exercitare a controlului asupra activit ății economico-sociale. Necesitatea controlului
asupra derulă rii proceselor economice și sociale decurge din condi țiile specifice în care sunt
administrate diversele patrimonii, incluzând și preocuparea pentru asigurarea veridicit ății stării
de fapt în toate domeniile și crearea unor premise favorabile ob ținerii de rezultate pozitive
maxime în toate activităț ile.
Administrarea fondurilor de resurse financiare implic ă, ca ș i administrarea altor resurse,
necesită evidențe cât mai exacte, urm ărirea modului de formare și utilizare a resurselor b ănești,
inclusiv respectarea anumitor principii de gestiune și reglement ări privind activitatea financiar ă.
Ca funcție atribuit ă finanțelor, func ția de control are un caract er obiectiv, în sensul c ă
manifestarea fenomenelor financiare creaz ă cadrul obiectiv pentru executarea controlului
financiar. Faptul c ă activitatea de control financiar se exercit ă prin intermediul unor persoane
care îndeplinesc, în cadrul juridic creat, atribu țiuni de control financiar, imprim ă acestuia și o
component ă subiectiv ă. Semnifica ția aceasta rezid ă în faptul c ă activitatea de control financiar se
poate executa de c ătre persoane numite să efectueze munca de control, în prim plan, ap ărând în
acest caz func ția administrativ ă îndeplinită de persoanele respective.
Exercitarea controlului financiar în plan obiectiv presupune existen ța, ca suport al s ău, a
relațiilor financiare, inclusiv a unor opera țiuni bănești pe care se grefeaz ă controlul financiar.
Aceasta mai presupune în mod implicit manifestarea func ției de reparti ție cu cele dou ă faze ale
sale. În mod firesc controlul financiar, ca expresie a func ției de control, se grefeaz ă pe
operațiunile și relațiile bănești privind constituirea și distribuirea resurselor financiare, ce
configureaz ă funcț ia de reparti ție
Între cele dou ă funcții se manifest ă anumite raporturi de intercondi ționare în sensul c ă
activitatea financiar ă ce concretizeaz ă funcția de repartiț ie permite executarea controlului
financiar, pe de o parte, iar pe de alt ă parte, controlul financiar favorizeaz ă îndeplinirea funcț iei
de reparti ție, generând chiar noi procese de reparti ție.
Sfera de manifestare a func ției de control, de și se bazeaz ă pe manifestarea func ției de
repartiț ie, are dimensiuni mai largi, extinzându-se și asupra altor procese economico-sociale
aflate în raporturi de intercondi ționare cu cele financiare. Din acest unghi de vedere, dou ă sunt
domeniile principale de exercitare a controlului financiar, și anume:
– procesele materiale consumatoare de resurse financiare;
– procesele materiale generatoare de valoare nou ă și implicit de resurse financiare noi.
Exercitarea controlului financiar prin prisma acestei func ții include întregul proces al
reproducț iei sociale, nu numai sfera reparti ției ci și cele ale produc ției, circula ției și consumului,
întrucât în fiecare dintre acestea se realizeaz ă procese consumatoare sau generatoare de resurse
financiare. Astfel, controlul financiar se exercit ă asupra produc ției, deoarece în aceast ă sferă se
crează bunurile, care fac obiectul schimbului si consumului, precum și valoarea ad ăugată supusă
repartiț iei. Raportul dintre valoarea ad ăugată și valoarea produc ției exprimate valoric: ob ținute
indică eficiența cu care au fost folosite mijloacele de munc ă și forță de munc ă. Controlul
financiar are în obiectiv toate elementele produc ției: mijloacele de munc ă, obiectele muncii și
forța de muncă .
În faza schimbului , controlul financiar se exercit ă pentru a verifica dac ă produsele se
realizează ca mărfuri, dacă valoarea de întrebuin țare îș i dovedește utilitatea social ă și prețul
mărfii stabilit prin mecanismul pie ței acoperă cheltuielile de produc ție și de circula ție, inclusiv
un anumit profit. În aceast ă fază, controlul financiar urm ărește, de asemenea, viteza cu care
mărfurile circul ă de la producă tor la consumator. Orice stagnare a produselor finite în depozitele
producătorului sau în cele ale organiza țiilor comerciale întârzie momentul recuper ării sumelor
avansate și al realizării valorii ad ăugate.
În faza consumului controlul financiar vizeaz ă consumul productiv al unit ăților
economice, precum și consumul final al institu țiilor publice. Consumul productiv se apreciaz ă

prin prisma gradului de valorificare a materiilor prime și a materialelor, a rentabilit ății diferitelor
produse, a cursului de revenire la export etc. Consumul final al institu țiilor publice se refer ă la
cheltuielile tuturor institu țiilor de stat, centrale și locale și evidențiază mărimea absolută și
relativă a acestora, precum ș i efectele utile (rezultatele) ob ținute de pe urma lor.
Funcția de control exprim ă capacitatea finan țelor de a mijloci exercitarea controlului prin
bani, în baza rela țiilor financiare. Acesta este cunoscut și sub denumirea de control b ănesc,
evidențiind forma b ănească a proceselor economice și sociale pe care se bazeaz ă controlul și
implicând manifestarea banilor în func țiile ce le revin. A șa, de pild ă, volumul investi țiilor,
producția marfă, costurile produc ției netă, beneficiul etc. se evalueaz ă prin folosirea banilor în
funcția de măsură (etalon) a valorii, dar prin func ția de control a finan țelor se efectueaz ă
verificarea nivelelor și corelațiilor ce se stabilesc intre ace ști indicatori și alegerea variantelor
avantajoase, inclusiv sub aspectul m ărimii resurselor financiare necesare a se cheltui sau posibile
a se obț ine.
Analiza posibilit ăților de reducere a costurilor și creștere a veniturilor presupune
evaluarea riguroas ă a nevoilor de resurse materiale și de munc ă în corela ție cu dimensionarea
optimă a fondurilor b ănești unităților economice, în faza elabor ării bugetelor de venituri și
cheltuieli, precum și stabilirea m ărimii abaterilor și cuantificarea influen țelor factorilor
determinan ți etc. Aceste opera țiuni, exprimând folosirea banilor în func ția de măsură a valorii,
implică exercitarea controlului financiar și reflectă îndeplinirea funcț iei de control a finan țelor.
În strânsă legătură cu realizarea func ției banilor ca mijloc de schimb, finan țele mijlocesc
controlul asupra circula ției produsului na țional, pornind de la urm ărirea modului de utilizare a
fondurilor b ănești în cadrul acestui proces. Controlul financiar, în cadrul circula ției PIB, are ca
obiective principale: eviden țierea eventualelor abateri de la circuitul normal, reflectate de regul ă
prin imobiliz ări de fonduri financiare și apariția unor deregl ări în efectuarea opera țiunilor de
vânzare-cump ărare; stabilirea locului unde s-au creat, a propor țiilor, cauzelor lor reale și a
soluțiilor posibile de aplicat pentru readucerea în circuitul economic a resurselor imobilizate;
prevenirea form ării lor în viitor și accelerarea vitezei de rota ție a fondurilor. În acest cadru, se
reliefează anumite deficien țe în activitatea re țelei comerciale, eventuale neconcordan țe între
cererea și oferta de m ărfuri etc.
De asemenea, în contextul manifest ării funcț iei banilor ca mijloc de schimb, controlul
financiar, ca expresie a func ției de control a finan țelor, vizează , în principiu, asigurarea
condițiilor necesare stingerii la scaden țe a obliga țiilor de plat ă ale participan ților la rela țiile
financiare. Eventualele constată ri făcute la diferite unit ăți economice cu privire la existen ța unor
întârzieri în efectuarea pl ăților scadente, neefectuarea lor sau realizarea acestora la nivele
inferioare celor stabilite, semnaleaz ă existența unor deficien țe în activitatea economico-
financiară a întreprinderii, având consecin țe negative ce repercuteaz ă și asupra altor participan ți
la procesul reproducț iei și impun extinderea ariei controlului financiar. A șa, de exemplu,
neefectuarea la termenele legale a pl ăților – pentru constituirea fondului bugetar – sau
nerambursarea la scaden ță a împrumuturilor, se pot datora imobiliz ării resurselor financiare
aflate la dispozi ția unităț ii economice respective în stocuri f ără mișcare, necorespunz ătoare
calitativ, greu vandabile, inutile etc., sau în cheltuieli nerecuperabile, pierderi etc. Devine, astfel,
necesară aprofundarea controlului pentru identificarea adev ăratelor cauze ale nerespect ării
obligaț iilor de plat ă și asigurarea deplinei sale finalit ăți prin elaborarea celor mai adecvate
măsuri care să permită în viitor efectuarea integrală a plăților scadente.
În fine, îndeplinirea func ției banilor ca mijloc de prezervare /rezervare a valorii se
întrepătrunde cu funcț ia de control a finan țelor, îndeosebi, prin exercitarea controlului financiar
asupra proceselor de acumulare a resurselor b ănești la fondurile centralizate și descentralizate și
modului de administrare a acestora.
Așadar, indiferent de func ția pe care o îndeplinesc banii, controlul prin finan țe apare,
concomitent, ca form ă a controlului prin bani, care are ca suport obiectiv rela țiile financiare și
este grefat, în mod necesar, pe procesul de formare și repartizare a fondurilor b ănești
corespunz ător acestor rela ții, dar sub inciden ța sa intră întreaga activitate economico-social ă.

21Ca obiective generale ale controlului financiar, vizând ansamblul activit ății, se pot
distinge: asigurarea eficien ței ridicate a opera țiunilor financiare efectuate, asigurarea
oportunității operațiunilor și legalității acestora. În acest sens controlul financiar urm ărește să
constate modul în care sunt administrate patrimoniile diferitelor entit ăți economice și sociale
prin prisma respectă rii condiț iilor de procurare și utilizare a resurselor b ănești financiare.
Controlul financiar trebuie s ă identifice fenomenele care determin ă evoluția pozitiv ă sau
negativă, responsabilităț ile celor implica ți și posibilit ățile de îmbun ătățire a situa ției existente. Se
verifică în acest sens respectarea normelor legale privitoare la modul de distribuire și utilizare a
fiecărui fond b ănesc, rezultatele ob ținute pe seama consumului de resurse financiare și gradul de
eficiență realizat.
La nivel microeconomic un asemenea control financiar este orientat c ătre creșterea
rezultatelor pozitive ale activit ății, respectiv a profitului și îndeplinirea obliga țiilor financiare ale
entităților respective fa ță de stat; asigurarea capacit ății de plată etc.
Formele cele mai obi șnuite sub care se manifestă controlul financiar, având în vedere
criteriul momentului de exercitare a controlului in raport cu opera țiunile si procesele supuse
verificării, sunt:
– controlul financiar preventiv;
– controlul financiar concomitent;
– controlul financiar postoperativ (ulterior).
Controlul preventiv presupune efectuarea controlului financiar înainte ca opera țiunile sau
procesele supuse controlului s ă se înfăptuiască, întrucât permite prevenirea unor evolu ții
nefavorabile și evitarea pierderilor aferente lor. Eficacitatea controlului scade pe m ăsura
îndepărtării față de momentul premerg ător declan șării proceselor controlate și a apropierii de
faza lor final ă și devine minim ă când exercitarea sa are loc dup ă încheierea acestor procese
deoarece: rezultatele negative nu mai pot fi prevenite ci numai corectate. Cel pu țin în parte,
eventualele efecte nefavorabile nu mai pot fi înl ăturate și ele se propag ă prin leg ături de
cauzalitate afectând și alte procese ale reproduc ției și amplificând impactul negativ.
Controlul concomitent se desf ășoară în mod curent, pe m ăsura realiz ării proceselor și
operațiunilor supuse controlului, urm ărind să sesizeze pe parcursul execu ției unei decizii
eventualele neconcordan țe între obiectivul urm ărit și mersul înf ăptuirii sale. În eventualitatea
constatării unor neconcordan țe este posibil ă prevenirea unei finaliz ări nefavorabile obiectivului
urmărit și corectarea operativ ă a soluțiilor aplicabile pentru înf ăptuirea proceselor respective.
Controlul ulterior este caracterizat ca având loc dup ă producerea proceselor sau
operațiunilor supuse controlului. Pe baza sa se stab ilesc rezultatele efective comparativ cu cele
preconizate, abaterile înregistrate și cauzele lor, precum și măsurile adecvate ce urmeaz ă a se
aplica pentru îmbun ătățirea activit ății viitoare. Finalitatea sa are în vedere și recuperarea
eventualelor pagube rezultate din administrarea defectuoas ă a resurselor, dar ș i crearea unor
premise mai bune pentru derularea proceselor și operațiunilor de acela și tip în perioadele
următoare celei verificate.
Prin prisma modului de organizare și structurilor administrative de care apar țin organele
de control în raport cu activit ățile economice și sociale supuse controlului, controlul financiar
poate fi intern sau extern. Controlul intern se realizeaz ă prin forme organizatorice integrate în
structurile func ționale ale activit ăților economico-sociale, inclusiv la nivelul entit ăților
operaționale.
Controlul extern are la baz ă crearea și funcționarea unor institu ții sau organisme de
exercitare a controlului financiar la nivelul altor structuri de organizare si func ționare a
societăț ii, decât cel al entit ăților supuse controlului , a șa cum este controlul financiar de stat.

2.4. Func ția de reglare (stabilizare) a economiei
Funcția de reglare (stabilizare) contureaz ă manifestarea finan țelor în ipostaza de
mijlocitor al exercit ării unor influen țe asupra evolu ției vieții economice și sociale și mai ales a

economiei în sensul dorit de c ătre factorii de decizie pe plan financiar, în primul rând, de c ătre
autorităț ile publice. Prin aceast ă funcție, finanțele mijlocesc contracararea unor fenomene cu
caracter destabilizator (recesiunea, criza, șomajul etc.) care perturb ă procesele economice și
sociale, respectiv stimularea evolu ției pozitive a acestor procese.
Această funcție are ca suport dezvoltarea teoriei moderne a finan țelor prin recunoaș terea
impactului lor posibil stabilizator în economia de pia ță supusă acțiunii unor factori specifici, care
deregleaz ă mecanismele sale imperfecte. O asemenea func ție exprim ă capacitatea finan țelor de a
mijloci reglarea diverselor procese economice și sociale prin influen ța indirectă exercitată asupra
derulării acestora sau uneori prin condiț ionarea lor direct ă.
Suportul obiectiv al îndeplinirii acestei func ții rezidă în intercondi ționarea ce
caracterizeaz ă derularea proceselor materiale cu procesele b ănești – financiare. Acest suport s-a
creat, în mod obiectiv, prin apari ția și folosirea banilor în via ța economic ă și socială, în condi țiile
îndeplinirii func țiilor specifice acestora. Pe acest fundal, desf ășurarea proceselor materiale ale
reproducț iei determin ă, dar și depinde de realizarea proceselor b ănești financiare; adesea acestea
din urmă trebuind s ă le precead ă pe cele anterioare. A șa, de exemplu, realizarea unei investi ții
este condi ționată de procurarea anticipat ă a resurselor b ănești necesare finan țării achizițiilor,
lucră rilor etc. Asem ănător o bun ă parte a proceselor de consum final depind de procesele de
repartiț ie financiară , atât ca dimensiune, cât ș i ca distribu ție în timp și spațiu.
Manifestarea finanț elor în funcț ia de reglare (stabilizare) s-a fundamentat teoretic prin
doctrina interven ționist-statală , găsind teren prielnic în condi țiile implic ării tot mai intense a
statului în activitatea economic ă și în problemele sociale.
Reglarea activit ăților economice și sociale cu ajutorul finan țelor poate fi sintetizat ă sub
trei aspecte principale:
– reglarea sau stabilizarea anticiclică ;
– stimularea expansiunii (cre șterii) economice;
– modernizarea, restructurarea și adaptarea economiei la cerin țele pieței interne și
externe.
În ce priveș te primul aspect, manifestarea acestei func ții constă în utilizarea tehnicilor și
instrumentelor financiare ca mijloace pentru c ontracararea crizei economice ca fenomen real sau
posibil a se produce și a șomajului, urm ărind asigurarea unei anumite stabilit ăți a produc ției și
ocupă rii forței de muncă , respectiv atenuarea oscila țiilor ciclice, determinate de alternarea
perioadelor de prosperitate cu cele de declin economic.
Al doilea aspect vizeaz ă folosirea tehnicilor și instrumentelor financiare ca factori
propulsori ai activit ăților economice, prin care se realizeaz ă stimularea investi țiilor și implicit
impulsionarea ritmului de cre ștere a producț iei, în condi țiile încetinirii acestuia, al unei relans ări
a economiei stagnante.
Cel de al treilea aspect men ționat are în vedere implicarea finan țelor prin tehnici și
instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare și restructurare a economiilor
naționale, susț inând eforturile agen ților economici priva ți sau angajând direct prin sectorul
public, dezvoltarea anumitor segmente, ramuri sau subramuri economice, redimensionarea altora
și adaptarea la evolu ția cererii pe pieț ele interne și externe.
În baza interdependen ței proceselor materiale cu cele financiare, aspectele men ționate îș i
găsesc reflectarea în variabile economice și financiare ale c ăror dimensiuni condi ționează
atingerea anumitor obiective.
O imagine global ă a acestor interdependen țe decurge din raportul de m ărime ale
variabilelor global-valorice de tipul PIB și ale celor financiare (impozite, cheltuieli publice,
deficite bugetare finan țate etc.).
Ca premise obiective ale realiz ării scopului de reglare a economiei, trebuie considerate
interdependentele venitului global, cu m ărimile venitului disponibil, impozitului, consumului
(cheltuielilor) total și componentelor sale (consum personal și investiții).
Sintetic, aceste interdependente pot fi redate prin rela țiile următoare:
Vt = V d + T (1);

23Ct = C p + I (2)
în care: V t – venit total; V d – venit disponibil; T – impozite, taxe, contribu ții; C t – consum
total; C p – consum personal; I – investi ții.
Egalizarea celor dou ă relații, de forma V t = C t, implică și corelarea variabilelor
structurale, ajungându-se la constatarea unor interac țiuni specifice, atât între elementele din
cadrul fiec ăreia, cât ș i între variabile cuprinse în ambele rela ții. Între acestea apare evident ă
condiționarea indirect ă dintre variabilele de tipul impozitului și investițiilor în sensul c ă
modificarea m ărimii celei dintâi favorizeaz ă modificarea invers ă a celei din urm ă.
Așadar, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea dimensiunii impozitului
față de venitul total cu impactul s ău asupra venitului disponibil și prin acesta asupra volumului
investițiilor private. Astfel, în cazu l în care se înregistreaz ă o tendință de stagnare sau recesiune,
relansarea economiei este posibil ă prin diminuarea propor ției impozitelor, care va antrena
creșterea venitului disponibil, din care o bun ă parte poate deveni surs ă de finan țare pentru
investiț ii. Aceast ă redimensionare a m ărimii impozitelor devine o premis ă a creșterii investi țiilor
și capacităților de produc ție, inclusiv a cre ării unui num ăr mare de locuri de munc ă și a reducerii
semnificative a șomajului. O asemenea intervenț ie prin mijloace financiare este specific ă
situației când se manifestă un declin al activit ăților economice, înso țit de restrângerea
investiț iilor private și creșterea num ărului șomerilor în totalul popula ției active.
Dimpotriv ă, admițând că se constat ă un ritm prea accelerat al produc ției (căruia îi
corespund un num ăr redus de șomeri) care amenin ță cu supraînc ălzirea economiei și crearea
premiselor pentru intrarea acesteia în declin, devine posibil ă intervenția reglatoare în sens invers
prin mărirea impozitelor, diminuarea veniturilor disponibile, a investi țiilor private și a produc ției
și temperând astfel ritmul prea înalt de cre ștere economică .
Similar, dar adaptat ă conținutului proceselor specifice, are loc și interven ția reglatoare
prin cheltuielile publice, considerat ă o variabilă financiar ă cu impact asupra m ărimii consumului
total, al cererii agregate și prin aceasta asupra ofertei. Ea se concretizeaz ă prin adapt ări ale
dimensiunii și structurii acestora, în func ție de cerin țele asigur ării unei evolu ții ascendente,
continue, a economiei.
Impactul reglator este posibil, în acest caz, deoarece o majorare a cheltuielilor bugetare
semnificând, atât o creș tere a cererii de consum (final) public, cât și a investi țiilor publice, poate
antrena o dezvoltare a investi țiilor totale, a produc ției și deci a economiei, mai ales, în perioadele
când se înregistreaz ă scăderi de propor ții mai mari ale acestora. Spre deosebire, op țiunea pentru
reducerea cheltuielilor publice are ca r ezultat încetinirea ritmului activit ăților economice și,
implicit, atenuarea oscila țiilor ciclice de sens invers.
În strânsă legătură cu acțiunea reglatoare promovat ă prin aceste instrumente, acceptarea
deficitului bugetar și finanțarea sa prin resurse extraordinare în faza de declin economic, devine
un factor de relansare ș i creștere economică .

2.5. Rolul finan țelor în evolu ția societății
Rolul ce revine finan țelor în economie și societate decurge din con ținutul proceselor și
relațiilor pe care acestea le exprim ă și se concretizeaz ă prin efectele sau rezultatele generate de
îndeplinirea fiec ăreia dintre funcț iile îndeplinite, în condi ții concrete de desf ășurare a activit ății
economice și sociale. În raport cu con ținutul și dimensiunile rezultatelor (efectelor) pe care le
produc direct sau la realizarea c ărora îș i aduc contribu ția relațiile și tehnicile financiare, poate fi
caracterizat și rolul îndeplinit de c ătre finanțe.
Se pot distinge mai multe direc ții de manifestare a rolului finan țelor, având în vedere
procesele economice și sociale pe care le mijlocesc sau le influen țează, începând cu contribuț ia
lor directă la realizarea procesului de reparti ție a produsului intern brut (PIB). Din acest unghi de
abordare, este de remarcat c ă, încă de la începuturi, existen ța finanțelor a permis distribuirea și
redistribuirea în form ă bănească a produsului creat în sfera activit ăților materiale pentru
satisfacerea unor nevoi de resurse, atât în cadrul acesteia, cât și, mai ales, în cea a activit ății

nemateriale. Astfel, ca rezultat al îndeplinirii func ției finanțelor de reparti ție a PIB, concretizat ă
prin constituirea și distribuirea unei multitudini de fonduri b ănești, se realizeaz ă și o realocare a
resurselor între sfere de activitate și în cadrul lor, între diferite domenii, ramuri și subramuri ale
economiei, corespunză tor opțiunilor determinate de factori obiectivi sau subiectivi specifici
stadiului de dezvoltare al societ ății.
În contextul men ționat, constată m că activitățile specifice sferei nemateriale care nu
produc, în mod direct, valoare nouă și nu-ș i pot asigura resursele necesare propriului consum, nu
s-ar putea înf ăptui în absen ța redistribuirii în acest scop a PIB creat în sfera activităț ilor
materiale. Devine astfel necesar ă realocarea de resurse realizat ă, în prim plan, sub forma
resurselor b ănești (financiare). Se poate admite, deci, că rolul ce revine finan țelor, în acest caz,
se exprim ă și prin crearea unor condi ții favorabile func ționării instituțiilor publice și, în general,
a entităților care nu-ș i pot produce resursele necesare în propria activitate. În m ăsura în care
activitățile respective sau serviciile prestate de că tre aceste entit ăți se dovedesc a fi utile
societății, realocarea resurselor destinate creă rii și funcționării lor trebuie considerat ă ca premis ă
indispensabilă asigurată sub aspect financiar, prin îndeplinirea func ției de reparti ție (alocare,
distribuție) și concretizând un aspect important al rolului finan țelor.
Nevoile de utilit ăți ce se manifest ă, atât în sectorul public, cât și în cel privat, impun
uneori redistribuirea resurselor (prin intermediul finan țelor) chiar între ramuri sau subramuri ale
economiei, considerată ca ansamblu al activit ăților materiale creatoare de PIB. În acest sens, de
regulă, crearea ș i dezvoltarea unor entit ăți noi sau subramuri economice presupune alocarea sau
realocarea corespunz ătoare a resurselor, mai întâi, în form ă bănească , reliefând rolul ce revine
finanțelor în dezvoltarea economiei are ca premis ă această redistribuire a resurselor.
De asemenea, ca expresie a rolului finan țelor, se produc realocă ri de resurse, în primul
rând, în form ă bănească , între entităț ile administrativ-teritoriale, atunci când, în raport cu nevoile
de funcționare ale acestora resursele proprii sunt insuficiente, iar diferen ța poate fi acoperit ă pe
seama redistribuirii resurselor acumulate la nivelul altor structuri administrative.
Manifestarea rolului finan țelor, implicând ș i procese de realocare a resurselor se exprim ă
și prin redistribuirea acestora între membrii societ ății. Sub acest aspect, este revelator faptul c ă
resursele prelevate de la popula ție pentru constituirea diferitelor fonduri b ănești (financiare)
publice se depersonalizeaz ă, iar între contribu țiile aduse de fiecare persoan ă și utilitățile de care
ea beneficiaz ă nu există o legătură nemijlocit ă, ceea ce favorizeaz ă redistribuirea resurselor între
membrii societ ății și realizarea unor obiective de ordin social. Prelev ările mai mari de la
persoanele cu capacitate contributiv ă mai ridicat ă asigură astfel satisfacerea unor nevoi ale
persoanelor cu venituri insuficiente sau f ără venituri. În mod deosebit, interesul sporit pentru
acțiunile de domeniul protec ției sociale manifestat de c ătre autorităț ile publice, bazat pe
redistribuirea mai intens ă a veniturilor și implicit a resurselor, eviden țiază cu pregnan ță un alt
aspect al rolului jucat de finanț e în societatea contemporan ă.
De o mare importan ță se dovede ște a fi rolul finan țelor ca expresie a influen ței reglatoare
(stabilizatoare) exercitate asupra economiei, folosind în mod adecvat tehnicile și instrumentele
financiare, pentru a stimula sau restric ționa evolu ția diferitelor procese sau fenomene economice.
În acest context se înscrie, de altfel, conceperea și aplicarea unor mecanisme de influen țare a
economiei de pia ță, urmărind atingerea unor obiective specifice față de starea în care se afl ă
economia într-o perioad ă sau alta. Astfel, rolul reglator în economie atribuit finan țelor se
concretizeaz ă și prin integrarea variabilelor valorice financiare in asemenea mecanisme sau în
modele de cre ștere economică echilibrat ă și dezvoltare durabil ă a societății.
Reprezentativ, în acest sens, este cunoscutul sistem al stabilizatorilor încorpora ți,
alcătuit din componente financiare, cum sunt impozitele și cheltuielile publice, menit s ă intre în
acțiune pentru a contracara manifestarea factor ilor perturbatori, destabilizatori, complinind
deficiențe de funcționare ale mecanismelor pie ței. Eviden țiind un rol major atribuit finan țelor, un
asemenea sistem presupune integrarea acestor inst rumente financiare în mecanismul economiei
de piață de o manier ă care să corecteze imperfec țiunile funcț ionării acestuia, sporindu-i
funcționalitatea. În acest sens, Paul Samuelson consider ă că "Sistemele noastre economico-

25bugetare moderne sunt structural dotate cu for țe de stabilizare automat ă foarte eficace. Ziua și
noaptea, indiferent dac ă Președintele se afl ă sau nu la Casa Albă , sistemul bugetar contribuie,
aidoma unui resort, la neutralizarea factorilor de dezechilibru".
În principiu, un asemenea stabilizator ar urma s ă intre în funcț iune cu un anumit impact
asupra cererii, respectiv ofertei agregate. Astfel, considerând impozitul ca variabil ă ce determin ă
reducerea cererii de consum și investițiilor private (când acesta înregistreaz ă o creștere) sau
dimpotriv ă, majorarea volumului de investi ții și consumurilor private (când impozitele scad),
modificarea dimensiunilor acestora poate fi conceput ă a se produce ca reac ție automată la
modifică rile operate asupra m ărimii impozitelor.
Așa, de pild ă, când nivelul șomajului creș te, scăderea impozitului devine factor de
relansare economică , antrenând cre șterea cererii de consum și a investi țiilor private, care creaz ă
locuri de muncă . Însoț ită de o acț iune concomitent ă realizată prin intermediul cheltuielilor
publice, un asemenea demers presupune cre șterea cheltuielilor publice în perioadele de declin
economic și o reducere a acestora în perioadele de boom economic, modificând corespunz ător
consumul și investițiile publice. Prin cre șterea cererii publice și private, în perioadele de declin,
efectul obtenabil va fi stimularea produc ției și ofertei, cu reducerea șomajului și, în final, va avea
loc o creș tere economic ă. În perioadele de supraînc ălzire a economiei, stabilizatorii vor ac ționa
în sens invers prin ajustă ri adecvate, având loc o cre ștere a impozitelor înso țită de o scă dere a
cererii agregate.
Așadar, acț iunea acestor stabilizatori s-ar declan șa în coresponden ță cu fazele
caracteristice evolu ției economiei, în func ție de parametrii prestabili ți, astfel încât pe ansamblu
să se mențină o tendință de creștere economic ă, prevenind deregl ările profunde, cu consecin țele
lor economice și sociale.
În același context se înscrie și susținerea prin mijloace financiare a unor programe de
sprijinire a agriculturii. Astfel, în situa țiile când cererea solvabil ă scade și consumul se reduce,
iar prețurile produselor agricole se diminueaz ă, guvernul achizi ționează o parte din recolt ă,
menținând relativ constant nivelul cererii și prețurilor pe pia ță. Dimpotriv ă, în situația în care
prețurile tind să crească, prea mult, statul vinde produsele achizi ționate, m ărind oferta ș i
menținând relativ stabil nivelul pre țurilor.
Folosirea instrumentelor financiare, în cad rul diferitelor mecanisme de reglare a vie ții
economice și sociale, este pus ă pe seama doctrinei interven ționist-statale, iar acestea au permis
obținerea de rezultate pozitive de-a lungul unei perioade semnificative, dup ă criza economic ă
mondială din 1929-1933. Ultimele decenii ale sec. XX marcheaz ă, însă, unele reconsider ări și
conturarea unor solu ții menite s ă răspundă și nevoii de contracarare a altui fenomen negativ
(inflația) generat de apelul excesiv la aceste mijloace. Devenit ă un fenomen deosebit de
periculos, infla ția a impus limitarea ac țiunilor bazate pe folosirea instrumentelor financiare, în
cadrul preocup ărilor de jugulare a presiunilor infla ționiste.
Rolul finan țelor în evolu ția societăț ii poate fi apreciat, de asemenea, prin prisma
impactului pe care îl are îndeplinirea funcț iei lor de control având în vedere contribu ția
controlului financiar la îmbun ătățirea modului de administrare a resurselor și rezultatelor
obținute la nivelul diferitelor entit ăți economice și sociale.
Pe un plan mai larg, acest rol se concretizeaz ă și prin combaterea consumului abuziv al
unor produse d ăunătoare sănătății oamenilor (de exemplu, majorând impozitele indirecte la
aceste produse) sau prin sus ținerea unor politici demografice ra ționale, promovând un sistem
adecvat de impozitare a veniturilor mai avantajo s celor ce au în îngrijire copii sau acordarea de
indemniza ții ori aloca ții acestora, etc.

CAPITOLUL 3
MECANISMUL FINANCIAR
3.1. Conceptul de mecanism financiar și conținutul său
Sub aspect no țional, termenul de mecanism este adaptat la sfera activit ății economice
prin preluare din fizica mecanic ă, atribuindu-i-se o semnificaț ie de angrenaj menit s ă servească
derulării normale a proceselor economi ce. În plan economic, incluzând ș i componenta
financiară, această noțiune semnific ă, într-un sens larg, un cadru organizatoric de conducere și
derulare a proceselor economice și sociale, între care și cele financiar-monetare.
Considerat distinct, mecanismul financiar vizeaz ă ansamblul fluxurilor b ănești din
economia naț ională , dar el poate fi abordat la niveluri diferite de funcț ionare a acesteia. Un
asemenea “angrenaj” este compus din procese, tehnici și instrumente de înf ăptuire și reglare a
fluxurilor b ănești, urmărind să răspundă cerințelor desfășurării normale a fluxurilor și proceselor
reale. O expresie direct ă a funcț ionării sale este activitatea financiar ă concretizat ă prin opera țiuni
și fluxuri b ănești exprimate într-o moned ă sau alta ce se deruleaz ă între participan ții la
producerea, repartiț ia și consumul de utilit ăți. Bazate pe rela țiile dintre participan ții la procesul
reproducț iei, asemenea opera țiuni și fluxuri b ănești sunt, în acela și timp, financiar-monetare, iar
mecanismul respectiv poate fi numit financia r-monetar. Rolul major îndeplinit de acesta
marcheaz ă pregnant via ța economic ă și societatea modern ă, făcând din mecanismul financiar-
monetar o component ă de prim plan a mecanismelor economico-sociale. Indiferent de nivelul
organizatoric la care func ționează, acest mecanism reflect ă folosirea banilor în func țiile ce revin
acestora, inclusiv mi șcarea valorii sub forma sumelor de bani, în baza rela țiilor financiare, pentru
constituirea și distribuirea (utilizarea) fondurilor b ănești-financiare.
Într-o accep țiune simplificatoare, mai pragmatic ă, mecanismul financiar poate fi definit și
ca un mod de organizare și conducere a fluxurilor b ănești-financiare, în coresponden ță cu
fluxurile reale ce se realizeaz ă într-o economie.
Dar, în această optică, mecanismul financiar-monetar ofer ă cadrul organizatoric-
funcțional al derul ării fluxurilor financiar-monetare, punând în prim plan caracterul subiectiv al
“construc ției” sale, f ără a se putea nega îns ă suportul s ău obiectiv, ce decurge din
interdependen ța fluxurilor în form ă bănească , cu cele natural-materiale. Din aceast ă perspectiv ă,
“construc ția” mecanismului financiar echivaleaz ă cu crearea componentelor de structur ă
necesare funcț ionării sale normale.
Totodată însă , mecanismul financiar poate fi abordat, atât la nivel macroeconomic, ca un
mecanism global, cât și la alte niveluri de organizare și desfășurare a activit ății financiare,
inclusiv la nivel microeconomic. Astfel, pentru nivelul macroeconomic, mecanismul financiar se
reprezintă prin ansamblul de rela ții și tehnici, cu principii, forme și instrumente specifice de
organizare și conducere a întregii activit ății financiare, implicit a fluxurilor financiar-monetare,
ce se deruleaz ă în întreaga economie.
Conceput global, ca ansamblu al proceselor și instrumentelor de conducere și reglare a
fluxurilor b ănești, la nivel macro, mecanismul financiar-monetar poart ă amprenta sistemului
social-economic în care funcț ionează, iar “construcț ia” sa se află sub inciden ța politicii generale
promovate de că tre grupurile care de țin puterea în stat. În acest sens, se impune observa ției
constatarea c ă un asemenea mecanism poate fi privit și ca un rezultat al deciziilor de politic ă
financiar-monetar ă, care, la rândul lor, ar trebui s ă se fundamenteze pe cerin țe ale legit ăților
economice și pe criterii de optimizare adecvate. În mod obi șnuit, aceste decizii îmbrac ă forme
ale reglement ărilor privind activitatea financiar ă.
În raport cu muta țiile ce au loc în politica economic ă și financiar ă, mecanismul financiar
înregistreaz ă modifică ri structurale, ce vizeaz ă adaptarea la noul cadru al activit ății economice,
fie din mers, prin eliminarea unor elemente sau ad ăugarea altora, sau chiar, în cazul unor
schimbări radicale, prin înlocuirea mecanismulu i financiar cu altul adecvat noilor condi ții.
Astfel, transform ările presupuse de tranzi ția la economia de pia ță au însemnat și o înlocuire a

27mecanismului economic și financiar specific economiei socialiste cu un mecanism ce tinde s ă se
adapteze la economia de pia ță.
Crearea și adaptarea mecanismului financiar la condi țiile concrete impuse de necesitatea
funcționării normale a economiei necesit ă un complex de decizii ce vizeaz ă fie unele laturi ale
activității financiare, fie întreaga activitate financiar ă. Scopul principal ce trebuie urm ărit este
favorizarea derul ării normale a fluxurilor reale din economie, în concordan ță cu obiectivele
dezvoltă rii generale a societ ății și cu cele proprii entit ăților de la nivel microeconomic.
Abordat la acest nivel mecanismul financiar-monetar se constituie ca o component ă a
mecanismului economic global, care, la rândul s ău, prezint ă particularit ăți generate de tipul de
economie existent în timp și spațiu. Din acest punct de vedere, chiar în societatea modern ă, se
pot distinge cel pu țin două variante; una este caracteristic ă economiei de pia ță liberă , bazată,
principial, pe procesele de autoreglare (ca tr ăsătură definitorie), iar cea de a doua corespunde
fostelor economii de tip etatist – socialist, reglate administrativ prin plan.
Privit retrospectiv, mecanismul economic, inclusiv cel financiar-monetar specific
economiei etatiste (socialiste), era conceput ca un ansamblu de procese, tehnici și instrumente de
reglare centralizat ă (de că tre stat) a întregii activit ăți. El a fost axat pe structurarea și
dimensionarea acesteia prin prevederi obligat orii de îndeplinit, folosind ca instrument
fundamental de reglare a tuturor fluxurilor reale și financiare, un sistem de planuri, cu corolarul
său – planul naț ional unic. Contestarea rolului reglator al pie ței libere, în acest tip de economie, a
statuat obligativitatea conducerii întregii activit ăți, inclusiv financiare, prin balan țe și planuri
aprobate de organisme de stat și menite s ă dimensioneze și să regleze toate fluxurile reale,
respectiv cele financiar-monetare, de constituire și distribuire (utilizare) a fondurilor b ănești.
Comparativ, în condi țiile unei autentice economii de pia ță, mecanismul economic este
bazat pe procesele de autoreglare ce decurg din legit ățile acesteia, condi ționând modul de
concepere și funcționare ale mecanismului financiar-monetar. Elemente ale acestuia, aflate într-
un eventual dezacord cu cerin țele de derulare normal ă a activității financiare, se pot corecta prin
măsuri de influen țare a economiei, creându-se cadrul organizatoric favorabil autoregl ării
fluxurilor b ănești.
Totuși, chiar în limitele acestui tip de economie, crearea cadrului adecvat derul ării
fluxurilor financiar-monetare, care echivaleaz ă cu însăși “construc ția” mecanismului financiar,
se află și sub impactul doctrinei economice ce st ă la baza guvern ării în fiecare țară. Sub acest
aspect, este relevant ă diferențierea ce decurge din cele dou ă mari curente ale doctrinei
economice moderne: keynesismul și monetarismul. Primul, orientat spre un interven ționism
statal mai pronun țat, presupune adoptarea unui mecanism mai complex, cu elemente de
implicare mai profund ă a statului în reglarea fluxurilor fina nciar-monetare. Al doilea, axat pe
doctrina neoliberal ă a ofertei privilegiaz ă i n ițiativa privat ă și promoveaz ă un mecanism mai
simplu, axat pe autoreglarea fluxurilo r financiar-monetare, limitând reglement ările presupuse de
intervenția statului.
La nivel microeconomic, cel mai reprezentativ este mecanismul financiar al
întreprinderii, prin care se realizeaz ă procesele de procurare, alocare și utilizare a resurselor
bănești, corespunză tor activit ății specifice fiec ărei entități de acest fel. Mecanismul financiar al
întreprinderii se define ște, la rândul să u, ca un ansamblu al proceselor de conducere și reglare a
activității financiare a întreprinderii, respectiv a fluxurilor financiare la care particip ă aceasta. El
se concretizeaz ă în metode, forme, instrumente și procedee tehnice de formare și utilizare a
capitalurilor, de constituire și utilizare a altor fonduri b ănești administrate de întreprindere,
corespunz ător obiectivelor acesteia.
Mecanismul financiar prezint ă diferite grade de complexitate determinate de procesele
constituirii, distribuirii și utilizării fondurilor b ănești-financiare la diverse nivele și structuri la
care se administreaz ă asemenea fonduri. Sub acest aspect, este de admis necesitatea conceperii și
funcționării unor mecanisme de mai mic ă complexitate, corespunză toare fiec ărui tip de fond
financiar administrat, dar asamblate în mecanis mul financiar global. În acest sens, mecanismul

financiar global reprezint ă un ansamblu de mecanisme individuale corespunz ătoare diferitelor
tipuri de fonduri b ănești existente în economie sau segmentelor activit ății financiare a
întreprinderii (al fondului bugetar, al fondului de rulment, al autofinan țării, al fondurilor pentru
investiții, etc.).
Astfel, mecanismul financiar-monetar de nivel macroeconomic asambleaz ă mecanismele
tuturor tipurilor de fonduri b ănești corespunz ătoare rela țiilor financiare ce se manifest ă, la acest
nivel, distingându-se: mecanismul bugetului de stat, mecanismul creditului, mecanismul
asigurărilor etc.
Potrivit fiec ărui tip de fond financiar, mecanismul respectiv asigur ă conducerea și
reglarea fluxurilor de constituire și distribuire a resurselor, respectiv a celor de intrare și ieșire la
și de la fondul financiar respectiv. În aceste sens este de admis c ă, indiferent de nivelul la care
este privit mecanismul financiar, un principiu f undamental ce trebuie respectat în organizarea și
conducerea fluxurilor financiar-monetare const ă în asigurarea echilibr ării fluxurilor de intrare cu
cele de ie șire de la fondul respectiv.
Privit din acest unghi, mecanismul financ iar-monetar global se poate defini și ca un
ansamblu de mecanisme financiare interconectate, de complexitate mai redus ă. În mod implicit,
trebuie admis, de asemenea, c ă modul de func ționare a fiec ărui mecanism interconectat se
integrează în func ționarea mecanismului financiar global și, in acela și timp, influen țează
performan țele de func ționalitate obtenabile pe ansamblu.
Baza obiectiv ă pentru construc ția și funcționarea mecanismului financiar o constituie
fluxurile reale, care sunt determinante pentru desf ășurarea fluxurilor financiare. Muta țiile
produse în derularea fluxurilor reale influen țează direct asupra funcț ionării și adesea impun
modifică ri adecvate în mecanismul financiar-moneta r. Dar în cadrul acestor raporturi de
condiționare nu este exclusă nici relația inversă, în sensul influen țării condiț iilor de realizare a
fluxurilor reale prin caracteristicile func ționării mecanismului financiar-monetar. Deficien țele de
concepere și funcționare ale mecanismului financiar antreneaz ă perturbări ale fluxurilor reale,
de unde decurge necesitatea unei îmbun ătățiri continue a mecanismului financiar.
Este deosebit de important ă, în acest sens, cunoaș terea structurii fluxurilor financiar-
monetare, deoarece diferitele componente ale acestora repercuteaz ă diferit în modul de
funcționare a mecanismului financiar. Având în vedere particularit ățile acestor fluxuri
financiare, inclusiv sub aspectul intercondi ționărilor cu fluxurile reale, pentru func ționarea
mecanismului financiar este revelatoare diferen țierea celor dintâi pe urm ătoarele tipuri: de
contrapartid ă; decalate; multiple; autonome.
Primul tip de fluxuri financiar-monetare se intercondi ționează, în mod direct și imediat,
cu realizarea fluxurilor reale corespondente; cele dou ă categorii de fluxuri având loc
concomitent, în sensuri opuse și la dimensiuni valorice egale, ceea ce favorizeaz ă derularea lor
continuă.
Al doilea tip de fluxuri financiar-m onetare presupun un ecart temporal fa ță de fluxurile
reale (produse în prealabil). În acest caz, are loc un decalaj între momentele de realizare ale celor
două fluxuri și implicit crearea de datorii și de crean țe pentru participan ții la relațiile de schimb.
În anumite condi ții, ruptura ce se produce între fluxurile reale și cele financiare poate deveni o
premisă nefavorabil ă funcționării mecanismelor economiei, antrenând întârzieri în derularea
celor din urm ă, și putând conduce la apari ția fenomenului de blocaj financiar.
La rândul lor, fluxurile financiar-monetare multiple sunt caracterizate prin participarea
unor intermediari financiari, care preiau crean țele (rezultate prin apari ția decalajului dintre ele și
fluxurile reale), transferând sumele cuvenite vânză torilor și urmând a le recupera de la datornici,
la o dată ulterioară. În aceste condi ții, are loc o multiplicare a fluxurilor financiare în raport cu
cele reale și o redistribuire a resurselor b ănești între mai mul ți participan ți, cu posibile efecte
benefice asupra func ționării mecanismului economic, inclusiv a celui financiar-monetar.
În fine, fluxurile autonome se caracterizeaz ă printr-o anumită independen ță de cele reale
și sunt specifice opera țiunilor de împrumut, presupunând momente și sensuri specifice de

29derulare, de la creditor la debitor (în momentul acord ării sumei împrumutate) și invers (cu
prilejul ramburs ării ei).
Având ca obiect organizarea și reglarea fluxurilor financiar-monetare, mecanismul
financiar reprezint ă un ansamblu de structuri și forme de înf ăptuire a activit ății financiare, cu
relații, principii, metode, instrumente, organe decizionale, modele și tehnici de dimensionare și
dirijare a acestor fluxuri, incluzând și reglement ările referitoare la efectuarea opera țiunilor
bănești.
Sintetic, mecanismul financiar este alc ătuit din urm ătoarele componente majore :
a) sistemul financiar ca ansamblu de rela ții financiare;
b) sistemul institu țiilor (entit ăților) financiar-bancare (aparatul financiar-bancar)b prin
care se organizeaz ă și efectueaz ă operațiunile bănești;
c) sistemul fondurilor b ănești, ce se administreaz ă de că tre participan ții la procesele
reproducț iei;
d) pârghiile financiare;
e) baza normativ ă (reglementativ ă) privind modul de efectuare a opera țiunilor financiar-
monetare;
f) modalit ățile tehnice (forme, metode, instrumente etc.) de conducere și reglare a
fluxurilor (activit ăților) financiare;

3.2. Func ționalitatea mecanismului financiar
În principiu, un mecanism financiar-monetar poate func ționa cu un grad mai mare sau
mai mic de func ționalitate, exprimat ă prin ritmul și continuitatea fluxurilor b ănești, asigurând
corelarea lor (direct ă sau indirect ă) cu cele reale. Necorelarea sau blocarea acestor fluxuri impun
reacții de adaptare a mecanismului financiar-monetar în func țiune, la un moment dat, mergând
până la reconstruc ția sa, pentru a-i spori funcț ionalitatea.
În esența sa, funcț ionalitatea mecanismului financiar const ă în capacitatea acestuia de a
asigura, din punct de vedere tehnic, derularea continu ă a fluxurilor financiar-monetare, și,
concomitent, de a favoriza realizarea cu eficien ță cât mai ridicat ă a proceselor materiale ale
reproducț iei. Acest concept se refer ă, deci, atât la modul de desf ășurare în sine a fluxurilor
financiar-monetare, cât și la impactul func ționarii mecanismului asupra eficien ței economico-
financiare a activit ăților respective. În consecin ță, un grad mai înalt de func ționalitate a
mecanismului financiar presupune, în mod implicit, evitarea sau limitarea fenomenului de blocaj
financiar, ca și posibilitatea corect ării eventualelor deregl ări survenite, astfel încât, pe ansamblu,
fluxurile financiar-monetare s ă aibă continuitate ș i să servească realizării fluxurilor reale.
În acelaș i timp, asupra func ționalității mecanismului financiar exercit ă o influență
decisivă parametrii cantitativi și calitativi la care se desf ășoară fluxurile reale din economie. În
condiții normale de derulare a acestora din urm ă, mecanismul financiar construit corect are
asigurat un grad ridicat de funcț ionalitate. Dimpotriv ă, o dereglare a fluxurilor reale poate atrage
după sine ș i perturbarea sau chiar blocarea celor financiare. De aceea, devine necesar ca
mecanismul financiar-monetar (global) s ă dispună , prin construc ția sa, de capacitatea de a se
autoregla, permi țând derularea fluxurilor și prin substituiri func ționale între mecanismele
aferente fondurilor b ănești ce se formeaz ă și utilizeaz ă.
Privind mecanismul financiar-monetar (global) ca un ansamblu mecanisme (de mai mic ă
complexitate) interconectate, devine evident c ă performan țele atinse în func ționarea
mecanismului financiar-monetar se bazeaz ă pe modul cum funcț ionează fiecare mecanism
interconectat. Dar, în acela și timp, ele depind și de calitatea conexiunilor și a angrenajului
compus din mecanismele interconectate. Aceasta presupune ca înc ă în faza “construc ției” să fi
fost create premisele necesare corel ării și complementarit ății fluxurilor financiar-monetare. În
acest sens, îș i găsește aplicabilitate, prin adaptarea la specificul fenomenelor economico-
financiare, principiul vaselor comunicante (preluat tot din fizic ă), care poate fi pus la baza
sistemului de fonduri financiare constituite și utilizate la scara economiei na ționale.

În acest sens, trebuie s ă se pornească de la cunoa șterea cadrului obiectiv al constituirii-
distribuirii de fonduri b ănești la nivelul diferitelor entit ăți economice și sociale, identificând
conexiunile necesare și creând, pe baze ra ționale, condi țiile “comunic ării” între acestea.
Aplicarea principiului vaselor comunicante la acest domeniu devine, astfel, posibilă considerând
fiecare fond sau tip de fond financiar în ipostaza de vas în care se acumuleaz ă resurse b ănești,
prin fluxuri de intrare și din care se distribuie resursele potrivit destina țiilor fiecăruia (prin
fluxuri de ie șire). Concomitent, caracterul dinamic al fenomenelor economice generatoare și
consumatoare de resurse b ănești la nivelul fiec ărui fond determin ă ecarturi între fluxurile de
intrare și ieșire, atât ca volum, cât și temporale, ceea ce antreneaz ă apariț ia de excedente (la
nivelul unor fonduri) și de deficite (la nivelul altora).
Or, în condi ții prestabilite prin construc ția mecanismului financiar, este posibil ă și
necesară redistribuirea resurselor disponibile pe “canale” adecvate de comunicare între fondurile
aflate, la un moment dat, în situa ții inverse. Redistribuirea se poate realiza, fie direct, fie indirect,
cu implicarea unor intermediari, respectiv a pie ței financiare. Astfel, neconcordan țele în
derularea fluxurilor de intrare-ie șire la fondurile b ănești, care ar provoca blocarea par țială sau
totală a unora, sunt contracarate prin reorientarea adecvat ă a altora, asigurând continuitatea lor
pe ansamblu și funcționarea mecanismului financiar-monetar. În acest context, nu este exclus ă
nici posibilitatea sporirii masei b ănești în circula ție, implicând emisiunea monetar ă, ca suport al
derulării unor noi fluxuri financiare, dar aceas ta numai în limite impuse de cerin țele echilibrului
monetar.
Având la bază principiul vaselor comunicante, eventualele deregl ări ale fluxurilor
financiare, concretizate prin blocaje la nivelu l unor fonduri deficitare, pot fi atenuate sau
contracarate, prin preluarea temporar ă a funcț iilor mecanismelor acestora, de c ătre mecanismele
fondurilor care înregistreaz ă excedente, însă numai în limitele impuse de echilibrarea lor pe
ansamblu.
Exemplul cel mai ilustrativ de substituire func țională angreneaz ă mecanismele fondurilor
financiare ale agen ților economici și pe cele de creditare, mai ales bancar ă. Astfel, în situa ția
unor deregl ări temporare sau a unui blocaj la nive lul fondurilor proprii administrate de c ătre
agenții economici, pot intra în func țiune mecanisme ale creditului, care permit efectuarea de pl ăți
pe seama resurselor b ănești împrumutate de c ătre aceștia. Ulterior, pe m ăsura restabilirii
condițiilor de func ționare normal ă a mecanismelor fondurilor întreprinderilor, devine posibil ă
reluarea fluxurilor financiar-monetare obi șnuite, inclusiv a celor pentru restituirea
împrumuturilor.
Tot ca o expresie a substituirilor func ționale și autoreglă rii mecanismului financiar-
monetar, ne apare și situația în care resursele fondului bugetar sunt insuficiente fa ță de nevoile
de finanțare ale statului și se apeleaz ă la împrumuturi pentru acoperirea unei p ărți a cheltuielilor
publice. În acest caz, are loc o substituire func țională între mecanismul fondului bugetar și cel al
împrumutului (creditului) public, acesta din urm ă preluând ș i asigurând continuitatea fluxurilor
financiare la care particip ă statul prin redistribuirea disponibilităț ilor bănești ale creditorilor s ăi.
Pe un plan mai larg, redistribuirea resurselor b ănești disponibile, prin mecanismul
creditului, constituie o necesitate obiectiv ă și o premis ă indispensabilă asigurării funcț ionalității
mecanismului financiar global și a celui economic, de ansamblu.
Pe de altă parte, substituirea funcț ională între mecanismele fondurilor financiare
presupune și respectarea anumitor condi ții. Astfel, în principiu, redistribuirea resurselor b ănești
și substituirea func țională a fondurilor întreprinderii prin mecanismul creditului trebuie s ă se
încadreze în limita sumei disponibilit ăților create la alte fonduri și a emisiunii monetare
justificate, pentru prezervarea puterii de cump ărare a monedei. Aceast ă condiție decurge organic
din întrepă trunderea obiectiv ă a fluxurilor de constituire-distribuire a fondurilor b ănești, inclusiv
a celor administrate de c ătre bănci, cu emisiunea monetar ă antrenată de opera țiunile bazate pe
relații de credit.

31Așadar, în limitele impuse de caracterul limitat al resurselor b ănești utilizabile,
substituirile funcț ionale și autoreglarea sporesc func ționalitatea mecanismului financiar-monetar,
facilitând derularea fluxurilor reale și influențând pozitiv evolu ția economiei.
În același timp constat ăm că pentru fiecare fond b ănesc, propor țiile și durata func ționării
substituirilor func ționale depind, în mod obiectiv, de evoluț ia înregistrată în planul fluxurilor
reale cu care se intercondiț ionează cele financiare. Dereglarea pe termen lung și la dimensiuni
mari a celor reale nu mai permite func ționarea mecanismului prin substituiri func ționale și
autoreglarea fluxurilor financiar-monetare. În acest sens, func ționalitatea mecanismului
financiar-monetar este condi ționată , nu numai de calit ățile sale funcț ionale, ci, mai ales, de
nivelul cantitativ și calitativ al activit ății economico-sociale, care genereaz ă fluxurile reale, a
căror derulare la parametrii normali r ămâne condi ția sine qua non a funcț ionării întregului
mecanism economic.
În gradul de funcț ionalitate a mecanismului financiar se reflect ă și conexiunile specifice
funcționării acestui mecanism. În acest sens se disting dou ă tipuri de conexiuni între mecanismul
financiar și dimensiunile cantitative si calitative ale activit ății economice și sociale, generatoare
de fluxuri reale:
a) conexiunea direct ă, care reflect ă acțiunea factorilor economici și sociali din sfera
fluxurilor reale asupra derul ării fluxurilor financiar-monetare. Aceast ă conexiune concretizeaz ă
impactul pozitiv al activit ății economice și sociale: derularea normal ă a fluxurilor reale
repercuteaz ă favorabil în planul derul ării fluxurilor financiar-monetare, determinând o
funcționalitate ridicat ă a acestora. În cazul unor deregl ări în planul activit ății materiale, respectiv
al fluxurilor reale, aceast ă conexiune antreneaz ă o diminuare a func ționalității mecanismului
financiar, mergând pân ă la blocarea acestuia.
b) conexiunea inversă, care eviden țiază impactul organiz ării și derulării fluxurilor
financiar-monetare asupra activit ăților economico-sociale, aceasta favorizând sau limitând
posibilitățile de înfăptuire a fluxurilor reale.
La rândul s ău, în manifestarea conexiunii inverse se disting dou ă nivele cu dou ă tipuri de
reacții:
– nivelul microeconomic, caracterizat prin reac ția primar ă a factorilor de decizie
financiară față de condi țiile de derulare a fluxurilor reale. Ace ști factori ac ționează de pe
pozițiile mecanismului financiar și adoptă soluții pentru îmbun ătățirea cadrului de derulare a
fluxurilor reale, cointeresând factorii responsabili de buna desf ășurare a activit ății economice.
– nivelul macroeconomic – în măsura în care aceast ă reacție primar ă nu conduce la
corectarea fluxurilor reale, iar deregl ările iau propor ții mari și se generalizeaz ă la scara
economiei na ționale. In acest caz, devine posibil ă și necesară manifestarea conexiunii inverse ca
o reacț ie secundară posibilă numai la nivel macroeconomic. M ăsurile de întreprins în aceste
condiții, sunt de competen ța factorilor de decizie financiar-monetar ă situați la nivel
macroeconomic (banca central ă, guvernul etc.). Asemenea decizii au impact major și pot
conduce la restructurarea mecanismului financiar-monetar, antrenând modific ări profunde,
menite să facă acest mecanism mai eficient în concordan ță cu obiectivele majore ale dezvolt ării
economice și sociale.
Tocmai pornind de la aceste conexiuni cu suport obiectiv, în conceperea și funcționarea
mecanismului financiar s-a dovedit posibil și necesar s ă se includ ă în structura sa pârghii de tipul
stabilizatorilor încorpora ți în mecanismele economiei de pia ță, confruntate, uneori cu
disfuncționalități majore.

3.3. Sistemul financiar
Conceptul de sistem financiar are un con ținut foarte complex, putând fi interpretat sub
mai multe aspecte, și anume:
a) ca un sistem de rela ții economice , în expresie b ănească , prin care se vehiculeaz ă
resurse financiare;

b) ca un sistem de institu ții care particip ă la organizarea rela țiilor, la constituirea și
distribuirea fondurilor, precum și la elaborarea, executarea și controlul planurilor financiare.
c) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite
eșaloane și se utilizeaz ă în scopuri precis determinate;
d) ca un sistem de finan țare a economiei
e) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere și reglare) , care reflectă
anumite procese prev ăzute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp
determinate;
Independent de aceste nuan țări ale conceptului de sistem financiar, acesta reprezint ă un
ansamblu de elemente sau categorii financiare, caracterizat prin leg ături organice între
componentele sale, care-i imprim ă un caracter unitar, de sistem.

3.3.1 Sistemul financiar ca ansamblu de rela ții financiare
Prin prisma con ținutului economic, sistemul financiar se prezint ă ca un ansamblu de
relații financiare ce se manifest ă în procesul complex de constituire, distribuire și utilizare a
fondurilor b ănești-financiare.
Se disting dou ă mari subsisteme financiare:
– subsistemul financiar public , care reprezint ă ansamblul rela țiilor financiare prin care se
constituie, distribuie ș i utilizeaz ă fondurile b ănești publice, având, în prim plan, ca participan ți
cu rol determinant, autorit ățile publice care administreaz ă în interes public aceste fonduri
– subsistemul financiar privat , considerat ca ansamblu de rela ții financiare prin care se
constituie, distribuie ș i utilizeaz ă fondurile financiare private, având în prim plan, ca participan ți,
entitățile și persoanele private ce administreaz ă în interes privat fondurile respective
Diferenț ierile între cele dou ă mari subsisteme ale sistemului financiar au în vedere atât
forma de proprietate în care se administreaz ă patrimoniile respective (public ă sau privat ă), cât și
tipul de interese (obiective) ce se satisfac prin aceste rela ții financiare. Astfel, pentru rela țiile
financiare din subsistemul financiar pub lic apar caracteristice proprietatea comun ă, publică și
caracterul public al intereselor satisf ăcute, în timp ce rela țiilor financiare din subsistemul
financiar privat le sunt caracteristice proprietatea privat ă și natura privat ă a intereselor ce se
satisfac.
Prin prisma componentelor principale pe care le înglobeaz ă, subsistemul financiar
public se structureaz ă pe următoarele subsisteme principale:
– bugetul de stat
– bugetele locale
– asigurările sociale de stat
– creditul (cu participarea unor entit ăți publice)
– asigurările de bunuri, persoane și răspundere civil ă (prin societ ăți cu capital de stat)
– finanțele întreprinderilor și altor entit ăți publice
Primele dou ă subsisteme (bugetul de stat, bugetele locale) reprezintă relațiile de
redistribuire a produsului intern brut pr ivind constituirea fondurilor bugetare, precum si
distribuirea și utilizarea acestor fonduri pentru satisf acerea nevoilor publice, de interes na țional
mai larg, respectiv local. La aceste rela ții financiare particip ă, pe de o parte, autorit ățile publice,
iar pe de alt ă parte persoanele fizice și juridice, în ipostaza de contribuabili la constituirea
fondurilor și/sau de beneficiari ai bunurilor și serviciilor publice finan țate pe seama acestor
resurse.
Asigurările sociale exprimă relațiile prin care se constituie, distribuie și utilizeaz ă, în
principiu, fondurile destinate protec ției celor ce î și pierd capacitatea de munc ă. Participan ții la
aceste rela ții sunt autorit ățile publice ce administreaz ă fondurile de asigur ări sociale de stat și
persoanele fizice și juridice aflate în ipostaza de cont ribuabili la constituirea acestor fonduri,
respectiv numai persoanele fizice ca beneficiari ai sumelor utilizate din aceste fonduri. Procesul
de colectare a resurselor financiare destinate ac țiunilor de asigură ri sociale de stat și de

33repartizare a acestora pe destina ții își găsește reflectarea în bugetul asigur ărilor sociale de stat,
dar și în bugetul asigur ărilor de s ănătate, în bugetul fondurilor pentru ajutorul de șomaj, în
bugetul fondului pentru plata pensiei suplimentare etc. Rela ții financiare specifice asigur ărilor
sociale pot lua na ștere și în cadrul subsistemului financiar privat, prin implicarea unor autorit ăți
private care constituie, administreaz ă și utilizeaz ă fonduri private de asigur ări sociale (de
exemplu, fonduri private de pensii); în ipostaza de contribuabili la formarea fondurilor și
beneficiari ai resurselor de la aceste fonduri se reg ăsesc tot persoanele fizice și juridice, respectiv
numai persoanele fizice.
Tot ca o component ă a subsistemului financiar public, poate fi considerat ă și cea a
bugetelor fondurilor speciale . Deși prin con ținutul economic acestea se integreaz ă în bugetul
public consolidat, ele se particularizeaz ă ca relaț ii financiare de constituire, distribuire și utilizare
a fiecărui fond special, cu reflectare într-un buget distinct. Participan ții la relațiile financiare
respective se diferen țiază, de la un fond la altul, în raport cu scopul distinct urm ărit în
administrarea acelui fond ( de exemplu, se pot constitui fonduri speciale pentru risc și accident,
modernizarea punctelor de control și trecere a frontierei, pentru modernizarea drumurilor publice
etc.) Tot ca o particularitate a acestor rela ții financiare apare modul specific de reprezentare a
caracterului public, la administrarea fiec ărui fond participând o anumită instituție publică (de
exemplu, un minister care administreaz ă distinct un anumit fond special).
Considerată ca o componentă deosebit ă a subsistemului financiar public, creditul
exprimă relațiile financiare caracteristice constituirii și utilizării unor fonduri de creditare,
diferențiindu-se de subsistemele financiare prezentate anterior prin faptul c ă au la baz ă principiul
rambursabilit ății și plății de dobânzi ca pre ț al folosirii resurselor împrumutate. Aceast ă
component ă exprimă, așadar, rela ții financiare de redistribuire temporar ă a disponibilit ăților
bănești pentru satisfacerea necesit ăților suplimentare de resurse financiare publice.
Participan ți la relațiile de credit sunt, pe de o parte, persoanele fizice și juridice și , pe de
altă parte, autorit ățile publice, în ipostaza de creditori sau de debitori, dup ă cum cedeaz ă
disponibilit ățile bănești proprii sau primesc și utilizeaz ă resurse b ănești. Sunt tipice acestuia
relațiile de credit public, dar se includ aici și acele rela ții la care particip ă diferitele institu ții
financiar-bancare cu capital de stat în raporturi cu alte persoane fizice și juridice, reprezentând o
formă distinctă a creditului denumit ă generic credit bancar.
La rândul lor, asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă, se consider ă ca
subsistem financiar, particularizat prin specificul rela țiilor de constituire, distribuire și utilizare a
unui fond specific numit de asigurare. La aceste rela ții financiare particip ă instituțiile de
asigurări cu capital de stat specializate în astfel de activit ăți, pe de o parte, ș i persoanele fizice și
juridice ca asigura ți, pe de altă parte. Derularea acestor rela ții financiare este legat ă direct de
manifestarea unor evenimente cu impact negativ în via ța economic ă și socială (generatoare de
pierderi) denumite generic riscuri.
Un alt subsistem financiar public este reprezentat de finanțele întreprinderilor și altor
entități economico-sociale, publice. Un asemenea subsistem exprim ă relațiile financiare prin care
se constituie, distribuie și utilizeaz ă capitalurile, respectiv fondurile b ănești administrate de
aceste entit ăți. Participan ții la aceste rela ții sunt, principial, întreprinderile sau entit ățile
economice și sociale publice, pe de o parte, și diversele persoane fizice sau juridice care concur ă
la constituirea, distribuirea și utilizarea resurselor b ănești necesare lor, pe de altă parte.
Subsistemul financiar privat înglobeaz ă relațiile financiare de constituire, distribuire și
utilizare a fondurilor b ănești în cadrul propriet ății private. Ca sistemul financiar privat, acesta se
structureaz ă pe următoarele subsisteme:
– finanțele întreprinderilor și altor entit ăți sau firmelor private;
– creditul bancar (privat)
– asigurările sociale private și asigură rile de bunuri, persoane și răspundere civilă
(private)
– finanțele gospod ăriilor (menajelor)

Finanțele private ale firmelor reflectă relațiile economice în form ă bănească prin care se
mobilizeaz ă, repartizeaz ă și utilizeaz ă resursele b ănești necesare activit ății de produc ție,
investiț ii precum și pentru satisfacerea altor cerin țe la nivel entit ăților respective. Sfera de
cuprindere a acestor rela ții este foarte larg ă, antrenând o multitudine de participan ți în baza
proprietăț ii private asupra bunurilor și sumelor de bani ce fac obiectul rela țiilor financiare
respective. Între acest subsistem si cel al întreprinderilor cu capital de stat exist ă asemănări și
deosebiri ce decurg din specificul activit ăților pe care le desf ășoară entităț ile respective.
Ca o component ă distinctă a subsistemului financiar privat, creditul bancar înglobeaz ă
toate rela țiile bănești vizând mobilizarea de resurse b ănești si redistribuirea acestora pe
principiul rambursabilit ății si al pl ății de dobând ă pentru sumele împrumutate. Participan ții la
aceste rela ții sunt diferitele persoane fizice și juridice aflate fie în ipostaza de creditor, fie în cea
de debitor, ș i instituțiile financiar-bancare private, ca intermediari financiari.
Asigurările sociale private pot apare ca o component ă distinctă a subsistemului financiar
privat în m ăsura în care diferite persoane fizice și juridice particip ă la constituirea, distribuirea și
utilizarea unor fonduri de asigur ări sociale, administrate de institu ții cu capital privat.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă cuprind rela țiile financiare specifice
constituirii, distribuirii și utilizării fondurilor de asigurare, la care particip ă însă societăț ile de
asigurări cu capital privat, ca asigură tori, și diferite persoane fizice și juridice, ca asigura ți.
Finanțele gospod ăriilor (menajelor) înglobeaz ă relațiile financiare la care particip ă
entități instituționale (familii, celibatari, diferite comunit ăți consumatoare etc.) care realizeaz ă
venituri și le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile și serviciile necesare
consumului, inclusiv economisirea și plasamentele de resurse b ănești.
Este de men ționat, de asemenea, existen ța unor zone de interferen ță între diferitele
subsisteme, inclusiv între sistemul financiar public și cel privat. De altfel, caracterul de sistem
financiar unitar presupune și manifestarea unor interrela ții între subsistemele componente,
respectiv întrep ătrunderea lor. În acest sens, finan țele întreprinderilor sunt importante
“furnizoare” de resurse financiare publice sub form ă de impozite și taxe, bugetului de stat și
bugetelor locale, de contribu ții pentru asigură rile sociale și de sănătate, de taxe ș i alte vărsăminte
la fondurile speciale, de prime de asigurare c ătre societăț i de asigură ri și reasigură ri, de
disponibilit ăți bănești către bănci comerciale, de dividende pentru ac ționari și gospodării, de
dobânzi c ătre creditori etc. În sens invers, întreprinderile și gospodăriile sau persoanele fizice
beneficiaz ă de subven ții de la bugetul de stat și bugetele locale, de sume pentru diferite ac țiuni
din bugetul asigură rilor sociale, de desp ăgubiri sau sume asigurate de la societ ățile de asigur ări
și reasigură ri, de credite de la b ănci sau de la stat etc.

3.3.2. Sistemul fondurilor financiare
Sistemul fondurilor financiare reprezint ă o altă formă de manifestare a sistemului
financiar în sine. Privit în mod distinct, acesta se define ște ca totalitatea fondurilor b ănești
constituite, distribuite și utilizate în economie și societate, între care se manifest ă anumite
conexiuni specifice.
Structura sistemului de fonduri financiare st ă la baza derulă rii fluxurilor b ănești-
financiare în orice economie, dar, la rândul s ău, ea decurge din concep ția asupra mecanismului
financiar-monetar, având la baz ă o anumit ă politică financiar-monetar ă.
O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizat ă prin gruparea acestora
după mai multe criterii:
1. după nivelul organizatoric la care se constituie ș i administreaz ă fondurile
– fonduri de nivel central (macroeconomice, centralizate), care se constituie și se
administreaz ă de că tre autorităț ile sau institu țiile centrale, presupunând, în principiu, realizarea
unor obiective de interes macroeconomic sau social. Dintre acestea, cel mai reprezentativ este
fondul bugetului de stat, al ături de fondul de creditare, fondul de asigurare.

35- fonduri de nivel mediu-economic , care sunt constituite și administrate de structuri
funcționale existente la nivelul mediu de organizare (ministerele și unitățile administrativ-
teritoriale coordonatoare de tipul jude țelor)
– fonduri de nivel microeconomic (descentralizate) , care se constituie și administreaz ă de
către întreprinderi, institu ții și entități economice și sociale operative, având drept scop
satisfacerea nevoilor de func ționare și dezvoltare a acestora.

2. după destinația dată resurselor din fondurile financiare:
– fonduri de înlocuire și dezvoltare , printre care se reg ăsesc fondurile proprii ale
întreprinderilor destinate activit ății de produc ție, de comer ț, investiții, precum și fondurile
împrumutate pentru activit ățile curente sau de investi ții, părți din fondurile bugetare destinate
creării sau dezvoltă rii bazei materiale a întreprinderilor sau institu țiilor publice, fondurile
speciale extrabugetare folosite pentru lucr ări cu caracter de investi ții etc.
– fonduri de consum , din care fac parte: fondurile bugetare și extrabugetare pentru
consumul curent, fondurile de asigur ări sociale, anumite p ărți din fondurile proprii ale
întreprinderilor destinate ac țiunilor cu caracter social sau stimul ării materiale a salaria ților,
precum și partea din resursele b ănești ale popula ției destinat ă consumului curent.
– fonduri de asigurare , care sunt destinate, în principal, asigur ărilor sociale , asigur ărilor
de bunuri, persoane și răspundere civilă , fie pentru consumul curent, fie pentru activit ăți de
investiț ii
– fonduri de rezerv ă, care se constituie la dispozi ția anumitor entităț i economice și sociale
și sunt destinate finan țării unor nevoi imprevizibile

3. după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare:
– fonduri financiare publice, care corespund sistemului financiar public considerat prin
prisma rela țiilor, incluzând toate fondurile bugetar, dar și fonduri ale institu țiilor publice
– fonduri financiare private , care corespund sistemului financiar privat considerat prin
prisma rela țiilor, concretizate în capitaluri și fonduri b ănești proprii entit ăților private, inclusiv
ale popula ției
În cadrul primei grupe, un loc central revine fondurilor constituite la dispozi ția
autorităț ilor publice, , care se pot clasifica, în func ție de ipostaza în care se g ăsește statul, ș i
anume:
– autoritate public ă. În raport cu aceast ă ipostază a statului se disting mai multe fonduri,
cum ar fi cele pentru ap ărare națională, ordine intern ă, educație, cercetare ș tiințifică etc.
– agent economic În acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri de
investiț ii în sectorul economic sau ca fonduri ale în treprinderilor cu capital de stat, fonduri
speciale etc.
– asigurător În raport cu aceast ă ipostază a statului se disting, în principal, fonduri de
asigurare constituite prin institu ții publice specializate în asigur ări.
– bancher În acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri de creditare
administrate prin institu ții financiar-bancare cu capital de stat, ca b ănci comerciale, case de
economii.

4. după caracterul definitiv sau temporar al constituirii și utilizării resurselor financiare:
– fonduri constituite din prelev ări cu caracter definitiv și obligatoriu (fonduri bugetare
publice, fonduri ale asigură rilor sociale de stat)
– fonduri financiare constituite cu titlu rambursabil (toate fondurile de creditare, unele
fonduri din asigur ări)

3.3.3. Sistemul financiar ca ansamblu al instituț iilor financiar-bancare

La soluționarea problemelor financiare particip ă o multitudine de organe, care fac parte
din sistemul democra ției reprezentative, din autoritatea administrativ ă sau constituie organe
specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi și instituții, după
caz. Din categoria organelor democra ției reprezentative fac parte organele puterii centrale și
locale de stat. Parlamentul și consiliile jude țene, municipiile, orăș enești și comunale, Sub directa
îndrumare a acestor organe func ționează organele administra ției de stat, centrale și locale:
Guvernul, ministerele, alte organe centrale ale administra ției de stat, prefecturile și primăriile.
Din categoria institu țiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finan țelor, bă ncile,
societățile de asigur ări și reasigură ri etc. Compartimente financiare func ționează în ministere și
alte organe centrale ale administra ției de stat, în prefecturi și primării, precum ș i în întreprinderi
și instituții.
Parlamentul , ca unică autoritate legiuitoare a țării, adoptă legi referitoare la problemele
financiare și monetare. Între acestea din urm ă, o importan ță deosebită prezintă: legea privind
finanțele publice; legile privind impozitele și taxele de la persoane fizice și juridice; legea
asigurărilor sociale de stat; legea bancar ă; legea privind datoria public ă; legea asigură rilor de
bunuri, persoane și răspundere civilă ; legea contabilit ății; legea administra ției publice locale;
legea privind finan țele publice locale; legea privind impozitele și taxele locale; legile privind
organizarea și funcționarea Guvernului, a ministerelor, a Curț ii de Conturi și a altor institu ții
publice.
Guvernul asigură realizarea politicii financiare a statului, conform programului de
guvernare acceptat de Parlament; elaboreaz ă anual proiectele bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum și ale conturilor generale
anuale de execu ție ale acestora, le supune spre aprobare Parlamentului, iar dup ă aprobare
răspunde de realizarea prevederilor bugetare. De asemenea, exercit ă conducerea generală a
activității executive în domeniul finan țelor publice, în care scop examineaz ă periodic situa ția
financiară pe economie, execu ția bugetului public na țional și a bugetelor fondurilor speciale și
stabilește măsuri pentru men ținerea sau îmbun ătățirea echilibrului bugetar, dup ă caz. Guvernul
răspunde de recuperarea crean țelor externe ale statului român rezultate din activitatea de comer ț
exterior, de cooperare economic ă internațională și din alte activit ăți derulate în baza unor
acorduri guvernamentale. Guvernul emite hot ărâri pentru organizarea execut ării legilor, precum
și ordonan țe în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condiț iile prevăzute de
aceasta.
Ministerul Finan țelor, în calitate de organ al administra ției publice centrale de
specialitate cu rol de sintez ă, aplică strategia și programul Guvernului în domeniul finan țelor
publice; exercit ă administrarea general ă a finanțelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor
financiare și valutare în concordan ță cu cerin țele economie de pia ță și pentru stimularea
inițiativei agen ților economici.
Ministerul Finan țelor are, în principal, urm ătoarele atribu ții:
– elaboreaz ă proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra
proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;
– stabilește echilibrul bugetar în faza de elabor are a proiectului bugetului de stat și a
rectificării acestuia;
– stabilește metodologii pentru elaborarea proiect ului bugetului de stat, a proiectelor
bugetelor fondurilor și a proiectelor bugetelor locale;
– urmărește execuția operativ ă a bugetului de stat; stabile ște măsurile necesare pentru
încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor în vederea încadr ării în deficitul bugetar aprobat;
– elaboreaz ă clasificaț ia indicatorilor privind finan țele publice;
– elaboreaz ă proiectul bugetului asigur ărilor sociale de stat, al legii bugetului asigur ărilor
sociale de stat anuale, precum și proiectul legii de rectificare a acestuia;
– stabilește măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar;
– administrează contul general al trezoreriei statului, deschis la Banca Na țională a
României, stabile ște sistemul de organizare și funcționare a trezoreriei statului în vederea

37asigurării efectu ării operațiunilor de încas ări și plăți pentru sectorul public; elaboreaz ă și
administreaz ă bugetul de venituri ș i cheltuieli al trezoreriei statului;
– colaboreaz ă cu Banca Na țională a României la elaborarea balan ței de plăți externe, a
balanței creanțelor și angajamentelor externe, a reglement ărilor din domeniul monetar și valutar
și informeaz ă semestrial Guvernul asupra modului de realizare a acestora, cu propuneri de solu ții
în acoperirea deficitului sau utiliz ării excedentului din contul curent al balan ței de plăți externe;
– contracteaz ă și garanteaz ă împrumuturi de stat de pe pie țele financiare intern ă și
externă;
– asigură punerea în circula ție, prin Banca Na țională a României, a bonurilor de tezaur
sau a altor instrumente specifice;
– elaboreaz ă lucră rile privind contul general de execu ție, a bugetului de stat și, respectiv,
a bugetului asigură rilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execu ție a bugetelor
fondurilor speciale și proiectele de legi referitoare la aceste conturi de execu ție, pe care le
prezintă spre însu șire Guvernului, în vederea transmiterii spre aprobare Parlamentului;
– elaboreaz ă sau avizează , după caz, proiecte de acte normative pentru aprobarea
normelor și normativelor de cheltuieli și acordarea unor drepturi salaria ților din institu țiile
publice;
– elaboreaz ă proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe și indirecte
și urmărește perfecționarea așezării acestora;
– negociaz ă, pregătește parafarea, semnarea și ratificarea conven țiilor pentru evitarea
dublei impuneri;
– elaboreaz ă proiecte de acte normative în domeniul eviden ței contabile, financiare și de
gestiune și urmărește perfecționarea sistemului de eviden ță contabilă ;
– analizeaz ă, fundamenteaz ă, propune cadrul legislativ și stabilește măsuri privind
împrumuturile necesare acoperirii deficitului bugetar și refinanțării acestuia sau pentru ac țiuni și
lucră ri de interes public; administreaz ă mijloacele financiare împrumutate, urm ărește
rambursarea acestora și achitarea dobânzilor aferente;
– elaboreaz ă proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor bugetare,
procedurile de control fiscal, licita țiile de achizi ții publice, combaterea și sancționarea evaziunii
fiscale, atribuirea codului fiscal și la relațiile dintre contribuabili și administra ția fiscală;
– exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utiliz ării creditelor bugetare de
către institu țiile publice; controleaz ă activitatea financiar ă a agenților economici, urm ărind
stabilirea corect ă și îndeplinirea integral ă și la termen a obliga țiilor financiare și fiscale față de
stat;
– exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ și inopinat în leg ătură cu
aplicarea și cu respectarea legisla ției fiscale și vamale;
– acționează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale și a corupției;
– înfăptuiește politica vamală ;
– asigură administrarea monopolului de stat;
– analizeaz ă documenta țiile tehnico-economice și emite acordul pentru realizarea
obiectivelor noi de investi ții finanțate parț ial sau integral de la bugetul de stat, de la bugetele
locale, de la bugetele fondurilor speciale și din credite externe;
– avizează programe de investi ții publice anuale și multianuale, elaborate de ordonatorii
principali de credite;
– propune cadrul legislativ și elaboreaz ă cadrul metodologic privind activitatea de
asigurare și exercit ă supravegherea aplic ării dispozi țiilor legale în acest domeniu;
– exercit ă calitatea de reprezentant al României la organismele interna ționale cu caracter
financiar;
– coordoneaz ă, negociaz ă și încheie acorduri interna ționale, în numele statului, în
domeniul rela țiilor financiare și valutare;

– analizeaz ă periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii
macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbun ătățire;
– propune strategii de dezvoltare pe termen lung și soluții de reform ă în domeniul
finanțelor;
– reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața organelor de justi ție, precum
și în alte situaț ii;
– îndepline ște orice alte atribu ții stabilite prin acte normative pentru domeniul s ău de
activitate.
În exercitarea atribu țiilor sale, Ministerul Finan țelor colaboreaz ă cu celelalte ministere și
organe de specialitate din subor dinea Guvernului, cu autorit ățile publice locale și cu alte
organisme.
Curtea de Conturi constituie organul suprem de control financiar și de jurisdic ție în
domeniul financiar și funcționează pe lâng ă Parlamentul țării. În unităț ile administrativ-
teritoriale, funcț iile Curț ii se exercit ă prin camerele de conturi jude țene. Aceast ă instituție își
exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuin țare a
resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și asupra modului de gestionare
a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale. Prin activitatea
de control pe care o desf ășoară, Curtea de Conturi urm ărește respectarea legilor și aplicarea
principiilor de economicitate, eficacitate și eficiență în gestionarea mijloacelor materiale și
bănești.
Fac obiectul controlului exercitat de Curtea de Conturi:
a) formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigur ărilor sociale de
stat și ale bugetelor unit ăților administrativ-teritoriale, precum și mișcarea fondurilor între aceste
bugete;
b) constituirea, utilizarea ș i gestionarea fondurilor speciale și a fondurilor de tezaur;
c) formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale pentru
credite interne și externe;
d) utilizarea aloca țiilor bugetare pentru investi ții, a subven țiilor și transferurilor și a altor
forme de sprijin financiar din partea statului sau a unit ăților administrativ-teritoriale;
e) constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice de c ătre institu țiile publice
autonome cu caracter comercial și financiar și de către organismele autonome de asigură ri
sociale;
f) situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și
al unităț ilor administrativ-teritoriale de c ătre institu țiile publice, regiile autonome, societ ățile
comerciale sau de c ătre alte persoane juridice în baza unui contract de concesiune sau închiriere.
Curtea de Conturi exercit ă controlul ulterior asupra conturilor anuale de execu ție a
bugetelor, a fondurilor de tezaur și a contului anual al datoriei publice a statului și a situației
garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe primite de c ătre alte persoane
juridice.
În urma verific ării conturilor, Curtea de Conturi este competent ă să hotărască asupra
descă rcării de gestiune. În cazul descoperirii de nereguli, acestea sunt aduse la cuno ștința
Colegiului jurisdic țional care judec ă și hotă răște cu privire la plata desp ăgubirilor civile pentru
pagube cauzate și plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori,
gestionari, contabili și alte persoane.
Banca Na țională a României constituie banca central ă a statului român. Pentru atingerea
obiectivului să u fundamental – asigurarea stabilit ății monedei na ționale – B.N.R. elaborează ,
aplică și răspunde de politicile monetar ă, valutară, de credit și de plăț i, precum ș i de autorizarea
și supravegherea pruden țială bancară , în cadrul politicii generale a statului, urm ărind
funcționarea normal ă a sistemului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar
specific economie de piață .
Banca Na țională , în calitate de unic ă instituție autorizată să emită însemne monetare,
emite și pune în circula ție bancnote și monede metalice, ca mijloace legale de plat ă pe teritoriul

39României. În atribuț iile B.N.R. intr ă, de asemenea, efectuarea de opera țiuni de pia ță monetară ,
operațiuni cu băncile, opera țiuni de supraveghere bancare, opera țiuni pe contul statului, precum
și operațiuni cu aur ș i active externe.
În cadrul opera țiunilor sale cu b ăncile, B.N.R. le poate acorda credite, pe timp limitat,
garantate cu titluri de stat, cu cambii și bilete la ordin și cu alte hârtii de valoare, le deschide
conturi curente, le poate asigura servicii de compensare, depozitare și de plată .
Pe linia opera țiunilor pe contul statului, B.N.R. deschide un cont curent Trezoreriei
statului, îi ț ine eviden ța operațiunilor, îi prime ște încasările și îi efectueaz ă plățile; Banca
Națională poate efectua, de asemenea, opera țiuni cu titluri de stat. În cursul exerci țiului financiar
anual, B.N.R. poate acorda împrumuturi purt ătoare de dobând ă, pe termen limitat, pentru
acoperirea decalajului temporar dintre încas ările și plățile din contul curent general al Trezoreriei
statului.
Banca Na țională stabilește și menține rezerve interna ționale, alcă tuite din aur, active
externe, cambii, cecuri, bilete la ordin, opera țiuni și alte valori mobiliare, efecte publice ș.a.;
împreună cu Ministerul Finan țelor urmărește menținerea rezervelor interna ționale la un nivel pe
care îl apreciaz ă ca fiind adecvat tranzacț iilor externe ale statului.
B.N.R. poate participa, în numele statului, la tratative și negocieri externe în probleme
financiare, monetare, valutare, de credit și de plăț i, precum și în domeniul autoriz ării și
supravegherii bancare.
Alături de Banca Na țională , activitate bancară în ț ara noastră desfășoară băncile,
persoane juridice române, constituite ca societ ăți comerciale, precum și sucursalele din România
ale băncilor persoane juridice str ăine. Aceste b ănci pot desf ășura, în limita autoriza ției acordate,
următoarele activit ăți: a) acceptare de depozite; b) contractarea de credite, opera țiunile de
factoring și scontarea efectelor de comer ț; c) emiterea și gestionarea efectelor de plat ă și de
credit; d) pl ăți și decontă ri; e) leasing financiar; f) transferuri de fonduri; g) emiterea de garan ții
și asumarea de angajamente; h) tranzac ții în cont propriu sau în contul clien ților cu instrumente
monetare negociabile, valută , metale preț ioase, valori mobiliare ș.a.; I) intermedierea în
plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta; j) administrarea de
portofolii ale clien ților etc.
În activitatea pe care o desf ășoară, băncile sunt obligate s ă respecte cerin țele prevăzute
de Legea bancar ă și de reglement ările și ordinele emise de B.N.R., cerin țele de capital, precum și
cerințele pruden țiale.
Odată cu reconstituirea, prin Legea 52/1994, a pie ței valorilor mobiliare, a fost statuat ă și
înființarea, în plan institu țional, a unor organisme cum sunt Comisia Naț ională a Valorilor
Mobiliare, Societăț ile de Valori Mobiliare și Bursa de Valori.
Comisia Na țională a Valorilor Mobiliare (CNVM) are, printre principalele atribu ții:
favorizarea bunei func ționări a respectivei pie țe; protejarea investitorilor contra unor practici
neloiale, abuzive și frauduloase; stabilirea cadrului activit ății intermediarilor și agenților pentru
valori mobiliare. CNVM este format ă din 5 membri, numi ți de către Parlament. Ea adopt ă norme
cu privire la: organizarea și funcționarea burselor de valori și a altor pie țe de valori mobiliare;
autorizarea și funcționarea organismelor colective de investi ții și plasament în valori mobiliare;
autorizarea și exercitarea intermedierii de valori mobiliare; promovarea și derularea ofertelor
publice de valori mobiliare; aprobarea și modificarea regulamentelor de opera țiuni bursiere, etc.
Societățile de Valori Mobiliare (SVM) particip ă la oferta public ă privind vânzarea,
cumpărarea și schimbul de valori mobiliare în calitate de intermediari autorizaț i, în forma
juridică de societăț i pe acțiuni, având exclusiv acest obiect de activitate. Autorizarea func ționării
lor este dat ă de CNVM, cu îndeplinirea unor condiț ii, vizând un nivel minim al capitalului
subscris și vărsat, structura activelor lor și încadrarea în coeficien ții de risc stabili ți de CNVM
privind activele. În conformitate cu reglement ările legale, SVM urmează proceduri uniforme
privind înregistrarea tranzac țiilor, mecanismele de control intern, sistemele de organizare

administrativ ă și contabil ă, stabilite de asemenea de CNVM. Societ ățile de valori mobiliare pot
înființa, sub supravegherea CNVM, asocia ții profesionale.
Bursa de Valori este o institu ție cu personalitate juridic ă, asigurând publicului, prin
activitatea intermediarilor autoriza ți, sisteme, mecanisme și proceduri adecvate pentru efectuarea
tranzacțiilor cu valori mobiliare, constituind pia ța oficială și organizat ă pentru negocierea
valorilor mobiliare admise la cot ă. Funcțiile Bursei de Valori sunt: concentrarea cererii și ofertei
de valori mobiliare pe o anumit ă piață la un moment dat; efectuarea tranzac țiilor cu valori
mobiliare conform ordinelor clien ților și reglement ărilor pieței; urmărirea sistematic ă a cursului
valorilor mobiliare înregistrate la cota bursei. În cadrul Bursei de Valori Bucure ști s-a instituit
Asociația Bursei de Valori – ai că rei membri sunt SVM autorizate – și care reprezintă organul
suprem de decizie privind activitatea Bursei. Conducerea Bursei de Valori este exercitat ă de
Comitetul Bursei de Valori care are printre atribu ții adoptarea regulamentului privind
organizarea și funcționarea bursei și a celui referitor la opera țiunile de burs ă precum și stabilirea
comisioanelor și tarifelor practicate în burs ă. Administrarea Bursei de Valori este încredin țată
unui Director General, iar supravegherea și controlul activit ății se exercit ă de că tre Comisarul
General.
Societățile de asigurări și reasigurări. În țara noastră , activitatea de asigurare se
desfășoară prin societăț i de asigurare, societ ăți de asigurare și reasigurare și prin societ ăți de
reasigurări, care preiau de la asiguraț i, în schimbul unor prime, riscuri referitoare la bunuri,
persoane sau r ăspundere civil ă legală.
Societăț ile comerciale din domeniul asigură rilor pot practica una sau mai multe categorii
de asigurări /reasigur ări, potrivit obiectului lor de activitate stabilit prin contractul de societate și
prin statut. Conform legisla ției în vigoare, formele de asigurare ce pot fi practicate în tara noastr ă
se grupează în asigur ări de viață și asigură ri generale, acestea cuprinzând un num ăr de 23 de
clase de asigur ări distincte.
În majoritatea covârș itoare a cazurilor, asigur ările au caracter facultativ și se realizeaz ă
pe baze contractuale. Face excep ție asigurarea de r ăspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente, care, potrivit legii, are caracter obligatoriu.
Ministerele și celelalte organe ale administra ției centrale de stat îndeplinesc, prin
compartimente specializate, o serie de sarc ini în domeniul financiar, astfel: elaboreaz ă bugetele
de venituri ș i cheltuieli și urmăresc realizarea acestora; repartizarea creditelor bugetare organelor
ierarhic inferioare; exercit ă controlul financiar intern asupra activit ății unităților subordonate și
iau sau propun, dup ă caz, măsuri pentru înlă turarea deficien țelor constatate, asigurarea
integrității patrimoniului, respectarea disciplinei financiare.
Administra ția public ă locală funcționează în unitățile administrativ – teritoriale –
comune, oraș e și județe – pe principiile autonomiei locale, descentraliz ării serviciilor publice,
eligibilității autorităților administra ției publice locale, ale legalit ății și consultării cetăț enilor în
problemele locale de interes deosebit. La nivelul comunelor și al orașelor ființează consilii
locale, care au calitatea de autorit ăți deliberative, și primarii, ca autorit ăți executive. La nivelul
județelor și al capitalei exist ă consilii jude țene, respectiv consiliul general al municipiului
București.
Consiliile locale au atribuții în problemele de interes locale, inclusiv în cele referitoare la
finanțele publice locale și la activit ățile economice, sociale și de altă natură de interes local.
Astfel, consiliul local:
– aprobă bugetul local, formarea, administrarea și executarea acestuia; aprob ă virările de
credite și modul de utilizare a rezervelor bugetare; aprob ă împrumuturile și contul de încheiere a
exerciț iului bugetar;
– stabilește impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, pe termen limita, în condi țiile
legii;
– administreaz ă domeniul public și privat al comunei ori al ora șului și exercită drepturile
prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-a înfiin țat;

41- înființează instituții și agenți economici de interes local, hotă răște asupra concesion ării
sau închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum și asupra particip ării, cu
capital sau cu bunuri, la societ ăți comerciale pentru realizarea de lucră ri și servicii de interes
public local, în condi țiile legii.
Primarul îndepline ște o serie de atribu ții principale, între care unele țin de domeniul
finanțelor publice locale, astfel:
– întocme ște proiectul bugetului local și contul de închiriere a exerci țiului bugetar și le
supune aprob ării consiliului;
– exercită funcț ia de ordonator principal de credite;
– verifică încasarea și cheltuirea sumelor din bugetul local și comunic ă consiliului cele
constatate;
– supravegheaz ă inventarierea și administrarea bunurilor care apar țin comunei sau
orașului.
Consiliul jude țean reprezint ă autoritatea administra ției publice jude țene pentru
coordonarea activit ății consiliilor comunale și orășenești, în vederea realiz ării serviciilor publice
de interes județ ean. În aceast ă calitate îndepline ște o serie de atribu ții importante, inclusiv în
domeniul finan țelor publice locale. Astfel, consiliul jude țean:
– adoptă programe și prognoze de dezvoltare economico-social ă a județ ului și urmărește
realizarea acestora;
– adoptă bugetul propriu al jude țului și contul de închiriere a exerciț iului bugetar;
– stabilește impozite și taxe jude țene, precum și taxe speciale pe timp limitat, în condi țiile
legii.
Președintele consiliului jude țean exercită funcția de ordonator principal de credite,
întocmește proiectul bugetului propriu al jude țului și contul de încheiere a exerci țiului bugetar și
le supune spre aprobare consiliului.
Este de precizat c ă în relațiile dintre administra ția publică locală și cea jude țeană nu
există raporturi de subordonare.
Prefectul , în calitate de reprezentant al Guver nului pe plan local, poate ataca, în fa ța
instanței de contencios administrativ, actele autorit ăților administra ției publice locale, în cazul în
care consideră că acestea sunt ilegale.
Regiile autonome, societăț ile comerciale cu capital de stat și instituțiile publice prin
compartimente specializate întocmesc bugete de venituri și cheltuieli, urm ăresc realizarea
bugetelor aprobate de organele competente, îndeplinirea obliga țiilor față de stat, utilizarea
potrivit destina ției și în mod eficient a resurselor financiare primite din partea statului, p ăstrarea
integrității patrimoniului social, respectarea disciplinei financiare.

3.3.4 Sisteme de finan țare a economiei
Considerat la scar ă națională , sistemul financiar apare și ca un sistem de finan țare a
economiei care se distinge, dar se și integreaz ă în funcționarea mecanismului financiar-monetar
(global), eviden țiindu-se în prim plan prin organizarea și reglarea de ansamblu a fluxurilor
bănești în economiile na ționale.
Având o larg ă arie de manifestare, finan țarea economiei se realizeaz ă prin mecanismele
de procurare-alocare a resurselor b ănești, inclusiv de constituire-distribuire (cheltuire) a
fondurilor financiare la nivel de întreprinderi (firme), distingându-se ca fiind tipice: mecanismul
finanțării pe piețele de capital; mecanismul finan țării prin îndatorare și mecanismul finan țării din
resurse proprii (autofinan țării). Admi țând, însă , că autofinan țarea este aplicabil ă numai în
măsura în care firma respectiv ă funcționează și acumuleaz ă resurse (fonduri) b ănești ce se
folosesc pentru dezvoltarea propriei activit ăți, este de admis c ă primele dou ă variante r ămân ca
principale alternative pentru finan țarea investiț iilor inițiale (la înfiin țare), ca și a extinderilor de
proporții mai mari ale activit ăților întreprinse, inclusiv a celor de exploatare.

Deși, în principiu, cele dou ă mecanisme principale de finan țare (pe pie țele de capital,
respectiv prin îndatorare) pot func ționa concomitent în economiile de piață evoluate, în diferite
țări sau perioade de timp, aria de aplicare a fiec ăruia difer ă sensibil. Or, în raport cu rolul
predominant ce revine unuia dintre cele dou ă mecanisme aplicate în economia unei țări, în
procurarea-alocarea resurselor (fondurilor) b ănești de către operatorii economici, se pot distinge
„economii ale pie țelor de capital”, de „economiile de îndatorare”. Sub acest aspect, al
preponderen ței în aplicare, au existat alternan țe, în timp și spațiu, iar în unele țări membre ale
Uniunii Europene, în ultimele dou ă decenii, s-a conturat tendin țe contrarii evolu ției anterioare,
de restrângere a finanță rii prin îndatorare și de extindere a finan țării pe pieț ele de capital.
Funcționarea mecanismelor de finan țare a economiei eviden țiază, în prim plan, fluxurile
de procurare a resurselor b ănești de către operatorii economici desf ășurate, fie pe pie țele de
capital, fie pe cele monetare. Primele func ționează în condițiile emisiunii și vânzării-cumpărării
de că tre firme a titlurilor de valoare (ac țiuni, obligaț iuni etc.) într-un cadru organizat, de tipul
burselor de valori. Într-un asemenea cadru se deruleaz ă tranzacțiile bursiere care antreneaz ă,
inițial, fluxuri b ănești între de ținătorii de disponibilit ăți și firmele emitente de titluri, primii
devenind investitori prin achiziț ionarea acestora și dobândind anumite drepturi (de coproprietate
asupra activelor firmei respective, de ob ținere a dividendelor etc.). Ulterior, resursele b ănești
procurate astfel sunt alocate și cheltuite de c ătre firme potrivit nevoilor acestora, ceea ce
generează alte fluxuri financiare specifice activit ăților derulate, finalizându-se finan țarea
economiei.
Apariția piețelor de capital și conturarea mecanismelor de finan țare prin opera țiunile de
tip bursier se leag ă organic cu dezvoltarea societ ăților pe ac țiuni, iar amplificarea tranzac țiilor
bursiere a fost stimulat ă și de participarea la astfel de opera țiuni a statelor confruntate cu
dificultăți financiare, care apeleaz ă la emisiunea și vânzarea de titluri de stat pentru procurarea
de resurse b ănești suplimentare destinate finan țării de cheltuieli (inclusiv investi ții) publice. În
același sens, un impuls puternic a fost dat de diversificarea instrumentelor folosite în efectuarea
operațiunilor pe pie țele de capital, inova ția financiară contribuind din plin la cre șterea
funcționalității acestui mecanism de finan țare a economiei, ceea ce s-a concretizat și într-o
accelerare a ritmului de capitalizare bursier ă, în ultimele decenii.
Impactul pozitiv al finan țării economiei prin opera țiuni efectuate pe pie țele de capital se
revelă sub multiple aspecte, între care și prin posibilitatea dren ării directe a fluxurilor b ănești
către activit ățile creatoare de valoare. Aceasta face ca moneda devenit ă pasivă, pentru diferite
intervale de timp, la nivelul unor verigi ale circula ției monetare, s ă fie reintegrat ă în circuitul
economic, ceea ce contribuie și la sporirea func ționalității mecanismului financiar-monetar, ca și
a celui economic, de ansamblu. Faptul c ă, în aceste condi ții, funcționarea mecanismului nu poate
antrena sporirea nejustificată a masei b ănești în economie și, deci, nu genereaz ă efecte
inflaționiste pledeaz ă în același sens.
Este de remarcat, totodat ă, că funcționarea mecanismului de finan țare a economiei,
propriu pieț elor de capital, se află în relație directă și cu tendin țele relativ recente de
dereglementare și dezintermediere, dar și de globalizare care caracterizeaz ă evoluția piețelor
financiare. A șa, de pild ă, dezintermedierea a avut loc tocmai în contextul cre ării de noi
instrumente financiare negociabile, în primul rând, pe pie țele de capital între firmele solicitante
de resurse b ănești și ofertanții de disponibilit ăți interesa ți în efectuarea de plasamente. Ca
urmare, reglarea raporturilor dintre cererea și oferta de fonduri b ănești are loc într-o m ăsură tot
mai mare pe pie țele financiare prin rela ții directe între operatorii economici (firme) cu deficite și
excedente, ceea ce, în opinia noastr ă, trebuie considerată forma tipic ă de manifestare a
„economiei pie țelor de capital”. În acest cadru, o firm ă cu deficit de resurse b ănești emite și
vinde titluri mobiliare c ătre firmele posesoare de resurse disponibile, care doresc s ă facă
plasamente în titlurile respective, opera țiunile implicând transferarea sumei de bani
corespunz ătoare, realizarea primei faze a finan țării (celei dintâi), ca premis ă a efectu ării de
cheltuieli în activitatea economic ă.

43Alături de finan țarea firmelor sau agen ților economici, pe pie țele de capital particip ă la
tranzacții și băncile comerciale, care îș i pot asigura refinan țarea direct pe aceste pie țe, ieșind de
sub tutela b ăncii de emisiune și beneficiind de o rată a dobânzii mai avantajoas ă, rezultată din
confruntarea direct ă a cererii cu oferta de capital de împrumut.
Un aspect caracteristic muta țiilor survenite în finan țarea pe pie țele de capital decurge din
evoluția formelor principale ale titlurilor tranzac ționate, semnalându-se o tendin ță de estompare
a diferen țierii dintre ac țiuni și obligațiuni. Acestea din urm ă au devenit mai atractive prin
emiterea lor, fie sub forma obliga țiilor participative, care dau dreptul de a participa la profit și a
obține dividende, fie a celor convertibile, care permit de ținătorului să le converteasc ă ulterior în
acțiuni, ceea ce este de natur ă să favorizeze fluidizarea fluxurilor b ănești în economie. În acest
context, consideră m a fi semnificativ faptul c ă obligaț iunea este un instrument al rela țiilor de
credit obligatar, iar folosirea sa pe pia ța de capital nu poate schimba natura rela țiilor de credit,
care iau na ștere. Însuș i mecanismul de finan țare reflect ă, în cazul folosirii obliga țiunilor,
specificitatea raporturilor ce se stabilesc între creditor și debitor, fa ță de cele bazate pe
tranzacționarea ac țiunilor, funcț ionând diferit și prin prisma reglă rii fluxurilor b ănești aferente.
Or, o delimitare a proceselor financiare prin prisma instrumentelor folosite poate fi relevant ă
pentru aprecierea mai riguroas ă a fenomenelor implicate în func ționarea celor dou ă mecanisme
principale de finan țare a economiei.
Economia de îndatorare se întemeiaz ă, la rândul să u, pe func ționarea unui mecanism de
finanțare care realizeaz ă reglarea fluxurilor b ănești prin împrumuturi acordate operatorilor
economici cu deficit (care devin debitori), de c ătre deț inătorii de resurse excedentare (care devin
creditori), în condi ții ce presupun, între altele, încrederea dintre participan ții la acest tip de rela ții
de credit.
Pe un plan mai larg, îndatorarea ca fenomen economico-financiar î și are baza obiectiv ă în
procesele de creare, prezervare și vehiculare a valorii în form ă bănească , care antrenează
neconcordan țe între momentele și proporțiile acumul ării de sume de bani, pe de o parte, și cele
ale manifest ării nevoilor de cheltuire a lor, pe de alt ă parte, la nivelul diverselor entit ăți sau
verigi implicate. Interesul celor ce de țin resurse b ănești inactive pentru valorificarea lor și
obținerea unui venit se armonizeaz ă cu al celor care au activit ăți de finan țat aducă toare de profit,
iar cerințele de echilibrare impuse de valorile din economia real ă fac obiectiv necesar ă și utilă
redistribuirea excedentelor pentru acoperirea deficitelor în condi ții determinate.
În literatura de specialitate, „economia de îndatorare” se consider ă a avea la baz ă creditul
bancar și implicit finan țarea indirect ă a agenților economici prin participarea intermediarilor
financiari (bancari și nonbancari). În acest caz, mecanismul de finan țare a economiei apare, în
prim plan, ca un mecanism de creditare bancar ă, iar lichiditatea sistemului bancar devine
condiția indispensabil ă a funcționării acestuia. Caracteristicile sale de func ționare sunt imprimate
de esența și principiile rela țiilor de credit, în care transferul resurselor b ănești are caracter
temporar și privește numai dreptul de folosin ță, în schimbul ob ținerii de c ătre creditor a unui
venit fix (dobânda), pe lâng ă restituirea sumei împrumutate, la termenul convenit, din partea
debitorului.
În bună măsură, finanțarea economiei prin îndatorare presupune redistribuirea temporar ă
a disponibilit ăților bănești acumulate prin economisire sau degajate din circuitul economic, ele
aparț inând diverselor persoane fizice sau juridice, dar fiind preluate și plasate de intermediarii
financiari c ătre agenții economici care înregistreaz ă deficite sau goluri de resurse b ănești, fără a
se majora dimensiunile masei monetare aflate în circula ție. În aceast ă măsură, se poate admite c ă
intermediarii financiari apar doar ca mijlocitori ai transferului excedentelor pentru acoperirea
deficitelor între operatorii economici f ără a provoca crea ția monetar ă suplimentară .
Totuși, funcționarea mecanismului finan țării economiei prin îndatorare include
posibilitatea cre șterii, chiar nejustificate, a masei monetare și pericolul infla ției, prin natura
raporturilor dintre intermediari (b ănci comerciale) și banca de emisiune, având în vedere și
caracterul de bani de credit al monedei fo losite în prezent. Din acest unghi de analiz ă, în

aprecierea impactului produs apare relevant ă și necesară distincț ia între intermediarii financiari
bancari și cei nonbancari. Astfel, în cazul intermed iarilor din a doua categorie, reglarea
fluxurilor b ănești de împrumut limiteaz ă sumele transferate la dimensiunile celor pe care ace știa
reușesc să le mobilizeze, redistribuindu-se doar p ărți din masa monetar ă existentă în economie,
constituite ca excedente preluate de la agen ții care le de țin și plasate celor care au nevoi
(deficite) de acoperit, f ără a se putea implica și creația monetară . Dar, partea covâr șitoare a
finanțării economiei prin îndatorare se realizeaz ă prin intermediul sistemului bancar, respectiv
prin mecanismul credită rii bancare, ce presupune, de regul ă, și participarea b ăncii de emisiune.
În aceste condi ții, pe lâng ă redistribuirea de excedente monetare existente, în acordarea de
credite către agenții economici este implicat ă și creația monetară , având în vedere c ă băncile
comerciale pot ob ține la rândul lor credite de refinan țare de la banca de emisiune, iar
mecanismul emisiunii este interconectat cu cel al opera țiunilor de creditare a economiei.
Corelarea dimensiunilor ofertei de mas ă monetară cu cele ale cererii de moned ă, justificată de
evoluția economiei reale, depinde în mare m ăsură de funcționalitatea mecanismului finan țării
prin îndatorare și implicit a celui financiar-monetar (global), justificând ca absolut necesar ă
preocuparea b ăncilor, în primul rând a b ăncii centrale, pentru prevenirea supracredit ării sau
subcreditării economiei.

3.4. Pârghiile financiare și rolul lor în func ționarea mecanismului financiar
Pârghia financiară , ca noțiune ce provine din fizic ă, cu semnifica ția unei for țe care dă un
impuls unui anumit proces sau fenomen, este adaptat ă la domeniul economic, semnificând în
acest cadru utilizarea categoriilor financiare ca instrumente de influen țare a activit ăților
economice și financiare într-un anumit sens și pentru realizarea anumitor obiective.
Suportul obiectiv al folosirii unei asemenea categorii de instrumente îl constituie baza
obiectivă a finan țelor ca procese și relații economice și financiare ce se manifest ă în
interdependen ță cu procesele economice reale, și interdependen ța dintre fluxurile financiare pe
care se grefează aceste instrumente ș i fluxurile reale.
Din aceast ă perspectiv ă este de admis că diversele categorii financiare (impozite,
cheltuieli, buget, credit, asigur ări etc.) se pot manifesta ca pârghii economice (sau economico-
financiare) în m ăsura în care favorizeaz ă soluționarea unor probleme de ordin economic și
social, în condi ții avantajoase, prin cointeresarea factorilor implica ți. În acest sens, ac țiunea
exercitată prin pârghiile economico-financiare contribuie la o îmbun ătățire a performan țelor
diferitelor activit ăți cu caracter economic și social, suplinind eventualele disfunc ționalități ale
mecanismului economic, respectiv ale mecanismului financiar.
Asemenea pârghii pot fi concepute de pe pozi țiile finanțelor publice de c ătre factorii de
decizie din aceast ă sferă, mizând pe impactul pozitiv al func ționării acestora. Nu este exclus ă
însă obținerea de efecte pozitive și prin utilizarea unor instrumente financiare caracteristice
finanțelor private. Cele mai cunoscute pârghii economico-financiare sunt cele din sfera finan țelor
publice, rolul central revenind impozitelor, taxelor și contribu țiilor obligatorii instituite de
autoritățile publice, respectiv formelor concrete și modalităților tehnice de distribuire și utilizare
a resurselor financiare.
O asemenea pârghie poate exercita o influen ță pozitivă in raport cu obiectivele urm ărite
fie prin capacitatea de a stimula anumite procese, fie prin capacitatea de a le inhiba. În primul
caz se sconteaz ă pe efectul de cointeresare a factorilor implica ți în atingerea obiectivului
respectiv prin stimulare financiar ă, iar în cel de al doilea caz se are în vedere limitarea
posibilităților de manifestare a factorilor cu impact negativ fa ță de realizarea obiectivului
urmărit, mergând chiar pân ă la sancționarea material ă a factorilor responsabili.
Referindu-ne la impozit ca principal ă pârghie financiar ă, trebuie subliniat faptul c ă acesta
reprezintă nu numai o resurs ă financiar ă publică, ci ș i un mijloc de stimulare a investi țiilor, de
orientare a consumului, de extindere a schimburilor externe, de corectare a unor tendin țe
negative în evolu ția proceselor economice și sociale. Este relevant ă în acest context aprecierea

45lui Maurice Duverger conform c ăreia “ În neocapitalismul modern, impozitul cap ătă o
semnifica ție mai larg ă; el înceteaz ă de a mai constitui gr ăuntele de nisip care jeneaz ă
angrenajele, pentru a deveni unul dintre regulatoarele și motoarele ma șinii" (economice și
sociale – n. n.) .
Folosirea pârghiilor financiare poate avea efecte pozitive mai mari sau mai mici în
funcție de modul în care au fost concepute și se integreaz ă în mecanismul economic. Pornind de
la premisa c ă pot funcționa în acela și timp mai multe pârghii, devine necesar ă corelarea ac țiunii
lor și implicit tratarea lor ca un subsistem în cadrul mecanismului economic.
Pot fi eviden țiate în acest sens urm ătoarele cerin țe ale îndeplinirii rolului ce revine
pârghiilor financiare:
În primul rând, se cere ca pârghiile financiare s ă se încadreze organic în sistemul
categoriilor economice existente, precum și o îmbinare organic ă a pârghiilor financiare cu
normele și normativele economico-financiare, iar ac țiunea lor s ă fie circumscrisă îndeplinirii
obiectivelor de politic ă economico-socială , în concordan ță cu sarcinile stabilite. Astfel se creaz ă
premisele necesare pentru îndeplinirea func țiilor acestor pârghii în deplin ă corelație cu celelalte
metode de conducere folosite și realizarea obiectivelor urm ărite.
În al doilea rând, este necesară armonizarea ac țiunii tuturor pârghiilor financiare pentru a
se completa și a nu se anihila reciproc. Potrivit acestei cerin țe se impune ca pârghiile financiare
să fie tratate ca un sistem, în care ac țiunea componentelor este convergent ă și vizează realizarea
obiectivelor stabilite. Neluarea în considerare a acestei cerin țe poate avea ca urmare anihilarea
sau chiar anularea reciproc ă a acțiunii unor pârghii, comportarea lor contradictorie și, pe
ansamblu, diminuarea rolului acestora în procesul conducerii activit ății economico-sociale și al
îndeplinirii acestor obiective.
În al treilea rând, ac țiunea pârghiilor financiare trebuie s ă aibă un caracter diferen țiat în
raport cu specificul ramurilor și subramurilor de activitate și cu condiț iile existente în fiecare
etapă a dezvoltă rii. În acest scop este indicat ă, încă în faza proiectă rii pârghiilor financiare,
studierea reac țiilor posibile din partea unit ăților economice, considerate în situa ții diverse, fa ță
de folosirea uneia sau alteia dintre pârghii și, în principiu, experimentarea lor în activitatea unor
unități reprezentative înainte de a fi generalizate, iar periodic devine necesar ă verificarea
comportamentului lor în practica economico-financiar ă pe baza rezultatelor ob ținute, și
adoptarea m ăsurilor corective ce se impun.
În al patrulea rând, este necesar ca în conceperea și folosirea pârghiilor financiare s ă fie
luate în considerare conexiunile ce se realizeaz ă între acestea și diferitele componente ale
mecanismului economico-financiar. Luarea în considerare a leg ăturilor de conexiune permite
atât valorificarea deplin ă a valențelor pârghiilor financiare, c ărora le revine astfel rolul de a
complini imperfec țiunile mecanismului în ansamblu, cât și funcționarea normală a acestui
mecanism.
Rostul acestor pârghii financiare rezid ă, în esen ță, în a suplini prin func ționarea lor
imperfecțiunile mecanismului economic, respectiv atenuarea disfunc ționalităților acestuia. În
acest sens, limitele recunoscute ale autoregl ării mecanismului economiei de pia ță justifică
instituirea și grefarea pe acest mecanism a pârghiilor economico-financiare cu rolul men ționat
anterior.

3.5. Norme juridice privind activitatea financiar ă
Normele și normativele referitoare la activitatea financiar ă, respectiv baza normativ ă a
activității financiare, reprezintă o component ă importantă a mecanismului financiar monetar
(global) ce vizeaz ă ansamblul condiț iilor ce trebuie respectate în manifestarea concret ă a
fluxurilor financiare. Din această perspectiv ă, baza normativ ă a oricărui mecanism financiar se
constituie ca un cadru juridic cu prevederi obligatorii de respectat în organizarea și derularea
proceselor și operațiunilor financiare, diferen țiat pe segmente ale activit ății financiare.

Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie s ă capete o reglementare
juridică, se numără:
a) veniturile și cheltuielile autorit ăților publice centrale, ale unit ăților administrativ-
teritoriale, ale asigur ărilor sociale de stat, precum și cele ale fondurilor speciale;
b) procesul de întocmire, adoptare, executare și încheiere a bugetului de stat, a bugetelor
unităților administrativ-teritoriale, a bugetului asigur ărilor sociale de stat ș i a altor bugete;
c) sistemul de impozite și taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de a șezare și
percepere a impozitelor; obliga țiile fiscale ale persoanelor fizice și juridice; limitele suveranit ății
fiscale a României;
d) sancțiunile ce se aplic ă persoanelor fizice și juridice care nu-ș i îndeplinesc integral și
la termen obliga țiile financiare fa ță de stat, nu respect ă angajamentele asumate prin contracte sau
încalcă disciplina financiară ;
e) regimul de constituire a fondurilor în unit ățile economice de stat;
f) regimul de amortizare a mijloacelor fixe;
g) modul de finan țare a diferitelor categorii de che ltuieli publice din fonduri bugetare sau
extrabugetare;
h) structura planurilor financiare ale întreprinderilor de stat și a institu țiilor publice,
modul de elaborare, aprobare și executare a acestora;
i) organele cu atribu ții în domeniul finan țelor publice, drepturile și răspunderile acestora;
j) regimul creditului bancar, al decont ărilor fără numerar, al emiterii, punerii și retragerii
banilor din circula ție; operațiile cu valute str ăine, aur, precum și alte metale și pietre pre țioase;
k) regimul asigură rilor și protecției sociale;
l) regimul asigură rilor și reasigură rilor de bunuri, persoane și răspundere civilă , în lei și
în valută;
m) regimul contract ării, utilizării și ramburs ării împrumuturilor de stat pe pia ța internă și
în străinătate; modul de achizi ționare, vânzare și lombardare a efectelor publice;
n) regimul primirii de depuneri spre p ăstrare și fructificare de la persoane fizice și
juridice și destinația acestor depuneri;
o) modul de organizare, func ționare și gestionare a regiilor autonome, a societ ăților
comerciale cu capital de stat și a instituțiilor publice, sistemul de eviden ță a patrimoniului public;
controlul integrit ății avutului ob ștesc, al legalităț ii, oportunităț ii și eficienței actelor de gestiune
efectuate de întreprinderile ș i instituțiile publice.
În afară de acestea, mai fac obiectul reglement ărilor juridice o serie de probleme
economice cu importante implica ții de ordin financiar. Este vorba de:
a) interven țiile statului în formarea sau controlul anumitor categorii de pre țuri și tarife:
când prețurile nu se pot forma liber, pe baza ac țiunii conjugate a cererii și ofertei, din lipsa
condițiilor concuren țiale; în cazul unor produse și servicii deficitare, de importan ță strategic ă
pentru economia naț ională sau având o influență hotărâtoare asupra nivelului de trai al
populației; pentru combaterea speculei ilicite și concuren ței neloiale; pentru protejarea
intereselor produc ătorilor autohtoni împotriva politicii de dumping promovate de unii agen ți
economici din stră inătate.
b) interven ția statului pe pia ța forței de muncă , prin: stabilirea salariului minim și a
modului de indexare a salariilor; acordarea ajutorului de șomaj etc.;
c) interven ția statului pe pia ța capitalului de împrumut, prin: acordarea de credite de la
fondurile publice pentru finan țarea unor investiț ii de interes na țional; acordarea unor facilit ăți
agenților economici care creaz ă noi locuri de muncă ; garantarea unor credite externe contractate
de întreprinderi private.
Reglementă rile de natură financiar ă sau cu efecte financiare, la care ne referim, cap ătă
formă de legi, hot ărâri, ordonan țe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, mini ștri sau
alte organe de stat. Una dintre condi țiile esențiale pentru func ționalitatea mecanismului financiar
o reprezint ă asigurarea concordan ței reglementă rilor financiare, indiferent de nivelul de la care
emană. Această cerință presupune ca deciziile financiare, indi ferent de formele concrete sub care

47se adoptă, să se coreleze, asigurând continuitatea opera țiunilor și fluxurilor b ănești-financiare,
ceea ce presupune implicit evitarea adoptă rii unor reglement ări contradictorii.

3.6. Instrumente de conducere ș i reglare a activit ății financiare
Desfășurarea normală a activităților economice și sociale, implicând derularea fluxurilor
financiar-monetare în condi țiile economiei de pia ță, bazată pe autoreglare, nu exclude, ci
presupune chiar reglarea prin modalit ăți tehnice adecvate a acestor fluxuri financiar-monetare. O
asemenea preocupare se înscrie într-un context mai larg de previziune, prognoz ă și orientare a
activităților economice și sociale la diferite niveluri de desf ășurare și organizare a economiei și
societăț ii. Corespunz ător acestor preocup ări sunt folosite ca instrumente principale prognozele,
programele și planurile, al c ăror scop esen țial constă orientarea eforturilor materiale, de munc ă și
financiare în direc țiile impuse de atingerea anumitor obiective de ordin economic și social.
Orizontul de timp al acestor instrumente difer ă sensibil, mai ales în raport cu obiectivele ce și le
propun diversele entit ăți, distingându-se cele pe termen lung, mediu sau scurt. Impactul pozitiv
al utilizării acestor instrumente se concretizeaz ă, în plan financiar, prin prevenirea blocajelor
financiare, corectarea deregl ărilor în derularea fluxurilor financiare și monetare și creșterea
eficienței în utilizarea resurselor financiare.
Forma cea mai general ă sub care se prezint ă instrumentele financiare utilizate în reglarea
activităților financiare este cea a balanț elor financiare , care concentreaz ă, după o anumit ă
schemă, resursele b ănești-financiare ce pot fi procurate și utilizate la nivelul unei entit ăți
(domeniu, sector, stat, na țiune etc.), pe de o parte, și destinațiile ce urmeaz ă a se da acestor
resurse, potrivit nevoilor impuse de derularea unei activit ăți de mai mic ă sau mai mare
complexitate și atingerea obiectivelor propuse, pe de alt ă parte.
Structura unei balan țe financiare reflect ă așadar sursele de finan țare a activit ății și
destinațiile concrete date acestor resurse. O asemenea st ructurare are în vedere tipul de venituri,
în formă bănească , respectiv formele luate de cheltuielile ce concretizeaz ă destinațiile resurselor.
Scopul imediat urm ărit prin elaborarea acestor balan țe este compararea celor dou ă părți, resurse
și destinații, și asigurarea concordan ței acestora, respectiv a cerin țelor de echilibru financiar. O
premisă esențială pentru a asigura îndeplinirea rolului acestor balan țe o reprezint ă fundamentarea
realistă a surselor(veniturilor) și destinațiilor (cheltuielilor).
Prin conținutul lor, instrumentele de conducere și reglare a activit ății financiare ofer ă
posibilitatea dimension ării, din punct de vedere financiar, a obiectivelor de realizat, identificând
surse de finan țare și destinații ale acestora.
Balanțele financiare sunt folosite la nivel macroeconomic, fiind concepute și utilizate în
scop informativ, ca suport în fundamentarea deciziilor la acest nivel. Ele reflect ă în principiu
estimările privind resursele financiare și destinațiile acestora (consum public, consum privat,
investiț ii, rezerve, transferuri c ătre stră inătate). Dintre diferitele tipuri de balan țe financiare se
remarcă:
– balanța financiară a economiei naț ionale;
– balanța de plăți externe;
– balanța veniturilor și cheltuielilor b ănești ale popula ției;
– balanța formării capitalurilor;
– balanța financiară a statului;
Balanța financiară a economiei na ționale concretizeaz ă resursele financiare totale,
publice și private, indiferent de nivelul la care se administreaz ă acestea, reflectând implicit
potențialul financiar al țării și modul de folosire a acestuia. În con ținutul ei se reg ăsesc și
fluxurile financiare ce decurg din rela țiile cu stră inătatea, urm ărindu-se echilibrarea de
ansamblu, la nivelul economiei na ționale, a resurselor financiare cu destina țiile acestora.
Balanța financiară a statului reprezint ă o balanță de sintez ă care vizeaz ă formarea și
utilizarea resurselor financiare la nivelul sectorului public, respectiv a autorit ăților statului. In

această balanță se structureaz ă în cifre absolute și în procente resursele financiare și destinațiile
acestora în mai multe variante posibile pentru a alege ac țiunile menite s ă echilibreze aceast ă
balanță și să regleze soldul să u. Ea cuprinde:
(1) venituri curente (de la întreprinderile și propriet ățile statului, impozite directe și
indirecte, contribuț ii pentru asigur ări sociale, transferuri din str ăinătate)
(2) cheltuieli curente (consum public, dobânzi aferente datoriei publice, transferuri c ătre
persoane fizice și juridice din interior, transferuri în str ăinătate)
(3) economii curente =(1)-(2)
(4) finanțarea form ării de capital (sume reprezentând amortismente și transferuri de
capital primite)
(5) formarea de capital (investi ții, transferuri de capital, credite acordate, din care se scad
sumele rambursate)
(6) soldul opera țiunilor de capital = (5)-(4)
(7) soldul final exprim ă nevoia de resurse de acoperit prin împrumuturi externe sau
excedentul de resurse de plasat în exterior.
Elaborarea ei vizeaz ă evidențierea muta țiilor previzibile in formarea resurselor financiare
ca volum ș i structură , precum și cele privind destina țiile preconizate a se da acestor resurse,
pentru ca în final s ă fie luate decizii vizând reglarea soldului balan ței prin rela ții cu exteriorul.
Folosirea balan ței financiare a statului nu substituie bugetele cu caracter opera țional, ci
favorizeaz ă mai buna fundamentare a acestora.
În practica financiar ă, la nivel macroeconomic și microeconomic sunt folosite pe scar ă
largă bugetele , cu structur ă generală de balanțe financiare, și cu rol fie imperativ, fie orientativ.
În primul caz prevederile din bugete reprezint ă sarcini obligatorii de respectat în execu ția
financiară, remarcându-se în acest sens bugetele publice, ale c ăror prevederi sunt obligatorii
(niveluri minime de atins la resurse, adic ă venituri, ș i niveluri maxime la destina ții, respectiv
cheltuieli). În cel de-al doilea caz, prevederile din bugete au menirea de a orienta factorii de
decizie în plan financiar asupra volumului, structurii și direcțiilor fluxurilor financiare legate de
procurarea resurselor b ănești sau de alocarea și cheltuirea lor.
La nivelul fiec ărei entit ăți, bugetele reflect ă, sub aspect financiar, opț iunile
corespunz ătoare deciziilor în activitatea economic ă și financiar ă a acestora și permit
cuantificarea previzional ă a nevoilor de resurse și a posibilit ăților de procurare a lor, de
dimensionare a cheltuielilor de efectuat, a veniturilor de încasat și a rezultatelor financiare
obtenabile pentru perioada respectiv ă. Pe aceast ă bază se pot face alegeri ra ționale între
alternativele de atingere a diferitelor obiective, ceea ce impune planific ării financiare prin bugete
un caracter activ, și nu unul de reflectare pasiv ă a diferitelor obiective economice și sociale.
Prin conținutul previzional al bugetului se creaz ă premisele unei gestiuni eficiente a
resurselor și a patrimoniului fiec ărei entități, incluzând și posibilit ățile de procurare a
eventualelor resurse financiare suplimentare sau de plasare a eventualelor excedente de resurse
financiare.
Rolul de instrument de conducere și reglare a activit ății financiare atribuit bugetelor de
manifestă în următoarele direc ții:
– folosirea ca instrumente pentru determinarea volumului și structurii resurselor
financiare aferente diverselor activit ăți, inclusiv în fundamentarea deciziilor din punct de vedere
financiar și stabilirea condiț iilor în care se apelează la diferitele surse de finanț are
– exercitarea controlului financiar asupra activit ăților economice și sociale prin prisma
cerințelor de oportunitate ș i eficiență în angajarea resurselor
– fundamentarea condi țiilor de realizare a echilibrului fi nanciar la nivelul diferitelor
entități, având în vedere corelarea ra țională a nevoilor de resurse financiare și a posibilit ăților de
procurare a resurselor acoperitoare. În aceste sens este de luat în considerare c ăutarea de solu ții
alternative pentru favorizarea echilibrului financiar și a capacit ății de plată în condițiile folosirii
eficiente a resurselor financiare. Având în vedere acest rol al bugetelor, se urm ăresc corela ții de
tipul:

49- venituri = cheltuieli (aplicabil ă în toate domeniile de activitate)
– venituri = cost + profit (valabil ă în cazul entit ăților economice)
– alocații bugetare + venituri proprii = cheltuieli (verificabil ă în cazul institu țiilor
bugetare)
– venituri bugetare = cheltuieli nominalizate + rezerve bugetare (în cazul bugetului de
stat)
Fiecare din aceste corela ții reflectă condițiile de echilibru financiar corespunz ător
anumitor structuri func ționale în activitatea economic ă și socială, iar criteriul ce se aplic ă,
principial, în toate cazurile este minimi zarea consumurilor de resurse (cheltuielilor) și
maximizarea resurselor utilizabile (venituri, profit)
În raport cu caracterul public sau privat al activit ăților în care se folosesc, se disting:
a) bugetele întreprinderilor
b) bugetele publice
Alături de acestea, se mai pot folosi și alte forme specifice previziunilor cu caracter
financiar, cum sunt balan țele și prognozele. Dac ă bugetele se întocmesc anual, cu defalcare pe
perioade mai scurte, și au un rol operativ sau orientativ, balan țele și prognozele se elaboreaz ă pe
perioade mai îndelungate ,iar con ținutul lor are o semnifica ție orientativ ă.
Bugetele întreprinderilor sunt instrumente de conducere și reglare a activit ății
financiare folosite de întreprinderi sau firme ce desf ășoară o activitate economic ă creatoare de
produs na țional. Forma general ă a acestora este a bugetului de venituri și cheltuieli, dar exist ă și
alte tipuri de bugete cu denumiri adecvate dom eniului de activitate reflectat (bugetul de
investiț ii).
Bugetele de venituri și cheltuieli cuantific ă și structureaz ă formarea veniturilor b ănești,
respectiv efectuarea cheltuielilor b ănești, inclusiv rezultatele financiare finale. Prin con ținutul lor
se fundamenteaz ă, sub aspect financiar, obiectivele sau acț iunile economice de realizat în
activitatea întreprinderii respective, pornind de la planul de afaceri, asigurându-se din punct de
vedere financiar informa ții utile pentru luarea deciziilor de c ătre întreprindere. Realizarea
programului de activitate corespunz ător planului de afaceri presupune definirea unei strategii
adecvate, prin indicatorii reflecta ți în acest tip de buget, incluzând asigurarea echilibrului
financiar. Ulterior, în raport cu prevederile acestor bugete se analizeaz ă execuția obiectivelor de
îndeplinit, urm ărind concordan ța cu scopurile finale avute in vedere și impactul financiar al
acestora, admi țând chiar reconsiderarea activit ăților respective în func ție de rezultatele
obtenabile.
În raport cu specificul activit ății întreprinderii reflectat ă prin buget se pot distinge
următoarele tipuri de bugete:
– bugetul activit ății generale , care reflectă , în sinteză , rezultatul net al unui exerci țiu
financiar prin prisma diferen ței dintre veniturile totale și cheltuielile totale presupuse de
desfășurarea activit ății respective. La venituri, principalele elemente de structur ă sunt : veniturile
din exploatare (încas ări din vânzarea produselor, subven ții etc.), veniturile financiare (dobânzi
încasate, diferen țe favorabile de curs valutar, dividende etc.) și veniturile excep ționale (din
vânzarea activelor, etc.). La cheltuieli se disting cheltuielile de exploatare (consumuri materiale,
salarii, amortismente etc.), cheltuielile financiare (dobânzi pl ătite, diferen țe de preț nefavorabile,
etc.) și excepționale (amenzi, penalit ăți, pierderi etc.)
– bugetul activit ății de produc ție, prin care se reflect ă sintetic rezultatele ce se ob țin din
activitatea de exploatare ca diferen ță dintre valoarea producț iei la prețul de vânzare și costurile
acesteia. Prin acest buget, numit și buget de exploatare, se fundamenteaz ă rezultatul obtenabil ca
diferență între veniturile poten țiale și cheltuielile aferente acestora.
– bugetul de trezorerie , prin care se determin ă deficitul sau excedentul de resurse ce
rezultă curent în activitatea financiar ă a firmei, prin compararea necesarului de resurse financiare
pentru acoperirea cheltuielilor cu resursele utili zabile. Când resursele proprii sunt mai mari decât
necesarul de resurse apare un excedent (egal cu diferen ța dintre ele), iar în situa ția inversă

rezultă un deficit (de resurse). Scopul urm ărit prin folosirea acestui buget este stabilirea soldului
dintre resursele disponibile și cele necesare și identificarea modalit ăților de reglare a acestuia și
de asigurare a capacit ății de plată. Astfel, se determin ă necesarul de credite de trezorerie, pentru
acoperirea deficitului, sau modalit ățile de plasare a eventualului excedent de resurse. Specific
bugetului de trezorerie este intervalul foarte scurt de timp pentru care se întocme ște și se
urmărește echilibrarea pl ăților cu încas ările.
– bugetul activit ății de import –export (încas ări și plăți în valut ă), care poate fi folosit
pentru fundamentarea capacit ății de plată a întreprinderilor, ca opera țiuni de efectuat în valută . În
acest scop se porneș te de la disponibilit ățile în valută existente, la care se adaug ă încasările
previzibile din export și se compar ă apoi cu pl ățile în valută previzibile. Soldul final al acestui
buget reflect ă fie un deficit de resurse valutare, care trebuie acoperit din alte surse, fie un
excedent de resurse valutare ce poate fi plasat sub diferite forme.
– bugetul de investi ții (capital) , care reflectă corelația dintre resursele proprii de finan țare
a investiț iilor și cheltuielile de efectuat pentru reali zarea obiectivelor cu caracter de investi ții.
Acest buget reliefeaz ă soldul dintre cei doi termeni ai corela ției și permite identificarea și
fundamentarea modalit ăților de reglare a acestui sold.
Fiecare buget con ține indicatori determina ți în faza de elaborare ca previziuni și urmăriți
pe parcursul execu ției pentru constatarea evolu țiilor pozitive sau negative în raport cu
prevederile ini țiale. Între ace ști indicatori se remarc ă cei privind nivelul capacit ății de plat ă
(indicatorii de solvabilitate) și cei privind gradul de îndatorare, nivelul rentabilit ății etc.
determinarea, pe parcursul execu ției, a acestor indicatori ofer ă posibilitatea constat ării abaterilor
și stabilirea factorilor de influen ță față de care se cere interven ția prin măsuri corective.
Bugetele publice se caracterizeaz ă prin con ținutul specific domeniului de activitate
publică, cu implicarea autorit ăților publice în elaborarea și urmărirea respectă rii prevederilor din
aceste bugete, care au un caracter imperativ. Sub acest aspect, obligativitatea respect ării
prevederilor din aceste bugete, aprobate de autorit ățile publice, impune promovarea unor solu ții
de redimensionare pe parcurs a acestor prevederi cu scopul asigur ării concordan ței depline dintre
prevederile ini țiale și realitățile constate pe parcursul execu ției (rectific ări ale bugetelor publice).
Principalele tipuri de bugete publice sunt:
– bugetul de stat (al administra ției centrale de stat) , care este cel mai reprezentativ. În
cuprinsul s ău se reflect ă veniturile ce pot fi procurate la dispozi ția statului și categoriile de
cheltuieli ce se pot efectua pe s eama acestora. Atât veniturile, cât și cheltuielile reflectate se
diferențiază de cele din alte bugete publice prin caracterul public general, na țional, al nevoilor ce
urmează a fi satisf ăcute.
– bugetele locale (ale unit ăților administrativ-teritoriale) , care con țin veniturile
mobilizate și cheltuielile efectuate la nivelul unit ăților administrativ-teritoriale. În fundamentarea
și execuția bugetelor locale, ca și a bugetului de stat se urm ărește respectare cerin țelor de
echilibru bugetar, admi țând și apelul la unele resurse extraordinare pentru acoperirea
eventualelor deficite. În statele federale, ap are ca specific bugetul statelor membre ale federa ției,
care concentreaz ă veniturile ș i cheltuielile aflate la dispozi ția acestor entit ăți administrative.
– bugetul asigur ărilor sociale, care apare ca buget public în m ăsura în care statul
organizeaz ă activitatea de asigur ări sociale, iar o autoritate public ă (în România, Ministerul
Muncii și Protecției Sociale) administreaz ă resursele destinate acoperirii necesit ăților specifice
asigurărilor sociale. Veniturile reflectate în acest buget sunt reprezentate în principal de
contribuțiile la asigură ri sociale, iar cheltuielile vizeaz ă domeniile specifice acestor ac țiuni
(pensii, ajutoare, indemniza ții), soldul acestui buget reglementându-se, de regul ă, prin bugetul de
stat.
– bugetele întreprinderilor de stat au un con ținut asem ănător cu bugetele firmelor private;
în raport cu gradul de autonomie func țională de care dispun aceste întreprinderi, se pot adopta
soluții diferite de reglare a soldului. În principiu soldul acestor bugete ar trebui s ă fie pozitiv,
reflectând activit ăți rentabile, pentru a aduce, prin prelev ări, venituri la bugetul statului; în cazul
înregistră rii unui sold negativ, deficitar, acesta se acoperă prin subvenț ii de la bugetul statului.

51- bugetul institu țiilor publice reflectă cheltuielile legate de crearea și funcționarea acestor
instituții și veniturile acoperitoare provenite, sub forma creditelor bugetare, de la bugetul
statului, inclusiv eventualele venituri rezultate din propria activitate.
În practica interna țională se utilizeaz ă și alte tipuri de bugete publice ce servesc
scopurilor specifice, concepute dup ă anumite criterii de reflectare a veniturilor și cheltuielilor
publice. În acest sens se distinge bugetul func țional , numit ș i buget de mijloace, și care reflect ă
resursele alocate diferitelor serv icii publice, pe criterii de cost și randament al serviciilor publice
de finanțat. Acest buget, elaborat de regul ă pentru o perioad ă de un an, are caracter informativ și
reflectă cheltuielile, determinate dup ă finalitatea lor, și soldul dintre acestea și eventualele
venituri ob ținute din prestarea serviciilor respective. Bugetul func țional permite eviden țierea
exactă a soldului dintre veniturile și cheltuielile publice, eliminând dublele înregistr ări și mișcări
de fonduri între bugetul general, bugetele anexe și conturile speciale de trezorerie.
În practic ă bugetul func țional prezintă diferențieri ca mod de concepere și structură . În
SUA, bugetul func țional are ca scop esen țial atingerea obiectivelor autorit ăților publice cu
costuri cât mai reduse, ce implic ă analize de tip costuri – avantaje și alegerea variantelor de
finanțare în care acest raport este cel mai sc ăzut . Un astfel de buget folose ște două tipuri de
nomenclatur ă:
– administrativ ă – înscrierea în buget a mijloacelor necesare realiz ării serviciilor publice
pornind de la structurile administrative
– funcțională – înscrierea în buget a aloca țiilor bugetare în coresponden ță cu raț ionalitatea
în funcționarea institu țiilor publice, a șezând, prin urmare, la baza finan țării serviciilor publice
principiile și criteriile de eficien ță caracteristice sectorului privat.
În Franța bugetul func țional are mai mult un rol informativ, servind mai ales pentru
fundamentarea deciziilor financiare ale autorit ăților publice. El este prezentat prin intermediul a
două documente:
– un document parlamentar denumit și ”costul și randamentul serviciilor publice” , care
prezintă repartiț ia pe sectoare și operațiuni economice a creditelor bugetare aprobate de
Parlament.
– un document public, elaborat de Ministerul Finan țelor, și publicat anual sub forma unei
“plachete” în care se reflect ă creditele bugetare dup ă destinația acestora.
Un alt tip de buget este bugetul program , elaborat în funcț ie de obiectivele propuse în
condițiile lărgirii orizontului de timp la un num ăr mai mare de ani. În acest buget se înscriu toate
cheltuielile legate de realizarea unor obiective pe termen mediu și lung, eșalonate pe mai mul ți
ani bugetari. Preocuparea vizând realizarea ech ilibrului pe termen scurt este estompat ă de
programarea plurianual, în cadrul c ăreia echilibrul este urm ărit pe perioade de trei, cinci sau mai
mulți ani bugetari. Datorit ă locului central pe care îl ocup ă obiectivele de realizat, acest buget se
mai nume ște și buget de obiective . Pentru elaborarea sa este necesar ă o programare bugetar ă pe
termen mediu sau lung, realizat ă în baza analizei cost-avantaje. Evalu ările acestui buget vizeaz ă
obiectivele în ansamblu, și nu echilibrarea în fiecare an bugetar.
Un alt instrument de conducere și reglare a activit ăților financiare îl reprezint ă bugetul
economic ( al economiei naț ionale) . Acesta reprezint ă un document estimativ care reflect ă toate
resursele societ ății (națiunii) și destinația acestora, cuprinzând informa ții previzionale în leg ătură
cu produc ția, reparti ția și consumul PIB, precum și cu privire la formarea și utilizarea resurselor
bugetului de stat. Bugetul economic este c onceput ca un ansamblu de conturi ale na țiunii, care
reflectă pentru anul în curs ș i pentru anii urm ători previziunile asupra tuturor agen ților
economici din țara respectiv ă, inclusiv asupra activit ății statului. Con ținutul acestui buget difer ă
de la o ț ară la alta, reflectând, în sintez ă, formarea și utilizarea resurselor b ănești la scara
economiei na ționale prin prisma corela ției dintre resursele totale și utilizările totale. Resursele
totale sunt egale cu m ărimea produsului intern brut și a importurilor, iar utiliz ările sunt egale cu
consumul final (public și privat), consumul intermediar, formarea brut ă de capital, varia ția
stocurilor și exporturile.

În SUA acest buget îmbrac ă forma unui document care reflect ă cifric veniturile b ănești
disponibile, cheltuielile și soldul dintre acestea pe principalele sectoare ale economiei na ționale:
întreprinderi private, institu ții publice, popula ție, relații cu străinătatea. Pentru elaborarea acestui
buget se folosesc informa ții referitoare la produsul na țional brut, venitul na țional, veniturile și
cheltuielile publice. Prin acest instrument sunt previzionate muta țiile ce vor surveni în economie
și măsurile adecvate pentru prevenirea tendin țelor negative sau stimularea tendin țelor pozitive
din evolu ția economiei. El nu are caracter imperativ, ci serve ște la fundamentarea deciziilor de
politică economico-financiară ale autorit ăților guvernamentale.
În Marea Britanie bugetul economic apare sub forma a șa-numitelor “cărți albe” , care
evidențiază veniturile și cheltuielile na țiunii pe anul anterior, previziunile privind produc ția,
consumul, comer țul exterior pe anul urm ător și defalcarea resurselor provenind din venitul
național și din împrumuturi. C ărțile albe ale guvernului sunt publicate odat ă cu bugetul de stat.
În Franța bugetul economic apare sub forma “conturilor previzionale (prospective) ale
națiunii” , care reflectă resursele provenind din PIB și din import, pe de o parte, și utilizarea
acestor resurse pentru consum final (individual), consum intermediar public și privat, investi ții
brute ale societ ăților și întreprinderilor private, ale popula ției, ale administra ției publice, ale
administra ției private, ale institu țiilor de credit, varia ția stocurilor și exportul de bunuri și
servicii. Bugetul este elaborat cu ajutor ul unui model economico-matematic, care permite
simularea evolu ției viitoare a economiei, ținând seama de diversele ipoteze. Modelul ofer ă
informații pe termen scurt și mediu cu privire la evolu ția producț iei, consumurilor, investiț iilor,
repartiț ia activelor financiare, raportul salarii-profituri etc.

CAPITOLUL 4
FINANȚELE PRIVATE ALE ÎNTREPRINDERII – COMPONENT Ă A
SISTEMULUI FINANCIAR
4.1. Rela țiile financiare private ale întreprinderii și mediul în care se manifest ă
acestea
Întreprinderea se înf iințează în vederea producerii sau a schim bului bunurilor și
serviciilor cu al ți agenți econom ici și își desfășoară activitatea într-un m ediu econom ic, financiar
și social. În cadrul m ediului în care produce sau com ercializeaz ă bunuri și presteaz ă servicii se
încadreaz ă statul, pie țele bunurilor și serviciilor, pia ța monetară, piața valutară, bursa de valori,
piața în afara cotei, salaria ții, sindicatele, ac ționarii și managerii.

53

Statul exercit ă influență asupra organiz ării și funcționării întreprinderilor prin program ele
de dezvoltare econom ico-social ă pe care le prom ovează, prin deciziile asupra organiz ării și
desfășurării unor ac țiuni, prin politica f iscală și alte măsuri. ÎNTREPRINDEREA
SALARIA ȚI
SINDICAT
ACȚIONARI
MANAGERI PIEȚELE DE
BUNURI ȘI
SERVICII PIEȚE
FINANCIARE
Fig.1. Med iul în care se ma nifestă relațiile financiare ale întreprinderii STATUL
Strategiile și program ele de dezvoltare econom ico-social ă ce se aplic ă în anum ite
perioade presupun m ăsuri legislative, m odificări și adaptări ale m ecanism ului financiar, ale
acțiunii pârghiilor f inanciare la nivelul întreprinderii.
Prin interm ediul piețelor de bunuri și servicii, întreprinderea î și cum pără bunurile și
serviciile necesare procesului de produc ție și vinde produsele realizate și serviciile altor
întreprinderi. Pie țele de bunuri și servicii of eră cadrul de m anifestare a unei com petiții a
întreprinderilor angajate în producerea și cum părarea bunurilor și serviciilor.
Piețele financiare asigur ă cadrul de valorificare a disponibilit ăților bănești și de
mobilizare a unor capitaluri necesare procesului de produc ție sau investi țiilor întreprinderii.
Organizarea m uncii salaria ților, precizarea obliga țiilor și a condi țiilor de m uncă, prin
contracte și norm e de m uncă exercită influență asupra rela țiilor f inanciare a întreprinderii.
Obiectivele sindicatelor și mijloacele de realizare a lor, contribuie la asigurarea
climatului de m uncă, la creșterea randam entului în m uncă și la sporirea ef icienței m uncii
desfășurate într-o întreprindere.
Creșterea ponderii resurselor proprii în finan țarea întreprinderilor determ ină modificarea
raporturilor dintre salaria ți, manageri și acționari. În acest scop sunt delim itate drepturile și
obligațiile acționarilor și modul lor de inform are.
Mediul în care se form ează, repartizeaz ă și utilizeaz ă fondurile b ănești la nivelul
întreprinderii include m ediul (contextul) econom ic, m ediul (contextul) financiar și mediul
(contextul) social. Contextul econom ic al întreprinderii delim itează activitățile de produc ție și de
schim b a bunurilor și serviciilor. Contextul f inanciar ref lectă cadrul de m obilizare a resurselor

financiare necesare produc ției și investițiilor, precum și de valorificare a disponibilit ăților
bănești.
Contextul social se refer ă la organiza țiile profesionale și sociale, la modul lor de
desfășurare a activit ății, ce exercită influență asupra organiz ării muncii în cadrul întreprinderilor.
Reglementă rile juridice de organizare și funcționare a întreprinderilor, de delimitare a
obligaț iilor întreprinderilor fa ță de stat, ale raporturilor cu alte întreprinderi reprezintă un factor
de influen ță asupra finan țelor întreprinderii.
Relațiile financiare ale întreprinderii private se formeaz ă în strânsă legătură cu celelalte
componente ale sistemului financiar și anume bugetul de stat, bugetele locale, creditul,
asigurările sociale, asigur ările de bunuri, persoane și răspundere civil ă.
Creșterea economic ă și performan țele întreprinderii sunt dependente de factori interni dar
și de factori externi care rezult ă din contextul economic, financiar și social. Protec ția investiț iilor
prin norme juridice influen țează comportamentul firmei, performan țele și creșterea economic ă.
Finanțele private ale întreprinderii reflectă relațiile economice în form ă bănească , prin
care se mobilizeaz ă, repartizeaz ă și utilizeaz ă resursele b ănești necesare activit ății de produc ție,
investiț ii precum și pentru satisfacerea altor cerin țe la nivel microeconomic.
Resursele b ănești ce se mobilizeaz ă la nivelul întreprinderii private provin din activitatea
proprie, din credite bancare, de pe pia ța financiară . Provenien ța resurselor b ănești ce se
constituie la dispozi ția întreprinderii private, diferen țiază finanțele întreprinderii de celelalte
componente ale sistemului financiar.
Pe seama resurselor b ănești mobilizate la dispozi ția întreprinderii se asigură realizarea
investiț iilor, formarea stocurilor necesare produc ției, efectuarea unor cheltuieli de produc ție și se
acoperă alte cerin țe. Finanțele întreprinderii se deosebesc de alte componente ale sistemului
financiar prin cerin țele pe care le acoper ă, și anume dezvoltarea și funcționarea întreprinderii,
realizarea produc ției, executarea lucră rilor, prestarea serviciilor.
Relațiile economice în form ă bănească prin care se constituie, repartizeaz ă și utilizeaz ă
resurse bănești, în vederea realiz ării investi țiilor, producț iei și satisfacerii altor cerin țe din cadrul
întreprinderii private se manifest ă între persoanele fizice sau juridice care au participat la
formarea capitalului, alte persoane juridice, b ănci și întreprinderi.
Prin intermediul finan țelor întreprinderii se exercit ă controlul asupra form ării și utilizării
resurselor financiare destinate investi țiilor și producției. În vederea verific ării, formării și
utilizării resurselor financiare, în cadru l întreprinderii private se exercit ă control preventiv
propriu și audit intern.
Între finan țele private ale întreprinderii și celelalte componente ale sistemului financiar
sunt numeroase interconexiuni. Resursele b ănești ce se mobilizeaz ă la bugetul de stat, bugetele
locale sub forma impozitelor și taxelor provin într-o anumit ă proporție de la întreprinderile
private iar din fondul bugetar se acord ă subvenț ii întreprinderilor.
Întreprinderile particip ă la formarea fondului asigur ărilor sociale prin contribu țiile pentru
asigurări sociale.
Disponibilit ățile bănești ale întreprinderilor private se pot atrage de c ătre bănci, iar
întreprinderile la rândul lor beneficiaz ă de credite de la b ănci pentru investi ții, produc ție și alte
cerințe.

IMPOZITE
TAXE
FINANȚELE
ÎNTREPRINDERII
PRIVATEBUGETELE
LOCALE FONDUL
ASIGURĂRILOR
SOCIALE

CREDIT ASIGURĂRI DE
BUNURI ȘI
PERSOANE IMPOZITE
LOCALECAS SUBVEN ȚII
CREDIT MOBILIZARE
DISPONIBILIT ĂȚ
DESPĂGUBIRI PRIME DE
ASIGURAREBUGETUL DE STAT
Fig.2. Corelațiile d intre fin anțele private ale întreprinderii și celelalte
component e ale sistemul ui financi ar

Întreprinderile private pot încheia contracte de asigurare cu societ ățile de asigurare, pe
baza cărora plătesc prim e de asigurare pentru preluarea unor riscuri și beneficiaz ă de despăgubiri
la producerea lor.
Gestiunea financiar ă a întreprinderii private se circum scrie la activit ățile de f ormare,
repartizare și utilizare a resurselor b ănești necesare realiz ării investi țiilor și producției. Gestiunea
financiară a întreprinderii private presupune urm ărirea m odului de form are și adm inistrare a
resurselor b ănești. În sf era gestiunii f inancia re a întreprinderii se încadreaz ă gestiunea activelor
imobilizate, gestiunea activelor circulante, gestiunea num erarului, gestiunea trezoreriei,
gestiunea rezultatelor f inanciare.
Gestiunea financiar ă este definit ă ca un com plex de decizii, opera țiuni de realizare care
se referă la procurarea capitalurilor neces are, la utilizarea lor, la ob ținerea rezultatelor f inanciare,
la repartizarea și utilizarea acestora. 12
Gestiunea financiar ă a întreprinderii private este asigurat ă de consiliul de adm inistrație,
supravegheat ă de cenzori și analizată de adunarea general ă a acționarilor.
Funcția financiar ă a întreprinderii private se înscrie în contextul f uncțiilor de produc ție,
cercetare, personal, deoarece se refer ă la activit ățile de adm inistrare a resurselor b ănești necesare
investițiilor și producției și la m ecanism ele de urm ărire și control asupra activit ății desfășurate.
În sfera func ției financiare a întreprinderii se încadreaz ă:
– fundam entarea strategiei financiare a întreprinderii în func ție de evolu ția investițiilor și
a producției și de resursele financiare;
– evaluarea și adm inistrarea patrim oniului întreprinderii;
– elaborarea, aplicarea bugetelor de venituri și cheltuieli și urmărirea realiz ării
prevederilor din fiecare perioad ă;
– analiza și controlul costurilor de produc ție;
– realizarea încas ărilor din vânzarea produc ției și efectuarea pl ăților pentru bunurile
cumpărate;
– analiza și dim ensionarea pre țurilor și tarif elor, negocierea și urmărirea efectelor asupra
profitului întreprinderii;
– stabilirea și plata la term en a drepturilor b ănești ale salaria ților pentru m unca prestat ă;
– calcularea și virarea la term enele legale a im pozitelor, taxelor, contribu țiilor către
bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigur ărilor sociale;
– asigurarea și urmărirea realiz ării echilibrului f inanciar;
55
12 Vezi: Aurel Ioan Giurgiu, M ecanis mul financiar al întreprinz ătorului, Edit.Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.15.

– prelucrarea datelor și informațiilor necesare deciziilor și analizei activit ății economico-
financiare a întreprinderii.

4.2. Fluxuri și cicluri financiare ale întreprinderii private
Fluxurile financiare reflect ă mișcarea resurselor b ănești între întreprindere și alte entit ăți
economice și sociale, inclusiv statul, sub forma intr ărilor și ieșirilor generate de crean țele de
încasat și obligațiile de plat ă.
Principalele fluxuri financiare ce se manifest ă în cadrul întreprinderii se delimiteaz ă
astfel:
– fluxurile b ănești generate de achizi ționarea materiilor prime, materialelor, energiei
(plăți) și de vânzarea produselor și serviciilor (încas ări);
– fluxurile financiare cu bugetul de stat (impozite, taxe, contribu ții, subvenț ii);
– fluxurile financiare cu bugetele locale (impozite și taxe locale);
– fluxurile financiare cu bugetul asigur ărilor sociale;
– fluxurile financiare cu fondurile speciale sub forma contribu țiilor bănești;
– fluxurile financiare cu b ăncile care se refer ă la intrări de resurse b ănești din credite și la
ieșiri de resurse b ănești pentru rambursarea împrumuturilor și plata dobânzilor;
– fluxurile de numerar prin casieria întreprinderii reprezentate de încas ările în numerar ș i
de plățile reglementate a se realiza în numerar;
– fluxurile financiare cu pia ța financiară sunt formate din intr ările de resurse b ănești din
majorarea capitalului social, vânzarea ac țiunilor, valorificarea disponibilit ăților bănești, și ieșiri
de resurse pentru r ăscumpă rarea titlurilor, plata dividendelor;
– fluxuri financiare din activitatea de investi ții care se reflect ă prin plățile pentru
achiziț ionarea unor active de natura imobiliz ărilor corporale, prin intr ările de resurse pentru
finanțarea investiț iilor;
– fluxurile în valut ă exprimă încasările în valută din exporturi de m ărfuri și servicii și
plățile în valut ă pentru importuri de bunuri ș i servicii;
– fluxuri b ănești rezultate din opera țiunile financiare desf ășurate de întreprindere;
– fluxuri financiare provenite din venituri și cheltuieli extraordinare;
– fluxurile financiare generate de plata primelor de asigurare și încasarea desp ăgubirilor
în raporturile cu societ ățile de asigurare.
În desfășurarea activit ății unei întreprinderi se deosebesc ciclul de investi ții, ciclul de
exploatare și ciclul opera țiilor financiare.
Ciclul de investiț ii include perioada în care se desf ășoară procesele de achizi ționare a
unor bunuri de natura mijloacelor fixe, precum și modernizarea și dezvoltarea lor.
Ciclul de exploatare se referă la activit ățile de producț ie în cadrul c ărora se prelucreaz ă
materii prime și materiale, se ob țin produse finite care se livreaz ă beneficiarilor interni și externi.
Ciclul de exploatare se desf ășoară din momentul cump ărării materiilor prime și materialelor
necesare procesului de producț ie și până la încasarea contravalorii produselor finite vândute.
Ciclul de exploatare cuprinde faza de aprovizionare cu bunuri și servicii, faza de
producție în care se transform ă bunurile și serviciile în produse finite și faza de comercializare.
Derularea normală a ciclului de exploatare asigur ă satisfacerea cerin țelor pieței și
realizarea încas ărilor din vânzarea produc ției. Disfuncț ionalitățile în tehnologia de fabrica ție,
depășirea normelor de consum pot genera blocaje ale ciclului financiar.
Ciclul opera țiilor financiare cuprinde opera țiile de împrumut, de achizi ție a titlurilor de
plasament, de cesiune a crean țelor. Durata ciclului opera țiilor financiare depinde de dezvoltarea
întreprinderii, de strategia de investi ții, de bunurile necesare ciclului de exploatare.

4.3. Cadrul general de constituire a capitalurilor firmei și de finan țare a investi țiilor
și a activităț ii de exploatare

Finanțarea reflectă modalitatea de procurare a resurselor f inanciare necesare înf iințării,
funcționării și dezvoltării unei întreprinderi. În func ție de perioada de utilizare a resurselor
financiare și de natura cerin țelor ce se acoper ă se deosebesc dou ă form e ale finan țării și anum e:
finanțare perm anentă și finanțare tem porară.

Figura nr. 3 Formele finan țării întreprinderilor

57RESURSE PROPRII
( CAPITAL ȘI REZERVE)
ALTE SURSE ATRASE PE TERMEN
LUNG
DATORII PE TERM EN SCURT DIN
ACTIVITATEA DE EXPLOATARE
CREDITE BANCARE PE TERM EN
SCURT

Finanțarea permanent ă se realizeaz ă pe seam a resurselor financiare reprezentate de
capital, rezerve și din îm prum uturile pe term en lung.
FINANȚARE PERM ANENTĂ
FINANȚARE TEMPORAR Ă
Finanțarea temporar ă se asigur ă pe seam a creditelor bancare acordate de b ănci în
vederea form ării unor stocuri și efectuării unor cheltuieli de produc ție de către întreprinderi.
În funcție de provenien ța resurselor financiare, finan țarea poate fi realizat ă din resurse
proprii fiind denum ită finanțare intern ă. În cazul în care o întreprindere prim ește credite de la o
bancă sau își procură resurse financiare de pe pie țele financiare, se realizeaz ă finanțarea extern ă.
Resursele financiare necesare regiilor autonom e și societăților com erciale se pot f orma
prin autofinan țare, credite bancare și de pe pia ța financiar ă.
Autofinan țarea sau finan țarea intern ă este o m etodă pe baza c ăreia resursele financiare
necesare produc ției sau investi țiilor din cadrul întreprinderilor provin din activitatea proprie de
producție, com erț sau prest ări servicii.
În sens larg, autofinan țarea reflect ă acoperirea din surse proprii a costurilor de produc ție,
a investițiilor și a cerințelor de func ționare a întreprinderilor. În sens restrâns, autofinan țarea
exprimă capacitatea întreprinderilor de a- și acoperi cerin țele de dezvoltare pe seam a resurselor
proprii.
În calitate de m etodă de procurare a resurselor financiare necesare întreprinderilor,
autofinan țarea se individualizeaz ă prin anum ite trăsături:
– autofinan țarea contribuie la acoperirea cerin țelor de func ționare și dezvoltare ale
întreprinderilor;
– resursele b ănești provin din activitatea de produc ție a întreprinderilor;
– autofinan țarea asigur ă o anum ită autonom ie și inițiativă în desfășurarea produc ției,
lucrărilor, serviciilor
– autofinan țarea presupune cre șterea răspunderii în cuantificarea necesarului de resurse
financiare, în utilizarea lor și în realizarea încas ărilor din vânzarea produc ției, din servicii și
lucrări
Autofinan țarea brut ă exprimă surplusul de valoare pe care îl realizeaz ă o întreprindere
din activitatea pe care o desf ășoară și care este destinat satisfacerii cerin țelor de dezvoltare.
Autofinan țarea brut ă depinde de m ărimea am ortism entelor, de cuantum ul prof itului, de alte
resurse și rezerve form ate la nivelul întreprinderilor.
Autofinan țarea net ă se realizeaz ă pe seam a resurselor proprii din care se scad
amortism entele și rezervele, ceea ce înseam nă că se asigur ă pe seam a profitului.

Autofinan țarea parțială se m anifestă în cazul în care se acoper ă din resurse proprii o
parte din cerin țele de dezvoltare ale întreprinderilor. Autofinan țarea integral ă reflectă
acoperirea în totalitate din resurse proprii a cerin țelor de func ționare și dezvoltare ale
întreprinderilor.
Autofinan țarea depinde de fundam entarea cerin țelor de dezvoltare ale întreprinderilor, de
nivelul costurilor de produc ție, de mărimea capitalului circulant, de fundam entarea proiectelor de
investiții, de valoarea și calitatea produc ției, de nivelul pre țurilor.
Creditarea constituie o alt ă metodă de form are a resurselor b ănești necesare realiz ării
investițiilor și producției pe seam a îm prum uturilor ob ținute de la b ănci pe o perioad ă
determ inată, pe baza ram bursabilit ății și a plății unor dobânzi. Finan țarea întreprinderilor în
proporție mai mare din credite bancare, în condi țiile unor pie țe financiare lim itate este specif ică
„econom iei de îndatorare”.
Raportul dintre autofinan țare și creditare în procurarea resurselor b ănești necesare
producției și investițiilor depinde de particularit ățile procesului de produc ției, specif icul
activității, durata fabrica ției, nivelul costurilor de produc ție și alți factori.
Resursele financiare necesare activit ății întreprinderilor se pot procura de pe pie țele
financiare, prin emisiunea și plasarea titlurilor de valori m obiliare. Finan țarea întreprinderilor
în principal pe seam a resurselor m obilizate de pe pie țele financiare, prin em isiunea de ac țiuni și
obligațiuni se asigur ă în condițiile econom iei cu piața financiar ă dezvoltat ă.
Capitalurile proprii ale unei întreprinderi sunt constitu ite din: capitalul social, prim ele
legate de capital, dif erențele din reevaluare, rezerve, rezultatul raportat, rezultatul exerci țiului,
provizioane reglem entate.

CAPITALURI
PROPRII
SURSE DE FINAN ȚARE
ALE
ÎNTREPRINDERILOR CAPITAL SOCIAL
PRIME LEGATE DE
CAPITAL
DIFEREN ȚE DIN
REEVALUARE
REZERVELE
REZULTATUL
REPORTAT ȘI
REZULTATUL
EXERCIȚIULUI
PROVIZ IOANE
REGLEMENTATE
PROVIZIOANE
PENTRU RISCURI ȘI
CHELTUIELI
ÎMPRUMUTURI PE
TERMEN MEDIU ȘI
LUNG
Fig.4. Structura sursel or de f inanțare și sfera capitalurilor proprii ale
întreprinderilor private

59Din punct de vedere financiar, capitalul reflect ă suma bănească investită de asocia ți sau
participan ți la o întreprindere care este exprimat ă de diferen ța dintre active și datorii.
Capitalul social reprezint ă principala componentă a capitalurilor proprii ale unei
întreprinderi ce include subscrip țiile efectuate de participan ți la o societate comercial ă.
Capitalul social la o societate cu r ăspundere limitat ă este format din p ărți sociale, iar la
societăț ile pe acțiuni este reprezentat prin acț iunile emise de întreprindere.
Capitalul social subscris reflect ă totalitatea subscrip țiilor efectuate de participan ți la o
societate comercial ă. Capitalul v ărsat reprezint ă partea de capital depus ă efectiv la formarea unei
societăț i comerciale, prin care se asigură resursele financiare necesare desf ășurării activit ății
economice.
Capitalul social se diferen țiază în funcție de particularit ățile organiz ării societăț ilor
comerciale (societate pe ac țiuni, societate cu r ăspundere limitat ă) precum ș i pe baza obiectului
(societăți comerciale, societ ăți bancare, societ ăți de asigurare). Partea de aport în natur ă poate să
fie limitat ă la un anumit procent din totalul capitalului.
Asociatul care întârzie s ă depună capitalul social este r ăspunzător de daunele pricinuite,
iar dacă aportul a fost stipulat expres în numerar poate fi obligat s ă plătească dobânzile legale,
din momentul în care trebuia s ă vireze suma în contul capitalului social. Aportul asocia ților la
capitalul social nu este purt ător de dobând ă.
În situaț ia în care societatea comercial ă se constituie prin subscrip ție publică, fondatorii
elaboreaz ă un prospect de emisiune care cuprinde denumirea și sediul societ ății, forma și
obiectul, capitalul social subscris și vărsat, bunurile aduse ca aport în natur ă, modul de evaluare,
numărul acțiunilor, valoarea lor.
Capitalul social poate fi majorat prin aporturi în bani și/sau natură , încorporarea
rezervelor, reevaluarea patrimoniului, capitalizarea profitului, conversia obliga țiunilor în ac țiuni.
Decizia cre șterii capitalului social al unei societ ăți comerciale se adopt ă de că tre adunarea
generală extraordinar ă a acț ionarilor și trebuie îndeplinit ă în termenul aprobat.
În cazul înregistr ării unor pierderi, a sc ăderii produc ției sau activit ății comerciale,
capitalul social se reduce corespunz ător prin ră scumpă rarea unor ac țiuni sau prin micș orarea
valorii nominale a ac țiunilor societ ății respective.
Primele legate de capital sunt formate din primele de emisiune, primele de aport.
Primele de emisiune se înregistreaz ă în cazul în care societatea comercial ă decide s ă
majoreze capitalul social prin emisiunea de noi ac țiuni cu pre ț de emisiune mai mare decât
valoarea nominală .
Primele de aport rezult ă în situaț ia în care, valoarea aportului în natur ă este mai mare
decât valoarea nominal ă a acț iunilor corespunză toare capitalului respectiv.
Diferențele din reevaluare sunt reprezentate de surplusurile valorice rezultate din
reevaluarea imobiliz ărilor unei întreprinderi private.
În sfera capitalurilor proprii ale întreprinderilo r private se mai includ rezultatul reportat,
rezultatul exerci țiului, rezervele și provizioanele reglementate.
Rezervele întreprinderilor private sunt formate, la rândul lor, din rezervele legale
(constituite potrivit legii), rezerve pentru ac țiuni proprii, rezerve statutare și rezerve contractuale.
Provizioanele reglementate se constituie pe seama cheltuielilor în vederea acoperirii
pierderilor provocate de cre șterea pre țurilor la materiile prime, combustibil, energie, ap ă,
creșterea nivelului dobânzilor la împrumuturi.
Subvențiile pentru investiț ii sunt sume de bani primite de c ătre întreprinderi din bugetul
statului, care se reflect ă în cadrul capitalurilor proprii și rămân definitiv la dispozi ția acestora.
Pe lângă capitalurile proprii, întreprinderile privat e mai dispun de resurse reprezentate de
provizioane constituite pentru riscuri și cheltuieli, precum și de împrumuturile pe termen mediu
și lung.
Finanțarea investi țiilor și a activităț ii de exploatare

Investițiile întreprinderilor private se f inanțează de regul ă pe seam a resurselor b ănești
proprii sau îm prum utate pe term en lung. Resursele proprii de finan țare a investi țiilor din cadrul
întreprinderilor private se f ormează din am ortizarea activelor im obilizate, din sum e realizate prin
valorificarea m aterialelor, pieselor de schim b și agregatelor rezultate la scoaterea din f uncțiune a
mijloacelor fixe și din profitul destinat investi țiilor.
Sub aspectul structurii cheltuielilor specif ice, investi țiile ce urm ează să fie finanțate în
cadrul unei întreprinderi private sunt f ormate din cheltuielile pentru proiecte de investi ții noi
(CH i) la care se adaug ă ratele scadente la creditele pentru investi ții folosite din perioadele
anterioare (R s) și dobânzile aferente (D).
If = Ch i + R s + D
Pe de altă parte, investi țiile de f inanțat din cursul unei perioade de un an, se com pară cu
resursele b ănești ce se constituie din am ortism ente (A) plus încas ările din valorificarea unor
componente ale activelor (m ijloacelor) fixe scoase (I v) din func țiune și sum a din profit (P) ce se
repartizeaz ă pentru investi ții.
Rp = A + I v + P
Dacă resursele proprii de finan țare ale investi țiilor întreprinderilor private nu acoper ă
cheltuielile pentru investi ții din cursul unei perioade (R p < I f), se pot contracta credite pe term en
lung, pentru acoperirea diferen țelor.
Amortizarea reprezint ă o resurs ă importantă de realizare a investi țiilor de c ătre
întreprinderile private și sem nifică recuperarea treptat ă a capitalului im obilizat în active f ixe
corporale și necorporale, care este reflectat în patrim oniul agen ților econom ici prin bunurile și
valorile destinate s ă deserveasc ă activitatea pe o perioad ă mai mare de un an și care se consum ă
treptat. Activele corporale aferente capitalu lui im obilizat sunt form ate din: construc ții, terenuri,
inclusiv investi țiile pentru am enajarea acestora, m așini, utilaje etc., care îndeplinesc cum ulativ
următoarele condi ții:
a) au o valoare de intrare m ai mare decât lim ita stabilit ă, ce se actualizeaz ă anual în
funcție de rata inf lației;
b) au o durat ă norm ală de utilizare m ai mare de un an.
La rândul lor, activele necorporale aferente capitalului im obilizat cuprind: cheltuielile de
constituire; cheltuielile de cercetare dezvoltare; concesiunile, im obilizările necorporale,
brevetele, alte drepturi și valori asim ilate; cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substan țe
minerale utile, neconcretizate în m ijloace fixe, la z ăcămintele puse în exploatare etc.
Așadar, din punct de vedere financiar, amortiz area reprez intă procedeul de
recuperare a capitalului imobiliz at în active corporale supuse deprecierii și necorporale ca
urmare a utiliz ării lor în vederea refacerii capitalului angajat .
Resursele b ănești necesare activit ății de exploatare vizeaz ă form area și utilizarea
activelor circulante, care sunt concretizate în stocurile de m aterii și materiale, com bustibil, piese
de schim b, produc ție în curs de f abricație, produse finite, m ărfuri, am balaje, obiecte de inventar,
echipam ent, m aterial de protec ție și resurse b ănești.
Resursele b ănești destinate f inanțării activelor circulante se utilizeaz ă în scopul
achiziționării m ateriilor prim e și materialelor necesare produc ției, care se prelucreaz ă și devin
stocuri de produc ție în curs de f abricație, în m omentul term inării fabricației devin produse finite
care apoi se livreaz ă cum părătorilor, iar în urm a încasării contravalorii lor se revine la f orma
bănească a capitalului aferent acestora, conform , schem ei următoare:

RESURSE
BĂNEȘTI MATERII ȘI
MATERIALE PRODUSE ÎN
CURS DE
FABRICA ȚIE PRODUSE
FINITE RESURSE
BĂNEȘTI
Figura nr. 5 Rota ția activelor circulante

61Activele circulante trecând de la o form ă la alta parcurg un circuit, care se reia
permanent, astfel încât resursele b ănești obținute prin vânzarea produc ției se folosesc din nou
pentru cump ărarea de noi materii și materiale necesare procesului de produc ție, obț inerea de
produse finite etc.
Volumul și structura activelor circulante care determin ă mărimea resurselor b ănești
necesare , depind de particularităț ile proceselor de producț ie, de nivelul și structura produc ției,
de condițiile de aprovizionare, de organizarea producț iei, de durata fabrica ției, normele de
consum, condi țiile livrării de produse finite etc.
Expresia b ănească a stocurilor, l a care se adaug ă creanțele, activele de regularizare și din
care se scad datoriile curente și pasivele de regularizare, se consider ă a fi necesarul de fond de
rulment al întreprinderii.
La rândul să u, fondul de rulment reprezint ă partea din capitalul permanent al unei
întreprinderi private din care se acoper ă activele circulante. Fondul de rulment (FR)rezult ă ca
diferență dintre total active (A t) și activele fixe imobilizate (A i) ale întreprinderii private, sau ca
diferență între activele circulante și datoriile pe termen scurt, conform relaț iilor următoare:
FR = A t – A i ;
FR = A c – D s
Trezoreria întreprinderii reflectă operațiile de mobilizare a resurselor b ănești necesare
activității de exploatare, precum și de valorificare a disponibilit ăților bănești ale unei
întreprinderi.
Fluxurile trezoreriei unei întreprinderi se reflect ă cu ajutorul indicatorului de cash-flow,
care este expresia sumei fluxurilor de numerar din activitatea de exploatare, fluxurilor de
numerar din activitatea de investi ții și a fluxurilor de numerar din activitatea financiar ă.
Prin trezoreria întreprinderii se asigură derularea fluxurilor b ănești de intrare în cadrul
întreprinderilor, urm ărirea fluxurilor b ănești de ieșire, concordan ța dintre fluxurile b ănești de
intrare și fluxurile b ănești de ieșire, evaluarea fluxurilor b ănești către alte întreprinderi, bugete
publice, salaria ți, plasarea eficient ă a resurselor disponibile și fundamentarea creditelor bancare.

4.4. Rezultatele financiare ale întreprinderii
Cerința primordial ă a organiz ării și realizării oricărei activit ăți lucrative o constituie
încheierea ei cu un rezultat financiar brut favorabil cunoscut sub denumirea de profit. Profitul reprezintă câștigul în form ă bănească ce se obține din organizarea și desfășurarea unei activit ăți
de produc ție, de comercializare sau de prest ări servicii.
Teoria marginalist ă a considerat profitul ca o remunerare a capitalului utilizat în vederea
organiză rii și desfășurării unei activit ăți de produc ție, prestări servicii, comer ț. După alte teorii
profitul exprim ă contravaloarea muncii însu șite gratuit de cei care de țin capitalul de la cei care
asigură capacitatea de muncă .
Profitul este considerat ca parte a venitului care r ămâne după plata materialelor, mâinii
de lucru, energiei și a altor cerin țe pentru realizarea venitului. Profitul normal reprezint ă câștigul
pe care îl ob ține întreprinz ătorul din vânzarea produselor fa ța de cheltuielile de produc ție
efectuate. Profitul de monopol se înregistreaz ă în situaț ia în care agentul economic de ține o
poziție de monopol ș i stabilește preț ul.
Spre deosebire de profit, rentabilitatea exprim ă capacitatea unui agent economic de a
obține profit din organizarea și desfășurarea unei activităț i economice. Rata rentabilit ății se poate
exprima sub diferite forme în func ție de profitul și eforturile luate în calcul (rata rentabilit ății
resurselor consumate, rata rentabilit ății financiare, rata rentabilit ății economice). Profitul la un
produs depinde de valoarea produc ției și de costurile implicate de realizarea produc ției.
Elementele cheltuielilor de produc ție se grupeaz ă în funcție de raportul lor cu produc ția, în
cheltuielile variabile și cheltuielile conven țional constante. Rela ția dintre producț ia realizat ă și
costurile de producț ie din care rezultă modul de acoperire a cheltuielilor pe seama încas ărilor din
vânzarea producț iei se reflectă cu ajutorul punctului critic.

Profitul reprezintă un indicator sintetic care reflect ă activitatea economic ă a unei
întreprinderi și sursa de autofinan țare a dezvolt ării.
Rezultatul financiar brut al unei întreprinderi (Rf b) depinde de veniturile totale (V t) și
cheltuielile totale (Ch t) pentru desf ășurarea activit ății de produc ție, comercializare sau prest ări
servicii.
Rfb = V t – Ch t
Veniturile totale ale unei întreprinderi se grupeaz ă după natura lor, în venituri din
exploatare (V exp), venituri financiare (V f) și venituri excep ționale (V ex).
Vt = V exp + V f + V ex
Veniturile din exploatare la rândul lor sunt formate din veniturile din activitatea de baz ă,
venituri din alte activit ăți, venituri din surse bugetare (subven ții pentru produse și activități,
subvenț ii pentru acoperirea diferen țelor de pre ț și de tarif, transferuri, prime).
În cadrul cheltuielilor totale se delimiteaz ă cheltuielile de exploatare (Ch exp), cheltuielile
financiare (Ch f) și cheltuielile excep ționale (Ch ex).
Cht = Ch exp + Ch f + Ch ex
Cheltuielile de exploatare cuprind cheltuielile materiale, cheltuielile cu personalul
(salarii brute, contribu ții la asigură rile sociale, ajutor de șomaj, contribuț ii la asigură rile sociale
de să nătate), cheltuielile privind amortizarea și provizioanele, cheltuieli de protocol, reclam ă și
publicitate, cheltuieli cu sponsorizarea, tichete de mas ă și alte cheltuieli.
Rezultatele financiare din activitatea de exploatare sunt influen țate de nivelul produc ției,
calitatea, costurile, pre țurile de vânzare. Asupra rezultatelor financiare din exploatare, exercită
influență utilizarea capacit ăților de produc ție, nivelul de dotare tehnic ă, productivitatea muncii,
dimensionarea judicioas ă a stocurilor, utilizarea activelor circulante. Rezultatele financiare din
exploatare sunt influen țate și de factori exogeni și anume: ritmicitatea în aprovizionare, calitatea
materiilor prime, mediul de afaceri, nivelul fiscalit ății, evoluția dobânzilor.
Veniturile financiare se refer ă la resursele b ănești rezultate din participa țiile
întreprinderii, din crean țe imobilizate, din titluri de plasament, venituri din diferen țe de curs,
dobânzi și alte surse.
Cheltuielile de natur ă financiar ă cuprind pierderile din crean țe legate de participa ții,
pierderi din vânzarea titlurilor de plasament, diferen țe nefavorabile de curs valutar, dobânzi, și
alte cheltuieli.
Veniturile extraordinare provin din anumite surse și pe seama lor se acoper ă cheltuielile
de aceeaș i natură.
Rezultatul financiar brut al unei întreprinderi poate s ă fie reprezentat de profit, dac ă
veniturile totale sunt mai mari decât cheltuielile totale (V t > Ch t) sau de pierdere, în cazul în care
veniturile totale sunt mai mici decât cheltuielile totale (V t < Ch t).
Profitul impozabil se calculeaz ă ca diferen ță între veniturile și câștigurile din orice surs ă,
luând în considerare rezultatul tuturor opera țiunilor de orice fel și al cheltuielilor efectuate
pentru realizarea veniturilor, dintr-un an fiscal, de terminat prin ajustarea rezultatului contabil. În
vederea determin ării profitului impozabil, unele cheltuieli sunt deductibile dac ă sunt aferente
realizării veniturilor impozabile, iar altele sunt nedeductibile.
Din profitul impozabil se deduce impozitul pe profit care se datoreaz ă bugetului de stat
sau bugetelor locale și rezultă profitul net. Repartizarea profitului net pentru investi ții, dividende
și alte destina ții la întreprinderile private este de competen ța adunării generale a ac ționarilor.
Relațiile economice în form ă bănească prin care se constituie , repartizeaz ă și utilizeaz ă
resursele b ănești la nivelul întreprinderii se desf ășoară pe baza principiului echilibrului financiar,
potrivit c ăruia se este necesar ă asigurarea unei concordan țe între resursele financiare necesare
realizării investi țiilor și producției la nivelul întreprinderii și posibilit ățile de procurare a acestora

63CAPITOLUL 5
BUGETUL DE STAT
5.1. Concepte privind bugetul de stat și conținutul său economic
Semnifica ția noțiunii de buget s-a conturat sub aspect economic în condi țiile în care
statul a trecut la întocmirea unor liste de venituri și cheltuieli privind activitatea institu țiilor sale.
Despre apari ția bugetului în cadrul finan țelor publice din statele moderne, în literatura de
specialitate s-a susț inut că atât noțiunile de "buget" cât și de "proces bugetar" au ap ărut în Anglia
de unde au fost preluate de francezi la începutul sec. al XIX-lea. Din punct de vedere etimologic
cuvântul buget provine din expresiile "bouge" și "bougette" care în limba francez ă însemnau o
punguță sau un s ăculeț. În limba englez ă, prin cuvântul "budget" se în țelegea punga (mapa) în
care erau aduse la parlament documentele referitoare la situa ția veniturilor și cheltuielilor
statului. Un astfel de document a fost întocmit pentru prima dat ă în Anglia, la începutul secolului
al XIII-lea (1215).
Dintre primele reglement ări juridice care au oficializat expresia de buget, este citat cu
preferință un decret lege francez din 1862 referitor la contabilitatea public ă, ale că rui dispozi ții
au precizat c ă "bugetul este actul prin care sunt prev ăzute și autorizate cheltuielile și veniturile
statului pentru o perioad ă determinată ".
Literatura de specialitate a re ținut și alte defini ții ale bugetului de stat din punct de vedere
juridic, precum:
– bugetul este un tablou evaluativ și comparativ al veniturilor de împlinit și a cheltuielilor
de efectuat, este un stat de prevedere al veniturilor și cheltuielilor pe o perioad ă determinat ă". (P.
L. Beaulieu, Traité de la Science des finances, Paris, 1888, p.2);
– bugetul este "un plan alc ătuit din cifre, într-o ordine determinat ă, a veniturilor și
cheltuielilor care se vor produce și balansa în gestiunea economic ă a unui corp public pe o
perioadă următoare de un an" (Adolf Wagner, Finanzwi ssenschaft, Erst Thail, Leipzig, 1883, p
221);
– bugetul este "un program de cheltuieli ce urmeaz ă a se efectua și a veniturilor ce
urmează a se realiza într-o perioad ă determinat ă" (Gaston Jèze, Cours de science des finances et
des legislation financiere francaise, IV-eme, Paris, 1992, p 6).
În țara noastră , ca forme embrionare ale bugetului de stat se cunosc "condica de venituri
și cheltuieli" din timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu și "sămile visteriei" din timpul lui
Nicolae Mavrocordat.
În limba român ă noțiunea de buget a fost introdus ă cu expresia "bugea" utilizat ă pentru
prima dat ă în Regulamentele Organice ale Țării Române ști și Moldovei. Bugetul a fost ulterior
definit în cadrul preocup ărilor pentru organizarea finan țelor țării, după unirea Principatelor, prin
legea de contabilitate public ă din 1864, care a prev ăzut că "toate veniturile statului și
cheltuielile pentru îndeplinirea osebitelor servicii, a șezate conform legilor, trebuie autorizate
pentru fiecare an de o lege anual ă de finanțe și formeaz ă bugetul general al statului" (I. N. Leon,
Elemente de știință financiar ă, vol. 1, Cluj 1925, p. 310).
Într-o formulă evoluată , legile de contabilitate public ă din 1903 și 1929 au prev ăzut că
"bugetul este actul prin care sunt prev ăzute și prealabil aprobate veniturile și cheltuielile anuale
ale statului sau ale altor servicii publice" (I. N. Leon, Elemente de știință financiar ă, vol 1, Cluj
1929, p. 310).
Asemenea definiț ii ale bugetului au în vedere aspectul juridic al acestuia, caracterul de
act legal prin care se prevede încasarea veniturilor de c ătre stat ș i se autorizeaz ă finanțarea
cheltuielilor sale.
Așadar, sub aspect juridic, bugetul reprezint ă un act prin care sunt prev ăzute și autorizate
veniturile și cheltuielile anuale ale statului. A cest mod de definire pune în eviden ță necesitatea
aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari, motiv pentru care bugetul de stat are un caracter
obligatoriu, totodat ă având ș i un caracter de previziune a resurselor publice și a modului de

utilizare a acestora. Desigur, con ținutul legii bugetului de stat reflect ă concepțiile politice,
economice și sociale specifice fiec ărei perioade și implicit interesele grupurilor politice care
exercită puterea.
Noțiunea de buget are totu și, în primul rând, o semnifica ție de natură economic ă, aceasta
constând în desemnarea proceselor și tehnicilor de mobilizare a resurselor bugetare, precum și de
utilizare a acestora sub forma cheltuielilor buge tare. Din acest punct de vedere, bugetul se
contureaz ă ca o categorie economic ă prin care se exprim ă procese, tehnici și relații de mobilizare
a unei părți din P. I. B. la dispozi ția statului și de repartizare a resurselor respective pe destina ții
corespunz ătoare nevoilor sale.
Abordarea economic ă a conceptului de buget eviden țiază corelațiile macroeconomice și,
în special, leg ătura cu nivelul și evoluția produsului intern brut, exprimând rela țiile economice în
formă bănească ce iau naș tere în procesul constituirii și distribuirii fondului bugetar, în
conformitate cu obiectivele de politic ă economic ă și socială ale perioadei respective.
Relațiile bugetare corespunz ătoare se manifestă într-un dublu sens: pe de o parte, ca
relații prin intermediul c ărora se mobilizeaz ă resursele b ănești la dispozi ția statului, iar pe de alt ă
parte, ca rela ții prin care se repartizeaz ă aceste resurse c ătre utilizatorii lor.
Relațiile de mobilizare a resurselor sunt, în principal, rela ții de reparti ție a PIB în
favoarea statului prin intermediul impozitelor, taxelor, al prelev ărilor din venituri, la care se pot
adăuga și atragerile de disponibilit ăți temporar libere din economie prin intermediul rela țiilor de
credit.
La rândul lor, rela țiile de repartizare a resurselor prin intermediul bugetului de stat se
realizează prin aloca ții sau credite bugetare, concretizându-se în finan țarea serviciilor publice
sub diverse forme ale cheltuielilor statului. În aceast ă accepțiune, bugetul exprim ă și anumite
raporturi sociale între cetăț enii unui stat, care contribuie, în calitate de persoane fizice sau
juridice, la formarea resurselor financiare necesare func ționării institu țiilor statului sau
beneficiaz ă direct ori indirect de resursele respective. Din aceast ă perspectiv ă, veniturile statului
apar ca forme caracteristice ale proceselor și relațiilor de mobilizare a resurselor financiare, iar
cheltuielile publice sunt forme ale proceselor și relațiilor de repartizare pe destina ții ale acestor
resurse.
Luând în considerare con ținutul bugetului ca rela ții și procese de reparti ție care se
oglindesc în bugetul de stat, se pot distinge:
– procese de reparti ție primară a P.I.B., exprimate sub forma prelev ărilor de venituri din
exploatarea întreprinderilor și propriet ăților statului, care în condiț iile economiei de pia ță sunt
relativ reduse; tot în cadrul reparti ției primare încadrându-se și alte venituri ob ținute de stat de la
întreprinderi mixte.
– procese de redistribuire (reparti ție secundară ) care de țin ponderea covâr șitoare în
ansamblul proceselor bugetare prin care se mobilizeaz ă resursele sub forme ale impozitelor și
taxelor, ca ș i alocarea și cheltuirea lor.
– procese de redistribuire a resurselor în plan internaț ional.
Noțiunea de buget este adesea utilizat ă și pentru a desemna fondul bugetar, semnificând
totalitatea sumelor de bani ce se acumuleaz ă la dispoziț ia statului și se alocă beneficiarilor spre
utilizare.

5.2. Principii bugetare
Principiile bugetare au fost conturate odat ă cu victoriile revolu țiilor burgheze, care au
inclus între obiectivele majore urm ărite și instituirea ordinii în finan țele publice. Astfel, au luat
naștere principiile bugetare clasice, care, de și recunoscute și în prezent, au suferit unele adapt ări
în aplicare, ca urmare a apariț iei și dezvoltării unor fenomene specifice societ ății moderne.
Cele mai reprezentative principii privitoare la bugetul de stat sunt:

5.2.1. Universalitatea bugetului

65Potrivit acestui, principiu, în bugetul de stat ar trebui s ă se înscrie, în sume integrale,
toate veniturile și toate cheltuielile statului. Prin urmare, fa ță de acest principiu, este interzis ă
înscrierea în buget a unor ac țiuni ale statului numai ca rezultat al compens ării dintre cheltuieli și
venituri, adic ă per sold. Această interdicție a urmărit să oblige la reflectarea deplin ă și exactă a
implicațiilor financiare ale fiec ărei acțiuni publice, concretizate, pe de o parte, în cheltuielile
necesare și, pe de altă parte, în veniturile posibile de ob ținut. Înscrierea în buget, în mod separat,
a veniturilor, respectiv a cheltuielilor a fost considerat ă de natură să ofere o imagine real ă asupra
consecințelor financiare ale ac țiunilor reflectate în buget și posibilitatea de control asupra
corelațiilor necesare, inclusiv în faza execu ției bugetare. Eventuala înscriere ca sold, la cheltuieli
sau la venituri, era considerat ă neadecvată cerințelor de gestiune a resurselor publice, aceasta
nepermițând Parlamentelor sau altor persoane interesate s ă cunoască și să compare cheltuielile
cu veniturile aferente fiecă rei acțiuni și să identifice eventualele situa ții anormale, inacceptabile.
În aplicarea acestui principiu s-au produs, îns ă, încălcări, acceptându-se trecerea la
întocmirea bugetelor mixte, în care reflectarea cheltuielilor și veniturilor a fost permis ă, pentru
unele acțiuni după principiul "bruto" (sume integrale), iar pentru altele dup ă principiul "neto",
(soldul dintre cheltuielile și veniturile aferente). A șa, de pild ă, între acț iunile înscrise în bugetul
statului dup ă principiul "neto" se pot men ționa cele privind: rela țiile cu întreprinderile de stat
(reflectate, fie la venituri din exploata rea acestora, fie la cheltuieli cu subven ționarea lor);
relațiile cu institu ții publice de cercetare, înv ățământ etc., care ob țin și unele venituri, din propria
activitate, folosite pentru autofinan țare etc.
Aplicarea acestui principiu a creat premisele concentr ării și corelării resurselor și
cheltuielilor statului într-un cadru unic, (acela al bugetului public), opunându-se existen ței în
afara acestuia a unor venituri publice destinate acoperirii anumitor cheltuieli nereflectate în
buget, ceea ce facilita și aplicarea celorlalte principii bugetare.

5.2.2. Unitatea bugetului
Acest principiu presupunea înglobarea într-un singur document, denumit bugetul general,
a tuturor veniturilor și cheltuielilor statului, interzicând re ținerea sau separarea anumitor venituri
ori părți din venituri pentru a se finan ța anumite ac țiuni publice. Principiul unit ății urmărea să
asigure cunoa șterea și reflectarea, pe baza unei concep ții clare, a veniturilor și cheltuielilor
bugetare, precum ș i a corelației dintre m ărimile acestora. Pus în coresponden ță cu universalitatea
bugetului și cerințele de echilibrare a veniturilor cu cheltuielile bugetare, principiul unităț ii
permitea, prin aplicarea sa, constatarea eventualelor abateri de la condi ția de echilibru bugetar
prin compararea direct ă a celor dou ă părți ale bugetului (venituri cu cheltuieli). În plus, se oferea
posibilitatea unui control riguros asupra structurii veniturilor și cheltuielilor publice, prevenind
pulverizarea acestora în mai multe documente de reflectare a lor.
Aplicarea principiului unit ății presupune, deci, existen ța unui buget unic, care
concentreaz ă ansamblul rela țiilor bugetare ale statului, privind procurarea veniturilor și
efectuarea cheltuielilor sale, favorizând stabilirea de priorit ăți și opțiuni, respectiv luarea
deciziilor bugetare mai bine fundamentate.
Aplicat corect, ini țial, principiul unit ății bugetare a fost și este, în prezent, înc ălcat prin
întocmirea și folosirea concomitentă a mai multor documente de reflectare a cheltuielilor și
veniturilor bugetare, folosite în paralel cu bugetul general.
O primă abatere de la acest principiu, o reprezint ă introducerea și practicarea a șa-
numitelor bugete extraordinare , care presupun separarea unor cheltuieli considerate a avea un
caracter excep țional, prin faptul de a fi generate de fenomene numite excep ționale. Sunt
invocate, în acest sens, ră zboaiele, calamit ățile naturale etc., care pot provoca, în unele perioade,
nevoi deosebit de mari de resurse pentru a se finan ța acțiuni cu caracter extraordinar,
concretizate în cheltuieli extraordinare.

Prin urmare, bugetele extraordinare ar avea me nirea de a reflecta separat impactul acestor
evenimente, concentrând cheltuielile extraordinare și resursele acoperitoare, de asemenea
extraordinare, cum sunt împrumuturile și emisiunea infla ționistă de moned ă. Existența distinctă a
acestor bugete, implicând scoaterea cheltuielilor și veniturilor extraordinare în afara bugetului
general (ordinar), este argumentat ă între altele prin necesitatea asigur ării compara țiilor în timp
(de la un an bugetar la altul), pe baza unor m ărimi ce corespund condi țiilor obiș nuite. Se invocă ,
astfel, faptul că dacă resursele și cheltuielile extraordinare, care se înregistreaz ă numai în anumi ți
ani bugetari, s-ar reg ăsi în bugetul general, ordinar, aceasta ar face necomparabile datele și
analizele ar deveni neconcludente.
Pe de altă parte, îns ă, separarea unor cheltuieli și venituri într-un buget extraordinar nu
mai permite respectarea altor principii, în primul rând, a condi ției de echilibrare a celor dou ă
părți, ceea ce influen țează luarea deciziilor parlamentare legate de aprobarea bugetului și
evaluările privind impactul asupra situaț iei financiare a statului.
O altă formă de încălcare a principiului unit ății bugetului o reprezint ă folosirea de bugete
autonome . Acestea se întocmesc, în mod distinct, de c ătre colectivit ăți locale (regiuni, municipii
etc.), întreprinderi sau chiar institu ții ale statului care beneficiaz ă de o larg ă autonomie
funcțională și de gestionare a resurselor publice, în propria activitate. În baza acestei autonomii,
colectivitățile locale, întreprinderile sau instituț iile respective întocmesc bugete proprii,
autonome, menite s ă le asigure și o largă autonomie financiară . În aceste bugete, sunt înscrise
cheltuielile de efectuat și veniturile proprii, inclusiv eventualele transferuri sau subven ții de la
stat necesare echilibr ării lor. Adesea, chiar întreprinderile și mai ales institu țiile publice
înregistreaz ă diferențe de cheltuieli reflectate în bugetul de stat numai ca sold de subven ționat,
fără a fi supuse unui control riguros în utilizar e. Aceasta poate favoriza folosirea neoportun ă sau
neeficient ă a unor resurse publice, de și autonomia bugetar ă are ca scop să permită ridicarea
eficienței prin descentralizarea activit ăților publice și creșterea autonomiei func ționale a acestor
entități. În practic ă, rezultatele ce se ob țin sunt, adesea, contradictorii dar tendin ța generală este
de extindere a autonomiei și implicit a folosirii bugetelor autonome.
O altă variantă , asemănătoare celei anterioare, de nerespectare a principiului unit ății
bugetului este practica folosirii de bugete anexe . Aceste bugete (anexe) sunt întocmite de
anumite întreprinderi și instituții publice cu autonomie func țională mai limitat ă. Ele reflectă prin
conținut veniturile și cheltuielile aferente activit ății acestor entit ăți publice, ca documente ce se
anexează la bugetul statului, fiind îns ă supuse dezbaterii și aprobării Parlamentului. Este posibil
ca soldul dintre veniturile și cheltuielile înscrise la bugetele anexe s ă reprezinte, fie pierderi, fie
profit și acesta se reflect ă, în mod corespunz ător, în bugetul statului.
O altă practică ce contravine principiului unit ății bugetului, const ă în a se folosi conturile
speciale de trezorerie . Asemenea conturi se deschid în numele statului, pentru a eviden ția
anumite opera țiuni cu caracter provizoriu, ale trezoreriei statului în rela țiile cu ter ții ce urmeaz ă
a se regla și solda în cursul anului. Opera țiunile înregistrate în aceste conturi, care exprim ă
creanțe sau datorii ce se acumuleaz ă și compenseaz ă pe parcursul anului bugetar, ar trebui ca la
finele perioadei de execu ție bugetară să se soldeze prin echilibrarea înregistr ărilor pe debit cu
cele de pe creditul fiec ărui cont. În practic ă, însă, este posibil s ă rezulte un sold, fie debitor, fie
creditor, dar de cele mai multe ori acesta reflect ă datorii neachitate înc ă de că tre stat. O situa ție
de acest fel se creaz ă atunci când statul acord ă avansuri furnizorilor s ăi, care iniț ial apar
înregistrate ca ni ște creanțe ale statului, iar pe m ăsură ce aceștia livreaz ă bunurile, se
înregistreaz ă obligaț iile de plat ă rezultate, astfel c ă, în final, contul respectiv prezint ă un sold,
exprimând cel mai adesea, datorii de achitat de c ătre stat.
Un tip de conturi, similare celor anterioare, a c ăror funcționare se află în contradic ție cu
principiul unităț ii bugetului, sunt conturile cu afecta ție special ă. Aceste conturi eviden țiază
anumite opera țiuni privind venituri rezervate de c ătre stat pentru a efectuarea unor cheltuieli
speciale. Operaț iunile înregistrate pe creditul și debitul acestor conturi, au, de regul ă, caracter
definitiv și, în mod normal, la finele perioadei de gestiune ele ar trebui s ă se închid ă, dar nu este
exclusă constatarea unui sold semnificând obligaț ii neachitate.

67Alte conturi folosite pentru reflectarea separat ă a unor opera țiuni financiare publice sunt
conturile de reglementare, care, în mod obi șnuit, eviden țiază anumite transferuri de sume între
guvernele unor țări asociate la realizarea de obiective comune. Ele se alimenteaz ă cu resurse
destinate expres realiz ării acelor obiective și pe seama acestora se efectueaz ă plățile, existând și
în acest caz posibilitatea unui sold final.
În fine, cu semnificaț ii asemănătoare, sunt și conturile de opera țiuni monetare, menite să
evidențieze pierderea sau profitul rezultat din opera țiunile de emisiune monetar ă, inclusiv din
relațiile cu FMI sau cu alte organisme și instituții financiare interna ționale.

5.2.3. Neafectarea veniturilor bugetare
O premisă a aplicării acestui principiu este teza despre depersonalizarea veniturilor
preluate la fondul bugetar al statului, conform c ăreia, odat ă încasate la buget, resursele b ănești
sunt utilizate global, pierzând leg ătura cu sursa din care au provenit. În concordan ța cu această
teză, principiul neafectă rii veniturilor bugetare sus ține că nu pot fi rezervate venituri, indiferent
de sursă, pentru a fi destinate, în mod expres, finan țării anumitor ac țiuni. În consecin ță, pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor bugetare se folose ște totalitatea veniturilor încasate la buget,
nefiind permis ă separarea sau dislocarea unei p ărți din acestea pentru a servi efectu ării unor
cheltuieli anume. Conform acestui principiu, ar urma ca din resursele bugetare ale statului s ă nu
se formeze și administreze alte fonduri b ănești, cu o afectaț ie specială , în afara fondului bugetar
(în care să se acumuleze toate veniturile). În practic ă, cu deosebire în condi țiile societăț ii
moderne, se admite posibilitatea constituirii de fonduri cu destina ție specială , (pe seama
resurselor bugetare), contravenind flagrant acestui principiu, ca și celor anterioare. Astfel, între
fondurile cu afecta ție specială cel mai frecvent întâlnit este cel pentru amortizarea datoriei
publice, dar al ături de acesta se administreaz ă alte fonduri a c ăror existen ță este legat ă de
obiective considerate speciale, la un moment dat (s ănătate, construirea de drumuri etc.).

5.2.4. Anualitatea bugetului
Acest principiu cere ca întocmirea, aprobarea și execuția bugetului, inclusiv încheierea
exerciț iului bugetar s ă se facă în limitele unei perioade de 1 an. Aceast ă perioadă de 12 luni este
denumită an bugetar, f ără a fi obligatoriu ca ea s ă se suprapună pe un an calendaristic. În mai
multe țări se practic ă variante de an bugetar ce acoper ă intervale de timp (p ărți) din 2 ani
calendaristici, dar care însumeaz ă împreun ă tot 12 luni. Aplicarea principiului anualit ății
bugetului vizeaz ă anul bugetar sub două aspecte:
a) perioada pentru care se întocme ște și se aprob ă bugetul;
b) perioada în care se execut ă bugetul și se încheie exerci țiul bugetar.
Astfel, sub primul aspect, se constat ă practici diferite, de la o țară la alta, în sensul c ă mai
multe dintre ele întocmesc și aprobă bugetul public pe perioada de un an bugetar suprapus ă pe
anul calendaristic (1 ianuarie-31 decembrie), între care Brazilia, Fran ța, Germania etc. Alte țări,
însă, încep anul bugetar pe parcursul unui an cale ndaristic, încheindu-l în anul calendaristic
următor, ca, de exemplu: Canada, Japonia, Marea Britanie (1 aprilie-31 martie), Australia,
Suedia (1 iulie-30 iunie) ș.a.m.d. Între cauzele care explic ă aceste practici, unele au caracter
obiectiv, ca de exemplu economia axată pe ramuri sezoniere, cum ar fi agricultura, care asigur ă
o mare parte a resurselor bugetare). Altele îns ă au caracter subiectiv, între care: tradi țiile;
programul de lucru al parlamentelor etc. În ambele situa ții, însă, Parlamentul este chemat s ă se
pronunț e anual asupra cheltuielilor și veniturilor înscrise în bugetul pe anul urm ător și a
rezultatelor privind realizarea prevederilor bugetare pe anul expirat.
Sub aspectul duratei perioadei de execu ție bugetară , sunt de asemenea cunoscute, ca
opțiuni posibile, fie suprapunerea acesteia cu cea a anului bugetar, fie prelungirea acestei
perioade cu înc ă 3-6 luni, peste durata unui an, ceea ce implic ă o abatere de la principiul
anualității bugetului.

Prima variant ă este denumită sistem de gestiune și se caracterizeaz ă prin aceea c ă la
finele anului bugetar se închide execu ția bugetară , indiferent de faptul c ă unele dintre cheltuieli
sau venituri aferente anului expirat au r ămas neconcretizate. În aceast ă situație, se accept ă ca
eventualele venituri și cheltuieli, (prev ăzute, dar nerealizate), s ă fie preluate și reflectate în
bugetul pe anii urm ători, iar gestiunea anului respectiv se închide în limita realiz ărilor
înregistrate pân ă la expirarea anului bugetar.
A doua variant ă poartă numele de sistem de execu ție și presupune c ă la finele anului
bugetar nu se încheie exerci țiul, ci, atât încasarea de venituri, cât ș i efectuarea de cheltuieli
continuă în perioada de prelungire paralel cu execu ția bugetară pe noul an. Aceasta înseamn ă că
pe perioada de prelungire a execu ției bugetului pentru anul expirat vor func ționa (în anul curent)
două bugete, înregistrându-se separat veniturile și cheltuielile aferente fiec ăruia dintre cei doi ani
bugetari și urmând ca exerci țiul bugetar pe anul anterior s ă se încheie dup ă 15-18 luni, în loc de
12 luni.
Încălcări ale principiului anualit ății se mai produc și prin practica aprob ărilor date de
către Parlament, prin bugetul pe un singur an, a cheltuielilor sau veniturilor aferente unor
acțiuni extinse pe mai mul ți ani bugetari. În acest context, a fost lansat ă și teza renun țării la
principiul anualit ății și trecerii la întocmirea, aprobarea și executarea bugetului de stat pe
perioade de mai mul ți ani – la bugetele plurianuale, dup ă ce, anterior, fusese promovată o
variantă a bugetelor pe perioade egale ciclurilor economice – bugete ciclice. Bugetul plurianual
este susținut tocmai prin invocarea nevoii de a reflecta mai exact cheltuielile de investi ții ale
statului în economie, care se extind, de regul ă, pe perioade de mai mul ți ani, necesari finaliz ării
și punerii în func țiune a obiectivelor respective. Prin compara ție bugetul ciclic presupune ca
perioada la care se raporteaz ă corelarea (echilibrarea) veniturilor cu cheltuielile bugetare s ă fie
extinsă la cea a unui ciclu economic, incluzând un num ăr mai mic sau mai mare de ani bugetari
(calendaristici).

5.2.5. Echilibrarea bugetului
Acest principiu a fost, la rândul s ău, conceput în contextul doctrinei financiare liberale
clasice și presupune balansarea (egalizarea) veniturilor cu cheltuielile înscrise în bugetul de stat.
Potrivit principiului echilibr ării se cerea, îns ă, ca prin bugetul de stat s ă se asigure echilibrul
între veniturile curente ș i cheltuielile totale pe fiecare an bugetar, atât în faza de proiectare-
aprobare, cât ș i în cea de execu ție, până la închiderea exerci țiului bugetar. Dar, mai mult decât
alte principii bugetare, echilibrarea bugetului a suferit interpret ări și reconsider ări în concep ția
modernă, admițându-se, mai întâi, posibilitatea unor neconcordan țe determinate de dinamic ă
diferită a încasărilor și plăților bugetare. Astfel, s-a constatat c ă cheltuielile de efectuat
devanseaz ă, de regul ă, în prima parte a anului bugetar, veniturile curente încasate, rezultând
goluri de cas ă, sau uneori, excedente ș i implicit abateri de la acest principiu.
Pe de altă parte, în mai multe țări, s-a încercat respectarea principiului de echilibrare
numai la nivelul bugetului ordinar, procedându-se, concomitent, la folosirea bugetelor
extraordinare pentru separarea și acoperirea p ărții corespunz ătoare a cheltuielilor din resurse
extraordinare, ceea ce înseamn ă că pe ansamblu s-a admis un deficit bugetar. Folosirea
conturilor speciale ale trezoreriei sau altor conturi similare pentru eviden țierea de opera țiuni
bugetare separate, cu solduri de datorii, exprim ă, de asemenea, abateri de la acest principiu.
Alte țări au optat pentru solu ții mai ingenioase de mascare a dezechilibrului (deficitului)
bugetar. Între acestea, se practic ă debugetizarea , care semnific ă scoaterea în afara bugetului a
unor acț iuni de finan țat și acoperirea lor din surse speciale sau transferarea de ac țiuni pe seama
unor institu ții publice, de tip CEC, incluzându-le în bugetele acestora, pentru a se acoperi în
resursele atrase de ele.
În contrast total cu cerin țele acestui principiu, se manifest ă în lumea contemporan ă o
tendință accentuată de promovare premeditată a deficitelor bugetare finan țate din resurse
extraordinare, ca solu ții de relansare a economiilor stagnante sau în criz ă, ori de stimulare a

69creșterii economice. Sub acest aspect, este relevant ă situația înregistrată , prin prisma ponderii
deficitului bugetar în PIB, potrivit datelor prezentate în tabelul nr.1 , în care au fost incluse atât
țări dintre cele mai dezvoltate cât și în curs de dezvoltare.

Tabelul nr.1
Ponderea deficitului bugetar în P.I.B.
Țara 1991 1994 1997 2000
SUA 4.55 2.86 0.26 -1.4
Marea Britanie 1.21 5.88 2.00 -3.9
Franța 1.24 5.50 3.47 1.3
Germania 0.05 -0.27 0.11 -1.1
Argentina -0.02 0.16 1.46 2.4
Brazilia 0.43 6.09 7.31 4.3
India 5.48 5.62 4.89 5.4
Israel 6.79 3.06 – 0.29 2.5
Egipt 0.96 -0.34 2.02 3.4
Polonia … 2.14 1.76 3.1
România -1.95 2.51 3.86 4.0
semnul ”-“ semnifică situa ția de excedent bugetar
Sursa – Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook 2001

5.2.6. Realitatea bugetului
Acest principiu cere ca atât elaborarea și aprobarea bugetului, cât și urmărirea execu ției
sale să se bazeze pe un sistem informa țional adecvat, s ă se fundamenteze pe date reale și să
reflecte situa ția financiară reală a statului. În mod concret, el impune ca evalu ările la cheltuieli,
respectiv la venituri, să aibă corespondent în posibilit ățile reale de realizare a lor și să exprime
corect elementele de efort și efect pe care se fundamenteaz ă. Sub acest aspect, se apreciaz ă că
metodele clasice de cuantificare a veniturilor și cheltuielilor au, prin con ținutul lor, un caracter
aproximativ și nu asigur ă o fundamentare deplin ă a prevederilor bugetare.
Asigurarea realit ății bugetului presupune colectarea și prelucrarea unui mare volum de
informații, apelând la modele econometrice, bazate pe determin ările obiective dintre variabilele
implicate și conținând un num ăr mare de ecua ții cu multe necunoscute, rezolvate cu ajutorul
tehnicii electronice de calcul. Din acela și unghi de abordare, se constată că între factorii ce
condiționează mărimea veniturilor sau cheltuielilor bugetare se înscriu și unii de ordin subiectiv,
inclusiv fenomene cu ac țiune aleatoare sau imprevizibile în faza de întocmire și aprobare a
bugetului pe anul urm ător. Așa se poate explica și o practic ă generalizată în ultimele decenii,
constând în reevaluarea redimension ări pe parcursul anului bugetar al prevederilor bugetare
aprobate de Parlament cunoscute sub denumirea de rectific ări ale bugetului de stat, menite s ă
reflecte mai realist și să coreleze mai judicios cheltuielile de efectuat cu veniturile acoperitoare.

5.2.7. Specializarea bugetar ă
Potrivit acestui principiu, înscrierea în bugetul de stat, aprobarea de c ătre Parlament și
urmărirea execu ției veniturilor și cheltuielilor bugetare trebuie f ăcută în concordan ță cu o
schemă unitară , denumit ă "clasifica ție bugetară ", care structureaz ă veniturile, pe de o parte, ș i
cheltuielile, pe de alt ă parte într-o anumit ă ordine și pe baza anumitor criterii. Aceast ă schemă,
care se elaboreaz ă, în principiu, de că tre Ministerul Finan țelor, este obligatoriu de respectat, în

toate fazele procesului bugetar, fiind considerat ă o premis ă indispensabilă asigurării disciplinei
financiare, ordinii bugetare și controlului asupra gestiunii banului public.
O asemenea clasificaț ie bugetară trebuie să satisfacă anumite cerin țe, între care: gruparea
veniturilor și a cheltuielilor bugetare s ă se facă într-o ordine strictă , să reflecte provenien ța
veniturilor și destinația efectiv ă a cheltuielilor; s ă fie simplă și clară; să permită înțelegerea
conținutului elementelor de structur ă la venituri și la cheltuieli; s ă favorizeze efectuarea
controlului și analizelor privind situa ția financiară a statului. Cerin ța ca aceast ă schemă să fie
simplă și clară are în vedere, la rândul s ău, o structurare a veniturilor și a cheltuielilor care s ă
exprime modul cum se procură veniturile și, implicit, suportatorii sarcinilor fiscale; s ă poată fi
interpretată în concordan ță cu conținutul acțiunilor la care se refer ă cheltuielile și să permită
înțelegerea con ținutului bugetului, chiar și pentru nespeciali ști.
Conținutul clasifica ției bugetare, prin care se asigur ă structurarea efectiv ă a veniturilor și
cheltuielilor, diferă în funcție de criteriile ce stau la baza elabor ării acesteia, și anume:
a) Criteriul administrativ (departamental). Conform acestuia, atât cheltuielile, cât și
veniturile bugetare se înscriu în bugetul de stat în raport cu structura aparatului de stat care
participă la realizarea lor, respectiv la opera țiunile de pl ăți și încasări bugetare. Ca urmare,
gruparea se face în func ție de structurarea pe departamente a institu țiilor publice, pornind de la
nivelul ministerelor implicate în procurarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor reflectate în
bugetul de stat.
b) Criterii economice În cadrul folosirii acestor criter ii, gruparea se face pornind de la
sursele pe baza c ărora se formeaz ă veniturile și conținutul ac țiunilor care concretizeaz ă
destinațiile ce se dau lor, prin cheltuielile de efectuat, structurându-le, atât pe categorii de
venituri și de cheltuieli, cât și pe opera țiuni curente (de func ționare), respectiv opera țiuni de
capital (de investi ții).
Se practic ă, de asemenea, o clasificaț ie funcț ională , care pune în prim plan func țiile de
îndeplinit, respectiv sarcinile sau obiectivele urm ărite de stat prin ac țiunile pe care le implic ă
formarea veniturilor și, mai ales, efectuarea cheltuielilor bugetare (servicii generale, ap ărarea
națională , dezvoltare economic ă etc.).

5.2.8. Publicitatea bugetului
În raport cu acest principiu, con ținutul bugetului de stat trebuie adus la cuno ștința
publicului, bugetul fiind considerat unul dintre doc umentele de cel mai larg interes public. În
acest scop, sunt folosite mijloacele de informare și publicitate, respectiv presa, radioul,
televiziunea etc., pentru ca cet ățenii să dispună de informa ții utile, inclusiv s ă cunoască puncte
de vedere ale speciali știlor, iar Legea bugetului adoptat de Parlament, ca și datele statistice
privind execu ția bugetară pe perioade expirate, sunt publicate, în mod oficial. Un aspect al
publicității, în sensul acestui principiu, îl reprezint ă însăș i dezbaterea în Parlament a proiectului
de buget și adoptarea Legii bugetului.
Totuși, adesea, se apreciaz ă ca insuficientă informarea popula ției asupra con ținutului
real al bugetului, mai ales, pentru c ă forma sub care se d ă publicității bugetul de stat nu permite
decât unui num ăr relativ redus de cet ățeni să-și facă o imagine complet ă și corectă. Astfel, după
unele opinii, acest principiu nu este deplin respectat în mai nici o țară, bugetul dat publicit ății
arătând ca un "cimitir de cifre", greu de în țeles chiar și de că tre specialiș tii în domeniu.

5. 3. Procesul bugetar
În accepțiunea sa financiar ă, procesul bugetar este concretizat prin ansamblul lucr ărilor și
operațiunilor privitoare la proiectarea (previzionarea), aprobarea, realizarea și controlul
activității prin care se constituie ș i distribuie fondul bugetar. Con ținutul procesului bugetar
prezintă anumite diferen țieri, mai ales, în funcț ie de componenta sistemului bugetar la care se
referă (buget central sau federal, buget al statului membru în federa ție, buget local) și de

71particularit ățile dezvoltă rii istorice a fiec ărei țări, dar el are și multe elemente comune ce
corespund unui proces decizional sui generis.
Astfel, pornind de la considerentul c ă există două tipuri de sisteme bugetare, dar în
ambele componenta principal ă fiind cea a bugetului administra ției centrale sau federale, procesul
bugetar aferent acesteia este cel mai reprezentativ și parcurge mai multe faze, cuprinzând:
elaborarea (întocmirea) proiectului de buget; aprobarea bugetului; execu ția bugetului; încheierea
bugetului; controlul bugetar.

5.3.1. Elaborarea proiectului de buget
Ca primă fază a procesului bugetar, aceasta const ă în efectuarea lucr ărilor de întocmire a
proiectului bugetului de stat, inclusiv a celor de evaluare a cheltuielilor și veniturilor bugetare,
concretizate, prin documente specifice în care se înscriu categoriile de cheltuieli și de venituri
bugetare, în cuantumul previzionat. Lucr ările de elaborare a proiectului bugetului de stat se
desfășoară, de regul ă, sub îndrumarea cu participarea directă a Ministerului Finan țelor sau
Ministerului Bugetului (în unele țări), dar ele sunt coordonate de c ătre Guvern, care în multe țări
are între atribu țiile sale, întocmirea, avizarea și prezentarea spre dezbatere Parlamentului a
proiectului de buget. În alte țări, coordonarea și răspunderea direct ă privind întocmirea
proiectului de buget revine Pre ședenției, care dispune de un organism specializat în acest
domeniu.
Propunerile ce se înscriu la venituri și la cheltuieli, în proiectul de buget, se
fundamenteaz ă pe baza analizelor efectuate asupra nevoilor de resurse și posibilit ăților de
procurare a acestora, urm ărind asigurarea premiselor necesare realiz ării obiectivelor programului
de guvernare și integrarea în politica financiar ă a statului. În acest context, un criteriu esen țial al
opțiunilor îl constituie corelarea cuantumului ch eltuielilor bugetare de efectuat cu cel al
veniturilor posibile de încasat la buget, având ca scop evitarea sau cel pu țin menținerea în limite
admisibile a eventualului deficit bugetar. A tingerea unui asemenea obiectiv impune proceduri
adecvate de comunicare și informare între Ministerul Finan țelor și celelalte ministere sau
instituții implicate în fundamentarea prevederilor bugetare, inclusiv c ăutarea de solu ții menite s ă
reducă decalajul posibil dintre cheltuielile, mai mari, și veniturile, mai mici. Asemenea solu ții
vizează, firesc, reducerea cheltuielilor, pe de o parte și/sau creșterea veniturilor curente, pe de
altă parte, ceea ce poate genera conflicte bugetare între departamentele publice afectate, mai
ales, alocarea unor sume mai mici decât cele solicitate.
O procedur ă de reducere a acestor conflicte, folosit ă în unele țări, presupune parcurgerea
următoarelor etape:
a) emiterea liniilor directoare ale politicii bugetare pe anul viitor și stabilirea nivelurilor
orientative de cheltuieli pentru beneficiarii centrali de aloca ții (credite) bugetare (ministere,
agenții guvernamentale), de c ătre Ministerul Finan țelor, după consultare cu ș eful guvernului;
b) elaborarea propunerilor proprii de cheltuieli de c ătre beneficiarii de credite bugetare,
pornind de la nivelurile orientative transmise și obiectivele de realizat, conform programului de
guvernare, în domeniul de responsabilitate a fiec ăruia;
c) atenuarea (rezolvarea) conflictelor posibile rezultate, prin analize efectuate în comun
de către specialiș tii din structurile implicate;
d) atenuarea (rezolvarea) conflictelor la nivelul ministrului finan țelor și miniș trilor sau
conducătorilor institu țiilor centrale respective;
e) rezolvarea divergen țelor ră mase, cu participarea direct ă a primului ministru sau în
cadrul ședințelor Guvernului.
După definitivarea, la acest nivel, a propunerilor referitoare la volumul și structura
veniturilor și cheltuielilor înscrise în proiectul de buget, ministrul finan țelor îl supune analizei
Guvernului.

La rândul să u, Guvernul analizează conținutul proiectului de buget și decide asupra
prevederilor (la cheltuieli și venituri), urmând ca în forma însu șită de el să îl transmit ă spre
dezbatere Parlamentului.

5.3.2. Aprobarea bugetului.
În vederea dezbaterii și aprobării de către Parlament, proiectul de buget este transmis
acestuia de c ătre Guvern, sub forma unei documenta ții compuse din:
a) proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, cuprinzând veniturile și cheltuielile
bugetare;
b) expunerea de motive care explic ă opțiunile concretizate în proiectul de buget, inclusiv
propunerile de modificare a legislaț iei fiscale;
c) anexele la proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, în care se detaliaz ă structura
veniturilor și a cheltuielilor bugetare;
d) alte materiale documentare necesare analizei detaliate a prevederilor bugetare, de c ătre
Parlament.
Într-o prim ă etapă, proiectul de buget transmis Parlamentului se analizeaz ă, făcându-se
observații și propuneri de amendamente (modific ări), la nivel de comisie parlamentar ă
specializată , după care urmeaz ă dezbaterea în ședințe ale fiec ărei camere a Parlamentului. La
baza analizei și discută rii conținutului bugetului, în aceast ă fază, stă proiectul de buget cu
anexele sale din care trebuie s ă rezulte modul de fundamentare a cifrelor propuse.
Dezbaterea în Parlament a proiect ului de buget începe, de regul ă, cu prezentarea acestuia
de că tre șeful guvernului (sau de ministrul finan țelor) respectiv a observa țiilor (amendamentelor)
formulate de comisiile parlamentare de sp ecialitate, continuând cu discutarea lui de c ătre
parlamentari.
În cazul Parlamentului bicameral, competen țele de a dezbate și introduce amendamente
la proiectul de buget difer ă sensibil, în unele țări având prioritate Camera Inferioar ă, iar în altele
Camera Superioar ă. La rândul lor, competen țele ce revin fiec ărei Camere respectiv
Parlamentului merg de la introducerea de am endamente numai pentru unele prevederi (la
cheltuieli sau venituri), pân ă la respingerea în bloc a proiect ului de buget, cerând Guvernului s ă
prezinte un alt proiect.
De regul ă, pentru solu ționarea eventualelor divergen țe între cele dou ă Camere și
concilierea amendamentelor propuse, se constituie comisii mixte și se convoac ă ședințe comune
ale Camerelor reunite ale Parlamentului, care prin votul în plen adopt ă, Legea (de aprobare a)
bugetului, ceea ce înseamn ă că acest document dobânde ște putere de lege, iar prevederile sale
sunt obligatorii de executat.
Totuși, pentru a se pune în aplicare, aceast ă lege se cere a fi promulgat ă (ratificată) și de
către șeful statului, care ar putea cere rediscutar ea sa în Parlament, atunci când constat ă
eventuale prevederi inacceptabile. În mod firesc, aceast ă fază se încheie prin publicarea Legii
bugetului de stat pe anul respectiv, în condi țiile prevăzute prin actele normative privitoare la
această procedur ă.

5.3.3. Execu ția bugetului.
5.3.3.1. Cadrul general al execu ției bugetului
În esența sa, aceast ă fază constă în realizarea prevederilor Legii bugetului, atât la
venituri, cât ș i la cheltuieli. Prevederile la venituri s unt considerate niveluri minime obligatorii,
iar cele de la cheltuieli reprezint ă niveluri maxime ce nu se pot dep ăși. Față de acest principiu,
este de observat c ă ultimele decenii marcheaz ă o tendință de rectificare a prevederilor ini țiale din
Legea bugetului, concretizate în modific ări aduse cifrelor aprobate anterior, la venituri și/sau la
cheltuieli, pentru a le pune în acord mai deplin cu situa ția reală . Rectificările iniț iate de Guvern
urmează aceeași filieră a aprobării în Parlament, astfel, iar acele prevederi r ămase definitive,

73până la finele anului, devin ulterior noi limite minime la venituri sau maxime la cheltuieli
obligatorii de respectat pe parcursul execu ție bugetar ă.
Ca fază a procesului bugetar, execu ția bugetului reprezint ă, de asemenea, o
responsabilitate a Guvernului, îndeplinit ă prin Ministerul Finan țelor, care trebuie s ă organizeze
activitatea și să aplice procedurile adecvate. Dar, sub acest din urm ă aspect, este de remarcat
folosirea unor instrumente și proceduri diferite în executarea p ărții de cheltuieli, respectiv a
părții de venituri, implicând o anumit ă structurare a activităț ii și specializare a personalului.
Totodată, coordonarea activit ății privind execu ția bugetară de ansamblu, urm ărind și
corelarea opera țiunilor de alocare a sumelor din buget, pent ru efectuarea de cheltuieli, cu cele de
încasare a veniturilor bugetare se asigur ă printr-un departament specializat, care func ționează în
Ministerul Finan țelor.
Execuția bugetului, la partea de cheltuieli, în limita sumelor aprobate ce se pun la
dispoziția beneficiarilor de aloca ții (credite) bugetare, presupune, la rândul s ău, o procedur ă
specifică, cu opera țiuni corespunz ătoare urm ătoarelor etape distinctive (în cadrul procesului de
execuție a unei cheltuieli), și anume: angajarea; lichidarea; ordonan țarea; plata.
Angajarea unei cheltuieli publice bugetare se concretizeaz ă prin actul (contract,
comandă, decizie, lege etc.) în baza c ăruia o entitate public ă asumă obligația de a plăti o sumă de
bani către o altă persoană juridică sau fizică , în condi țiile prevăzute de lege. Ea poate avea loc ca
rezultat al unei decizii proprii, luate în mod autonom și exprimat ă prin întocmirea unui act de
voință (contract) între institu ția respectiv ă și beneficiarul sumei, în care se prev ăd drepturi ș i
obligaț ii reciproce. De asemenea, ea poate decurge din norme sau acte legale, emise de organe
ale puterii și administra ției de stat și executate de institu țiile publice implicate în realizarea
acțiunilor la care se refer ă normele sa actele respective.
Deciziile, prin care are loc angajarea che ltuielilor bugetare, pot fi luate numai de c ătre
persoanele care au, prin lege, competen ța de a angaja pl ăți din resursele financiare publice, în
limitele competentelor acordate și a sumelor aprobate prin buget. Asemenea persoane sunt, în
mod obișnuit, conducă torii entităților publice (miniș tri, directori etc.) sau al ți salariați, de regul ă,
cu funcții de răspundere în institu ția respectiv ă, ei fiind cunoscu ți și sub denumirea de ordonatori
de credite bugetare.
Lichidarea cheltuielii publice bugetare presupune constatarea îndeplinirii condi țiilor
legale sau a obliga țiilor care reveneau beneficiarului sumei (ce urmeaz ă a se plăti), de că tre o
entitate public ă, prin persoane autorizate s ă o reprezinte pe aceasta. Ea se întemeiaz ă, atât pe
constatări faptice privind serviciile prestate, bunurile livrate și recepționate, lucr ările executate,
cât și pe acte justificative legal întocmite și prezentate institu ției publice, (care urmeaz ă să
decidă și să efectueze plata), cum sunt: procese verbale de recep ție, deconturi, facturi etc.
Ordonanț area cheltuielii publice bugetare se concretizeaz ă prin emiterea unei dispozi ții,
de că tre institu ția publică, pentru efectuarea pl ății sumei datorate, echivalând cu a se da un ordin
de plată în favoarea persoanei fizice sau juridice îndrept ățite să o încaseze.
Plata propriu-zis ă este opera țiunea care finalizeaz ă o cheltuial ă publică bugetară și
presupune transmiterea efectiv ă a sumei de bani datorate de o entitate public ă către persoana
căreia i se cuvine. Ea se poate efectua, fie prin virament în contul beneficiarului, deschis la o
bancă, fie în numerar, prin casieria instituț iei publice respective.
Prin conținutul lor, primele trei tipuri de opera țiuni privitoare la execu ția cheltuielilor
bugetare (angajarea, lichidarea, ordonan țarea) sunt de competenta ordonatorilor de credite
bugetare, reprezenta ți prin conduc ătorii entit ăților publice sau împuternici ții acestora. Spre
deosebire, plata propriu-zis ă poate fi efectuat ă numai de că tre gestionarii (mânuitorii) de bani
publici, care îndeplinesc func ții de casieri sau contabili pl ătitori, asigurându-se o delimitare a
competen țelor, necesar ă pentru prevenirea unor opera țiuni incorecte, frauduloase.
La rândul să u, execuția părții de venituri bugetare, pornind de la principiul c ă pentru
acestea prevederile din bugetul aprobat reprezint ă limite minime ale încas ărilor și având ca
principală component ă încasarea impozitelor, implic ă, de asemenea, mai multe tipuri de lucr ări

(operațiuni) acțiuni eșalonate în timp, și anume: a șezarea; lichidarea; emiterea titlurilor de
încasare; perceperea (încasarea) propriu-zis ă a venitului.
Așezarea, ca opera țiune specifică impozitelor (principalul venit bugetar), presupune
identificarea și evaluarea materiei impozabile, pe de o parte și stabilirea sumei impozitului de
încasat pe categorii de impozite, pe de alt ă parte, în condi țiile prevăzute de legisla ția fiscală.
Lichidarea se concretizeaz ă prin determinarea sumelor de încasat la diferite termene de
plată , ce trebuie cunoscute și de contribuabili și deschiderea de eviden țe la organul fiscal pentru
fiecare pl ătitor, care devine astfel un debitor al stat ului. "Deschiderea de rol" pentru eviden țierea
obligaț iei de plat ă și urmărirea încas ării impozitelor datorate de persoanele fizice anticipeaz ă
operațiunea urm ătoare, de emitere a titlului de încasare în sarcina contribuabilului.
Emiterea titlului de încasare (percepere) vizeaz ă anumite venituri bugetare și constă în
întocmirea unui act (înscris) care autorizeaz ă încasarea unui venit la bugetul statului, îmbr ăcând
forme variate. În cazul impozitelor, acestea pot f i: titlu de încasare, folosit atunci când obliga ția
de plată se achită spontan; ordin de încasare emis pentru executarea silit ă a debitelor restante din
impozite etc.
Perceperea (încasarea) impozitului este opera țiunea finală în execuția bugetului la partea
de venituri și se concretizeaz ă prin transferarea efectiv ă a sumei datorate, de la contribuabil la
dispoziția statului, fie în numerar, fi e prin virament. Efectuarea opera țiunilor de încasare
presupune și urmărirea respectă rii termenelor de plat ă de că tre contribuabili, iar organele fiscale
pot aplica sanc țiuni sau m ăsuri de executare silit ă a debitorilor care nu-ș i achită obligaț iile către
stat.
Față de celelalte trei tipuri de opera țiuni vizând administrarea impozitelor (a șezarea,
lichidarea, emiterea titlurilor), care sunt efectuate de organe fiscale specializate, încasarea
efectivă a acestora, reprezint ă o operaț iune de gestionare a banilor publici, care se poate efectua,
în principiu, prin contabili-încasatori sau agen ți fiscali.

5.3.3.2. Organizarea execu ției de cas ă a bugetului (de stat)
Derularea fluxurilor bugetare de încas ări (venituri) și plăți (cheltuieli) într-un cadru
organizatoric adecvat și efectuarea opera țiunilor respective, fie prin viramente între conturi
deschise la institu ții financiar bancare, fie în numerar, constituie o component ă a activit ății
bugetare denumit ă generic, execuț ia de casă a bugetului.
Organizarea judicioas ă a execu ției de cas ă trebuie s ă asigure, pe lâng ă efectuarea
operațiunilor, cunoaș terea permanent ă a evoluției încasărilor și plăților bugetare, respectiv a
măsurii în care se realizeaz ă sincronizarea acestora; s ă permită gestiunea soldului opera țiunilor
de casă, inclusiv analiza comparativ ă față de prevederi, în scopul stabilirii abaterilor și cauzelor
lor, respectiv lu ării unor decizii vizând îmbun ătățirea acesteia.
Opțiunile asupra organiz ării execuției de casă a bugetului, inclusiv a finan țării deficitului,
diferă în timp și spațiu, dar teoria și practica bugetar ă au conturat doua sisteme reprezentative, și
anume: a) prin intermediul sistemului bancar; b) prin sistemul de trezorerie (propriu).
a) Execuția de casă prin intermediul sistemului ban car presupune deschiderea de conturi
la bănci pentru institu țiile publice implicate în realizarea opera țiunilor bugetare, urmând ca
încasările și plățile să se efectueze în numele statului de c ătre unităț ile bancare. În aceste
condiții, o anumit ă bancă, de regul ă, banca centrală (de emisiune) este împuternicit ă, de către
stat, în execu ția de casă a bugetului, iar aceasta organizeaz ă și coordoneaz ă derularea fluxurilor
de încasări și plăți, inclusiv a celor legate de finan țarea deficitului bugetar (plasarea
împrumutului de stat, amorti zarea datoriei publice etc.). De și, în acest caz, opera țiunile de cas ă
se realizeaz ă prin intermediul b ăncilor, este posibil ca organele financiare ale statului s ă dispună
și de casierii proprii pentru a efectua, mai ales, încas ări de impozite de la persoane (fizice) care
nu au conturi deschise la bă nci.
Folosirea sistemului bancar are un avanta j important oferit prin logistica asigurat ă de
rețeaua larg ă a institu țiilor bancare, care faciliteaz ă efectuarea multitudinii de opera țiuni

75privitoare la execu ția de casă a bugetului. În acela și timp, îns ă, acest sistem apare deficitar sub
mai multe aspecte, care constau în:
– neconcordan țe între sistemul informa țional bancar și cel decizional al autorit ăților de
stat. Adesea, informa țiile necesare unor decizii privind execu ția bugetară nu sunt asigurate de
către bănci, în mod operativ ș i corespunz ător cerințelor;
– întârzieri în raportarea datelor privind execu ția bugetară și, implicit, în analiza acesteia
de că tre autorităț ile publice, cu impact negativ asupra posibilit ăților de sincronizarea a
operațiunilor de încas ări cu cele de pl ăți și cu efectele propagate pe care le antreneaz ă
necorelarea lor;
– posibila imobilizare a unor resurse bugetare disponibile în conturile anumitor institu ții
(întreprinderi) publice, concomitent cu neacoperi rea nevoilor, la nivelul altora. Deoarece nu
poate opera redistribuirea între acestea, nu este exclus ca statul s ă apeleze la împrumuturi mai
mari decât s-ar justifica, în cazu l folosirii eventualelor disponibilit ăți ale unor entit ăți publice
pentru efectuarea plăț ilor;
– nevoia organiz ării unor structuri separate de supraveghere, control și decizie din partea
autorității publice, în vederea rezolv ării unor probleme specifice execu ției de cas ă a bugetului
(deschiderea creditelor bugetare, contractarea de împrumuturi etc.).
b) Execuția de casă prin sistemul de trezorerie se bazeaz ă pe crearea de c ătre stat a unei
instituții financiare proprii, specializat ă în efectuarea opera țiunilor corespunză toare, numită
"trezorerie public ă". Aceast ă instituție este structurat ă asemănător băncilor, având o unitate
centrală (trezoreria centrală ), subordonat ă Ministerului Finan țelor și unități teritoriale (trezorerii
teritoriale), amplasate în func ție de structur ă administrativ-teritorial ă a țării. Organizarea intern ă
a activității unei trezorerii teritoriale corespunde desf ășurării principalelor tipuri de lucr ări: de
casierie (încas ări și plăți), de control, de eviden ță a veniturilor (încasate) și a cheltuielilor
(efectuate), de furnizare a informa țiilor necesare elabor ării rapoartelor periodice și conturilor
privind execu ția bugetar ă.
În principiu, trezoreria public ă poate îndeplini dou ă funcții specifice: func ția de casier
public și funcția de bancher al statului.
În cadrul primei func ții (de casier), trezoreria public ă îndepline ște, prin re țeaua teritorial ă
proprie, mai multe atribu țiuni cum sunt:
– organizarea și efectuarea tuturor opera țiunilor de încas ări și plăți , atât prin virament,
cât și în numerar, care privesc bugetul de stat, urm ărind să asigure sincronizarea lor, în mod
curent, operativ;
– elaborarea de prognoze privind evolu ția viitoare a opera țiunilor de încas ări și plăți și
asigurarea lichidit ății curente necesare, inclusiv integrarea în circuitul economic a fluxurilor
determinate de finan țarea deficitului bugetar (încas ări din împrumuturi, plăț i privind amortizarea
datoriei publice);
– exercitarea controlului operativ, cu prilejul eliber ării resurselor bugetare c ătre entitățile
publice, pentru prevenirea cheltuielilor nelegale sau neoportune;
– furnizarea informa țiilor pentru întocmirea rapoartelor periodice și a conturilor privind
execuția bugetar ă.
În cea de a doua func ție (de bancher), trezoreria public ă realizeaz ă o activitate similară
băncilor, constând în:
– deschiderea și administrarea conturilor bancare pentru efectuarea opera țiunilor bănești
ale entităților publice;
– efectuarea opera țiunilor de garantare sau coparticipare a statului la acordarea de
împrumuturi pentru realizarea anumitor obiective economice sau sociale;
– gestionarea disponibilit ăților bănești din conturile deschie entit ăților publice, în raport
cu nevoile de lichidit ăți ale bugetului, incluzând și posibilitatea unor redistribuiri temporare la
nivelul trezoreriei;

– efectuarea opera țiunilor privind finan țarea deficitului bugetar, constând în plasarea
înscrisurilor împrumutului de stat (încasarea su melor împrumutate de la creditorii statului),
rambursarea ratelor scadente, plata dobânzilor etc. și, în ansamblu, gestionarea datoriei publice
la costuri cât mai reduse.
În mod deosebit, realizarea ultimelor dou ă atribuțiuni presupune rela ții directe ale
trezoreriei publice cu sistemul bancar, opera țiunile sale integrându-se în circula ția monetară de
ansamblu.
Astfel, opera țiunile bănești efectuate, respectiv soldul disponibilit ăților constituit la
nivelul trezoreriei publice se reflect ă într-un cont de corespondent deschis acesteia la banca
centrală (de emisiune), intrând sub incidenț a deciziilor de politic ă monetară.
De asemenea, opera țiunile de plasare (contractare) a împrumuturilor pentru finan țarea
deficitului bugetar, ca și cele de refinan țare sau de amortizare a datoriei publice se întrep ătrund
cu activitatea celorlalte b ănci și implică, de regul ă, participarea directă a băncii de emisiune.
Așa, de pild ă, dacă finanțarea deficitului și refinanțarea datoriei publice se realizeaz ă prin
împrumuturi interne acordate statului de b ăncile comerciale sau de c ătre popula ție, oferta de
împrumut a acestora c ătre întreprinză torii priva ți se reduce. F ără a genera presiuni infla ționiste
(în sfera circulaț iei monetare), aceast ă soluție poate fi avantajoas ă, dar în mod firesc, ea modific ă
raportul dintre cererea (sporit ă) și oferta (existent ă) de fonduri de împrumut, cu posibilitatea
creșterii ratei dobânzii pe pia ța financiară și restrângerii investi țiilor private, ceea ce devine
dezavantajos.
În același context, se poate opta și pentru contractarea de îm prumuturi din exterior, dac ă
piețele financiare, respectiv creditorii externi ofer ă condiții acceptabile, având în vedere, în
primul rând, impactul lor asupra serviciului datoriei publice și balanței de plăți externe.
În ambele situa ții de folosire a împrumuturilor, o importan ță deosebită prezintă destinația
ce se dă resurselor prin finan țarea de ac țiuni publice, pornind de la influen ța exercitat ă, atât
asupra mărimii și structurii cererii suplimentare create, cât și asupra ofertei de bunuri și servicii,
în cadrul economiei reale. Cheltuirea nera țională a resurselor împrumutate (atât din exterior, cât
și din interior) poate duce la cre șterea dispropor ționată a datoriei publice, periclitând
funcționarea trezoreriei și capacitatea de plat ă a statului respectiv.
În fine, finanț area deficitului bugetar sau refinan țarea datoriei publice, de c ătre banca
centrală , prin emisiune monetară suplimentar ă, poate antrena declan șarea sau amplificarea
fenomenelor inflaț ioniste, cu efecte perturbatorii în întreaga activitate economic ă și socială, ceea
ce impune un control riguros asupra propor țiilor sale, în raport cu perspectivele reale ale
evoluției economiei na ționale. Aceast ă opțiune, în derularea opera țiunilor de trezorerie, este
dintre cele mai riscante, prin efectele pe care le induce și necesită prudență maximă din partea
factorilor de decizie în sfera politicilor bugetare și monetare.

5.3.4. Încheierea ș i aprobarea contului de execuț ie bugetar ă
Încheierea bugetului presupune lucr ări caracteristice închiderii exerci țiului bugetar,
urmărind să stabileasc ă rezultatul activit ății de execu ție bugetară , respectiv cheltuielile efectuate,
veniturile încasate și soldul înregistrat la finele fiec ărui an bugetar. În acest scop, se întocme ște
"contul de execu ție bugetară ", care trebuie s ă reflecte, într-o form ă sintetică, totalitatea
veniturilor și a cheltuielilor bugetare realizate și rezultatul execu ției, care poate fi "deficit" sau
"excedent", pe anul bugetar respectiv.
Încheierea bugetului de stat, concretizat ă prin contul de execu ție bugetară trebuie s ă țină
seamă de sistemul adoptat de țara respectiv ă, cu privire la închiderea exerci țiului bugetar.
Astfel, în țările care au adoptat sistemul de exerci țiu, închiderea exerciț iului bugetar
având loc dup ă scurgerea perioadei de prelungire a execu ție (3-6 luni) în anul urm ător, contul de
execuție bugetară va reflecta, atât opera țiunile înregistrate pe parcursul anului respectiv, cât și pe
cele efectuate în perioada de prelungire, aferente aceluia și an bugetar.

77Dimpotriv ă, în cazul adoptă rii sistemului de gestiune , închiderea exerciț iului făcându-se
obligatoriu la expirarea fiec ărui an bugetar, contul de execu ție bugetară va reflecta toate
operațiunile realizate, îns ă, numai pe parcursul anului (buge tar) expirat. Eventualele opera țiuni
de încasări sau plăți rămase neefectuate dintr-un an anterior (e xpirat), se vor reflecta în contul de
execuție al anului bugetar urm ător.
Contul de execu ție bugetară (numit, uneori, de închidere a exerci țiului bugetar) se
supune, de asemenea, aprob ării Parlamentului, de regul ă, cu prilejul prezent ării spre dezbatere a
proiectului bugetului de stat conceput pentru anul ulterior celui în curs de execu ție, iar aprobarea
sa are ș i semnifica ția descărcării de gestiune a Guvernului pe anul la care se refer ă.

5.3.5. Controlul bugetar
Întregul proces bugetar și cu deosebire execu ția bugetului implic ă exercitarea controlului,
începând cu verificarea realit ății informa țiilor folosite în fundamentarea prevederilor înscrise în
proiectul de buget ș i încheind cu asigurarea veridicit ății contului de execu ție bugetar ă.
În mod specific, controlul bugetar se efectueaz ă de că tre anumite organe sau institu ții
abilitate prin lege și, în acest sens, el poate fi: a) control politic; b) control jurisdic țional; c)
control administrativ.
a) Controlul politic se exercit ă de că tre Parlament, mai ales, în cadrul activit ății legate de
aprobarea proiectului de buget și contului de execu ție bugetară sau a rectific ărilor bugetului.
Acesta se poate efectua, îns ă, și pe parcursul execu ției bugetare curente, atât prin comisiile
permanente, cât și prin comisii special instituite pe anumite probleme sau prin solicitarea de
rapoarte și audierea în plen a persoanelor care administreaz ă resursele financiare publice.
Controlul efectuat de Parlament vizeaz ă, în principal, respectarea legisla ției financiare și
concordan ța cu obiectivele politicii generale a st atului etc., iar sub aspectul execu ției bugetare pe
anul în curs, urm ărește, în primul rând, încadrarea in prevederile autoriza ției parlamentare,
respectiv în dimensiunile și structura cheltuielilor (ca limite maxime) și a veniturilor (ca niveluri
minime)aprobate de Parlament.
b) Controlul jurisdic țional se exercit ă de că tre o institu ție cu atribu țiuni speciale,
împuternicit ă să verifice modul cum este administrat patrimoniul public și legalitatea
operațiunilor financiare cu impact asupra bugetului de stat efectuate de entit ățile publice; să
judece neregulile, aplicând sancț iuni și să impute celor vinova ți prejudiciile constatate la control.
În acest scop, organele de control apar ținând acestei institu ții analizeaz ă actele justificative
privind opera țiunile înregistrate in conturile contabile și se pronun ță asupra legalit ății lor, luând
decizia de a da descă rcare de gestiune sau de a imputa pagubele produse, celor r ăspunzători.
O asemenea institu ție specializat ă în control jurisdic țional poart ă numele de Curte de
Conturi sau Camer ă de Conturi, iar asupra constat ărilor rezultate prin exercitarea controlului
informeaz ă periodic, prin rapoarte, Parlamentul sau Șeful statului.
c) Controlul administrativ este organizat și efectuat, fie din interiorul entit ăților publice
(control intern), fie de la nivel ierarhic superior (de la nivelul ministerului pân ă la institu țiile
operative), fie din afar ă, prin organe specializate ale Ministerului Finan țelor. Acest tip de control
are o mare arie de cuprindere și poate fi exercitat în mai multe moduri, dar în raport cu
momentul producerii opera țiunilor bugetare supuse controlului, se disting cele trei forme
cunoscute ale controlului financiar : preventiv, concomitent și ulterior.

5.4. Sistemul bugetar public și componentele sale
La nivelul fiec ărui stat se folosesc mai multe categorii de bugete corelate care alc ătuiesc
un sistem.
Noțiunea de sistem bugetar semnific ă un ansamblu de bugete publice conexate , compus
din mai multe componente care se individualizeaz ă printr-o serie de tr ăsături specifice

(competen țe de programare, adoptare, execu ție și încheiere, surse de constituire a veniturilor,
destinația cheltuielilor, nivel teritorial de aplicare etc.), dar și altele , între care caracterul public
al nevoilor și resurselor este definitorie.
Sistemele bugetare sunt concepute, în primul rând, în func ție de structura organizatoric ă
a fiecărui stat și implicit de exercitarea puterii și administra ției prin împ ărțirea administrativ-
teritorială . Din acest punct de vedere, statele pot fi: de tip unitar, cum sunt de exemplu, Fran ța,
Marea Britanie, Italia, Suedia, România, et c.; de tip federal, între care se pot men ționa SUA,
Canada, Elveț ia, Germania, India, Brazilia, Mexic, Australia etc.
Statele de tip unitar sunt organizate pe stru cturi administrativ-teritoriale la nivelul c ărora
funcționează organe ale puterii și administra ției de stat locale cu grade diferite de autonomie,
dar și cu o anumită subordonare fa ță de autorităț ile centrale. În diferite țări aceste entit ăți
administrative au denumiri diferite (departamente și comune în Fran ța, comitate în Marea
Britanie, jude țe, municipii, ora șe și comune în România etc.), c onturate în cadrul procesului
evolutiv al fiecă rui stat.
În mod corespunz ător organiz ării administrativ-teritoriale, structura sistemului bugetar,
în statele de tip unitar, cuprinde un buget al autorit ăților publice centrale și câte un buget al
autorităț ilor locale, de la nivelul fiec ărei structuri administrative reunite sub denumirea generic ă
de bugete locale., care corespund unităț ilor administrativ-teritoriale. Pe lângă aceste dou ă
componente majore, acest sistem bugetar cuprinde, adesea, un buget al asigur ărilor sociale de
stat, iar uneori și bugete ale unor fonduri speciale.
Statele de tip federal au o structur ă organizatoric ă care include: federa ția, statele membre
ale federa ției și unitățile administrativ-teritoriale proprii cu organisme și instituții proprii ale
puterii și administra ției publice. În concordan ță cu organizarea statelor federale, structura
sistemului lor bugetar cuprinde: bugetul federa ției; bugetul statelor membre (federate) sau altor
entități regionale; bugetele locale. De regul ă bugetele locale se includ în fiecare din bugetele
statelor federate, dar bugetul federal nu include pe acestea din urm ă.
Repartizarea veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se
face în func ție de modul în care au fost delimitate atribu țiunile și competen țele între autorit ățile
publice centrale și cele locale. De regul ă, veniturile cele mai importante și principalele categorii
de cheltuieli fac obiectul bugetului central sau fe deral, în bugetele statelor membre ale federa ției
și in bugetele locale fiind înscrise veniturile și cheltuielile de mai mic ă importan ță, în
coresponden ță directă cu interesele caracteristice fiec ărei comunit ăți locale.
În cazul României, ca stat unitar, sistemul s ău bugetar se încadreaz ă în tipologia statelor
cu asemenea structură administrativ ă, iar nevoile de resurse bugetare la nivelul statului, inclusiv
a autorităț ilor locale, și posibilit ățile de acoperire a acestora sunt reflectate în bugetul general
consolidat . Acest buget reflect ă fluxurile financiare publice de formare a resurselor bugetare și
de repartizare a acestora pe destina ții, în conformitate cu nevoia social ă și cu obiectivele de
politică financiar ă specifice anului la care se refer ă, înglobând pe cele specifice din bugetul de
stat, din bugetele locale, din bugetul asigură rilor sociale de stat și din bugetele fondurilor
speciale.
Prin bugetul de stat sunt reflectate sub aspect financiar, ac țiunile de interes na țional,
concretizând principalele resurse financiare mobilizate la dispozi ția statului, care sunt folosite
pentru realizarea ac țiunilor social-culturale, ap ărarea țării, asigurarea ordinii publice, înf ăptuirea
protecției sociale etc.
Bugetele locale evidențiază, la rândul lor, cheltuielile pentru ac țiuni specifice
colectivităților locale, care sunt finan țate din venituri proprii, respectiv din transferuri de la
bugetul de stat etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde cheltuieli specifice acestui domeniu
concretizate în plata pensiilor, ajutoarelor și indemniza țiilor, protec ției sociale, respectiv
veniturile corespunz ătoare acestora (cum sunt contribuț iile pentru asigur ări sociale etc.).

79Bugetele fondurilor speciale cuprind venituri din taxe, contribu ții și alte vărsăminte
destinate anumitor ac țiuni speciale, concretizând cheltuieli menite s ă asigure îndeplinirea
obiectivelor aprobate prin legea de instituire a acestora.

CAPITOLUL 6
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
6.1. Conceptul de cheltuieli publice și conținutul acestora
Conceptul de cheltuial ă publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting
cel juridic ș i cel economic.
În sens juridic, noț iunea de cheltuial ă publică semnific ă o plată legată de funcționarea
instituțiilor publice și, în general, de înf ăptuirea activit ăților cu caracter public, inclusiv a
întreprinderilor cu capital de stat. În aceast ă primă accepțiune, apare în prim plan faptul c ă
cheltuielile publice se realizeaz ă printr-un complex de organe și entități publice (institu ții,
întreprinderi etc.), cu competen țe în avizarea și efectuarea opera țiunilor de plăț i pe seama
resurselor financiare publice, respectiv în cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.
Spre deosebire , în sens economic, no țiunea de cheltuial ă publică exprimă procesele
economice de reparti ție a PIB, concretizate prin alocarea și utilizarea resurselor b ănești
(financiare), pentru realizarea de ac țiuni considerate de interes public, la nivel na țional sau al
colectivităților locale etc. Aceast ă a doua accep țiune include în sine și conținutul de procese
economice de consum public de resurse, ce se efectueaz ă în legătură d i r e c tă cu satisfacerea
nevoilor de utilit ăți sociale publice.
Așadar, în sens economic, conceptul de cheltuial ă publică exprimă o anumit ă categorie
de procese și relații economice care se manifest ă între autorit ățile publice (de stat), pe de o parte
și persoane fizice sau juridice, pe de alt ă parte, cu prilejul aloc ării (pe destina ții) și utilizării
resurselor financiare administrate de c ătre aceste autorit ăți. Expresie a manifestă rii a finan țelor,
conținutul cheltuielilor const ă în procesele și relațiile economice în forma b ănească prin care are
loc distribuirea și utilizarea efectiv ă a fondurilor financiare publice. În acest caz, este avut în
vedere con ținutul cheltuielilor publice de rela ții de redistribuire financiar ă a PIB sau chiar a
avuției naționale, respectiv de realocare a resurselor, prin intermediul autorit ăților publice, în
favoarea diferitelor persoane fizice și juridice aflate în ipostaza de beneficiare de utilit ăți
sociale, inclusiv de bani publici. Astfel, ele se afl ă la baza ofertei de utilit ăți publice, sub formele
bunurilor și serviciilor destinate consumului public și, în principiu, trebuie s ă asigure, sub aspect
financiar, func ționarea normal ă instituțiilor de stat, respectiv îndeplinirea func țiilor și sarcinilor
statului. În acela și timp, con ținutul lor se afl ă sub inciden ța programelor de guvernare ale
grupurilor care deț in puterea în stat, iar, în mod obi șnuit, se concretizeaz ă prin finan țarea de
acțiuni, considerate de interes public, ce corespund obiectivelor urm ărite de către autorităț ile
publice.
Pe de altă parte, specificul activit ăților ce antreneaz ă alocarea și cheltuirea de resurse
bănești, fie direct de c ătre entități publice , fie prin intermediul bugetului public, determin ă și o
altă interpretare a no țiunii de cheltuial ă publică. Sub acest aspect, conceptul de cheltuial ă publică
are un sens mai larg, atunci când se refer ă la ansamblul activit ăților cu caracter public, incluzând
și pe cele materiale din întreprinderile cu capital de stat, în care cheltuielile se acoper ă, în
principiu, din venituri proprii. Comparativ, el ar e un sens mai restrâns, atunci când sunt avute în
vedere doar activit ăți ce se desf ășoară prin institu ții publice (bugetare), iar cheltuielile acestora
sunt în principiu, reflectate în bugetul public. În acest din urm ă caz, conceptul de cheltuial ă
publică presupune alocarea de sume din buget și se confund ă, adesea, cu cel de cheltuială
bugetară (a statului) .
În interpretarea no țiunii de cheltuial ă publică prezintă un deosebit interes abordarea
acesteia de pe pozi țiile, fie ale concep ției clasice, fie ale concep ției moderne, cu privire la
finanțele publice.
Astfel, în concep ția economi știlor clasici, cheltuiala public ă reprezint ă o consuma țiune
de valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afecteaz ă în sens negativ m ărimea produsului
național și duce la o diminuare a avu ției naționale, având ș i un impact nefavorabil asupra
reproducerii capitalului și prosperit ății naț iunii. Această interpretare corespunde viziunii clasice

81asupra activit ății neproductive a statului, care era consid erat doar un consumator de resurse
pentru realizarea ac țiunilor cu caracter public finan țate din resursele publice. În mod firesc,
cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la st rictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ
antrenat să fie cât mai redus.
Prin comparaț ie, în concep ția modern ă, cheltuiala public ă este interpretat ă în contextul
reconsider ării rolului atribuit statului, v ăzut în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de
resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradi ționale. Prevalează acum ideea c ă prin rolul ce-i revine
ca stat al bun ăstării, acesta realizeaz ă în bună măsură o redistribuire a produsului creat și, prin
urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci și procese
de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai ra ționale a acestora, respectiv ale asigur ării unei
dezvoltă ri echilibrate a economiei și a stabilit ății sociale.
În noile condi ții, conform teoriei regula ționiste, statul este prezentat ca partener social,
având ca preocupare p ăstrarea echilibrului întregului sistem și implicit satisfacerea mai deplin ă a
nevoilor întregii colectivit ăți. Astfel, cheltuielile specifice institu țiilor de stat care func ționează
în sfera activit ăților nemateriale, pot avea, fie și numai indirect, unele efecte pozitive fa ța de
produsul creat și avuția naț ională . În contrast cu interpretarea clasic ă, se admite acum că
instituțiile de stat tradi ționale și, mai ales, unele nou create pot exercita o ac țiune favorabil ă
dezvoltă rii societății și creșterii avuției naționale.
Caracteristic, pentru concep ția modern ă asupra cheltuielilor publice, apare faptul ca ele
sunt privite și ca procese de realocare a resurselor, deoarece o bun ă parte a acestora
concretizeaz ă preocupările statului pentru orientarea utiliz ării lor în concordan ță cu anumite
criterii de optim social-economic. Realocarea resu rselor financiare ca procese de redistribuire
prin cheltuieli publice, (f ără a reprezenta un consum public), poate fi invocat ă ca argument în
favoarea asimil ării acestora la cele private, considerate, în principiu, recuperabile pe seama
rezultatului global al activit ăților în care sunt angajate.
Așadar, în interpretarea modern ă, cheltuielile publice sunt recunoscute doar par țial ca
expresie a unor procese de consum final; cealalt ă parte a lor are, fie un caracter recuperabil, fie
unul de realocă ri de resurse, ele generând, pe ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte
pozitive asupra reproduc ției sociale. Aceast ă interpretare, determinat ă de specificul ac țiunilor ce
se finanțează, se reflect ă și în dimensionarea și structurarea cheltuielilor publice, chiar dac ă, într-
o anumită măsură, opț iunile în acest domeniu au o semnifica ție politică ce prevaleaz ă asupra
celei economice.
Abordarea diferen țiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite
aprecierea mai nuan țată a eficien ței lor și fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii și
modele de optimizare adecvate. În acest context, limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de
tipul transferurilor, cu acordarea de subven ții etc., se consideră a avea o influen ță pozitivă,
favorabilă creșterii eficien ței și dezvoltă rii economice și sociale.
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizeaz ă atât sfera activit ăților
nemateriale, cât și pe cea a activit ăților materiale. Ele se concretizeaz ă prin finan țarea de ac țiuni
de interes public cu un con ținut preponderent social-cultural și de servicii generale, inclusiv de
apărare naț ională , dar și unul economic. Prin efectuarea lor, se creaz ă condiții necesare
funcționării organelor și instituțiilor de stat, care, principial, desf ășoară activități nemateriale,
sau realiz ării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri și servicii, ce se
reflectă în produsul na țional. Aceasta implic ă plăți efectuate pe seama resurselor financiare
publice pentru achizi ționarea sau crearea de bunuri și echipamente, atât de natura investi țiilor
(terenuri, cl ădiri, instala ții etc.), cât și de funcționare curent ă a instituțiilor și întreprinderilor din
sectorul public (materiale, energie electric ă, salarii etc.).
Conținutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunz ător muta țiilor
survenite în planul activit ății instituțiilor și al rolului statului, ajungându-se ca sistemul acestora
să înglobeze și unele cheltuieli specifice, menite s ă servească drept instrumente de influen țare
asupra evolu ției societății.

În raport cu modul de finan țare al cheltuielilor de interes public la care se refer ă, sistemul
cheltuielilor publice cuprinde urm ătoarele componente majore: cheltuieli bugetare; cheltuieli
extrabugetare; cheltuieli speciale; ch eltuieli ale întreprinderilor (entit ăților economice) cu capital
de stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public și care se finan țează din
fondul bugetar, adic ă din resursele b ănești administrate de autorit ățile publice centrale sau
locale (de stat), în cadrul bugetului public na țional. La rândul lor, cheltuielile bugetare, care
reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structureaz ă, în func ție de
componentele bugetului public na țional și de autorit ățile publice la nivelul c ărora se
administreaz ă resursele pentru finanț area acestora, pe urm ătoarele categorii:
– cheltuieli finan țate din bugetul administra ției de stat centrale sau federale;
– cheltuieli finan țate din bugetele administra țiilor locale sau ale statelor membre ale
federației;
– cheltuieli finan țate din bugetul asigură rilor sociale de stat.
Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se realizeaz ă din resursele (veniturile)
acumulate și utilizate direct de c ătre institu ții publice în cadrul propriei activit ăți, fără a mai fi
înscrise și vehiculate prin intermediul bugetului de stat.
Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau ac țiuni de interes public și
sunt finan țate din resurse publice ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate
direct de c ătre anumite ministere sau alte organe de stat. A șa, de exemplu, fondul pentru
asigurări sociale, fondul pentru s ănătate, fondul pentru agricultur ă, fondul pentru construirea și
modernizarea drumurilor etc. sunt administrate de c ătre ministerele de resort și servesc finan țării
unor nevoi specifice domeniilor respective.
Cheltuielile întreprinderilor (entit ăților economico-financiare) cu capital de stat fac
parte, de asemenea, din sistemul cheltuie lilor publice, dar, în principiu, nu se reflectă în bugetul
de stat și deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor întreprinderi, fie c ă sunt de
investiț ii sau de exploatare au un caracter public (în totalitatea lor) dat ă fiind proprietatea public ă
pe care acestea se întemeiaz ă. În mod firesc, toate întreprinderile publice care func ționează în
sfera activit ăților materiale, economice, pot ob ține venituri și constitui fonduri financiare, pe
seama cărora să-și acopere integral cheltuielile și chiar să realizeze, per sold, un beneficiu
(profit).
Dacă avem în vedere autorit ățile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice,
acestea se compun din:
– cheltuieli ale administra țiilor centrale (federale) de stat, finan țate din fondurile
bugetare, extrabugetare și speciale, inclusiv din fondul asigură rilor sociale de stat;
– cheltuieli ale administra țiilor locale, regionale etc. finan țate din fondurile bugetare ale
entităților administrativ – teritoriale;
– cheltuieli ale întreprinderilor și altor entit ăți economico-financiare cu capital stat.
La aceste categorii se mai pot ad ăuga și cheltuielile cu caracter public ale organiza țiilor
internaționale, finan țate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele
membre ale acestor organiza ții.

6.2. Clasificarea cheltuielilor publice
Clasificarea cheltuielilor publice dup ă diferite criterii face posibil ă cunoașterea
conținutului economic și rolului diferitelor categorii de cheltuieli, precum și structura lor în
cadrul unor clasifica ții bugetare adecvate. Principalele criterii generale de clasificare a
cheltuielilor publice sunt de dou ă tipuri, ș i anume: administrative și economice.
Potrivit criteriilor administrative , cheltuielile publice se grupeaz ă în funcție de structura
organelor și instituțiilor publice. În cadrul acestei clasific ări se disting gruparea organic ă, în
care cheltuielile sunt împ ărțite după fondurile din care se finan țează (din bugetul general sau
ordinar al statului, din bugetele locale, din bugetele anexe, din conturile speciale de trezorerie);

83gruparea func țională, în care cheltuielile sunt împ ărțite după specificul activit ății instituțiilor
publice: administra ție publică, armată, învăță mânt, cultură , sănătate, cercetare ș tiințifică etc.
În cadrul criteriilor economice se întâlnesc mai multe modalit ăți de grupare a
cheltuielilor publice, și anume: dup ă rolul acestora în realizarea procesului reproduc ției sociale;
după natura cheltuielilor; dup ă caracterul productiv al muncii; dup ă conținutul material sau
nematerial al cheltuielilor publice.
După rolul pe care cheltuielile publice îl au în înf ăptuirea reproduc ției sociale, acestea
sunt grupate astfel: cheltuieli reale sau negative și cheltuieli economice sau pozitive .
Cheltuielile reale reprezint ă un consum de produs na țional, și nu au ca efect crearea de
venit național. Cheltuielile reale au un caracter neproductiv și se referă la: întreținerea aparatului
de stat, plata dobânzilor și comisioanelor la împrumuturile de stat, între ținerea și dotarea cu
armament și tehnică de luptă a armatei etc.
Cheltuielile economice au un caracter productiv și se concretizeaz ă în: investi ții efectuate
de stat pentru înfiin țarea de noi întreprinderi, modernizarea în treprinderilor existente, construirea
de drumuri, poduri ș i, în general, dezvoltarea infrastructurii.
Cheltuielile economice au drept consecin ță crearea de produs na țional, având efecte
favorabile asupra procesului de ansamblu al reproducț iei sociale.
Un asemenea criteriu de gruparea cheltuielilor publice permite studierea și analiza
cheltuielilor dup ă aportul lor la cre șterea avu ției naționale și luarea unor eventuale m ăsuri de
către stat pentru diminuarea cheltuielilor reale și creșterea celor economice.
După natura și aportul cheltuielilor la crearea condi țiilor privind activitatea entit ăților
publice, acestea se grupeaz ă în cheltuieli de funcționare sau curente, cheltuieli de transfer și
cheltuieli de investiții.
În categoria cheltuielilor de func ționare sunt cuprinse acele cheltuieli care asigur ă bunul
mers al activit ății instituțiilor publice, concretizându-se în pl ăți pentru salarii, consumuri
materiale sau cheltuieli administrativ-gospod ărești.
În categoria cheltuielilor de transfer sunt cuprinse sumele transmise c ătre diferite
persoane care nu particip ă direct la activitatea curentă a entităților publice: dobânzi, comisioane
și câștiguri aferente împrumuturilor de stat, subven ții acordate firmelor, pensii acordate
veteranilor de r ăzboi sau altor categorii sociale, ajutoare de șomaj și alte cheltuieli cu caracter
social.
În categoria cheltuielilor de investiț ii sunt cuprinse cele privind înfiin țarea unor noi
întreprinderi sau modernizarea celor existente și, în general, dotarea cu mijloace de natura
activelor fixe corporale, care asigur ă cadrul necesar func ționării entităților publice.
După caracterul productiv al muncii, conform c ăreia și activitatea din sfera neproductiv ă
crează produs na țional, cheltuielile publice se grupeaz ă astfel: cheltuieli care se autolichideaz ă
(care se recupereaz ă de la beneficiarii acestora, de exemplu: cheltuielile cu între ținerea
locuințelor aparț inând statului se recupereaz ă de la beneficiarii acestora, prin plata chiriilor de
către chiria și); cheltuielile reproductive (prin care se crează anumite avantaje economice
societății și presupun încas ări de impozite și taxe, care urmeaz ă sau preced efectuarea
cheltuielilor, de exemplu: taxe aferente serviciilor de s ănătate, de înv ățământ, contribuț ii pentru
asigurări sociale ș.a.); cheltuieli productive, prin care se creaz ă diferite comodit ăți curente ale
vieții, de exemplu, mijloace de recrea ție publică în locuri de agrement care nu asigur ă creșterea
bazei fiscale a statului (pe calea unor impozite sau taxe aferente); cheltuieli neproductive sau
risipitoare în care sunt cuprinse, în special, acele cheltuieli militare care dep ășesc nevoile
concrete ale apă rării naț ionale.
După conținutul material sau de munc ă vie al proceselor prin care se concretizeaz ă,
cheltuielile sunt grupate în dou ă mari categorii: cheltuieli materiale și cheltuieli de personal .
În categoria cheltuielilor materiale sunt cuprinse cele ocazionate de achizi ționarea
materiilor prime și materialelor, obiectelor de inventar, combustibilului, energiei, utilajelor,

instalațiilor, mijloacelor de transport ș.a. necesare consumului curent sau înzestr ării cu active
fixe corporale a întreprinderilor sau institu țiilor de stat.
În categoria cheltuielilor de personal sunt incluse pl ățile privind salariile și asimilate lor,
pensiile, ajutoarele de șomaj, indemnizaț iile acordate personalului angajat în sectorul de stat etc.
În funcție de caracterul permanent sau incidental, cheltuielile statului pot fi grupate
astfel: cheltuieli ordinare , care au caracter permanent și cheltuieli extraordinare , care au caracter
excepțional.
Față de clasific ările anterioare se remarc ă și faptul că, mai ales în plan bugetar, practica
financiară a statelor și a organismelor interna ționale a statuat diferite tipuri de clasific ări,
cunoscute și sub denumirea de clasifica ții bugetare, și anume: a) administrativ ă; b) economic ă; c)
funcțională ; d) financiar ă; e) gruparea folosită în organismele ONU ș.a.
Clasificația administrativ-departamental ă are la baz ă instituțiile prin care se efectueaz ă
cheltuielile publice; ministere, institu ții publice autonome, unit ăți administrativ-teritoriale, fiind
utilă deoarece aloca țiile bugetare se stabilesc pe ace ști beneficiari. Ea prezint ă însă dezavantajul
că un minister, departament, agen ție guvernamental ă, județ, municipiu, ora ș, comună reunește
cheltuieli cu destina ții variate și, in plus, structura ministerelor (altor structuri centrale și
departamentale) și, respectiv, subordonarea institu țiilor publice se modific ă periodic, face ca
gruparea cheltuielilor publice conform acestei clasifica ții să fie necomparabile în timp. De
regulă, acest criteriu este folosit pentru repartizar ea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite
bugetare.
Clasificația economic ă se bazeaz ă pe folosirea a dou ă criterii de grupare: primul,
conform c ăreia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de func ționare) și cheltuieli de capital
(cu caracter de investi ții); al doilea, împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau
administrative și cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente sunt cele care asigur ă buna func ționare și întreținere a institu țiilor
publice. Ele reprezint ă un consum definitiv de produs intern brut iar sumele cheltuite trebuie s ă
se reînnoiască anual, având ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice.
Cheltuielile de capital (de investi ții) se concretizeaz ă în achiziț ionarea de bunuri
destinate sferei producț iei materiale sau dotă rii sferei nemateriale (institu ții publice) cu active
fixe, care duc la dezvoltarea ș i modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind în general remunerarea
serviciilor, a presta țiilor și a furniturilor necesare bunei func ționari a institu țiilor publice sau
achiziț ionării de mobilier, aparatur ă și echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezint ă trecerea unor sume de bani de la buget la dispozi ția
unor persoane juridice (institu ții cu activit ăți autofinan țate, întreprinderi productive), unor
persoane fizice (pensionari, șomeri, studen ți, elevi etc.), sau a unor bugete ale administra țiilor
locale. Din acest unghi de vedere, el e pot avea un caracter economic (subven ții, prime pentru
stimularea exportului, restructurarea unor activit ăți economice etc.) sau un caracter social (burse,
pensii, ajutoare ș i alte indemniza ții), inclusiv finan țarea unor ac țiuni de importan ță deosebit ă
efectuate prin intermediul administra țiilor publice locale.
Clasificația funcțională foloseș te drept criteriu în gruparea cheltuielilor publice
domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice
sau alte destinaț ii legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administra ției
publice, plata dobânzilor la datoria public ă sau constituirea de rezerve la dispozi ția autorității
executive.
Gruparea cheltuielilor publice conform acestui criteriu reflect ă implicit obiectivele
politicii financiare a statului, prin repartizar ea resurselor financiare publice pe domenii de
activitate și obiective care definesc nevoile publice.
Clasificația financiară are în vedere momentul în care se efectueaz ă cheltuielile publice
și modul în care acestea afecteaz ă resursele financiare publice. Conform acestei clasifica ții,
cheltuielile se grupeaz ă în: definitive; temporare sau opera țiuni de trezorerie; virtuale sau
posibile.

Cheltuielile definitive finalizeaz ă distribuirea resurselor financiare, având în structur ă atât
cheltuieli curente, cât și cheltuieli de capital. Cheltuielile publice de acest tip se finalizeaz ă cu
plăți la scaden țe certe și atestă lichidarea com pletă a angaj ării statului pentru a efectua
cheltuielile prev ăzute în buget. Cheltuielile definitive apar ca posturi distincte în bugetele
publice.
Cheltuielile temporare reprezint ă, în m area lor m ajoritate, opera țiuni de trezorerie și sunt
evidențiate în conturi speciale ale trezoreriei. Aceste cheltuieli nu figureaz ă în bugetele publice,
ci se gestioneaz ă separat prin trezoreria public ă, fiind urm ate de finalizarea prin pl ăți cu scaden țe
certe.
Cheltuieli virtuale sau posibile sunt acelea pe care statul se angajeaz ă să le efectueze în
anum ite condiții, cum ar fi cele legate de ac țiuni sau obiective neprev ăzute și finanțate pe seam a
rezervelor la dispozi ția guvernului sau de garantare de c ătre stat a îm prum uturilor contractate
persoane private.

6.3. Caracteriz area global ă a cheltuielilor publice ca fenomen financiar
Manifestarea cheltuielilor publice ca fenom en financiar este m arcată de condi țiile
econom ice și sociale ce au caracterizat evolu ția societății în dif eritele etape istorice ște
determ inate. O caracterizare global ă a cheltuielilor publice trebuie efectuat ă atât prin prism a
nivelului cheltuielilor publice, cât și a structurii și dinam icii acestora.
Nivelul cheltuielilor publice totale și al dif eritelor categorii de cheltuieli poate f i apreciat,
în prim ul rând, prin volum ul che ltuielilor publice în expresie nom inală (C pn) și volum ul
cheltuielilor publice în expresie real ă (C pr).
Diferența de mărime între cheltuielile publice în expresie nom inală și cele în expresie
reală decurge din nivelul de pre ț în care sunt exprim ate acestea. În condi țiile creșterii
inflaționiste a pre țurilor, volum ul cheltuielilor publice în expresie nom inală are la baz ă
exprim area cheltuielilor publice în pre țuri curente, iar volum ul cheltuielilor publice în expresie
reală are la baz ă exprim area cheltuielilor publice în pre țuri constante. Pentru transform area
mărimii cheltuielilor publice din expresia nom inală în cea real ă, se folose ște indicele pre țurilor
(Ip) denum it și "deflatorul", form ula de calcul fiind urm ătoarea:
0/11
1IpCpCpn
r=
unde:
01
0/1PPIp=
în care:
P1 – nivelul pre țurilor în perioada curent ă;
P0 – nivelul pre țurilor în perioada de baz ă.
Influența exercitat ă de creșterea inf laționistă a prețurilor, ce se reg ăsește în volum ul
cheltuielilor exprim ate prin pre țuri curente, este astfel corectat ă, com parațiile și aprecierile
devenind concludente, în aceste condi ții.
Nivelul cheltuielilor publice, în expresie nom inală sau reală, este util pentru a ref lecta
volum ul acestora, în m onedă națională, și servește la efectuarea de analize num ai pe plan intern,
național. pentru efectuarea de com parații pe plan interna țional, se f olosesc , în principal,
următorii indicatori:
– ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (CP PIB), calculat ă prin raportarea
mărimii nom inale a cheltuielilor publice la produsul intern brut, exprim at de asem enea în pre țuri
curente, dup ă relația:
100⋅=nn
p
PIBPIBCCP
85

unde:
Cpn – volum ul cheltuielilor publice în pre țuri curente
PIBn – produsul intern brut, în pre țuri curente
– cheltuielile publice m edii pe un locuitor, în dolari SUA, calculat pe baza rela ției:
NCPCPUSD
loc=.
unde:
CPUSD – cheltuieli publice exprim ate în dolari SUA
N – numărul de locuitori
În țările în care volum ul PIB pe locuitor este m ai mare, cheltuielile publice pe locuitor
sunt m ai ridicate, com parativ cu situa ția din țările m ai puțin dezvoltate. De exem plu, în țări cu un
PIB pe locuitor de peste 10.000 dolari, cheltuielile publice reprezint ă în deceniul anterior circa
6.000 $/locuitor, în tim p ce pentru cele slab dezvoltate, cu un volum al PIB de pân ă la
2.000$/locuitor, cuantum ul acestor cheltuieli se ridic ă num ai până la circa 600$/locuitor.
Evoluția cheltuielilor publice, ca fenom en econom ic, se înscrie în contextul dezvolt ării
econom ice și sociale a fiec ărei țări, aflându-se în rela ție directă cu dezvoltarea institu țiilor de tip
statal și cu particularit ățile sistem ului social-econom ic existent. Apar, astfel, diferen țieri
sensibile în privin ța volum ului și structurii cheltuielilor publice, atât în tim p cât și în spațiu, ele
înregistrând, în principiu, o tendin ță generală de creștere.
La scară mondială, se constat ă că ele au evoluat de la nivelul redus de câteva
procente la sfâr șitul secolului XIX, pân ă la peste 50% din PIB-ul unor țări, în prezent. Aceast ă
evoluție înregistreaz ă diferențieri im portante între țări sau grupuri de țări, dar, ca o caracteristic ă
generală, în evolu ția cheltuielilor publice, se constat ă că ritm ul de creștere și proporțiile ce revin
acestora sunt superioare în țările dezvoltate și relativ m ai reduse în cele în curs de dezvoltare.
Astfel, de exem plu, se constat ă că în S.U.A. ponderea cheltuielilor publice în produsul na țional a
crescut de la câteva procente, la începutul seco lului XX, la circa 30% în unii ani din ultim ele
decenii.
Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizat ă din punctul de vedere al
ponderii (greut ății specifice) a diferitelor categorii de ch eltuieli publice f ie în total cheltuieli
publice, f ie în totalul cheltuielilor dintr-o anum ită grupă (de exem plu, ponderea cheltuielilor
publice pentru înv ățământ în total cheltuieli publice pentru ac țiuni social-culturale, ponderea
cheltuielilor publice pentru înv ățământ în total cheltuieli publice etc.), ponderi calculate dup ă
relația:
100⋅=
ti
CPCPCPGS
i

unde:
GS CPi – ponderea (greutatea specific ă) a cheltuielilor publice din categoria „i”
CPi – volum ul cheltuielilor publice din categoria „i”
CPt – cheltuieli publice totale (sau dintr-o anum ită grupă)

Cunoașterea ponderii diferitelor categorii de cheltuieli publice este necesar ă pentru a
urmări spre realizarea c ăror obiective au fost orientate resursele financiare publice, precum
pentru a efectua com parații pe plan interna țional.
Structura cheltuielilor publice realizate de diferite tari eviden țiază situații dif erite,
inclusiv sub aspectul preocup ărilor luate in considerare. In acest sens este de rem arcat că în
țările dezvoltate o pondere m ai mare revine cheltuielilor publice pentru ac țiuni sociale, inclusiv
de protecție socială, de gospod ărire com unală, în tim p ce în țările în curs de dezvoltare accentul
cade pe ac țiunile cu caracter econom ic. O explica ție rezidă în preocup ările im puse f iecăreia din
cele doua țări de realitatea econom ico-social ă cu care se confrunt ă. Pentru țările dezvoltate
sectorul privat asigur ă o puternic ă dezvoltare, ceea ce perm ite statului s ă-și concentreze

87preocupările si să orienteze resursele financiare publice cu prioritate în sfera asigur ărilor sociale.
Țările în curs de dezvoltare se confrunt ă însă cu nevoia de a pune bazele unei dezvolt ări
economice, implicând mai puternic sectorul economic de stat, dat fiind c ă cel privat nu dispune
de resursele necesare unui progres mai rapid. Pentru aceste tari, cheltuielile publice vizând
activitatea economica reprezint ă circa 30-40% din totalul cheltuielilor publice.
În caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezint ă cunoașterea tendin țelor și
dinamicii lor, pe ansamblu și pe categorii, în diferite etape ale evolu ției societății omenești, cu
elemente specifice pe grupuri de țări și de la o țară la alta.
În același timp, este de remarcat c ă dinamica cheltuielilor publice a fost marcat ă de
apariț ia și amplificarea proceselor infla ționiste, fenomen ce trebuie s ă se ia în considerare prin
exprimarea volumului lor, atât în pre țuri curente cât și prețuri constante, pentru a reflecta mai
exact consumurile reale la care se refer ă. Din acest punct de vedere, este relevant faptul c ă
cheltuielile publice ale S.U.A. înregistreaz ă pe parcursul acestui secol o cre ștere de circa 200 ori
în prețuri curente, dar aproximativ de 50 de ori în preț uri constante.
Pe plan mondial, dinamica cheltuielilor publice eviden țiază nivelul înalt atins de acestea
ca pondere în PIB, care în deceniile anterioare a dep ășit 40%, pe ansamblul țărilor industrializate
și chiar 50% în unele țări dezvoltate europene, dar tinzând c ătre 30% în țările în curs de
dezvoltare.
O imagine de ansamblu asupra proporț iilor cheltuielilor publice fa ță de PIB, pe grupuri
de țări și a mutațiilor înregistrate, în timp, rezult ă din tabelul nr.2.
Din datele statistice prelucrate se constat ă diferențierile existente în ponderea
cheltuielilor publice în PIB în țările dezvoltate, cu deosebire în cazul SUA, unde se înregistreaz ă
un nivel sensibil mai mic. În acela și timp, pentru o parte din țările în curs de dezvoltare se
observă ponderile mai mici ce revin cheltuielilor buge tare din produsul intern brut. Totodat ă, în
cazul acestor țări se remarc ă evoluții oscilante, cum e cazul Braziliei: de la 24,36% în 1991 la
33,76% în 1994 ș i la 25,20% în 2000) sau Egiptului: de la 31,92% în 1991 la 37,36% în 1994 și
la 30,64% în 1997. În unele ță ri în curs de dezvoltare ponderea cheltuielilor publice în PIB, în
perioada 1980-1996, s-a diminuat: India (de la 29,55% la 26,25%) în timp ce în alte țări
ponderea a crescut: Israel (de la 43,16% la 55,55%), Argentina (de la 20,32% la 27,12%).

Tabelul nr. 2
Ponderea cheltuielilor publice bugetare în P.I.B. (%)
Țara 1991 1994 1997 2000
S.U.A. 42.53 40.73 39.13 38.10*
Marea Britanie 52.65 54.06 48.74 47.31*
Franța 52.03 55.96 … …
Germania 47.97 57.11 57.60 …
Argentina 20.32 26.39 26.01 27.12
Brazilia 24.36 33.76 24.52 25.20
India 29.55 28.48 27.91 26.25
Israel 43.16 53.09 54.85 55.55*
Egipt 31.92 37.36 30.64 …
Polonia … 49.33 49.27 46.70
România 39.38 35.55 35.83 38.10
Sursa: Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook 2001
*- date pe 1999
Nivelurile și tendințele diferite în evolu ția cheltuielilor publice sunt influen țate și de
modelul social-economic promovat prin politica guvern elor aflate la putere. Sub acest aspect, se
contureaz ă tendința ca guvernele cu orientare social-democratic ă (mai pronun țat de stânga) s ă
promoveze politici și modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin

redistribuirea PIB) și finanțarea m ai intensă a unor ac țiuni de interes public, ceea ce duce la
proporții mai ridicate ale cheltuielilor publice. Spre deosebire, guvernele cu orientare politic ă
liberală sau conservatoare (de dreapta) opteaz ă, ca tendin ță, pentru lim itarea propor țiilor
redistribuirii PIB, punând accentul pe satisfacerea necesit ăților sociale în varianta privat ă, și
înregistrând un nivel m ai redus al cheltuielilor publice finan țate de stat.
Pe de altă parte, diferen țele existente, privind nivelurile de dezvoltare econom ico-sociale
dintre cele dou ă mari grupuri de țări, au im pus lim ite dif erite de im plicare a statului în ef ectuarea
de cheltuieli publice. Din acest punct de vedere, este de adm is că și posibilit ățile de redistribuire
a PIB sunt m ai reduse pentru țările sărace, com parativ cu cele de care dispun țările bogate, având
în vedere dim ensiunile diferite ale p ărților din produsul na țional ce r ămân pentru satisfacerea
nevoilor de consum personal.
Dinam ica cheltuielilor publice poate fi apreciat ă cu ajutorul unor indicatori care exprim ă
mutațiile survenite, în m ărimi absolute sau relative, nom inale sau reale, ale acestora, de la o
perioadă la alta, urm ărind asigurarea com parabilității datelor.
Modificarea (cre șterea) absolut ă a cheltuielilor publice se determ ină, în principiu, ca
diferență între nivelul cheltuielilor publice dintr-o perioad ă luată ca bază de com parație și cel
înregistrat în perioada curent ă. Ea se poate stabili în expresie nom inală sau reală.
Astfel, m odificarea (cre șterea) absolut ă nom inală rezultă ca diferen ță între mărimea
cheltuielilor publice înregistrate în cele dou ă perioade, care îns ă sunt exprim ate prin pre țurile
practicate în fiecare dintre acestea, conform relației următoare:
0 1
0/1 n nnCp Cp Cp −=∆
în care:
∆Cpn
1/0 – modificarea cheltuielilor publice (în expresie nom inală);
Cpn
1 – cheltuielile publice realizate, în pre țuri curente (în expresie nom inală), în perioada
curentă;
Cpn
0 – cheltuielile publice realizate, în pre țuri curente (în expresie nom inală), în perioada
de bază.
Modificarea (cre șterea) real ă a cheltuielilor publice se calculeaz ă ca diferen ță între
mărimile cheltuielilor publice realizate în dou ă perioade, dar exprim ate prin acela și nivel de pre ț,
adică evaluate în pre țuri constante. Aceast ă modificare poate fi redat ă sintetic prin rela ția:
r r rCp Cp Cp0 1 0/1−=∆
în care:
∆Cpr
1/0 – modificarea cheltuielilor publice (în expresie real ă);
Cpr
1 – cheltuielile publice realizate, în pre țuri constante , în perioada curent ă;
Cpr
0 – cheltuielile publice realizate în pre țuri constante, în perioada de baz ă.
în care
0/11
1IpCpCpn
r=
iar :
01
0/1PPIp=
unde:
P1 – nivelul pre țurilor în perioada curent ă;
P0 – nivelul pre țurilor în perioada de baz ă.
Pe de alt ă parte, în caracterizarea dinam icii cheltuielilor publice este de interes și
cunoașterea mărimilor relative (în procente) ale m odificărilor privind cheltuielile publice. În
acest scop, se pot utiliza urm ătorii indicatori:
– Indicele cre șterii relative nom inale (I crn), care exprim ă raportul dintre m odificarea
cheltuielilor publice în expresie nom inală dintr-o anum ită perioadă și mărimea cheltuielilor
publice nom inale din perioada de baz ă:

100
00/1•∆=nn
crnCpCpI
– Indicele cre șterii relative reale (I crr), care se bazeaz ă pe acelea și elem ente de calcul,
exprim ate însă în mărime reală, și anum e:
100
00/1•∆=rr
crrCpCpI
Acești indici perm it aprecieri m ai realiste din punct de vedere al dinam icii cheltuielilor
publice, și concluzii utile pentru com parațiile în tim p și spațiu.
În același cadru, se m ai poate utiliza un indicator sintetic ce caracterizeaz ă dinam ica
cheltuielilor publice denum it elasticitatea cheltu ielilor publice în raport cu P.I.B., al c ărui calcul
se poate efectua conform relației următoare:

0……
BIPBIPCpCp
Ke∆∆
=
în care:
Ke – coef icientul elasticit ății cheltuielilor publice, fa ță de P.I.B.;
∆Cp – varia ția volum ului cheltuielilor publice;
Cp0 – volum ul total al cheltuielilor publice, în perioada de baz ă;
∆PIB – varia ția mărimii PIB;
PIB 0 – mărimea absolut ă a PIB, în perioada de baz ă.
La acela și rezultat se poate ajunge și prin raportarea indicelui de m odificare a
cheltuielilor publice la indicele de m odificare a PIB, folosind urm ătoarea rela ție de calcul:
PIBpC
eII
K=
unde:
100
0•∆=CpCpIpC
100
0•∆=PIBPIBIPIB
Coeficientul de elasticitate poate fi apreciat ca având o relevan ță mai mare, deoarece
favorizeaz ă aprecierea dinam icii cheltuielilor publice prin prism a ritm ului de cre ștere a acestora,
față de ritm ul de cre ștere a P.I.B. Din acest punct de vedere, o constatare general ă privind
dinam ica cheltuielilor publice este deosebit de sem nificativă și anum e că, pe term en m ediu și
lung, ritm ul de creștere al cheltuielilor publice, a devansat ritm ul de creștere al P.I.B., în toate
țările. Aceasta confirm ă tendința general ă de sporire a ponderii cheltuielilor publice în PIB și,
implicit, de f olosire a unei p ărți tot m ai mari din produsul creat, pentru finan țarea de ac țiuni
considerate de interes public.

6.4. Factori de influen ță asupra evolu ției cheltuielilor publice
În contextul m ai larg al evolu ției cheltuielilor publice, analiza acestora eviden țiază
influența exercitat ă de către o m ultitudine de f actori cu sem nificații dif erite. Tendin ța generală
de creștere și chiar ritm ul m ai rapid al cheltuielilor publice fa ță de cel al P.I.B. pot fi explicate
prin acțiunea urm ătoarelor grupuri de factori de influen ță:
89

a) factori demografici. Asupra volumului și structurii cheltuielilor publice au exercitat și
exercită o puternică influență creșterea popula ției globului, precum și modific ările structurale ale
acesteia pe vârste, categorii socio-profesionale etc. Atât pe plan mondial, cât și pe țări este
confirmat ă statistic tendin ța general ă de creștere a popula ției, antrenând cre șterea nevoii de
utilități publice. Explozia demografic ă caracteristic ă secolului XX are un corespondent și în
amplificarea activit ății instituțiilor publice și a acțiunilor cu caracter public finan țate de stat, în
toate țările lumii. Modificarea num ărului și structurii popula ției pe categorii de vârst ă și socio-
profesionale apare ca factor cu influen ță importantă asupra evolu ției cheltuielilor publice prin
prisma ac țiunilor cu caracter social ce se finan țează, mai ales, pentru protejarea celor din
categoriile de vârst ă mică sau înaintat ă. Așa, de exemplu, cre șterea duratei medii de via ță apare
ca element cu impact indirect asupra cre șterii proporț iei popula ției de vârst ă înaintată, pentru
care sunt necesare ac țiuni de protec ție socială finanțate de stat.
Sub aspectul modific ărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezint ă
creșterea num ărului popula ției ocupate în sectorul public, coroborat ă cu preocup ările pentru
dezvoltarea cadrului adecvat recicl ării forței de munc ă, restructur ări și recalific ări profesionale,
pe fundalul extinderii ac țiunilor vizând securitatea și protecția socială.
b) factori economici. Din aceast ă grupă de factori, o influen ță majoră exercită gradul de
dezvoltare economic ă și de modernizare a economiei fiec ărei țări, ca și cel de implicare a statului
în susț inerea progresului economic, în general, inclusiv prin ac țiuni de stabilizare a economiei și
de stimulare a cre șterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul c ă în majoritatea
țărilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subven ții a sectorului privat al
acesteia, cât și prin dezvoltarea sectorului economic public, creând și dezvoltând unele ramuri
sau subramuri economice, considerate de interes strategic na țional etc., ceea ce a determinat
sporirea cheltuielilor publice în ansamblu.
În același sens, odat ă cu apariția fenomenelor destabilizatoare în economie și societate,
de tipul crizelor și șomajului, a devenit necesar ă și s-a realizat interven ția statului prin cheltuieli
publice pentru contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei și creșterea
economic ă durabilă .
Un factor economic cu influen ță semnificativ ă asupra cre șterii cheltuielilor publice în
expresie nominal ă îl reprezintă moneda na țională. În majoritatea țărilor lumii, în secolul nostru,
s-a manifestat, adesea, cu putere fenom enul deprecierii monetare, uneori provocat ă de că tre stat,
tocmai pentru a finan ța cheltuieli publice sporite, având ca efect direct cre șterea sumei absolute a
cheltuielilor efectuate, care a fost net superioar ă creșterii reale a consumurilor publice.
c) factori sociali. Într-o accep țiune mai larg ă, factorii sociali și-au manifestat în
conexiune cu cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bun ă
repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de popula ție, și acordarea de
sprijin material unor categorii sociale defavorizate au exercitat o influen ță majoră în direcția
creșterii cheltuielilor publice. În acela și timp, dezvoltarea re țelei de institu ții social-culturale, în
consonan ță cu cerin țele de progres și civiliza ție, a determinat sporirea sumelor alocate de stat, în
acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare, în ansamblu.
Cu deosebire dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, s-a manifestat o creștere puternic ă a
acțiunilor de protec ție și securitate socială finanțate de stat, mai ales, în țările dezvoltate.
d) Urbanizarea. Fenomen care presupune crearea și dezvoltarea de centre urbane,
respectiv transformarea localit ăților rurale și adaptarea lor la cerin țele unei civiliza ții superioare,
urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, ea a devenit un
factor important de cre ștere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivit ăților de acest
tip, concretizându-se prin finan țarea de lucră ri publice edilitare, construcț ii de străzi, canalizare,
gospodă rie comunală , locuri de agrement, l ăcașe de cultur ă etc.
e) factori militari. Factorii cu caracter militar a c ăror prezen ță se leag ă, mai ales, cu
politica extern ă a țărilor, au exercitat o influen ță puternic resim țită în dinamica cheltuielilor
publice, ac țiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor
acestora, în majoritatea țărilor lumii. În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse și

91concluziile la care au ajuns cercet ătorii acestui domeniu. Astfel , studiile efectuate de c ătre
americanul Harold Groves, atrag aten ția asupra faptului c ă una din cauzele majore ale cre șterii
cheltuielilor publice au fost r ăzboaiele, în general și cele dou ă războaie mondiale în special. La
rândul să u, germanul Robert Nöll von der Nahmer constat ă că factorii principali care explic ă
creșterea cheltuielilor publice sunt înarm ările, războaiele și lichidarea urm ărilor ră zboaielor, iar
americanul James Buchanan conchide c ă cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele
mai spectaculoase având loc în timp de r ăzboi.
f) factori politici. Acțiunea acestor factori decurge, în principal, din op țiunile grup ărilor
politice aflate la putere într-o țară sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la
statul-jandarm la statul-providen ță. Politica de stat interven ționistă este orientat ă, doctrinar, spre
implicarea mai profund ă a acestuia în via ța socială și economic ă, presupunând cheltuieli publice
mult sporite. Spre deosebire, guvernele de orientare liberal ă promovează , de regul ă, o politic ă ce
se opune interven ției statului, mai ales, în economie, ceea ce antreneaz ă o limitare a ac țiunilor
finanțate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.
Mai mult, guvernele de orientare social-democratic ă, care pun accentul pe protec ția
oferită de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiaz ă intervenția prin cheltuieli publice și
realizează, astfel, o redistribuire mai accentuată între membrii societ ăți.
Pe lângă factorii semnala ți în cazul multor țări dezvoltate și, mai ales, al celor în curs de
dezvoltare, o contribuț ie importantă la creșterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al
plăților în contul datoriei publice, îndeosebi al dobânzilor aferente acesteia.
Creșterea cheltuielilor publice constituie, deci, un fenomen caracteristic societ ății
moderne, care confirm ă poziția exprimat ă de Adolph Wagner cu privire la ac țiunea unei "legi a
nevoilor financiare crescânde ale statului și organelor autonome" în raport cu evolu ția cererii de
utilități publice.

6.5 Caracterizare general ă a principalelor categorii de cheltuieli publice (bugetare)
6.5.1 Caracterizare general ă a cheltuielilor publice pentru ac țiuni social-culturale
Cheltuielile publice bugetare din aceast ă categorie joac ă un rol deosebit de important prin
impactul pe care îl au asupra dezvolt ării fiecărei țări sub aspect social și economic, contribuind
din plin la progresul umanit ății, în general.
Rolul pozitiv îndeplinit de cheltuielile cu ac țiuni social-culturale a determinat tendin ța
statului modern de asumare a unor sarcini sporite, vizând îmbun ătățirea posibilit ăților de acces al
cetățenilor la serviciile caracteristice acestui dom eniu, cu atât mai mult, cu cât revolu țiile
tehnico-știin țifice au amplificat nevoia de instruire și cunoaștere, ca premise indispensabile
mersului ascendent al omenirii.
Prin conținutul acestor cheltuieli, sunt avute în vedere ac țiuni de interes general ce se
întreprind în scopul asigur ării de servicii publice destinate popula ției, în ansamblu, sau anumitor
categorii ori indivizi, fie gratuit, fie cu plat ă redusă față de costurile acestora, inclusiv sub forma
acordării unor sume de bani (burse, pensii, indemniza ții etc.).
Condițiile concrete și formele specifice de manifestare a lor sunt determinate de natura
activității instituțiilor publice profilate pe acest domeniu, între care: școli, spitale, biblioteci,
teatre, filarmonici etc.
Prin prisma impactului lor asupra produsului na țional, aceste cheltuieli apar, în prim plan,
drept consumuri definitive de resurse, determinând diminuarea PIB, respectiv a avu ției naționale.
Pe de altă parte, este îns ă recunoscut impactul lor pozitiv indirect asupra PIB, prin contribu ția
adusă la crearea unor premise favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea ac țiunilor de
acest fel antreneaz ă creșterea capacităț ii creatoare și a poten țialului productiv al na țiunii.
În condițiile specifice lumii contemporane, în majo ritatea statelor s-au înregistrat cre șteri
importante ale acestor cheltuieli, atât în sume absolute, cât și ca pondere în PIB și în total
cheltuieli bugetare. În țările dezvoltate, ponderea acestor cheltuieli în PIB dep ășește sensibil

20%, dar cu varia ții importante. O situa ție relativ diferit ă se prezint ă în cazul țărilor în curs de
dezvoltare, unde acestea ponderi sunt cu mult inferioa re; în India (în jur de 5%); Brazilia, (între
11,22% în 1991 și 16,00% în 1998); Argentina, (între 10,16% în 1991 și 14,46% în 1998). Tot
astfel, se remarc ă și faptul c ă în structura cheltuielilor pub lice totale, cheltuielile cu ac țiuni
social-culturale prezintă ponderi foarte mari în țările dezvoltate, de aproximativ 60%, în timp ce
în cazul țărilor în curs de dezvoltare aceast ă pondere este mai redusă (între 20% și 40%).
Diferențierea importantă între cele dou ă grupuri de țări trebuie puse în primul rând, pe
seama nivelului diferit de dezvoltare, care impune limite de redistribuire a PIB și priorități
diferite în alocarea resurselor resp ective pe categorii de cheltuieli. A șa, de pild ă, s-a conturat ca
o caracteristică faptul că în majoritatea țărilor slab dezvoltate statul aloc ă sume mai mari pentru
acțiuni economice și dezvoltarea infrastructurii, ceea ce reprezint ă o opț iune firească , dar implic ă
alocații mai mici și ponderi mai reduse în PIB ale c ăror categorii de cheltuieli.
În ceea ce prive ște structura intern ă a cheltuielilor pentru ac țiuni social-culturale, se
disting urm ătoarele subgrupe: cheltuieli pentru înv ățământ ; cheltuieli pentru cultură și artă;
cheltuieli pentru ocrotirea s ănătății; cheltuieli cu securitatea social ă. Într-o alt ă variantă de
grupare, primele dou ă se regă sesc împreun ă sub denumirea de cheltuieli pentru educaț ie.
Din punct de vedere al compozi ției reale a acestei categorii de cheltuieli, înregistrat ă în
diferite țări, ponderea cea mai mare apar ține, în țările dezvoltate, subgrupei referitoare la
securitate social ă, care în ultimele decenii a reprezentat peste 50% din totalul cheltuielilor social-
culturale în țări ca: Germania, Fran ța, Danemarca, Marea Britanie etc. Spre deosebire, în țările
în curs de dezvoltare, ponderea cea mai ridicat ă în totalul cheltuielilor social-culturale revine
celor pentru înv ățământ. Prin compara ție, ponderea cea mai mic ă în cheltuielile din aceast ă
categorie o de țin cele pentru cultur ă și artă, atât în țări dezvoltate, cât și în țările în curs de
dezvoltare.
Sursa principal ă de finan țare a cheltuielilor pentru ac țiuni social-culturale o constituie
fondul bugetar, respectiv bugetul public. În mod obișnuit, ele se reflect ă în raport cu aria de
interese vizate, în fiecare dintre verigile sistemului bugetar, reg ăsindu-se, fie în bugetul general
sau federal, fie în bugetele locale ale unit ăților administrativ teritoriale sau ale statelor membre
ale unei federa ții.
În mai multe țări, o a doua sursă de finanțare o reprezint ă anumite fonduri cu destina ție
specială, cum sunt: fondul asigură rilor sociale, fondul de s ănătate, fondul de șomaj etc.
Deoarece unele dintre institu țiile cu caracter social-cultural desf ășoară și activități
aducătoare de venituri, o parte din cheltuieli se poate acoperi din surse proprii, ceea ce semnific ă
o autofinan țare parțială.
În fine, o alt ă sursă de finanțare o reprezint ă ajutoarele financiare externe acordate, fie
de că tre institu ții și organisme interna ționale (UNICEF, UNESCO), fi e de alte state, de regulă ,
de către cele industrializate celor în curs de dezvoltare.

Eficiența cheltuielilor publice pentru ac țiuni social-culturale

Pornind de la corela ția indirectă ce se manifest ă între aceast ă categorie de cheltuieli și
dezvoltarea economic ă a diferitelor țări, o bun ă parte a lor, în primul rând cele pentru
învățământ, se consider ă a fi investi ții în capital uman, apreciate ca fiind cele mai rentabile.
Pe un prim plan se relev ă impactul deosebit de pregnant al cheltuielilor publice pentru
învățământ, concretizat prin efectele pozitive generate în via ța socială și economic ă, atât la
nivelul individului, cât și al întregii societ ăți și trebuie apreciat în raport cu eforturile f ăcute, în
primul rând, în plan financiar.
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu înv ățământul asupra dezvoltă rii durabile a
societății, pe fundalul revolu țiilor tehnico- științifice contemporane, face ca ele s ă fie considerate
veritabile investi ții în capital uman sau "în resurse umane" valorificabile pe termen lung, cu cel
mai ridicat randament. Studii întreprinse în aceast ă direcție atestă aportul important adus de
învățământ la cre șterea economic ă, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote

cuprinse între 16 și 30% din sporul de PIB. În aceea și idee, prin prism a productivit ății muncii s-a
relevat interac țiunea puternic ă dintre nivelul acestui indicator și numărul de clase (de școală)
absolvite de c ătre subiec ți, în sensul unei cre șteri exponen țiale a celui dintâi în raport cu cel de-al
doilea.
Din aceste considerente, un aspect im portant al deciziilor, în acest dom eniu, se refer ă la
dimensiunile sau volum ul acestor cheltuieli determ inate pe baz ă de criterii obiective, urm ărind
obținerea de ef ecte sociale utile m axime cu ef orturi f inanciare m inime.
În finanțarea acestor cheltuieli este necesar ă asigurarea unui grad de eficien ță econom ico-
socială cât m ai ridicat. Din acest punct de vedere prezint ă un interes m ajor urmărirea
conexiunilor ce se stabilesc indi rect între cheltuielile cu înv ățământul, pe de o parte și
dezvoltarea econom ico-social ă concretizat ă în PIB, pe de altă parte. În acest sens, la nivel
macroeconom ic se im pune corelarea dim ensiunii cheltuielilor privind înv ățământul cu indicatorii
social-econom ici, în prim ul rând cu PIB, inclus iv prin determ inarea ponderii lor în PIB. Sub cel
din urmă aspect, în ultim a perioadă, s-a conturat tendin ța de cuantificare a prevederilor bugetare
pentru dif erite categorii de cheltuieli, respectiv a celor cu înv ățământul, pornind de la o cot ă
procentual ă minimă din PIB, conform relației:
c PIB C p pip ⋅=

în care: C pip – cheltuieli publice pentru înv ățământ prevăzute în buget;
PIB p – produsul intern brut previzibil;
c – cota procentual ă din PIB destinat ă acestor cheltuieli.
Prin prism a cerințelor de eficien ță, se accept ă ca logică și necesară verificarea corela ției
dintre cre șterea cheltuielilor cu înv ățământul, pe de o parte, și creșterea PIB, pe de alt ă parte,
deoarece, principial, efectul scontat a se ob ține prin înv ățământ trebuie s ă includă și un spor de
productivitate a m uncii, care se reg ăsește într-un spor de PIB. Pe s eama sporului de PIB ar urm a
să se recupereze cheltuielile cu înv ățământul, realizând și o creștere suplim entară a acestuia în
viitor.
În consecin ță, pentru aprecierea eficien ței acestor cheltuieli se apeleaz ă la calcularea unor
indicatori caracteristici, între care și term enul de recuperare. Acest indicator se calculeaz ă în
baza raportului dintre volum ul cheltuielilor pentru înv ățământ și sporul de PIB realizabil într-un
interval de tim p, fără a se delim ita cu exactitate cre șterea (de PIB) rezultat ă ca efect al acestora.
În același tim p și în m od im plicit, ritm ul de creștere a PIB trebuie s ă condiționeze ritm ul de
creștere a cheltuielilor cu înv ățământul. Aceste condi ții se pot exprim a schem atic prin rela țiile:
Cpi PIB I I>
sau
01
01
pipi
CC
PIBPIB>
în care: PIB – produsul intern brut;
C pi – cheltuieli publice pentru înv ățământ;
I PIB – indicele produsului intern brut;
I Cpi – indicele cheltuielilor publice pentru înv ățământ.
iar
0 0pipi
CC
PIBPIB∆>∆
unde: ∆PIB – varia ția (m odificarea) m ărimii produsului intern brut;
∆Cpi – variația (m odificarea) m ărimii cheltuielilor publice pentru înv ățământ
93Totuși, această condiționare nu exclude acceptarea unor situa ții particulare în care ritm ul
creșterii cheltuielilor cu înv ățământul poate s ă nu concorde sau s ă devanseze pe cel al cre șterii
PIB, m ai ales când se produc transform ări profunde în econom ie și societate, inclusiv în sfera
învățământului.

Corelarea cheltuielilor pentru înv ățământ cu rezultatele obtenabile în plan economic și
social, impune structurarea adecvat ă a rețelei de înv ățământ astfel încât absolven ții să poată pune
în valoare cuno ștințele acumulate în școală. Sub acest aspect, un impact puternic îl are
cunoașterea evolu ției reale de pe pia ța muncii, pentru adaptarea re țelei școlare și a ofertei de
absolvenți la cerințele acesteia.
În asigurarea eficien ței maxime a ac țiunilor finan țate în domeniul înv ățământului, un
interes deosebit prezint ă aplicarea metodei numite “analiza cost –avantaje ”sau “cost-beneficii”.
Această metodă pornește de la considerentul c ă în orice ac țiune întreprins ă se presupun anumite
eforturi sau costuri și se ob țin anumite rezultate. În acest sens, pentru ac țiuni specifice
învățământului se pune problema delimit ării, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost
caracteristice și, pe de altă parte, a elementelor de efect sa u de beneficii, denumite generic
avantaje ce decurg din înf ăptuirea ac țiunilor finan țate.
În principiu, este necesar ă compararea mai multor variante de realizare a ac țiunilor
respective, fiecare dintre acestea presupunând costuri diferite și avantaje diferite, pentru a opta
asupra variantei în care raportul dintre cele dou ă variabile este mai favorabil. Se admite, deci, c ă
același obiectiv sau scop ar putea fi atins pe mai multe c ăi folosind mijloace diferite și antrenând
costuri si avantaje diferite.
Astfel, în cazul cheltuielilor cu înv ățământul, o bună parte dintre elementele de cost sunt
cuantificabile și permit compararea lor pentru alegerea variantei optime. Acestea apar ca
elemente de cost obi șnuite, comune și altor domenii de activitate, cum sunt consumurile
materiale de orice fel, inclusiv uzura echipamentelor sau cheltuielile de personal. Pentru
elementele de avantaje, în mod direct, pot rezu lta anumite venituri (la nivelul indivizilor sau
instituțiilor), dar, mai ales, indirect apare contribu ția la cre șterea produsului naț ional prin
valorificarea superioar ă a capacit ății de munc ă și a productivit ății muncii cadrelor calificate în
școală.
În analiza cost-avantaje a cheltuielilor cu înv ățământul se acord ă o semnifica ție deosebită
relației dintre vârsta indivizilor școlarizați și câștigul realizat. Se admite principial c ă o creștere a
treptei de instruire în școală trebuie s ă se regăsească într-un spor de venit realizat de c ătre
absolvent. În acest caz, abordarea eficien ței acțiunilor de înv ățământ la nivelul persoanelor
interesate s ă frecventeze cursurile unei școli presupune ca “avantajul” s ă se concretizeze într-o
sumă suplimentar ă de venit ob ținut de individ pe seama instruirii suplimentare. Pentru aprecierea
eficienței, sub acest aspect, se ia în calcul întreaga durată a vieții active, determinând m ărimea
câștigului obtenabil suplimentar pe seama punerii în valoare a cuno ștințelor dobândite prin
studiile absolvite, la un loc de munc ă retribuit corespunz ător. În acela și context, în evaluarea
costurilor devine necesar s ă se ț ină seama, atât de cheltuielile directe finan țate din fonduri
publice sau din alte surse private, cât și de așa-zisele cheltuieli indirecte, suportate din venituri
ale familiilor, etc., inclusiv cel e concretizate în “lipsa de câ știg” pe perioada studiilor, care îi
afectează pe viitorii absolven ți ai școlilor.
Aplicarea metodei cost-avantaje la domeniul înv ățământului se axeaz ă pe ideea c ă aceste
cheltuieli reprezint ă o investiție produc ătoare de venituri viitoare pentru individ și societate. Prin
urmare, atât indivizii, cât și statul ar trebui sa fie interesa ți în formarea profesional ă a membrilor
societății de o manier ă care să limiteze costurile la nivelul cel mai redus posibil și să favorizeze
amplificarea avantajelor, asigurând concordan ța cât mai deplin ă între cererea și oferta de for ță de
muncă, nu numai pe ansamblu ci și pe diferite specializ ări. Din acest punct de vedere este
recomandat ă adaptarea continu ă a rețelei de înv ățământ, pe tipuri de școli și forme de preg ătire
generală sau profesional ă, pentru a permite evitarea unor cheltu ieli suplimentare cu recalificarea
forței de munc ă.
Și în domeniul ocrotirii s ănătății se pune cu mare acuitate problema eficien ței cu care
sunt cheltuite resursele al ocate. În general, activit ățile specifice s ănătății genereaz ă mai multe
categorii de efecte: medicale, sociale și economice, care concretizeaz ă aspecte ale eficien ței
acestor cheltuieli.

95Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale ac țiunilor privind ocrotirea s ănătății
(consultații, analize, diagnostic, tratamente) și se reflect ă în refacerea și păstrarea sănătății
persoanelor beneficiare de asisten ță medical ă. Aceste efecte au în general un caracter individual.
Efectele sociale reflectă eficiența acț iunilor de ocrotire a s ănătății la nivelul întregii
societăți și se răsfrâng asupra st ării de sănătate a întregii popula ții. Ele sunt reprezentate printr-o
serie de indicatori statistici, cum sunt: speran ța medie de via ță la naștere, natalitatea,
morbiditatea, mortalitatea infantil ă și cea general ă etc. care dau conț inut eficien ței sociale.
Efectele economice constau în reducerea perioadelor de incapacitate de munc ă,
eradicarea unor boli profesionale, cre șterea perioadei active a vie ții, consolidarea capacit ății de
muncă etc. Aceste efecte duc la economisirea unor importante fonduri financiare și în ansamblu
la creșterea PIB, fiind o expresie a eficien ței economice a cheltuielilor cu s ănătatea.
Eficienț a economic ă poate fi determinat ă folosind mai multe metode, printre care cele
mai cunoscute sunt:
– analiza cost-beneficiu , care compar ă costurile diferitelor servicii medicale, cu
rezultatele exprimate în bani ale acestora; aceast ă metodă are aplicare relativ redusă datorită
numărului restrâns de „produse” ale serviciilor medicale care pot fi evaluate în bani;
– analiza cost-eficacitate presupune compararea costului serviciilor medicale cu eficien ța
exprimată prin nivelul unor indicatori cum ar fi: num ăr de îmboln ăviri evitate, ani de
supraviețuire, grad de recuperare etc., fiind util ă în compararea diferitelor metode de tratament
pentru o anumit ă maladie.

6.5.2 Caracterizare general ă a cheltuielilor pentru servicii publice generale, ordine public ă și
siguranță națională
Cheltuielile din această categorie se grupeaz ă după structura organizatoric ă a autorităț ilor
publice generale, care cuprinde:
a) organele puterii și administra ției publice , în cadrul că rora includ:
– instituția (sau administraț ia) preziden țială;
– organele puterii legislative centrale și locale (parlamente, consilii sau autorit ăți locale);
– organele puterii judec ătorești;
– organele executive centrale și locale (guvern, ministere, prefecturi, prim ării și alte
instituții).
b) organele de ordine public ă în care se cuprind: poli ția, jandarmeria, securitatea
națională, servicii de informa ții, servicii speciale de protec ție și pază.
Cheltuielile pentru serviciile publice generale satisfac necesit ăți publice, de ordin
general, care intereseaz ă întreaga societate, avâ nd un caracter indivizibil și dând substan ță
suveranității unui stat. În acest scop, toate statele aloc ă importante resurse financiare din bugetul
public.
Cheltuielile pentru servicii publice generale difer ă (ca mărime și structură ) de la o țară la
alta, mai ales în func ție de nivelul de dezvoltare economic ă și socială. În țările dezvoltate
cheltuielile cu această destinaț ie au ponderi între 7%-12% în totalul cheltuielilor publice și de
aproximativ 4% în produsul intern brut, în timp ce în țările în curs de dezvoltare de aproximativ
7%-22% și chiar mai mari, respectiv 2%-6% în produsul intern brut.
În cadrul cheltuielilor pentru servicii pub lice generale, cheltuielile curente sunt
predominante (aproximativ 85%) și se concretizeaz ă în salarii și alte drepturi b ănești, achiziț ii de
bunuri și servicii, cheltuieli administrativ-gospod ărești ș.a. Prin cheltuielile de capital (circa
15%) se finan țează investiții în construcț ii, dar mai ales în înzestr ări cu echipamente de
informatizare, mijloace de transport, tehnic ă specială.
Principala surs ă de finanțare a acestor cheltuieli o reprezint ă bugetul de stat central sau
bugetele locale, în func ție de subordonarea institu țiilor respective. Mai exist ă și alte surse de
finanțare, cum ar fi: venituri proprii realizate din anumite activit ăți specifice, dona ții, ajutoare

financiare externe, credite externe, mai al es în cazul combaterii în comun a unor activităț i
criminale transfrontaliere.
Eficienț a cheltuielilor pentru servicii publice genera le se poate exprima cu ajutorul unor
indicatori specifici, cum ar fi:
– "densitatea administra ției", care exprim ă numărul persoanelor ocupate în aparatul de
stat, la 1000 de locuitori;
– "costul administra ției publice", care arată mărimea cheltuielilor publice aferente
finanțării aparatului de stat, ce revin la 1000/ sau 1.000.000 u.m. PIB.

6.5.3 Caracterizare general ă a cheltuielilor publice pentru ap ărare națională
Cheltuielile de ap ărare se împart, în func ție de destina ția lor concret ă, în două mari
categorii: directe și indirecte.
Cheltuielile militare directe cuprind cheltuielile cu între ținerea forț elor armate în țară sau
în cadrul bazelor militare din alte țari și se concretizeaz ă în procurarea de bunuri și servicii
necesare bunei func ționări a organismului militar, precum și pentru dotarea cu armament, tehnic ă
de luptă și echipamentul specific. Aceste cheltuieli figureaz ă în bugetul Ministerului Ap ărării. În
afara acestora, exist ă și alte cheltuieli cu caracter și finalitate militar ă finanțate din fonduri
speciale separate de bugetul de stat, sau exist ă și anumite cheltuieli "civile" legate de activit ățile
militare cuprinse în bugetele altor ministere.
Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urm ărilor
războaielor sau pentru preg ătirea unor viitoare ac țiuni armate. În această categorie se includ pl ăți
în contul datoriei publice contractate pent ru înzestrarea armatei sau pentru ducerea r ăzboaielor;
despăgubiri de ră zboi datorate de țările învinse; cheltuieli de refacere a propriei economii
distruse; pl ăți de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor și văduvelor de r ăzboi; cercet ări științifice
cu finalitate militar ă ș.a.
Privite din punctul de vedere al con ținutului economic, cheltuielile militare prezint ă o
structură aparte, în sensul că ponderea cheltuielilor militare curente este mai apropiat ă de
ponderea cheltuielilor militare de capital. Dac ă volumul cheltuielilor curente destinate
întreținerii forțelor armate (cheltuieli materiale, de personal, transferuri) depinde în principal de
efectivele armatei, cheltuielile de capital, destinate tehnicii militare, dezvolt ării și moderniz ării
acesteia, presupune alocarea unor însemnate resurse financiare. Aceast ă orientare este mai
pregnantă în cazul marilor puteri nucleare care au acordat ( și acordă) prioritate cheltuielilor de
capital în raport cu cheltuielile cu rente. Spre exemplu, in Fran ța în perioada 1962-1980
cheltuielile militare de capital au fost cuprinse între 31% și 50% și chiar 53% din totalul
cheltuielilor militare. Din aceste che ltuieli de capital, partea destinat ă înarmării nucleare a avut o
evoluție asemănătoare: în perioada 1960-1980 ponderea cheltu ielilor pentru arsenalele nucleare a
crescut de la 9,3% la 31,2%, iar în 1993 ea a reprezentat 76,6% din totalul cheltuielilor militare.
Analiza cheltuielilor militare la nivel mondial arat ă că de la sfâr șitul deceniului al IX-lea
se constat ă o relativă reducere a volumului acestora, ca efect al încet ării "ră zboiului rece" și al
tratatelor privind dezarmarea și încetarea experien țelor nucleare. Astfel, în 1987 cheltuielile
militare mondiale erau evaluate la peste 1.000 mld. dolari SUA, în 1992 ele totalizau 815 mld.,
iar în 1997, aproximativ 700 mld. Reduceri semnif icative au fost efectuate în special de țările
dezvoltate ale c ăror cheltuieli militare au sc ăzut de la 850 mld. dolari SUA în 1987 la 669 mld.
în 1993, reprezentând o sc ădere de 3% pe an13.
Prin prisma ponderii cheltuielilor milita re în totalul cheltuielilor publice și in PIB, se
constată, ca și la alte categorii de cheltuieli publice, o diferen țiere a acestora în raport cu gradul
de dezvoltare. În cazul țărilor dezvoltate, reprezint ă între 2% și 8% din totalul cheltuielilor
publice și între 1% și 3% din PIB pentru acela și grup de țări. În cazul țărilor în curs de
dezvoltare, diferen țele sunt foarte mari, și în acela și timp ponderile respective dep ășesc, în unele

13 Raportul ONU, PNUD, Editura Economic ă, 1994.

97cazuri, nivelul din țările dezvoltate. (Egipt, India). Ponde rea în PIB a cheltuielilor militare ale
acestor țări este îns ă foarte redus ă (cu unele excepț ii).
O caracteristic ă a cheltuielilor militare o reprezint ă faptul că ele sunt finan țate în toate
țările din bugetele centrale (ale statelor), la care se pot ad ăuga resurse financiare provenite de la
anumite alian țe militare și credite externe
Volumul acestor cheltuieli și mai ales cre șterea lor au efecte nefavorabile asupra
dezvoltării economice și sociale ale statelor lumii luate in mod individual, dar și la nivel
mondial. Aceste cheltuieli consum ă importante resurse materiale, umane și financiare. În scopuri
militare sunt scoase din circuitul economic semnificative cantit ăți de materii prime, combustibili,
energie, materiale etc., care se folosesc pentru a asigura între ținerea forț elor armate, instruirea și
echiparea efectivelor.
Există și un important consum de resurse umane, deoarece o mare parte din for ța de
muncă înalt calificat ă este implicat ă direct sau indirect în servicii legate de ap ărarea națională, de
industria care lucreaz ă pentru armată . În cercetarea știin țifică din domeniul militar sunt antrena ți
mulți cercetă tori științifici, alte cadre deosebit de bine preg ătite profesional, iar cheltuielile de
cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezint ă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate
destinaț iile.
În cazul în care pentru activit ățile cu caracter militar sau pentru industria militar ă sunt
necesare importuri sau se fac împrumuturi în exte rior, statele sunt obligate la un important efort
valutar care influen țează negativ rezervele valutare sau duce la cre șterea datoriei externe.
Aceste considerente conduc la concluzia c ă nivelul cheltuielilor militare și creșterea lor
au influen țe nefavorabile asupra activit ăților civile și că ele deturneaz ă resurse importante c ătre
scopuri neproductive. Caracterul neproductiv al cheltuielilor militare impune o dimensionare
corectă a lor în func ție de obiectivele politicii stabilite pentru acest domeniu, în condi țiile
asigurării securităț ii fiecărei țări.

6.5.4. Caracterizare general ă a cheltuielilor publice pentru ac țiuni economice
În cadrul cheltuielilor publice pentru ac țiuni economice, cu un loc central revine celor
suportate direct din bugetul statului, care se pot grupa în:
– cheltuieli cu dezvoltarea sectorului economic de stat;
– cheltuieli cu acordarea de subven ții;
– cheltuieli cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologic ă.

Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat se finan țează direct din
bugetul de stat și se concretizeaz ă în realizarea unor obiective economice constând în:
construirea de noi întreprinderi; dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea, de propor ții mai mari,
a întreprinderilor existente; r ăscumpă rarea întreprinderilor preluate în proprietatea statului
(naționalizate) de la întreprinz ătorii priva ți; plăți legate de datoriile contractate de stat pentru
dezvoltarea acestui sector, inclusiv a dobânzilo r aferente. În principiu, acestea reprezint ă
cheltuieli de investi ție în obiective economice proprietate de stat.
Cheltuielile cu acordarea de subven ții vizează , în esență, acoperirea pierderilor pe care
le pot înregistra întreprinderile , atât din sectorul privat, cât și din cel public, ca urmare a ac țiunii
unor factori cu impact negativ, inclusiv a practic ării unor preturi mai sc ăzute, controlate de stat,
pentru anumite bunuri și servicii destinate consumului intern sau exportului. Finan țarea acestor
acțiuni, prin acordarea de subven ții din bugetul public, se justific ă prin prisma interesului
național, de a asigura, pe de o parte, un consum satisf ăcător de bunuri și servicii strict necesare
pentru populaț ie, la preț uri acceptabile, sau stimularea exporturilor, ca suport al încas ărilor în
valută, iar pe de altă parte, recuperarea cheltuielilor și obținerea unui profit acceptabil pentru
întreprinderile furnizoare.

Mărimea cheltuielilor de acest tip depinde atât de condi țiile de produc ție și vânzare ale
întreprinderilor, cât și de nivelul la care se angajeaz ă statul să subvenț ioneze diferitele produse și
servicii de acest fel, garantând întreprinz ătorilor ob ținerea unui venit satisf ăcător.
În principiu, se poate admite c ă mărimea acestui venit (profit) trebuie s ă fie comparabil ă
cu cea posibil ă de realizat pe pia ța internă, prin vânzarea bunurilor și serviciilor respective la
prețuri libere, nedirijate de stat. Prin urmare, statul se angajeaz ă să garanteze producă torilor
respectivi un asemenea nivel de pre ț (obtenabil pe pia ța internă în condi țiile non-interven ției
sale), compensând întreprinză torilor diferen ța nefavorabil ă, prin acordarea de subven ții. Acestea
se pot stabili și acorda de c ătre stat și cu scopul de a se acoperi pierderile realizate de
întreprinderi cu capital de stat, datorate co sturilor mari înregistrate de acestea din cauze
obiective, care dep ășesc prețurile formate liber pe pia ță, în condi ții de concuren ță. În acest sens,
prețul garantat de stat ar urma s ă acopere integral costurile recunoscute și, eventual, s ă permită
obținerea unui profit minim de c ătre producă tor.
Cheltuielile cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologic ă au devenit un factor
important de impulsionare a cre șterii economice, confirmat de faptul c ă țările care înregistreaz ă
un procent mai ridicat al acestor cheltuieli in PIB au progresat mai rapid, atât în plan economic,
cât și social-cultural. Decalajul existent între cele dou ă grupuri de țări, cu tendin ță de accentuare,
se datoreaz ă și diferen țelor de poten țial științific. In acest context, este semnificativ ă
constatarea c ă, în deceniul anterior, numai pentru finan țarea cercet ării științifice se alocau din
PIB, în țările dezvoltate peste 2%, iar în țările în curs de dezvoltare sub 1%.
Conținutul specific al ac țiunilor întreprinse în sfera cercet ării științifice conduce la
diferențierea cheltuielilor corespunz ătoare lor în trei subgrupe, distingându-se: cheltuieli cu
cercetarea științifică fundamentală ; cheltuieli cu cercetarea științifică aplicativ ă; cheltuieli
privind dezvoltarea (tehnologic ă).
Cheltuielile cu cercetarea științifica fundamentală se adreseaz ă acțiunilor de cercetare ce
vizează dezvoltarea cunoașterii în diferite domenii, descoperirea de legit ăți ce guverneaz ă
fenomenele, etc., având adesea un conț inut abstract, dar asigurând, între altele, suportul
conceperii și aplicării în practic ă, de către om, a unor solu ții adecvate la problemele vie ții sale
materiale și spirituale..
Cheltuielile cu cercetarea științifică aplicativ ă sunt caracteristice realiz ării acțiunilor de
cercetare axate pe aplicarea în practic ă a cunoștințelor din diverse domenii, în primul rând,
pentru crearea de noi produse și procedee tehnice,etc.
Cheltuieli privind dezvoltarea tehnologic ă se referă la finanțarea acțiunilor de producere
la scară industrial ă a noi produse, asimilare și introducere de noi tehnologii, etc.

Alte cheltuieli publice cu caracter economic finan țate din bugetul statului se refer ă la
anumite acț iuni de interes na țional întreprinse prin institu ții specializate, asimilate celor
bugetare. Între ac țiunile economice de acest fel se pot men ționa: combaterea d ăunătorilor și
bolilor la culturile agrico le, combaterea epizootiilor și asigurarea de servicii sanitar-veterinare în
zootehnie; selec ția și ameliorarea soiurilor; combaterea eroziunii solului; realizarea unor lucr ări
de irigații, amenajă ri de teritoriu sau servicii de cad astru, de metereologie, etc. Asem ănătoare
prin conținut celorlalte cheltuieli economice, subven ționarea acestor ac țiuni poate contribui la
conservarea și producerea valorii și implicit la cre șterea economic ă.

Eficiența cheltuielilor publice pentru ac țiuni economice

Efectuarea cheltuielilor publice în general și a celor pentru ac țiuni economice, în special,
presupune cuantificarea și alocarea volumului de resurse financiare necesare realiz ării diferitelor
obiective sau ac țiuni, urm ărind obț inerea unei eficien țe cât mai ridicate. În acest scop, sunt
necesare calcule de fundamentare bazate pe o documenta ție specific ă, luând în considerare
factorii tehnici, economici și uneori sociali, care condi ționează realizarea fiec ărui obiectiv, atât

99prin prisma efortului financiar, cât și prin cea a rezultatelor (efectelor) utile ce urmeaz ă a se
obține.
În mod deosebit, în cazul obiectivelor economice de natura investi țiilor (crearea de noi
întreprinderi, dezvolt ări, moderniz ări, reutilă ri, etc.) se impune elaborarea mai multor variante de
realizare a acestora, pentru a se putea alege, în final, cea mai avantajoas ă. Este domeniul care se
pretează în cel mai înalt grad aplic ării analizei cost-beneficii sau cost-avantaje.
Folosirea acestei metode în funda mentarea cheltuielilor pentru ac țiuni economice are un
suport obiectiv, cu atât mai mult cu cât, atât elementele de cost, cât și cele de avantaj pot fi mai
bine delimitate și cuantificate.
Potrivit analizei cost-beneficiu, într-o prim ă fază, se procedează la definirea cât mai
precisă a obiectivelor, după care se trece la identificarea mijlo acelor posibile de folosit pentru
realizarea fiec ărui obiectiv propus. Pe această bază , se elaborează soluții alternative, începând cu
întocmirea de liste ce con țin mijloacele susceptibile de utilizat în aplicarea fiec ărei soluții. Prin
combinarea mijloacelor respective, în diferite variante de cost și de avantaj, se determin ă, apoi,
mărimea costurilor și a beneficiilor (avantajelor) corespunz ătoare. În final, are loc compararea
acestora și alegerea variantei mai avantajoase, prin prisma celui mai bun raport între costuri și
beneficii (avantaje).
Este evident c ă o variabilă fundamentală pentru determinarea m ărimii efortului financiar,
exprimat prin suma de alocat și alegerea variantei optime o constituie costurile totale pentru
realizarea și punerea în exploatare a obiectivului respectiv. Cuantificarea lor trebuie s ă pornească
de la evaluarea cheltuielilor cu cercetarea și proiectarea, continuând cu cele aferente lucr ărilor de
construcții, achiziț ionării și montă rii utilajelor, etc., respectiv cu cele legate de func ționarea
obiectivelor, incluzând și eventualele pierderi de venit ce d ecurg din dezafectarea unor terenuri,
etc.
Pe de altă parte, în determinarea avantajelor se au în vedere veniturile posibile de ob ținut
prin punerea în exploatare a obiectivului, în primul rând, încas ările previzibile din vânzarea
produselor sau serviciilor, inclusiv eventualele sume ce vor rezulta din valorificarea altor utilit ăți
sau active ce vor fi scoase din func țiune, etc.
În mod sintetic, avantajele ce rezultă prin finan țarea de ac țiuni sau obiective economice,
se concretizeaz ă prin beneficiul sau profitul previzibil a se ob ține pe perioada de exploatare a
obiectivului, respectiv în anii de func ționare a acestuia și poate fi determinat, global, ca diferen ță
între veniturile și cheltuielile de exploatare realizabile în fiecare an. La rândul lor, eforturile
totale aferente unui obiectiv economic însumeaz ă cheltuielile corespunză toare investi țiilor pentru
crearea sa cu cele de exploatare, ce se vor efectua pe parcursul func ționării sale.
Așadar, pentru fiecare proiect de realizar e a unui obiectiv economic, profitul rezult ă ca
diferență între suma veniturilor, pe to ți anii de exploatare, și mărimea însumat ă a investițiilor și
cheltuielilor de exploatare (în aceea și ani), potrivit rela ției următoare:
P = (V 1+V 2+…..+V n) – (I+C 1+C2+…..+C n)
în care:
P= profitul obtenabil în perioada de func ționare a obiectivului;
I= investi ția totală;
V 1= veniturile obtenabile în primul an de func ționare;
V 2= veniturile obtenabile în al doilea an de funcț ionare;
V n= veniturile obtenabile în ultimul an de func ționare;
Concepute în variante diferite, cu eforturi și avantaje ce difer ă de la unul la altul,
proiectele pentru realizarea obiec tivului se pot ordona în func ție de mărimea profitului sau de
nivelul raportului dintre costuri și beneficii. Dac ă unele proiecte vor indica un rezultat negativ, în
sensul că , în loc de profit, vor ară ta pierderi, acestea se vor elimina de la sine, urmând ca
alegerea s ă se facă numai între celelalte vari ante de proiect, care asigur ă obținerea unui profit.
Concomitent, se ține seamă și de restric țiile bugetare, constând în m ărimea maxim ă a resurselor
posibile de alocat pentru finan țarea obiectivului respectiv.

În același tim p, pentru alegerea variantei de finan țat, este necesar ă evaluarea im pactului
factorului tim p asupra m ărimilor luate în calcul, atât a sum elor ce se investesc (cheltuiesc) în
prezent, dar se valorific ă în viitor, cât și a prof itului ce urm ează a se realiza în viitor, prin
exploatarea obiectivului, ele exprim ându-se în unit ăți monetare supuse deprecierii. Se apeleaz ă,
în acest scop, la calcule de actualizare a valo rii lor, astfel încât variantele com parate și
variabilele ce exprim ă costurile și avantajele s ă devină com parabile.
Este evident c ă alocarea unor sum e din f onduri publice pentru finan țarea de ac țiuni sau
obiective econom ice echivaleaz ă cu decizia de investi ție ce trebuie fundam entată și sub aspectul
cerințelor de eficien ță. Cunoașterea mărimilor com parabile ale eforturilor investi ționale și de
exploatare a unui obiectiv econom ic, respectiv a efectelor (rezultatelor) obtenabile perm ite o m ai
bună fundam entare a deciziilor de investire, prin calcule și aprecieri m ult mai realiste asupra
eficienței acestor cheltuieli.
Din aceast ă perspectiv ă de abordare a cheltuielilor pentru ac țiuni econom ice prezint ă
importantă majoră calcularea unor indicatori de exprim are a eficien ței lor f olosind raționam ente
similare fundam entării deciziilor privitoare la investi ții.
Cel m ai adesea, asem enea indicatori se bazeaz ă pe luarea în calcul a elem entelor de efort,
constând din sum ele ce se investesc și cheltuielile de exploatare, și a celor de efect care se
regăsesc în profit sau beneficiu.
Dintre indicatorii principali utiliza ți în determ inarea și aprecierea nivelului ef icienței
acestor cheltuieli ca și a investi țiilor, în general, al ături de profitul actualizat se disting:
a) Valoarea net ă (prezentă) actualizat ă (venit net actualizat), care se exprim ă prin relația:
∑
= ++−=n
ttt t t
naC I VV
1 ) 1()] ( [

unde:
Vn – valoare (net ă) prezentă actualizat ă (venit net actualizat)
Vt – venitul obtenabil
It – investiția finanțată
C t – cheltuielile de exploatare
a – rata de actualizare
t – m omentul (anul) de referin ță
Indicatorul calculat astfel, pune în eviden ță mărimea venitului net actualizat, ce se poate
obține în dif erite variante de realizare și finanțare a obiectivului respectiv și orienteaz ă spre a
alege varianta în care nivelul s ău este cel m ai ridicat și, implicit, ef iciența apare a fi m ai mare.
b) Investi ția specific ă, care exprim ă mărimea investi ției de f inanțat, pe unitatea de
măsură a produsului sau a capacit ății de produc ție, și poate f i determ inată:
– fie ca raport între investi ția totală (It) și volum ul produc ției realizabil (Q ), conf orm
relației:

QIIt
s=
– fie ca raport între investi ția totală (It) și capacitatea de produc ție (C q exprim ată în unități
de măsură corespunz ătoare) a obiectivului ce se finan țează, potrivit rela ției:
qt
sCII=
Calculat pentru variante diferite de rea lizare a obiectivului, nivelul cel m ai redus al
acestui indicator eviden țiază varianta care, sub acest aspect, asigur ă cea m ai mare eficiență.
c) Efectul negativ antrenat de im obilizarea fondurilor financiare (în investi ția ce se
finanțează). Acest efect const ă în aceea c ă fondurile financiare corespunz ătoare sum elor ce se

cheltuiesc r ămân blocate pe perioada de la începerea finan țării lucrărilor de investi ții până la
darea în exploatare a obiectivului și atingerea param etrilor proiecta ți. În acest interval, resursele
cheltuite nu contribuie la producerea de valoare nou ă, respectiv de PIB și acesta este un efect
econom ic negativ, care se produce în m od obiectiv. În principiu, îns ă, ar fi de dorit ca acest efect
să fie cât m ai redus, ceea ce este posibil, fie prin reducerea perioadei de tim p în care fondurile
financiare f olosite stau im obilizate (aplicând solu ții tehnice m ai rapide în execu ția lucrărilor), fie
prin alegerea variantei cu un volum mai redus de investi ții și eșalonarea, în tim p, mai rațională a
sumelor ce se cheltuiesc, pentru r ealizarea obiectivului. Sub acest din urm ă aspect, dac ă sum a
investițiilor se eșalonează într-un m od care presupune cheltuieli m ai mici la început și mai mari
spre sfârșitul perioadei de execu ție a investi ției, efectul negativ va fi m ai mic, sau invers.
În determ inarea m ărimii ef ectului negativ al im obilizării fondurilor financiare este
necesar a lua în calcul sum a de cheltuit, e șalonată pe durata de realizare a obiectivului, durata
perioadei de execu ție a investi ției și rata de venit net sau valoarea net ă obtenabil ă în condi ții
comparabile de func ționare a unui obiectiv sim ilar. Adm ițând, de exem plu, că sum a cheltuielilor
de investi ții pentru un obiectiv se e șalonează pe un num ăr întreg de ani, efectul negativ al
imobilizării fondurilor investite (E ni) la nivelul unui an al perioadei de execu ție, rezultă din
relația:
)]}21( [ {
1−− =∑
=t d I a En
tt ni

unde: a – rata de actualizare;
It – cheltuiala cu investi ția realizat ă în anul t ;
d – durata în ani a perioadei de execu ție a investi ției;
t – anul de referin ța.
Fracțiunea – 1/2 – este inclus ă în calcul sem nificând f aptul că sum ele cheltuite pe
parcursul unui an stau im obilizate un num ăr diferit de zile, care în m edie reprezint ă circa
jumătate din an. În m od im plicit, durata ef ectivă de im obilizare pentru fiecare m oment t la care
se referă calculul efectului negativ se reduce cu ½ , adic ă cu jumătate de an.
Luat în considerare pentru alegerea variantei de investi ții ce se poate f inanța, ,acest
indicator ar trebui s ă prezinte un nivel cât m ai redus, dat fiind faptul c ă o anum ită pierdere din
venit este inevitabil ă în cazul investi țiilor în obiective econom ice, pentru care este necesar ă o
perioadă mai îndelungat ă de la începerea execu ției până la punerea în exploatare și atingerea
param etrilor proiecta ți.
d) Term enul de recuperare a investi ției, care exprim ă în ani sau f racțiuni de ani tim pul
necesar pentru recuperarea sum elor cheltuite(inve stite), fie din profitul obtenabil anual, fie din
venitul brut realizat (anual) prin vânzarea produc ției (după punerea în func țiune a obiectivului),
conform relațiilor:
bat
r r
at
r rVITD sauPIDT = = )( )(

în care:
Tr(Dr) – term enul (durata) de recuperare a sum ei investite;
It – investi ția totală (sum a totală cheltuită) pentru realizarea și punerea în func țiune a
obiectivului;
Pa – prof itul realizabil anual;
Vba – venitul brut (înainte de deducerea cheltuielilor de exploatare) anual.
Prim a relație de calcul a term enului (duratei) de recuperare a cheltuielilor de investi ții, pe
seam a prof itului anual, este, evident, m ult mai concludent ă decât a doua și se utilizeaz ă în m od
obișnuit. Rezultatul stabilit astf el arată care este num ărul de ani sau f racțiuni de an necesari
pentru recuperarea sum elor avansate, fiind considerat ă mai eficientă varianta pentru care nivelul
acestui indicator este cel m ai redus.
101

Eficienț a cheltuielilor pentru ac țiuni economice, respectiv a investi țiilor se exprim ă și cu
ajutorul altor indicatori, pe lâng ă cei prezenta ți, dar calcularea lor pentru diferite variante de
realizare a unui obiectiv duce, de regulă , la rezultate contradictorii. În timp ce valorile unor
indicatori apar favorabile alegerii unei variante, altele indic ă a fi mai eficiente alte variante de
realizare și finanțare a aceluia și obiectiv. În aceast ă situație, devine necesară opțiunea pentru
varianta în care rezultatele indicatorilor calcula ți evidențiază, pe ansamblu, o eficiență global ă
mai mare. Rezolvarea acestei probleme este, îns ă, cu atât mai dificil ă, cu cât diferiț ii indicatori
exprimă fiecare în parte, cu intensit ăți diferite, numai anumite laturi ale eficien ței globale. Încă
nu s-a construit un indicator agregat, care s ă concentreze ansamblul elementelor de efect și efort
privind investi ția, astfel încât să exprime sintetic gradul de eficien ță al oric ărei variante de
realizare a acesteia și să permită alegerea celei mai avantajoase.
O soluție posibilă, în acest sens, ar putea fi ordonarea într-un tabel virtual a indicatorilor
folosiți în prezent, atribuind fiec ăruia un num ăr de puncte, dup ă importan ța și puterea de
exprimare a eficien ței investiț iilor, dintr-un punctaj total de 100 sau 1000 de unităț i, care să
servească drept baz ă de evaluare a fiec ărei variante. Ulterior, ar urma s ă se procedeze la
calcularea valorilor tuturor indicatorilor (în toate variantele concrete avute în vedere pentru
realizarea unui obiectiv) și determinarea punctelor ce revin efectiv fiec ăruia, în func ție de nivelul
real calculat pe fiecare variant ă. În acest scop, se poate porni cu acordarea num ărului maxim de
puncte (prestabilit în tabel) indicatorului respectiv în varianta cu cel mai bun nivel al s ău și
determina num ărul proporț ional de puncte cuvenite aceluia și indicator în fiecare dintre celelalte
variante. În final, totalizând punctele rezultate pentru fiecare variant ă, ar urma să se opteze
pentru aceea care are cel mai mare num ăr de puncte.

103CAPITOLUL 7
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
7.1. Noțiunea de resurse financiare publice ș i structura acestora
Resursele financiare publice pot fi abordate ca un sistem sui generis având în vedere
specificitatea lor și legăturile ce se stabilesc între procesele de formare și utilizare ale acestora.
În raport cu caracterul public al nevoilor c ărora le sunt destinate, aceste resurse alcă tuiesc un tot
menit să satisfacă cererea de consum impus ă de func ționarea normală a institu țiilor și
organismelor publice, inclusiv a entit ăților administrativ-teritoriale. Ele se integreaz ă firesc în
ansamblul resurselor economice destinate consumului intern, form ării de capital sau valorific ării
în exterior, aducând o contribu ție majoră la derularea activităț ii lor economico-sociale.
Sub aspect conceptual, prin resurse financiare publice se în țelege, în principiu, totalitatea
mijloacelor b ănești care se administreaz ă de că tre autorităț ile publice în scopul îndeplinirii
funcțiilor și sarcinilor ce revin acestora, asigurând func ționarea structurilor organizatorice
corespunz ătoare (institu ții publice centrale și locale, întreprinderi de stat etc.). Ele se
caracterizeaz ă și prin aceea c ă aparțin de drept statului, respectiv autorit ăților publice și sunt
utilizate pentru satisfacerea nevoilor de consum public.
Spre deosebire, mijloacele b ănești care aparț in diferitelor persoane fizice și juridice și se
administreaz ă în baza propriet ății private formeaz ă, în sens larg, resursele financiare private și
satisfac nevoi de consum privat.
La scara întregii societ ăți se poate vorbi despre resursele financiare ale na țiunii, în care se
înglobeaz ă, atât mijloacele b ănești ce se administreaz ă în cadrul sectorului de stat, cât și cele
administrate în sectorul privat. Delimitarea conceptual ă bazată pe tipul de proprietate nu
exclude, în fapt, întrep ătrunderea proceselor de utilizare a celor dou ă categorii de resurse
financiare, care devine nu numai posibilă ci și necesar ă. Armonizarea folosirii lor poate fi
benefică , atât pentru societate, cât și pentru indivizi, favorizând o mai bun ă valorificare a
resurselor na ționale în acord cu cerin țele de progres și civiliza ție a fiecărei țări.
Pe de alt ă parte, formarea tuturor resurselor financiare presupune, în mod obiectiv,
crearea de produs naț ional brut și avuție națională, deși, în anumite limite de m ărime și timp, ele
pot fi procurate și din afara țării, în cadrul unor raporturi specifi ce concretizate prin împrumuturi,
donații, ajutoare externe etc.
Având în vedere modul diferit în care se implic ă autorităț ile publice în administrarea lor,
resursele financiare publice se structureaz ă pe două subsisteme, și anume: a) subsistemul
resurselor publice bugetare; b) subsistemul resurselor întreprinderilor cu capital de stat și mixte.
Subsistemul resurselor publice bugetare include resursele financiare administrate direct
de că tre autorităț ile publice centrale și locale, respectiv de c ătre institu țiile publice specializate,
care prin natura activit ății lor, nemateriale, nu pot realiza venituri satisf ăcătoare pentru
acoperirea cheltuielilor proprii. Ansamblul acestor resurse numite și bugetare se reflect ă, în
principiu, în bugetul de stat sau bugetele dife ritelor structuri administrativ-teritoriale, ce
alcătuiesc sistemul bugetar al unei țări.
Cel de al doilea subsistem înglobeaz ă resursele financiare administrate direct de c ătre
întreprinderile din sectorul economic de stat, în baza autonomiei lor de func ționare ca societăț i
comerciale, regii autonome etc., inclusiv participa țiile de capital ale statului la întreprinderi
mixte. Formarea și utilizarea acestor resurse prezint ă particularit ăți determinate de con ținutul
material al activit ăților respective și domeniul sau ramura economic ă în care func ționează
întreprinderile de stat (industrie extractiv ă, metalurgic ă, construc ții de mașini etc., transporturi și
telecomunica ții, construcț ii, agricultură și silvicultur ă etc.). Ele se pot constitui la dispozi ția
întreprinderilor prin aloca ții din resursele administra ției publice (de regulă , la înfiin țare), prin
împrumuturi, pe seama veniturilor ob ținute în propria activitate, având capacitatea de a se
reconstitui prin vânzarea și încasarea produselor, lucr ărilor, serviciilor și a spori prin repartizarea

unor părți din profitul realizat, ca și prin emisiunea de obliga țiuni și contractarea de noi
împrumuturi bancare etc.
Considerate, la rândul lor, ca sistem, resurs ele financiare publice bugetare se structureaz ă
pe următoarele subsisteme mari: a) resursele financiare ale administra ției de stat centrale; b)
resursele financiare ale administra țiilor locale; c) resursele financiare ale asigură rilor sociale de
stat.∗
Primul subsistem al resurselor financiare pub lice bugetare, se distinge, în principal, prin
faptul că acestea sunt instituite și administrate de c ătre autorităț ile publice centrale, fiind
destinate realiz ării de obiective și acțiuni considerate de interes na țional. Ele se constituie, de
regulă, sub forme ale impozitelor, taxelor și contribu țiilor denumite generic centrale sau
generale, împrumuturilor contractate de guvernul central etc. și sunt prev ăzute prin bugetul de
stat, în vederea acoperirii cheltuielilor publice înscrise în acest buget.
A doua component ă, resursele financiare ale administra țiilor locale se concentreaz ă la
dispoziția autorităț ilor publice ale unit ăților administrativ-teritoriale (de ex., jude țe, municipii,
orașe, comune) pentru satisfacerea unor nevoi asumate la nivelul fiec ărei localit ăți, servind
finanțării de ac țiuni considerate, în principiu, de interes local. Formele de constituire a acestor
resurse sunt impozitele și taxele locale, pe lâng ă care se pot folosi și împrumuturile contractate
de autorit ățile locale etc. Dar, în bun ă măsură, pentru acoperirea nevoilor la acest nivel, se
folosesc și subven țiile sau transferurile din bugetul de stat (al administra ției centrale). Resursele
financiare de care dispun autorităț ile de stat locale se reflect ă, ca și cheltuielile corespunz ătoare,
în bugetul local al fiec ărei unități administrativ-teritoriale.
Cea de a treia component ă, resursele financiare ale asigur ărilor sociale de stat se
constituie și administreaz ă separat de c ătre institu ții sau organe de stat specializate în domeniu.
Ele sunt menite s ă asigure mijloacele necesare unui trai decent pentru persoanele care nu pot
dobândi venituri satisf ăcătoare prin prestarea curent ă a unei munci. Constituirea acestor resurse
îmbracă, de regul ă, forma contribu țiilor pentru asigură ri sociale, suportate de patroni și salariați
sau a alocaț iei (subven ției) din bugetul (administraț iei centrale) de stat. În corela ție cu
cheltuielile specifice ce concretizeaz ă destinaț iile lor, resursele financiare care compun acest
subsistem sunt prev ăzute separat în bugetul asigur ărilor sociale.
Administrarea separată a resurselor financiare publice aferente subsistemelor men ționate
nu contravine abord ării ansamblului acestora ca sistem. Mai mult, exist ă posibilitatea unor
redistribuiri de resurse de la un s ubsistem la altul. Sub acest din urm ă aspect, sunt tipice
transferurile de resurse financiare (subven țiile) din bugetul (administra ției centrale) de stat c ătre
bugetele locale sau chiar împrumuturile practicate între diferitele subsisteme financiare publice.
Prin prisma raportă rii la volumul cheltuielilor publice (bugetare) de efectuat, ansamblul
resurselor financiare utilizabile prezint ă structuri diferite, dup ă cum, în anul bugetar respectiv,
veniturile ce se formeaz ă în mod obi șnuit la dispozi ția autorităț ilor publice acoper ă integral sau
numai par țial cheltuielile de efectuat. În situa ția când cheltuielile pot fi acoperite în întregime din
resurse obi șnuite, structura resurselor financiare publice (bugetare) cuprinde: prelev ările din
veniturile persoanelor fizice și juridice la dispozi ția autorităț ilor publice, sub formele practicate
în mod obi șnuit (impozite, taxe, contribu ții); respectiv, venituri din exploatarea întreprinderilor
și propriet ăților publice. Spre deosebire, în situa țiile în care resursele obișnuite sunt inferioare
cheltuielilor de efectuat, considerate indispensabile, pentru acoperirea diferen ței (de cheltuieli),
sistemul resurselor financiare publice (bugetare) include și resurse denumite generic
extraordinare, procurate mai ales sub formele împrumutului public, dar, uneori, și prin emisiunea
de moned ă, vânzări de active publice, etc.

∗ În cazul statelor federale se distinge și un subsistem al resurselor fi nanciare administrate de că tre autorit ățile publice ale
fiecă rui stat membru al federa ției, reflectate prin bugetele proprii.
Se remarc ă, de asemenea, tendin ța de abordare și prezentare a resurselor financia re ce se constituie la dispozi ția instituțiilor
publice ca subsistem distinct , pornind de la competen țele de care dispun acestea în administrarea mijloacelor b ănești alocate
lor din bugetul de stat sau ob ținute din propria activitate.

1057.2. Clasificarea și caracterizarea general ă a resurselor financiare publice
(bugetare)
Ansamblul resurselor financiare publice (bugetare) este alc ătuit din componente care se
caracterizeaz ă prin trăsături comune, dar prezintă și particularit ăți privind formarea și utilizarea
lor, generând și efecte economico-sociale ce difer ă sensibil de la o component ă a acestora la alta.
Pe această bază , ele se pot clasifica în func ție de mai multe criterii, fiecare categorie distingându-
se prin anumite caracteristici.
După un prim criteriu de clasificare, și anume regularitatea folosirii lor resursele
financiare publice se împart în: a) resurse ordinare; b) resurse extraordinare.
Resursele financiare publice (bugetare) ordinare sunt folosite în mod curent și în condi ții
social-economice considerate normale, motiv pentru care mai poart ă și denumirea de resurse
curente sau obi șnuite. Formele sub care se constituie aceste resurse se reg ăsesc permanent în
structura resurselor financiare publice, respectiv în bugetul fiec ărui an bugetar, iar prin
importanța mare ce le revine constituie componenta fundamental ă. În cadrul acestora, cele mai
larg utilizate sunt: 1. impozitele, taxele și contribu țiile obligatorii (suportate de persoanele fizice
și juridice); 2. veniturile din exploatarea întreprinderilor și propriet ăților din sectorul public.
Impozitele, ca și diferitele taxe și contribu ții obligatorii similare lor înso țesc existen ța
statului de-a lungul întregii sale istorii, dovedindu-se a fi, în permanen ță, resurse indispensabile
funcționării institu țiilor publice. Realizarea lor ca resurse financiare publice presupune
redistribuirea veniturilor primare ob ținute de c ătre persoanele fizice și juridice. Într-o situa ție
asemănătoare, sub aspectul permanen ței folosirii lor, se afl ă și veniturile ob ținute din exploatarea
domeniilor și întreprinderilor ce formeaz ă sectorul economic public, în care se creaz ă produs
național la a c ărui reparti ție primar ă participă statul sau entităț ile publice, în mod direct, în
ipostaza de proprietar.
Resursele financiare publice extraordinare , așa cum s-au conturat în timp, se disting de
cele ordinare, în primul rând, pr in caracterul vremelnic, nepermanent, al folosirii lor de c ătre stat,
ceea ce presupune prezen ța acestora numai în unii ani bugetari și absența lor în alț i ani.
Caracterul extraordinar al folosirii acestei categorii de resurse se consider ă a fi consecin ța
manifestării unor fenomene sau situa ții economico-sociale neobișnuite, excep ționale, generatoare
ale unor nevoi publice, respectiv cheltuieli impuse de împrejur ări extraordinare într-o perioad ă
sau alta, în care resursele curente (ord inare), posibile de procurat în mod obi șnuit, sunt
insuficiente.
Contextul specific în care pot fi utilizat e resursele extraordinare, le imprim ă acestora un
caracter excep țional (extraordinar). Aflate în opozi ție cu doctrina financiar ă clasică, implicarea
lor în formarea resurselor financiare publice a devenit tot mai intens ă în societatea
contemporan ă. Pe fundalul dificult ăților economice și sociale cu care se confrunt ă și al doctrinei
economice și financiare moderne, majoritatea statelor lumii apeleaz ă tot mai des și în proporț ii
mai ridicate la resursele extraordinare, pentru a acoperi p ărți din cheltuielile publice a c ăror
creștere devanseaz ă, adesea, pe cea a resurselor ordinare (curente) și genereaz ă deficite bugetare.
Acceptarea finan țării deficitelor bugetului de stat (devenite cronice în multe țări), în spiritul
doctrinei interven ționist-statale, cu scopul relans ării economiei, a dat un impuls puternic folosirii
acestor resurse, iar dup ă cel de al doilea r ăzboi mondial s-a conturat chiar o tendin ță de
permanentizare a lor.
Formele principale sub care s-a practicat pr ocurarea de resurse extraordinare sunt: a)
împrumuturile de stat; b) emisiunea (infla ționistă) de moned ă. Alături de acestea, mai poate fi
întâlnită folosirea (mult mai rar și în proporț ii relativ reduse) a altor forme ale resurselor
extraordinare, ca: p ărți din fondul de amortizare (constituit la întreprinderile cu capital de stat)
preluate la bugetul statului pentru a finan ța cheltuieli publice; sume rezultate din vânzarea unor
bunuri (active) publice sau din lichidarea unor participa ții cu capital de stat la societ ăți

comerciale mixte; rezerve valutare sau de aur ale țării (utilizate în efectuarea unor plăț i externe)
etc.
Împrumutul de stat (public) , ca resursă bugetară extraordinară , este folosit ă cel mai
adesea și prezintă anumite particularităț i generate de specificitatea rela țiilor financiare pe care le
exprimă, comparativ cu alte resurse. Astfel, folosi rea împrumuturilor de stat pentru procurarea
de resurse financiare publice (bugetare) se înscrie în sfera rela țiilor de credit, în general,
respectiv a creditului public, la care statul particip ă în ipostaza de debitor, iar persoanele care-i
cedează disponibilităț ile lor cu împrumut, în calitate de creditori ai statului.
Caracteristicile esen țiale ce definesc aceast ă formă principal ă a resurselor extraordinare
rezidă în conținutul specific al proceselor financ iare, presupunând restituirea (rambursarea)
ulterioară a sumelor (împrumutate) și plata dobânzilor ca pre ț al folosirii lor de c ătre stat. Cei ce
dau cu împrumut statului, cedeaz ă acestuia numai dreptul de folosin ță temporară a resurselor
disponibile și implicit a puterii de cump ărare aferente, p ăstrându-și proprietatea și posibilitatea
recuperării lor dup ă un timp pentru a- și satisface propriile nevoi.
Cedarea disponibilit ăților bănești aseam ănă parțial împrumuturile de stat cu impozitele,
întrucât presupun reducerea, fie și temporar ă, a veniturilor nominale ce pot fi utilizate de
persoanele care împrumut ă statul. Ca și în cazul impozitelor, procesele de redistribuire a
veniturilor la dispozi ția autorităț ilor publice diminueaz ă puterea de cump ărare a creditorilor
acestora, în func ție de mărimea sumei cedate.
Mai mult, faptul c ă sumele împrumutate și cheltuite trebuie rambursate (restituite) pe
seama altor resurse, venituri curente (ordinar e), în principal, a impozitelor ce se vor încasa
ulterior de c ătre stat face ca împrumuturile publice, în general, s ă fie considerate și denumite
chiar "impozite amânate".
Pe de altă parte, îns ă, împrumuturile se deosebesc pregnant de impozite, în primul rând,
pentru că , în cazul lor, preluarea resurselor la dispozi ția statului are caracter temporar, nu
definitiv. În al doilea rând, procesul de mi șcare a valorii este reversibil; sumele respective se
restituie deț inătorilor de drept dup ă un anumit timp. În al treilea rând, pe perioada utiliz ării în
scop public, a sumelor împrumutate, creditorii ob țin în contrapresta ție un venit sub forma
dobânzii plă tite de către stat. În același timp, folosirea acestui tip de resurs ă financiară publică
antreneaz ă un cost specific pentru st at reprezentat de dobânzile și comisioanele aferente pl ătite
de stat, care majorează cheltuielile bugetare (peste nivelul celor efectuate direct prin finan țarea
acțiunilor sau obiectivelor de interes public). În al patrulea rând, pentru resursele procurate,
astfel, la dispoziț ia statului este specific, în principiu, acordul de voin ță al creditorului, aspect
aflat în contrast cu caracterul silit al prelev ărilor sub forma impozitului.
În condițiile dificult ăților financiare majore cu care se confrunt ă statul, împrumuturile
devin o solu ție atractiv ă pentru stat, deoarece acestea faciliteaz ă procurarea unui volum relativ
mare de resurse într-un interval de timp relativ redus și acoperirea în termen mai scurt a nevoilor
de finanțat. Ele angreneaz ă, însă, numai acele persoane fizice și juridice dispuse s ă ofere statului
disponibilit ățile lor bănești în condiț ii determinate și nu riscă o împotrivire a popula ției, cum este
posibil în cazul introducerii de noi impozite sau major ării celor existente.
Este de remarcat ca între practicarea împrumuturilor de stat și procurarea resurselor
publice ordinare, în primul rând sub forme ale impozitelor, se manifest ă anumite raporturi de
condiționare. Însuși apelul statului la împrumuturi are loc, în principiu, atunci când și in măsura
în care resursele ordinare curente sunt insuficiente.
În principiu, folosirea împrumuturilor compenseaz ă doar temporar lipsa resurselor
ordinare. Ulterior, rambursarea lor face necesară preocuparea statului pentru cre șterea încas ărilor
din impozite, la un nivel chiar superior sumelo r împrumutate, respectiv, pentru a acoperi și
plățile suplimentare specifice (dobânzi, comisioane).
Emisiunea (infla ționistă) de monedă , la rândul să u, poate constitui o resurs ă financiar ă
publică (bugetară) în măsura în care statul, în virtutea dreptului s ău exclusiv de a emite moneda
națională fără valoare intrinsec ă, pune în circulaț ie o cantitate de bani mai mare decât cea
obiectiv necesar ă circulaț iei monetare.

107În mod obiectiv, emisiunea monetară ar trebui s ă asigure utilizatorilor o cantitate de
monedă limitată la nevoile circula ției normale a bunurilor și serviciilor și îndeplinirii celorlalte
funcții ale banilor, ca premis ă a menținerii puterii de cump ărare a acesteia. Emiterea unei
cantități mai mari de moned ă permite statului s ă-și creeze resurse (venituri), în mod artificial, de
o mărime egal ă cu diferen ța între masa b ănească totală existentă pe piață (după emisiunea
suplimentar ă i n f l aționistă pentru acoperirea unor cheltuieli publice) și cantitatea de bani
satisfăcătoare pentru derularea normal ă a fluxurilor reale în economie. Ea semnific ă
redistribuirea unei p ărți a puterii de cump ărare a veniturilor b ănești nominale (dobândite de
persoanele fizice și juridice), în favoarea st atului, care cu suma emis ă suplimentar (infla ționist)
achiziționează bunuri și servicii sau efectueaz ă plăți pentru consumul public. Astfel, la o m ărime
dată a cererii de consum agregate, în baza emisiunii infla ționiste de moned ă, se modifică
proporțiile consumului, în egal ă măsură, în favoarea celui public și în defavoarea celui privat.
Prin urmare, ca resurs ă bugetară extraordinară , emisiunea (infla ționistă) de moned ă ca și
impozitele și împrumuturile determin ă diminuarea puterii de cump ărare a persoanelor fizice și
juridice de la care se transferă aceasta. Dar se și deosebe ște de impozitele directe sau de
împrumuturile de stat prin faptul c ă nu afectează , ca acestea, veniturile nominale ale persoanelor
fizice și juridice, asem ănându-se mai mult cu impozitele indirecte, pentru c ă antreneaz ă
diminuarea veniturilor reale ale acestora. Impactul s ău este mult mai greu de sesizat și cuantificat
de că tre persoanele fizice și juridice ca utilizatori ai monedei, ea având un caracter voalat
(ascuns).
Aceasta devine o prelevare similar ă impozitelor, cu caracter silit, definitiv și fără
contrapresta ție, de la realizatorii veniturilor în form ă bănească (persoanele fizice și juridice)
către statul emitent al surplusului de mas ă monetară. Resursele obț inute de stat pe această cale,
aflate și ele sub inciden ța inflației, sunt de m ărime egal ă cu puterea de cump ărare redistribuită ,
astfel, de la ceilalț i utilizatori ai veniturilor b ănești reale, mai mici decât cele nominale datorit ă
deprecierii monedei, provocat ă de stat.
Deși emisiunea infla ționistă de moned ă a fost folosit ă mai intens anterior, în ultimele
decenii ale secolului XX, majoritatea statelor lu mii, confruntate cu efectele perverse profunde
ale inflației, au trecut la interzicerea prin lege a folosirii acestei resurse. În practic ă, însă, se mai
ajunge uneori, pe că i ocolite, la acoperirea unor nevoi publice pe seama emisiunii infla ționiste de
monedă
În mod firesc, în ansamblul resurselor financiare publice, resursele ordinare de țin
ponderea cea mai ridicat ă. În majoritatea țărilor, resursele ordinare reprezint ă peste 90% din
resursele financiare publice totale. Tendin ța observat ă în evoluția resurselor financiare publice
este de reducere a ponderii resurselor extraordinare, explicabil ă îndeosebi prin preocup ările
guvernelor din majoritatea țărilor, în primul rând a celor dezvoltate, de a echilibra bugetul
public, finan țând cheltuielile publice, în cea mai mare m ăsură, pe seama veniturilor bugetare
ordinare.
Este de remarcat c ă, față de nivelele actuale, în deceniile 8 și 9 ale secolului XX, multe
dintre statele în curs de dezvolta re (Argentina, Mexic etc.), precum și unele dintre cele puternic
dezvoltate (SUA) au înregistrat propor ții foarte mari ale resurselor extraordinare în contextul
finanțării unor programe speciale, în plan economic, social, militar etc.
În țările în curs de dezvoltare, îns ă, resursele financiare extraordinare deț in o pondere
ceva mai ridicat ă, fără a depăși, cu unele excep ții, în unii ani bugetari, cota de 5-7 % din
resursele financiare totale. Explicaț ia acestui fenomen rezid ă, în principal, în promovarea
deficitului bugetar ca mijloc de interven ție a guvernelor acestor țări pentru dezvoltarea
activităților economice și sociale, inclusiv în sus ținerea sectorului privat, în condi țiile
confruntării lor cu insuficien ța resurselor financiare ordinare.
După un alt criteriu de clasificare, și anume, conținutul economic al proceselor pe care
le exprim ă formarea resurselor financiare publice, acestea pot fi grupate în urm ătoarele categorii:
– resurse (venituri) fiscale;

– resurse (venituri) nefiscale;
– resurse de trezorerie;
– resurse împrumutate pe termen mediu și lung;
– resurse din emisiunea (infla ționistă) de moned ă.
Resursele fiscale se caracterizeaz ă prin con ținutul lor de procese economice de
redistribuire a produsului intern brut sau avu ției naționale, de la persoanele fizice și juridice, la
dispoziția autorităț ilor publice. Aceste procese se concretizeaz ă ca prelev ări cu caracter
obligatoriu sub formele tipice ale impozitelor, taxelor sau contribu țiilor la constituirea diferitelor
fonduri financiare publice. Resursele fiscale asigur ă cea mai mare parte a resurselor obi șnuite ale
statului.
Resursele nefiscale sunt reprezentate de veniturile ob ținute de c ătre autorităț ile publice
din exploatarea întreprinderilor și propriet ăților lor, în ipostaza de proprietar, care le d ă dreptul
să participe la reparti ția primară a produsului creat sau s ă valorifice diferite bunuri (active).
Prelevarea acestor resurse la bugetul public nu are un caracter fiscal, semnificând doar mișcarea
valorii în limitele aceleia și propriet ăți, sub forme ale veniturilor preluate la bugetul public de la
întreprinderi cu capital de stat, dividendelor, sumelor încasate din vânz ări de active (publice),
chiriilor (redeven țelor) etc.
Resursele de trezorerie se formeaz ă și utilizeaz ă în contextul efectu ării de către trezoreria
publică a operațiunilor de încas ări și plăți în conturile deschise entit ăților publice. Ele presupun,
atât redistribuirea de disponibilit ăți acumulate în aceste conturi, cât și angajarea temporar ă a
unor împrumuturi pe termen scurt la Banca de Em isiune, respectiv prin vânzarea de înscrisuri
sau titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.) în scopul echilibr ării curente a
operațiunilor de trezorerie public ă.
Alături de aceste resurse pot fi mobilizate și folosite resursele împrumutate pe termene
medii sau lungi pentru finan țarea deficitelor bugetare anuale, procurate prin vânzarea altor forme
ale titlurilor de stat, care presupun, de asemen ea, procese de redistribuire ale disponibilit ăților
bănești (implicit ale veniturilor), de la de ținătorii acestora c ătre stat, pe principiile rela țiilor de
credit (așa cum rezult ă din caracterizarea grup ării anterioare).
În fine, resursele din emisiunea (infla ționistă) de monedă exprimă, de asemenea, procese
de redistribuire a venitur ilor în favoarea statului, ca și resursele fiscale, dar într-o form ă implicită
greu de identificat pentru persoanele fizice și juridice, de la care se re distribuire (în prim plan)
puterea de cump ărare (așa cum s-a v ăzut în referirile la gruparea anterioar ă).
O altă clasificare a resurselor financiare publice poate fi f ăcută în funcție de nivelul
administrativ la care se mobilizeaz ă resursele, distingându-se:
a ) în cazul statelor unitare:
– resurse ale administra ției centrale, care se reflect ă în bugetul central sau general (de
stat);
– resurse ale administra țiilor locale, care se reflect ă în bugetele locale ale unit ăților
administrative din teritoriu;
– resurse ale asigur ărilor sociale, care, de regulă , se reflect ă într-un buget separat și se
administreaz ă de organisme specializate, reg ăsindu-se, în final împreun ă cu celelalte resurse
bugetare, în bugetul public consolidat.
b) în cazul statelor federale:
– resurse ale statului federal, cuprinse în bugetul federal;
– resurse ale statelor membre (federate), reflectate în bugetul fiec ărui stat membru al
federației;
– resurse ale entit ăților administrative locale, din cadrul fiecă rui stat federat, ce se înscriu
în bugetele locale
În strânsă legătură cu gruparea de mai sus, se poate face și o clasificare dup ă modul cum
se structurează resursele financiare pe componentele bugetului consolidat , și anume:
– resurse ale bugetului de stat (impozite, taxe și contribu ții generale, venituri din
exploatarea întreprinderilor și propriet ăților statului, etc.).

109- resurse ale bugetelor locale (impozite, taxe și contribu ții locale, venituri defalcate și
transferuri de la bugetul de stat etc.).
– resurse ale asigur ărilor sociale de stat (contribu ții pentru asigur ări sociale etc.).
– resurse cu destina ție specială (taxe și contribu ții pentru constituirea de fonduri
speciale).
După un alt criteriu de clasificare a resurselor financiare publice, și anume în func ție de
locul de provenien ță, acestea se grupează în: resurse interne; resurse externe.
În principiu, resursele interne provin prin distribuirea și redistribuirea produsului intern
brut și, uneori, a avu ției naționale rezultate din activit ățile creatoare de valoare ce se desf ășoară
în fiecare țară. Sursa lor fundamental ă fiind PIB-ul fiecă rei țări, dimensiunile și dinamica
acestuia condi ționează , în mod hot ărâtor, propor țiile și evoluția resurselor financiare publice, în
timp și spațiu. Formele concrete ale acestor resurse se reg ăsesc în fiecare dintre grup ările
anterioare, ca venituri curente fiscale și nefiscale sau venituri de capital, dar și împrumuturi
publice interne sau emisiune (inflaț ionistă) de moned ă etc.
La rândul lor, resursele externe se formeaz ă, în principiu, prin redistribuirea produsului
creat în afara țării respective și presupun transferul de valoare din exterior, de la persoane fizice
și juridice nerezidente ale statului primitor (i nclusiv de la alte state), în anumite condi ții. Forma
principală a acestora o reprezint ă împrumuturile (de stat) externe contractate, fie cu organisme și
instituții financiar-bancare interna ționale, fie cu guvernele altor state, fie cu persoane private
nerezidente, pe pie țele financiare. Alte forme de proc urare a unor resurse externe pot fi
ajutoarele financiare, dona țiile etc. acordate de alte state, organisme sau persoane nerezidente ale
statului respectiv, vizând, de regul ă, înfăptuirea anumitor obiective sociale, culturale, economice
etc.

CAPITOLUL 8
IMPOZITELE – PRINCIPAL Ă RESURS Ă FINANCIAR Ă PUBLIC Ă
(BUGETAR Ă)

8.1. Conținutul economic și trăsăturile impozitului
Impozitele constituie, prin propor ții, arie de manifestare și vechime, forma principal ă a
resurselor financiare publice. Ele au ap ărut încă din sclavagism, fiind considerate primul element
de finanțe publice, în m ăsură în care statul a trecut la prelev area, cu caracter obligatoriu, a unor
venituri sau resurse private la dispozi ția sa, în form ă bănească .
După unii autori, îns ă, originea impozitelor moderne se g ăsește în ajutoarele de tip
feudal, bazate pe consim țământul vasalilor fa ță de rege. În raport cu existen ța acelui
consimțământ, presupus de sistemul ajutoarelor feudale și menținut, oarecum, în regimul de
instituire a impozitelor moderne prin votul parlamentelor, se poate invoca și o nuan ță a
caracterului voluntar al impozitelor. Pe primul plan, îns ă, în sistemele impozitelor moderne, a
trecut definitiv caracterul lor impus, de prelev ări obligatorii ale unor resurse private la dispozi ția
statului, f ără a se nega suportul democratic al instituirii lor de c ătre organe legislative alese de
cetățeni (contribuabili). Astfel, no țiunea de impozit semnific ă, în primul rând, o obliga ție impusă
de că tre stat supușilor s ăi, constând în a se ceda acestuia p ărți din veniturile sau averile lor,
pentru acoperirea nevoilor sale de func ționare, respectiv a cheltuielilor publice.
Conținutul economic al impozitelor const ă, deci, în procesele economice de
redistribuire, mai ales, a PIB, de la posesorii veniturilor (averilor) c ătre stat, în vederea acoperirii
nevoilor publice. Cum economia de pia ță se bazează pe administrarea resurselor în cadrul
proprietăț ii private, procesele economice exprimate prin impozite sunt procese de reparti ție
secundară, a veniturilor și, în mai mic ă măsură, a averilor acumulate de persoanele fizice și
juridice.
Totodată, prin prisma derul ării acestor procese, impozitul exprim ă o relație socială între
persoanele fizice și juridice, (care cedeaz ă părți din veniturile sau averile lor), pe de o parte, și
stat, (care preia la dispozi ția sa resursele respective, constituindu- și fondurile b ănești necesare
funcționării sale), pe de alt ă parte.
Scopul pentru care se realizeaz ă aceste procese de redistribuire, determinând existen ța
relațiilor cu statul (ca exponent al unei colectivit ăți umane), este considerat unul colectiv,
național sau local. În aceste condiț ii, impozitele, ca și celelalte contribu ții cu caracter obligatoriu
(similare), antrenează modifică ri ale mărimii valorii aflate spre administrare la dispozi ția
participan ților la rela țiile respective: persoane fizice și juridice, pe de o parte și autoritățile
publice, reprezentante ale colectivit ăților de tip statal, pe de alt ă parte.
Caracteristicile definitorii ale impozitelor, ca principal ă formă a resurselor financiare
publice, pot fi sintetizate astfel:
1. prelevarea sub forma impozitelor are titlu obligatoriu, (în sarcina contribuabilului) și
se realizeaz ă în mod silit. În aceast ă relație dintre stat și persoanele fizice sau juridice, ac ționează
obligaț ia de a pl ăti suma stabilit ă drept impozit f ără a se cere consim țământul expres al
plătitorului, iar în cazul în care acesta din urm ă nu se conformează , statul poate aplica m ăsuri
coercitive. Sub acest aspect, este de observat c ă ipostaza de for ță publică în care se afl ă statul îi
conferă acestuia dreptul de a executa silit încasarea impozitelor de la persoanele private, dac ă
acestea nu efectueaz ă operațiunile de plată în condi țiile prevăzute de lege. Acest drept este
prevăzut prin legile de instituire a impozitelor, iar în virtutea for ței sale, statul îi poate
constrânge pe supușii s ăi să-și îndeplineasc ă și această obligaț ie.
2. Impozitele se prelev ă la dispozi ția statului, f ără o contrapresta ție directă din partea
acestuia. Între prelev ările sub form ă de impozite și acțiunile de finan țat cărora le sunt destinate
nu se stabile ște, în principiu, o corespondență direct ă. În mod independent de destinaț ia, ce li se
va da, impozitele se preiau de la persoanele fizice și juridice f ără ca statul s ă le ofere, în schimb

111și în mod direct, bunuri, servicii sau a lte avantaje, în ideea de contraprestaț ie. În mod indirect,
însă, prelevarea sub forma impozitelor nu exclude ob ținerea de foloase din partea statului, dar
aceasta apare ca o opera țiune separată , distinctă. Așadar, cheltuirea resurselor mobilizate prin
impozite presupune prestarea de c ătre stat a unor servicii publice și, implicit, anumite avantaje
în favoarea persoanelor fizice și juridice, f ără a se urm ări, însă , existența unei corela ții între
mărimea prelev ării ca impozit și mărimea foloaselor ce revin contribuabililor, cu atât mai mult
cu cât de serviciile statului beneficiază și cei care nu sunt afectaț i de plata impozitelor.
3. Prelevarea sub forma impozitelor se efectueaz ă cu titlu nerestituibil (nerambursabil),
exprimând, deci, transfer definitiv la dispozi ția statului, ceea ce înseamn ă că sumele prelevate nu
se mai restituie contribuabililor. Aceasta tr ăsătură este, de altfel, imprimat ă categoriei generale a
finanțelor, în accepț iunea sa restrictiv ă.
Este evident c ă, în aceste condi ții, prelevarea ca impozit presupune o reducere a puterii
de cumpărare a contribuabilului și acumularea ei la dispozi ția statului. Acest transfer de putere
de cumpărare este acceptat ca o necesitate cu caracter obiectiv, un r ău necesar, de c ătre societate,
pornind de la considerentul c ă funcționarea statului nu ar fi posibil ă în absența prelevărilor sub
forme ale impozitelor, taxelor etc.
În problema definirii și interpret ării conceptului de impozit au existat și există încă opinii
diferite, de și, toate au ca element comun rela ția obiectiv ă dintre existenta statului (cu institu țiile
sale neproductive) și efectuarea prelev ărilor pentru funcț ionarea sa.
Astfel, în concep ția clasică, impozitul a fost definit ca o plat ă suportată de cetățeni pentru
serviciile aduse lor de c ătre stat, iar în interpretarea semnifica țiilor sale se avea în vedere doar
ipostaza sa de resurs ă financiar destinat ă finanțării cheltuielilor neproductive ale statului. În
acest sens, A.Smith și D. Ricardo afirmau c ă impozitul reprezint ă o prelevare neproductiv ă din
produsul creat în economie pentru sus ținerea statului, respectiv pentru asigurarea funcț ionării
instituțiilor sale neproductive. Asem ănător, Gaston Jéze, considerat a fi fondatorul științei
finanțelor (publice), afirma c ă "impozitul este o presta ție bănească rechiziț ionată de că tre stat de
la particulari, în mod silit, cu titlu definitiv și fără contrapresta ție, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice". Ideea presta ției bănești a particularilor, f ără contrapresta ție din partea
statului, incluzând în sine obligativitatea particip ării lor la acoperirea nevoilor publice, nu
exclude ipostaza lor de beneficiari ai serviciilor furnizate de c ătre stat, în contextul larg al
îndeplinirii func țiilor ce-i revin acestuia.
Totuși, în evolu ția concep ției clasice despre impozit, este cel pu țin simptomatic ă
sesizarea ac țiunii sale reglatoare asupra veniturilor însu șite de către membrii societ ății. Astfel,
Adolph Wagner, apreciind că "Impozitele reprezint ă o cotizaț ie obligatorie a indivizilor,
destinată să acopere cheltuielile generale ale statului, pe care acesta o percepe ca o
contrapresta ție și rambursare a cheltuielilor efectuate cu serviciile oferite de el, ad ăuga că prin
impozite se exercit ă și o interven ție regulatoare asupra venitului na țional".
În concep ție modern ă, însă, abordarea con ținutului impozitelor ține seama, în mod
explicit, de muta țiile survenite în societate, în general, și în economie, în special, în contextul
noilor doctrine politice și economice. Modific ările de ordin conceptual privind impozitul se
referă, în esență, la luarea lui în considerare, nu numai ca resurs ă financiar ă a statului, ci și ca un
instrument de interven ție a acestuia în via ța economic ă și socială. Devine, astfel, deosebit de
relevantă exprimarea metaforic ă a profesorului fran cez Maurice Duverger, dup ă care "În
neocapitalismul modern, impozitul cap ătă o semnifica ție mai larg ă; el înceteaz ă de a mai
constitui gră untele de nisip care jeneaz ă angrenajele, pentru a deveni unul dintre regulatoarele și
motoarele ma șinii" (economice și sociale – n. n.).
Într-un mod mai tran șant, americanul William Albrecht jr. constat ă că, în mod tradi țional,
impozitele au fost privite ca un r ău necesar pentru a compensa costurile acelor servicii pe care
societatea le dore ște a fi asigurate de c ătre guvern. Or, în concordan ță cu aceast ă optică,
impozitele ar trebui s ă fie la nivelele cele mai joase posibile, compatibile cu serviciile dorite,
ceea ce corespunde, în esen ță, concep ției clasice referitoare la impozite. Dar realit ățile din lumea

modernă demonstreaz ă că "Astăzi, impozitele cap ătă o semnifica ție care dep ășește nevoile
financiare ale guvernului. Ele sunt colect ate nu numai pentru a achita notele de plat ă ale
guvernului ci și pentru a influen ța activitatea economic ă".
Corespunz ător evoluției înregistrate în planul concep țiilor despre impozit și pornind de la
conținutul său economic, în varianta modern ă, acesta reprezint ă, atât procese de redistribuire a
produsului creat și rela ții economice între persoane fizice și juridice, pe de o parte și stat, pe de
altă parte, cât și un mijloc de influen țare (de că tre stat) asupra activit ății economice și sociale.
De altfel, în contextul doctrinar modern , analizele macroeconomice privind echilibrul
general, dezvoltate, mai ales, pe baza teoriei generale a lui John Keynes, abordeaz ă impozitul ca
variabilă cu impact profund și cu rol de stabilizator principal încorporat în mecanismul
economiei de pia ță, respectiv de instrument util în realizarea aloc ării optime a resurselor.

8.2. Principiile impunerii
8.2.1. Cerin țe (criterii) generale ale impunerii
Formularea unor cerin țe (criterii) ale impunerii se afl ă în relație directă cu lozincile
revoluției burgheze ce afirmau și egalitatea în fa ța sarcinilor publice și vizau direct eliminarea
privilegiilor fiscale ale nobilimii feudale.
Conturarea principiilor impunerii se înscrie în doctrina economic ă liberală și concep ția
economiștilor clasici, îndeosebi a lui A. Smith, care a formulat câteva cerin țe (criterii) generale,
în acest domeniu, și anume:
1. Impunerea trebuia s ă fie echitabilă , adică să se asigure juste țea fiscală . Semnifica ția
acestei cerin țe constă în aceea c ă sarcina fiscală (decurgând din modul de impunere) suportat ă de
contribuabili ar trebui s ă corespundă puterii contributive a suportatorului. La rândul s ău, puterea
sau capacitatea contributiv ă trebuia apreciată , pornind de la situa ția material ă a contribuabilului,
fără a admite discrimin ări sau privilegii pentru anumite categorii sociale sau persoane.
2. Impunerea trebuia s ă fie economicoas ă, iar impozitul s ă aibă un randament cât mai
ridicat. În consecin ță, se cerea ca impunerea s ă fie realizată , în așa fel, încât s ă asigure
mobilizarea de resurse suficiente (pentru acoperirea deplin ă a cheltuielilor statului) cu costuri
minime. În mod implicit, acest criteriu exprim ă necesitatea administr ării impozitelor cu
cheltuieli cât mai mici pentru ca sumele încasate s ă fie folosite, în m ăsură cât mai mare, pentru
acoperirea celorlalte cheltuieli publice.
3. Impunerea s ă fie astfel practicată , încât impozitul s ă fie comod, adic ă să se asigure
comoditatea acesteia, atât pentru contribuabil (pl ătitor) cât și pentru organul fiscal. A. Smith
pleda pentru o comoditate sub aspectul tehnicilor folosite în efectuarea lucr ărilor privind
așezarea și încasarea impozitelor, urm ărind ca ele s ă nu stânjeneasc ă activitatea contribuabililor
și să nu complice inutil munca organelor fiscale. În acest sens, condi țiile de efectuare a pl ății
impozitelor se cereau a fi corelate cu posibilit ățile reale de plată ale contribuabililor, inclusiv cu
particularit ățile activităț ii generatoare de resurse pentru plata acestora.
4. Impozitul s ă fie stabilit în mod cert, adic ă să se stabileasc ă cât mai precis obliga țiile de
plată și implicit s ă se asigure certitudinea impunerii. Conform acestei cerin țe, stabilirea
impozitelor trebuia s ă aibă loc cu deplin ă cunoaștere, de că tre subiectul pl ătitor, asigurându-se,
concomitent, corectitudinea calculului și cuantificarea exact ă a obliga ției de plat ă în sarcina
contribuabilului. Aceast ă cerință presupune, totodat ă, eliminarea arbitrariului și ambiguit ăților
în materie de impunere, pentru a se preveni abuzurile din partea organelor fiscale. Smith
considera c ă incertitudinea în stabilirea impozitelor reprezint ă o mare deficient ă a sistemului de
impunere.
În consonanță cu criteriile generale formulate de A. Smith, la baza sistemului de
impunere practicat în societatea modern ă au fost puse urm ătoarele categorii de principii:
– principii de echitate fiscală ;
– principii de politic ă financiar ă;
– principii de politic ă economic ă și socială.

113
8.2.2. Principii de echitate fiscal ă
Conceptul de echitate fiscal ă exprimă ideea că supușii unui stat trebuie s ă plătească
impozite în func ție de capacitatea lor contributiv ă. Aceasta înseamn ă că persoanele cu aceea și
putere contributiv ă urmează să suporte impozite egale, ceea ce asigur ă o echitate orizontal ă. În
același timp, ea presupune c ă cetățenii cu o capacitate contributiv ă mai mare vor trebui s ă
suporte impozite mai mari decât cei cu o putere mai mic ă, asigurându-se și o echitate verticală în
impunere
Conceptul de echitate fiscal ă orizontal ă concretizeaz ă, în planul impuneri; principiul
general al egalit ății în fața legii. El admite ra ționamentul dup ă care, dac ă venitul realizat de
individ este utilizat ca un i ndicator sintetic al capacit ății (puterii) contributive, atunci impunerea
veniturilor este cel mai direct mijloc de asigurare a echit ății fiscale, iar contribuabilii cu acela și
venit trebuie s ă plătească aceeași sum ă ca impozit.
Echitatea fiscal ă verticală pornește de la acela și principiu al tratamentului egal, dar are la
baza premisa conform c ăreia cetăț eni cu capacitate contributiv ă diferită trebuie s ă plătească
impozite în sume diferite.
Echitatea fiscal ă semnific ă, deci, o pozi ția egală ce trebuie asigurată cetățenilor față de
sarcina fiscală , dar nu ca o egalitate de tip matematic, ci una, a șa-zisă, personal ă. Or, egalitatea
personală conduce la o m ărime diferen țiată a impozitelor, ținând seama de situaț ia socială și
familială a contribuabililor, ceea ce atrage sup ă sine sarcini fiscale diferite, în raport cu puterea
contributiv ă a acestora.
Satisfacerea cerin țelor de echitate fiscală , în accep țiunea prezentat ă, presupune
respectarea cumulativ ă a mai multor condi ții, cu valoare de principii, și anume:
a. mărimea sarcinii fiscale s ă se diferen țieze pe baza puterii contributive, prin luarea în
considerare, atât a materiei impozabile realizate de fiecare, cât și a situației sociale și familiale a
contribuabilului. Deci, sarcina fiscal ă devine inegal ă la aceiași mărime a materiei impozabile,
atunci când situa ția contribuabilului, din punct de vedere social, este diferit ă (de exemplu, prin
prisma nivelului mediu al veniturilor pe membru de familie).
b. impunerea trebuie s ă fie general ă, adică să cuprindă toate categoriile de persoane care
realizează materie impozabil ă, fără discrimin ări determinate de criterii sociale sau economice. Pe
baza aplic ării acestui principiu, ar urma s ă se elimine acordarea de avantaje privind suportarea
impozitelor, unor categorii de persoane sau indivizi aflate în aceea și situație material ă sau
socială.
c. impunerea trebuie s ă permită fiecărui individ un venit minim (neafectat de impozit),
numit și "venit minim neimpozabil" considerat strict necesar asigur ării existen ței sale. Aceasta
înseamnă că persoanele care ar realiza un venit total sub plafonul stabilit ca minim necesar
existentei s ă fie scutite de a pl ăti de impozit. Recunoscut, cu r ezultate certe, în cazul impozitelor
directe pe venituri, acest principiu nu are aplicabilita te când este vorba de impozitele indirecte pe
consum, suportate în func ție de mărimea consumului fiec ărei persoane și nu de nivelul venitului
real al fiec ărui consumator. Prin acest tip de impozite, venitul minim neimpozabil este afectat la
fel ca orice alt venit folosit pentru satisfacerea nevoilor de consum, indiferent de nivelul s ău și de
situația socială a contribuabilului contravenind cerin țelor de echitate fiscal ă.
Aplicarea în practic ă a principiilor de echitate fiscal ă se află sub inciden ța modalit ăților
tehnice de impunere folosite în diverse țări, în diferite etape ale evolu ției lor. Sub acest aspect,
gradul de echitate ce se realizeaz ă diferă, în bună măsură, după cum s-a aplicat sau se aplic ă
impunerea în sume fixe sau în cote procentuale, fie în variante cotelor procentuale propor ționale,
fie a celor progresive sau regresive.

8.2.3. Principii de politic ă financiar ă (fiscală)

Principiile de politic ă financiară promovate de că tre stat în domeniul impozit ării se
circumscriu unor obiective specifice, urm ărind corelarea încasă rilor din impozite cu cheltuielile
publice bugetare de acoperit, administrarea impozitelor la costuri cât mai reduse etc.
Între principiile de politic ă financiar ă (fiscală) se disting urm ătoarele:
1. Asigurarea unui randament fiscal ridicat . Conform acestui principiu ar trebui s ă se
asigure un cuantum de resurse financiare, provenind din impozite, de nivel satisf ăcător în raport
cu cheltuielile de finan țat, și necesitând eforturi minime de proc urare a acestora. Aplicarea sa în
practică presupune respectarea unor condi ții, cum sunt:
– impozitul s ă fie aplicat cu caracter universal, în sensul c ă el să fie suportat de c ătre toate
categoriile de persoane care întrunesc calitatea de contribuabil. În raport cu aceast ă condiție, nu
se admite exceptarea unor persoane de la obliga ția plății impozitului, respectiv acordarea de
privilegii fiscale anumitor grupuri sau categorii sociale;
– prin modul de aplicare și încasare a impozitului s ă nu se permit ă sustragerea de la
impunere a materiei impozabile și nici evitarea plăț ii impozitului. În consecin ță, trebuie să se
urmărească , atât cuprinderea integral ă a materiei impozabile sub inciden ța impozitului, cât și
contracararea tendin țelor unor subiecț i de neîndeplinire a obliga ției de a pl ăti impozitele;
– mobilizarea resurselor sub forma impozitelor s ă se facă cu cheltuieli de administrare cât
mai mici. Aceast ă condiție presupune crearea unui cadru organizatoric și de func ționare a
instituțiilor abilitate pentru a șezarea și încasarea impozitelor, cât mai ra țional, bazat pe sistem
informațional și tehnici adecvate, evitarea supradimension ării și lipsei de eficien ță în activitatea
aparatului fiscal etc.
2. Asigurarea stabilit ății încasărilor (sub form ă de impozite) la dispozi ția statului. Acest
principiu are în vedere ca m ărimea încas ărilor, realizate de stat sub forma impozitelor, s ă nu
depindă de conjunctura economic ă și presupune un nivel constant al veniturilor încasate. O
asemenea cerin ță este impusă de necesitatea finan țării acțiunilor publice în mod continuu și la
dimensiunile prev ăzute, urm ărindu-se evitarea necorel ărilor între încas ările realizate și plățile de
efectuat prin trezoreria statului. Dar, în asigurarea stabilit ății încasărilor, o premisă
indispensabil ă rezidă în evoluția reală a bazei de calcul a impozitului, respectiv în dimensiunile
efective ale materiei impozabile. În acest scop, sistemele de impunere sunt axate, de regul ă, pe o
materie impozabil ă mai sigură , care să aibă o evoluț ie previzibil ă, mai ușor de cuantificat. Se
urmărește, astfel, a asigura o mai mare certit udine în realizarea materiei impozabile și, pe
această bază, în încasarea impozitului ca resurs ă financiar ă a statului.
3. Elasticitatea impozitelor. Potrivit acestui principiu, impunerea trebuie s ă permită o
adaptare elastic ă a încasă rilor din impozite fa ță de necesităț ile de resurse financiare, pentru a se
asigura corelarea m ărimii lor cu nevoile de finan țare a acț iunilor publice. În mod implicit,
aplicarea sa presupune manevrarea sist emului de impozite prin modific ări ale cotelor de
impozitare și chiar ale structurii acestuia, pentru a-l face mai adecvat cerin țelor de încasare a
resurselor, în raport cu evolu ția mărimii cheltuielilor bugetare. El admite c ă, mai ales, în
eventualitatea manifest ării unor fenomene conjuncturale (în anumite perioade) poate deveni
necesară cel mai adesea o sporire a încas ărilor (sau chiar o reducere a lor), ceea ce în practic ă
este dificil de realizat.
Șansele de aplicare a acestui princi piu sunt destul de reduse, dacă avem în vedere c ă în
lumea contemporan ă este caracteristic ă tendința de creștere continu ă a cheltuielilor publice, care
determină doar nevoia de majorare a încas ărilor din impozite și conduce, de regulă , la că utarea
de soluții, în acest sens.
În legătură directă cu principiul elasticit ății impozitelor, se afl ă opț iunea pentru
structurarea sistemului de impozite adaptat de o țară sau alta. Din acest punct de vedere, exist ă
posibilități diferite de abordare a sistemului de impozite, care pot merge, fie în direc ția
multiplicării numărului acestora, fie în cea a reducerii lor, ajungând pân ă la a se susț ine
practicarea unui singur impozit. În acest sens, este de remarcat c ă fiziocrații au pledat pentru
practicarea unui singur impozit (impozitul financiar). Ulterior, s-a lansat varianta unui impozit
unic aplicat pe resursele de ma terii prime sau energie, care s ă substituie toate celelalte impozite

115practicate pe baz ă de declara ții de impunere. Aceast ă idee a ap ărut în perioada dezvolt ării
industriale, susț inându-se a fi în acord cu progresul tehnic axat pe cre șterea consumului de
energie, care asigura randament și stabilitate încas ărilor (din impozite). Ea concepea a se percepe
un impozit numai la vânzarea produselor energetice (electricitate, hidrocarburi), cu avantajele
unei simplific ări de amploare a lucră rilor necesare încas ării lui, înso țită de reducerea
cheltuielilor cu administrarea și, mai ales, a fraudelor fiscale.
În ultimele decenii, s-a afirmat și o altă propunere de trecere la un impozit anual direct
aplicat în cote procentuale variabile asupra va lorii reale a capitalului fizic, inclusiv asupra
bunurilor de consum durabil. În concep ția autorului, francezul Georges Bernard, avantajele sale
ar consta în posibilitatea simplific ării operațiunilor de încasare și control și de contracarare a
evaziunii fiscale, a ajust ării cotelor pe criterii economice și sociale adecvate dezvolt ării și
realizării unui randament mai ridicat. Totodat ă, el susținea că înlocuirea sistemului aplicat, care
se bazează mai ales pe veniturile realizate prin munc ă și deci, pe factorul uman, cu altul bazat pe
factorul capital al fi mai eficient, cu atât mai mult cu cât capitalul fizic exprim ă o muncă trecută ,
și, în această accepțiune, nu afectează stimulentul pentru a munci, fat ă de care societatea este
interesată.
Independent de aceste puncte de vedere, ca regulă generală, se constat ă că în întreaga
lume se folosesc sisteme de impozitare cu un num ăr mai mare sau mai mic de impozite,
concepute și aplicate în condi ții, uneori, asem ănătoare, iar, alteori, diferite. Solu ția unui singur
impozit devine dificil ă de aplicat în practic ă, atât prin prisma respect ării principiilor de
impunere, cât și prin cea a rolului atribuit im pozitelor în societatea modern ă, după cum un num ăr
prea mare de impozite, nejustificate prin rolul distinct ce revine fiec ăruia, se dovede ște a fi
contraproductiv ă.
La principiile anterioare s-ar putea ad ăuga și nediscriminarea fiscal ă. Această cerință are
în vedere aplicarea aceluia și mod de impozitare a materiei impozabile dobândite pe teritoriul
unei țări, atât de reziden ții statului respectiv, cât și de cei apar ținând acestor state. Ea tinde s ă se
generalizeze ca principiu și decurge din dezvoltarea schimburilor și cooper ării economice
internaționale, în condi țiile amplific ării circula ției interna ționale a capitalului și a forț ei de
muncă, respectiv a manifest ării fenomenului de globalizare a economiei.

8.2.4. Principii de politic ă economic ă și socială
Asemenea principii vizeaz ă, în esență, anumite criterii de ordin economic și social, ce
stau la baza politicii fiscale promovate prin sistemul de impozite aplicat, urm ărind atingerea unor
obiective de politic ă generală. Ele se grefeaz ă pe rolul de instrument de influen țare și reglare a
activității economice și sociale, ce poate fi îndeplinit de c ătre impozit, concretizându-se, în
general, prin modalit ăți tehnice și mecanisme folosite în a șezarea și încasarea impozitelor,
orientate spre stimularea fenomenelor favorabile dezvolt ării societăț ii, în ansamblu, și inhibarea
celor cu impact negativ.
Astfel, un principiu de politic ă economic ă urmărit în impunere const ă în crearea de
condiții prielnice dezvolt ării și moderniz ării economiei na ționale. În acest sens, impunerea, în
general, respectiv anumite categorii de impozite, prin modul concret de concepere și aplicare
trebuie s ă favorizeze crearea unor ramuri sau s ubramuri economice, modernizarea,
restructurarea și dezvoltarea economiei, în ansamblu. În acest scop, este demonstrat teoretic și
confirmat, în bună măsură, de practic ă faptul că atunci când se urm ărește dezvoltarea unor
ramuri economice, relansarea sau accelerarea ritmului de cre ștere economic ă, sistemul de
impozitare poate ac ționa prin efectul de stimulare pe care îl antreneaz ă acordarea de facilit ăți,
începând cu scutiri sau reduceri ale proporț iilor impozitelor. Dimpotriv ă, dacă politica
economic ă urmărește restructurarea economiei, prin restrângerea sau renunț area la unele
subramuri sau ramuri economie necompetitive, generatoare de pierderi, se poate promova un
sistem de impozitare inhibant, nefavorabil acestora.

Un alt principiu de politic ă economic ă reflectat în impunere se refer ă la încurajarea și
cointeresarea agen ților economici pentru sporirea exportului de produse, în primul rând, a celor
cu un grad mai înalt de prelucrare. Un loc im portant, sub acest aspect, revine regimului de
impozitare a profitului din export și, mai ales, celui de aplicare a taxelor vamale. Prin
intermediul lor se exercit ă o influen ță majoră, atât asupra exporturilor, cât și a importurilor, cu
efect final decisiv asupra realiz ării unui obiectiv, de mare interes, cel al echilibr ării balanței
comerciale și a balan ței de plăți externe. În acest fel, dezvoltarea rela țiilor economice
internaționale și asigurarea echilibrului valutar devin principii de politic ă economic ă cu profundă
rezonanță asupra impunerii.
Asemănător, menținerea puterii de cump ărare a monedei și, implicit, combaterea infla ției,
ca principiu de politic ă economic ă, se reflect ă în impunere prin luarea în considerare și
orientarea influen ței impozitelor practicate asupra pre țurilor. A șa, de pild ă, o sporire a
impozitelor indirecte determin ă, în mod obi șnuit, cre șterea infla ționistă a preț urilor și trebuie
evitată , după cum o majorare a celor directe se consider ă a avea efect defla ționist.
Pe un plan mai larg, al politicii economice, al ături de stimularea exporturilor, se poate
afirma, ca principiu al impunerii, protejarea produc ției indigene și a produc ătorilor autohtoni în
fața unor politici vamale agresive promovate de alte țări, în care scop se poate folosi, de
asemenea, un sistem adecvat de taxe vamale.
Un alt principiu de politic ă economic ă, având și o puternic ă tentă socială, (reflectat în
impunere) vizeaz ă preocuparea pentru contracararea consumului abuziv de produse d ăunătoare
sănătății popula ției. Întrucât societatea este interesat ă de promovarea unui climat favorabil
vieții, prin sistemul de impozitare pot fi comb ătute consumurile abuzive cu consecin țe nocive,
care afecteaz ă, nu numai individul consumator, dar adesea și societatea, în ansamblu, antrenând
cheltuieli și pierderi la nivelul acesteia. În acest se ns, sunt cunoscute efectele negative ale
abuzului în consumul unor produse (b ăuturi alcoolice, tutun etc.), cu repercursiuni, atât asupra
stării de sănătate, a situaț iei materiale și a capacit ății de munc ă a individului, cât și asupra
societăț ii, confruntată cu probleme sociale specifice, incl usiv cu efectuarea de cheltuieli
suplimentare pentru refacerea s ănătății și îngrijirea celor afecta ți etc.
În cadrul principiilor de politic ă socială, în mod expres, impunerea trebuie s ă urmărească
realizarea protec ției sociale sub forme specifice impozitelor. Op țiunile cu privire la protec ția
socială pot fi concretizate, în bun ă măsură, prin folosirea adecvat ă a sistemului de impozitare,
urmărind, în primul rând, protejarea categoriilor soci ale defavorizate. În acest sens, sunt luate în
considerare acele categorii de pers oane confruntate cu dificult ăți materiale sau cu deficiente de
ordin fizic și intelectual, (handicapate) care nu pot suporta sarcini fiscale în condi ții normale și
sunt tratate mai avantajos, prin sistemul de impozitare aplicat, inclusiv prin scutirea lor de
obligaț ia plății impozitului.
Un asemenea principiu, considerat co mplementar celor de echitate social ă, acționează și
în sensul atenu ării diferen țelor mari ce rezult ă din punctul de vedere al veniturilor (averilor)
realizate de c ătre membrii societ ății.
Se înscrie în contextul acestor principii și contracararea, prin regimul de impozitare
aplicat, a fenomenelor de îmbog ățire fără muncă sau însușirea de foloase necuvenite.
Un alt aspect, cu rezonan ță pentru reflectarea principiilor de politic ă socială în planul
impunerii, se concretizeaz ă în exercitarea unei influente adecvate politicii demografice a țării
respective. A șa, de exemplu, sunt aplicate variante de impunere menite s ă stimuleze natalitatea și
să îmbunătățească structura populaț iei pe categorii de vârst ă, acordând, de regul ă, scutiri sau
reduceri ale impozitului de plat ă persoanelor care au în îngrijire copii, b ătrâni etc. Pe de alt ă
parte, se pot practica impozite majorate sau s unt special instituite anumite impozite, zise "de
ordine", de tipul taxelor pl ătite de celibatari, în sarcina persoanelor care nu au și nu au avut în
îngrijire copii.
Un principiu general de politic ă economic ă și socială, cu un impact asupra impunerii,
constă în folosirea impozitelor pentru corectarea și influen țarea tendin țelor dezechilibrante,
perturbatoare, ale mediului economico-social. Sub acest aspect, se constat ă că adaptarea modului

117de impozitare a veniturilor, în pr imul rând, a profiturilor, în func ție de conjunctura economic ă,
urmărind stabilizarea economiei sau stimularea dezvolt ării economice durabile și asigurarea
folosirii mai complete a for ței de munc ă, cu efectele sociale benefice pe care le antreneaz ă, are o
mare rezonan ță în societatea modern ă.

8.3. Clasificarea impozitelor
Sistemul modern de impunere promoveaz ă o mare varietate de impozite, iar clasificarea
lor poate fi efectuat ă după mai multe criterii.
Un prim criteriu de clasificare este cel dup ă natură sau forma concretă de prelevare a
resurselor la dispozi ția autorităților publice, față de care impozitele se grupeaz ă în:
a) impozite în natur ă, care s-au practicat în fazele ini țiale ale raporturilor dintre stat și
contribuabili, cunoscând forma d ărilor de produse (în natur ă) sau a prest ărilor de servicii (de
către contribuabili) în favoarea statului f ără a fi de esen ță financiar ă;
b) impozite în bani , care presupun prelevarea resurselor în form ă bănească constituind
forma actual ă practicată în lumea civilizată , dar reprezentat un prim element al finan țelor
publice.
După un al doilea criteriu, și anume, dup ă modul în care se reflect ă sarcina fiscală asupra
suportatorului, impozitele se împart în dou ă mari categorii:
a) impozite directe , care sunt stabilite nominal în sarcina fiec ărui contribuabil și se
încasează direct de la subiec ții impozitului, diminuând veniturile nominale sau averile acestora.
În mod firesc, în cazul acestor categorii de impozite, subiectul impozitului este și suportatorul
sarcinii fiscale.
Impozitele directe cunoscute sunt grupate, la rândul lor, în alte dou ă categorii, și anume:
– impozite reale (obiective), care au ca elem ent fundamental obiectul impozitului, adic ă
formele concrete de existen ță a materiei impozabile de ținută de fiecare contribuabil.
– impozite personale (subiective), care s unt concepute pornind de la subiectul
impozitului, cu starea sa material ă și socială.
Dacă impozitele reale se instituiau și se suportau numai în func ție de existen ța obiectului
impozitului (averi, venituri), indiferent de situa ția concret ă a contribuabililor, cele subiective au
în vedere, pe lâng ă existența materiei impozabile, și situația familial ă ce greveaz ă asupra puterii
contributive a subiec ților.
b) impozite indirecte , presupun la rândul lor reflectarea sarcinii fiscale asupra
suportatorului în mod indirect. Ele opereaz ă în mod obi șnuit asupra consumatorilor de bunuri și
servicii, prin includerea impozitului în pre țul de vânzare sau în tariful perceput. In acest caz,
plătitorul direct c ătre stat este o alt ă persoană decât suportatorul real, primul fiind doar un
intermediar între stat și cel din urm ă, el încasând impozitul prin pre țul de vânzare și virându-l la
dispoziția statului. Impozitele indirecte afecteaz ă (în sensul reducerii) numai m ărimea real ă a
veniturilor suportatorilor, ele având ca efect o diminuare a puterii de cump ărare a veniturilor
nominale realizate de consumatorii contribuabili.
La rândul lor, în func ție de forma pe care o îmbrac ă, impozitele indirecte pot fi grupate
în:
– taxe de consumaț ie
– taxe vamale
– monopoluri fiscale
– alte taxe (taxe de timbru și de înregistrare etc.)
Dacă se are în vedere obiectul impozitelor, acestea se clasifică în:
a) impozite pe avere, la care materia impozabil ă reprezentat ă de diferitele forme de
concretizare a averii (bunuri mobile și imobile);
b) impozite pe venit, la care materia impozabil ă este reprezentat ă de veniturile realizate
din diverse activităț i, sub diferite forme (salarii, dividende, chirii etc.);

c) impozite pe cheltuieli, care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru achizi țiile de
bunuri și servicii, ca expresie a folosirii veniturilor.
După criteriul scopului urm ărit la instituire, se pot distinge:
a) impozite financiare , al că ror rol principal este de a asigura procurarea resurselor
bănești necesare statului. În principiu toate impozitele îndeplinesc acest rol, de și unele au ca
obiectiv principal, nu atât procurarea de resurse b ănești, cât, mai ales, realizarea unor obiective
de ordin social-economic.
b) impozite de ordine sau reglatoare a că ror instituire vizeaz ă expres și realizarea
anumitor obiective urm ărite de c ătre stat, cum ar fi, de exemplu, îmbun ătățirea structurii
demografice, contractarea manifest ării unor fenomene perturbatoare în economia na țională etc.
Din acest punct de vedere, în unele țări, mai ales în perioadele de supraînc ălzire a economiei, s-a
apelat și la introducerea unui impozit special menit s ă atenueze ritmul prea accentuat de cre ștere
economic ă prin reducerea venitului disponibil pentru consum și investiții.
In condițiile actuale, sistemele fiscale ale diverselor țări conțin impozite care au, atât rol
financiar cât și rol reglator. De fapt, orice impozit modern cu caracter permanent include ambele
scopuri, contribuind atât la mob ilizarea veniturilor bugetare, cât și la reglarea unor laturi ale
activității economice sau sociale.
În funcție de nivelul institu țional la care se administrează impozitele, se pot distinge:
a) impozite generale sau federale , care sunt instituite și administrate de c ătre organele
centrale (federale) de stat
b) impozite locale care se instituie și administreaz ă de către autorităț ile publice locale.
În fine, dac ă se ia în considerare, drept criteriu, frecven ța practicării impozitelor, în timp,
se diferen țiază:
– impozitele permanente , reprezentate prin forme care s unt practicate în mod continuu și
se regă sesc cu venituri bugetare curente de-a lungul unor mari perioade de timp;
– impozite incidentale , care sunt practicate cu caracter incidental în situa ții conjuncturale,
pe parcursul unor perioade de timp limitate, sau în func ție de anumite obiective urm ărite de stat
în situații excepționale (de exemplu, impozitul pe averea sau profiturile ob ținute în perioade de
război).

O categorie relativ distinct ă a sistemului de prelev ări obligatorii este reprezentat ă de așa-
numitele alte taxe . In aceast ă categorie se încadreaz ă prelevările realizate în situa ții specifice de
la persoanele fizice și juridice pentru prestarea anumitor servicii în favoarea lor. Pentru acest tip
de prelev ări este caracteristic ă contrapresta ția, fie și numai parț ială, din partea statului, fa ță de
suma ce se încasează de la persoanele respective.
Asemenea situa ții se înregistreaz ă în sfera activit ăților prestate de institu țiile publice cu
activitate nematerial ă, și care încaseaz ă pentru serviciile prestate anumite taxe. Aparent, suma
plătită ar fi în coresponden ță cu costul real al serviciilor prestate, dar de fapt între cele dou ă
mărimi nu exist ă o relație de echivalen ță. Suma pl ătită ca taxă depășește cu mult costul
serviciilor prestate, stabilirea nivelului taxei având la baz ă alte criterii decât costul sau
cheltuielile f ăcute de institu țiile ce presteaz ă asemenea servicii. Datorită acestei lips ă de
echivalentă intre suma pl ătită ca taxă și costul serviciilor prestate, aceste taxe sunt asimilate
impozitelor, cea mai mare parte din suma prelevat ă având caracterul de transfer f ără echivalen ță
la dispozi ția statului.
In această categorie de taxe se includ:
– taxe judec ătoreș ti, care se instituie în leg ătură directă cu introducerea de ac țiuni
judecă torești și judecarea ac țiunilor respective la instan țele judec ătorești, având ca subiec ți
persoanele fizice și juridice care solicit ă aceste acț iuni.
– taxe notariale , care se pl ătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite
acte, copii și care sunt încasate prin notariate.

119- taxe consulare , percepute pentru serviciile pe care persoanele fizice și juridice le
solicită consulatelor (de exemplu ob ținerea vizei pentru deplasarea în str ăinătate, acordarea sau
retragerea cetăț eniei etc.)
– taxe administrative , care au o sfer ă mai larg ă de aplicare, fiind încasate de c ătre
instituțiile administra ției de stat pentru eliberarea unor avize, permise, licen țe, autoriza ții etc.
În unele țări, pe lângă impozite și taxe, se mai întâlnesc și contribuț iile, ca prelev ări
obligatorii la bugetul public. Contribu țiile reprezint ă sume încasate de la diferite persoane fizice
sau juridice, pentru anumite av antaje de care acestea beneficiaz ă din partea statului. De cele mai
multe ori, contribu ția se concretizeaz ă prin participarea, parț ială, a persoanelor fizice sau juridice
la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv (de exemplu,
contribuția proprietarilor de terenuri la construirea unei șosele, la lucr ările de consolidare etc.)

8.4. Elementele tehnice ale impozitului și sisteme de impozitare
8.4.1. Elemente tehnice ale impozitului
Procurarea resurselor financiare la dispozi ția statului sub forma impozitelor presupune un
ansamblu de elemente și reglement ări prin care se creaz ă cadrul tehnico-organizatoric și
operațional pentru instituirea, așezarea și încasarea acestora.
Principalele elemente tehnice folosite în practicarea impozitelor sunt: subiectul;
suportatorul; obiectul; sursa; unitatea de impunere; cota impozitului; asieta.
Subiectul reprezint ă persoana fizic ă sau juridic ă în sarcina că reia este stabilit ă, prin lege,
obligaț ia de plată a impozitului. Din acest motiv, subiectul se mai nume ște și plătitor. Tot pentru
a-l desemna pe subiect, este utilizat și termenul de contribuabil, semnificând persoana fizic ă și
juridică care, plătind impozitul, cedeaz ă părți din veniturile sau averile sale sub form ă de
impozite sau contribu ții obligatorii c ătre stat. Este, însă , posibil ca persoana reprezentând
subiectul sau pl ătitorul să difere de cea aflată în ipostaza de contribuabil și suportator efectiv al
impozitului, adic ă a sarcinii fiscale. Astfel, dac ă acesta este suportat efectiv din venitul sau
averea celui care îl plă tește, subiectul este și contribuabil și se confund ă cu suportatorul sarcinii
fiscale. Dacă , însă, impozitul pl ătit de o persoan ă se suport ă din venitul /averea altei persoane,
atunci subiectul difer ă de suportator.
Suportatorul impozitului este persoana fizic ă sau juridic ă aflată în postura de a suporta
efectiv impozitul pl ătit, în sensul ced ării unei p ărți din puterea sa de cump ărare, prin efectul de
diminuare a venitului sau averii sale (antrenat de plata impozitului). Acesta mai este cunoscut și
sub denumirea de destinatar al impozitului, adic ă cel căruia îi este destinată sarcina fiscal ă.
Persoana suportatorului poate fi, deci, identic ă sau nu cu cea a subiectului. În m ăsura în
care suportatorul este o alt ă persoană decât subiectul impozitului, acesta din urm ă plătește
impozitul c ătre stat, dar transferă sarcină fiscală asupra suportatorului de la care încaseaz ă suma
plătită ca impozit. O asemenea situaț ie este caracteristic ă impozitelor indirecte pe cheltuieli, de
tipul taxelor de consuma ție, stabilite ca obliga ție de plată în sarcina anumitor persoane, în
calitate de subiec ți, dar având destinatari, și deci, suportatori pe consumatorii finali. În acest caz,
subiecț ii încaseaz ă impozitul de la consumatori, odat ă cu preț ul bunurilor și serviciilor vândute,
iar apoi îl prelev ă la dispozi ția statului; consumatorii fiind, în fapt, suportatorii sarcinii fiscale.
Obiectul impozitului este cunoscut și sub denumirea de materie impozabil ă,
reprezentând valori sub diferite forme ale veniturilor și averilor sau activit ăți aducătoare de
valori ce intră sub incidenț a impozitării. În sistemele moderne de impunere (impozitare), obiectul
impozitului îl constituie, mai ales, veniturile reali zate sub diverse forme (salarii, profituri, etc.),
respectiv averile sub forma bunurilor de orice fel de ținute în proprietate sau supuse unor
tranzacții, inclusiv activul net al întreprinderilor etc.
În funcție de tipul de impozite practicat, obiectele acestora sunt reprezentate prin formele
concrete ale veniturilor sau averilor aflate în diferite ipostaze. Între acestea: la impozitul pe salarii, obiectul îl constituie salariile brute; la impozitul pe profit, obiectul este profitul

impozabil; la impozitele pe averea de ținută în proprietate, ca obiect cl ădirile, terenurile,
inventarul agricol, industrial etc.; la cele pe consum, ca obiect se consider ă a fi produsele
(industriale, agricole etc.) sau serviciilor destinate consumului etc.
Sursa impozitului desemneaz ă substanța sau valoarea din care se preia sau se suport ă
impozitul, presupunând o diminuare a ei. Ea se confund ă, adesea, cu obiectul impozitului
(materia impozabil ă), iar formele obișnuite sub care se constituie sunt cele ale veniturilor
realizate și, uneori, ale averilor de ținute. Alteori, aceasta difer ă de obiect, cum este cazul la
impozitele pe diferite activit ăți (comerciale, profesii libere) sau pe unele forme ale averii (cl ădiri
etc.), în care sursa este venitul obț inut din acea activitate sau din exploatarea averii.
Unitatea de impunere este concretizată prin unitatea de m ăsură în baza c ăreia se
dimensioneaz ă materia impozabil ă. Astfel, în cazul impozitelor pe venit, unitatea de impunere se
confundă cu unitatea monetar ă a statului respectiv. În alte cazuri (la terenuri, la cl ădiri), unitatea
de impunere este îns ăși unitatea de m ăsură în care se exprim ă obiectul sau materia impozabil ă,
(metri pătrați, hectare, tone, capacitatea cilindrică etc.).
Cota impozitului , cunoscut ă și sub denumirea de cota de impozitare, exprim ă mărimea
procentuală a impozitului ce revine pe unitatea de materie impozabil ă, respectiv suma stabilit ă ca
impozit pe unitatea de m ăsură a obiectului respectiv.
Asieta desemneaz ă un ansamblu de modalit ăți și procedee tehnice folosite de organele
fiscale la a șezarea, calcularea, urm ărirea și încasarea impozitelor, respectiv reglement ările prin
care se pune în aplicare realizarea impozitului ca venit al statului. Uneori, asieta este definit ă sau
interpretată în sensul de bază de calcul a impozitului, tinzându-se a fi confundat ă cu materia
impozabil ă sau obiectul impozitului.
Tot ca termeni tehnici se folosesc și noțiunile de impunere, impozitare sau, mai recent,
fiscalizare, semnificând un complex de lucr ări care încep cu identificarea și evaluarea materiei
impozabile (obiectelor impozitului) și se finalizeaz ă prin stabilirea sumei de plat ă ca impozit în
sarcina subiec ților acestuia.

8.4.2 Sisteme de impozitare
Teoria și practica fiscal ă consemneaz ă diferite modalit ăți tehnice de impozitare, care se
delimiteaz ă, în funcț ie de regimul distribuirii obliga țiilor ce revin contribuabililor, în dou ă mari
sisteme:
– sistemul impozitelor de reparti ție
– sistemul impozitelor de cotitate

Sistemul impozitelor de reparti ție a apărut încă din perioada feudalismului, și presupune
mai întâi stabilirea a sumei globale a impozitelor de încasat la nivelul organelor centrale ale
statului, în func ție de necesarul de venituri al statului. Aceast ă sumă era apoi repartizată pe
unități administrativ-teritoriale, din treapt ă în treaptă , corespunz ător organelor administrative ale
statului. De la unitatea administrativ-teritorial ă de bază (de exemplu comuna) avea loc
defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite. La acest sistem de determinare
a cuantumului impozitului de pl ătit s-a renun țat la începutul perioadei capitaliste, în principal
datorită nerespect ării cerințelor de echitate fiscală . În stabilirea sumei totale a impozitelor ce
trebuiau încasate la nivelul statului, dar și în defalcarea ei pe fiecare unitate administrativ-
teritorială , respectiv pe contribuabili, nu era luat ă în considerare situa ția economico-social ă a
acestora. Ca urmare, ap ăreau situa ții inechitabile în care sarcina fiscal ă prezenta diferen țieri
mari, constatate prin raportarea sumei de plată la materia impozabil ă reală.
Sistemul impozitelor de cotitate presupune efectuarea calculelor în sens invers: se
pornește de la identificarea și evaluarea materiei impozabile, inclusiv a impozitului aferent, în
sarcina fiec ărui contribuabil, trecându-se apoi la însumarea, în cascad ă, a impozitului de plat ă la
nivelul fiec ărei unități administrativ-teritoriale, pân ă la nivelul administra ției centrale de stat.
Acest sistem este practicat în prezent în toate țările, fiind mai adecvat cerin țelor de echitate în

121plan fiscal, inclusiv prin posibilitatea aplic ării unui tratament diferen țiat contribuabililor, în
funcție de situa ția economico-social ă a acestora.
Prin prisma modalit ăților tehnice de impozitare folosite în diverse țări, în diferite etape
ale evoluției lor, se disting dou ă mari sisteme, cu impact deosebit de pregnant asupra gradului de
echitate fiscală :
1. impunerea în sume fixe;
2. impunerea în cote procentuale. Aceasta, la rândul s ău, poate fi conceput ă: în cote
procentuale propor ționale; în cote procentuale progresive; în cote procentuale regresive.
Impunerea în sume fixe, presupune stabilir ea prin act normativ a unor sume de m ărime
fixă, ca impozit datorat, pe un subiect sau pe unitate de m ăsură a materiei impozabile.
În feudalism și chiar la începuturile capitalismului s-a practicat o variant ă a impunerii în
sumă fixă stabilită pe persoan ă și cunoscut ă sub denumirea de "capitaț ie", care era profund
inechitabilă pentru că avea în vedere doar existenta în sine a individului. Aceasta nu ținea seam ă
de situația material ă și cu atât mai pu țin de cea social ă a subiectelor, presupunând o sarcin ă egală
pentru toți, în sens pur matematic, dar foarte greu de suportat de cei f ără venit sau cu venituri
(averi) mici, comparativ cu cei cu venituri (averi) mari sau foarte mari. În variante mai moderne,
impunerea în sume fixe mai este aplicat ă numai asupra anumitor obiecte ale impozitului pe avere
(terenuri, cl ădiri) și a unor bunuri de consum, urm ărindu-se și atingerea altor obiective de ordin
economic sau social.
Impunerea în cote procentuale propor ționale, presupune stabilirea impozitelor de plat ă
prin aplicarea unei cote procentuale fixe asupra materiei impozabile, care variaz ă ca mărime.
Această metodă de impozitare asigură egalitatea contribuabililor în fa ța impozitului prin prisma
cotei procentuale fixe de impozit, dar și o diferen țiere a mărimii impozitului suportat prin
variația cuantumului m ărimii materiei impozabile. Aplicarea cotei procentuale fixe asupra
cuantumului variabil al materiei impozabile, c onduce la suportarea unui impozit, cu atât mai
mare, cu cât materia impozabil ă realizată este mai mare și invers. Această modalitate de
impunere r ăspunde, în bună măsură, principiile de echitate, dar diferen țierea contribu ției care
crește propor țional cu m ărimea materiei impozabile, reflect ă numai par țial diferen ța de putere
contributiv ă dintre subiec ți.
La rândul să u, impunerea în cote procentuale progresive urm ărește aplicarea principiilor
de echitate diferen țiind sarcina fiscal ă, atât prin m ărimea diferită a cotei procentuale aplicate, cât
și prin varia ția cuantumului materiei impozabile realizate ca baz ă de calcul a impozitului. Ea
include o anumit ă progresivitate a nivelului cotei de impunere aflat ă în coresponden ță cu
creșterea materiei impozabile. În acest caz, ritmul de cre ștere a impozitului îl devanseaz ă pe cel
al materiei impozabile și antreneaz ă creșterea mai accentuat ă a sarcinii fiscale pe m ăsură ce
sporește puterea contributiv ă a subiecților, distingându-se dou ă variante de aplicare, și anume:
progresivitatea simplă și progresivitatea compus ă sau pe tranșe.
În varianta impunerii în cote progresive simple, cota de impunere cre ște progresiv, fie
într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil. Pot rezulta, astfel, diferen țieri ale sarcinii fiscale,
deoarece în ambele variante ale progresivit ății simple, impozitul cre ște, sub impactul cre șterii
materiei impozabile, pe de o parte și al cotei procentuale de impozit, pe de alt ă parte. Suma
impozitului de plat ă va rezulta, în principiu, ca produs între cuantumul materiei impozabile
dobândite de că tre un contribuabil și cota procentual ă progresiv ă corespunz ătoare mărimii
acesteia.
În varianta progresivit ății compuse (pe tran șe) premisele impunerii progresive se men țin,
iar asupra gradului de echitate fiscal ă operează , atât creșterea progresiv ă a cotelor de impozit, cât
și variația materiei impozabile. Dar, în acest caz, impozitul de plat ă se determin ă pornind de la
divizarea materiei impozabile pe p ărți sau tran șe, de mărimi predeterminate prin lege, c ărora le
corespund cote procentuale progresive de impoz it, de asemenea, prestabilite pentru fiecare
tranșă. În funcție de nivelul tran șei în care se încadreaz ă mărimea materiei impozabile de ținute
de contribuabil, impozitul rezult ă aplicând cota procentual ă progresiv ă corespunz ătoare fiec ărei

tranșe anterioare și însumând, în final, impozitul calculat, par țial, pe fiecare tran șă. Calculul
impozitului este mai laborios, dar în practic ă se folosesc calculatoare cadru, elaborate de
Ministerul Finan țelor, în care se poate identifica u șor suma de plată aferentă oricărui nivel al
materiei impozabile. La acela și rezultat, se ajunge dac ă în stabilirea impozitului de plat ă (în
sarcina unei persoane) se urm ărește încadrarea în tran șa corespunz ătoare a materiei impozabile
realizate de aceasta și se calculeaz ă impozitul în dou ă etape, astfel:
– se identific ă, mai întâi, impozitul prev ăzut în lege corespunz ător tranșei anterioare celei
la care se situeaz ă materia impozabil ă supusă impozitării;
– se determin ă separat impozitul aferent diferen ței de materie impozabil ă ce se încadreaz ă
în tranșa următoare, prin aplicarea asupra acesteia a co tei procentuale progresive (superioare)
corespunz ătoare ei, însumându-se, în final, cele două mărimi ale impozitului rezultat.
Este de admis că , folosită judicios, impunerea în cote procentuale progresive pe tran șe ale
materiei impozabile, aplicat ă pe scară largă în cazul când obiectul impozitului îl constituie
venitul, asigur ă cel mai înalt grad de echitate fiscal ă.
În fine, impunerea în cote procentuale regresive presupune ca, în calcularea impozitului,
cotele procentuale s ă scadă pe măsura creșterii cuantumului materiei impozabile realizate de un
subiect. Aceasta înseamn ă că sarcina fiscală se reduce mai accentuat față de cre șterea puterii
contributive a subiectului, ca urmare a cotei procentuale regresive cu care se calculeaz ă
impozitul, ceea ce se afl ă în flagrant ă contradicț ie cu principiile de echitate.
Deși, sistemele actuale de impunere nu folosesc explicit cotele procentuale regresive, în
mod implicit, se ajunge la o situa ție de acest fel, în condi țiile specifice impozitelor indirecte, de
tipul taxelor de consuma ție. Acestea antreneaz ă o sarcină fiscală care se modifică în raport invers
cu puterea contributiv ă a suportatorilor. Astfel, se constat ă că, chiar în condi țiile unui venit total
egal, familiile cu un num ăr mare de membri și un venit mediu mai mic realizeaz ă un consum
mai mare de bunuri și servicii grevate de taxe de consuma ție, suportând deci un impozit care
crește propor țional cu consumul. Or, prin raportarea impozitului suportat la venitul din care se
suportă, sarcina fiscal ă sporește chiar mai mult decât scade venitul, semnificând o evolu ție
inversă progresivităț ii impunerii și cerințelor de echitate.
Dimpotriv ă, nivelul mai redus al consumului rea lizat de familiile cu venituri mari,
presupunând contribuț ii sub form ă de taxe de consumaț ie mai mici, conduce la o reducere a
sumei impozitului suportat din venitul realizat și implicit a sarcinii fiscale ce revine procentual,
ceea ce echivaleaz ă cu o impunere în cote procentuale regresive. Regresivitatea și inechitatea
fiscală devin cu atât mai accentuate, cu cât diferen țele între veniturile mari și cele mici, pe de o
parte și între consumurile realizate de familii, pe de altă parte, sunt mai pronun țate.

8.5. Trăsăturile distinctive și formele impozitelor directe
Evoluția impozitelor directe este strâns legat ă de dezvoltarea economiei, deoarece aceste
impozite se stabilesc pe anumite obiecte materiale, genuri de activit ăți sau pe venituri.
Impozitele directe, fiind individualizate, reprezint ă forma cea mai veche de impunere. Ele
s-au practicat și în orânduirile precapitaliste, îns ă o extindere și o diversificare mai pronun țată
au cunoscut abia în capitalism. Cu deosebire în primele decenii ale secolului XX, în locul
impozitelor a șezate pe obiecte materiale sau diferite activit ăți, cum sunt cele comerciale și
industriale, (impozite reale) au fost introduse impozitele stabilite pe diferite venituri sau averi
(impozite personale), care au dus la extinderea bazei de impunere prin includerea în categoria
plătitorilor de impozite și a marii mase a muncitorilor și funcționarilor.
În sfera impozitelor directe se includ numeroase forme de prelev ări obligatorii, ce sunt
caracterizate prin faptul c ă sunt stabilite nominal în sarcina fiec ărui contribuabil și se încaseaz ă
direct de la subiec ții impozitului, diminuând veniturile nominale sau, în anumite situa ții, chiar
averile acestora. La impozitele directe, subiectul și destinatarul legal sunt reprezentate de aceea și
persoană.

123Dincolo de tr ăsăturile generale specifice impozitelor, impozitelor directe le sunt
caracteristice anumite tr ăsături, ce le diferen țiază de celelalte prelev ări obligatorii și care
delimiteaz ă rolul lor economic și social.
Astfel, o tr ăsătură importantă a impozitelor directe este reprezentat ă de faptul că în sfera
lor pot fi respectate principiile de echitate fiscal ă. Deoarece echitatea fiscală presupune
diferențierea sarcinii fiscale în raport cu puterea contributiv ă, dar și cu situa ția socială a
contribuabililor, o asemenea cerin ță nu poate fi respectat ă decât în cazul impozitelor directe, care
au caracter nominativ.
O altă trăsătură distinctiv ă a impozitelor directe o reprezint ă caracterul defla ționist al
acestora. Impozitele directe, fiind suportate dir ect din veniturile nominale ale contribuabililor,
condiționează mărimea venitului disponibil, și astfel posibilit ățile de consum și investi ții,
respectiv cererea agregată . În acest context, se constată că o creștere a impozitelor directe poate
acționa și ca o cale de combatere a infla ției.
Tot ca o tr ăsătură a impozitelor directe poate fi men ționată transparen ța acestora, în
sensul că fiecare contribuabil poate cunoa ște sarcina fiscală reală pe care o suport ă, modul de
determinare a acesteia și alte elemente tehnice specifice. Majoritatea impozitelor directe au la
bază sistemul declara țiilor de impunere, fie pe propria r ăspundere, fie declara ția unei ter țe
persoane, în care trebuiesc precizate toate elem entele necesare pentru determinarea materiei
impozabile și chiar a sumei de plat ă. Din acest motiv, sarcina fiscal ă este perceput ă la
dimensiunile sale reale, la fel ca și orice modificare ce survine în m ărimea acesteia.
Transparen ța impozitelor directe reprezint ă însă , dintr-un anumit punct de vedere, un
motiv pentru care flexibilitatea acestora ca instrumente de politic ă fiscală este mai redus ă.
Reacț ia contribuabililor la majorarea sarcinii fiscale directe este de multe ori considerabil ă,
afectând posibilitatea utiliz ării impozitelor directe ca instrumente de politic ă fiscală în
combaterea supraîncă lzirii economiei. Prin compara ție, așa cum se va vedea ulterior, impozitele
indirecte au caracter voalat, ascuns, sarcina fiscal ă reală și variațiile acesteia fiind mult mai greu
de perceput.

8.5.1. Impozitele pe venituri
O primă formă a impozitelor pe venituri este reprezentat ă de impozitul pe veniturile
persoanelor fizice , ai că rui subiec ți sunt reprezenta ți, în principiu, de toate persoanele fizice cu
domiciliu în statul respectiv și chiar și alte persoane care realizeaz ă venituri pe teritoriul țării
respective. Anumite categorii de persoane sunt c onsiderate, prin lege, ca fiind scutite de obliga ția
de a plăti impozit pe venit, si anume: pensionari, elevi, studen ți, pentru veniturile realizate sub
formă de pensii, burse. In condi ții de reciprocitate convenite între țări, pot fi scuti ți de obliga ția
de a plăti impozit pe venit și diploma ții străini.
Obiectul impozitului îl reprezint ă veniturile realizate de persoanele fizice din diferitele
surse :salarii pentru munca prestat ă, dividende, venituri din închir ieri, veniturile realizate din
exercitarea unei profesii libere etc.
Baza impozabil ă este stabilit ă, în principiu, prin diferen ța dintre veniturile brute ob ținute
și unele cheltuieli aferente realiz ării lor.
Impozitul pe venit se poate a șeza fie individual, pentru fiecare persoan ă care realizeaz ă
venituri, fie colectiv, pentru ansamblul ven iturilor realizate de membrii unei familii sau
gospodă rii etc. Impunerea global ă a veniturilor realizate la nivelul unei familii este considerat ă
mai echitabil ă prin prisma coresponden ței cu puterea contributiv ă pe membru de familie, dar este
dezavantajoas ă pentru familiile în care ambii so ți realizeaz ă venituri, impactul progresivit ății
cotelor de impozit fiind mai puternic.
Din punct de vedere al modalit ăților de impunere se pot întâlni sisteme diferite, mai ales
în cazul veniturilor realizate din mai multe surse. In acest sens se pot distinge urm ătoarele
sisteme:

– impunerea separat ă pe fiecare surs ă de provenien ță a veniturilor . Ca modalit ăți
practice se pot utiliza fie mai multe impozite diferite, corespunz ătoare unei anumite surse de
provenien ță (sau categorie de activitate), fie un impoz it unic, dar cu cote procentuale diferen țiate
pe sursele de provenien ță a veniturilor.
– impunerea global ă, care presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de persoana
respectivă, din toate sursele de venituri, și apoi aplicarea unui singur impozit, cu o cot ă
proporțională sau progresiv ă.
Impunerea separat ă pe fiecare surs ă de venit este mai avantajoas ă pentru cei ce ob țin
venituri din mai multe surse, deoarece cotele progresive afecteaz ă în mai mic ă măsură venitul
supus impozit ării. In cazul impunerii globale, impactul progresivit ății cotelor de impozitare
asupra veniturilor cumulate din diferite surse este mai accentuat.
Pentru determinarea obliga ției de plat ă pot fi utilizate cote proporț ionale sau progresive.
În unele țări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în cote propor ționale, pe fiecare
sursă de venit în parte, și apoi, dup ă cumularea veniturilor și determinarea venitului global,
impunerii progresive. Cea mai des utilizat ă este impunerea în cote progresive compuse.
Sistemele de impunere a veniturilor persoanelor fizice din multe țări includ și o serie de
elemente ce vizeaz ă realizarea unor obiective ale politicii economico-sociale, cu diferen țieri
semnificative de la o țară la alta. De exemplu, în unele țări nu sunt luate în calculul impozitului
alocațiile și indemniza țiile cu caracter social, dobânzile primite la împrumuturile acordate
statului, sporurile de venit realizate în condi ții excepționale.
Din punct de vedere al cheltuielilor care se pot deduce din venitul brut pentru calcularea
venitului impozabil, în majoritatea țărilor sunt admise: cheltuielile legate de realizarea
veniturilor (pentru veniturile realizate din exerc itarea unei profesii libere); cheltuieli profesionale
(cheltuieli cu formarea profesional ă); primele de asigurare; cheltuieli medicale, pierderi
înregistrate în anii an teriori ( în cazul societ ăților de persoane), contribu țiile la asigur ările
sociale. De obicei, pentru anumite categorii de cheltuieli deductibile se stabilesc anumite limite
legale ce nu pot fi dep ășite.
În afara acestor cheltuieli, în majoritatea țărilor care practic ă impunerea global ă a
veniturilor persoanelor fizice se mai acord ă subiecț ilor impozabili și deduceri personale , cu
semnifica ția unor sume fixe ce se scad, necondi ționat, din venitul brut pentru determinarea
venitului impozabil.
Ca tendin ță pe plan mondial se remarc ă faptul că încasă rile provenite din impozitele
așezate asupra veniturilor persoanelor fizice cunosc o cre ștere continu ă, deținând o pondere tot
mai mare în totalul sumelor în scrise în buget, comparativ cu cele provenite din impozitele
percepute pe veniturile persoanelor juridice (societ ățile de capital).
O a doua mare form ă a impozitelor pe venit este reprezentat ă de impozitul pe veniturile
persoanelor juridice , ce are ca subiecț i întreprinderile, organiza țiile, asocia țiile de persoane,
societățile de persoane și societățile de capital.
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, în unele țări se
folosește acela și sistem de impunere ca în cazul veniturilor realizate de persoanele fizice, iar în
altele se practic ă un sistem distinct. În genera l, modul în care se realizeaz ă impunerea profitului
realizat de persoanele juridice este de terminat de organizarea acestora, ca societ ăți de persoane
sau ca societ ăți de capital.
În cazul societ ăților de persoane impunerea veniturilor se face frecvent pe baza
sistemului aplicat veniturilor realizate de persoa nele fizice, deoarece este dificil de realizat o
distincție între averea fiecă reia dintre persoanele asociate și patrimoniul societ ății respective.
În schimb, la societ ățile de capital poate fi f ăcută o demarca ție netă între averea personală
a acț ionarilor și patrimoniul societ ății, deoarece acț ionarii răspund pentru actele și faptele
societății numai în limitele p ărții de capital pe care o deț in.
Profitul impozabil este un profit real, stabilit pe baza datelor contabile ce pot fi controlate
de organele fiscale, care îl pot corecta. Determin area profitului brut se face luând în considerare

125trei elemente: profitul brut al activit ății de baz ă, profitul din activit ăți auxiliare și anumite
câștiguri de capital (financiare).
Profitul impozabil se determin ă pe baza rela ției :
PI = PB – D + CN; unde
PB – profitul brut
D – deduceri (contribu ții pentru constituirea unor fonduri speciale, unele venituri etc.)
CN – cheltuieli nedeductibile (de regul ă cheltuieli care nu sunt aferente realiz ării
veniturilor și cheltuieli ce dep ășesc anumite limite legale)
În raport cu destina țiile date profitului, în practic ă se întâlnesc mai multe variante de
impunere:
a) se aplic ă impozitul la întregul profit impo zabil, înainte de a se fi stabilit și repartizat
dividendele, iar apoi se aplic ă separat un impozit pe dividende. Aceast ă variantă este criticat ă
pentru caracterul dublu al impozită rii părții din profit repartizat ă pentru plata dividendelor.
b) se supune impozitului numai partea din prof it care ia forma dividendelor, scutindu-se
de impozit partea din profit r ămasă la dispozi ția societăț ii de capital pentru reinvestire. Aceast ă
variantă este considerată ca fiind stimulatorie pentru c ă oferă avantaje pentru profitul reinvestit,
societăț ile fiind cointeresate în repartizarea profitului într-o m ăsură în care s ă favorizeze
creșterea producț iei și modernizarea activit ății.
c) se supune impozit ării numai partea din profit care r ămâne la dispoziț ia societăț ii de
capital, scutindu-se de impozit partea acordat ă ca dividende. Aceast ă variantă este criticat ă
pentru că este inechitabilă și nestimulativ ă din punct de vedere al interesului societ ății de capital
în reinvestirea profitului.
d) se impun separat profitul r ămas la dispoziț ia societăț ii de capital și separat dividendele
plătite acționarilor. Această ultimă variantă este mai larg acceptat ă, prin prisma cerin țelor de
echitate fiscală .

8.5.2. Impozitele pe avere.
Obiectul impozitelor pe avere este reprezentat de bunurile mobile și mobile de ținute în
proprietate de persoanele fizice și juridice.
Chiar dac ă impozitele pe avere ocup ă un loc mai pu țin important decât impozitele
moderne asupra veniturilor și cheltuielilor, nu trebuie neglijat aportul lor la constituirea
resurselor financiare publice, precum și rolul lor de instrumente de politic ă fiscală, utilizate
pentru cre șterea echit ății în societate. Argumentele în favoarea impozitului pe avere se bazeaz ă
pe concepte morale, etice și politice folosite de stat în sus ținerea necesit ății aplatiz ării
inegalităților sociale.
Argumentele împotriva impozit ării averii sunt în principal de natur ă economic ă și
practică. Pentru mul ți economiști, impozitarea averii reprezint ă o atingere inadmisibilă a
dreptului de proprietate, pentru c ă ea se manifest ă printr-o suprapunere de cheltuieli, pe de o
parte, iar, pe de alt ă parte, impozitul vizeaz ă o avere formată prin economisirea veniturilor
impozitate anterior. De aici, slaba consim țire a contribuabililor și marea nepopularitate a
impozitelor pe avere. Chiar dac ă efectele economice negative ale acestui impozit nu pot fi
măsurate cu exactitate, în opinia celor mai mul ți economiști un astfel de impozit descurajeaz ă
economisirea și reduce oferta de capital în economie.
Impozitele pe avere se diferen țiază pe trei mari categorii:
– impozite propriu-zise pe avere , care au ca obiect, în principiu, bunurile imobile și chiar
mobile în care se concretizeaz ă averea de ținută de diferitele persoane fizice și juridice. Ca forme
ale impozitelor pe averea propriu-zis ă se disting mai ales impozitul pe activul net și impozitul pe
proprietăți imobiliare.
– impozite pe circula ția averii , care se practic ă în situațiile în care averea se transmite, ca
drept de proprietate, între persoane. Variantele sub care se practic ă asemenea impozite sunt

delimitate în raport cu modul de transmitere a averii: impozitul pe succesiuni, impozitul pe
donațiuni sau impozitul pe actele de vânzare-cump ărare.
– impozite pe creș terea sau pe sporul de avere , care au în vedere situaț ii în care averea
deținută de o persoană sporește fără a presupune eforturi din partea proprietarului, ci ca urmare a
influenței unor factori exogeni. Ca forme ale impozitelor pe cre șterea averii se întâlnesc
impozitul pe plusul de valoare imobiliar ă și impozitul pe sporul de avere dobândit în perioadele
de război.

8.6. Trăsăturile distinctive și formele impozitelor indirecte
Impozitele indirecte se definesc prin inciden ța indirectă pe care o au asupra veniturilor și
persoanelor care suportă sarcina fiscală . In acest sens, este de remarcat faptul c ă subiectul sau
plătitorul unui impozit indirect difer ă de suportatorul efectiv al sa rcinii fiscale. Astfel, sumele
plătite ca impozite indirecte de c ătre agenții economici sunt recuperate, prin pre țurile de vânzare
ale bunurilor sau serviciilor vândute de la cump ărătorii și utilizatorii lor, care sunt în fapt
suportatorii din propriile venituri ale acestor impozite.
În apariția și evoluția impozitelor indirecte s-au manifestat anumite tendin țe legate, fie
de satisfacerea nevoilor de resurse fina nciare ale statului, fie de preocup ările pentru asigurarea
unei echit ăți fiscale sporite. În acest context, raporturile de m ărime dintre impozitele directe și
cele indirecte în cadrul resurselor fiscale au suferit modific ări evidente prin prisma ponderilor
deținute de fiecare în totalul acestor resurse, înregistrându-se muta ții care exprim ă și opțiuni de
politică fiscală diferite, pornind și de la avantajele sau dezavantajele fiec ăruia, inclusiv de la
reacț ia de împotrivire a suportatorilor, mult mai atenuat ă în cazul impozitelor indirecte.
În aceste condi ții, la finele secolului trecut ponder ea impozitelor indirecte în totalul
resurselor fiscale ale diferitelor state lu a valori cel mai adesea cuprinse între 20% și 35%, cu
variații importante de la o țară la alta, respectiv de la o perioad ă la alta.
Ca tehnici financiare, impozitele indirecte au fost considerate mai pu țin evoluate,
comparativ cu impozitele directe, satisf ăcând în mai mic ă măsură criteriile de echitate fiscal ă și
pe cele de instrumente de influen țare a vieții economico-sociale. În acest sens, Victor Slă vescu
aprecia că în România interbelic ă, ponderea prea mare a impozitelor indirecte fa ță de cele directe
în resursele bugetare exprim ă un nivel mai redus de educa țiune fiscal ă.
Sub acela și aspect, se poate aprecia c ă după ce în fazele iniț iale ale capitalismului
impozitele indirecte reprezentau o resurs ă financiar ă majoră pentru stat, odat ă cu trecerea la
sistemul impozitelor personale ponderea lor s-a redus sensibil, mai ales, dup ă cel de-al doilea
război mondial, deși în ultima perioad ă se constat ă o revenire a importan ței lor și o creștere a
încasă rilor sub această formă la bugetele publice.
Impozitele indirecte se diferen țiază în sistemul resurselor financiare publice prin mai
multe tră sături.
O trăsătură a impozitelor indirecte const ă în caracterul regresiv al sarcinii fiscale .
Deoarece cotele utilizate pentru calculul acestor impozite nu sunt diferen țiate în func ție de
venitul, averea sau situa ția personală a celor ce cump ără mărfurile sau apeleaz ă la serviciile ce
fac obiectul impozitelor, ele las ă impresia c ă ar afecta veniturile consumatorilor în aceea și
măsură. În realitate, ele afecteaz ă în mod deosebit veniturile mici, deoarece se percep, de regul ă,
la bunurile de larg consum, care deț in o pondere însemnată în consumul personal. Dac ă raportăm
impozitele indirecte plă tite la veniturile diferitelor categorii sociale sau persoane observ ăm că
ponderea acestora (în venituri) este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, ceea ce
echivaleaz ă cu o impunere regresiv ă a veniturilor. Mai mult, rela ția specific ă dintre aceste
impozite și consumul de bunuri și servicii duce la cre șterea sarcinii fiscale direct proporț ional cu
creșterea consumului acestora care, la rândul s ău, se distribuie neuniform pe indivizi, fiind mai
ridicat pentru familiile cu un num ăr mai mare de membri și mai mic în situa ția inversă. În
consecință, admițând determinarea sub form ă de cotă procentuală , acestea apar cu atât mai mici
cu cât venitul pe o persoan ă este mai mare, la un consum de m ărime egal ă, ceea ce semnific ă

127regresivitatea impunerii. Din aceea și perspectiv ă, impozitele indirecte sunt inechitabile , în sfera
lor neputând fi aplicate principiile de echitate a impunerii. Datorit ă modului specific de
transmitere a sarcinii fiscale, în cazul acestor impozite nu opereaz ă nici criteriul venitului minim
neimpozabil. Persoanele care realizeaz ă venituri sub nivelul minim considerat prin lege ca
neimpozabil nu sunt scutite de impozitele indirecte ci, dimpotrivă , suportă o cotă procentuală de
impozit ce revine mai mare la venitul realizat. În aceste condi ții, familiile cu mul ți copii sunt
supuse unei sarcini fiscale deosebit de mari, datorit ă consumului lor de bunuri strict necesare
traiului, inevitabil mai mare.
O altă trăsătură, atribuită dintr-un anumit unghi de abordare, rezid ă în caracterul benevol
(facultativ) al impozitelor indirecte, ceea ce presupune c ă suportatorii acestora apar în situa ția de
contribuabili numai în m ăsura în care achiziț ionează și consum ă bunuri și servicii în al c ăror preț
sunt incluse impozitele indirecte. De fapt, caracterul benevol este formal și nereal, pentru c ă, de
regulă, impozitele indirecte se a șează asupra vânz ărilor de bunuri și servicii de strict ă necesitate.
În acest sens, Maurice Duverger este de p ărere că "în cazul impozitelor indirecte nu este vorba
de o constrângere politic ă, așa cum se întâmplă la impozitele directe, ci una de ordin economic."
Evitarea consumului și suportă rii impozitelor indirecte prin abstinen ță este imposibil ă pentru că
necesitățile fiziologice de consum au un efect de constrângere mai puternic chiar decât
constrângerile administrative.
Tot o caracteristic ă a impozitelor indirecte se consider ă a fi randamentul fiscal ridicat ce
se poate realiza, atât prin prisma cheltuielilor mai reduse de colectare a acestora ca venit al
statului, cât și prin cea a ariei largi de aplicare și volumului mare al încas ărilor la bugetele
publice.
Caracteristic pentru impozitele indirecte este și modul cum acestea afecteaz ă formarea și
utilizarea veniturilor suportatorilor. Sub acest aspect este specific faptul c ă ele nu afectează
veniturile nominale , ci numai pe cele reale. Aceast ă caracteristic ă decurge din raportul lor direct
cu cheltuirea veniturilor, majorând pre țul bunurilor și serviciilor cump ărate. Ele determin ă astfel
scăderea puterii de cump ărare a veniturilor nominale, ceea ce înseamn ă că venitul real devine
inferior celui nominal care se menț ine constant.
Efectul de cre ștere a pre țurilor generat de practicarea impozitelor indirecte se poate
reflecta asupra procesului de depreciere monetar ă, ceea ce le caracterizeaz ă și ca factor cu
potențial de amplificare a infla ției.
Impozitele indirecte se caracterizeaz ă și prin sensibilitate sporit ă față de conjunctura
economic ă, deoarece ele opereaz ă asupra volumului vânz ărilor, care cre ște în fazele de “boom”
economic și se reduce în fazele de declin, ceea ce determin ă fluctuații corespunz ătoare ale
încasă rilor bugetare.
În fine, impozitele indirecte și sarcina fiscal ă aferentă lor au un caracter voalat, ascuns,
deoarece ele nu se instituie nominal și se manifest ă în contextul cheltuielilor de consum care
vizează bunuri și servicii cu regim diferit de impozitare prin pre ț. De aceea, este de admis că
puțini oameni î și dau seama ce mare parte a ve niturilor lor este absorbit ă de impozitele pe
consum, ceea ce justific ă și reacțiile de împotrivire mai slabe din partea acestora.
Principalele forme ale impozitelor indirecte sunt taxele de consuma ție, monopolurile
fiscale și taxele vamale.

8.6.1. Taxele de consumaț ie.
Taxele de consumaț ie opereaz ă ca impozite indirecte în strâns ă legătură cu satisfacerea
nevoilor de consum ale popula ției, fiind incluse în pre țurile de vânzare ale bunurilor și
serviciilor. Sunt avute în vedere numeroase bunur i de consum, între care cele alimentare, textile,
bunuri industriale( în m ăsura în care acestea din urm ă sunt destinate utilizatorilor finali).
Impozitele sub forma taxelor de consuma ție au fost instituite ini țial asupra anumitor
categorii de bunuri și servicii, pentru ca ulterior să se înregistreze o extindere a sferei de aplicare,

ajungându-se în final la a se lua ca baz ă de impunere volumul total al vânz ărilor, indiferent de
structura intern ă a vânză rilor respective.
Taxele de consumaț ie pot fi delimitate în urm ătoarele categorii:
– taxe speciale de consuma ție, care vizeaz ă anumite bunuri sau servicii care, de regul ă,
sunt de larg consum.
– taxe generale pe vânz ări, care se percep la vânzarea tuturor bunurilor și serviciilor,
indiferent de destina ția lor.
Taxele speciale de consuma ție, cunoscute și sub denumirea de accize , sunt așezate asupra
unor produse care se consum ă în cantități mari și care nu pot fi substituite în consum, cum sunt:
alcoolul, tutunul, cafeaua, produsele petroliere etc.
Accizele sunt stabilite fie ca sum ă fixă pe unitatea de produs, fie ca o cot ă procentuală
aplicată la prețul de vânzare. Sumele fixe sau cotele de impozitare difer ă de la un produs la altul,
în funcție de scopul urm ărit de stat în instituirea lor, care este, de cele mai multe ori, nu numai
financiar, ci și de influen țare a consumului pentru anumite categorii de bunuri. Astfel, accizele
prezintă în numeroase situa ții cote ridicate de impozitare, urm ărindu-se și limitarea consumului
abuziv al unor produse considerate dă unătoare (alcool, tutun etc.)
Taxele generale pe vânz ări au cunoscut în timp mai multe variante, cea mai
reprezentativ ă fiind impozitul pe cifra de afaceri .
Impozitul pe cifra de afaceri a fost introdus pentru prima dat ă după cel de-al doilea
Război Mondial, și se aplica în cote procentuale asupra cifrei de afaceri realizat ă de
întreprinderile industriale, comerciale, a prestatorilor de servicii etc.
Din punct de vedere al modalit ății de aplicare a impozitului pe cifra de afaceri sunt
cunoscute două variante:
– impozitul cumulativ, multifazic (sau în piramid ă, bulgă re de ză padă ). In acest caz,
impozitul se aplic ă la nivelul fiec ărei verigi a circuitului economic prin care circul ă produsul
până la consumatorul final. Caracterul cumulativ decurge din aceea c ă în baza impozabil ă la
nivelul fiec ărei verigi din circuit este inclus și impozitul pe cifra de afaceri pl ătit în stadiul
anterior și regăsit în prețul de achizi ționare a intră rilor în veriga respectiv ă.
Cu cât num ărul verigilor prin care circul ă un produs până ajunge la consumatorul final
este mai mare, cu atât sarcina fiscal ă se amplific ă. Principala critic ă adusă acestui impozit este
tocmai faptul c ă în baza de impozitare este inclus și impozitul pl ătit anterior, ceea ce va
determina o impozitare în cascad ă și de aceea în majoritatea țărilor lumii s-a renun țat la aplicarea
impozitului pe cifra de afaceri în aceast ă formă.
– impozitul unic, sau monofazic . Acest impozit se calculeaz ă și se plătește la nivelul unei
singure verigi din circuitul economic al unui produs, problema principal ă fiind alegerea
plătitorului impozitului dintre diferitele verigi ale circuitului economic, adic ă între producă tor și
comerciant
Din punct de vedere al randamentului fiscal și comodit ății încasării acestor impozite ca
venit al statului, se poate spune c ă practicarea impozitelor având ca pl ătitori întreprinderile
comerciale (taxa pe circula ție) antreneaz ă un volum mai mare de lucr ări și operațiuni, cu
cheltuieli de administrare mai mari. Atunci când pl ătitorul este produc ătorul (taxa pe produc ție),
recuperarea impozitului de la consumatorul final necesit ă o perioadă mai îndelungat ă de timp,
dar randamentul fiscal este mai ridicat.
Din punct de vedere al bazei de calcul se disting dou ă variante ale acestui impozit:
– impozitul pe cifra de afaceri brută , caz în care baza de calcul este reprezentat ă de suma
totală a încasă rilor realizate la nivelul verigii respective, incluzând atât consumurile intermediare
cât și valoarea ad ăugată.
– impozitul pe cifra de afaceri net ă, caz în care baza de calcul o constituie numai partea
ce corespunde valorii ad ăugate la nivelul verigii respec tive. Baza de impozitare se ob ține
scăzând plățile efectuate pentru diferitele achizi ții de la nivelul verigii respective din încas ările
totale realizate la acest nivel.

129O variant ă larg aplicată a impozitului pe cifra de afaceri net ă, în special în țările
europene, o reprezint ă taxa pe valoarea adăugat ă (TVA).
Ca impozit general pe consum, care se stabile ște cu ocazia opera țiunilor privind
transferul bunurilor și serviciilor prestate cu plat ă sau asimilate acestora, taxa pe valoarea
adăugată se caracterizeaz ă prin:
a) caracter universal, deoarece se aplic ă tuturor bunurilor și serviciilor din economie;
b) transparen ță (permite cunoașterea exact ă a mărimii obliga ției de plat ă ce revine c)
fiecărui subiect);
c) randament fiscal ridicat (are o baz ă largă de aplicare);
d) neutralitate, deoarece m ărimea sa r ămâne independent ă de numărul verigilor din
circuitul economic al unui produs;
Principalul dezavantaj al TVA îl constituie volumul mare de lucr ări ce trebuie efectuate
și multiplicarea num ărului de evidente presupuse de urm ărirea și încasarea acestui impozit ca
resursă financiar ă la nivelul statului.
Operațiunile care intr ă în sfera de aplicare a taxei pe valoarea ad ăugată sunt, în principal,
livrările de bunuri, prestă rile de servicii, execut ările de lucră ri, transferul dreptului de proprietate
a bunurilor imobiliare, importul de bunuri și servicii.
Taxa pe valoarea ad ăugată datorată bugetului de stat se poate determina în dou ă variante:
a) aplicarea cotei de impozit asupra valorii ad ăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge
produsul de la produc ător la consumatorul final, valoare ad ăugată care se poate calcula fie prin
însumarea elementelor constitutive (salarii, amortismente, profit), fie ca diferen ță între valoarea
ieșirilor de la acel stadiu și valoarea achizi țiilor (cump ărărilor);
b) ca diferen ță între suma ob ținută prin aplicarea cotei de impozit asupra volumului
valoric al vânz ărilor din stadiul respectiv (taxa pe valoarea ad ăugată colectată ) și suma ob ținută
prin aplicarea cotei de impozit asupra volumului valoric al achizi țiilor din stadiul anterior (taxa
pe valoarea ad ăugată deductibil ă). Această variantă este utilizat ă cu precădere, deoarece taxa pe
valoarea ad ăugată se plătește pentru întreaga activitate a unui subiect impozabil dintr-o perioad ă
(de regulă, baza de calcul este lunar ă) și nu pentru fiecare produs livrat, ceea ce ar presupune
operațiuni complicate de identificare exact ă a valorii ad ăugate și a taxei aferente fiec ărui produs
realizat.
In ceea ce prive ște cotele procentuale de calcul a TVA se constat ă practici relativ diferite
în diferitele țări. In deceniul anterior s-a manifestat o tendin ță de reducere a num ărului de cote
practicate în țările Uniunii Europene la dou ă cote: o cot ă redusă de 4-9% pentru bunurile și
serviciile de strictă necesitate și o cotă normală de 9-19%. In plus se constat ă o tendință de
reducere a nivelului cotelor procentuale ale TVA.
Taxa pe valoarea ad ăugată a fost introdusă în România începând cu anul 1993, ini țial cu
o cotă unică de 18%. Ulterior regimul TVA a cunoscut multiple rea șezări, atât în sensul
operațiilor impozabile și subiecților impozitului, cât și al cotelor (introducerea sistemului cu
două cote, 18% și 9%, apoi majorarea acestora la 22% și 11%, și revenirea ulterioar ă la o cotă
unică de 19%)

8.6.2. Monopolurile fiscale.
Monopolurile fiscale sunt o form ă a impozitelor indirecte, asem ănătoare cu taxele de
consumație, dar aplicabile în condiț ii diferite. No țiunea de “monopol fiscal” decurge din
existența monopolului de stat asupra producerii și/sau comercializ ării unor bunuri. Instituirea
monopolului d ă statului dreptul exclusiv de a produce și comercializa anumite produse.
Monopolul fiscal are caracter de impozit indirect, similar taxei de consuma ție, dar care se
adaugă numai la pre țurile produselor și serviciilor declarate monopol de stat. Prelev ările realizate
de că tre stat sub forma monopolurilor fiscale semnific ă redistribuirea veniturilor private prin
includerea în impozitului în pre țul de monopol al acestor produse , care se încaseaz ă de la
consumatorii produselor respective. Prac ticarea monopolului fiscal nu exclude ob ținerea de c ătre

întreprinderile de stat a profitului normal din activitatea desf ășurată, cu atât mai mult cu cât
aceste produse și servicii se desfac f ără concuren ță.
Monopolurile fiscale s-au practicat pe scar ă largă până la cel de-al doilea R ăzboi
Mondial, iar în ultimele decenii se manifest ă o tendință de diminuare a sferei de practicare a lor,
concomitent cu reducerea propor țiilor sectorului de stat în economie.

8.6.3. Taxele vamale.
Taxele vamale, ca impozite indirecte, sunt in tegrate în sistemele fiscale în contextul
dezvoltării schimburilor economice interna ționale, pentru că în societatea modern ă ele opereaz ă
numai asupra m ărfurilor care tranziteaz ă granițele tării. In perioadele anterioare se practicau taxe
vamale și în interiorul țării, ca de exemplu la intrarea în ora șe, pe poduri etc.
In plan general, taxele vamale de țin o pondere important ă în ansamblul impozitelor
indirecte, mai ales ca urmare a amplific ării volumului comerț ului exterior.
Obiectul taxelor vamale îl reprezint ă bunurile care se schimb ă pe plan interna țional, atât
în cazul opera țiunilor de import-export, cât și a tranzitului de m ărfuri pe teritoriul naț ional.
In concordan ță cu structura opera țiunilor de comer ț exterior se disting urm ătoarele tipuri
de taxe vamale:
– taxe vamale de import , care sunt cele mai larg practicate, fiind aplicate la m ărfurile
importate;
– taxe vamale de export , care se aplic ă asupra m ărfurilor exportate. In prezent se
înregistreaz ă o tendință de reducere a nivelului sau chiar de eliminare a lor, ele aplicându-se pe
scară mai largă numai la materii prime, produse semifabricate, în scopul stimul ării producă torilor
autohtoni în prelucrarea materiilor prime într-un grad cât mai ridicat;
– taxe vamale de tranzit , care se aplic ă la mărfurile ce fac obiectul schimbului între ter țe
țări și care tranziteaz ă teritoriul na țional. De asemenea, în prezent se manifest ă o tendin ță de
renunț are la aceste taxe, multe state preferând prestarea de servicii pentru m ărfurile ce
tranziteaz ă teritoriul na țional și încasarea de venituri din aceast ă activitate.
Ansamblul taxelor vamale practicate de c ătre un stat se reflect ă în tariful vamal , care
cuprinde toate produsele, grupate după anumite criterii, și taxele vamale aferente lor.
Pe lângă rolul financiar, taxele vamale au și un rol protec ționist prin egalizarea ce o
realizează între preț urile produselor importate și prețurile produselor indigene similare.
Aplicarea lor provoac ă o creștere a preturilor produselor importate, iar manevrarea nivelului
procentual al taxelor vamale poate favoriza sau inhiba activitatea agen ților economici cu
activitate de import. Cre șterea pre țului ca urmare a unor taxe vamale ridicate limiteaz ă
posibilitățile importatorilor de a ob ține profit, care fie vor vinde mai pu ține produse, fie vor
trebui să reducă preț ul la nivele apropiate de cele ale concuren ților autohtoni. Reducerea
posibilităților de câ știg ale importatorilor va avea efecte și în planul diminu ării volumului
importurilor, ceea ce poate constitui un obiectiv al politicii economice a statului în sensul
echilibră rii balanței comerciale.
Din punct de vedere al con ținutului economic, taxele vamale de import opereaz ă ca și
taxele de consumaț ie, determinând o redistribuire a veniturilor consumatorilor c ătre stat în
măsura în care aceștia achizi ționează și consum ă bunuri provenite din import.
Deși taxele vamale, și în primul rând taxele vamale de import, reprezint ă unul dintre cele
mai importante instrumente de echilibrare a balan ței comerciale și balanței de plăți, rolul lor
trebuie analizat în contextul evolu țiilor din economia mondială . Avem aici în vedere atât
numeroasele acorduri interna ționale și organiza ții comerciale interna ționale ce reglementeaz ă
regimul taxelor vamale, dar și tendințele de integrare în uniuni economice, comerciale și vamale.
În acest context, rolul taxelor vamale ca instrument de reglare și stimulare a agen ților economici
la dispozi ția autorităț ilor naț ionale este considerabil diminuat, preocuparea principal ă fiind
armonizarea tarifelor vamale între țările membre în asemenea asociaț ii și uniuni.

131

CAPITOLUL 9
PIEȚE FINANCIARE
9.1. Sfera pie țelor financiare ș i componentele lor
Piețele financiare se individualizeaz ă în ansamblul pie țelor naționale și interna ționale
prin faptul c ă oferă cadrul organizatoric de efectuare a opera țiilor de vânzare și de cump ărare a
valorilor mobiliare pe termene medii și lungi, prin care se mobilizeaz ă capitalurile disponibile și
se oferă mecanisme de finan țare agenților economici din diverse țări.
Pornind de la sensul larg al finan țelor, în sfera pieț elor financiare se încadreaz ă piețele
monetare, pieț ele valutare și pie țele financiare propriu-zise.
Piețele financiare realizeaz ă confruntarea cererii de finan țare a guvernelor,
administra țiilor locale, societ ăților comerciale cu oferta de capital provenit ă de la b ănci,
investitori, societ ăți de asigurare, fonduri de pensii, fonduri de investi ții și de la al ți posesori de
capitaluri pe termen lung.
Piețele monetare și valutare, ce fac parte din sfera larg ă a piețelor financiare, se
deosebesc prin obiectul tranzac țiilor care îl reprezint ă titlurile de credit pe termen scurt și
valutele.
În sens restrâns, pie țele financiare mijlocesc confruntarea cererii și a ofertei de ac țiuni și
obligaț iuni, fiind denumite pie țele valorilor mobiliare.
Uneori, pie țele financiare în sens restrâns sunt denumite pieț e de capital, deoarece
facilitează mișcarea capitalului dintr-o form ă în alta și accesul la resurse de finan țare.
Piețele financiare sunt formate din pie țele financiare na ționale și europie țele pe care se
negociază euroacț iuni și euroobliga țiuni. Pe pie țele financiare na ționale se emit și negociaz ă
titluri interne și titluri str ăine emise în moned ă națională. Piețele financiare interna ționale
mijlocesc atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu și lung și plasarea lor în alt ă țară,
precum și obținerea unor resurse de finan țare de agen ții economici de pe pie țe financiare stră ine.
Plasarea capitalurilor disponibile prin intermediul pie țelor financiare din alte țări reprezint ă o
formă de deplasare a capitalurilor că tre agenții economici din alte țări.
Piețele financiare derivate sunt reprezentate de pie țele futures și piețele opț iunilor pe care
se negociază contracte ce se vor derula în viitor care au ca obiecte instrumente financiare bazate
pe valori mobiliare sau pe indici ai pie ței prin care se pot gestiona unele riscuri sau ob ține
câștiguri.
În cadrul pie țelor financiare se deosebesc dou ă componente care se află într-o strâns ă
conexiune și anume pia ța primară și piața secundar ă.
Piața primar ă reprezint ă acea component ă a piețelor financiare pe care se emit și
plasează valorile mobiliare în vederea mobiliz ării capitalurilor disponibile pe termen mediu și
lung.
Piața secundar ă mijlocește vânzarea și cumpărarea valorilor mobiliare emise și plasate
pe piaț a primară . Piața secundar ă asigură deținătorilor de valori mobiliare dreptul de negociere și
valorificare, precum și confirmarea valorii lor. Pia ța secundar ă concentreaz ă cea mai mare parte
a operațiilor de vânzare și cumpărare a valorilor mobiliare și stabilește prețul acestora. Prin
intermediul pie ței secundare se asigur ă lichiditatea și mobilitatea capitalurilor disponibile pe
termen lung.
În funcție de natura valorilor mobiliare emise și negociate pe pie țele financiare se
deosebesc pia ța acțiunilor, piaț a obligațiunilor, piaț a futures, piaț a opțiunilor.
Piața acț iunilor cuprinde segmentul emisiunii și negocierii ac țiunilor exprimate în
monedă națională prin care se mobilizeaz ă și redistribuie capitalurile interne. Pia ța internațională
a acțiunilor mijloce ște plasarea titlurilor emise într-o țară în monedele altor țări pe pie țe străine și
mobilizarea capitalurilor necesare dezvolt ării întreprinderilor.
Piața obligațiunilor asigur ă cadrul necesar emisiunii și plasării obliga țiunilor fiind
formată din piața obligațiunilor interne, pia ța obligațiunilor str ăine și piața euroobliga țiunilor.

133Piața obligațiunilor interne reprezint ă un segment important al pie țelor financiare interne
pe care se negociază obligaț iuni emise în moned ă națională, deținătorii de capital și solicitatorii
fiind reziden ți ai statului respectiv.
Piața obligațiunilor str ăine se deosebe ște prin faptul c ă asigură plasarea obliga țiunilor din
străinătate, exprimată în moneda țării pe a c ărei piață se negociază , și desfășoară conform
reglement ărilor din ț ara respectiv ă.
Piața euroobliga țiunilor reprezintă o component ă a piețelor financiare interna ționale pe
care se negociaz ă obligaț iuni exprimate într-o moned ă care aparț ine altei țări decât cea a
emitenților și a investitorilor.
Piețele „futures” în calitate de pie țe financiare derivate realizeaz ă tranzacții de vânzare
cumpărare a contractelor „futures”, prin care se reflecta angajamentul de a preda sau a primi o
anumită sumă într-o valută , sau un num ăr de titluri la o dat ă menționată și la un pre ț stabilit în
momentul încheierii.
Piețele opț iunilor mijlocesc tranzac țiile privind contractele pe op țiuni, prin care se
prevede dreptul de op țiune de cump ărare sau de vânzare a unei sume în devize, sau a unui num ăr
de titluri la un preț determinat și la o anumită scadență. Pe baza contractului de op țiune
cumpărătorul are dreptul la scaden ță să opteze pentru primirea sau cedarea titlurilor sau să
renunț e la opț iune în schimbul pl ății unei prime.
Piețe financiare interna ționale prin care se asigură confruntarea cererii și a ofertei de
capital provenite din diverse țări în centrele financiare interna ționale sunt formate din pie țele
internaționale de ac țiuni, pieț ele obliga țiunilor interna ționale, pieț ele euroefectelor și piața
eurocreditelor.
Titlurile de valori ce se negociază pe pieț ele financiare reprezint ă înscrisuri sub form ă
materială care atestă existența unor rela ții contractuale între emitent și deț inător și conferă
anumite drepturi posesorilor.
Titlurile de valori mobiliare ce se negociaz ă pe pieț ele financiare se deosebesc prin
următoarele:
ƒ obligaț ia reflectării în titlu are un caracter autonom;
ƒ titlurile de valori reflectă mișcarea factorilor de produc ție, dar valoarea la burs ă se
formează în funcț ie de alți factori;
ƒ valoarea de pia ță a titlurilor depinde de raportul dintre cerere și ofertă.
Titlurile primare sunt considerate documentele ce se emit în vederea mobiliz ării și
majorării capitalului propriu (ac țiuni) și cele pentru atragerea unor capitaluri (obliga țiuni). Prin
intermediul titlurilor primare se asigur ă mobilizarea capitalurilor pe termen lung de c ătre cei care
au nevoie de fonduri și se oferă anumite drepturi de ținătorilor.
Titlurile derivate se deosebesc prin faptul c ă acordă anumite drepturi p ărților la contract
asupra activelor la o scaden ță viitoare. Titlurile derivate decu rg din contractele încheiate de p ărți,
prin care se asigur ă drepturi asupra unor active la o scaden ță viitoare. Crearea și valoarea lor de
piață depind de activele la care se raporteaz ă (titluri financiare, m ărfuri, valute) și de aici natura
lor de titluri derivate.
Titlurile sintetice sunt reprezentate de instrumentele care se creeaz ă de societăț ile
comerciale pe baza activelor financiare (contracte pe indici bursieri).

9.2. Piețele financiare secundare și piețele interdealeri
Piețele financiare secundare sunt formate din bursele de valori și piețele în afara cotei
(interdealeri).
Bursele de valori reprezint ă organiza ții cu personalitate juridic ă care ofer ă cadrul,
mecanismele și procedurile în vederea efectu ării continue, ordonate, transparente și echitabile a
tranzacțiilor cu valori mobiliare prin ac tivitatea intermediarilor autoriza ți. Denumirea de bursă

provine de la numele unei persoane din Bruges, ora șul din Belgia care a asigurat un loc de
întâlnire al bancherilor, negustorilor, agen ților de schimb.
Bursa presupune o localizare, respectiv existen ța unei clă diri în care se amenajeaz ă o sală
de negocieri, pentru derularea tranzac țiilor cu valori mobiliare. Tranzac țiile cu titluri se
desfășoară pe baza unor reguli stricte prev ăzute în legi și regulamente de func ționare ale
burselor. Negocierea contractelor precum și executarea lor se realizeaz ă de persoane cu preg ătire
de specialitate. Din confruntarea ordinelor de cump ărare și vânzare de la burs ă rezultă preț ul
titlurilor negociate.
În calitate de pia ță oficială organizată , localizat ă, menită să asigure negocierea valorilor
mobiliare admise la cota oficial ă bursa, ofer ă investitorilor garan ție morală și securitate
financiară.
Supravegherea și controlul func ționării bursei de valori, a desf ășurării operațiilor de
vânzare-cump ărare a valorilor mobiliare, a comportamentului intermediarilor autoriza ți se
exercită nemijlocit și permanent de diverse organisme create în cadrul țărilor.
În fiecare burs ă se organizeaz ă o asociație a bursei la care particip ă societățile de valori
mobiliare autorizate s ă negocieze titlurile la burs ă. Asociația bursei se poate constitui pe baza
comunității și complementarit ății intereselor cu privire la administrarea bursei și la executarea
continuă, ordonată, eficientă, echitabil ă și transparent ă a tranzacț iilor cu valori mobiliare înscrise
la cota bursei.
Burselor de valori le revine func ția de a oferi mecanisme de finan țare a cerin țelor de
dezvoltare ale societ ăților comerciale. Bursa reprezint ă locul în care se confruntă emițătorii și
investitorii cu privire la titlurile de valori mobiliare.
Bursele de valori reprezint ă barometre ale evolu țiilor economiilor na ționale și ale
societăților comerciale. Indicii de burs ă reflectă starea și evolu ția economiei na ționale precum și
situația societăților comerciale.
Prin intermediul burselor de valori se asigur ă finanțarea economiei prin mobilizarea
disponibilit ăților bănești, organizarea și negocierea ac țiunilor și obliga țiunilor societ ăților
comerciale și a altor entit ăți.
În cadrul burselor de valori sunt cota te valorile mobiliare, se confrunt ă cererea și oferta
pe piață, se încheie tranzac țiile, se organizeaz ă plățile rezultate din diferen țele de curs ale
titlurilor de pe pia ță.
Ordinele de bursă exprimă instrucțiunile deț inătorilor de capital sau ale altor persoane
transmise intermediarilor în vederea realiz ării operațiunilor de cump ărare sau vânzare de titluri
pe pieț ele financiare. Ordinele de bursă cuprind men țiuni cu privire la natura opera țiunii de
vânzare sau cumpă rare, delimitarea titlurilor, num ărul titlurilor, termen de valabilitate, propunere
de curs pentru realizarea opera țiilor.
Piețele interdealeri (în afara pieț ei-bursei) sau OTC (OVER THE COUNTER) se
deosebesc prin faptul că asigură accesul la tranzac ții a titlurilor care nu îndeplinesc condiț iile de
negociere de pe pieț ele bursiere.
ƒ piața interdealeri nu este localizată , deoarece tranzacț iile cu titluri se efectueaz ă de
către societățile financiare care sunt autorizate în calitate de dealeri;
ƒ pe aceste pie țe condițiile de acces, respectiv capital, num ăr de acțiuni și alte condiț ii
sunt mai elastice;
ƒ tranzacțiile de vânzare sau cump ărare a titlurilor se negociaz ă prin intermediul
firmelor de dealer;
ƒ prețurile titlurilor difer ă de la o firm ă la alta, deoarece se negociaz ă în raporturile
directe ale firmelor de dealer cu clien ții.

9.3 Participan ții și intermediarii de pe pie țele financiare
Pe pieț ele financiare particip ă deținătorii de capital care sunt reprezenta ți de guverne,
societăți comerciale, societăț i de asigurare, fonduri de pensii, b ănci și alț i deținători de capitaluri

135pe termen lung. Investitorii pot fi grupa ți în investitori individuali și investitori institu ționali.
Investitorii au dreptul de acces la informa ție, certă, corectă, suficient ă și făcută public la
momentul oportun privind valorile mobiliare, emiten ții și activitatea acestora pe pia ță.
Cerințele de resurse de finan țare de pe pie țele financiare se adreseaz ă de că tre societăț i
comerciale, b ănci, municipalităț i, guverne și alte entit ăți care realizeaz ă proiecte de dezvoltare.
În vederea admiterii la cotare a titlu rilor de valori mobiliare la burs ă, societățile
comerciale trebuie s ă îndeplinească anumite condi ții:
• să emită un num ăr de acțiuni și să fie constituite dintr-un num ăr stabilit de
acționari;
• să dețină un capital de un anumit nivel;
• să obțină profit în cel pu țin ultimele trei exerciț ii anuale;
• să asigure acces public pentru o anumit ă pondere din ac țiuni;
• să difuzeze informa ții cu privire la situaț ia economico-financiar ă;
• să publice bilan țul și contul de profit și pierdere;
• să justifice modul de contabilitate;
• să informeze conducerea bursei asupra unei noi emisiuni.
Intermediarii de pe pie țele financiare se grupeaz ă în intermediari care cump ără sau vând
titluri de valoare în nume propriu și în contul clien ților și intermediari care cump ără și vând
titluri de valoare în nume propriu și în contul clien ților, precum și în nume propriu și cont
propriu.
Intermediarii financiari sunt reprezenta ți de societ ăți sau alte entit ăți autorizate de
organismele de supraveghere a pie ței de capital care î și asumă misiunea de canalizare a
disponibilit ăților bănești de la de ținători de resurse disponibile că tre solicitatorii de capital.
Intermedierea de valori mobiliare reprezint ă activitatea realizat ă de persoane
autorizate conform legii, care const ă în cump ărarea și/sau vânzarea de valori mobiliare ori a
drepturilor aferente ce deriv ă din acestea, precum și opera ții accesorii sau conexe.
Intermediar pentru valori mobiliare este persoana juridic ă legal autorizat ă de organisme
desemnate s ă exercite intermedierea de valori mobilia re cu titlu profesional ca fapt de comer ț, fie
pe cont propriu (dealer), fie pe contul unor ter ți (broker).
În sfera intermedierii valorilor mobiliare se încadreaz ă:
¾ vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare pe contul clien ților;
¾ vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare pe cont propriu;
¾ garantarea plasamentului valorilor m obiliare cu ocazia ofertelor primare și
secundare;
¾ transmiterea ordinelor clien ților în scopul execut ării lor prin al ți intermediari
autorizați;
¾ deținerea de fonduri și/sau valori mobiliare ale clien ților în scopul execut ării
ordinelor;
¾ administrarea conturilor de portofolii individuale de valori mobiliare ale clien ților;
¾ păstrarea de fonduri și/sau valori mobiliare ale clien ților în scopul administr ării
portofoliilor acestora.
În vederea ob ținerii autoriza ției de efectuare a intermedierii de valori mobiliare,
societățile de servicii de investi ții financiare trebuie s ă aibă o activitate exclusiv ă în acest
domeniu, s ă facă dovada unui capital minim subscris și integral v ărsat, să se încadreze în
coeficienții de risc.
În scopul stimul ării mobiliz ării economiilor b ănești și a alocă rii lor către investiț ii pe
baza diversific ării prudente a riscului de portofoliu și a supravegherii acestora se constituie
fonduri deschise de investi ții, societăți de investi ții, societăți de administrare a investi țiilor și
societăți de depozitare.

Prin intermediul fondurilor de investi ții se asigur ă mutualitatea, respectiv drepturi și
obligaț ii egale, profituri propor ționale cu investi țiile, diversificarea plasamentului pentru
dispersarea riscului, optimizarea investi țiilor de către specialiștii de administrare a fondurilor.
Fondurile deschise de investi ții se pot constitui printr-un contract de societate, f ără
personalitate juridic ă, care exprim ă totalitatea contribu țiilor bănești efectuate printr-o ofert ă
publică continuă de titluri de participare și evidențiază dreptul de proprietate la fond și asupra
activelor achiziț ionate prin investirea resurselor sub form a unui portofoliu diversificat de valori
mobiliare.
Societăț ile de investiț ii se constituie sub forma societăț ilor pe ac țiuni cu misiunea de a
desfășura activit ăți de mobilizare a economiilor b ănești de la persoane fizice și juridice și
plasarea lor în valori mobiliare.
Societăț ile de administrare a investi țiilor se formeaz ă pentru a desf ășura activit ăți de
administrare a fondurilor deschide de investi ții și a societăț ilor de investi ții în mod exclusiv pe
baza unor condi ții:
ƒ obiectivele de investi ții ale fondurilor sau ale societ ăților de investi ții să fie
diferențiate clar și identificabile;
ƒ contractele de administrare individual ă, reglement ările interne, contractele și statutele
fondului de investi ții sau ale societăț ii de investiț ii să fie aprobate;
ƒ societatea de administrare s ă îndeplinească cerințele de capital prev ăzute pentru
activitatea de administrare;
ƒ activele, opera țiunile și înregistr ările privind fiecare fond de investi ții sau societ ăți de
investiții să fie individualizate clar și strict și separate de societatea de administrare;
ƒ societatea de administrare s ă se abțină să efectueze orice fel de tranzac ție cu și între
fonduri de investiț ii și societățile de investi ții aflate în administrare.
Societăț ile de depozitare se deosebesc prin faptul c ă primesc spre p ăstrare pe baz ă de
contracte activele fondurilor deschise de investiț ii.

9.4. Tipuri de opera țiuni pe pie țele financiare
Pe pieț ele financiare se efectueaz ă operații de vânzare și cumpărare a titlurilor de valori
mobiliare. În func ție de termenul pentru care se realizeaz ă, operațiunile pe pie țele financiare pot
fi: la vedere; la termen. Corespunz ător celor dou ă grupe de opera ții de pe pie țele financiare, se
deosebesc: pieț ele la vedere; pie țele la termen.
Operațiile de vânzare și cumpărare a titlurilor de valori mobiliare de pe pie țele la vedere
se desfășoară cu predarea sau primirea titlurilor imediat dup ă încheierea lor.
Pe pieț ele la termen, titlurile de valori mobiliare se negociaz ă și se vând sau cump ără la
prețul din ziua derul ării tranzac țiilor, dar se predau la o dat ă ulterioară. Prin intermediul pie țelor
la termen se valorific ă diferențele de curs dintre momentul negocierii și încheierii tranzac ției de
vânzare sau cumpă rare a titlurilor de valori mobiliare și cel al scaden țelor.
Operatorii de pe pia ța la termen pot urm ări valorificarea diferen țelor de curs, dacă
anticipeaz ă o scădere a cursurilor titlurilor la termen, s ă vândă titluri la vedere și să cumpere la
termen (specula ția a la baisse sau valorificarea diferen țelor pe o piață ce evolueaz ă sub semnul
ursului „bear”).
Alteori, operatorii de pe pie țele financiare mizeaz ă pe evoluția pieței sub semnul taurului
(„bull”), cump ără titluri de valoare pe pia ța la vedere și vând titluri la termen (specula ție a la
hausse).
În funcție de natura opera țiilor cu titluri ce se realizeaz ă pe piețele financiare se
diferențiază: operațiile ferme și operațiile condi ționate.
Operațiile ferme se refer ă la titlurile ce se predau la termenul stabilit, iar opera țiile
condiționate se efectueaz ă pentru anumite titluri cotate la termen. Opera țiile condi ționate se
grupează la rândul lor în: opera ții cu prim ă, operaț ii de dublu și operații de stelaj.

137Tranzacțiile cu titluri de pe pie țele financiare americane se grupeaz ă în: opera ții pe bani
gata (cash) și opera ții în marj ă. Operațiile pe bani gata se deosebesc prin faptul investitorul care
cumpără titlurile achit ă integral contravaloarea lor prin virar ea sumei în contul de la broker, iar
vânzătorul pred ă titlurile. Opera țiile în marj ă reflectă cumpărarea de titluri pe datorie din contul
în marjă deținut de client la firma de broker. Creditul acordat de broker se garanteaz ă cu titlurile
care reprezint ă obiectul contractului.
Operațiile de pe pie țele financiare europene se mai împart: în opera ții la vedere; opera ții
cu reglementare lunar ă (la termen); opera ții condiționate.
Operațiile la vedere constau în livrarea titlurilor și achitarea contravalorii lor într-un timp
scurt de la încheierea lor. Opera țiile cu reglementare lunar ă (la termen) presupun cedarea
titlurilor și achitarea contravalorii lor la o dat ă fixă denumită zi de lichidare. Opera țiile
condiționate se caracterizeaz ă prin faptul c ă asigură dreptul unei p ărți la contract s ă opteze între
primirea sau cedarea titlurilor și renunțarea la acestea în schimbul unei prime.
Cunoașterea sferei pie țelor financiare, a titlurilor care se negociaz ă, a participan ților și
intermediarilor, st ă la baza conceperii și funcționării mecanismelor prin care se mobilizeaz ă
disponibilit ățile bănești formate la nivelul diver șilor operatori (persoane juridice sau fizice) și se
redistribuie altora, realizându-se finanț area economiei na ționale.

CAPITOLUL 10
POLITICA FINANCIARĂ
10.1. Con ținutul politicii financiare
Politica financiar ă este o component ă a politicii generale, în care se integreaz ă, deși
dispune de o relativ ă independen ță, indiferent de nivelul de organizare sau structura func țională
a societății, la care este abordat ă ea. De aceea, se impune caracterizarea politicii financiare în
contextul politicii generale, care, la rândul s ău, privită la nivel de colectivitate uman ă organizată
în stat, poate fi definit ă generic ca un ansamblu de activităț i orientate spre dobândirea și
păstrarea puterii în societate de c ătre forma țiuni politice, subordonându-se realiz ării anumitor
scopuri sau obiective ale acestora. În mod implicit, este de admis c ă politica, în general,
promovează anumite interese, care, de regul ă, corespund obiectivelor urm ărite de societate sau
de anumite segmente ale societ ății, de mai mare sau mai mic ă întindere, reprezentate prin grup ări
(partide) politice. Pe această bază , există tendințe și orientări diferite ale politicii generale
(promovate de c ătre diverse forma țiuni politice), incluzând, între altele, componente financiare
specifice.
Totodată, politica mai este definit ă, în mod mai pragmatic, ca form ă de organizare și
conducere a unei comunit ăți umane, pentru satisfacerea intereselor sale, sau ca ansamblu al
deciziilor (op țiunilor) luate de c ătre autorit ăți pentru organizarea și conducerea activit ății
economice și sociale. În aceast ă accepțiune, ea se manifest ă la toate nivelurile și structurile
organizatorice ale societăț ii.
Indiferent de modul de abordare a conceptului de politic ă, concretizarea sa implic ă
obiective și mijloace sau instrumente de înf ăptuire a acestora, în acord cu interesele grup ării sau
comunității umane respective. Ea presupune, în mod direct, metode și modalit ăți de acțiune
specifice diferitelor domenii de activitate uman ă, pentru realizarea diferitelor obiective
economico-sociale.
Considerat ă distinct, politica financiar ă exprimă opțiunile privind metodele, mijloacele și
instituțiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea și utilizarea resurselor b ănești,
inclusiv modalit ățile de folosire a instrumentelor și tehnicilor financiare pentru influen țarea
activităților economico-sociale în sensul dorit. Domeniul s ău de manifestare îl constituie
activitatea financiar ă, în general, dar prin con ținut, ea repercuteaz ă asupra întregii activit ăți a
entităților de la care eman ă, îmbrăcând forme ale deciziilor financiare.
Într-o accep țiune limitativ ă, conceptul de politic ă financiară este folosit în sensul de
politica finan țelor publice, pentru a desemna fenomenele care dau na ștere unei sarcini publice, la
baza căreia se afl ă factorul financiar. În acest sens, existen ța sarcinii financiare antreneaz ă
punerea în aplicare a unor tehnici politico-juridice și a unor mecanisme de ac țiune specifice
domeniului finan țelor publice.
Prin conținutul său, politica financiar ă este indisolubil legat ă de celelalte componente ale
politicii economice. Astfel, dac ă politica economic ă a statului își propune, ca obiective,
dezvoltarea, retehnologizarea și modernizarea ramurilor economiei na ționale, relansarea
economic ă, participarea mai larg ă a țării la schimburile interna ționale și, pe aceast ă bază ,
creșterea economic ă durabilă , distribuirea mai echitabil ă a veniturilor etc., politica financiar ă
trebuie să se înscrie pe acelea și coordonate.
În mod obi șnuit, obiectivele politicii financiare sunt puse în leg ătură directă cu scopul
declarat al dezvoltă rii economico-sociale a unei țări, respectiv cu obiectivele ce și le propune
fiecare entitate economic ă sau social ă. Astfel, asigurarea cre șterii economice și contracararea
stagnării sau recesiunii economice, declarate ca obiective ale politicii generale, trebuie s ă aibă
corespondent într-o politic ă financiară de stimulare a investi țiilor și a consumului etc.
Asemănător, includerea în programul de guvernare (al unei grup ări sau alteia) a creșterii

139capacității de apărare națională trebuie s ă-și găsească un corespondent în deciziile privind
finanțarea acestui obiectiv.
În opinia unor autori, cum este francezul Alain Barrère , obiectivele politicii financiare (a
statului) ar putea fi sintetizate astfel: s ă favorizeze progresul economic; s ă regularizeze
conjunctura economic ă; să realizeze justi ția socială, sub aspect financiar.
Instrumentele și tehnicile de realizare a obiectivelor politicii financiare reprezint ă, la
rândul lor, componente ale acesteia, prin care se conturează modul concret de înf ăptuire a
fluxurilor b ănești, în coresponden ță cu scopurile c ărora le sunt subordonate activit ățile
financiare. În acela și sens, la nivelul întreprinderilor, politica financiar ă se integreaz ă
programelor vizând funcț ionarea și dezvoltarea acestora, inclusiv adaptarea activit ății lor la
cerințele pieței interne și externe.
Totodată, pornind de la accep țiunea larg ă dată finanțelor, se conturează și un con ținut
mai cuprinz ător al politicii financiare, incluzând politica financiar-monetar ă – în care sunt
implicate autorit ăți publice – și politicile financiare ale entit ăților economico-sociale private. În
această accepțiune, se pot distinge mai multe compone nte ale politicii financiar-monetare, între
care, politica fiscal ă, politica bugetară , politica monetar ă și valutar ă etc., promovate de că tre
autorităț ile publice și politica financiar ă a întreprinderii, promovată de firme, organiza ții,
instituții autonome etc.

10.2 Politica financiar-monetar ă a autorit ăților publice
Politica financiar-monetar ă a autorităț ilor publice se structureaz ă pe mai multe
componente, distingându-se: politica fiscal ă, politica bugetară , politica monetar ă și politica
valutară . Fiecare component ă poate fi conceput ă ca având propria identitate, ce decurge din
natura fenomenelor pe care le vizeaz ă direct, dar se integrează prin con ținut și instrumente de
lucru în ansamblul politicii financiar-monetare. În acest context este de subliniat faptul c ă
interdependen țele specifice op țiunilor și deciziilor autorit ăților publice cu privire la constituirea,
distribuirea și utilizarea fondurilor b ănești justific ă tratarea componentelor politicii financiar-
monetare (a autorit ăților publice) dintr-o perspectiv ă integratoare.
Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuan țe diferite, accentuându-se, de
regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat sau altul. De
fapt, politica fiscal ă nu poate fi conceput ă decât ca un mixaj între modalit ățile de procurare a
resurselor la dispoziț ia statului și cele privind destina țiile ce se dau acestor resurse, în
îndeplinirea func țiilor și sarcinilor ce-i revin.
Politica fiscal ă este, deci, o component ă a politicii financiare a statului, care cuprinde,
atât ansamblul reglement ărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor,
concretizând opț iunile statului în materie de impozit și taxe, cât și deciziile privind cheltuielile
publice ce se finan țează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politic ă bugetară
sau monetar ă, respectiv cu politica pre țurilor și cu cea a ocup ării forței de munc ă etc., pentru a se
integra în politica generală .
În același timp, politica fiscal ă are și scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul
Samuelson, sunt de avut în vedere și acelea de a contribui la atenuarea oscila țiilor caracteristice
ciclurilor economice sau de a favoriza men ținerea unei economii progresive, care s ă asigure un
grad ridicat de ocupare a for ței de munc ă.
În viziune modern ă, se consider ă că politica fiscală presupune folosirea con știentă a
veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pentru a influen ța viața economic ă și socială. În mod
deosebit, con ținutul său face imperativ ă utilizarea ansamblului de instrumente și procedee cu
caracter fiscal pentru a stabili nivelul și structura prelev ărilor obligatorii; opera țiile, activităț ile și
veniturile impozabile; regimul exoner ărilor și reducerilor de impozite sau cel al subven ționărilor,
conturând modul de a realiza redistribuirea pr odusului creat între sfere de activitate, ramuri
economice, entităț i administrativ-teritoriale, persoane fizice și juridice.

Politica fiscal ă își poate pune amprenta, influen țând asupra derul ării proceselor
economico-financiare și implicit asupra evolu ției întregii societ ăți. Dar, la rândul să u, ea este
condiționată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarc ă: starea
economiei, raporturile dintre sectorul public și cel privat, nivelul veniturilor cet ățenilor etc.
În sinteză, politica fiscal ă se reprezint ă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor și instituțiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale și
utilizarea lor în finan țarea de ac țiuni publice, inclusiv pentru influen țarea vieții economice și
sociale. Ea abordeaz ă, în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelev ărilor fiscale), cât și pe
cea a cheltuielilor publice, care adesea joac ă rolul determinant în cadrul politicii financiare a
statului.
Politica bugetar ă se concretizeaz ă prin deciziile privitoare la formarea, repartizarea și
utilizarea resurselor fondului bugetar sub forme ale veniturilor și cheltuielilor bugetare, inclusiv
finanțarea deficitului bugetar, folosind ca instrume nt principal bugetul public, atât pentru
redistribuirea PIB, cât și în scopul influen țării asupra dezvolt ării durabile a societăț ii.
Politica monetară înglobeaz ă deciziile și acțiunile vizând oferta de moned ă și derularea
circulației monetare în economia naț ională, asigurarea echilibrului monetar și menținerea puterii
de cumpărare a monedei, inclusiv folosirea in strumentelor monetare în scopul realiz ării unor
obiective ale politicii generale.
Politica valutar ă se referă, în esență, la modalit ățile de procurare și utilizarea a resurselor
valutare și echilibrarea balan ței de plăți externe, crearea rezervelor de valut ă, evoluția cursului
valutar și efectuarea de tranzac ții pe piețele financiar-valutare etc.
Politica financiar ă a întreprinderii (firmei) se constituie, la rândul s ău, ca o component ă
a politicii economice proprii și vizează, în general, procurarea și utilizarea resurselor b ănești,
corespunz ător cerințelor impuse de îndeplinirea propriilor obiective. Ea este conceput ă și
aplicată în acord cu nevoile de func ționare ale fiec ărei întreprinderi, dar în acela și timp, se afl ă în
coresponden ță cu politica financiar ă a statului, interferând cu deciziile adoptate de organele de
stat, care au impact în plan financiar. Din aceast ă perspectiv ă, politica financiar ă a statului, și în
primul rând politica fiscală , care vizeaz ă direct, pe de o parte, sistemul impozitelor practicate de
stat, iar pe de altă parte, cheltuielile publice efectuate, poate influen ța, în bună măsură, asupra
deciziilor luate de întreprindere în plan economic și financiar. În mod obi șnuit, toate m ăsurile de
orientare a dezvoltă rii și ajustare macroeconomic ă bazate pe instrumente financiar-monetare se
reflectă și în politica financiar ă a întreprinderilor.
Între elementele de politic ă financiar ă, indiferent de nivelul la care se manifest ă aceasta
și componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependen ță, în sensul c ă politica
financiară apare, pe de o parte, ca emanaț ie a unui sistem social-economic dat, iar pe de alt ă
parte, ea poate determina modific ări în structura sistemului, respectiv în baza economic ă a
societății.
Politica, în general, și implicit cea financiar ă poate con ține elemente specifice, atât
acțiunilor cu caracter strategic, cât și tactic. Primele se concretizeaz ă prin decizii de politic ă
financiară privind realizarea unor obiective pe termen mai îndelungat și de mai mare amploare,
reflectate în planul activit ății financiare. Prin compara ție, elementele de tactic ă financiară
vizează , în mod direct, aspectele de ordinul te hnicilor folosite pentru efectuarea opera țiilor
bănești-financiare curente, oferind și cadrul organizatoric adecvat atingerii obiectivelor
strategice.
În principiu, se admite c ă deciziile (op țiunile) care stabilesc coordonatele politicii
financiare pentru o anumită etapă a evoluției societăț ii sau unei entit ăți economico-sociale,
reflectate în programele financiare de perspectiv ă mai îndelungat ă alcătuiesc strategia financiar ă,
în timp ce actele administrative de planificare și programare a opera țiunilor bănești, pe perioade
scurte, ca și m ăsurile sau deciziile luate pentru executarea obiectivelor specifice unei perioade
sau alteia, constituie componente ale tacticii financiare.

141 Structurarea politicii financiare, pe elemente strategice și tactice, este prezent ă la diferite
niveluri la care se iau deciziile financiare, iar implica țiile lor se reg ăsesc în rezultatele
înregistrate de fiecare component ă funcț ională, cu activitate financiar ă.
O abordare a politicii financiare, prin prisma problematicii la care se refer ă, evidențiază
structurarea sa pe mai multe domenii mari, dintre care se pot distinge:
a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor b ănești la fondurile financiare ce se
constituie, fie în sectorul public, fie în cel privat;
b) repartizarea, sau alocarea pe destina ții și utilizarea fondurilor b ănești constituite;
c) îndatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzând regimul de practicare a
împrumuturilor și dobânzilor;
d) organizarea și func ționarea pie țelor financiare;
e) organizarea și realizarea activit ății privind asigur ările, care, la rândul lor, se
diferențiază în asigurări sociale și asigură ri de bunuri, persoane și răspundere civil ă;
f) organizarea și funcționarea aparatului financiar-bancar;
g) organizarea și exercitarea controlului financiar;
h) folosirea pârghiilor financiare pentru influen țarea activit ății social-economice;
i) asigurarea premiselor necesare men ținerii echilibrului financiar și monetar în
economie.
Tuturor acestor domenii le corespund competen țe decizionale de politic ă financiar ă,
menite să asigure derularea proceselor economice și fluxurilor b ănești în concordan ță cu
obiectivele politicii fiec ărei entități economico-sociale, respectiv cu cele ale politicii generale a
statului. De și cu diferen țieri sensibile, politica financiar ă a oricărei entități, inclusiv a statului,
cuprinde anumite categorii de op țiuni, distincte prin con ținutul proceselor vizate, dar care se
întrepătrund și se condiț ionează reciproc, cum sunt cele asupra cheltuielilor de efectuat;
resurselor (veniturilor) utilizabile etc.

10.3. Politica financiar ă a întreprinderii (firmei) ș i coordonatele sale
Într-o viziune sintetizatoare, politica financiar ă a întreprinderii reprezint ă un "ansamblu
de decizii, de op țiuni fundamentale pentru cea mai eficient ă alocare a capitalului" 14. Această
definiție evidențiază pregnant scopul esen țial al unei politici financiare judicioase, promovat ă de
o firmă pe baza cunoașterii condiț iilor concrete ale mediului în care func ționează . Dar, în mod
firesc, ea se raportează la obiectivele economice pe care întreprinderea le are de îndeplinit, luând
în considerare riscurile posibile asumate și impactul ac țiunii diver șilor factori implica ți asupra
valorii firmei, a c ărei creștere constituie obiectivul principal urm ărit.
Totodată, politica financiar ă a întreprinderii reprezint ă o parte integrantă a politicii
economice a acesteia. În condi țiile economiei de pia ță moderne, elaborarea și aplicarea deciziilor
de politic ă economic ă integreaz ă organic componentele financiare, f ără de care crearea și
funcționarea întreprinderii nu ar fi posibil ă. În consecință, pot fi avute în vedere anumite direc ții
de manifestare ale politicii financiare a firmei, în raport cu problematica financiar ă specifică
înființării, efectu ării de investi ții, exploată rii și, în final, distribuirii profitului și acordării de
dividende că tre acț ionari. În acest sens, se pot distinge:
a) selectarea proiectelor de investi ții, ca suport al alocă rii resurselor financiare pentru
finanțarea proiectului ales;
b) identificarea modalit ăților de finan țare, respectiv a surselor de capital utilizabile;
c) fundamentarea structurii financiare a într eprinderii, cu asigurarea unui raport optim
între capitalul propriu și capitalul împrumutat;
d) alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
e) modificarea m ărimii capitalului propriu și alegerea solu țiilor de aplicat în acest scop;

14 I. Stancu, Finan țe, Ed. Economic ă, Bucureș ti, 1997, pag.283

f) îndatorarea (sau dezdatorarea) întreprinderii, pornind de le nevoia de lichidit ăți și
evoluția ratei dobânzii pe pia ța financiar ă, etc.
Fiecare dintre coordonatele enumerate comport ă elemente caracteristice supuse analizei
factorilor de decizie în vederea fundament ării opțiunilor, luând în considerare impactul celor din
urmă asupra activit ății firmei. Din acest unghi de abordare, politica financiar ă a întreprinderii
poate fi definită și ca ansamblu al deciziilor privito are la activitatea sa financiar ă, incluzând
obiective proprii, fie pe termen lung, de ordin strategic (investi ții, modific ări ale mărimii
capitalului, etc.), fie pe termen scurt, de or din tactic (organizarea fluxurilor de trezorerie,
contractarea împrumuturilor pe termen scurt, etc.).
În raport cu particularit ățile activit ății financiare a întreprinderii, politica sa financiar ă se
structureaz ă pe trei componente mari, și anume: politica de investi ții, politica de finan țare;
politica de dividend.
Politica de investi ții, ca parte a politicii financiare a întreprinderii, abordeaz ă
problematica alocă rii capitalului pentru active fizice sau active financiare, iar între acestea locul
central revine activelor imobilizat e, dobândite ca rezultat al investi țiilor de capital. Aceasta
presupune opț iuni și decizii privind alocarea resurselor b ănești de care dispune întreprinderea
pentru achizi ționarea, construirea, modernizarea activelor fixe, acumularea de stocuri materiale,
etc. în volumul și structura adecvată funcționării ei la parametri cât mai înal ți, cu eficien ță
maximă, sau plasarea eventualului capital b ănesc disponibil în active financiare. Ea trebuie s ă se
subordoneze, principial, îndeplinir ii obiectivelor pe termen mediu și lung stabilite prin politica
generală a întreprinderii.
Politica de finan țare cuprinde, la rândul să u, deciziile referitoare la constituirea
capitalurilor, inclusiv a fondurilor financiare ale întreprinderii. Ea vizeaz ă direct opț iunile asupra
folosirii diferitelor surse de formare a capitalurilor și a structurii financiare a întreprinderii. În
cadrul său se opteaz ă asupra propor țiilor ce revin capitalului propriu, constituit din aportul
acționarilor sau prin autofinan țare din profit, respectiv capitalului împrumutat, sub diverse forme
ale creditului, luând în considerare și atragerea temporar ă a unor resurse b ănești ce apar țin altor
persoane (fizice, juridice, stat), cu care întreprinderea între ține relații financiare. În acest context,
se opteaz ă asupra limitelor emisiunii de ac țiuni și ale distribuirii profitului pentru autofinan țare,
pe de o parte, și a celor ale îndator ării întreprinderii, pe de alt ă parte.
Asupra politicilor de finan țare promovate în timp și spațiu este de semnalat evolu ția
contradictorie înregistrat ă, cu deosebire, în ultimele decenii. Astfel, în țările cu economie de
piață dezvoltat ă s-a manifestat, pân ă în 1985, o preferin ță netă pentru îndatorare, înso țită de
reculul procur ării capitalului prin vânz ări de titluri pe pie țele financiare. În intervalul 1985-1987
a apărut fenomenul de revigorare a finan țării firmelor pe seama emiterii și tranzac ționării de
titluri ale pie ței financiare, iar tendin ța de reducere a îndator ării la intermediarii financiari
(bănci) s-a accentuat mult în perioada urm ătoare. În ultimii ani, politica financiar ă a firmei s-a
orientat spre acoperirea nevoilor de resurse financiare, într-o m ăsură tot mai mare, pe seama
capitalului propriu, respectiv prin autofinan țare.
Politica de dividend (distribuire a profitului) se concretizeaz ă, sintetic, prin op țiunile
întreprinderii între reinvestirea par țială sau integral ă a profitului net, inclusiv constituirea altor
fonduri ori rezerve la dispozi ția sa și/sau distribuirea acestui profit sub form ă de dividende că tre
acționari. Aceste opț iuni se afl ă, în mod obi șnuit, sub impactul fiscalit ății, nivelului ratei
dobânzii, cursului (pre țului) acțiunilor emise, etc.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de politici de dividend, și anume:
c) politica de participare direct ă, care presupune o rat ă relativ constant ă de acordare a
dividendului din profitul ob ținut;
b) politica de stabilizare sau pruden ță, care asigur ă un dividend constant sau o rat ă
constantă de creștere anual ă a dividendului, indiferent de varia ția mărimii profitului ob ținut. În
acest caz, dividendul din anul t se modific ă în funcție de mărimea sa înregistrat ă în anul t-1, rata
de creștere rămânând constant ă;

143c) politica reziduală sau oportunist ă, în care m ărimea dividendului depinde de deciziile
de investi ții și de finan țare a întreprinderii. Dac ă sunt oportunit ăți de investi ție rentabil ă și
dezvoltare a activit ății, se preferă distribuirea profitului cu prioritate pentru autofinan țare,
acordându-se dividende mai mici. În conjunctura invers ă, se poate prefera distribuirea profitului
pentru acordarea de dividende mai mari ac ționarilor.
În fine, politica financiar ă a firmei poate fi definit ă și ca ansamblu al obiectivelor și
mijloacelor (instrumentelor) specifice aces tui domeniu de activitate. În această optică, ea include
opțiunile referitoare la: determinarea nevoilor de resurse financiare; alegerea tipurilor de
finanțare și a surselor de procurare a capitalului în func ție de costul acestora; stabilirea raportului
dintre finan țarea pe termen lung și cea pe termen scurt; distribuirea resurselor financiare pe
active imobilizate și active circulante, inclusiv pe elemente ale acestora, etc.
Corespunz ător conținutului politicii financiare a întreprinderii, obiectivele sale vizeaz ă,
în principiu: constituirea și modificarea m ărimii capitalului (în concordan ță cu deciziile privind
dezvoltarea ei); crearea unei structuri financ iare optime; reducerea costului capitalului și
creșterea rentabilit ății financiare; folosirea facilit ăților fiscale acordate de stat, etc., toate
urmărind, în final, cre șterea valorii firmei.
La rândul lor, mijloacele (instrumentele) de realizare a obiectivelor acestei politici pot fi
grupate în: a) instrumente opera ționale și b) instrumente func ționale. Primele sunt reprezentate
prin elemente de tehnic ă financiar ă caracteristice, ca de exemplu, titlurile financiare (ac țiuni,
obligaț iuni), profitul, împrumutul, respectiv metode și tehnici de derulare a activit ății financiare
(autofinan țare, creditare) etc. Secundele se concretizeaz ă, mai ales, prin diferite documente de
previziune și conducere a activit ății financiare, analiz ă financiară , etc., cum sunt: bugetele
întreprinderii (general, de investi ții sau capital, de exploatare sau trezorerie), bilanț ul contabil,
contul de profit și pierderi, tabloul fluxurilor financiare, etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, G. , Bursa și piața extrabursier ă, Editura Economic ă, Bucure ști, 2000
2. Bistriceanu, Gh., ș.a., Finanț ele agenților economici , Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști,
2003
3. Bran, P., Relații financiare ș i monetare interna ționale , Editura Economic ă, Bucure ști, 1995
4. Brigham, E., Financial Management. Theory and Practice , 6th Edition, Fort Worth, Dryden Press,
1991
5. Conso, P., La gestion financiere de l’entreprise , Editura Dumond, Paris, 1989
6. Filip, Gh., Finanț e publice , Editura Junimea, Ia și, 2002
7. Filip, Gh. (coord), Finanț e , Editura Junimea, Ia și, 2002
8. Gallois, D., Bursa. Origine și evoluție, Editura Teora, Bucure ști, 1997
9. Giurgiu, A.I., Mecanismul financiar al întreprinderii , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995
10. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc, 1989
11. Orsoni, G., Finances publiques, Paris, Publisud, 1989
12. Stancu, I., Finanțe, Editura Economic ă, București, 2003
13. Toma, M.; Alexandru,F., Finanț e și gestiune financiar ă, Editura Economic ă, București, 1998
14. Turliuc, V., Cocri ș, V., Monedă și credit , Editura Ankarom, Ia și, 1997
15. Văcărel, I, Bercea, F., Asigurări și reasigur ări, Editura Expert, 1999
16. Văcărel, I. (coord) , Finanț e publice , Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști, 1999, 2000,
2001, 2002
17. Voinea, Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare interna ționale , Ed.Sedcom Libris, Ia și,
2003
18. Studii și articole, privind tematica din program ă, publicate în revistele:
Finanțe, Credit, Contabilitate; Finan țe Publice; Tribuna Economic ă;Finanțe, Bănci, Asigur ări; Adevărul
Economic;Revue Economique; The Journal of Ec onomic Literature