Cartea Isabelei Nedelcu, 101 greșeli gramaticale , se înscrie în tiparul altor texte apărute [626826]

1
Cartea Isabelei Nedelcu, 101 greșeli gramaticale , se înscrie în tiparul altor texte apărute
în colecția Viața cuvintelor și are ca obiectiv să prezinte și să analizeze diferite tipuri de greșeli,
majoritatea foarte frecvente, pe care vorbitorii le fac fără să conștientizeze gravitatea lor.
Greșelile selectate fac parte din sfera morfologiei și a sintaxei, cărora li se adaugă și clasicele
greșeli de punctuație, de grafie și de pronunțare. Lucrarea este o invitație pentru cei pasionați
de gramatic ă și nu numai, fiind un text ușor de înțeles.

„Pentru că această carte se adresează, în primul rând, vorbitorului preocupat de
exprimarea corectă, și nu specialiștilor în lingvistică, terminologia gramaticală folosită în
explicarea greșelilor a fost tra nspusă într -o formă accesibilă, apropiată în cea mai mare măsură
de interpretările gramaticii tradiționale” (p. 11).

1. „Norma și uzul limbii”

Primul capitol al lucrării este intitulat Norma și uzul limbii . Lingvistica românească a
fost și este reprezent ată de nume precum Iorgu Iordan, Theodor Hristea, Alexandru Graur,
Valeria Guțu Romalo, personalități preocupate de normele limbii care au publicat studii
importante, bazate pe multă cercetare. Limba este în continuă schimbare, iar norma are ca scop
distin gerea între ce este limba literară, varianta îngrijită a limbii și recomandată de specialiști,
și ceea ce este neacceptat în limbă.
Greșelile de ordin gramatical au mai multe cauze, printre care se numără nivelul scăzut
de cultură, dezinteresul față de exprimarea corectă, neatenția, lipsa de inspirație sau grabă (p.
21). Acțiunea limbilor străine este o altă cauză a greșelilor gramaticale, deoarece multe
împrumuturi sunt neadaptate și pot duce la confuzia vorbitorului, acesta încercâ nd să pronunțe
sau să scrie respectivele împrumuturi după normele limbii române, nu după cele ale limbii de
proveniență. Hipercorectitudinea este o greșeală ce constă în încercarea vorbitorului de a se
exprima cât mai corect, fără să realizeze că această u rmărire a normei literare creează noi
greșeli de limbă.

2
2. „Greșeli de pronunțare”

Începând cu al doilea capitol se deschide seria celor „101 greșeli gramaticale”. Primele
greșeli abordate de autoare sunt cele privitoare la pronunțarea greșită a unor s unete, de exemplu
e sau x.
Unele neologisme pun probleme vorbitorului, deoarece el cunoaște ca e se pronunță
[ie]. Astfel, cuvinte precum euro, epocă , educație sau idee sunt pronunțate cu [ie] în loc de [e].
Diametral opus se găsește tendința vorbitorului de a pronunța pronumele personale eu, el, ei,
ele cu [e] la început în loc de [ie]. Prima greșeală poate fi privită ca o pronunțare populară , iar
cea de -a doua se explică prin influența grafiei sau prin hipercorectitudine (p. 27). Se urmărește
apoi pronunțarea literei x, care, în funcție de contextul sonor în care se află, se poate pronunța
[ks] sau [gz]. X intervocalic se pronunță, de cele mai multe ori [gz], iar dacă se află la început
sau la final de cuvant, se poate pronunța [ks] sau [gz]. În următoarele cuvinte, x se pronunță
[ks]: xilofon [ksilofon], xerox [kserox], pix [piks], excursie [ekskursie], iar cuvintele examen ,
existe , exemplu se pronunță [egzamen], [egziste], [egzemplu]. Există totuși câteva excepții:
aproximativ [aproksimativ], axă [aksă], bauxită [bauksită], maxim [maksim] (p. 29). Cuvintele
străine, cum ar fi spray (se pronunță [sprei], nu [sprai] sau [șprai]), curry [kari], Champ -Élysées
[șãzelize] sau Manchester [men čestăr] trebuie să respecte regulile de pronunțare ale lim bii din
care provin (pp. 31 –32).
O altă temă a acestui capitol prezintă locul accentului, atât în cuvintele limbii române,
cât și în cele împrumutate. Tendința vorbitorului de a accentua greșit unele cuvinte reprezintă
încercarea sa de a se adapta la model ul latin de accentuare, pe penultima silabă. Exemplele
oferite de autoare sunt butelie și simbol, care sunt accentuate deseori greșit ca butelie și simbol ,
în loc de butelie și simb ol. DOOM2 acceptă și două forme de accentuare la cuvinte precum
profesor (prof esor/profes or), antic (antic/ant ic), trafic (trafic/traf ic). Numele de familie pot
suferi și ele modificări accentuale: Olar iu în loc de Olariu, Ferar iu în loc de Ferariu, Funer iu
în loc de Funeriu sau Coșer iu în loc de Coșeriu. Altă greșeală interesantă este pronunțatea
numelui propriu Dobrogea , care, conform normelor gramaticale, se pronunță Doborgea , cu
accent pe primul o, nu pe al doilea (pp. 32 –35).

3
3. „Greșeli de scriere”

Greșelile de scriere se produc frecvent din cauza necunoașterii cuvintelor sau a
normelor impuse ortografiei. Pentru a nu repeta o greșeală este necesar să cunoaștem de ce ea
a fost produsă. Printre tipurile de greșeli discutate în acest capitol se găsesc cele privind scrierea
cu -i, -ii sau -iii la final ul cuvântului, scrierea influențată de pronunție sau scrierea cu cratimă.
Contextul și structura cuvântului sunt importante atunci când trebuie să ne gândim câți
-i folosim la finalul unui cuvânt. Există cuvinte care pun probleme vorbitorului prin prisma
faptului că, atunci când sunt pronunțate, pare că se aud doi -ii: membri , aștri, noștri , voștri ,
negri etc. Ne sunt propuse câteva reguli pentru a cunoaște contextele în care trebuie să folosim
unul sau doi -i. Scrierea cu un singur -i este specifică cuvin telor cu radical ce se termină în
grupul [consoană + l/r], verbelor la persoana a 2 -a singular care au desinența -i,
pronumele/adjectivele pronominale posesive de persoana 1 și a 2 -a plural etc. (pp. 37 –38).
Pentru scrierea cu doi -ii trebuie să se țină co nt dacă substantivul/adjectivul cu radicalul
terminat în grupul consoană + l/r este la plural și primește articolul hotărât -i (p. 38).
La baza ortografiei limbii române se găsește principiul fonetic, fapt care duce la
producerea mai multor greșeli. Pronu mele demonstrative de tipul aceea sau aceeași sunt
pronunțate la fel ca formele de masculin aceia și aceiași și ajung să fie scrise greșit (p. 41 –42).
Nenotarea lui -i final după o consoană , ca în acelaș – același apare mai ales la vorbitorii
străini care încearcă să învețe limba română, aceștia făcând analogie cu formele de tipul bebeluș
– bebeluși sau drăgălaș – drăgălași (pp. 42 –43).
În 1993, Academia Română a impus scrierea cu â în interiorul cuvintelor, în anumire
condiții. Mulți vorbitori nu au vrut însă să accepte această regulă. Această schimbare a normei
a dat naștere unor confuzii în ceea ce privește scrierea cu î sau cu â. Cuvintele derivate sunt
ținta unor greșeli de scriere: reâmprospătez în loc de reâmprospătez , bineânțeles în loc de
bineînțeles sau subânțeles în loc de subînțeles (pp. 46 –47).
Cratima pune și ea multe probleme, deoarece oamenii nu cunosc bine regulile ei de
folosire sau, din teama de a nu greși, pun cratima și atunci când nu e nevoie de ea, ca în
următoarele exemple propuse: vă rog să îmi spune -ți sau lua-ți o pauză (pp. 48 –49).

4
4. „Greșeli de punctuație”

Semnele de punctuație au un rol important în scriere, pentru că ele pot influența
intonația, dar și înțelegerea textului dat. Acest capitol prezintă greșeli legate de utilizarea
virgulei, precum și detalii despre necesitatea utilizării semnului de exclamare sau de întrebare.
Utilizarea virgulei trebuie să fie conform normei limbii române. Virgula ajută la
marcarea unui vocativ sau a unei interjecții ad versative, la izolarea structurii de restul
enunțului, modificând și intonația sa. Conjuncțiile adversative ( dar, însă, ci, iar ) cer virgula,
pentru a marca opoziția dintre două enunțuri. Virgula mai poate marca și absența unui predicat:
La telefon [este/, ] Violeta din București. Apozițiile și enumerațiile trebuie evidențiate tot cu
ajutorul virgulei (pp. 60 –68).
Semnul exclamării, precum și semnul întrebării influențează intonația enunțului.
Enunțurile exclamative si imperative se marchează prin semnul exc lamării, iar enunțurile
interogative, prin semnul întrebării (p. 70). Dacă transcriem un enunț interogativ în vorbire
indirectă, nu mai este necesar să punem semnul întrebării.

5. „Greșeli de morfologie”

Cel de -al cincilea capitol al cărții aduce împreu nă greșelile gramaticale ale diferitelor
clase lexico -gramaticale: substantive, verbe, adverbe, adjective etc. Alte tipuri de greșeli
vizează și sintaxa, probleme legate de caz sau de utilizarea verbelor impersonale (p. 71).

5.1. Substantivul
O primă gre șeală ce poate apărea în cazul substantivului este cea legată de exprimarea
numărului. Vorbitorul alege greșit formele de plural, neștiind care este desinența corectă.
Trebuie să se cunoască faptul că, în cele mai multe cazuri, desinența -uri se folosește pentru
pluralul substantivelor neutre neologice, ce au radicalul monosilabic: blanc, burg, caz, corp,
curs etc. Desinența -e apare frecvent la substantivele neutre polisilabice ca abonament,
capsator, documentar sau organism (p. 73). Se mai prezintă faptul că există puține substantive

5
feminine care au ca desinență de plural -uri: alămuri, blănuri, cărnuri, certuri, lipsuri,
mâncăruri, treburi, vremuri (p. 74). Forma de plural a substantivelor este stabilită de normă și,
de aceea, trebuie cons ultate dicționarele specializate atunci când există nelămuriri.
În general, substantivele feminine au pluralul format cu desinența -e sau -i. Există
substantive care au două variante de plural, cu ambele desinențe, dar norma valorifică numai
una dintre el e. Concurența dintre cele două desinențe duce adeseori la confuzie. Desinența -i
se consideră a fi marcă populară de plural, mulți alegând să o înlocuiască cu desinența -e (pp.
76–77).
Urmează analiza greșelilor făcute în exprimarea cazurilor substantivelo r, în special
pentru dativ, genitiv si vocativ. Primele două cazuri, genitivul și dativul, pot fi exprimate în
limba română prin formele flexionare ale substantivelor sau cu ajutorul unor prepoziții, a sau
la. Confuzia făcută de vorbitor poate fi între pre poziția a și prepozițiile al, a, ai, ale . Greșelile
apar și la substantivele cu pluralul terminat în -uri, -e sau -i (pp. 80 –81).

5.2. Adjectivul
Majoritatea adjectivelor din limba română prezintă patru forme în timpul flexiunii.
Pluralul adjectivelor p oate trezi diverse probleme. Adjectivul drag are doar trei forme în timpul
flexiunii și de aici mulți oameni folosesc – în loc de dragile , forma de feminim plural fiind
identică cu cea ce masculin plural, dragi . Următorul exemplu se referă la adjectivul ultim, care
cunoaște patru forme și care este folosit la feminin plural si neutru plural ca ultimile în loc de
ultimele (pp. 90 –91).

5.3. Verbul
Acest capitol își propune să discute patru mari greșeli specifice verbului: exprimarea
categoriilor de mod, timp , persoană, număr; trecerea verbelor dintr -o conjugare în alta;
utilizarea mărcii de reflexiv și comportamenul verbelor impersonale (p. 92). Vorbind despre
verbe, amintim despre sufixe, care, odată atașate radicalului, dau informații despre modul și
timpu l verbului și despre desinențe, care precizează persoana și numărul. Verbul a copia are
ca formă corectă de indicativ prezent copiez , nu copii . Unele verbe cu sufixul de infinitv -a se
conjugă la indicativ prezent și la conjunctiv cu -ez (a ateriza, a avansa ), iar altele fără -ez (a

6
căuta, a cânta ) (p. 93). Verbele care au ca sufix infinitival -i se pot conjuga la infinitiv prezent
și conjunctiv cu -esc- (-eșt-) sau fără niciun fel de sufix. Verbele la mai -mult-ca-perfectul
trebuie să țină cont de regul a conform căreia la persoanele 1, a 2 -a și a 3 -a trebuie să apară
desinența -ră- (p. 98).
La perfectul simplu, verbul trebuie să primească desinența -și pentru persoana a 2 -a
singular. Pentru timpul imperfect se discută greșeala verbului vroiam , care treb uie să fie voiam .
Această formă greșită este rezultatul compunerii dintre alte două verbe, a voi și a vrea (p. 101).
Viitorul ridică probleme în ceea ce privește distincția dintre elementul o și or, o fiind folosit
alături de o formă de conjunctiv, pentru a crea viitorul. Mulți vorbitori folosesc forma greșită,
or, una dintre cauze fiind hipercorectitiudinea. Verbul a fi este discutat la timpul conjunctiv
perfect, deoarece este confundată forma verbului la conjunctiv prezent, persoana a 2 -a singular,
să fii, cu cea a auxiliarului fi, prezent în componența conjunctivului perfect.
Reflexivitatea verbelor este o altă problemă evidențiată în acest capitol. Astfel, verbe
ca a râde, a merita, a exista, a conversa sau a risca nu pot fi puse la diateza reflexivă.

5.4. Adverbul
Capitolul vizeză confuzia dintre adeverbe și adjective. Trebuie urmărit contextul în care
apare cuvântul, pentru a distinge valența morfologică a acestuia. Bine este adverb într -o
construcție ca Muncește bine, deoarece este subordonat unui v erb și adjectiv în Este un bărbat
bine, deoarece este subordonat unui substantiv (p. 114). Confuzia apare și în cazul cuvintelor
minim, maxim, minumum, maximum . Primele două sunt adjective, iar ultimele două, adverbe.
Semiadverbul decât trebuie folosit numai în context negativ, iar doar și numai , în contexte
afirmative (p. 115).

5.5. Prepoziția
Prepozițiile indică relații între cuvinte și pot fi sursa mai multor greșeli. Prepoziția pe a
luat locul, în mod greșit, a prepozițiilor la sau în. Pe poate avea sens locativ, sens temporal,
sens relațional, sens cauzal sau modal și de aceea a devenit atât de utilizat (pp. 116 –117). O
altă prepoziție utilizată greșit este ca și, care trebuie să apară doar în construcțiile comparative
(p. 119).

7

5.6. Conjun cția
Printre greșelile legate de conjuncție se află înlocuirea unei conjucții cu alta, de
exemplu ca să în loc de să, în propozițiile necircumstanțiale sau ori în loc de or. Pentru
circumstanțialele de scop, se acceptă atât folosirea lui ca să , cât și pe c ea a lui să (pp. 131 –
132).

6. „Greșeli de sintaxă”

Pentru început, se clarifică greșeala dezacordului dintre subiect și predicat, care poate
fi cauză de topica enunțului sau de exprimarea subiectului printr -un grup de termeni aflați în
relație de coordon are sau de subordonare. Dezacordul se întâlnește mai ales în limba vorbită,
deoarece vorbitorul uită persoana sau numărul la care se află verbul predicat. Substanivele
colective pun și ele probleme. Faptul că substantivul colectiv denumește un ansamblu de
elemente nu trebuie să influențeze realizarea acordului (p. 141).
Adjectivul trebuie și el să fie în acord cu termenul regent. Probleme apar atunci când
regentul se află în dativ sau în genitiv. Adverbele trebuie să fie și ele acordate cu regentul.
Acordul fals apare mai ales atunci când adeverbul este la gradul de comparație superlativ
relativ, cea mai, cel mai (p. 151). Numeralele trebuie să se acorde cu substantivele în gen,
exprimarea ora doisprezece fiind incorectă; corect este: ora douăsprezec e (p. 152).
Topica ajută la înțelegerea mesajului și, cu toate că limba română este destul de
permisivă în acest context, există niște reguli impuse ordinii cuvintelor, în funcție de statutul
lor gramatical și semnatic. În general, adverbele sunt postpuse față de regent.
Anacolutul este o greșeală întâlnită mai ales în vorbire și reprezintă alegerea incorectă
a unui substantiv sau al unui pronume și este cauzat de întreruperea care se produce în
organizarea sintactică a enunțului (p. 165). Distanța mare d intre termeni sau repetarea unor
termeni reprezintă cauze ale anacolutului.

Toșa Raluca -Georgiana, LLR -LLM, Seria 3, Grupa 11