1.1. Stadiul actual al cunoașterii Lucrarea de față pornește de la principiul că dezvoltarea durabilă a teritoriului/ în profil teritorial și… [626822]

1 Capitolul 1. Introducere

1.1. Stadiul actual al cunoașterii

Lucrarea de față pornește de la principiul că dezvoltarea durabilă a teritoriului/ în profil
teritorial și dezvoltarea teritorială durabilă nu sunt concepte interșanjabile1, afirmație ce va fi
argumentată pe larg în capitolul 3.3.
Dezvoltarea durabilă este de aproape două decenii un principiu important pentru
amenajarea teritoriului în Europa2. În anul 2000, miniștrii europeni reuniți la Conferința
Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajar ea Teritoriului au elaborat Principiile
directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european3. Deși principiile
de dezvoltare durabilă au câștigat o poziție importantă în planificarea spațială, acestea nu au
fost încă puse în aplicar e pe scară largă.
În țări precum Germania și Polonia dezvoltarea durabilă este considerată de mult timp
ca fiind un obiectiv important al dezvoltării teritoriale și a fost transpusă în lege. De exemplu,
Legea Planificării din Germania a fost modificată în acest sens încă din 1998 când dezvoltarea
durabilă a fost stabilită ca un principiu director pentru amenajarea teritoriului4. Cu toate acestea
nici aici nu există o definire mai detaliată a ceea ce înseamnă dezvoltare teritorială durabilă5.
Conceptul de dezvoltare teritorială durabilă este încă unul puțin explorat în România,
atât în cercetarea cât și în planificarea urbană. Totuși, termenii durabil și suste nabil (deși acesta
din urmă nu este încă introdus în Dicționarul Limbii Române) sunt des utilizați în domenii
conexe precum arhitectura și ingineria construcțiilor/civilă, în special în sfera eficienței
energetice și a tipurilor de materiale. În ciuda faptului că dezvoltarea durabilă constituie un
obiectiv al strategiilor naționale încă de la aderarea Rom âniei la UE, documentațiile de
amenajarea teritoriului și urbanism continuă să se realizeze conform unor metodologii și ghiduri
neactualizate de zeci de ani .
În acest sens dezvoltarea durabilă reprezintă un obiectiv principal al oricărei strategii sau
plan de dezvoltare teritorială, dar consider că acestea nu beneficiază de suportul necesar pentru o
diagnosticare și o dezvoltare strategică coerentă în scopul atingerii dezvoltării teritoriale durabile .
Totodată, pentru România dezvoltarea durabilă reprezint ă un scop în sine pentru o racordare
deplină a teritoriului României la teritoriul european , fiind prezentă în toate cele 3 orizonturi

1 Petre 2016
2 Birkm ann 2003
3 CEMAT 2000
4 Birkmann 2003
5 Birkmann 2002

2 strategice: pe termen scurt, mediu si lung. În prezent România urmărește obiectivele Strategiei
Orizont 2020, al cărei pr incipal scop este atingerea nivelului optim stabilit pentru principalii
indicatori ai dezvoltării durabile. Atingerea unei dezvoltări durabile a teritoriului este principala
preocupare a politicilor de dezvoltare mondială și naționale, în special pentru ță rile în curs de
dezvoltare, în încercarea acestora de a se alinia la nivelul celorlalte state care au adoptat și
implementat politicile de dezvoltare durabilă. Sintagma „dezvoltare durabilă” a fost inclusă în
România, între 2007 și 2009, chiar în denumirea unui minister: Ministerul Mediului și
Dezvoltării Durabile.
În abordarea de față, după cum am subliniat încă de la început, dezvoltarea durabilă a
teritoriului/ în profil teritorial și dezvoltarea teritorială durabilă se suprapun numai parțial ca
semnific ație. Dezvoltarea durabilă este înțeleasă ca acel model de dezvoltare prin care se urmărește
creșterea bunăstării populației în condițiile păstrării diversității culturale și protejării mediului dintr –
un anumit teritoriu vizat (oraș, regiune etc.), ceea ce numim că este urmărită în profil teritorial.
Dezvoltarea teritorială durabilă presupune mai mult de atât, și anume păstrarea unui echilibru între
resursele disponibile și cele utilizate într -un anumit teritoriu, adică împiedicarea „importului de
durabilit ate”6, concept prin care se înțelege importul sau exportul de resurse naturale.
Există mai multe modele explicative ale dezvoltării durabile. Primul model este
modelul triunghiului, definit în principal de Serageldin în 19957. El stabilește cele trei
dimen siuni generale ale dezvoltării durabile – economic, social și ecologic – în cele trei colțuri,
fără a stabili însă o ierarhie între ele.

Figura 1.1. Modele explicative ale dezvoltării durabile –Modelul Serageldin8

6 Pearce și Markandya 1987
7 Serageldin 1995
8 Serageldin 1995 ECONOMIC
SOCIAL ECOLOGIC

3 Un alt model explicativ al dezvoltării durabile este cel în care durabilitatea este văzută ca
un „ou” unde cele 3 dimensiuni se includ una pe cealaltă9. Acesta pornește de la aceleași trei
dimensiuni, dar presupune o dependență mai strânsă între ele. Aici sfera ecologică acoperă sfera
socială ș i economică. Economia este definită ca un subsistem al societății, iar societatea este văzută
în sfera mai largă a naturii și a mediului înconjurător10.
Figura 1.2. Modele explicative ale dezvoltării durabile – Modelul Birkmann și Gleisenstein11
În urma Summ it-ului Mondial pentru Dezvoltare Socială din anul 2005 principalele
dimensiuni ale dezvoltării durabile sunt: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția
mediului, cea mai sugestivă ilustrare grafică a interdependenței sub forma celor trei eli pse fiind
promovată de Comisia pentru silvicultură din Marea Britanie.

Figura 1.3. Schema pilonilor de dezvoltare durabilă12

9 Birkmann și Gleisenstein 2000 ; Busch -Lüty 1995
10 Birkman 2002
11 Birkmann și Gleisenstein 2000

4
Există autori care recunosc un al patrulea pilon sau dimensiune a dezvoltării durabile, cel
cultural, luând în considerare potenț ialul său de creștere economică. Recunoașterea dimensiunii
culturale este rezultatul unui lobby intens al Orașelor și Administrațiilor Locale Unite, care l -au
recunoscut oficial în 201013. Rolul practicilor culturale tradiționale în conservarea biodiversită ții a
fost recunoscut încă din 1992 la Convenția asupra Conservării Biodiversității14. Mai târziu,
„Principiile directoare pentru dezvoltarea spațială durabilă a continentului european” elaborate în
2000 de CEMAT, recunosc „patrimoniul cultural ca factor de dezvoltare”15.

1.2. Scopul si obiectivele cercetării

Obiectivul general al acestei cercetări este de a defini și operaționaliza conceptul de
dezvoltare teritorială durabilă , în scopul de a realiza un instrument de monitorizare a acesteia.
Rolul acestui i nstrument este de a sprijini autoritățile locale și centrale în dezvoltarea strategiilor de
dezvoltare teritorială, de a oferi o bază științifică direcțiilor de dezvoltare pe care aceștia hotărăsc să
le implementeze. Structurarea modelului teoretic va avea la bază Principiile directoare pentru
dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european16 și diversele modelele explicative ale
dezvoltării durabile.
Trebuie precizat încă de acum că lucrarea are la bază diferența de semnificație dintre
dezvoltarea teritorială durabilă (Sustainable Spatial/Territorial Development) și dezvoltarea durabilă
a teritoriilor (Sustainable Development of Territories), ce va fi argumentată în continuare. Al doilea
concept este mult prea complex și depășește cadrul de cerceta re al acestei lucrări.

12 Forestry Commission of Great Britain, Sus tainability 2005
13 United Cities și Local Governments 2010
14 United Nations 1992 b
15 CEMAT 2000
16 CEMAT 2000

5 Capitolul 2. Stadiul de cunoaștere și implementare a conceptului de dezvoltare durabilă

2.1. Apariția conceptului de dezvoltare durabilă

Ideea de grijă pentru generațiile viitoare pare a fi mult mai veche în România, încă de pe
vremea lui Ștefan cel Mare: „Moldova nu este a noastră, ci a urmașilor, urmașilor noștri”, însă nu
este implementată și monitorizată cum ar trebui.
Înainte de apariția conceptului de dezvoltare durabilă, studiile referitoare la problemele
dezvoltării în ansa mblu se focalizau asupra dezvoltării socio -economice, disparităților în gradul de
dezvoltare, precum și asupra problemelor durabilității (poluare, degradarea mediului, consumul
resurselor).
De altfel, interesul pentru identificarea mecanismelor dezvoltării s-a manifestat începând
cu anii “50 când dezvoltarea făcea referire la transformarea multidimensională a societății, fiind mai
mult o ideologie decât un domeniu de cercetare, ulterior concretizată în teoria modernizării17.

Figura 2.1 . Relațiile dintre d eteriorarea mediului și dezvoltarea durabilă18

Până la sfârșitul anilor “70, teoria modernizării și -a pierdut din importanță, fiind concurată de
teoria generală a sistemelor care a evoluat într -un amplu program de cercetare asupra dezvoltării, extins
până în prezent pentru a cuprinde și provocările de mediu.

17 Bernstein 1971 apud Burns 2016
18 Petrișor și Sârbu 2010

6 Impactul exercitat de societate asupra ecosistemelor naturale a fost semnalate inițial de Rachel
Carson19 în lucrarea -manifest „ Silent Spring” prin ceea ce a fost denumit „degradarea mediului”,
respecti v poluarea aerului, apei și solului, supraexploatarea resurselor capitalului natural, fragmentarea
habitatelor și a peisajelor ( înțelese în sens geografic, ca macro -peisaje) .
În anul 1992 a avut loc Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltare a,
cunoscută sub numele de Conferința de la Rio cu scopul declarat de stabilire a unei noi strategii a
dezvoltării economice, industriale și sociale în lume, numită dezvoltare durabilă – „sustainable
development”. În cadrul Conferinței s -a demonstrat că societatea omenească este o parte a mediului ,
diversitatea etnoculturală , caracteristică societății omenești, este o componentă a diversității biologice,
iar calitatea mediului reprezintă o componentă esențială a calității vieții. Au fost aduse din nou în
centrul atenției problemele privind mediul și dezvoltarea și au rezultat două documente foarte
importante ce au reprezentat baza și planul de acțiune ale conceptului de dezvoltare durabilă:
Declarația de la Rio și Agenda Locală 21.
Declarația de la Rio (1992 ) clarifică, încă de la primul principiu enunțat, faptul ca „omul se
află în centrul strădaniilor pentru o dezvoltare durabilă”20. Au fost adoptate 27 de principii, în
concordanță cu cei 4 piloni21 ai dezvoltării durabile (social, economic, mediu si cultural ) și s -a
convenit că punctul de pornire pentru realizarea unei dezvoltării durabile se află la nivel local. De
altfel, majoritatea obiectivelor de acțiune din cadrul Agendei 21 (două treimi din cele 2500) se
adresează nivelului teritorial asimilabil consil iilor locale. Agenda Locala 21 abordează dezvoltarea
durabilă ca o preocupare a comunităților pentru problemele de ordin social, economic și de mediu
cu implicarea tuturor sectoarelor societății, inclusiv grupurile comunitare, întreprinderile și
minorități le etnice. Implicarea întregii societăți ar oferi tuturor oportunitatea de a lua parte la acest
proces, iar acest lucru îl considerăm vital pentru realizarea dezvoltării durabile deoarece aceasta nu
se poate realiza fără a face rabat de la calitatea vieții decât prin însușirea unei gândiri și practicarea
unui comportament sustenabil. În fapt, principiile dezvoltării durabile trebuie sa constituie o parte
centrală a oricărei strategii locale.
După introducerea termenului în curentul general de guvernanță, de zvoltarea durabilă a fost
promovată ca un obiectiv pe termen lung care permite stabilirea unui echilibru între ambițiile
economice, sociale și de mediu ale societății printr -o strategie holistică. În ciuda adoptării acestui model,
optimismul care a însoțit conceptul de dezvoltare durabilă la începutul anilor 90 s -a temperat în timp.
Curând dezvoltarea durabilă a atras atenția asupra neclarității conceptuale, fiind totodată un concept prea

19 Carson 1962
20 UNCED 1992 a
21 Chiar dacă pilonul cultural a fost oficial recunoscut în anu l 2010, până atunci aspectele culturale erau integrate în
pilonul social

7 abstract pentru a avea utilitate practică22. Prin urmare, dezvoltarea durabilă s -a dovedit a fi greu de pus
în practică și în consecință era dificil de monitorizat.
Ulterior s -a încercat o restructurare a conceptului dezvoltării durabile într -o direcție mult mai
generală, capabilă de a inspira schimbări printr -un proces de guvernanță adaptiv, datorită lipsei
certitudinii în previzionarea schimbărilor. Non -linearitatea politicilor și rezultatelor dezvoltării durabile
a determinat factorii decizionali să înțeleagă că evoluția societății nu poate fi pe deplin controlată, astfel
încât guvernanța trebuie să aibă capacitatea de a se adapta unor traiectorii incerte ale schimbărilor.
Conceptul de guvernanță este folosit cu referire la guvernanța teritorială, semnificația acestuia
fiind cea detaliată în proiectul ESPON “Governance of Territorial and Urban Policies from EU to Local
Level”23. Conform acestui studiu, guvernanța se referă în general la cele trei dimensiuni ale
activității politice: organizarea politică (polity), știința guvernării (politics) și politicile (policies).
Guvern anța teritorială integrează toate cele trei dimensiuni și pune accentul pe ultima dintre ele:
politicile, care trebuie făcute în scopul obținerii dezvoltării teritoriale durabile și a coeziunii
teritoriale. În acest sens, guvernanța teritorială este proces ul de organizare și coordonare a actorilor
în scopul îmbunătățirii coeziunii teritoriale la diferite nivele. Fiind un mod de organizare a unor
acțiuni colective, ea trebuie adaptată circumstanțelor individuale.
În anul 2000, cele 191 de state membre ONU, p rintre care și România, au adoptat în
unanimitate cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals) care pun
accent pe sustenabilitatea mediului ca factor de creștere economică.
În declarația asupra dezvoltării durabile de la Jo hannesburg (septembrie 2002, Africa de Sud)
s-a stabilit că dezvoltarea durabilă înseamnă o perspectivă pe termen lung și o amplă implicare pe toate
nivelurile în formularea și implementarea politicilor24.
În scopul reînnoirii angajamentului politic și eva luării progreselor înregistrate în realizarea
dezvoltării durabile, în anul 2012 a avut loc o a doua conferință la Rio (Rio+20 – Conferința
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă). Discuțiile purtate s -au axat pe două mari teme: green
economy (economi a ecologică25), care are drept rezultat „îmbunătățirea bunăstării umane și
echitatea socială, reducând în același timp semnificativ riscurile de mediu și deficitul ecologic”
(ESDN Quarterly Report N 25) și asigurarea cadrului instituțional pentru punerea în aplicare a
Agendei 21 pentru dezvoltare durabilă . Problemele recunoscute ca fiind critice la acel moment au
fost: locurile muncă, energia, orașele, hrana, oceanele și dezastrele naturale.
Pe baza concluziilor Sumitului RIO+20 se conturează încercarea incl uderii valorilor de mediu,
ecologice în modelele economice pentru dezvoltare durabilă având în vedere valoarea serviciilor

22 Seto, 2014
23 ESPON, 2007
24 Daly 2006
25 Termenul a fost propus de Lester R. Brown într -o carte publicată în 2001, Eco-Economy: Building an Economy for
the Earth

8 ecosistemice și a biodiversității în procesul planificării și cel decizional. Recunoașterea importanței
capitalului natural în cadrul rezoluțiilor RIO+20 conduce către afirmația că natura este ingredientul
esențial pentru atingerea țintelor de durabilitate pe termen lung26.
În Raportul Global din 2015 au fost reexaminate elementele care urmează să fie dezvoltate
cât și cele care trebuie susținute27 și au fost formulate 17 obiective noi și 179 de sub -obiective, ca
bază pentru noua agendă de dezvoltare post – 2015. Rezultatele angajamentelor istorice și schimbările
geopolitice au dus la conștientizarea necesității formulării acestui set de obiective globale în cadrul
Agendei 2030 privind dezvoltarea durabilă „Transforming our world” a Organizației Națiunilor
Unite28. Noua listă de obiective generale a fost adoptată pe 27 septembrie 2015 la New York,
intrând în vigoare începând cu 1 ianuarie 2 016 și urmând să ghideze deciziile statelor membre
pentru următorii 15 ani. Cele 17 noi obiective de dezvoltare durabilă și cele 179 de sub-obiective
asociate pot asigura echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile (de mediu, socială și
economică), acoperind domenii cum ar fi sărăcia, inegalitatea, sănătatea, securitatea alimentară,
consumul și producția durabile, creșterea economică, ocuparea forței de muncă, infrastructura,
gestionarea durabilă a resurselor naturale, schimbările climati ce, precum și egalitatea de gen, societăți
pașnice și favorabile incluziunii, accesul la justiție și instituții responsabile29:
Obiectivul 1: Sărăcie
Eradicarea sărăciei în toate formele sale
Obiectivul 2: Foamete și securitate alimentară
Asigurarea acces ului la hrană, a securității și calității alimentare și promovarea unei
agriculturi durabile
Obiectivul 3: Sănătate
Asigurarea sănătății și promovarea bunăstării populației, indiferent de vârstă
Obiectivul 4: Educație
Asigurarea accesului tuturor la un sistem educațional incluziv și de calitate și promovarea
învățării pe tot parcursul vieții
Obiectivul 5: Egalitatea de gen și emanciparea femeilor
Realizarea egalității de gen și promovarea femeilor
Obiectivul 6: Apă și canalizare
Asigurarea accesului la apă și a igienei
Obiectivul 7: Energie
Asigurarea accesului la energie la prețuri accesibile, într -un mod fiabil, durabil și modern

26 Organizația Națiuni le Unite 2012
27 Parris și Kates 2003
28 UN General Assembly 2015
29 United Nations 2015

9 Obiectivul 8: Creștere economică
Promovarea creșterii economice durabile și incluzive, a accesului la locuri de muncă și
condiții de muncă decente
Obiectivul 9: Infrastructură, industrializare
Construirea unei infrastructuri rezistente, promovarea proceselor industriale durabile și
stimularea inovației
Obiectivul 10: Disparități
Reducerea inegalității în interiorul fiecăr ei țări și între acestea
Obiectivul 11: Orașe
Transformarea orașelor așezări umane incluzive, sigure, reziliente și durabile
Obiectivul 12: Consum și producție durabile
Promovarea unor modele durabile de consum și producție
Obiectivul 13: Schimbări clima tice
Acțiuni urgente privind combaterea schimbărilor climatice și impactul acestora
Obiectivul 14: Oceane
Conservarea și utilizarea durabilă a resurselor oferite de mări și oceane
Obiectivul 15: Biodiversitate, Păduri, deșertificare
Protecția, regenerare a și promovarea utilizării durabile a ecosistemului terestru,
administrarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, încetinirea și stoparea degradării
terenurilor și a reducerii biodiversității
Obiectivul 16: Pace și echitate
Promovarea unor soci etăți drepte, pacifiste și incluzive
Obiectivul 17: Parteneriate
Revitalizarea Parteneriatului Global pentru Dezvoltare Durabilă

Dezvoltarea durabilă în Europa
Prima Strategie de Dezvoltare Durabilă a UE a fost adoptată de Consiliul European la
Goteborg în anul 2001. Prin aceasta s -a stabilit faptul ca dezvoltarea durabilă vizează patru paliere:
economic, social, mediu și al guvernanței mondiale. Au fost enunțate șapte principii și șase
obiective ale dezvoltării durabile, cu referire la subiectele majore: schimbările climatice,
transporturi, moduri de producție și consum, gestiunea resurselor naturale, sănătatea publică
și sărăcia și excluziunea socială. Aceasta a fost completată în 2002 la Consiliul European de la
Barcelona, ținând cont de Summit -ul Mondi al privind Dezvoltarea Durabilă de la Johannesburg
(2002).

10 Analiza Strategiei de Dezvoltare Durabila a UE, inițiată de Comisie în 2004 și realizată cu
sprijinul Consiliului, Parlamentului European, al Comitetului Social și Economic European și a
altor orga nisme s -a încheiat cu adoptarea în 2006 a unei Strategii Revizuite de Dezvoltare Durabilă,
ambițioasă și cuprinzătoare pentru o Uniune lărgită. Aceasta își propunea ca obiectiv principal
transformarea UE în cea mai competitivă și dinamică economie din lume și instituia obligativitatea
creșterii alocărilor bugetare (prin fonduri structurale) pentru coeziune, competitivitate regională și
ocupare. Totodată a fost fixată ca țintă dublarea gradului de valorificare al resurselor regenerabile
de energie până în 20 10 față de 2005.
Pentru a crea condițiile necesare pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii,
Uniunea Europeană a lansat în 2010 Strategia Europa 2020, una dintre priorități vizând trecerea spre o
economie cu emisii scăzute de dioxi d de carbon. Unul dintre cele cinci obiective ale strategiei are în
vedere s chimbările climatice și utilizarea durabilă a energiei fixând ca ținte: reducerea cu 20% a emisiilor
de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiții favorabile) față de niv elurile înregistrate în 1990;
creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20% și creșterea cu 20% a eficienței energetice.
Corelarea dinamicii abordărilor teoretice și practice prezentate arată că premisele unei dezvoltări
durabile nu pot f i asigurate decât de percepția corectă a mediului sub forma unei ierarhii de complexe
socio -ecologice cuplate, sintagma „mediu înconjurător” fiind incompatibilă cu o dezvoltare pe termen
lung care să asigure echilibrul cerințelor economice, sociale, cultur ale și ecologice30.
Din această perspectivă, acțiunile omului nu trebuie să afecteze capacitatea de suport a
temeliei ecologice, reprezentată de sistemele naturale, suport al vieții pe Terra. Pentru atingerea
acestui obiectiv evaluarea impactului asupra me diului nu trebuie să se axeze pe analize sectoriale
ale „factorilor de mediu”, ci pe o abordare integrată a infrastructurii ecologice, atât în planul
integrității lor structurale, cât și în plan funcțional, prin evaluarea corectă și exhaustivă a serviciilo r
ecosistemice furnizate de aceasta.31

30 Petrișor 2008a
31 Petrisor 2016d

11
2.2. Definirea conceptului de dezvoltare durabilă

Expresia sustainable development a fost tradusă în limba româna atât prin dezvoltare
durabilă cât și prin dezvoltare sustenabilă. Ultima traducere este însă una for țată, termenul de
sustenabil neregăsindu -se în dicționarele limbii române, dar apărând chiar și în documente cu
caracter științific sau oficial32. Pe de alta parte, termenul de durabil în aceasta sintagmă nu poate fii
înțeles prin sensul său de bază din Dic ționarul Explicativ al Limbii Române, ca ceva care durează
(de) mult timp; trainic, rezistent; viabil, înțelesul său fiind mult mai cuprinzător de atât.
Cu toate neajunsurile acestei traduceri, vom utiliza în continuare sintagmele de dezvoltare
durabilă sau sustenabilitate ca echivalente celei de sustainable development.

Alte înțelesuri ale conceptului de dezvoltare durabilă, în afară de metoda capitalului, se
bazează pe fluxurile de capital sau o combinație între cele două33.
A caracteriza și a măsura sus tenabilitatea implică luarea deciziilor cu privire la ceea ce
trebuie susținut și a ceea ce trebuie dezvoltat, în ce interval de timp și pentru cât timp (Tabel 2.1)34.

Ce trebuie susținut Ce trebuie dezvoltat
Natură Oameni
Pământ Supraviețuirea copiilor
Biodiversitate Speranța de viață
Ecosisteme Educația
Echitatea
Egalitatea de șanse
Suportul vieții Economie
Servicii ecosistemice Bunăstare
Resurse Sectoarele productive
Mediu Consum
Comunitate Societate
Culturi Instituții
Grupuri Capi tal social

32 Petrișor 2008a
33 Hass et al 2003
34 Parris și Kates 2003

12 Locuri State
Regiuni
Tabel 2.1. Taxonomia obiectivelor dezvoltării durabile35

Ce trebuie susținut ? Ce trebuie dezvoltat ?
Natura
Obiectiv 13 : Acțiuni urgente privind
combaterea schimbărilor climatice și impactul
acestora
Obiectiv 14 a: Conservarea resurselor oferite
de mări și oceane
Obiectiv 15a: Protejarea și restabilirea
ecosistemelor terestre
Obiectiv 15d: Combaterea deșertificării
Obiectiv 15e: Stoparea degradării terenurilor
și a reducerii biodiversității. Oamenii
Obiectiv 1 : Er adicarea sărăciei în toate
formele sale
Obiectiv 2 : Asigurarea accesului la hrană, a
securității și calității alimentare și promovarea
unei agriculturi durabile
Obiectiv 3 : Asigurarea sănătății și
promovarea bunăstării populației, indiferent
de vârstă
Obie ctiv 4 : Asigurarea accesului tuturor la un
sistem educațional incluziv și de calitate și
promovarea învățării pe tot parcursul vieții.
Obiectiv 6 : Asigurarea accesului la apă și a
igienei
Obiectiv 7 : Asigurarea accesului la energie la
prețuri accesibile, într-un mod fiabil, durabil
și modern
Obiectiv 16b : Asigurarea accesului tuturor la
justiție
Obiectiv 8b : Promovarea accesului la locuri
de muncă și condiții de muncă decente
Funcțiile vitale
Obiectivul 12: Promovarea unor modele
durabile de consum și p roducție
Obiectivul 14b: Utilizarea durabilă a
resurselor oferite de mări și oceane
Obiectivul 15b: Promovarea utilizării
durabile a ecosistemelor terestre
Obiectivul 15c: Administrarea durabilă a
pădurilor Economia
Obiectivul 8a: Promovarea creșterii
econ omice durabile și incluzive
Obiectivul 9 Construirea unei infrastructuri
rezistente, promovarea proceselor industriale
durabile și stimularea inovației
Obiectivul 10 Reducerea inegalităților în
interiorul fiecărei țări și între acestea
Obiectivul 17a Conso lidarea mijloacelor de
punere în aplicare a obiectivelor (tehnologie,
capacitate instituțională, coerență
instituțională, date, monitorizare și
responsabilitate)

35 Parris și Kates 2003

13 Comunitatea
Obiectivul 16a: Promovarea unei societăți
pașnice Societatea
Obiectivul 12: Obțin erea egalității între sexe,
promovarea și sprijinirea tuturor persoanelor
de sex feminin
Obiectivul 16a: Promovarea unei societăți
pașnice și favorabile incluziunii
Obiectivul 16c: Dezvoltarea unor instituții
eficiente, responsabile și incluzive
Obiectivu l 17b: Revitalizarea parteneriatului
global pentru dezvoltare durabilă
Tabel 2.2. Cele 17 obiective ale dezvoltării durabile și subpunctele adiționale, propuse în 2014 de grupul
interguvernamental al ONU, OWG (Open Working Group)36

2.3. Dimensiunile conce ptului de dezvoltare durabilă

După 15 ani de la apariția Raportului Brundtland, autoarea definiției dezvoltării durabile
considera ca nu este necesară o redefinire a acesteia, deși mulți autori încercaseră să redefinească
acest concept. Totuși, G. H. Brun dtland sublinia faptul că problema înțelegerii sale este reprezentată
de „pilonii economici, sociali și ecologici ai dezvoltării durabile, și cum sunt aceștia conectați în
mod intrinsec ”37.
După cum am amintit în primul capitol, mulți autori au considerat inițial că dezvoltarea
durabilă are trei piloni tradiționali – economic, social și ecologic38, cea mai sugestivă ilustrare
grafică a interdependenței acestora, sub forma celor trei elipse, fiind promovată de Comisia pentru
silvicultură din Marea Britanie. D upă cum ușor se poate observa, cei trei piloni ai durabilității nu se
exclud, ci se pot susține reciproc. Între ei există o relație de interdependență, iar pe termen lung nici
unul nu poate exista fără ceilalți.
Al patrulea pilon, cel cultural, recunoscut oficial în 201039, a fost studiat cu mult timp în
urmă. Convenția asupra Conservării Biodiversității40 recunoscuse rolul practicilor culturale
tradiționale, implicit „ cunoștințele, inovațiile și practicile tradiționale relevante pentru conservarea
biodiversi tății și utilizarea durabilă a componentelor sale ”. Agenda 21 oferise descrieri mai
detaliate: aceste grupuri „ au dezvoltat pe parcursul mai multor generații o cunoaștere științifică
tradițională holistică a teritoriilor, resurselor naturale și mediului ”41. Într-o accepție mai generală,
„Principiile directoare pentru dezvoltarea spațială durabilă a continentului european” elaborate în
2000 de CEMAT recunoscuseră „ patrimoniul cultural ca factor de dezvoltare ”42. Din acest motiv

36 Division for Sustainable Development Department of Ec onomic and Social Affairs 2015
37 Bugge și Watters 2003
38 Basiago 1999; Littig și Grießler 2005; Gibson 2006; Murphy 2012; Petrișor și Petrișor 2014
39 United Cities și Local Governments 2010; Petrișor și Petrișor 2014; Todoran și Patachi 2015)
40 United Nati ons 1992b
41 United Nations 1992a
42 CEMAT 2000

14 este important de subliniat că p ilonul cultural, deși recunoscut mai recent, are aceeași importanță ca
cei tradiționali43.
Analizând obiectivele generale ale dezvoltării durabile recent adoptate și enumerate într -un
capitol precedent, putem cu ușurință observa că ele nu se corelează cu ac ești patru piloni ai
dezvoltării durabile. Mai precis, nici unul dintre obiective nu vizează diversitatea culturală, în
schimb este foarte bine reprezentată ideea de întărire a bunei guvernanțe prin obiectivele 10, 11, 16
și 17.
Conceptul de dezvoltare dur abilă are un caracter integrativ și interdisciplinar. Modelul
conceptual al dezvoltării durabile ia în considerare dimensiunile spațiale și temporale ale durabilității,
cunoscute în literatura de specialitate ca inter -generaționale și respectiv intra -gener aționale. Din această
perspectivă multidimensională, se conturează ideea că durabilitatea capătă sens numai într -un model
holist și sinergic, în care efectul însumat al rezultatelor depășește suma rezultatelor individuale 44.

Figura 2.2. Modelul conceptu al al dezvoltării durabile45

• Dimensiunea socială și cea culturală includ aspectele morale și instituționale,
identitatea culturală și echitatea socială, care au un rol esențial în asigurarea unor raporturi
echilibrate între activitățile umane și mediu. Per petuarea mediului socio -cultural înseamnă
menținerea la același nivel, în timp, a proceselor socio -demografice, care depind în mare

43 United Cit ies and Local Governments 2010
44 Kaneko 2016
45 Kaneko 2016

15 măsură de factori interni, incontrolabili, dar și de factori externi, materiali. Trebuie menționat
însă de la început că fac torii care influențează coeziunea comunităților pot acționa și în sens
opus producând segregarea. De exemplu coeziunea unor grupuri sociale poate fi determinată de
etnie, dar acest factor poate duce și la segregare, de multe ori autoindusă.
• Dimensiunea de mediu cuprinde totalitatea elementelor care definesc starea/
calitatea componentelor naturale (apă, aer, sol, biodiversitate). Componentele naturale au o
durabilitate bazată pe ciclicitate, evoluțiile acestora se desfășoară într -un mod metabolic în
cicluri deschise de transformare a resurselor. Atâta timp cât aceste procese nu sunt perturbate de
forțe externe importante, ciclurile de transformare se pot perpetua la nesfârșit prin permanenta
regenerare a ecosistemelor. Componentele naturale cele mai expuse d eteriorării sunt cele care
privesc resursele economice primare și care sunt influențate artificial pierzând legăturile cu
celelalte procese, ce ies din sfera de interes a proceselor economice.
• Dimensiunea economică este reprezentată de creșterea economică, de menținerea
capitalului, de resurse și de investiții. Aceasta este legată de evaluarea precisă a impactului
activităților economice asupra mediului și în special asupra consumului de resurse. În acest
context devin prioritare activitățile de reducere a consumurilor energetice, de utilizare rațională
a materiilor prime și de gestionare corespunzătoare a deșeurilor rezultate. Durabilitatea
proceselor economice rezidă în principal în forța structurii economice care asigură un mediu
propice dezvoltării și pe renității activităților componente. Stabilitatea proceselor economice
este asigurată de furnizarea permanentă a resurselor dar și de preluarea bunurilor și serviciilor
produse de către piețele specializate, adică de încheierea ritmică a tranzacțiilor în am onte și în
avalul activităților. Competitivitatea economică este cel mai important factor care influențează
consumul de resurse, aceasta putând să conducă la reducerea acestuia, prin progresul tehnic, sau
poate produce epuizarea resurselor prin supraproduc ție.
• Dimensiunea politică a fost pusă în evidență de Conferința de Rio din anul 1992,
fiind subliniată de relațiile politice dintre state, de acordurile dintre acestea și de acceptarea
unor situații de compromis subordonate față de interesele politice.
Nivelul de dezvoltare durabilă se stabilește prin evaluarea integrată a celor cinci
dimensiuni prezentate. Alte dimensiuni , subdiviziuni ale celor principale , rezultă din intersecția
lor; și aici ne referim la transport, energie, locuire, infrastructura, edu cație, știință, etică și
management etc. În esență, principiul director este același, referindu -se la abilitatea unui sistem de a
se auto -susține prin propriile mijloace după crearea sa (autarhie), dar este nevoie în plus și de o
creștere (durabilă) a aces tuia46.

46 Daly 1990; Tofan 2009; Curtis 2003; Müller et al 2011; McLellan et al 2012; Petrișor și Petrișor 2014

16 Datorită modificărilor globale ale mediului, noțiunea de dezvoltare durabilă tinde să se
rezume la necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră și cu păstrarea unui stoc
corespunzător de resurse productive pentru generațiile viitoare. Î n acest context, îmbunătățirea
calității vieții nu se poate realiza decât printr -o utilizare mai redusă a unor resurse
neregenerabile prin mărirea eficienței proceselor productive, prin tehnologii noi și prin
extinderea utilizării resurselor regenerabile.
Dimensiunile care definesc conceptul dezvoltării durabile au în comun noțiunea de
resursă, care în accepțiunea teoriei și practicii economice este limitată și insuficientă pentru
satisfacerea nevoilor umane actuale. Teoria dezvoltării durabile pleacă în mo d necesar de la
această condiție restrictivă care presupune o epuizare a resurselor naturale pe care umanitatea se
bazează pentru supraviețuire. Problematica dezvoltării durabile se alătură astfel marilor curente ale
filozofiei economice, de la liberalism la socialism, care caută condiții pentru o garanție a echității
între oameni. Din această perspectivă, în abordarea dezvoltării durabile nu trebuie pierdută din
vedere dimensiunea temporală a conceptului de echitate. Echitatea este inter -temporală sau, urm ând
expresia utilizată pe scară largă, este între inter -generațională. Dezvoltarea durabilă se concentrează
astfel asupra disparităților posibile, asupra nedreptăților, chiar și acelora dintre generații succesive,
axându -se în special pe cele care provin d in comportamentul de consum al generațiilor anterioare –
prin urmare, ele sunt descrise ca fiind „nesustenabile”.
Preocupată de soarta generațiilor viitoare, abordarea dezvoltării durabile nu vine cu
pretenția de a asigura un viitor mai bun prin sacrifica rea prezentului47. Din contră, după cum
amintește și definiția Raportului Brundtland, obiectivul dezvoltării durabile este de a satisface
nevoile generațiilor prezente, dar cu condiția ca această satisfacție să nu se facă în detrimentul
generațiilor viitoar e. Definiția cea mai generală și consensuală, asupra a ceea ce înseamnă
dezvoltare durabilă relevă o dimensiune dublă, între o echitate între generații și una
intragenerațională. Dacă a doua parte a definiției face referire la problema echității între gene rații,
prima se referă, la rândul său, la echitatea intra -generații48. Dintre acestea, echitatea
intragenerațională a fost mult mai puțin abordată49.
Pe lângă dimensiunile specifice dezvoltării durabile evidențiate mai sus, trebuie avute
în vedere elementele spațiale/teritoriale implicate , care fac obiectul prezentei analize și fără de
care procesele mai sus amintite nu se pot desfășura, deoarece d ezvoltarea durabilă vizează
teritorii cu dimensiuni diferite și implicit resurse diferite, corespunzătoare divizi unilor
administrative50.

47 Zuindeau 2005
48 Langhelle 2000
49 Stymne și Jackson 2000
50 Bottero and Peretti 2010; Péti 2012; Petrișor și Petrișor 2014

17 Trebuie menționat faptul că cei mai mulți geografi fac distincție între termenul de
spațiu și cel de teritoriu. Astfel, din perspectiva acestora, spațiul semnifică „ o întindere
determinată, caracterizată printr -un număr mai mare sa u mai redus de caractere fizice ale căror
diversitate și întrepătrunderi se desfășoară sub ochii noștri pe suprafața pământului “51. Noțiunea
de spațiu geografic le cuprinde pe cele de spațiu fizic, administrativ, al activităților umane sau al
percepțiilor52. Indiferent de interpretarea sa unidimensională (ca „loc liber”, gol)53, bidimensională
(spațiu plan, geometric determinat de intersecția a două drepte), tridimensională sau
multidimensională54, realitatea obiectivă reprezentată de spațiul geografic a fost p reluată și
interpretată de diferite discipline științifice și chiar de arte. Pe de altă parte, teritoriul este acel
„spațiu geografic gestionat de o persoană, de un grup de persoane sau de către un alt actor
economico -social “55, sau, din punctul de vedere a l geografiei economice, ca „ suport material al
relațiilor dintre actori, infrastructuri și tehnologii “56.
În lucrarea de față noțiunile de spațiu și teritoriu au același sens, semnificația pe larg a
acestora fiind detaliată în capitolul 3.3.

2.4. Dimensiun ea spațială a dezvoltării durabile

De-a lungul istoriei, sub influența presiunii demografice, sistemele socio -economice au
manifestat o tendință clară de expansiune spațială, pe fondul căutării de noi resurse, dar și al proceselor
de antropizare și urbani zare, și al manifestării tendințelor organizatoare asupra teritoriilor adiacente, în
raport cu nevoile comunităților respective57. Ponderea populației urbane este într -o creștere continuă58.
Expansiunea continuă a așezărilor umane și nevoia interconectării a cestora prin rețele de drumuri au
condus la înlocuirea sistemelor naturale cu unele artificiale și la simplificarea și fragmentarea
primelor59, conducând într -un sens mai larg la fenomenul „schimbărilor globale”60: modificări în
acoperirea și utilizarea tere nurilor, schimbări climatice și modificări ale fluxurilor de energie61. Deși
aceste transformări au fost atribuite presiunii demografice62 sau activităților economice63, urbanizarea

51 Ianoș și Heller 2006
52 Heller 2010
53 Chioreanu et al 1978
54 Petrișor 2008a
55 Ianoș și Heller 2006
56 Ianoș și Heller 2006
57 Petrișor și Sârbu 2010; Petrișor 2017
58 Grimm et al 2008
59 Marzluff și Ewing 2001; Petrișor și Sârbu 2010; Petrișor 2012a
60 Dale 1997; Dale et al 2009, 2011
61 Petrișor 2017
62 Li et al 2015
63 Jongman 2002; Petrișor 2015b; Petrișor et al 2010, 2014, 2016b)

18 pare să fie o cauză mai importantă a fragmentării decât agricultura64, determi nând modificarea acoperirii
și utilizării terenului65, care generează în ultimă instanță conflicte de mediu 66 și afectează reziliența
globală67.
Fragmentarea acționează în mod similar în sistemele naturale și socio -economice68. Astfel,
expansiunea urbană este principala amenințare pentru zonele neurbanizate69, dar și în orașe.
Sistemele ecologice urbane sunt caracterizate prin restrângerea conexiunilor dintre parcelele
naturale, biodiversitate redusă, succesiune ecologică rapidă și prezența speciilor invazive70.
Procesul de fragmentare se asociază expansiunii urbane71.
În urma fragmentării, natura este redusă în orașe la patru categorii – rămășițele sistemelor
naturale, extinderi ale acestora, spații amenajate și specii spontane, invazive sau ruderale72. Datorită
biodiversității reduse, sistemele urbane nu sunt capabile de producție primară și au o stabilitate redusă73.
Totuși, puținele zone naturale sunt importante pentru menținerea serviciilor ecosistemice destinate
populației umane74, în special dacă sunt conectate prin coridoare75, atât la scară urbană, cât și la scară
teritorială. Planificarea și gestiunea zonelor urbane, dacă se realizează corect, cu respect pentru mediu76,
poate oferi lecții de trai în armonie cu natura77. Pentru o dezvoltare durabilă, cooperarea i nterdisciplinară
este o condiție obligatorie78.
Dezvoltarea durabilă implică deci și un control asupra procesului de dezvoltare în sine, inclusiv
din punct de vedere spațial, Europa fiind un bun exemplu, prin existența unor politici, deși peisajul rural
a fost afectat de omogenizare și fragmentare79, iar expansiunea a fost influențată de structura spațială a
orașelor80.

2.5. Concluzii

64 Marzluff și Ewing 2001
65 Grimm et al 2008; Crăciun 2014 ; Gavrilidi s et al 2015; Vâlceanu et al 2015; Xi et al 2015; Petrișor 2017
66 Herspege r et al 2015; Grădinaru et al 2014; Tudor et al 2014; Iojă et al 2010, 2014
67 Andersson et al 2014
68 Cumming 2011
69 La Greca et al 2011
70 Niemelä 1999; McMaho n 2000; Benedict și McMahon 2001; Gibb și Hochuli 2002; Luck și Wu 2002; McKinn ey
2002; Schneider și Woodcock 2008; Poelmans și Va n Rompaey 2009; Niemelä et al 2010; Taylor Lovell și Taylor
2013; Andersson et al 2014; Petrișor 2015a; Petrișor et al 2016a
71 Razin și Rosentraub 2000 ; Fernández -Juricic și Jokimäki 2001; Melles et al 2003; Irwin și Boc kstael 2007; Zhao et
al 2015
72 Qureshi și Breu ste 2010; Breuste et al 2013
73 Petrișor 2015a; Petrișor 2017
74 Buhociu et al 2013; Acasandre și Crăc iun 2015; Enache și Popa 2015
75 Niemelä 1999
76 Ianoș et al 2009
77 Fernández -Juricic și Jokimäki 2001; Ersoy et al 2015; Mierzeje wska 2015b; Badiu et al 2016
78 Boștenaru -Dan 2005 ; Wu 2006; Ungureanu și Bănică 2008 ; Bănică 2010; Pintea și Achim 2011; Ahern 2013; Ianoș
et al 2013; Petrișor 2013; Meiță et al 2014; Constantinescu și Platon 2015; Frone și Const antinescu 2015; Petrișor 2017
79 Jongman 2002
80 Poelmans și Van Rompaey 2009

19 Acest capitol sintetizează principalele direcții de abordare a conceptului de dezvoltare durabilă.
Pornind de la definiția d ezvoltării durabile stabilită în anul 1987 în cadrul raportului „Viitorul nostru
comun”, se observă abordarea holistică a acestui concept care are ca element central omul. Pornind de la
preocuparea oamenilor de știință față de mediu și față de dezvoltare, astăzi dezvoltarea durabilă este o
preocupare a comunităților pentru problemele de ordin social, economic și de mediu. De asemenea,
obiect al dezvoltării durabile este acum si preocuparea pentru dreptate si echitate între state, nu numai
între generații. P rincipiile dezvoltării durabile nu fac referire directă la dezvoltarea teritorială durabilă,
însă, începând cu faza de operaționalizare a conceptului, teritoriul apare la rândul său ca un factor de
monitorizare și de dezvoltare. Un exemplu este planul de a cțiune Agenda 2030, în cadrul căruia se pot
diferenția obiective strategice pentru domeniul social, economic, de mediu cât și pentru subdomeniul
teritorial. De aceea, dezvoltarea teritorială durabilă reprezintă un subdomeniu fundamental al dezvoltării
durabile.

20 Capitolul 3. Stadiul de cunoaștere și implementare a conceptului de dezvoltare
teritorială durabilă

3.1. Conceptul de dezvoltare teritorială/ spațială durabilă

Din punct de vedere al strategiilor și tratatelor internaționale încheiate, dezvoltar ea
durabilă este un deziderat care trebuie atins la nivel mondial, iar drumul care trebuie parcurs este
foarte lung și anevoios. Obiectivul dezvoltării durabile a fost preluat în toate domeniile (economic,
social, mediu etc.), inclusiv în domeniul dezvoltă rii spațiale/ teritoriale. Dezvoltarea spațială este
înțeleasă ca modificare a distribuției activităților în spațiu și a legăturilor dintre ele, prin
transformarea utilizărilor terenurilor și a proprietății81.
Planificarea spațială/ teritorială constituie i nstrumentul de gestionare a dezvoltării spațiale
a unui teritoriu. Însă traducerea și înțelesul termenului de „spatial planning” nu este același pe
teritoriul tuturor statelor UE82. Spre exemplu, în modelul francez, preluat și în România la început,
concept ul de amenajare a teritoriului – aménagement du territoire – reprezintă în esență gestiunea „de
sus în jos” a teritoriului83, deși astfel de intervenții pot avea consecințe negative în special când sunt
îndreptate către activitățile economice84. Astfel, stră mutarea populației datorată activităților industriale
cu impact asupra mediului a avut și efecte sociale adverse85. Contrar abordărilor europene „dictate de la
centru”, mai multe țări aflate la periferia Uniunii Europene au încercat să susțină activitatea e conomică a
celor mai dinamice centre86. Reziliența economiilor regionale depinde de capacitatea de inovare a
firmelor locale și de capacitatea de a înființa noi firme87, iar complexitatea spațială este invers corelată
cu specializarea regională88.
Principalel e obiective ale politicilor publice în ceea ce privește dezvoltarea teritorială s -au
schimbat. Dacă în perioada de mare creștere economică din deceniile postbelice constau în a dirija
procesul de creștere spre reglementarea utilizării terenurilor, furnizar ea infrastructurii și oferirea de
stimulente care să atragă investiții (conceptele politice corespunzătoare erau „planificarea
teritorială”, „amenajarea teritoriului”, „Raumordnung”, „Ordenacion del territorio” etc.)89, în
ultimele decenii dezvoltarea terit oriului a devenit o prioritate generalizată menită să asigure locuri
de muncă și servicii și să reducă dezechilibrele teritoriale. Astfel, la nivelul Uniunii Europene (și

81 Comisia Europeană 1997
82 Comisia Europeană 1997
83 Faludi 2004, 2006
84 Farole et al 2011
85 Braghină et al 2010, 2011; Danciu și Radoslav 2015; Cocheci et al 2015; Dimen et al 2015
86 Luukkonen 2010
87 Salvia și Quaranta 2015
88 Șerban 2013; Ș erban et al 2015
89 Consiliul Europei 2006

21 inclusiv dincolo de granițele sale), dezvoltarea teritorială trebuie să fie eminament e durabilă, și are
ca principal obiectiv atingerea coeziunii teritoriale (printr -o dezvoltare armonioasă și omogenă a
întregului teritoriu).
În lucrarea de față termenul de planificare spațială/ teritorială este utilizat cu sensul de politică
publică și ac țiuni menite să influențeze distribuția activităților în spațiu și legăturile dintre ele. Acesta
funcționează la nivelul UE, național și local și cuprinde în principal planificarea utilizării terenurilor și
politica regională90. Planificarea spațială are un rol important în promovare a dezvoltării durabile prin
asigurarea unei creșteri economice echilibrate față de necesitatea protejării patrimoniului natural si
cultural 91, adică prin asigurarea unei dezvoltări teritoriale durabile.
Consiliul European derule ază activități în domeniul planificării spațiale din anul 1970, în
cadrul Conferinței Europene a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT)92
care urmăresc un același obiectiv: dezvoltarea durabilă a continentului european.
Termenul explici t de dezvoltare teritorială durabilă a apărut la a 10 -a Conferință CEMAT:
„Strategia pentru dezvoltare regională și teritorială durabilă în Europa, după anul 2000”, care a avut
loc la Oslo, Norvegia în septembrie 1994. Atunci s -a ridicat problema definirii obiectivelor
planificării teritoriale și formulării unor strategii care să permită implementarea conceptului de
dezvoltare durabilă în acest domeniu. S -a pornit de la ideea că dezvoltarea regională în Europa a
fost caracterizată de o creștere substanțială a teritoriului și a populației orașelor, ceea ce a condus la
probleme sociale și la presiune asupra ecosistemelor iar această evoluție este foarte probabil să
continue. De aceea s -a considerat necesar ca strategiile de dezvoltare, indiferent de domeniu, s ă fie
realizate cu scopul de a schimba modul de viață „nesustenabil” și modelele de consum actuale,
pentru a putea asigura resursele necesare generațiilor viitoare. Cu alte cuvinte, politicile economice
și regionale trebuie să fie compatibile cu legile și limitările naturii. În fapt, problemele de mediu
sunt în mare parte rezultatul deciziilor umane93.
Toate celelalte conferințe CEMAT care au urmat, ultima având loc în anul 2014 în Grecia,
au avut ca subiect principal dezvoltarea teritorială durabilă a cont inentului european. Au fost
abordate subiecte precum patrimoniul rural, integrarea regională, dar și contribuția resurselor
primare la dezvoltarea teritorială durabilă, dezvoltare policentrică, competitivitate și coeziune
socială, și dimensiunea teritorial ă a dezvoltării durabile.
Un mare accent a fost pus pe creșterea gradului de conștientizare a ceea ce este în joc
pentru dezvoltarea durabilă și repercusiunile asupra modului de viață prezent și viitor, pe
îmbunătățirea coordonării dintre diferitele politi ci sectoriale, astfel încât dezvoltarea sectorială să fie

90 Comisia Europeană 1997
91 Comisia Europeană 1997
92 Mai multe informa ții despre CEMAT: www.coe.int/CEMAT/fr
93 Barkan 2012

22 făcută în conformitate cu principiile dezvoltării durabile, pe stabilirea unei perspective europene cu
privire la dezvoltarea regională/ planificarea spațială, care să permită dezvoltarea echilibrat ă și
durabilă a tuturor statelor membre. Obiectivul acestor demersuri a fost de a ajunge la un consens
asupra unor domenii de acțiune comună în domeniul politicii de planificare teritorială și prezentarea
unor recomandări realiste de acțiune.
Rentabilitate a economică pe termen scurt a fost lăsată în plan secund, considerându -se că
în luarea unor decizii importante care afectează viitorul majorității europenilor, rentabilitatea și
competitivitatea trebuie să fie urmărite în contextul general al durabilității și conservării diversității.
„Principiile directoare pentru dezvoltarea teritoriala durabilă a continentului european” au
fost adoptate în anul 2000 la Hanovra în cadrul celei de a 12 -a Conferințe CEMAT și vizează o
dezvoltare durabilă și echilibrată din punct de vedere regional94:
1. Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio –
economice echilibrate și de creștere a competitivității
• Dezvoltare policentrică la nivel european, național și regional;
• Îmbunătățirea atractivității metropo lelor europene și a orașelor -porți în materie de investiții
economice.
2. Promovarea încurajării dezvoltării generate de funcțiunile urbane și de
îmbunătățirea relațiilor dintre orașe și sate
• Înlesnirea accesului regiunilor rurale la funcțiunile urbane;
• Const ituirea și întărirea rețelelor de orașe;
• Bună colaborare între colectivitățile teritoriale, pe picior de egalitate.
3. Promovarea unor condiții de accesibilitate mai echilibrate
• Realizarea rapidă a rețelei paneuropene de transport;
• O mai bună interconexiune a orașelor mici și mijlocii, ca și a spațiilor rurale și a regiunilor
insulare, la principalele axe și centre de transport;
• Eliminarea carențelor în materie de legături intra -regionale;
• Dezvoltarea de strategii integrate care iau în considerare diferitele m odalități de transport și, în
același timp, imperativele amenajării;
• Impactul mai mic asupra mediului al căii ferate, al căilor fluviale și al transportului maritim.
4. Facilitarea accesului la informație și cunoaștere
• Atenție deosebită acordată tuturor regiu nilor;
• Ar trebui promovate conexiunile la nivel național și regional între furnizorii de informație și
utilizatorii potențiali, cum ar fi parcurile tehnologice, instituțiile de transfer tehnologic centrele de
cercetare și de formare etc.;

94 Petrișor 2008b

23 • Crearea de bănci de date regionale în linie (produse, instrucțiuni, turism etc.) va trebui să fie
favorizată pentru a înlesni comunicarea externă a regiunilor ca și interconexiunile lor cu economia
globală.
5. Reducerea degradării mediului
• Practici agricole și silvicole mai p uțin nocive fata de mediu;
• Promovarea sistemelor de transport și de energie care să afecteze mai puțin ecosistemul;
• Regenerarea zonelor urbane degradate și reabilitarea acestora;
• Regenerarea mediului din zonele afectate de activități industriale poluante ș i din fostele zone
militare;
• Controlul sub -urbanizării95.
6. Valorificarea și protecția resurselor și a patrimoniului natural
• Resursele naturale trebuie să fie protejate și valorificate;
• Strategiile integrate pentru gestiunea resurselor de apă trebuie să inclu dă protecția apelor de
suprafață și a apelor subterane, controlul activităților agricole în materie de fertilizare și irigare,
tratamentul apelor uzate etc.;
• Alimentarea cu apă a unei regiuni îndepărtate ar trebui să fie avută în vedere doar atunci când
resursele locale sunt insuficiente sau inexploatabile și când posibilitățile locale de stocare a apei au
fost epuizate;
• Corespondență între expansiunea rețelelor de alimentare cu apă cu și cele de eliminare a apelor
uzate (rețele de canalizare și stații de t ratare);
• Reconstrucția rețelelor ecologice.
7. Valorificarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare
• Gestiunea integrată a patrimoniului cultural înțeleasă ca un proces evolutiv care protejează și
conservă patrimoniul luând în considerare nevoile socie tății moderne;
• „Programul marilor itinerarii culturale”;
• Amenajarea teritoriului trebuie să contribuie la conservarea și respectarea memoriei tuturor
naționalităților și grupurilor religioase, valorificând un patrimoniu cultural specific.
8. Dezvoltarea resur selor energetice în paralel cu menținerea securității
• Promovarea resurselor de energie regenerabile ca sisteme coerente în teritoriu și fără impact
negativ asupra mediului;
• Completarea rețelelor de transport al energiei la nivel paneuropean;
• Utilizarea efi cientă a resurselor energetice și a echipamentelor deja disponibile;
• Întărirea siguranței în exploatarea centralelor nucleare

95 extinderea zonelor urbane prin î nlocuirea unor zone perifirice rurale, agricole sau naturale

24 9. Promovarea unui turism de calitate și durabil
• Forme de turism de calitate și durabile;
• Cunoașterea aprofundată a ecosistemelor și locurilor cu potențial turistic;
• Utilizarea unor noi instrumente și proceduri de ghidaj și de control public;
• Forme de turism adaptate la condițiile regionale și locale.
10. Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale
• Măsuri preventive în cadrul a menajării teritoriului cu scopul de a limita amploarea
pagubelor și de a creste reziliența urbană față de dezastre.
Documentul a fost publicat pe site -urile oficiale, și în mare parte distribuite în exemplare
tipărite organismelor publice și private, ONG -urilor, institutelor de învățământ superior și
organizațiilor profesionale. Principiile au fost integrate și adoptate de legislațiile naționale și în
sistemele de planificare teritorială, însă punerea lor în practică, cel puțin în România, nu s -a realizat
la nivelul așteptat.
În cadrul conferinței de la Lisabona din anul 2006, accentul a fost pus pe crearea de r ețele
de comunicare, ca instrumente de sprijin pentru o mai bună guverna nță. Schimbul de cunoștințe și
de bune practici, analiza comparativă și învă țarea constantă, implicarea, monitorizarea și
conștientizarea responsabilității fiecăruia pot reprezenta noi modalități de promovare a adaptării
competitive la provocările globalizării și coeziunii teritoriale. Trebuie avut în vedere faptul că
formarea și promovarea acestor rețele nu garantează coeziunea teritorială, diminuarea disparităților
regionale sau dezvoltarea durabilă, ci pot contribui la consolidarea acestora.
Măsurile ce trebuie implementate și pașii ce trebuie urmați pentru atingerea unei dezvol tării
durabile trebuie să pornească de la nivelul de bază (cel local). Însă planificarea pentru dezvoltarea durabilă
ar trebui să fie mai degrabă „bazată pe proces”, și nu orientată numai spre „atingerea unor obiective”96.
Realizarea unei dezvoltări durabil e constituie un ideal al eforturilor de dezvoltare dintr -un sistem.
Idealurile provin din etică și valori, iar acestea sunt, într -adevăr, necuantificabile97. Acest lucru face din
durabilitate o țintă în mișcare, care este în continuă evoluție pe măsură ce î nțelegem mai multe despre
structura și funcționarea complexelor socio -ecologice cuplate. Însă această înțelegere trebuie să se producă
atât la nivelul cetățeanului de rând, cât mai ales la nivelul autorităților locale, responsabile cu planificarea
și imple mentarea dezvoltării teritoriale. Din acest motiv s -a considerat prioritară formarea unor autorități
responsabile de dezvoltarea spațială durabilă prin organizarea unor centre de formare în domeniul
dezvoltării teritoriale durabile, accesibile tuturor stat elor membre ale Consiliului Europei și disponibile pe
site-ul CEMAT al Consiliului Europei98.

96 Bagheri și Hjorth 2007
97 Mitroff și Linstone 1993
98 http://www.coe.int/t/dgap/localdemocr acy/cemat/default_en.asp

25 3.2. Dezvoltarea teritorială durabilă din perspectiva principiilor CEMAT – o analiză teoretică

Reluând ideea mai sus menționată, politicile/ măsurile menite să conducă la o dezvoltare
teritorială durabilă au două funcții importante: (1) echilibrează în profil teritorial coeziunea și
dezvoltarea policentrică, și (2) produc la nivel local „comunități durabile”, fiind în același timp legată de
„regenerarea urbană”99. De altfel, primul principiu al dezvoltării teritoriale durabile constă în
promovarea coeziunii teritoriale prin dezvoltare socio -economică echilibrată.
Coeziunea teritorială este definită ca „ distribuție echilibrată a activităților umane în
teritoriu ”100. Acest echilibru se presupune că este atins prin reducerea decalajelor existente (de exemplu,
între rețelele de localități urbane), prevenirea dezechilibrelor teritoriale (de exemplu, între regiuni), prin
politici sectoriale cu impact spațial și politici reg ionale coerente. Procesul activ ce conduce la coeziune
se numește convergență101.
Policentricitatea , înțeleasă ca „ organizarea spațială a orașelor caracterizată de diviziunea
funcțională a muncii, integrării economice și instituționale și cooperare politică ”102, este dată de
morfologia teritoriului (numărul, ierarhia și distribuția așezărilor umane) și relațiile dintre ele (fluxuri și
cooperare)103.
În dezvoltarea regională „naturală”, marile centre urbane atrag firmele, care radiază creșterea
economică către zo nele adiacente. Procesul de dispersie datorat atracției și „radiației” dinspre centrele
regionale produc impacturi de mediu104. Consecința la nivel european este o accentuare a disparităților
între țări înainte de 1990 și ulterior în interiorul acestora105. Disparitățile sunt percepute de cercetătorii
din domeniul științelor sociale ca fiind „negative”, fiind recomandată eliminarea acestora106, deși, pe
termen lung, au un efect benefic prin creșterea eficienței economice107. În general, diversitatea teritorială
este benefică, crescând competitivitatea și conducând la politici diferențiate, adaptate108. Totuși,
disparitățile teritoriale exercită presiuni asupra ariilor urbane și generează o distribuție spațială
inechitabilă cu consecințe negative asupra mediului109.
Strategia de dezvoltare spațială europeană are un singur mesaj – „teritoriul contează”110 deși
modelul de dezvoltare (compact sau dispersat) influențează durabilitatea dezvoltării111. În consecință,

99 Petrișor 2017
100 DG Regional Policy 2004
101 van Well 2006
102 Nordic Centre for Spatial Development 2003
103 Nordic Centre for Spatial Development 2003
104 Garcia et al 2007
105 Niebuhr și Stiller 2003; Farole et al 2011; Munteanu și Servi llo 2013
106 Florescu și Mitrea 2015; Sarace no 2013; Sîrodoev et al 2015
107 Farole et al 2011
108 Saraceno 2013
109 Ianoș et al, 2010; Pep tenatu et al 2010, 2011, 2012
110 Walsh 2012
111 Mierzejewska 2015a

26 există un conflict între obiectivele politice ale coeziunii și di versitatea europeană112, mai ales că modelul
centru -periferie este folosit in continuare in politicile europene 113. În esență, politica europeană de
dezvoltare spațială se bazează pe două concepte interconectate, care acționează împreună ca agenții
stabilizat ori ai unui ecosistem114: policentricitatea creează diversitate, promovând dezvoltarea noilor
centre, chiar și a celor locale, în timp ce coeziunea dă coerență întregului sistem, intervenind dacă din
policentricitate apar dezechilibre cu consecințe negative115. Consecința ecologică este că
policentricitatea dispersează impacturile – în special poluarea – generată de dezvoltarea
monocentrică116, iar coeziunea permite elaborarea unor politici de mediu coerente la nivelul întregului
sistem teritorial117.
Pornind de la rolul central al polilor de dezvoltare în eliminarea disparităților118, Schema
Europeană de Dezvoltare Spațială, tributară diversității europene, se concentrează asupra
policentricității, ce îmbină două concepte opuse – competitivitatea și coeziunea119. Polic entricitatea ia în
calcul aspecte morfologice și funcționale, fără a se limita la existența conexiunilor fizice120, și își
propune să favorizeze dezvoltarea anumitor regiuni prin investiții străine directe și politici de amenajare
a teritoriului121. Conceptul poate fi aplicat la diferite scări spațiale, dar cu interpretări diferite122.
Politicile de coeziune au ca scop eliminarea disparităților și o dezvoltare economică echilibrată,
cu accent asupra problemelor de mediu și consolidării cooperării teritoriale123 prin integrarea politicilor
sectoriale124, acordând o mai mare atenție disparităților teritoriale decât celor urbane 125. Coeziunea
teritorială reprezintă dimensiunea spațială a dezvoltării socio -economice126.
Policentricitatea și coeziunea sunt interconectate, amb ele fiind construite pe baza premisei că
Europa are nevoie de o distribuție mai echilibrată a globalizării și integrării decât cea actuală127, dar sunt
legate și de diversitate și dezvoltarea durabilă128. Țelul unei „dezvoltări echilibrate și durabile” are
implicații în ambele sensuri. Faludi consideră că policentricitatea conduce la coeziune129, în timp ce

112 Graham și Hart 1999
113 Grah am și Hart 1999; Benedek 2015
114 Petrișor 2017
115 Petrișor 2017
116 Coffey și Shearmur 2002; Peptenatu et al 2011, 2012
117 Petrișor 2017
118 Humeau et al 2010; Novotná et al 2016
119 Faludi și Wa terhout 2005; Waterhout et al 2005; Doucet 2006; Petrișor 2017
120 Meijers 2008
121 Tewdwr -Jones și Mourato 2005
122 Davoudi 2003
123 Medeiros 2012
124 Stead și Meijers 2009 ; Tewdwr -Jones și Mourato 2005
125 Vanolo 2010
126 Doucet 2006; Faludi 2004; Davoudi 2005
127 Peters 2003
128 Faludi 2006; Tache et al 2016
129 Faludi 2005

27 Medeiros arată că țelul coeziunii este dezvoltarea policentrică130. În plus, coeziunea se bazează pe
diversitate, pe care o întărește131. În ansamblu, procesul de dezvoltare spațială poate fi privit drept
consecință a diverselor strategii caracteristice sistemelor de ranguri diferite, conform teoriei panarhiei132
– sistemele urbane și economiile locale pot „experimenta”, în timp ce sistemul superior, Uniunea
European ă, manifestă tendințe de stabilizare și reducere a diferențelor133.
Principiul promovării coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio -economice
echilibrate și de creștere a competitivității, în strânsă legătură cu cel al promovării unor cond iții de
accesibilitate mai echilibrate, sunt traduse prin politicile de dezvoltare policentrică și coeziune
teritorială, analizate anterior. Pe aceeași linie, și în strânsă legătură cu reducerea disparităților teritoriale,
se situează și principiul încuraj ării dezvoltării generate de funcțiunile urbane și de îmbunătățirea
relațiilor dintre orașe și sate.
Principiul facilitării accesului la informație și cunoaștere, în strânsă legătură cu cel al reducerii
degradării mediului, se regăsesc în sintagma „economi e bazată pe cunoaștere” – și totodată mai puțin
poluantă – și stau la baza noii strategii de dezvoltare a continentului european – o dezvoltare inteligentă,
incluzivă și durabilă. În strânsă legătură cu dezvoltarea durabilă este principiul valorificării
patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare, care a conturat apariția celui de -al patrulea pilon al
dezvoltării durabile în afara celor tradiționali.
Principiul valorificării și protecției resurselor și a patrimoniului natural pare a fi în opoziție cu
cel al promovării unui turism de calitate și durabil, datorită costului de oportunitate134, un concept -cheie
ce măsoară costul alocării unei resurse pentru o anumită activitate, permițând optimizarea acestuia135.
Când resursele sunt finite sau în urma alocării re zultă impacturi ireversibile, cum este cazul utilizării
terenului136 sau conflictului dintre parcele alăturate137, problema devine crucială. Este și cazul ariilor
naturale protejate, unde statutul impus prin conservare limitează folosirea resurselor naturale138. După
mai mulți autori, beneficiile conservării includ serviciile ecosistemice139, beneficiile din turism 140 și
îmbunătățirea infrastructurii141.
Conflictul dintre dezvoltare și conservare se manifestă în mod pregnant în țările în curs de
dezvoltare sau în peri oadele de criză economică142. Mulți autori consideră că impacturile de mediu sunt

130 Medeiros 2012
131 Servillo et al 2012
132 Hollin g 2004; Petrișor et al 2016c
133 Petrișor 2017
134 Petrișor et al 2016b
135 Pearce și Markandya 1987; No rton-Griffiths și Southey 1995
136 Petrișor 2012b
137 Tudor et al 2014
138 James et al 2001; Chomitz et al 2005
139 Adams și Hutton 2007; Tallis et al 2008; Andam et al 2010; Busch și Grantham 2013
140 Andam et al 2010; Ferraro et al 2011
141 Andam et al 2010; Ferraro et al 2011
142 Bennett et al 2007

28 o consecință a sărăciei sau cel puțin legate de aceasta143, mai ales în țările fără o cultură ecologică144 sau
atunci când resursele naturale nu sunt văzute drept căi de reducere a sărăciei printr -o utilizare
durabilă145. În general, există o controversă între conservare și efectele sale asupra bunăstării
populației146. Unii autori consideră că sărăcia poate fi redusă prin conservare147, iar alții consideră că
sărăcia este cauzată de cons ervare148, conservarea neavând ca scop reducerea sărăciei149 sau că este
rezultatul conflictului dintre obiectivele socio -economice și cele de mediu150. Cauza conflictului este
identificată în scara spațio -temporală, conservarea fiind orientată către generațiile viitoare în detrimentul
celor actuale151. În plus, conservarea este considerată că are un scop mai general, ce depășește granițele
locale152; relația dintre conservare și sărăcie diferind în funcție de scară153 (conflictele sunt locale, nu
naționale).
În genera l conflictele apar ca urmare a restrângerii accesului la resurse154, a reducerii dreptului
la proprietate155, a ignorării particularității culturii locale156 sau a unei distribuții neechilibrate a
beneficiilor157. Printre cauzele conflictului, cele economice ocupă un loc prioritar158. Problemele
economice le generează pe cele sociale159. Unii autori menționează si existenta unor conflicte între
oameni și fauna sălbatică160. Alte cauze sunt politice, incluzând opoziția la politicile „dictate de sus”161,
mai ales la restricț iile impuse prin convenții internaționale162 și o implicare deficitară a comunităților
locale în gestiunea ariilor naturale protejate – chiar lipsa acesteia163. În plus, accesibilitatea redusă164,
lipsa fondurilor165, a planificării166 și presiunea turismului167 sunt cauze ale conflictului. Conflictele

143 Reichel -Dolmatoff 1982; Rozelle et al 1997; Jeha n and Umana 2003; Tallis 2008
144 Leonard and David 1981; Ianoș et al 2009; Petri șor et al 2016b
145 Sayer et al 2012
146 Wilkie et al 2006; Andam et al 2010
147 Kušová et al 2005; Kothari 2006; Adams și Hutton 2007; Tallis et al 2008; Andam et al 2010; Ferraro et al 2011
148 de Sherbini n 2008
149 Andam et al 2010
150 Anthony și Szabo 2011
151 Ohl et al 2008
152 Buhociu et al 2013
153 Upton et al (2008)
154 Bell et al 2001; Cernea și Schmidt -Soltau 2003; Browman et al 2004; Adams și Hutton 2007; Dhakal et al 2007;
Ohl et al 2008; Andam et al 2010; Iojă et al 2010; Anthony și Sz abo 2011; Ferraro et al 2011
155 Cernea și Schmidt -Soltau 2003; Wilkie et al 2006; Adams și Hutton 2007
156 Singh et al 2012
157 Kothari 2006; Wilkie et al 2006; Ohl et al 2008
158 Frys și Nienaber 2011
159 Iojă et al 2010
160 Adams și Hutto n 2007; Anthony și Szabo 2011
161 Adams și Hutton 2007; Ku šová et al 2008; Mackelworth ș i Caric 2010; Anthony și Szabo 2011; G rodzinska –
Jurczak și Cent 2011
162 Nelson și Vertinsky 2005
163 Walpole și Goodwin 2001; Campbell ș i Vainio -Mattila 2003; Kothari 2006; Petre 2012; Sugandi 2014
164 Andam et al 2010
165 Shultis 20 05; Iojă et al 2010
166 Singh et al 2014
167 Shultis 2005

29 generate de turism se datorează comportamentului turiștilor168, în special diferențelor culturale și lipsei
interacțiunii cu populațiile locale169, ceea ce conduce la erodarea tradițiilor locale, dar și distribuției
benefici ilor170. Turismul atrage pe cei în căutarea locurilor de muncă171 și migranții către ariile naturale
protejate172. Totuși, Walpole și Goodwin (2001) consideră că o atitudine pozitivă fata de turism poate
genera una favorabilă conservării. Numărul turiștilor depi nde în general de infrastructură. Ariile
protejate173 nu permit de regulă turismul în masă, iar dezvoltarea infrastructurii, datorită protecției174
generează potențiale amenințări.
Discutând efectele conflictului dintre statutul impus prin protecție și populaț ia locală, Cernea și
Schmidt -Soltau175, identifică opt consecințe: pierderea terenurilor, locurilor de muncă, a locuințelor,
marginalizare, insecuritate alimentară, mortalitate și morbiditate crescute, acces restrâns la proprietățile
comune și dezarticulare socială. Ca răspuns, localnicii pleacă176, nu susțin conservarea177 (deși
Dolnicar178 consideră că identitatea regională este un factor decisiv pentru susținere), reacționează
împotriva acesteia179 sau ignoră aceste statut. Ultima situație conduce la degradarea me diului prin
activități ilegale (braconaj, exploatarea resurselor) în pofida statului de protecție al zonei180. Datorită
acestor fenomene, multe arii protejate se depopulează sau îmbătrânesc demografic, menținând o
economie agrară181, sau suferă datorită îmbătr ânirii demografice și șomajului182.
Principiul dezvoltării resurselor energetice în paralel cu menținerea securității este legat de
conceptul de eco -energie primară, introdus în literatura de specialitate pentru evaluarea variației
potențialului mediului și definit ca „ energia inițială a unui sistem teritorial înainte de intervenția omului
ca factor conștient în structurile sale ”183. Sistemele teritoriale sunt definite ca „ ansambluri funcționale
[…] constituite din elemente și relații, care au ca finalitate a tingerea unor țeluri comune ”184. Alți autori
pun accentul în definirea sistemelor teritoriale doar pe elementele componente185. Elementele pot fi
naturale și antropice186. Energia primară a unui sistem teritorial este invers proporțională cu gradul de
antropizar e a acestuia. Mai precis, în procesul de urbanizare, sistemele naturale devin antropizate, apoi

168 Pérez -Salom 2001
169 Wearing și Darcy 2011
170 Walpole și Goodwin 2001
171 Pérez -Salom 2001
172 Scholte și de Groot 2010
173 Andam et al 2010; Petrișor et al 2016b
174 Andam et al 2010; Ferraro et al 2011
175 Cerne a și Schmidt -Soltau 2003
176 Rangarajan și Sha habuddin 2006; Adams și Hutton 2007; Di C iommo 2007; de Sherbinin 2008
177 Koth ari 2006
178 Dolnicar 2010
179 Ferreira 2002; Torri 2011; G rodzinska -Jurczak și Cent 2011
180 Fiallo și Jacobson 1995; Laurance 2004; O’Neal Campbell 2005; Agrawal et al 2008; Iojă et al 2010
181 Simoni 2008; Florian 2011; Petriș or et al 2016b
182 Vaishar et al 2013
183 Ianoș 2000:52
184 Ianoș 2000:21
185 Wilson 2000:6
186 Ianoș 2000:21

30 antropice, concentrarea de populație și de activități economice determinând un consum diferențiat al
resurselor, apreciate ca eco -energii primare. Evaluarea eco -energiilor se face în raport cu aprecierea
calitativă a nivelului de degradare a geosistemelor inițiale, iar gradul de antropizare este proporțional în
intensitate cu distribuția eco -energiilor primare, dar corelat în mod invers cu aceasta și răspunzător de
accentuarea complexității geosistemelor187.
Prof. dr. Angheluță Vădineanu arată că antropizarea este însoțită de o serie de procese care au
ca rezultat simplificarea și fragmentarea sistemelor naturale, ceea ce determină o reducere a
biodiversității188. În același timp, procesul de urbanizare duce la apariția unor structuri noi, specifice
sistemelor socio -economice189, ceea ce conduce la creșterea complexității sistemelor teritoriale190, deci
la creșterea geodiversității. Astfel, conform acestor considerente, cr eșterea gradului de urbanizare
conduce în același timp la creșterea geodiversității și la scăderea biodiversității, fenomen ilustrat și de
dinamica celor două tipuri de capital (natural și creat) până în prezent: capitalul natural, aflat în declin,
reflect ă biodiversitatea, iar capitalul creat, corespunzător sistemelor socioeconomice, constituie o
reflectare a geodiversității191.
În ceea ce privește distribuția teritorială a surselor alternative de energie, studii anterioare
efectuate în România au explorat d istribuția geografică pe diferite surse de energie: biogaz, biomasă,
cogenerare, energie eoliană sau energie fotovoltaică și de tip microhidrocentrală . Rezultatele au
identificat câteva configurații spațiale corespunzând în mod clar potențialului natural – de exemplu,
sursele de energie eoliană predomină în estul țării și în zona de sud -vest, iar cele de energie fotovoltaică
în sudul țării și au arătat că există o foarte mare densitate a centralelor eoliene în zona Dobrogei, inclusiv
Delta Dunării și zona c ostieră. De asemenea, analizele au relevat faptul că cea mai răspândită formă de
energie neconvențională specifică României este cea eoliană, și că aproape întregul teritoriu național
prezintă un potențial energetic, cu excepția zonei centrale. Rezultatele analizelor au arătat că estul și
sudul -vestul țării prezintă un potențial energetic ridicat, trecându -se odată cu înaintarea spre centru la
valori medii, ce caracterizează, în plus, și regiunea de nord a țării. Cele mai scăzute valori se
înregistrează în vest și în sudul zonei centrale, iar valoarea maximă în sud -vest. O ultimă explorare a
vizat relația dintre distribuția energiei neconvenționale și cea a eco -energiilor primare și gradul de
urbanizare. Hărțile nu au evidențiat tipare morfologice clare; sup rapunerea celor două distribuții pare a fi
aleatoare, fără să evidențieze o corespondență a nivelurilor celor două elemente suprapuse în niciuna
dintre cele două analize192.

187 Ianoș 2000:52; Petrișor și Sârbu 2010; Ianoș et al 2011
188 Vădineanu 1998:133 -134
189 Sârbu 1999
190 Ianoș 2000:54
191 Petrișor și Sârbu 2010; Ianoș et al 2011
192 Petrișor 2014

31 Principiul limitării preventive a efectelor catastrofelor naturale este strâns legat de conceptul de
reziliență. Pe baza modificării percepției asupra echilibrului193, percepția asupra rezilienței s -a modificat
de la cea de măsură a stabilității unui sistem194 – conservare a structurii, funcțiilor și integrității195 la cea
de axă a ciclului ada ptiv196 sau abilitate de a reveni, în mod dinamic, la condiția de echilibru197. În
această interpretare modernă, reziliența este o trăsătură comună tuturor sistemelor dinamice caracterizate
de impredictibilitate198, și astfel presupune schimbarea199. Pornind de ai ci, Zaucha et al200 definesc
„reziliența evolutivă” drept abilitate de modificare, adaptare și transformare crucială ca răspuns la stres.
În domeniul ingineresc au fost definite, preponderent matematic, anumite concepte similare: robustețea
– abilitatea de a tolera perturbații, reziliența (similar ecologiei) – abilitatea de a reveni la o stare
anterioară după expunerea la stres, și anti -fragilitatea – abilitatea de a beneficia de pe urma stresului201.
Cumming (2011) identifică mai multe tipuri de reziliență: ec ologică, socială și socio -ecologică.
Prima permite furnizarea serviciilor ecosistemice202 și este direct proporțională cu diversitatea203;
reziliența socială crește cu diversitatea, dar și prin mijloace economice, culturale, instituționale și
educaționale204. Reziliența socio -ecologică crește prin creșterea reziliențelor socială și ecologică, dar
cele două nu sunt întotdeauna compatibile205. Reziliența spațială ia în calcul variația rezilienței în funcție
de scara spațială206. Totuși, în context teritorial rezilienț a orașelor și reziliența din orașe nu sunt
întotdeauna conectate207. Nu în ultimul rând trebuie subliniat că atât reziliența, cât și dezvoltarea
durabilă sunt evaluate prin indicatori208, deși reziliența rămâne un concept neclar, reclamând întotdeauna
o contex tualizare – reziliența cui față de ce209.
Deși adesea unii autori suprapun sau relaționează dezvoltarea durabilă și reziliența, pornind de
la faptul că ambele presupun interacțiuni sistemice la diferite scări spațiale și temporale210, și mai ales
faptul că def iniția rezilienței a fost modificată pentru a include sistemele socio -ecologice și dinamica
cuplată, transformând -o într -o condiție a dezvoltării durabile211, există și opinii contrare. Bănică și
Muntele (2015) consideră că „abordarea rezilienței este „mai d urabilă” decât cea a sustenabilității,

193 Petrișor et al 2016c
194 Harrison 1979
195 Chelleri 2012
196 Holling 2004
197 Muradian 2001
198 Șerban et al 2015
199 Chelleri 2012
200 Zaucha et al 2014
201 Gkoumas et al 2016
202 Ahern 2013
203 Folke et al 2002; Elmqvist et al 2003; Cum ming 2011; Șerban et al 2015
204 Cumming 2011
205 Cumming 2011
206 Cumming 2011
207 Ernstson et al 2010
208 Carpenter et al 2001; Sandu și Bănică 2015
209 Carpenter et al 2001 ; Cumming 2011
210 Ernstson et al 2010; Mierzejewska 2015c
211 Folke et al 2002; Chelleri 2012

32 contrapunând eficienței pe termen scurt beneficiile pe termen lung când probabilitatea confruntării cu
hazarduri diverse crește ”, și astfel „ dacă durabilitatea are ca scop repunerea lumii într -o stare de
echilibru, re ziliența presupune o continuă căutare a modalităților de a gestiona o lume aflată într -un
profund dezechilibru ”212. Cele două concepte sunt integrate în cel de „oraș durabil și rezilient”213, definit
ca oraș ce conservă biodiversitatea și asigură conectivitate a214.

3.3. Dezvoltare durabilă a teritoriului (Sustainable Development of Territories) sau dezvoltare
teritorială durabilă (Sustainable Spatial/Territorial Development)?

În definirea conceptului de teritoriu există patru caracteristici principale care perm it o mai
bună înțelegere a conceptului de teritoriu și a aspectelor legate de definirea sa astăzi, după două
decenii de muncă și de apariția a numeroase publicații. Cele patru caracteristici principale se referă
la aspectele formale ale conceptului: identi ficare, localizare, distribuția formelor spațiale și
articularea între ele, precum și aspecte legate de sensul și semnificația acestor forme. Aceste aspecte
ideatice se referă la constituirea unor ideologii spațiale, reprezentări și sisteme de valori care le
susțin și le justifică. Orice obiect înscris într -un spațiu are întotdeauna o dimensiune materială și una
simbolică.
Teritoriul poate fi astfel identificat ca fiind un ansamblu de resurse , și în special de resurse
de mediu, strâns asociate cu reprezent ări în baza cărora, într -un context dat, utilizatorii le -ar putea
mobiliza. Reprezentările spațiale, adică imaginile mentale pe care oamenii le vehiculează, le permit
acestora să se deplaseze, să acționeze în spațiu, să fie actori în viața de zi cu zi. Ace astă dimensiune
materială a teritoriului trebuie să fie înțeleasă prin resurse atât în sens strict (resurse standard sau
genetice, „resurse de date”), cât și ca resurse produse prin articularea materialității cu semnificația/
idealul și care trimit la conc eptul de teritoriu ca obiect în sine. Această abordare se înscrie în
definirea conceptului de teritoriu văzut ca un „coș de bunuri”215.
Astfel analiza noțiunii de „teritoriu” trimite către noțiunea de „mediu”, fiind recunoscută
apropierea între conceptul de teritoriu și cel de mediu. Teritoriul este cel care suportă activitățile
omului, iar mediul a fost, într -o accepțiune inițială, ceea ce -l înconjoară pe om216. Multe definiții în
literatura de specialitate, mergând în direcția de apropiere între cele două, se referă la „teritoriu ca
parte a naturii”.
Dimensiunea propriu -zis „materială” a teritoriului se completează cu o dimensiune de
ordin identitar – o anumită societate pentru un anumit mediu – și o dimensiune de ordin

212 Zolli și Heally 2012
213 Chelleri 2012
214 Ahern 2013
215 Mollard și Pecqueur 2007
216 Zuindeau 2005

33 organizațional, prin care se realizează legătura dintre societate și mediu. Această abordare este
susținută și promovată de mai mulți geografi217, dar și satisface pe scară largă o viziune
interdisciplinară.
Astfel noțiunea de teritoriu cuprinde trei aspecte diferite, dar complementare:
• O dimens iune materială. Teritoriul este conceput ca un spațiu cu proprietăți naturale,
care definesc oportunități sau constrângeri de dezvoltare, și cu proprietăți materiale, care rezultă din
planificarea spațiului de către grupul de indivizi care îl administrează (structură urbană, rețea de
servicii);
• O dimensiune de identitate. Teritoriul corespunde unei entități spațiale care are
identitate proprie. Identitatea teritoriului se caracterizează prin numele său, limitările sale, istoria și
patrimoniul său, dar, de a semenea, prin modul în care grupurile sociale care îl populează îl
reprezintă, îl revendică și îl fac să existe în ochii altora;
• O dimensiune organizațională. Teritoriul este definit ca o entitate care are o
organizare a actorilor sociali, ce se caracteriz ează prin relații ierarhice, de complementaritate și de
solidaritate.
Natura este, prin urmare, o parte constitutivă a componentei materiale a teritoriului, dar are
interacțiuni puternice cu restul componentei materiale – în sensul existenței unei antropiz ări a
naturii – precum și cu celelalte două dimensiuni. O astfel de concepție a teritoriului va sta la baza
analizelor ce urmează, din perspectiva dezvoltării durabile. În mod specific, pentru a introduce mai
bine aceste concepte, nu trebuie neglijate aspe ctele care subliniază caracteristica de eterogenitate a
spațiului și a mediului.
În cercetarea de față dezvoltarea durabilă este înțeleasă ca acel model de dezvoltare prin care se
urmărește creșterea bunăstării populației în condițiile păstrării diversităț ii culturale și protejării mediului.
Este evident faptul că planificarea și monitorizarea acestei dezvoltări este realizată cu referire directă la
un anumit teritoriu vizat (oraș, regiune etc.), ceea ce va fi precizat prin sintagma „este urmărită în
profil teritorial”
Acest tip de planificare și monitorizare pierde din vedere faptul că dezvoltarea durabilă a unor
teritorii poate fi făcută în detrimentul altor teritorii. Această idee a „durabilității importate” și a
„importului de durabilitate” a fost dezbăt ută pentru prima data de Pearce, Markandya și Barbier în 1989.
Este foarte posibil ca un anumit teritoriu să își asigure o dezvoltare durabilă în detrimentul altor teritorii.
Cel mai bun exemplu este acela în care o economie importă toate materiile prime n ecesare, folosește
tehnologiile și forța de muncă locală pentru ca în final să exporte produsul rezultat. Deoarece acest
proces aduce plus -valoare, se poate trece și la importarea necesarului de hrană. Astfel resursele naturale
ale teritoriului care import ă rămân intacte, în timp ce stocurile de resurse ale teritoriului de unde se

217 Auriac ș i Brunet 1986; Le Berre 1995

34 importă vor fi diminuate. Pe termen lung, această dezvoltare autarhică a unor regiuni va produce
dezechilibre iremediabile.
Indicatorii dezvoltării durabile sunt considerați instr umente importante pentru transpunerea
principiilor dezvoltării durabile în planificare practică și pentru măsurarea sustenabilității direcțiilor de
dezvoltare spațială. Dezvoltarea teritorială durabilă a devenit un obiectiv principal al acțiunilor publice
și al inițiativelor private în ceea ce privește planificarea și dezvoltarea, în ciuda deficienței de conținut a
definiției sale, prezentată mai sus (dezvoltarea teritorială durabilă se confundă deseori cu dezvoltarea
durabilă a teritoriilor). Însă acțiunil e întreprinse în acest scop nu pot fi cuprinse într -un model universal
de acțiune, ci trebuie să aibă în vedere caracteristicile și constrângerile socio -culturale, economice și
ecologice inerente fiecărui teritoriu218. Totuși, principalele principii ale dezv oltării durabile și cele ale
dezvoltării teritoriale durabile nu sunt atât de diferite epistemologic: ele sunt de acord asupra unui punct
fundamental, și anume recunoașterea capacităților actorilor sociali de a construi zilnic teritorii unde se
întâlnesc o multitudine de logici de dezvoltare219.
De aceea este foarte important să se facă distincția între dezvoltarea durabilă a unui
teritoriu și dezvoltarea teritorială durabilă. Dacă primul concept urmărește menținerea echilibrului
între resurse și consum, pier zând din vedere de unde sunt consumate acele resurse, dezvoltarea
teritorială durabilă ar trebui să urmărească menținerea aceluiași echilibru între mai multe teritorii,
inclusiv prin diminuarea fenomenului de „durabilitate importată”. Echitatea intergenera țională este
dublată, în aceste condiții, de una intragenerațională. Așa cum un comportament economic nu este
durabil, dacă nu asigură satisfacerea unei nevoi a viitorilor locuitori ai planetei, la fel un
comportament nu poate fi durabil dacă ar afecta alt e persoane coexistente pe Pământ.

3.4. Echitatea teritorială și dezvoltarea durabilă

Cert este faptul ca importante inegalități divizează teritoriile, fie că sunt de ordin
economic, social sau de mediu. La începutul noului mileniu, 15% din populația glob ului, în
țările cu venituri mari, a reprezentat 56% din consumul total, în timp ce 40% dintre cele mai
sărace pături ale populației din țările cu venituri mici, nu totalizau mai mult de 11%220.
Inegalitățile pot fi, de asemenea, de ordin ecologic: la sfârșit ul anilor 1990, cel puțin 1,1
miliarde de oameni încă nu aveau acces la apă potabilă sigură și aproximativ 2,4 miliarde la
instalații sanitare adecvate221. Accentuarea disparităților care rezultă din problemele de mediu
devine o temă recurentă în rapoartele instituțiilor internaționale. Astfel, Millenium Ecosystem

218 Carrière et al 2016
219 Carrière et al 2016
220 Banca Mondial ă 2013
221 United Nations 2007

35 Assessment, instituit de Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite în 2001, a văzut în
inegalitatea consecințelor teritoriale una dintre problemele majore provenite din dezechilibrul
ecosi stemelor222.
La problemele de distribuție a bogățiilor s -au adăugat și problemele de alocare a riscurilor,
ultimele chiar tinzând să domine societatea modernă223. S-ar putea spune, într -adevăr, că, pentru a
respecta echitatea teritorială, dezvoltarea trebuie s ă răspundă nevoilor locuitorilor unui anumit
teritoriu, fără a compromite capacitatea indivizilor din alte teritorii, de a -și satisface propriile nevoi.
În continuare vor fi prezentate pe scurt trei abordări ce susțin a această ipoteză.
O primă abordare este cea propusă de D. Pearce, A. Markandya și E. B. Barbier224,
amintită mai sus. Autorii prezintă conceptul de „durabilitate importată” și omologul său,
„durabilitate exportată”. Chiar dacă într -un teritoriu se poate vorbi de o durabilitate a dezvoltării,
este foarte posibil ca tendința observată să vină în detrimentul teritoriilor externe sau învecinate.
Este cazul importului de resurse naturale (de exemplu: lemn exotic), care duce la modificarea
capitalului natural al țării de origine. O altă situație est e oferită de potențiale transferuri de poluare
(exportul de deșeuri, poluare transfrontalieră pe cursuri de apă etc.). În ambele cazuri, țara
beneficiară și -a construit durabilitatea prin reducerea durabilității în exterior. Importul sau exportul
de resurs e naturale, potrivit autorilor studiului menționat, este similar unui „import de durabilitate”
sau unui „export de non -durabilitate.”
O a doua contribuție este aceea a lui Nijkamp, care explică atingerea durabilității spațiale
prin următoarele două reguli225.
• Dezvoltarea într -o anumită zonă trebuie să asigure un nivel de bunăstare acceptabil,
care poate fi susținută în timp;
• Această dezvoltare nu trebuie să intre în conflict cu durabilitatea dezvoltării într -un
nivel teritorial supra -regional.
Analiza nu pune atât de mult accent aici pe teritoriile exterioare teritoriului de referință, ci
pe noțiunea de „teritoriu ca întreg”, teritoriu incluziv, acela în care se înscrie teritoriul de referință.
Este vorba despre dezvoltarea durabilă care să corespundă teritori ului de referință fără a
compromite capacitatea celorlalte teritorii de a -și satisface nevoile locuitorilor lor. Din contră, nu
este neapărat evident că teritoriul incluziv are drept corolar durabilitatea teritoriului de referință sau
a celui inclus. Aici intervine conceptul de „sacrificii teritoriale”, ceea ce ridică problema
legitimității nesustenabilității unui anumit teritoriu în raport cu dezvoltarea durabilă a unui teritoriu
mai larg.

222 Millenium Ecosystem Assessment 2005
223 Beck 1986
224 Pearce et al 1989
225 Nijkamp et al 1992

36 O a treia contribuție importantă este una care s -a format în jurul conceptului de „datorii
ecologice”. Acest concept s -a născut la începutul anilor 1990, în jurul unor reflecții ale Institutului
de Ecologie Politică din Chile, dar a fost în cea mai mare parte dezvoltată de Joan Martinez –
Alier226. El se bucură în prezent de sprijin semnificativ în mediul ONG -urilor. Inspirat de conceptul
marxist de schimb inegal , Martinez -Alier susține că produsele vândute de țările mai sărace227 în
contextul piețelor internaționale suferă de un preț „incorect de mediu”. Acest lucru se întâmplă
deoarece aceste prețuri nu includ toate costurile aferente producțiilor din aceste țări și, în special,
costurile pentru pagubele produse mediului. Astfel ia naștere o „datorie ecologică” a țărilor bogate
către cele mai sărace care, din perspectiva echită ții internaționale, ar trebui să fie luată în
considerare pentru a contrabalansa datoria monetară a celor mai sărace țări. Această datorie
ecologică relevă de asemenea, un transfer de durabilitate dinspre țările sărace către cele bogate.
Problematica dezvo ltării durabile determină trecerea de la problema inegalităților la aceea
a transferurilor teritoriale. Pentru a generaliza, o inegalitate reflectă o divergență. Ideea nu este
nouă, ci este prezentă în multe dintre scrierile economiștilor pe probleme de de zvoltare, cum sunt
Perroux 228 și Myrdal229. Caracteristica noilor provocări privind dezvoltarea durabilă este de a
concepe noi modalități de evaluare a transferurilor teritoriale.
Înțelesul noțiunii de transfer teritorial depinde de modul în care se raliază l a diferitele
construcții teoretice subiacente problematicii dezvoltării durabile. Un ax important este cel care
distinge între conceptualizările „tari”(puternice, forte) și „slabe” ale durabilității, care livrează
anumite modele teoretice230. O conceptualiza re a durabilității este cu atât mai slabă cu cât admite un
număr mare de oportunități de substituire între diferite bunuri ce contribuie la bunăstare sau între
diferite forme de capital care contribuie la creșterea economică. Astfel curentul neo -clasic der ivă
din polul „slab” al durabilității, în timp ce economia ecologică se înscrie mai curând în modelul
teoretic „tare”.
Conform abordării standard, neo -clasice, bunurile se substituie unele altora și mediul nu
face o excepție de la regulă. Într -un teritoriu care suferă efectele poluării din exterior putem vorbi
de echitate doar dacă există o compensație, inclusiv bani, care acoperă pagubele. Este același lucru
în cazul unei componente a capitalului natural transferat de la un teritoriu către altul, în scopul
realizării unor activități economice. Echitatea teritorială nu este încălcată dacă se formează un flux
monetar în direcție inversă și dacă teritoriul exportator utilizează banii primiți pentru a face
investiții. În cele din urmă, în cazul în care transfer urile (de resurse naturale și externalități) sunt

226 Martinez -Alier 1993, 2002
227 Autorul face o analiză comparativă între Țările din Nord și țările din Sud, care poate fi generalizată la nivelu l
relației dintre țările mai bogate și țările cele mai sărace
228 Perroux 1964, 1981
229 Myrdal 1957
230 Neumayer 2013

37 compensate în mod corespunzător, prin bani, nu va exista nici un transfer de durabilitate și nici o
problemă în ceea ce privește echitatea teritorială.
Cealaltă abordare are la bază reticența la ideea capac ității de substituire a mărfurilor sau a
unor factori, ce provine din existența unor caracteristici speciale de mediu, considerate de
neînlocuit. Acest lucru se traduce prin noțiunea de „capital natural critic”, care se aplică, de
exemplu, reglementărilor climatice231. Lucrările lui Joan Martinez -Alier232 reprezintă o critică
remarcabilă a abordării standard. Această critică vizează două aspecte: ce reprezintă de fapt o
compensație monetară, și ce ar putea, în fapt, reprezenta ea.
După cum am relatat anterior, în contextul actual, mărfurile vândute de țările sărace către
cele bogate sunt „afectate” de prețul ecologic incorect. Schimbul este „ inegal din punct de vedere
ecologic”. Prin această expresie, autorul se referă la faptul că are loc „un export de produs e din
regiuni sărace către unele mai bogate, la prețuri care nu iau în considerare efectele externe locale
cauzate de aceste exporturi sau care nu țin cont de epuizarea resurselor naturale”233. Provocarea
fundamentală apare atunci când se încearcă evaluarea monetară a efectelor externe, deoarece
aceasta tinde să se bazeze mai mult sau mai puțin direct pe valorile veniturilor populației în cauză.
Atunci când valorile de veniturilor sunt distribuite uniform din punct de vedere spațial, această
abordare nu pare a fi o problemă, dar atunci când sunt reconciliate teritorii cu structuri de venituri
extrem de inegale, rezultatele evaluării vor fi extrem de sensibile la aceste inegalități. Aceasta este
ceea ce numește Joan Martinez -Alier, nu fără ironie, principiul du pă care „sărăcia se vinde ieftin”,
care a fost numit „principiul lui Lawrence Summers”234.
Autorul face referire la Lawrence Summers, vice -președinte și economist -șef la Banca
Mondială, care a afirmat la începutul anilor 1990 că ar exista un stimulent econo mic pentru
relocarea industriilor poluante în țările sărace, având în vedere relativa lor „sub -poluare” în
comparație cu țările din bogate. Unul dintre argumentele folosite de Summers a fost că: „Măsura
costurilor de sănătate ale poluării depinde de câștig urile nerealizate datorită morbidității și
mortalității crescute. În consecință, investițiile legate de sănătate ar trebui să se facă în țările cu cel
mai mic cost al investițiilor, și anume țările cu cele mai mici salarii”235. Astfel cu o structură de cost
a daunelor într -un spațiu eterogen, determinarea unui cost total minim va conduce la poluare acolo
unde costurile sunt cele mai mici. Raționamentul economic pare de necontestat, însă logica lui
Summers a suferit cea mai clară critică cu privire la principi ile etice care stau la baza acestei logici.
Principala critică a fost că sunt puse sub semnul întrebării chiar principiul evaluării monetare a
mediului și lipsa standardelor de mediu și sociale, universal valabile.

231 Ekins 2003
232 Martinez -Alier 1993, 2002
233 Martinez -Alier 2002:214
234 Martinez -Alier 2002
235 Martinez -Alier 1995:515

38 Luarea în considerare a costurilor extern e în prețurile bunurilor ar fi, fără îndoială, o
îmbunătățire a unei situații de schimb ecologic inegal. Cu toate acestea, pe termen lung nu va putea
fi satisfăcută pe deplin dorința de implementare a unor standarde de mediu și sociale, de care ar
putea be neficia toți oamenii de pe pământ. Din acest motiv, constatând că transferurile de
durabilitate nu pot fi compensate printr -o abordare „slabă” a durabilității, adică prin bani, a apărut
perspectiva durabilității „tari”. În această abordare moneda nu va mai compensa un „flux de mediu”
(resurse naturale sau calitatea mediului), ci fiecare resursă va fi compensată numai cu una de același
tip. De exemplu, defrișarea unei păduri în scopul recoltării lemnului va putea fi compensată cu o
acțiune de reîmpădurire. Î n aceste condiții au fost propuse alte abordări pentru a măsura amploarea
și consecințele acestui transfer, respingând etalonul monetar.
O primă abordare este analiza ecologică a energiei, realizată de frații Odum și urmașii lor.
Consumul de energie sau, î ntr-o formă mai elaborată, de fluxuri de energie – ținând seama de
energia solară încorporată – constituie tentative omogene de evaluare a fluxurilor. Cu o perspectivă
teritorială, o ilustrare interesantă a acestei abordări este cea propusă de Gonzague Pil let, care arată
că Elveția, la începutul anilor 1990, a importat de 3,5 ori mai multă energie solară decât a
exportat236. Dar, în căutarea unei unități de măsură omogene, se apelează în principal la conceptul
amprentei ecologice, de care s -au folosit autorii durabilității „tari”. Această abordare datează din
1990 și, în ultimii ani, a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Wackernagel susține utilizarea acestui
indicator pentru durabilitate, tradusă prin suprafața totală de teren necesară pentru buna funcționar e
a unui oraș, a unei regiuni sau a unei țări237. Altfel spus, amprenta ecologică măsoară presiunea
antropică exercitată asupra sistemelor ecologice aflate în regim natural, prin estimarea suprafeței
terestre sau marine capabile de productivitate biologică c are ar trebui regenerate datorită
consumului de resurse și generării de deșeuri de către populația umană, în condițiile dezvoltării
tehnologie și cunoașterii științifice din prezent238. Mai exact, amprenta ecologică estimează
suprafața naturală necesară pent ru a susține o populație umană care ar adopta în mod uniform
același stil de viață prin trei metode239: (1) estimarea suprafeței (acoperite de vegetație) care ar
putea absorbi dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili și neabsorbit de oc eane,
(2) suprafețele cultivate care ar produce cantitatea de alcool echivalentă combustibililor fosili arși,
sau (3) suprafața de teren (acoperit de vegetație) care ar fi fost necesară în trecutul geologic pentru
formarea combustibililor fosili (de exempl u, pădurile din care au luat naștere cărbunii în
Carbonifer). Conceptul se caracterizează deci printr -o măsurare a spațiului asociat cu utilizări

236 Pillet 1993
237 Muelle r 2008
238 Petrișor 2008b
239 Chambers et al 2000

39 diverse ale resurselor naturale în condiții de durabilitate240. Mai concret, consumul (consumul de
alimente, loc uințe, transport, etc.) într -un anumit teritoriu este interpretat în conformitate cu
utilizările suprafețelor corespunzătoare (sol construit, teren arabil, „teren energetic”, spațiu marin
etc.), pe baza randamentelor observabile. Apoi, se face o agregare a rezultatelor, construindu -se
astfel un indicator unificat, care ar trebui să țină cont de impactul consumului asupra mediului.
Acest indicator poate dezvălui transferurile ecologice între regiuni, deoarece este mai
aproape de spațiul disponibil ecologic, numit biocapacitate. Astfel, folosind datele din 2001, World
Wildlife Found (WWF) 241 a calculat că Franța are o amprentă ecologică de 5,8 hectare pe cap de
locuitor, în timp ce biocapacitatea ei a fost evaluată la 3,1 ha/ locuitor, ceea ce înseamnă că are u n
„deficit ecologic” de 2,8 ha/locuitor. În același timp, Statele Unite ale Americii deține un deficit
ecologic de 4,7 ha /locuitor, semn că nevoile sale în ceea ce privește spațiul ecologic depășesc mult
propriile lor dotări. Prin contrast, Australia are un surplus mare de 11,5 ha /locuitor, datorită
densității scăzute a populației. La nivel global, WWF a calculat un deficit global de 0,4 ha /locuitor,
atestând nesustenabilitatea activităților umane pe uscat.
O extensie interesantă a acestui tip de analiz ă, în ceea ce privește deficitul ecologic, este
cel propus de Torras242. Ideea este de a vedea în deficitul ecologic expresia datoriei ecologice a
țărilor bogate către cele sărace, pe baza căreia se poate reconcilia datoria monetară a celor mai
sărace țări. Astfel, pe baza unui număr de convenții metodologice, în special în ceea ce privește
valoarea monetară a serviciilor furnizate de mediu, autorul sugerează o reducere a datoriilor din
țările cele mai sărace în raport cu datoria ecologică pe care o au țările mai bogate.
Abordarea amprentei ecologice a atras unele critici243, care au condus la unele îmbunătățiri
ale metodei. Pentru conceptul unic de deficit ecologic, văzut ca o măsură a transferurilor de
durabilitate, apar mai multe dificultăți. În primul rând, așa cum au observat și Lindroth și
Andersson244, deficitul ecologic nu măsoară fluxurile de mediu între teritorii, ci realizează
intensitatea unui consum național văzut în raport cu capacitatea de „biodisponibil” a respectivei țări.
Cu alte cuvinte, poate ex ista un importator net de resurse și care, cu toate acestea, se află în poziția
de a deține un surplus ecologic, sau invers, un exportator net de resurse care prezintă un deficit
ecologic. Mai concret, conceptul de deficit ecologic este discutabil prin fap tul că acesta aduce un
prejudiciu negativ teritoriilor mici și dens populate245.
Într-adevăr, în ceea ce privește nevoile de resurse de mediu, zonele de mare densitate se
bazează în mod necesar și substanțial pe teritoriile externe pentru a -și asigura nivel ul dorit de

240 Wacke rnagel și Rees 1996; WWF 2004
241 WWF 2004
242 Torras 2003
243 van den Bergh și Verbruggen 1999
244 Andersson și Lindroth 2001
245 van den Bergh și Verbruggen 1999

40 bunăstare, astfel că deficitul lor ecologic este ridicat într -o manieră tautologică. Există cel puțin
două motive posibile pentru a reduce posibila acuzație de caracter abuziv, care ar putea descrie
această situație. În primul rând, este foarte posibil ca indivizii din aceste teritorii să aibă un
comportament relativ favorabil dezvoltării durabile, de exemplu, prin tipul de consum, limitarea sau
recuperarea deșeurilor, prin economii de resurse. În al doilea rând, este foarte probabil ca o metodă
de distribuție a activităților umane (în special cea care presupune concentrarea acestora în orașe) să
influențeze comportamentele, reducând numărul resurse externe utilizate pe cap de locuitor. Un
exemplu pentru această situație este dat de celebru grafi c al lui Newman și Kenworthy246, care arată
scăderea semnificativă a consumului individual de combustibil, pe măsură ce crește densitatea
urbană.
În general există motive de a pune la îndoială relevanța reală a unui astfel de indicator ca
cel al deficitului ecologic al unui teritoriu. Din perspectiva echității teritoriale, se pune problema
dacă un australian poate fi într -adevăr considerat mai „virtuos” decât un francez, din cauza
surplusului său ecologic, în timp ce, din perspectivă individuală, australianu l se află la originea unei
amprente ecologice mai mari comparativ cu vecinul său european (7,7 ha/ locuitor pentru primul,
față de 5,8 ha/ locuitor pentru al doilea).
Dacă se menține dorința de a aprecia caracterul durabil sau nu al consumului într -un
anum it teritoriu, ar trebui imaginat un alt criteriu, probabil unul mai satisfăcător decât deficitul
ecologic, care să măsoare amprenta ecologică individuală în funcție de biocapacitatea individuală
disponibilă la nivel mondial (și nu pentru anumite țări). Ace astă viziune de reconsiderare a mediului
ca element al patrimoniului mondial face ca fiecare locuitor al planetei să beneficieze de drepturi
egale referitoare la acest patrimoniu. În acest context și -a formulat Agarwal247 teoria privind
egalitatea asupra dre pturilor de emisie a gazelor cu efect de seră. Preluând comparația între Franța și
Australia și știind că biocapacitatea disponibilă la nivel global este de 1,8 hectare pe cap de locuitor,
vom vedea că ambele țări se află în poziție de deficit ecologic, re spectiv ( – 4) ha/loc. și ( – 5,9)
ha/loc. Înmulțind aceste cifre cu valorile populațiilor respective s -ar obține deficitul ecologic la
nivel mondial impus de cele două țări lumii întregi. Procedând astfel deficitul va apărea numai în
cazul în care consumul pe cap de locuitor depășește pragul impus. În acest mod se neutralizează
problema tautologică a „orașului non -durabil” și se vor evita astfel posibilele implicații politice
contestabile: autarhie extremă sau polarizare negativă în cazul unor densități mari ale populației.

3.5. Limitele abordării echității teritoriale în definirea dezvoltării teritoriale durabile

246 Newman și Kenworthy 1989
247 Agarwal 1992

41 Abordările de mai sus, chiar dacă sunt apanajul unor convingeri slabe sau puternice,
conduc, în cele din urmă, la identificarea unor limite privi nd abordarea dezvoltării durabile numai
în termeni de echitate teritorială.
În primul rând, ideea de a promova standarde universal valabile contestă legitimitatea
implementării acestor standarde pe un anumit spațiu. Faptul că principiul „Lawrence Summers”
reprezintă o provocare este explicat prin aceea că se bazează pe o viziune globalizantă a
drepturilor omului referitoare la calitatea mediului, o viziune care, prin definiție, transcende
teritorii. O altă linie de argumentare ar fi critica acestui „princip iu”, pe motiv că transferul de
industrii poluante ar marca o negare a suveranității țărilor gazdă, fiindu -le impus transferul în
cauză.
Pe de altă parte, în anumite aspecte de durabilitate, referirea la resurse proprii pentru
teritorii bine definite este discutabilă. De exemplu, în cazul „drepturilor de atmosferă”
regionalizarea și teritorializarea sunt lipsite de sens248. În mod similar, referirea la suprafețe de
biocapacitate, așa cum sunt definite în abordarea amprentei ecologice și care ar fi cu adevărat
„deținute” de către entități teritoriale, este problematică din perspectiva echității în cadrul
aceleiași generații. În ambele cazuri, relevanța teritoriului dispare cu privire la aspectele ce
afectează în mod direct oamenii, chiar dacă acești oameni ar f i favorizați în mod inegal în
teritoriile de apartenență.
Caracterul localizat al multor probleme de mediu, inegalitatea expunerii spațiilor la
problemele de mediu, gradul de vulnerabilitate a unor teritorii, ce dispun de resurse disponibile
inegale, expus e acelorași riscuri, toate acestea fac din mediu, și implicit din dezvoltarea
teritorială durabilă, o temă cheie de reflecție supra inegalităților teritoriale.
Compensarea consumului de resurse pe baza standardului monetar s -a demonstrat a nu fi
adecvată, deoarece subordonează unei sume compensatorii distribuția spațială a veniturilor, care
este marcată de inegalități imense.
Pe lângă toate acestea, echitatea teritorială nu pare să rezolve, în plan spațial, problemele
de etică și echitate intergenerațională . Fiecare teritoriu este o parte a unui întreg, dar fiecare
generație constituie, în mod repetat, întregul însuși. Abordarea dezvoltării durabile din
perspectiva echității teritoriale nu poate și nu trebuie să diminueze relevanța globalului ca
obiectiv pol itic.
S-a demonstrate anterior că perspectiva durabilității „tari”, fie discreditează de principiu
schimbul internațional și teritoriile cu densitate ridicată (în cazul măsurării deficitului ecologic),
fie conduce la o regândire a granițelor, astfel încât indivizii să fie considerați prin prisma
comportamentelor lor economice diversificate, iar soarta planetei să fie considerate dependentă de

248 Agarw al 1992

42 ansamblul acestora (este cazul amprentei ecologice transpusă în biocapacitatea disponibilă la
nivel mondial).
Poate că soluția este să se stabilească indicatori parțiali satisfăcători, fără pretenția de a
reprezenta măsuri de ordin general. În acest caz ar trebui reconsiderate, rând pe rând: importurile
de resurse naturale și posibila compensare (monetară sau fizică); t ransferurile de externalități249
(exporturi de deșeuri și poluarea transfrontalieră) sau sursele de externalități (industrii poluante);
și, în cele din urmă, variabilitatea consecințelor teritoriale în funcție de riscurile generale (poziție
geografică, vulne rabilitate economică mai mult sau mai puțin crescută).
Se deschide astfel un domeniu larg de cercetare interdisciplinară, care are ca punct de
plecare un număr semnificativ de studii cu privire la problema inegalităților teritoriale. În acest
context, treb uie luate în considerare problemele politicilor corective și planificării teritoriale
durabile.
Reluând semnificația dezvoltării teritoriale durabile, scopul acesteia este ca dezvoltarea durabilă
să fie făcută echitabil între diversele teritorii, atât pe v erticală (creșterea nivelului de bunăstare) cât și pe
orizontală (diminuarea disparităților teritoriale), tocmai pentru a evita pe cât posibil dezvoltarea unora prin
degradarea altora. Din această perspectivă, planificarea spațială/ teritorială urmărește a rmonizarea
teritoriilor din punct de vedere al dezvoltării durabile, diminuarea disparităților și creșterea coeziunii
teritoriale prin modificarea distribuției activităților în spațiu, din perspectiva utilizării terenurilor și a
proprietății acestora. De a ceea planificarea pentru dezvoltarea durabilă ar trebui să fie mai degrabă
„bazată pe proces”, și nu orientată numai spre „atingerea unor obiective”250.
Realizarea unei dezvoltări durabile constituie rezultatul eforturilor de dezvoltare dintr -un
sistem și ca atare planificarea teritorială trebuie să urmărească îmbunătățirea stării de durabilitate a
dezvoltării și nu atingerea unor parametri stabiliți ca optimi.
Deși dintr -o perspectivă teoretică, prof. dr. Angheluță Vădineanu (2009)251 vorbește despre o
anumit ă teorie a dezvoltării durabile ca stadiu al evoluției ecologiei sistemice. În special în cazul
sistemelor ecologice naturale, diversitatea joacă un rol central, conservarea biodiversității fiind o temă
centrală a dezvoltării durabile. Ecologia a admis ini țial ipoteza conform căreia stabilitatea este
dependentă de diversitate sub forma unei relații lineare (mai exact, diversitate mai mare → mai multă
stabilitate), dar ulterior s -a constatat că relația dintre stabilitate și diversitate este mult mai complexă252.
Există o diversitate optimă corespunzătoare unei maxime stabilități, iar excesul sau deficitul de
diversitate au un efect destabilizator asupra sistemului, ducând la repoziționarea acestuia pe o altă

249 Prin externalit ăți mă refer la deșeuri și alte materii poluante
250 Bagheri și Hjorth 2007
251 Vădineanu 2009
252 Petrișor 2007, 2008b, 2011, 2017

43 traiectorie evolutivă, în sensul teoriei ciclurilor d e succesiune ecologica253. Transpunând această teorie
din perspectivă teritorială, geodiversitatea este reflectată, în funcție de scara spațială, de acoperirea și
utilizarea terenului conform clasificării CORINE – Coordinated Information on the European
Environment – Informații de Mediu Coordonate pentru Europa (de Lima, 2005)254.
În ciuda multiplelor încercări de definire si înțelegere a durabilității, la aproximativ 15 ani după
definirea conceptului de dezvoltare durabilă în Raportul Brundtland, dr. Gro Harl em Brundtland afirma
într-un interviu că „definiția pe care o dăduse dezvoltării durabile nu trebuie schimbată“, dar trebuie
asigurat un mai bun echilibru al pilonilor (tradiționali sau adăugați) în strategiile de dezvoltare255, iar la
20 de ani de la apariț ia conceptului, Steve Bass256, rezumând o perspectivă internațională asupra
strategiilor de dezvoltare elaborate în mai multe țări, ajungea la concluzia că dezvoltarea nu a devenit
durabilă.

3.6. Concluzii

Acest capitol și -a propus să elucideze și să stabi lească sfera de cuprindere a conceptului de
dezvoltare teritorială durabilă.
Activitățile umane afectează configurația spațială și diversitatea mediului. Principalele
concepte sunt diversitatea, reziliența și durabilitatea, ca laturi ale dezvoltării durabi le, cei patru
piloni – economie, societate, cultură și mediu și cele două concepte ale dezvoltării spațiale –
coeziune și policentricitate, la care se adaugă interconexiunile acestora. Reziliența și dezvoltarea
durabilă au o relație neclară și pot fi înțel ese ca laturi ale unui concept comun, dar și ca două
concepte opuse sau complementare. Ambele sunt potențate de diversitate. Pentru dezvoltarea
spațială, Uniunea Europeană a dezvoltat două concepte interconectate, coeziunea și policentricitatea
care, în te orie, ar trebui să crească reziliența și durabilitatea, însă acestea conțin elemente
contrastante, iar diferențele naționale și teritoriale împiedică implementarea lor prin politici. Sunt
implementate politici dirijate „de sus în jos” pentru a împiedica ap ariția naturală a diversităților.
Acest proces nu înseamnă decât o aplicare de către om a unor legități ecologice (dinamica prin
cicluri adaptive) în sistemele teritoriale, prin redistribuirea resurselor către alte centre, prin politicile
de policentricita te și coeziune, pentru a crește diversitatea globală și a crește stabilitatea într -o
manieră anti -entropică. Mai exact, sistemele de rang ierarhic superior (Uniunea Europeană,
guvernele naționale) tind să stabilizeze „revolta” celor de rang inferior aflate în faza de creștere
(regiuni, orașe) prin menținerea echilibrului dezvoltării. Deși conceptele de reziliență și dezvoltare

253 McCann 2000; Muradian 2001; Tomescu și Savu 2002
254 Petrisor și Ianoș 2012
255 Bugge și Watters 2003
256 Bass 2007

44 durabilă sunt folosite extensiv, înțelegerea lor este un proces fără finalitate. Dezvoltarea durabilă
reflectă tendința umană de org anizare a spațiului, iar rafinările conceptuale sunt foarte utile în acest
caz deoarece în multe cazuri rezultatele măsurării acestor concepte sunt folosite de decidenți fără a
înțelege ce s -a măsurat de fapt.
Conceptul de Dezvoltare Teritorială Durabilă ( DTD) nu are o definiție în sine, însă apare
din dorința de a depăși limitele de operaționalizare a conceptului de dezvoltare durabilă, în
transpunerea problemelor existente de la nivel global către nivelul local de acțiune, în contextul
necesității elaboră rii unor sisteme de indicatori locali, care să monitorizeze starea ecologică a
ecosistemelor și efectele asupra lor a proiectelor de dezvoltare și amenajare implementate la nivel
local. Chiar dacă problema de echitate intragenerațională este privită adesea ca raport al relațiilor
dintre indivizi sau grupuri sociale, abordarea teritorială este considerată, în acest context, modul
principal de aplicare a acestei probleme. Acest interes pentru dimensiunea spațială nu este în nici un
fel contingent. Se poate sp une chiar că aceasta este logica abordării dezvoltării durabile, care
impune luarea în considerare a teritoriului, atât teoretic, cât și practic.
Dezvoltarea teritorială durabilă pornește de la premisa menținerii unui echilibru între
resursele disponibile și cele utilizate într -un anumit teritoriu, iar monitorizarea atentă a acestui
fenomen poate preîntâmpina accentuarea disparităților teritoriale. Dezvoltarea realizată echitabil
între diversele teritorii, atât pe verticală (creșterea nivelului de bunăstare ) cât și pe orizontală
(diminuarea disparităților teritoriale), pentru a evita pe cât posibil dezvoltarea unora prin degradarea
altora, constituie scopul dezvoltării teritoriale durabile.

45 Capitolul 4. Monitorizarea dezvoltării teritoriale durabile

4.1. Monitorizarea dezvoltării durabile la nivel național și internațional

Capitolul de față își propune o prezentare sumară a tipurilor de indici257 și indicatori
utilizați în monitorizarea dezvoltării durabile la un anumit nivel teritorial, analiza indicatoril or cu
privire la gradul corelare a acestora cu cei trei sau patru piloni ai dezvoltării durabile și metodologia
de selecție a acestora.
La nivel internațional, monitorizarea dezvoltării durabile a început în anul 1992, când în
cadrul Summit -ului internațio nal pentru mediu și dezvoltare, Comisia Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare Durabilă (UNCSD – United Nations Commission on Sustainable Development) a fost
desemnată ca fiind responsabilă de monitorizarea eforturilor statelor de a dezvolta și utiliza
indicat orii naționali ai dezvoltării durabile258. Din 1996 până în prezent, grupul de lucru a propus
atât o metodologie de elaborare a indicatorilor cât și o listă de indicatori de monitorizare revizuiți în
anul 2007, în număr de 96 dintre care 50 reprezintă indica torii de bază259 ai dezvoltării durabile,
valabili în toate statele membre ale Organizației Națiunilor Unite. Aceștia sunt împărțiți în 14
capitole (sărăcie, hazarde naturale, dezvoltare economică, guvernanță, atmosferă, parteneriat
economic global, sănătate , resursa naturală de teren, modele de producție și consum, educație,
oceane și mări, demografie, ape dulci și biodiversitate) și nu sunt grupați explicit pe cei patru piloni
de dezvoltare: economic, social, mediu, guvernanță260. Există și indicatorii care m onitorizează din
punct de vedere teritorial atingerea obiectivului de dezvoltare durabilă, asociați următoarelor
tematici generale: starea și utilizarea terenurilor, deșertificarea, agricultura și pădurile . Din
punct de vedere al stării și utilizării teren urilor, în general este utilizat indicatorul de procent de
schimbare a destinației terenurilor pentru fiecare din categoriile de utilizare a terenurilor, într -o
anumită perioadă de timp sau aria (în km2) suprafețelor de teren degradate (Anexa 1). În funcți e
de scara teritorială la care aceștia fac referire, indicii și indicatorii de monitorizare a dezvoltării
durabile pot fi grupați în indicatori la nivel de regiune, la nivel de țară și la nivel de zonă
metropolitană sau oraș, iar exemplele de indicatori și indici care să măsoare această dezvoltare sunt
nenumărate.

257 un indice se obtine prin agregarea mai multor indicatori
258 Hass et al 2003
259 Indicatorii de bază sunt utili pentru a putea menține ușor de gestionat setul de indicatori, în timp ce setul mai mare
permite includerea unor indicatori suplimentari, ca re să permită țărilor să facă o evaluare mai cuprinzătoare și mai
diferențiată a dezvoltării durabile. Indicatorii de bază îndeplinesc 3 criterii: se referă la aspecte care sunt relevante
pentru dezvoltarea durabilă în majoritatea țărilor, furnizează infor mații critice care nu sunt disponibile de la alți
indicatori de bază, pot fi calculați de către majoritatea țărilor deoarece datele sunt disponibile sau ar putea fi puse la
dispoziție într -un termen și cu costuri rezonabile.
260 United Nations 2007

46 Un exemplu de monitorizare a dezvoltării durabile la nivel de regiune sunt indicatorii
propuși de Global Scenario Group în anul 1995261. În cadrul raportului publicat în anul 1998 sunt
propuși de 65 de indicatori de monitorizare262, organizați în 8 tematici (echitate internațională,
sărăcie, consum de energie, consum de apă, defrișări, emisii de carbon, emisii de sulf, deșeuri
toxice) și sunt formulate scenarii de dezvoltare durabilă pentru anii 2050 ș i 2100 pe baza prognozei
intitulate Lumi Convenționale263. Conform acestui raport, tranziția către dezvoltarea durabilă
necesită inversarea tendințelor actuale, iar acest proces ar putea fi finalizat în a doua jumătate a
secolului XXI264.
Au fost dezvoltați in dici/ indicatori ce măsoară dezvoltarea durabilă la nivel de țară, precum
indicatorii propuși de Grupul consultativ privind indicatorii de dezvoltare durabilă prin raportul
intitulat „Dashboard of Sustainability” din anul 1996265, raportul „Wellbeing Index”266, raportul
„Environmental Sustainability Index” sau raportul „Ecological Footprint” realizat de Global Footprint
Network. În cadrul acestor rapoarte, au participat cu informații peste 100 de țări, dintre care a făcut parte
și România. Cel mai cunoscut rapo rt până în prezent este „Ecological Footprint” 2007 – 2014, la care au
participat peste 190 de state și care măsoară solicitările populației și ale activităților acestora asupra
biosferei luând în calcul tehnologia predominantă și gestionarea resurselor di n acel an. Temele pe bază
ale acestui raport sunt deșeurile, terenurile construite, apa, energia, traficul de călători, în unele cazuri
adaptate pentru măsurarea dezvoltării durabile a unor zone metropolitane și orașe267.
O a treia categorie de indici și ind icatori o constituie cei care măsoară dezvoltarea durabilă
a unor zone metropolitane sau orașe. Acești indicatori pot fi preluați de la nivel teritorial mai mare,
ca în cazul rapoartelor Genuine Progress Indicator pentru orașul Edmonton sau Amprenta ecolog ică
a orașului Calgary268. Totodată indicatorii pot fi independenți269 precum în cazul proiectului Boston
Indicators Project270 realizat de Primăria Orașului Boston sau de comparație care sunt inițiați la un
nivel decizional superior spre deosebire de indicatori i independenți, deoarece compară indicatori
din diferite zone271. Printre cele mai cunoscute exemple de indicatori de comparație se pot enumera:

261 Parris și Kates 2003
262 Regiunile globale: Africa, China, Europa de Est, Statele post -sovietice, America Latină, Orientul Mijlociu, America
de Nord, Statele membre OECD, Asia de S+SE și Europa de Vest
263 Într-una din publicațiile anterioare ale acestui raport, num ită Branch points : Global Scenarios and Human Choise
sunt formulate 3 prognoze de dezvoltare ale lumii: Lumea convențională, care presupune o evoluție a statelor păstrând
traiectoria actuală, cea a globalizării economice; Barbarizarea , care descrie o lume în care sunt adâncite tensiunile
sociale, problemele mediului și erodate normele civilizate; Marile tranziții, care prevede o transformare socială și
instituțională către forme durabile.
264 Raskin et al 1998
265 Scipioni, 2009
266 Prescott 2001
267 Calgary City C ouncil 2010
268 Anielski și Johannessen 2009
269 Indicatorii considerați independenți sunt acei indicatori care sunt aleși fără a lua în calcul alte seturi de indicatori la
nivel teritorial superior din punct de vedere ierarhic .
270 The Boston Foundation 2015
271 McManus 2012

47 din SUA – US City Rankings, din Marea Britanie – anualul Sustainable Cities Index al „The Forum
for the Future”, din Canada – Corporate Knights ranking 17 Canadian cities, The Mercer Eco -City
ranking, Australian Conservation Foundation (ACF) Sustainable Cities Index, SustainLane – The
sustainable cities index sau European Green City index272.
În cele mai multe dintre cazuri, indicatorii au fost definiți de fiecare stat în parte pentru a
putea evalua strategiile de dezvoltare. Indiferent de categoriile enunțate anterior, institutele
naționale de statistică au jucat un rol important în elaborarea și evaluarea indicatoril or de dezvoltare
durabilă. Excepție au făcut statele în care agențiile guvernamentale sau non -guvernamentale au fost
implicate și care ulterior au cerut acceptul autorităților statului privind lista de indicatori propusă.
De fiecare dată totuși, alegerea a fost făcută în urma unor negocieri între actorii societali
interesați273. Un exemplu relevant de grup organizat de state care a elaborat o listă proprie de
indicatori de monitorizare a dezvoltării durabile, este Uniunea Europeană prin edițiile revizuite în
anii 2005 și 2009274.
În prezent există numeroase studii elaborate de organizații de mediu sau de consultanță275,
sau numeroase organizații care colectează informații pentru grupurile de lucru interesate de
elaborarea unui set de indicatori. Studiul Bellagio elaborat în anul 1996 a stabilit principalele
caracteristici pe care indicatorii ar trebui sa le posede: simplitate, valabilitate, accesul pe o perioadă
mai îndelungată la date, calitatea și prețul accesibil al datelor, sensibilitatea la mici schimbări,
fiabilitatea276. Deși astăzi există o mai mare libertate în ceea ce privește alegerea indicatorilor, spre
exemplu pe baza unor tematici277, aceasta a fost în general definită în relație cu cei trei sau patru
piloni de dezvoltare: economic, social, mediu, guvern anță/instituțional/cultural278. Procesul de
selecție a indicatorilor este unul complex, impus de revizuirile repetate ale conceptului general de
dezvoltare durabilă, în urma căruia vor fi formulate noi obiective și țeluri.
Sunt situații în care dezvoltarea d urabilă este monitorizată printr -o listă de indicatori, altele
în care se urmărește calcularea unui indice279 și situații în care lista de indicatori cuprinde și indici
care raportează printr -o singură valoare starea dintr -un anumit domeniu de analiză (indic ele care
raportează calitatea aerului sau a apei, indicele care raportează amprenta ecologică, indicele de
diversitate economică, indicele zonelor ușor de parcurs pe jos, indicele de bunăstare, indicele de

272 McManus 2012
273 Hass et al 2003
274 Kordos 2012
275 McManus 2012
276 Hass et al 2003
277În cazul Suediei, selectarea indicatorilor a fost realizată pe baza a 4 capitole : eficiență, contribuție și egalitate,
adaptabilitate, valori și resurse pentru ge nerațiile următoare; Exemple de alte teme utilizate sunt: transport, energie,
calitatea aerului, educație, utilizarea terenurilor etc.
278 Pelau et al 2009
279 Shields 2009

48 fericire). Cu toate acestea, din dorința de a refl ecta mai ușor realitatea, conform studiilor analizate
este preferată varianta listei de indicatori.
Pornind de la caracteristicile indicatorilor prezentate în studiul Bellagio este
demonstrat faptul că indicatorii trebuie să fie aleși în funcție de inform ațiile disponibile în
baza de date280, în concordanță cu obiectivele și țelurile alese și într -un număr eficient, pentru
a măsura problemele importante sau uneori critice281 ale dezvoltării durabile. Cu alte cuvinte,
studiile care încearcă să descrie exhaustiv fenomenul, cuprinzând cât mai multe aspecte ale
societății, prezintă un risc mult mai ridicat de a distorsiona realitatea. În urma analizei
exemplelor s -a constatat o medie de 70 de indicatori în cazul măsurării dezvoltării durabile la
nivel național și r egional și o medie de 26 de indicatori în cazul măsurării dezvoltării durabile
a zonelor metropolitane și a orașelor.
La nivel european, monitorizarea dezvoltării durabile a început o dată cu adoptarea
Strategiei revizuite de dezvoltare durabilă pentru o Europă extinsă, în anul 2006, prin care toate
statele membre se angajează să respecte direcțiile acesteia privind dezvoltarea durabilă. Încă de
atunci, setul de indicatori reprezintă o preocupare prioritară a Biroului de Statistică al Comunităților
Europen e (EUROSTAT), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) și Organizației
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE).
Setul de indicatori pentru monitorizarea dezvoltării durabile, propuși în cadrul grupurilor
de lucru ale Consiliului European, a fos t publicat în primul raport de evaluare a Strategiei UE
revizuite în anul 2007. Este recunoscut faptul că setul existent de indicatori este potrivit
monitorizării țintelor cantitative ale Strategiei UE, însă este incomplet pentru evaluarea obiectivelor
calitative și se recomandă statelor membre să revizuiască sursele de date pentru a asigura calitatea și
relevanța acestora în raport cu obiectivele propuse.
Indicatorii propuși de EUROSTAT282 sunt împărțiți în 3 categorii: un indicator
reprezentativ pentru fie care dimensiune strategică sau nivelul 1, un set de indicatori pentru
obiectivele operaționale subordonate sau nivelul 2 și indicatori asociați domeniilor de intervenție
sau pentru politicile asociate sau nivelul 3. Totodată, este inclus un set suplimentar de indicatori, în
afara acestei structuri (numiți și indicatorii contextuali), pentru fenomenele greu de interpretat
normativ sau al căror răspuns la intervenții este greu de identificat. Indicatorii sunt grupați tematic,
astfel: indicatori aferenți clasi ficării NUTS (Nomenclature of Territorial Units for Statistics),
indicatori europeni și naționali pentru analize pe termen scurt, indicatori grupați după tipologia
așezărilor (zone metropolitane, zone urbane/zone rurale, zone de coastă), indicatori grupați în

280 Parris și Kates 2003
281Un exemplu de indicator relevant poate fi unul care indică star ea extremă/ gravă a lucrurilor (indicator for extreme
poverty) în care, dacă valorile intervalului sunt depășite, se intră într -o situație de criză . Acești indicatori exclud factorii
care influențează progresul și includ acei factori care sunt de acțiune.
282 EUROSTAT 2016b

49 funcție de gradul de urbanizare (cu subclasificări precum: sănătatea, educația, piața muncii, turism
etc.), audit urban (tipuri de orașe, zone urbane funcționale), utilizarea terenurilor, economie și
finanțe, populație și condiții sociale, industrie și comerț, agricultură, silvicultură, comerț
internațional, transport, mediu și energie, știință și tehnologie283. În total, EUROSTAT cuprinde
peste 130 de indicatori de monitorizare, iar 10 dintre ei sunt considerați indicatori de bază (Tabel
4.1).

TEMĂ INDI CATORI DE BAZĂ
Dezvoltare socio -economică PIB-ul real/ locuitor, rata de creștere
Modele de producție și consum durabile Productivitatea resurselor
Incluziune socială Persoane expuse riscului de sărăcie sau de
excluziune socială
Schimbări demografice Rata de ocupare a forței de muncă pe persoane
în vârstă
Sănătate publică Numărul de ani de viață sănătoasă și speranța
de viață la naștere, pe sexe
Schimbări climatice și energie 1. Cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră
2. Consumul de energie pri mară
Transport durabil Consumul de energie al transportului în raport
cu PIB
Resurse naturale Indicele păsărilor comune284
Parteneriate globale Asistența oficială pentru dezvoltare ca procent
din venitul național brut
Buna guvernanță –
Tabel 4.1. Cei 1 0 indicatori de bază EUROSTAT
În exemplele de monitorizare a dezvoltării durabile analizate principalele caracteristici
teritoriale considerate relevante pentru atingerea obiectivelor generale ale dezvoltării durabile sunt:
terenurile agricole, terenurile ocupate de păduri și zonele naturale sau construite cu valoare de
patrimoniu, științifică sau de mediu.
Toate exemplele studiate propun și indicatori care măsoară dezvoltarea durabilă din punct
de vedere al teritoriului, iar cel mai utilizat este suprafaț a terenurilor permanent arabile. Prin acest
indicator se face distincția între terenurile arabile cu culturi temporare, pajiști temporare sau terenuri
pentru grădini temporare și terenurile destinate culturilor permanente, cultivate pentru perioade
lungi d e timp. Acest indicator este important deoarece raportează suprafața terenurilor agricole
disponibile pentru producția de alimente în timp.
Tot în această categorie intră și indicatorul calculat ca raport între zone construite și zone
cultivate propus în proiectul Wellbeing Index285, care spre deosebire de cel anterior urmărește să

283 EUROSTAT 2016a
284 Acest indicator este un index și integrează abundența populației și diversitatea unei selecții de specii de păsări
comune asociate cu habitate specifice. Speciile rare sunt excluse.
285 Agrawal et al 2014

50 accentueze importanța relației dintre cele două. Pădurile primesc o atenție deosebită deoarece
reprezintă o resursă semnificativă care oferă multiple servicii ecologice (conservar ea biodiversității,
a solului și a apei) și joacă un rol crucial în ciclul global al carbonului. Principalii indicatori cu
privire la teritoriu utilizați sunt: suprafața terenurilor ocupate de păduri (ha/km2), suprafața defrișată
a pădurilor (ha/an) sau ra ta defrișărilor. Alți indicatori propuși sunt: indicele terenurilor degradate
sau indicele zonelor protejate.

Situația actuală a monitorizării dezvoltării durabile în România
Din punct de vedere al monitorizării și cuantificării dezvoltării durabile, Româ nia se află la
început de drum și este angajată împreună cu celelalte state membre UE să respecte direcțiile
acesteia privind dezvoltarea durabilă.
În privința României, indicatori de monitorizare ai dezvoltării durabile au fost propuși
prima dată după ad erarea României la UE, în cadrul Agendei 21. În 1992, în cadrul Summitului
Pământului de la Rio, Agenda 21 a fost gândită în primul rând pentru dezvoltarea durabilă de la
nivel local, două treimi din cele 2500 de obiective de acțiune din cadrul Agendei 21 adresându -se
consiliilor locale. În cadrul strategiilor de dezvoltare durabilă elaborate prin implementarea
Agendei 21 sunt propuse liste de indicatori de monitorizare și de control. În România proiectul
Agenda 21 a debutat în anul 2000, iar până în anul 2 008 au fost elaborate planuri locale de
dezvoltare durabilă au fost elaborate pentru 40 de județe, comune, orașe precum și pentru sectorul 2
al orașului București.
Ca și în cazul tuturor statelor membre, Institutul Național de Statistică din România
transm ite către EUROSTAT un set parțial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării
durabile, în funcție de datele disponibile, care fac parte din Strategia Națională de Dezvoltare
Durabilă. Baza de date IDDR286 include 103 indicatori cu seriile de date disponibile în sistemul
statistic național începând din anul 2000, ierarhizați astfel: 19 indicatori de nivel 1, 37 indicatori de
nivel 2 și 47 indicatori la nivelul 3287. Un număr foarte mic dintre acești indicatori face referire și la
dezvoltarea ter itoriului, precum: suprafața siturilor de importanță comunitară, suprafața spațiului
artificial ca procent din suprafața totală, ponderea pădurilor afectate de defoliere, numărul ariilor
naturale protejate atribuite în administrare și numărul ariilor natur ale protejate atribuite prin
custodie.
O dată cu proiectul „Reference Framework for Sustainable Cities” numit și
„Referențialul”288 din anul 2011, România a desfășurat o serie de proiecte pilot pentru politici de

286 INSSE 2016
287 Ministerul Mediului și Dezvoltarii Durabile 2008
288 Referențialul reprezintă o platformă pentru dezvoltarea urbană durabilă și integrată. Obiectivul principal al
proiectului este întărirea capacității administrației locale din orașele sub 50.000 de locuitori de a dezvolta și implementa

51 dezvoltare urbană integrată în câteva orașe: Brad, Caracal, Gherla și Roșiorii de Vede. Aceste studii
pentru orașele pilot au cuprins o parte de diagnosticare, de strategie, un plan de acțiuni, precum și o
listă de peste 50 de indicatori de monitorizare și evaluare, corelați cu obiectivele strategice
(indicatori de impact), corelați cu axele prioritare (indicatori de obiectiv) și măsuri, respectiv tipuri
de proiecte (indicatori de rezultat)289.
Un indice al dezvoltării durabile a fost dezvoltat pentru orașul Marghita din județul Bihor
și publicat în Rom ânia în anul 2013 de un cercetător din cadrul departamentului de Geografie al
Universității din Oradea290. Acesta cuprinde un set de 16 indicatori care urmăresc 4 dimensiuni de
dezvoltare/ piloni: dimensiunea economică, dimensiunea socială, pilonul instituți onal și pilonul de
mediu. Alegerea indicatorilor a pornit de la lista celor propuși de Comisia Națiunilor Unite dintre
care au fost aleși doar indicatorii înregistrați în evidențele publice. Totodată au fost realizate hărți de
analiză a situației existente pentru a identifica zonele puternic responsabile în principal cu valoarea
indicatorului. Valoarea indicatorilor se situează între 1 și 5 în conformitate cu scala Likert, valoarea
1 fiind cea mai mică valoare în comparație cu indicele optim calculat. șapte indicatori au fost
calculați pentru dimensiunea socială, 2 pentru dimensiunea ecologică/ mediu, 5 indicatori pentru
dimensiunea economică și 2 indicatori pentru componenta instituțională291.

Nr.
Crt. Indicator Val. coef
indicator Val. coef.
dimensiune
1 Rata mortalității infantile 2,25 3,07
2 Speranța medie de viață 3,68
3 Rata abandonului școlar 3,27
4 Proporția persoanelor fără școală sau numai cu școală
primară absolvită 1,19
5 Rata sărăciei 2,94
6 Accesul la apă potabilă 3,48
7 Accesul la c analizare 4,69
8 Emisiile de gaze cu efect de seră 4,4 3,85
9 Spații verzi 3,21
10 PIB 1,74 2,51
11 Salariul mediu 2,07
12 Cifra de afaceri 1,41
13 Rata șomajului 4,36
14 Ponderea persoanelor cu venituri în total populație 2,97
15 Abonamente radio la 1000 locuitori 3,1 3,11
16 Utilizatori de internet 3,12
Indicele Dezvoltării Durabile în Marghita 3,12

politici urbane integrate în vederea asigurării condițiilor de dezvoltare spațială durabilă și a abordării integrate a
problematicilor sectoriale de planificare și dezvoltare urbană.
289 MDRAP 2015
290 Nemeș 2013
291 Nemeș 2013

52 Legenda
Dimensiune socială Excelent
Dimensiune mediu Bine
Dimensiune economică Mediu
Dimensiune instituțională Slab
Critic
Tabel 4.2. Indice le dezvoltării durabile pentru orașul Marghita din județul Bihor 292

Progresul către dezvoltarea durabilă a României a fost monitorizat și în alte studii
recunoscute la nivel internațional precum Indicele dezvoltării umane (Human Developmen t Index)
în anul 2011, indicele de performanță al mediului în anul 2012 și amprenta ecologică în anul 2010,
în cadrul cărora România a fost comparată cu alte state membre UE. În primele două studii,
România a ocupat ultimul și penultimul loc în clasament, iar în cadrul amprentei ecologice aceasta
se clasează la mijlocul clasamentul293.

4.2. Monitorizarea dezvoltării teritoriale/ spațiale durabile la nivel național și internațional

Conceptul de dezvoltare durabilă a devenit din ce în ce mai utilizat în anii 1990 și la
începutul secolului XXI, în special de la Summit -ul Pământului de la Rio, din 1992. A fost
reafirmat la Summit -ul Mondial de la Johannesburg drept un model de dezvoltare esențial și ca
element central pe agenda internațională. Cu toate acestea, încă există multe diferențe în ceea ce
privește interpretarea dezvoltării durabile și strategiile de a atinge acest obiectiv, ceea ce reflectă
diversitatea aspirațiilor și viziunilor.
Cadrul de referință pentru dezvoltarea teritorială/spațială durabilă a c ontinentului european
(atât în interiorul cât și în exteriorul granițelor UE) este reprezentat prin două documente:
Perspectiva asupra Dezvoltării Spațiale Europene294 (ESDP, 1999) adoptată de Statele Membre ale
Uniunii Europene în 1999 și Principiile direct oare CEMAT pentru Dezvoltarea teritorială durabilă a
Continentului european adoptate de statele membre în Consiliul Europei în 2000, la Hanovra.
De la adoptarea Principiilor directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă în 2000,
CEMAT a contribuit la îmbunătățirea perspectivei asupra dezvoltării spațiale prin intensificarea
discursului academic și politic asupra celor mai importante teme și întrebări privind o dezvoltare
echilibrată și durabilă a Europei. În special a pledat pentru o dimensiune trans -sectorială mai
puternică a politicilor de dezvoltare spațială pentru ca acestea să adreseze mai bine componenta
sustenabilității. În acest fel, politicile publice cu impact teritorial ar putea fi mai bine analizate și
evaluate, devenind ele însele mai sust enabile. Ideea promovată a fost ca dimensiunea sustenabilității

292 Nem eș 2013
293 Kordos 2012
294 European Commission 1999

53 să fie integrată inclusiv în politicile sectoriale, în special în cele mai importante precum energia,
transportul sau agricultura.

La nivel internațional, în literatura de specialitate din u ltimul deceniu și jumătate se pot
observa mai multe inițiative de propunere a unor seturi de indicatori pentru evaluarea dezvoltării
durabile în anumite teritorii, mai ales la nivel de oraș sau regiune. Câteva exemple sunt
Germania295, Slovenia, Olanda296, Can ada297, România, Malaiezia298, Vietnam299. Scara regională
este foarte importantă în ceea ce privește monitorizarea dezvoltării durabile, dat fiind că stabilirea și
coordonarea multor politici de dezvoltare (ce țin cont de politicile locale și naționale) se face la acea
scară, precum și monitorizarea adecvată a resurselor naturale, interconectivității între orașe,
creșterea economică și identitatea culturală.
Planificarea urbană durabilă este un concept adoptat de numeroase orașe din întreaga lume.
Totuși, multe dintre ele întâmpină greutăți în adaptarea strategiilor și planurilor lor de dezvoltare în
ceea ce privește încorporarea aspectelor ce țin de dezvoltarea durabilă. O altă provocare o reprezintă
traducerea acelor strategii și planuri în acțiuni concrete și stabilirea de indicatori care să reflecte
progresul către succes, date fiind condițiile specifice ale fiecărui oraș sau contextul mai larg al țării
respective.
În ciuda unui progres real în acest domeniu, dezvoltarea teritorială durabilă se confruntă cu
dificultatea de a dezvolta sisteme de indicatori care să prezinte un raport privind starea
ecosistemului și impactul proiectelor dezvoltare și planificarea asupra acestuia, chiar dacă astăzi
putem măsura rentabilitatea economică și există mijloacele de eval uare a aspectelor sociale300.
Printre statele europene preocupate de aceste aspecte se disting în special eforturile
Germaniei de a dezvolta un set de indicatori de monitorizare ai dezvoltării teritoriale încă din anul
2000, inclusiv prin intermediul program elor europene, precum programul ESPON. Progresele în
cadrul ESPON sunt mai ales în sensul dezvoltării unor indicatori teritoriali, inclusiv indicatori de
coeziune teritorială, dar fără însă a avea o dimensiune de mediu foarte puternică 301.

4.3. Concluzii

295 European Environment Agency 2010
296 Van Zeijl -Rozema 2010
297 Sustainable Cities 2012
298 Choon et al 2011
299 Hai 2010
300 Carrière et al 2016
301 European Environment Agency 2010

54 La nivel internațional, monitorizarea dezvoltării durabile a început în anul 1992, când în
cadrul Summit -ului internațional pentru mediu și dezvoltare a fost desemnată o comisie specială
responsabilă cu acest lucru. În funcție de scara teritorială la care a ceștia fac referire, indicii și
indicatorii de monitorizare a progresului către dezvoltare durabilă au fost dezvoltați atât pentru
regiuni, pentru țări cât și pentru zone metropolitane sau orașe. Temele detaliate și monitorizate
privind dezvoltarea durabil ă, sunt în general: sărăcia, guvernanța, sănătatea, educația, demografia,
hazardele naturale, atmosfera, terenurile, oceanele, mările și zonele de coastă, apele, biodiversitatea,
dezvoltarea economică, parteneriatele economice globale, modele de producție și consum. Din
rândul indicatorilor pentru monitorizarea dezvoltării durabile la nivel regional, distingem
contribuția semnificativă a Comisiei Europene pentru monitorizarea Uniunii Europene. Procesul de
selecție a indicatorilor este unul complex și prin f aptul că a implicat și va mai implica revizuiri ale
conceptului general de dezvoltare durabilă, în urma căruia, noi obiective și țeluri vor fi formulate.
În România, monitorizarea dezvoltării durabile se află la început de drum și este angajată
împreună cu celelalte state membre UE, să respecte direcțiile acesteia privind dezvoltarea durabilă.
În urma aderării la UE, România a dezvoltat un sistem parțial de indicatori naționali pentru
dezvoltare durabilă. Elaborarea unui set de indicatori acceptați la nivel internațional, constituie în
continuare o preocupare prioritară din partea Oficiului de Statistică al Comunităților Europene
(Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) și Organizației pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE). În faza actuală, Institutul Național de Statistică transmite la
Eurostat un sistem parțial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în
funcție de datele disponibile, care fac parte din Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă. Baza d e
date IDDR include 103 indicatori cu seriile de date disponibile în sistemul statistic național
începând din anul 2000. O parte din acești indicatori surprind latura dezvoltării teritoriale durabile,
ca de exemplu: suprafața siturilor de importanță comuni tară, suprafața spațiului artificial ca procent
din suprafața totală, ponderea pădurilor afectate de defoliere, numărul ariilor naturale protejate
atribuite în administrare și numărul ariilor naturale protejate atribuite prin custodie.
Indicatorii de monit orizare a dezvoltării teritoriale durabile fac parte din lista indicatorilor
de monitorizare a dezvoltării durabile însă abordează o tematică mult foarte restrânsă, precum:
starea și utilizarea terenurilor, deșertificarea, agricultura și pădurile sau zonel e protejate
Deși monitorizarea dezvoltării durabile cuprinde, parțial, și indicatori de monitorizare a
dezvoltării teritoriale durabile, aceasta din urmă este foarte puțin abordată în literatura de
specialitate, singurul studiu identificat în literatura de specialitate pe această temă fiind cel dezvoltat
de Jörn Birkmann în anul 2003. Scopul monitorizării acestui fenomen îl constituie îmbunătățirea
procesului de planificare teritorială/ spațială. Societățile și guvernele lor trebuie să fie activate

55 spațial (spatially enabled) pentru a avea la îndemână instrumentele și informațiile necesare pentru a
lua decizii corecte302.
Conflictele existente între palierele social, economic și mediu sunt bine cunoscute și greu
de rezolvat printr -un simplu exercițiu de echili brare303. Planificarea teritorială durabilă ar trebui să
concilieze cel puțin trei interese contradictorii: creșterea economică, distribuirea în mod echitabil a
acestei creșteri și această creștere să nu degradează ecosistemul304. Din acest motiv existența uno r
criterii generale care să pornească de la cele 10 principii ale dezvoltării spațiale durabile corelate și
obținerea unui consens cu privire la principalele obiective ale dezvoltării teritoriale durabile sunt
absolut necesare. Totodată trebuie avută în ve dere limitarea indicatorilor propuși în funcție de
disponibilitatea acestora la nivelul teritorial vizat.

302 Steudler & Rajabifard 2012
303 Davo udi și Layar d 2001
304 Campbell 1996

56 Capitolul 5. Conturarea modelului teoretic de construcție a IDTD (Indicele Dezvoltării
Teritoriale Durabile)

5.1. Factori cu posibilă influență asupra dezvoltării teritoriale durabile – din punct de vedere al
principiilor CEMAT

5.1.1. Rețeaua de localități

Echilibrarea rețelei de localități
Din perspectiva dezvoltării teritoriale durabile, rolul rețelei de localit ăți urbane contribuie
la realizarea obiectivului dezvoltării echilibrate a teritoriului, reducerea disparităților în ceea ce
privește dezvoltarea socio -economică, egalizarea condițiilor de trai și a șanselor de evoluție.
Rețeaua de localități urbane, rezul tat al evoluției istorice, politice și economice, dar și a
adaptării la condițiile de relief, prezintă mari disparități teritoriale ce au repercusiuni asupra
posibilităților de dezvoltare a orașelor și implicit asupra localităților rurale învecinate. Dezvo ltarea
echilibrată a rețelei de localități este un deziderat și un obiectiv major al dezvoltării teritoriale
durabile. Modul în care se poate realiza și evaluarea măsurilor implementate sunt aspecte asupra
cărora în prezent există multe discuții și opinii.
Din perspectiva aspectelor semnalate, odată cu stabilirea obiectivelor de dezvoltare
teritorială durabilă de la Postdam (1999)305 se poate deduce că sunt recomandate măsuri de
ameliorare a funcționării rețelei urbane, acestea fiind mai realiste decât măsur ile de restructurare a
rețelei. Și practica din perioada comunistă a arătat că intervențiile brutale asupra rețelei de localități
– reorganizări ierarhice, înființare de orașe noi – nu au avut efectele așteptate. Efectele în timp sunt
îndepărtate, de multe ori în alt context socio -economic, și aceasta face ca măsurarea lor să nu poată
fi obiectivă. Astfel de măsuri au fost creșterea numărului de orașe prin schimbarea statutului de la
comună la oraș, precum și declararea de municipii noi. Aceste măsuri au ră mas la stadiul primar,
numeric, fără a asigura și funcționarea acestora conform statului lor, respectiv nu s -a coordonat
schimbarea statutului cu dezvoltarea serviciilor corespunzătoare.
Astfel, odată cu stabilirea indicatorilor de definire pentru municipi i și orașe și cu realizarea
de studii asupra rețelei de localități urbane, s -a constatat că situația necorespunzătoare este extinsă
pe întreg teritoriul național306. Și analizele recente pentru actualizarea legii urbanismului indică
persistența acestei situa ții. Nesatisfacerea indicatorilor minimali de definire a orașelor și
municipiilor este indiciul cert al nefuncționării „armăturii” urbane, cu toate consecințele sale asupra

305 Comisia Europeană 1999
306 Parlamentul României 2001

57 teritoriilor rurale învecinate. Asigurarea dotărilor corespunzătoare nivelului teri torial pentru orașe
mici și mijlocii constituie baza de la care se poate începe o colaborare între urban și rural. De
asemenea, accesibilitatea locuitorilor la dotări de rang superior este condiționată direct de nivelul
corespunzător de dotare al orașului/ municipiului conform rangului său.
Când rețeaua de localități dintr -un județ cuprinde un municipiu reședință care deține mai
mult de jumătate din populația urbană a județului, se poate vorbi de o „dezechilibrare a armăturii
urbane la nivel local”. Orașele mari dețin un rol de mare anvergură teritorială, în zona lor de
influență existând atât orașe cât și comune. Această situație se întâlnește în cazul municipiilor de
rang 1, cu rol important la nivel regional (Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Oradea ,
Timișoara). Fiind și reședințe de județ, influența acestor municipii este dominantă în cadrul
județului, depășind cu mult teritoriul acestuia. De asemenea, atractivitatea acestor municipii este
diferită, o echilibrare a dezvoltării putând contribui în ma re măsură la asigurarea echilibrării
dezvoltării între regiuni.
O altă situație nevaforabilă în ceea ce privește echilibrarea armăturii urbane se constată la
nivelul județelor în care dominanța municipiului reședință este cauzată de talia mică a celorlalt e
orașe care alcătuiesc rețeaua urbană a județului. În aceste cazuri, forța de atracție a municipiului
reședință conduce la o și mai mare slăbire a rolului orașelor mici și mijlocii în teritoriu și contribuie
la accentuarea dezechilibrelor în dezvoltarea t eritorială. Dacă există factori externi, cum ar fi
prezența unor elemente de atractivitate naturală, culturală sau de situare care să impulsioneze
dezvoltarea localităților mici, atunci măsurile de echilibrare prin politici de dezvoltare complexe și
integr ate sunt necesare pentru a susține orașele mici și mijlocii atât în dezvoltarea lor cât și în
exercitarea rolului lor teritorial.
Exemple de acest fel pot fi analizate în toate județele cu municipiu reședință de județ
dominant. Evoluția orașelor mijlocii și mici a fost susținută intens în perioada socialistă, dar odată
cu trecerea la economia de piață, majoritatea acestor orașe au pierdut populație prin migrație spre
orașe mai mari sau în alte țări. Desigur la aceasta a contribuit de cele mai multe ori și dependența
față de o singură industrie, al cărei declin a antrenat declinul întregii localități.

Tipuri de „armături urbane”
Un exemplu este Județul Brăila unde rețeaua de localități cuprinde municipiul Brăila
(cu o populație de 211.776 locuitori în 2015 ) și trei orașe de talie mică (cu un total de 22.372
locuitori). Populația municipiului Brăila reprezintă peste 90% din populația urbană a
județului. Puterea economică și financiară scăzută, nivelul redus de dotare cu servicii, lipsa
diversificării locuril or de muncă, peste care se adaugă puterea mare de atracție a Brăilei a
antrenat declinul socio -economic al acestora ce s -a accentuat în timp ajungând la un stadiu de

58 dezvoltare inferior unor comune, care au beneficiat de existența unor elemente de patrimon iu
natural sau cultural care le -a impulsionat dezvoltarea. Este cazul comunelor situate în
vecinătatea Parcului Natural Balta Mică a Brăilei și în vecinătatea Brăilei unde dezvoltarea
socio -economică s -a intensificat.
Prin măsurile implementate în ultimii ani de îmbunătățirea a nivelului de dotare cu
unități de bază (educație, sănătate), prin ameliorarea spațiului public, în special a spațiilor
verzi, s -a încercat o creștere a atractivității acestor orașe și a rolului lor teritorial. Aceste
măsuri însă nu s unt suficiente, dacă nu sunt abordate într -o strategie integrată care să cuprindă
și măsuri referitoare la accesibilitate, locuri de muncă diversificate, servicii publice s.a.
Județe cu o rețea urbană echilibrată sunt Harghita, Hunedoara, Caraș -Severin, Va slui,
Teleorman. Echilibrul este creat de existența unui municipiu reședință de județ de talie
mijlocie, care este contrabalansat de un altul de aceeași talie (Deva – Hunedoara, Miercurea
Ciuc – Odorheiu Secuiesc, Vaslui – Bârlad) sau de un ansamblu de ora șe mici (Valea Jiului).

Rolul orașelor mici și mijlocii în funcționarea rețelei de localități și în echilibrarea
dezvoltării în teritoriu este unul major. Pe de o parte aceste orașe asigură echilibrarea distribuției
populației în teritoriu, contrabalansâ nd municipiul reședință de județ, pe de altă parte asigură
conexiunea cu localitățile rurale a căror dotare cu servicii este mai puțin complexă iar locurile de
muncă sunt mai puțin diversificate. Dezvoltarea orașelor mici și mijlocii este necesar să fie
încurajată prin politici la nivel național deoarece puterea acestora de a se dezvolta în actualul
context politico -economic este redusă. Pierderea locurilor de muncă, datorită dispariției industriei, a
fost principala cauză a migrației externe care a afectat structura demografică și a redus forța de
muncă ce ar fi necesară pentru o eventuală relansare economică. Documentele europene care
promovează dezvoltarea durabilă recomandă relansare economică prin utilizarea potențialului
endogen al zonelor, cu deosebir e pentru valorificarea potențialului turistic, dar și o dezvoltare
economică bazată pe cunoaștere și inovare307.
Funcționarea sistemului de localități urbane și rurale este condiționată de accesibilitatea
localităților. Accesibilitatea populației la servicii de rang superior se realizează prin asigurarea unor
condiții facile de transport din localitatea de reședință în localitatea de rang superior. În principal,
măsurile de îmbunătățirea accesibilității localităților nu se referă la suplimentarea rețelei de d rumuri
ci la îmbunătățirea calității infrastructurii și a transportului public, starea de viabilitate a rețelei de
drumuri locale fiind principala cauză a unei accesibilități reduse, cu atât cu cât nivelul teritorial este
mai jos (ex. între sat și reședinț a de comună).
Dezvoltarea integrată a zonelor metropolitane și periurbane

307 Comisia Europeană 2010

59 Dezvoltarea integrată a unui grup de localități care poate funcționa în sistem creează
premisa unui management teritorial care să evite risipa de resurse, protecția mediului și creș terea
șanselor de acces la locuri de muncă și servicii pentru populația rurală. Prin lege este susținută
formarea zonelor periurbane și a celor metropolitane, deoarece rolul lor asupra dezvoltării
echilibrate a teritoriului este unul dovedit. Pe lângă favo rizarea unor schimburi convenabile între
localitatea urbană și cele din vecinătate, aceste zone au și un rol de centre polarizatoare la nivel
teritorial superior, contribuind la echilibrarea dezvoltării în teritoriul național sau regional.
Definirea și sco pul asociațiilor de dezvoltare intercomunitară (ADI) este stabilit prin
lege308. Conform Legii nr.286 din 6 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Legii
administrației publice locale nr. 215/2001, Articolul 11:
„Asociațiile de dezvoltare intercomunitar ă se constituie, în condițiile legii, în scopul
realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori al furnizării în
comun a unor servicii publice. Zonele metropolitane și aglomerările urbane constituite cu acordul
expres al consiliilor locale ale unităților administrativ -teritoriale componente au ca scop
dezvoltarea infrastructurilor și a obiectivelor de dezvoltare de interes comun. Autoritățile
deliberative și executive de la nivelul fiecărei unități administrativ -teritoria le componente își
păstrează autonomia locală, în condițiile legii.
Art. 112. – (1) Asociațiile de dezvoltare intercomunitară sunt conduse de un consiliu de
administrație compus din reprezentanți ai unităților administrativ -teritoriale componente,
desemnați de consiliul local sau de consiliul județean, la propunerea primarului, respectiv a
președintelui consiliului județean, precum și la propunerea consilierilor locali sau județeni, după
caz”.
La noi în țară aceste asociații s -au format sub presiunea necesit ății de a absorbi fondurile
de dezvoltare regională ale UE. În acest sens s -a legiferat formarea acestor asociații prin legea
menționată. Baza legislativă cuprinde deopotrivă următoarele acte normative: Legea serviciilor
comunitare de utilități publice nr. 51/2006, cu modificările și completările ulterioare precum,
Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări si
completări prin Legea nr. 246/2005. La nivel local, ADI se constituie prin HCL aprobate la nivelul
fiecărei unități administrativ teritoriale.
Multe dintre aceste ADI au fost înființate pentru realizarea proiectelor de infrastructură,
îndeosebi a sistemelor teritoriale de alimentare cu apă, a celor de gestiune a deșeurilor.
Zonele metropolitane în Româ nia au fost reglementate prin Legea 351 din 6 iulie 2001 ca
fiind zone constituite prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane

308 Parlamentul României 2006

60 (Capitala României și municipiile de rangul I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona ime diată,
la distanțe de până la 30 km, între care s -au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri.

Zone metropolitane din România
Zona Metropolitană Baia Mare (ZMBM ) – formată din Mun. Baia Mare, 5 orașe și
12 comune din aria de polarizare a municip iului. Suprafața zonei metropolitane este de circa
1250 km2 și cuprinde o populație de peste 220 mii de locuitori. Înființată în scopul de a
dezvolta în comun programe și proiecte are ca obiective:
• Îmbunătățirea calității vieții locuitorilor și înlăturarea disparităților teritoriale,
sociale și economice dintre localitățile membre prin implementarea unor programe și proiecte
finanțate din fonduri naționale și europene;
• Crearea unui pol de dezvoltare în jurul municipiului Baia Mare, prin atragerea
de investi ții directe, crearea de locuri de muncă și extinderea serviciilor de utilități publice în
aria zonei metropolitane
Asociația ZMBM a fost precedată de ADI – apă – canal formată în anul 2001, care
este prima asociație intercomunitară din România.
Zona Metro politană Botoșani ( ZMBT) , înființată în 2012 prin asocierea dintre mun.
Botoșani și 6 comune învecinate este o structură care ar permite accesarea într -un mod mult
mai facil a fondurilor europene. La acea dată, astfel de asociații intercomunitare existau l a
Botoșani pe linia apă – canalizare, deșeuri, si inel drumuri ocolitoare.
S-a elaborat strategia de dezvoltare ZMBT 2014 -2020 și proiecte în domeniile
servicii de utilități publice, transport public în zona metropolitană, reabilitare rețea de drumuri
locale, ocolitoare de transport rutier pentru municipiu, proiecte de protecție socială pentru
copii și bătrâni, creare de locuri de muncă pentru tineri șomeri, crearea sistemului ISU la nivel
metropolitan, cursuri de educație pentru adulți.

Numărul de ADI es te un indicator cu caracter sintetic deoarece prin aceste asociații se
asigură o dezvoltare integrată a teritoriilor contribuind la optimizarea utilizării resurselor endogene.
De asemenea ADI la rândul lor formează asociații care colaborează între ele asig urând acolo unde
sunt învecinate, o corelare a strategiilor de dezvoltare, iar, în alte cazuri, un schimb de experiență în
implementarea proiectelor.
In cadrul metropolelor apare, sub presiunea globalizării și a unei concurențe între teritorii
din ce în ce mai pronunțate, necesitatea de a instaura o guvernanță multiscalară pentru a crea
condiții dezvoltării metropolitane, în mod cert atractivă și competitivă, dar ecologic prudentă,

61 reducând inegalitățile și fragmentarea socială, viabilă economic, pe scurt, o dezvoltare urbană
durabilă.
Distribuția zonelor construite în cadrul UAT
În componența UAT de bază, rurale sau urbane, intră un număr de localități componente
care poate varia de la 1 la peste 10. Un număr mare de localități cuprind de regulă comunele, d ar
această situație se întâlnește și în cadrul UAT -urilor urbane. La nivelul rețelei de localități din
România, repartiția acestora în teritoriu prezintă particularități regionale determinate de relief,
evoluția istorică cu implicațiile sale asupra organiz ării administrative, politice și economice. Astfel,
îndeosebi în mediul rural, se constată zone întinse (Munții Apuseni) în care comunele au un număr
foarte mare de sate.
Dacă la nivelul zonei montane risipirea localităților reprezintă un mod de adaptare la
mediu și cu o atentă dezvoltare poate să și contribuie la păstrarea și întreținerea mediului, în zonele
cu relief plat această configurație nu este una eficientă. De exemplu, în cazul orașelor și
municipiilor care au sate aparținătoare, asigurarea confo rtului ridicat al locuirii pentru toți cetățenii
reprezintă o extindere în teritoriu a rețelelor edilitare ce implică un consum mai mare de materiale și
de energie pentru funcționare. De asemenea o tendință foarte intens manifestată în prezent este
extinde rea zonelor de locuit în aceste localități aparținătoare din cauza prețurilor mai mici la
terenuri și a condițiilor de mediu mai sănătoase.
Extinderea zonelor de locuit a orașelor în aceste localități aparținătoare care devin
„localități satelit” ale oraș elor, prin costurile sale asupra mediului nu constituie un mod de
dezvoltare teritorială durabilă. Opus acestei situații este dezvoltarea compactă a orașelor în care
fiecare zonă parcursă de rețelele edilitare are și consumatori apropiați, sporind astfel e ficiența
funcționării rețelelor și scăzând lungimea transporturilor.
O situație la fel de costisitoare în ceea ce privește realizarea și întreținerea infrastructurii
edilitare o constituie fărâmițarea intravilanului în multe „trupuri”. În ultimii ani s -a manifestat o
tendință de dezvoltare a orașelor prin PUZ -uri, introducând în intravilan zone mai mult sau mai
puțin apropiate de trupul principal. Aceste trupuri, care au ca zone funcționale locuire sau unități
economice, antrenează fluxuri de transport care contribuie la creșterea consumului de energie și
poluarea aerului. De asemenea, urbanizarea terenurilor contribuie la reducerea suprafeței agricole, a
celor naturale și lungirea rețelelor tehnico -edilitare cu consecințe asupra eficientizării gestiunii
localității. Un alt aspect negativ al acestui tip de dezvoltare este scăderea securității în zonele
rezidențiale izolate și dar și în zonele industriale și de servicii în afara orelor de program.
Extinderea intravilanului
Dezvoltarea localităților prin extind erea intravilanului este o tendință care se manifestă în
prezent atât în mediul rural cât și în cel rural. Aceste extinderi se produc frecvent în scopul realizării

62 unor unități economice de servicii, de producție și pentru realizarea de noi ansambluri rezi dențiale.
Varianta extinderii este una mai facilă în comparație cu cea a densificării construirii în interiorul
intravilanului existent, dar cu costuri mult mai mari asupra mediului. Principalele prejudicii sunt
legate de costul infrastructurii, lungirea t ransporturilor, cu influențele negative asupra mediului și
reducerea fondului funciar valoros.
In cadrul strategiei de dezvoltare a localităților, măsurile de intensificare a utilizării
fondului funciar din interiorul intravilanului contribuie la o dezvol tare teritorială durabilă. Astfel,
pentru o utilizare eficientă a terenurilor este recomandabilă:
• Utilizarea terenurile fostelor zone industriale, azi aflate în stare de degradare sau alte
terenuri dezafectate (cele ale fostelor unități militare);
• Reducere a ponderii terenurilor libere neamenajate prin valorificare ca spații verzi;
• Regenerarea și dezvoltarea integrată a zonelor centrale;
• Valorificarea vecinătății cu elementele naturale prin amenajarea zonelor de recreere
și agrement;
• Reabilitarea fondului de locuințe existent;
• Reconversia clădirilor abandonate sau a celor necorespunzătoare;
• Revitalizarea zonelor de locuit pentru creșterea confortului locuirii și atractivității
cartierelor existente;
• Utilizarea tehnicilor de construire care economisesc teren;
• Asigurarea unei rețele stradale care să permită fluența transportului rutier pentru
persoane și mărfuri;
• Crearea unei infrastructuri și amenajarea spațiului public pentru a facilita
diversificarea circulației și utilizarea unor moduri de transport nepoluan te;
• Dezvoltarea unui transport public care să asigure o mobilitate corespunzătoare atât în
localitate cât și în localitățile învecinate, astfel încât să se reducă transportul cu autoturisme;

5.1.2. Mediu

Creșterea necesarului de energie din perspectiva p oluării
Mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa,
subsolul, aspectele caracteristice peisajului, toate straturile atmosferei, toate materiile organice și
anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, și condițiile care pot influența

63 bunăstarea și sănătatea omului. Mediul se impune a fi definit și cercetat ca obiect integrat, în care
prioritară trebuie să fie analiza legăturilor pe care le încorporează ca întreg309.
În ciuda unor îmbunătăți ri legate de domeniile prioritare ale celui de -al șaptelea program
european de acțiune pentru mediu310, poluarea continuă să provoace un impact major asupra
bunăstării și sănătății populației, constituind astfel o provocare pentru planificarea durabilă a
teritoriului. Problemele de mediu decurg dintr -o coordonare insuficientă a politicilor sectoriale.
În această perspectivă, politica de amenajare trebuie să acorde o atenție deosebită
transformărilor de amploare în desfășurarea circuitelor naturale din geosfe ră și biosferă, unde
industria energetică și industriile cu un grad mare de utilizare a energiei au efectele de mediu cele
mai puternice.
Din perspectivă teritorială, este semnificativă distribuția surselor de modificare antropică a
mediului, respectiv int raregional (modificările se produc în interiorul unei regiuni, fără a modifica
regiunile învecinate), interregional (este cazul ploilor acide sau poluarea fluvială) și global (spre
exemplu gazele cu efect de seră au impact de ansamblu asupra geosferei și b iosferei).
Crearea unor ecosisteme urbane analoage celor naturale poate avea avantajul unei eficiențe
mărite a consumului de energie și asigurării reciclării deșeurilor care devin materie primă pentru noi
activități industriale311.
Intensificarea activități lor care se constituie în surse de emisii de gaze cu efect de seră
Identificarea influențelor umane asupra schimbărilor climatice reprezintă o provocare în
modelare. Conform IPPC, modul în care va evolua clima depinde în mod direct de creșterea
concentrați ei gazelor cu efect de seră din atmosferă (reprezentând factori de forțare radiativă). Deși
industria contribuie semnificativ la această situație, transporturile reprezintă sectorul în care emisiile
de gaze cu efect de seră au crescut în ultimii 20 de ani. Măsuri specifice planificării spațiale,
precum efectuarea unor împăduriri masive, pot influența preluarea unei părți a concentrației de
dioxid de carbon din atmosferă și stocarea în biosferă312.
Schimbările climatice au devenit unul dintre cele mai dezbătut e subiecte din domeniul
cercetărilor climatice ale ultimelor decenii datorită faptului că acestea au numeroase efecte negative
asupra ecosistemelor naturale și asupra societății. Modificările pot surveni în diferite domenii ale
dezvoltării teritoriale dura bile și în componentele de mediu prin creșterea temperaturilor medii și
extreme ale aerului sau oscilația cantităților de precipitații.
Una dintre cele mai semnificative consecințe este creșterea magnitudinii și frecvenței
evenimentelor extreme care trebu ie considerate în politicile de planificare spațială în vederea

309 Agenția Europeană pentru Protecția Mediului 2014
310 Parlamentul European 2013
311 Agenția Europeană pentru Protecția Mediului 2015
312 Agenția Europeană pentru Protecția Mediului 2015

64 limitării stresului termic în ecosistemele urbane, sau a pagubelor determinate de evenimente
hidrologice extreme, cum sunt inundațiile și secetele, evenimente care au un impact profund asupra
economiei.
Schimbarea utilizării terenului
Resursele de terenuri sunt finite și pot fi folosite în diverse moduri, uneori contrastante,
cum ar fi pentru silvicultură, conservarea biodiversității sau dezvoltarea urbană. Schimbările aduse
utilizării terenu rilor, cu scopul creșterii câștigurilor economice prin intensificarea activităților
agricole sau extinderea urbană, pot presupune pierderea unor beneficii cum ar fi sechestrarea
carbonului sau valoarea culturală a peisajelor tradiționale.
Obiectivul Uniun ii Europene de a ajunge la „zero ocupări nete de terenuri” până în 2050
reflectă importanța infrastructurii urbane în determinarea eficienței utilizării terenurilor313. Datele
utilizate de Agenția Europeană de Mediu începând din 1990 indică faptul că zonele urbane
rezidențiale s -au extins de patru ori mai repede decât rata creșterii populației, în timp ce zonele
industriale s -au extins de peste șapte ori mai repede314. Prin urmare, Europa se confruntă cu o
provocare semnificativă în atingerea acestui obiectiv î ntrucât zonele urbane devin tot mai puțin
compacte.
O altă metodă de evaluare a impactului antropic asupra complexelor de ecosisteme este
calculul amprentei ecologice. Aceasta reprezintă presiunea antropică exercitată asupra sistemelor
ecologice aflate în regim natural, prin estimarea suprafeței terestre sau marine capabile de
productivitate biologică care ar trebui regenerate datorită consumului de resurse și generării de
deșeuri de către populația umană, în condițiile dezvoltării tehnologice și cunoașteri i științifice din
prezent.
Altfel spus, amprenta ecologică măsoară suprafața naturală necesară pentru a susține o
populație umană care ar adopta în mod uniform același stil de viață prin trei metode: 1) estimarea
suprafeței (acoperite de vegetație) care a r putea absorbi dioxidul de carbon rezultat din arderea
combustibililor fosili și neabsorbit de oceane; 2) suprafețele cultivate care ar produce cantitatea de
alcool echivalentă combustibililor fosili arși; 3) suprafața de teren (acoperit de vegetație) nec esară
în trecutul geologic pentru formarea combustibililor fosili315.
Concentrarea populației în zonele expuse riscurilor naturale
Catastrofele naturale, cum ar fi cutremurele de pământ, inundațiile, alunecările de teren,
sunt cauza, în fiecare an în Europa , a unor pagube considerabile cu consecințe grave pentru viața și
sănătatea persoanelor, pentru economie, pentru structurile urbane și pentru peisaje.

313 Parlamentul European 2013
314 Agenția Europeană pentru Protecția Mediului 201 3
315 WWF 2016

65 Multe dintre problemele de mediu sunt consecința dezvoltării urbane rapide și a
concentrării activității industriale în zonele urbane, transporturilor și agriculturii, în cursul ultimilor
ani efectul imediat fiind acela că resursele naturale sunt exploatate excesiv.
Ar trebui luate măsuri preventive în cadrul amenajării teritoriului cu scopul de a limita
amploarea pagubelor și a face structura urbană mai puțin vulnerabilă. Asemenea măsuri privesc, de
exemplu, destinația terenurilor și a construcțiilor.
Activitatea de prevenire a situațiilor de urgență generate de riscurile naturale a fost și
rămâne o necesi tate, concretizându -se în inițiative conjugate de reducere a vulnerabilității societății
la nivel mondial (International Strategy for Disaster Reduction – ISDR), european (Directiva privind
inundațiile), regional (acorduri bilaterale, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud -Est, etc.) și
național (Strategia privind inundațiile, Programul de reducere al riscului seismic).

5.1.3. Locuire

Locuirea este una din condițiile sociale de bază care determină calitatea vieții și a
bunăstării oamenilor și locuril or. Modul în care locuințele sunt proiectate și construite și
interacțiunea cu componentele de mediu, sociale, culturale și economice ale comunităților sunt
factori care influențează într -un mod real viața de zi cu zi a oamenilor, sănătatea, securitatea și
bunăstarea și care, având în vedere durata lungă de viață a locuințelor ca structuri fizice, afectează
atât generațiile actuale cât și pe cele viitoare. Prin urmare, locuința este esențială pentru dezvoltarea
durabilă316.
Locuința este de asemenea, parte a relației dintre societate și mediu. Pe de altă parte,
construcția de locuințe și funcționarea lor reprezintă consumuri mari de resurse naturale (terenuri,
energie, apă, materiale de construcție), producere de deșeuri și poluarea componentelor de mediu.
În acest sens, locuința în sine este expusă unei varietăți de riscuri de mediu și hazard, inclusiv cele
asociate cu dezastrele naturale și schimbările climatice. Astfel, politicile pentru locuințe durabile
trebuie să ia în considerare o serie de condiții pent ru realizarea durabilității în dezvoltarea
locuințelor (de -a lungul celor patru dimensiuni ale durabilității: de mediu, social, culturală și
economică), cum ar fi: impactul asupra mediului și schimbările climatice; durabilitatea și reziliența
locuințelor; activitățile economice în locuințe și legătura lor cu o economie mai largă; structura
culturală și socială a comunităților și impactul locuințelor asupra reducerii sărăciei, dezvoltării
sociale și calitatea vieții,. Locuințele durabile sunt astfel cele acc esibile pentru toți, problema

316 UN-HABITAT 2012b

66 accesibilității fiind, prin urmare, o condiție esențială pentru cea ce presupune durabilitatea. Așadar,
noțiunea de locuințe durabile include legătura dintre sustenabilitate și accesibilitate317.
Locuirea durabilă are potențial ul de a produce locuințe de bună calitate la un preț care este
accesibil pe termen scurt și lung. Astfel, locuințele durabile trebuie să vizeze durabilitatea
economică, socială și de mediu de la faza de planificare la cea de implementare și să aibă ca
rezultat, în același timp, locuințe accesibile și mai puțin nocive față de mediu318.
Locuirea durabilă ar trebui să fie văzută ca un proces cuprinzător, ținând seama de problemele
de mediu, sociale, culturale și mai ales instituționale. Sectorul locuințelor joac ă un rol esențial în
contextul crizei globale actuale de mediu, dar oferă, de asemenea, una dintre cele mai mari posibilități
ale oricărui sector de atenuare a schimbărilor climatice globale319.
Locuirea durabilă rămâne dificil de definit, însă sectorul locu ințelor poate contribui
semnificativ la dezvoltarea teritorială durabilă datorită asocierii sale strânse cu aspectele de
mediu320:
• Clădirile sunt mari consumatoare de resurse naturale și antropice, generate de om în
construcții, întreținute și utilizate în c ontinuare de către societate;
• Clădirile constituie mijloace fixe cu o durată de funcționare lungă;
• Clădirile sunt o necesitate fundamentală pentru o bună calitate a vieții, și astfel, au
implicații dincolo de locuințe, afectând transporturile, sănătatea, o cuparea forței de muncă și
comunitatea;
• Clădirile sunt supuse numeroaselor moduri în care materialele reciclate pot fi
refolosite pentru construcții;
• Numărul mare de inovații sunt disponibile pentru funcționarea eficiență a clădirilor,
inclusiv utilizarea de materiale reciclate pentru construcții, tratarea apelor uzate și utilizarea
acestora, eficiența energetică, încălzirea solară, încălzirea solară pasivă, crearea de spații verzi
urbane în apropierea locuințelor compacte.
Pornind de la recomandările Carte i de la Geneva privind locuirea durabilă, aprobată în
2015, următoarele patru principii stau la baza locuințelor durabile:
• Protecția mediului;
• Eficacitatea economică;
• Incluziunea socială și participarea;
• Adecvarea culturală.

317 UN-HABITAT 2012b
318 Choguill 1994
319 UN-HABITAT 2012a
320 Singh și Pandey 2012

67 De asemenea, cele patru direcți i de acțiune esențiale în vederea asigurării de locuințe
durabile sunt321:
• Să limiteze impactul negativ al locuințelor asupra mediului și să sporească eficiența
energetică a sectorului locuințelor;
• Să promoveze accesul la locuințe, în contextul dezvoltării e conomice durabile;
• Să promoveze locuințe adecvate, sănătoase, care să ofere condiții decente de locuire
și siguranță;
• Să promoveze aplicarea în continuare a principiilor locuințelor durabile.
Din punct de vedere al locuirii pot fi identificați mai mulți fa ctori care pot influența
dezvoltarea teritorială durabilă
Dezvoltarea necontrolată a localităților
Sectorul dezvoltării așezărilor umane joacă un rol esențial în dezvoltarea teritorială
durabilă a localităților, indiferent de mediul de rezidență. Elemente le care justifică acest lucru se
raportează la o serie de aspecte cum ar fi322:
• Reducerea consumului de materiale și energie în domeniul construcțiilor;
• Reducerea cantității de deșeuri din construcții și demolări și creșterea gradului de
reciclare a acesto ra;
• Reducerea cantității de energie utilizată în spațiile construite, precum și a emisiilor
produse (în special cele de canalizare);
• Creșterea eficienței prelucrării și a recirculării deșeurilor solide provenite din
așezările umane;
• Reducerea consumului de energie în sectorul transporturi care deservesc așezările
umane prin reducerea emisiilor nocive;
• Păstrarea unui mediu armonios din punct de vedere ecologic;
• Realizarea și conservarea așa -numitelor coridoare verzi, ca elemente de legătură a
așezării u mane cu restul teritoriului.
Dezvoltarea necontrolată a localităților este un proces ireversibil, în contextul nevoilor de
locuire actuale ale populației și a rezervei de terenuri, însă fără a fi condiționată de asigurarea
accesibilității la infrastructura tehnico -edilitară și fără a proteja cadrul natural și resursele existente.
În atingerea obiectivelor de dezvoltare teritorială durabilă, principalii factori decizionali trebuie să
utilizeze instrumente de planificare în acord cu normele în vigoare de prot ecție a mediului.
Protejarea cadrului construit trebuie să se realizeze concomitent și în corelație cu protejarea cadrului
natural.

321 UNECE 2015
322 UNECE 1996; Ghiga 2000

68 Reconversia funcțională a terenurilor degradate din interiorul localităților, densificarea
construcțiilor în detrimentul ex tinderilor necontrolate în extravilan și îmbunătățirea relațiilor dintre
mediul urban și cel rural prin distribuția echilibrată a resurselor socio -economice și demografice
sunt măsuri care vor conduce la reducerea disparităților intra – și inter -regionale, creșterea coeziunii
spațiale și respectiv o dezvoltare teritorială echilibrată și incluzivă.
Creșterea accesibilității cadrului construit la infrastructura de locuire
Dezvoltarea cadrului construit este condiționată de accesibilitatea la infrastructura t ehnică
și edilitară de bază. O dezvoltare teritorială durabilă nu se poate realiza fără asigurarea accesului
populației la infrastructura de locuire.
În ciuda fondurilor structurale destinate extinderii rețelelor publice de alimentare cu apă și
canalizare , procentul populației care beneficiază de aceste servicii se menține în continuare redus,
indicatorii finali măsurându -se în lungimea rețelelor de alimentare și nu în numărul de utilizatori per
kilometru de rețea. Costurile ridicate ale branșării și presi unea exercitată de costul utilităților asupra
bugetelor gospodăriilor determină în continuare utilizarea mijloacelor clasice aflate în dotare, cum
ar fi alimentarea cu apă din puțuri, fântâni etc. sau deversarea apelor uzate în haznale etc., fără a
ține co nt de impactul asupra componentelor de mediu și de asigurare a unei calități decente de
locuire.
Din perspectiva dezvoltării teritoriale durabile și a protecției mediului, este nevoie de o
corespondență între extinderea rețelelor de alimentare cu apă și c ele de eliminare a apelor uzate,
incluzând aici rețelele de canalizare și stațiile de tratare.
Dezvoltarea controlată a zonelor rezidențiale prin asigurarea accesului la utilități este o
condiție esențială în reducerea decalajelor existente între urban și rural, zonele centrale și cele
periferice și creșterea coeziunii teritoriale.
Creșterea eficienței energetice a clădirilor rezidențiale
Sărăcia extremă a condus la accentuarea disparităților de dezvoltare între mediul urban și
cel rural și mai ales într e zonele centrale și zonele periferice. Fenomenele sociale generate de
excluziunea socială și segregare generează o dinamică accentuată a fenomenelor așezărilor
informale și implicit a habitatului insalubru ce pune în pericol starea de sănătate a populație i
rezidente și calitatea mediului . Un habitat sănătos este acela care conferă condiții decente de
locuire și asigură o stare optimă de sanogeneză a populației rezidente.
România dispune de un fond locativ semnificativ realizat, preponderent, în perioada 1960 –
1990, cu un grad redus de izolare termică, datorită inexistenței reglementărilor privind protecția
termică a clădirilor323. Mobilizarea investițiilor privind reabilitarea termică și consolidarea clădirilor
cu risc seismic ridicat, rezidențiale sau comer ciale, publice sau private, reprezintă un obiectiv al

323 Guvernul României 2015

69 oricărei strategii de locuire și o provocare majoră prin avantajele create: noi locuri de muncă,
îmbunătățirea calității locuirii, reducerea semnificativă a consumului de energie și astfel, reducerea
dependenței de furnizorii externi de energie etc. Din perspectiva protecției mediului, reabilitarea
termică a clădirilor de locuit contribuie decisiv la reducerea gazelor cu efect de seră.
Eficiența energetică și durabilitatea mediului sunt două elemente car e se
intercondiționează, eficiența încălzirii spațiului în locuințe fiind unul din domeniile prioritare ale
Guvernului României, locuințele deținând cea mai mare parte din utilizarea de energie finală din
România (36%)324.

5.1.4. Infrastructura de alimenta re cu apă și canalizare a apei uzate

Dezvoltarea durabilă teritorială implică studierea simultană a aspectelor spațiale, tehnice,
demografice, sociale, economice, culturale, de mediu. Resursele naturale de apă sunt în permanență
sub presiunea creșterii ce rerii de cantități suficiente de apă de bună calitate pentru toate folosințele.
Asigurarea apei pentru consum și preluarea și tratarea apelor uzate este unul dintre
factorii vizați de principiul 6 privind valorificarea și protecția resurselor și patrimoni ului natural.
Influența apei asupra dezvoltării teritoriale durabile se poate manifesta la toate nivelele teritoriale,
ajungând până la cel transfrontalier.
Una dintre problemele globale ale momentului este lipsa apei și degradarea ei.
Comunitatea internaț ională recomandă tuturor guvernelor aplicarea unui set de principii directoare,
care îmbină problemele de utilizare a apei cu cele de protecție a ecosistemelor natural prin
integrarea la nivel bazinal a folosințelor de apă. Aceste principii stau la baza co nceptului de
management integrat al resurselor de apă, care promovează dezvoltarea și coordonarea apei, a
terenului și a resurselor acestora, în vederea optimizării, dezvoltării sociale și economice
echilibrate, fără a compromite durabilitatea ecosistemelo r.
Managementul integrat al resurselor de apă are ca principale direcții:
• Integrarea sistemului resurselor naturale de apă. Sistemul resurselor naturale are
următoarele componente: precipitațiile, evaporația, scurgerea de suprafață și scurgerea subterană.
Menținerea echilibrului acestor componente este esențială în utilizarea durabilă a resurselor naturale
de apă.
• Integrarea infrastructurii de gospodărire a apelor în cadrul natural. Realizarea unei
infrastructuri de gospodărire a apelor care să asigure în a celași timp alimentarea cu apă a diverselor
folosințe, reducerea riscului la inundații, dar și conservarea și creșterea biodiversității ecosistemelor
acvatice.

324 MDRAP 2016

70 • Integrarea folosințelor de apă. În mod tradițional folosințele de apă sunt tratate
sectorial. În ultima perioadă acestea solicită cantități de apă din ce în ce mai mari la calitatea foarte
bună. Rezolvarea cerințelor de apă -resurselor de apă -protecției resurselor de apă reclamă o analiză a
folosințelor de apă pe bazine hidrografice, cu implicarea tut uror părților interesate și care pot fi
afectate.
• Integrare amonte -aval. Utilizatorii de apă din amontele unei surse trebuie să
recunoască dreptul utilizatorilor din aval de sursă la o apă de bună calitate și în cantitate suficientă,
ceea ce necesită un di alog permanent între utilizatorii din amonte și aval de sursă privind
reconcilierea necesităților de apă.
• Integrarea resurselor de apă în politicile de planificare. Apa este un element
fundamental ale vieții și în același timp un factor care condiționează dezvoltarea socială și
economică, fiind adesea un factor limitativ. Societatea și economia se vor putea dezvolta numai în
măsura în care se va dezvolta și gospodărirea apelor, această condiționare marcând rolul și
importanța gospodării apelor în contextul dezvoltării durabile.
Serviciile de alimentare cu apă și canalizarea apelor uzate au influență directă asupra
dezvoltării teritoriale prin îmbunătățirea calității vieții oamenilor, precum și prin influența benefică
asupra excluderii sociale și a izolării. Strategiile de dezvoltarea existente la nivel național plasează
aceste servicii în sfera activităților economice de interes general.
De asemenea, sistemele de alimentare cu apă și canalizarea și tratarea apelor uzate
influențează semnificativ această dezvo ltare, prin zonele de protecție sanitară și prin prevederile de
utilizare a terenurilor cuprinse în interiorul acestora, impuse de către normele naționale privind
protecția mediului și a resurselor solului și subsolului.
Cadrul legislativ specific domeniul ui apei
Legislația în domeniul apei trebuie să se bazeze pe o politică națională stabilă a resurselor
de apă, care să evidențieze prioritățile cerințelor de apă și protecția ecosistemelor. De asemenea,
legislația echilibrează gospodărirea resurselor de ap ă în scopuri economice și protecția calității apei,
a ecosistemelor și a altor elemente benefice ale bunăstării publice.
Perfecționarea legislației specifică domeniului apei este, de obicei, un proces dificil și de
lungă durată, de aceea trebuie menținută la un nivel suficient de general, stabilind drepturile și
obligațiile tuturor acționarilor din domeniul gospodăririi apei, împuternicirile și funcțiunile
corpurilor de reglementare și, de asemenea, penalizările pentru încălcările legii.

5.1.5. Domeniul en ergiei și telecomunicațiilor

Sectorul energetic

71 Sectorul energetic este un sector strategic, activitatea acestuia având un important impact
economic, social și politic. Lipsa accesului la energie are consecințe negative în fiecare dintre aceste
planuri, i ndiferent de nivelul teritorial considerat.
Stabilirea unui nou plan de acțiune prin asumarea Agendei 2030 pentru dezvoltare
durabilă, de către Națiunile Unite, aduce în prim plan 17 obiective, dintre care obiectivul 7 face
referire directă la energie și anume: “Asigurarea accesului la energie ieftină, sigură, durabilă și
modernă pentru toți”.
Prin strategiile și directivele europene ce urmăresc o dezvoltare durabilă s -au stabilit,
pentru politica energetică actuală, mai multe obiective care au fost asuma te și în strategia energetică
națională, și care au în vedere: Siguranța energetică; Competitivitatea pe piața internă și regională;
Dezvoltarea durabilă; Protecția mediului și limitarea schimbărilor climatice; Atragerea capitalului
necesar modernizării și dezvoltării sectorului; Dezvoltarea în continuare a unei piețe concurențiale
caracterizate de concurență, transparență și lichiditate.
Pentru dezvoltarea teritorială durabilă, factorii de influență din sectorul energetic s e încadrează
în principiile CEMAT 5 și 8 astfel: obiective care vizează promovarea sistemelor de energie care să
favorizeze mai mult mediul și dezvoltarea resurselor energetice în menținerea securității.
Alimentarea cu energie electrică se bazează pe utilizarea unor resurse limitate de
combustibili fosili, considerați, mai recent, nedurabili, pe utilizarea surselor regenerabile de energie,
dar și pe infrastructura specifică existentă la nivel teritorial.
În Perspectiva Europeană a Dezvoltării Spațiale (ESDP, 1999) se precizează că, în cel e mai
multe cazuri, obiectivele politicilor UE nu au un caracter spațial, cu toate acestea, ele au un impact
semnificativ asupra teritoriului european. Acest impact depinde de metoda specifică de intervenție,
în cazul rețelei energetice fiind vorba de plan ificare. Un astfel de impact îl are politica privind
dezvoltarea rețelelor transeuropene (TEN) din care face parte, pe lângă transport și telecomunicații,
infrastructura de alimentare cu energie. Conform ESDP, măsurile TEN în sectorul energetic
influențeaz ă organizarea spațială prin două mari mecanisme:
• Producerea și transportul energiei, care influențează utilizarea terenului
• Distribuția energiei și tehnologiile de consum , care influențează organizarea
teritoriului prin schimbările produse în comportament ul consumatorului (responsabilizarea
consumatorilor privind consumul energie).
Din perspectiva dezvoltării spațiale durabile, deosebit de promițătoare sunt energiile
regenerabile. Pe de -o parte, acestea contribuie la reducerea impactului sectorului energet ic asupra
mediului, pe de alta, favorizează descentralizarea sistemului energetic și soluțiile aplicabile local
mai mult sau mai puțin independente de rețeaua de distribuție, consolidând astfel flexibilitatea
sistemului și alimentarea cu energie electrică în zone îndepărtate.

72 Raportându -ne la cele două mecanisme considerate de ESDP prin care sectorul energetic
influențează organizarea spațială, se poate împărți această influență asupra dezvoltării teritoriale
durabile după:
1. Activitățile din sectorul ene rgetic pornind de la resursele utilizate pentru producerea
energiei, până la distribuția energiei la consumator:
• Surse de producere a energiei existente într -un teritoriu (combustibili clasici sau
neconvenționali);
• Existența infrastructurii de producere a energiei
• Existența infrastructurii de transport și distribuție
2. tipul consumatorilor și tehnologiile de consum care influențează comportamentul
consumatorului.
Existența unui anumit tip de resursă energetică într-un teritoriu, fie combustibili clasici
(gaze naturale, petrol, cărbune) sau neconvenționali, influențează dezvoltarea durabilă a acelui
teritoriu, în primul rând prin metoda și tehnologiile utilizate de extragere care pot fi poluante sau nu.
Influența se reduce sau dispare în cazul în care aceșt i combustibili sunt aduși (importați) din alte
zone.
Daca este vorba despre surse regenerabile de energie, existența lor într -o anumită zonă are
influență asupra dezvoltării teritoriale prin instalațiile care valorifică aceste surse, producând
energie ele ctrică sau termică și care sunt, de fapt, centrale de producție.
Infrastructura de producere a energiei se concretizează prin dezvoltarea centralelor
termoelectrice (termocentrale), a centralelor nuclearo -electrice, hidrocentralelor sau a instalațiilor
care utilizează surse regenerabile, ca radiația solară sau vântul.

Centralele termoelectrice care funcționează pe combustibili clasici ca și centralele
nucleare prezintă un risc crescut de poluare datorită combustibililor utilizați, poluarea fiind
cauzată d e procesul de producție a energiei primare, de transport, conversie și consum care
contribuie la emisia în atmosferă a unor cantități însemnate de substanțe nocive, depozitarea
haldelor de zgură și cenușă, sau deversarea unor ape reziduale. În aceeași măsu ră, centralele
nucleare pot polua mediul prin deșeuri radioactive incorect depozitate și emisii ale apelor de
răcire care pot determina afectarea ecosistemelor acvatice ale cursurilor de apă receptoare.
Reabilitarea și modernizarea centralelor, ecologizare a haldelor, depozitarea în condiții de
siguranță a deșeurilor radioactive, monitorizarea calității mediului și refacerea și
reintroducerea în circuitul agricol a terenului poluat reduc aceste riscuri. În cazul utilizării
deșeurilor drept combustibil pentru termocentrale se poate considera că este o contribuție a
acestora la dezvoltarea teritorială durabilă.

73 Pe de altă parte, o hidrocentrală, în aparență nepoluantă, poate avea o influență
semnificativă asupra teritoriului respectiv în sens deloc durabil. Hid rocentralele modifică
peisajul, ecosistemele, varietatea și numărul de specii, calitatea apei (prin concentrarea în
săruri). Prin construcția unei hidrocentrale se eliberează suprafețe mari de teren, se fac
defrișări masive, și chiar pot necesita deplasare a populației spre alte zone. Datorită excesului
de umiditate atmosferică în zonă se pot produce perturbații microclimatice (APMN) și
profilarea unui microclimat specific (ceața abundentă păstrează poluanții și microorganismele
de tipul virușilor gripali). Însă conversia energiei hidraulice în energie electrică nu este
poluantă, presupune cheltuieli relativ mici de întreținere, nu există probleme legate de
combustibil și constituie o soluție de lungă durată325.

O importanță deosebită trebuie acordată utiliză rii mai eficiente a resurselor energetice și
a echipamentelor deja disponibile, implicit creșterea eficienței energetice a centralelor termice
convenționale prin retehnologizarea/modernizarea lor. Ca indicator relevant în acest domeniu se
poate considera ” numărul centralelor termice modernizate în teritoriu”, dar este dificil de procurat
Instalațiile ce utilizează surse regenerabile de energie reprezintă factori de influență prin
suprafața de teren pe care o ocupă, de cele mai multe ori semnificativă, în ca zul în care este vorba
de centrale fotovoltaice sau eoliene de mare putere, care înseamnă instalații de dimensiuni mai mari
sau un număr mare de panouri fotovoltaice, respectiv turbine eoliene. La această suprafață se
adaugă și zonele de protecție și sigur anță stabilite prin ordine ministeriale și normative specifice. În
cazul turbinelor eoliene, dimensiunile acestora dau un indiciu asupra puterii instalate, însă pot fi și
un element perturbator pentru mediu (de exemplu, dacă se află pe traseul păsărilor mi gratoare).
Se poate spune că existența acestor instalații ar putea contribui la o dezvoltare teritorială
durabilă, în cazul panourile fotovoltaice, prin amplasarea acestora într -un spațiu deja construit.
Acestea pot fi montate pe clădiri, înglobate în str uctura acestora sau prin reconversia zonelor urbane
(de exemplu, în zone industriale dezafectate sau ecologizate). Astfel, se produce energie curată,
local, fără ocuparea unui teren care poate fi valorificat în alte moduri, și nemaifiind necesară rețeaua
electrică care să transporte energia de la producător la consumator. Finanțarea proiectelor care
utilizează energie neconvențională în spațiul construit poate fi, de asemenea, un factor care
influențează dezvoltarea teritorială durabilă (de exemplu, program ul Casa Verde).
În ceea ce privește existența infrastructurii de transport și distribuție , aceasta este legată de
existența centralelor de producție a energiei, în cadrul planificării spațiale fiind luat în considerare
modul în care rețeaua electrică de tr ansport care transportă energia electrică de la sursa de
producere la consumator influențează dezvoltarea teritorială durabilă. Acest lucru se datorează, în

325 Damian și Tătaru 2010

74 primul rând, necesității asigurării unui culoar de trecere pentru acest tip de rețea, de înaltă ten siune,
care presupune, în zone împădurite, defrișarea acestora cu o anumită lățime, pe toată lungimea
liniei respective care străbate acea zonă. Acest culoar de trecere reprezintă z ona de protecție și de
siguranță și se determină pentru fiecare capacitate , în conformitate cu normele tehnice elaborate de
autoritatea competentă.
În cazul consumatorilor de energie , ca factor de influență a dezvoltării teritoriale durabile
ar putea fi considerată cantitatea de energie consumată, energie care necesită resurse p entru
asigurarea acestei energii la un nivel de calitate corespunzător. Acest consum poate fi eficientizat
atât prin introducerea unor tehnologii noi, dar și prin schimbarea comportamentului consumatorului,
responsabilizarea acestuia față de consumul de en ergie.
Extinderea alimentării cu gaze naturale
În cadrul principiului Promovarea încurajării dezvoltării generate de funcțiunile urbane
și de îmbunătățirea relațiilor dintre orașe și sate se recomandă dezvoltarea sistemelor și
funcțiunilor urbane astfel în cât zonele rurale învecinate să beneficieze de un acces ușor la
funcțiunile urbane, precum și realizarea de parteneriate oraș -sat cu scopul revitalizării și
diversificării economiei zonelor rurale, al creșterii productivității infrastructurilor. Referitor la
acest principiu se poate da exemplul orașelor care, beneficiind de o anumită rețea de utilități,
permit extinderea acestor rețele către zonele rurale învecinate crescându -le astfel atractivitatea
atât față de investitori cât și față de cetățeni care își doresc să locuiască în zona rurală respectivă
dar să beneficieze de un confort asemănător celui oferit de oraș.

Un exemplu este cel al municipiului Galați, care a permis alimentarea cu gaze
naturale a comunelor Vânători și Tulucești prin intermediul une i conducte de medie
presiune care pleacă din SRM Galați -oraș.
Ținând cont de cele de mai sus s -a hotărât dezvoltarea funcțiunilor urbane în orașul
Târgu Bujor și în comunele învecinate prin extinderea SNTGN (Sistemului național de
transport gaze naturale) și montarea conductei de transport gaze către oraș; în prezent este în
curs de realizare rețeaua de distribuție gaze naturale a orașului Târgu Bujor și a satelor
componente Moscu și Umbrărești. Extinderea alimentării cu gaze naturale va contribui la
dezvol tarea sistemului urban în zona respectivă și va crea, pentru zonele rurale învecinate,
posibilitatea de a avea acces la un tip de rețea destinată inițial doar spațiului urban (în unele
cazuri doar pentru industria dezvoltată în zona urbană respectivă – exemplul municipiul
Turnu Măgurele).

75 Extinderea alimentării cu gaze naturale are efecte benefice asupra cadrului natural prin
stoparea tăierilor de lemne pentru foc și prin emisiile mai reduse de CO 2 pe unitatea de căldură
degajată (comparativ cu arderea p ăcurii și a lignitului). Existența rețelei de distribuție gaze într -o
localitate dă posibilitatea înființării unor unități economice/de producție ce folosesc gazele
naturale în procesele tehnologice.
Promovarea sistemelor de energie care să favorizeze mai mult mediul :
În cazul unei localități/ teritoriu asigurarea alimentării cu energie termică (pentru
încălzire și prepararea apei calde de consum) reprezintă o activitate considerată poluatoare
datorită combustibililor și tehnologiilor utilizate. Astfel, pr otejarea cadrului natural și construit
presupune utilizarea unor combustibili cât mai puțin poluatori și a unor tehnologii cât mai
eficiente. Analizând valorile emisie de CO2 pe unitatea de căldură degajată, rezultă că din acest
punct de vedere emisia cea mai mică este pentru arderea gazului natural, urmat de arderea păcurii
și în final a lignitului.
Trecerea la funcționarea cu un combustibil mai puțin poluant (inclusiv prin aditivarea
combustibililor lichizi fosili cu uleiuri vegetale) conduce la reducerea emisiilor poluante, dar
având în vedere faptul că România dispune de rezerve de gaze naturale și că acesta reprezintă un
combustibil cu emisii scăzute de gaze cu efect de seră (comparativ cu alți combustibili fosili) se
recomandă utilizarea lor.
De aseme nea, se consideră factor de influență utilizarea cogenerării (producerea
combinată de energie electrică și termică), deoarece consumul de combustibil poate fi redus până
la cca. 50% comparativ cu producerea separată de energie electrică și termică, astfel că și emisia
de CO2 și de poluanți (NOx, SOx, pulberi) va fi mai redusă.
Strategia Energetică a României pentru perioada 2007 -2020 recomandă utilizarea/
menținerea cogenerării cu retehnologizarea acestor sisteme, înlocuirea rețelelor uzate și
supradimensi onate, implementarea sistemelor de măsură, control, contorizare, etc. Dezvoltarea
durabilă a localităților impune de asemenea utilizarea cu maximă eficiență a surselor regenerabile
de energie și creșterea eficienței energetice a clădirilor și instalațiilor aferente.
Utilizarea cogenerării reprezintă un factor de impact și este foarte necesară în localitățile
mari, care încă beneficiază de sistem de alimentare centralizată cu energie termică (SACET), dar
nu trebuie limitată doar pentru aceste localități, în prezent existând centrale de cogenerare de
înaltă eficiență, de diferite puteri, și care funcționează cu diferiți combustibili, inclusiv biomasă;
utilizarea acestora protejează cadrul natural și crește gradul de securitate în aprovizionarea cu
energie. În cadrul biomasei se pot considera și deșeurile menajere/orășenești, peleții ce pot fi
fabricați din tot ce arde, atât din biomasă (resturi agricole, viticole, din exploatarea forestieră),
cât și din deșeuri zootehnice, deșeuri biodegradabile municipale și industriale etc.; obținerea

76 energiei din deșeurile municipale va rezolva și problema depozitării acestora, având astfel
influență asupra indicatorilor referitori la deșeuri.
Protecția apelor de suprafață și a celor subterane
Apele subterane/ de suprafaț ă, solul, aerul pot fi afectate de activitățile specifice
industriei extractive (de petrol si gaze), atât în cazul exploatărilor convenționale cât mai ales în
cazul celor neconvenționale, care folosesc tehnologia de fracturare hidraulică. În comparație cu
exploatările clasice de petrol si gaze (foraj vertical pana la acumularea de petrol/gaz), utilizarea
acestei tehnologii de fisurare/ fracturare hidraulică în activitățile de explorare și exploatare a
țițeiului și gazelor implică riscuri importante pentru m ediu.

În studiul „Suport pentru identificarea riscurilor potențiale pentru mediu și
sănătatea umană, rezultate din operațiuni cu hidrocarburi ce implică fracturarea hidraulică în
Europa”, realizat în anul 2012 de dr. Mark Broomfield, la capitolul „Seismi citate” se indică
faptul că există două tipuri de seisme induse, asociate cu fracturarea hidraulică:
• Prin procesul de fracturare hidraulică se pot produce seisme minore cu
magnitudine sub 3 pe scara Richter;
• Al doilea tip de seisme se pot declanșa prin inj ectarea (la 1000 bari și peste)
fluidului de fracturare ce poate ajunge la falii geologice existente; se pot produce mai multe
mișcări subterane semnificative care se vor simți la nivelul solului.
La capitolul referitor la contaminarea apelor subterane și de suprafață se specifică
faptul că această activitate prezintă un risc mare de contaminare a apelor atât în perioada de
realizare a forajului, în timpul procesului de fracturare hidraulică și de extragere a gazului, cât
și în perioada când forajul este ab andonat. Deși aceasta este o problemă comună a tuturor
activităților de forare și miniere, în cazul extracției gazelor neconvenționale (prin metoda
fracturării hidraulice) riscul este mult mai mare deoarece implică un volum mare de instalații
(la sol și în subteran, și volum de apă foarte mare (20 – 30 milioane de litri pentru fiecare
fracturare). În cazul unui seism, integritatea unor astfel de lucrări de foraj ar putea fi pusă în
pericol și odată cu ea cadrul natural subteran și suprateran aferent.

Sectorul tehnologiei informației și comunicațiilor (TIC)
Între principiile enunțate la CEMAT, în 2000, al patrulea principiu, „facilitarea accesului la
informație și cunoaștere”, specifică următoarele:

77 • Accesul la informație să nu fie limitat de constrângeri fizice sau de altă natură.
• Realizarea unor îmbunătățiri ale rețelelor de telecomunicații iar tarifele să nu fie
prohibitive.
• Promovarea conexiunilor la nivel național și regional între furnizorii de informație și
utilizatorii potențiali, cum ar fi parcu rile tehnologice, institutele de transfer de tehnologie, centrele
de cercetare și de formare etc.
• Favorizarea creării de bănci de date regionale în linie (produse, instrucțiuni, turism
etc.) pentru a înlesni comunicarea externă a regiunilor ca și intercone xiunile lor cu economia
globală.
Rezulta că o dezvoltare teritorială durabilă poate fi influențată de existența unei
infrastructuri de telecomunicații bine dezvoltate , care să susțină toate tipurile de comunicații și să
ofere acces la informație fără nicio limitare, de exemplu prin utilizarea fibrei optice și asigurarea
unor conexiuni cu viteze mari.

5.1.7. Infrastructura de transport

Transport nepoluant
Rețeaua majoră de transport contribuie la o dezvoltare teritorială durabilă în condițiile
asigurării unui transport rapid, fluent, care să nu polueze mediul și care să utilizeze cât mai puține
resurse neregenerabile. Pentru aceasta sunt necesare promovarea transportului mai puțin poluant
(căi ferate, pe apă), infrastructură pentru vehiculele nepoluante, infrastructură corespunzătoare
fluxurilor și realizarea unor bune conexiuni între rețele și moduri diferite de transport (transport
intermodal) s.a.
Pentru un transport durabil sunt importante utilizarea transportului pe apă și a celui pe
calea ferată. Dar aceste moduri de transport depind de politicile la nivel național, ceea ce
restrânge mult posibilitatea de intervenție la nivel local. Totuși, încurajarea operatorilor privați în
transportul pe calea ferată, utilizarea infrastructurii de cale ferată aband onată pentru transport
urban sunt măsuri cu efect benefic asupra mediului a căror efect însă nu este vizibil imediat, ceea
ce le face mai puțin atrăgătoare în prezent.
De asemenea, utilizarea transportului pe apă (acolo unde este posibil), la nivel local
pentru navetiști sau pentru agrement contribuie la asigurarea unui transport durabil.
O rețea de transport inadecvată împiedică dezvoltarea localităților, dar în special a
orașelor mici și mijlocii, a comunelor și a satelor. Printre factorii din domeniul i nfrastructurii de
transport, cu posibilă influență asupra dezvoltării teritoriale durabile mai pot fi enumerați:
Calitatea infrastructurii rutiere și feroviare

78 Densitatea rețelei rutiere și feroviare
Interoperabilitatea modurilor de transport
Calitatea se rviciilor publice de transport călători

5.1.8. Economie

Modernizarea infrastructurii energetice, de transport și edilitare (apă curentă și canalizare),
învățământului și sănătății publice, dezvoltarea rurală și reducerea decalajului tehnologic și
informa țional reclamă sunt factori care converg către domeniul economic și necesită un mare efort
investițional.
Din punct de vedere economic, punctele cheie ale dezvoltării durabile sunt reprezentante
de reducerea poluării și productivitatea resurselor naturale , adică mai multe bunuri și servicii pe
unitatea de natură consumată – eco-eficiență. Creșterea eco -eficienței are nevoie atât de obținerea
performanțelor de mediu, cât și de îmbunătățirea performanțelor economice. Schimbările necesare
în modelele de produ cție și de consum solicită nu numai creșterea produselor cu etichete ecologice,
ci și ridicarea nivelului de cunoaștere și de participare a societății civile și a sectorului afacerilor la
elaborarea și aplicarea deciziilor privind protecția mediului.
Dezvo ltarea umană implica investiție în capitalul uman, în special în creșterea calității
acestuia, ceea ce înseamnă și creșterea capacității oamenilor de a participa în mod eficient și creativ
la procesul de dezvoltare economică, de a -și adapta modelul de cons um la exigentele de protecție a
mediului, de a învăța să trăiască în armonie cu natura și cu respect față de aceasta.
Resursele naturale reprezintă motorul dezvoltării. Societatea depinde de disponibilul de
resurse minerale și îl valorifică prin industria resurselor minerale (IRM). Cu cât standardul de viață
crește, cu atât cerința de substanțe minerale prelucrate este mai mare. Fără resurse minerale,
sofisticata tehnologie modernă nu ar fi fost posibilă. Valorificarea resurselor minerale stimulează
econom ia unei țări, favorizând rezolvarea problemelor legate de încadrarea forței de muncă,
dezvoltarea infrastructurii și, în același timp, asigură profit statului de pe urma activității desfășurate
prin IRM. Prin comparație cu resurse de tip agrar sau silvic, resursele minerale nu sunt regenerabile,
de aceea trebuie sa fie folosite cât mai judicios.
Sporirea cererii de bunuri și servicii este un factor de antrenare a creșterii economice
durabile, cu condiția satisfacerii sistemului eco -eficienței, adică de a r ealiza mai multe produse cu
mai puține consumuri de resurse naturale și umane.
Din punct de vedere economic, capacitatea de suport reprezintă capacitatea dinamică a
mediului de a disponibiliza, în condiții de echilibru, resursele necesare consumului pentru un

79 număr bine definit de indivizi ai unei populații, precum și de absorbire a impacturilor pozitive și
eliminare a celor negative generate de aceasta (Negrei, 1996).
Astfel, o dezvoltare spațială durabilă este echivalentă cu menținerea și susținerea unui
echilibru în plan teritorial. Echilibrul, din perspectiva economică derivă din faptul că indiferent
de activitatea economică ce se realizează în profil teritorial, aceasta trebuie să se dezvolte fără a
afecta mediul, factorii sociali, culturali, etc., și t otodată să aleagă cea mai bună cale de
expansiune economică .
Pentru o dezvoltare teritorială durabilă, sunt necesare a se lua în calcul o serie de factori
care pot influența dezvoltarea echilibrată a sistemului economic. Factorii cu posibilă influență
pentru dezvoltarea economiei la nivel teritorial, fac referire la:
• Exploatarea resurselor subsolului (resurse de petrol, gaze naturale, roci, pietriș,
nisip, minereuri, etc.) – activitate care se realizează prin intermediul industriei extractive și care
se dor ește a se dezvolta într -o manieră eficientă, fără a afecta mediul sau fără a periclita
depozitele de resurse existente;
• Exploatarea resurselor eoliene – activitate care se realizează prin intermediul
industriei de prelucrare și distribuție a energiei elect rice, exploatarea resurselor regenerabile fiind
în prezent o activitate care contribuie la dezvoltarea sectorului energetic românesc. Însă acest
potențial trebuie exploatat fără a afecta sistemele ecologice;
• Industria – în general industria grea, industria metalurgică, industria siderurgică și
alte sectoare industriale pot genera, prin procesul economic dezvoltat, o serie de riscuri cu impact
asupra dezvoltării mediului, creând un dezechilibru în teritoriu;
• Potențialul agricol și exploatarea acestuia – la nivel național există o pondere
foarte mare a terenurilor arabile, mai ales în zonele de câmpie, terenuri ce sunt cultivate cu
diferite culturi, producții ce sunt exploatate în procesul economic productiv. Activitățile agricole
trebuie să se realizeze păst rând un echilibru între exploatarea intensivă a terenurilor și utilizarea
ineficientă a acestora;
• Zootehnia este o activitate care poate constitui un beneficiu pentru dezvoltarea
economică la nivel teritorial, însă aceasta trebuie realizată fără a degrada factorii de mediu din
zona de influență;
• Exploatarea lemnului – producțiile de masă lemnoasă se pot realiza din fondul
forestier național, fără a implica o exploatare agresivă și necontrolată a resursei, care să afecteze
mai apoi mediul sau terenurile prin eroziune și alunecări;
• Activitățile de servicii – acest segment este în expansiune în ultimii ani, existând
inițiative locale care să le confere dezvoltarea. Este drept că la nivel teritorial există încă un
dezechilibru în dezvoltarea acestor activități d e servicii. Principalele localități urbane ale țării

80 dezvoltă servicii în mod integrat, prin diferite forme (asociere, grupuri de investitori, autorități
publice și mediul privat, etc.) în scopul de a crea rentabilitate și eficiență în dezvoltarea servicii lor
prestate. Cele mai extinse servicii integrate la nivel teritorial sunt în domeniul agricol, în cel de
infrastructură prin servicii ce prevăd extinderi ale rețelei de apă și canalizare pentru creșterea
confortului în teritoriu, servicii de transport pe ntru călători, servicii pentru dezvoltarea unor
proiecte comunitare și intercomunitare, etc.;
• Investițiile – joacă un rol important în dezvoltarea economică, fiind în măsură să
susțină domeniile cu potențial de dezvoltare la nivel local. Un aport investi țional crescut conduce
la o expansiune a economiei locale, generând în același timp noi locuri de muncă pentru populație
și o producție care poate utiliza tehnologie performantă;
• Noile tehnologii implementate în procesul productiv – conduc la aport de inov are
în procesul productiv și la reducerea poluării;
• Importurile și exporturile – creează un echilibru pe piață între cererea și oferta de
produse;
• Competitivitate economică în profil teritorial – crearea suprastructurilor industriale
(parcuri industriale, tehnologice, științifice) care susțin mediul de afaceri din teritoriu;
• Activități de inovare și activitatea de cercetare – dezvoltarea sectorului cuaternar
prin aportul cercetării științifice și dezvoltarea tehnologică.

81 5.2. Indicatori propuși a fi utili zați în monitorizarea durabilității dezvoltării teritoriale

Având în vedere principiile dezvoltării teritoriale durabile, au fost selectați, pe domeniile
prezentate în capitolul precedent, o serie de indicatori specifici care pot descrie tendințe ale
fenomenului monitorizat și care au o semnificație care se extinde dincolo de proprietățile statistice.
Aici este prezentată o listă extinsă a acestora, urmând a fi selectați în funcție de puterea explicativă
a fiecăruia dintre ei, de disponibilitatea acestora și de criteriile enumerate de Birkmann și prezentate
într-un capitol precedent, pe care instrumentele de monitorizare ar trebui să le îndeplinească:

Din punct de vedere al rețelei de localități, indicatorii care pot contribui la evaluarea
măsurilor implem entate pentru realizarea unei dezvoltări teritoriale durabile pot fi:
• Numărul localităților componente din cadrul UAT de bază – măsoară gradul de
risipire a populației în teritoriu și implicit costurile dezvoltării asupra mediului;
• Gradul de îndeplinire al indicatorilor minimali de definire pentru orașe și municipii ;
• Lungimea drumurilor comunale și județene modernizate ;
• Extinderea rețelei de transport periurban – număr linii, număr curse/ pasageri;
• Numărul Asociațiilor de Dezvoltare Intercomunitară(ADI) formate și al proiectelor
implementate de acestea – indică sintetic dezvoltarea integrată a teritoriilor din vecinătatea unui
municipiu și contribuie la eficientizarea dezvoltării
• Numărul de sate aparținătoare care au fost incluse în intravilan – indică gradu l de
compactizare a dezvoltării orașului;
• Suprafața de intravilan extins – procente față de vechiul intravilan;
• Suprafața ariilor construite protejate – număr de proiecte pentru zone construite
protejate;
• Numărul monumentelor reabilitate ;
• Numărul traseelor turistice funcționale ;
• Numărul evenimentelor culturale ;
• Numărul pensiunilor turistice din localitățile rurale .
Indicatori în domeniul mediului:
• Emisii de gaze cu efect de seră
Calitatea aerului este determinată de emisiile în aer provenite de la sursel e staționare și
sursele mobile (traficul rutier), cu preponderență în marile orașe, precum și de transportul pe
distanțe lungi a poluanților atmosferici. Tranziția la o societate preponderent urbană constituie un
trend global cu efecte considerabile asupra emisiilor de gaze cu efect de seră.

82 Relevanța utilizării indicatorului emisii de gaze cu efect de seră este dată de corelația dintre
procesul de urbanizare extensivă care are loc inclusiv în statele cu economie slab dezvoltată și
capacitatea redusă a ace stor state pentru inovare/implementare a noilor tehnologii cu scopul limitării
acestor emisii.
Nu există o variabilă unică în explicarea emisiilor, întrucât nivelul acestora este influențat
de o paletă largă de factori fizici, economici și sociali, de niv elul de dezvoltare și istoricul spațiului
urban. Se vor analiza date privind emisiile de dioxid de carbon și dioxid de azot.
Disfuncționalitățile pot fi semnalate folosind cea mai frecventă și cea mai simplă metodă
de analiză a calității aerului, respecti v compararea valorilor obținute din monitorizările
organismelor specializate cu valorile maxime admise. Acestea sunt cunoscute sub numele de
concentrații maxime admise, valori limită, limite maxime admise ori praguri. Ele sunt de fapt
praguri fixate prin a cte legislative pe baza cunoștințelor științifice, în scopul evitării, prevenirii sau
reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătății omului ori mediului.
• Populația conectată cu locuințele la sistemul public de canalizare și epurare a
apelor
Relevanța ind icatorului populația conectată cu locuințele la sistemul public de canalizare și
epurare a apelor în monitorizarea dezvoltării teritoriale durabile constă în faptul că serviciile publice
de canalizare și epurare a apelor uzate au un rol important pentru îm bunătățirea calității vieții
comunităților rurale și urbane.
Datorită ratei reduse de racordare a populației la sisteme de colectare și epurare a apelor
uzate se produce poluarea prin evacuarea apelor uzate menajere prin rigole direct în râuri și
poluarea pânzei freatice prin infiltrarea în sol a apelor uzate.
• Cantitatea de deșeuri generate
Scăderea cantității de deșeuri are impact pozitiv asupra mediului prin scăderea presiunilor
legate de poluarea atmosferei prin incinerare și poluarea solului prin depo zitare326.
Conform comunicării Comisiei Europene „Spre o economie circulară: un program deșeuri
zero pentru Europa” indicatorul prezintă relevanță în contextul tranziției spre o economie circulară
care impune schimbări în ansamblul lanțurilor de aprovizionar e, inclusiv legate de proiectarea
produselor, modelelor de afaceri, alegerile de consum și prevenirea/gestionarea deșeurilor 327.
• Suprafața împădurită
Epuizarea capitalului natural periclitează starea ecologică și reziliența ecosistemelor,
respectiv capacit atea mediului de a se adapta la perturbări (capacitatea de suport). În politica
urbanistică europeană se intenționează ca dezvoltarea urbană să beneficieze de un grad sporit de

326 Parries și Kates 2003
327 Agenția Europeană pentru Protecția Mediu lui 2015

83 protecție și calitate a mediului în jurul orașelor – natură, peisaje, suprafețe forestiere, resurse de apă,
zone agricole, precum și legături puternice și articulate între orașe și mediilor lor.
În acest context, relația ecosistemelor forestiere, în ansamblul lor, cu alte domenii ale
dezvoltării teritoriale durabile, este de importa nță deosebită. Pădurea, cu multiplele funcții
ecologice, economice și sociale pe care le îndeplinește, este un bun de interes național, care
interesează și condiționează diverse domenii prioritare precum remedierea degradării solului și
oprirea pierderii b iodiversității sau atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea
(CEMAT).
În analiză se poate folosi și indicatorul prezența pădurilor cu valoare ridicată de
conservare la nivel județean , care este convergent cu principiile dezvoltării teritori ale durabile
(valorificarea și protecția resurselor și patrimoniului natural).
• Numărul instalațiilor IPPC (instalații industriale responsabile de poluarea aerului,
solului și calității apei dulci)
În ciuda faptului că emisiile industriale de poluanți s -au redus la nivel european, acestea
provoacă încă daune considerabile mediului și sănătății umane. Ipoteza pe care o poate valida
folosirea acestui indicator este aceea că țările care au înregistrat progrese în aria dezvoltării
teritoriale durabile marchează decuplarea emisiilor industriale de producția industrială prin
implementarea celor mai bune tehnici disponibile, o politică susținută prin Directiva privind
emisiile industriale.
Altfel spus, scăderea numărului de instalații IPPC, în condițiile continuăr ii producției de
bunuri și servicii (și complexitatea de beneficii: locuri de muncă, profituri și venituri din impozite),
contribuie semnificativ la reducerea degradării mediului.
• Ponderea de locuințe noi în totalul fondului de locuințe
Relevanța utilizăr ii indicatorului poate fi justificată ca element de monitorizare a extinderii
localităților, a concentrării de resurse financiare pentru construcția de noi locuințe, a caracteristicilor
noilor dezvoltări rezidențiale (localizare, grad de echipare edilitară etc.), și a noilor locuințe
(materiale de construcție utilizate, regim de înălțime, grad de confort, accesibilitate la rețeaua de
transport, caracteristici utilizatori etc.) etc.
În conformitate cu prevederile CEMAT (2000), nu trebuie omisă importanța ro lului
construcției de locuințe noi pentru politica locuirii sau politica regională și mai ales politica de
constituire a patrimoniului construit. În esență, construcția de locuințe noi este un indicator al
dezvoltării teritoriale, în ciuda faptului că acea sta nu prezintă de regulă caracteristicile durabilității,
reflectând o situație de fapt bazată pe un urbanism derogatoriu și nerespectarea normelor de
planificare și mediu.

84 • Suprafața construită per locuință
Dezvoltarea necontrolată a localităților, în sp ecial a celor urbane, implică schimbarea
funcționalității anumitor zone naturale prin integrarea în mediul antropizat. Presiunea umană
exercitată astfel prin schimbarea funcționalității terenurilor se răsfrânge indirect asupra calității
cadrului natural.
Relevanța indicatorului în procesul de monitorizare a dezvoltării teritoriale durabile reiese
din suprafețele din ce în ce mai mari ocupate de noile locuințe, fapt care nu justifică nevoia de
spațiu locativ raportat la numărul de utilizatori și nici noile nevoi reale în materie de locuire.
Valorile indicatorului explică fenomenele de antropizare a teritoriilor urbane sau rurale din imediata
vecinătate a nucleelor rezidențiale și posibilele efecte negative asupra calității componentelor de
mediu. Gradul ridi cat de urbanizare conduce la apariția fenomenului insulelor de căldură cu
implicații directe asupra calității mediului rezidențial.
• Ponderea locuințelor convenționale situate în clădiri rezidențiale, după materialul
de construcție
Faptul că la nivel națio nal, ponderea locuințelor realizate din paiantă și chirpici ocupă locul
al doilea după cele realizate din beton sau prefabricate din beton, semnalează o necesitate a
reorientării sectorului construcției de locuințe către cele ecologice, în armonie cu cadru l natural.
Utilizarea materialelor de construcție nepoluante și care utilizează surse de energie neconvențională
(solară, eoliană etc.) constituie noua direcție de acțiune în sensul protecției mediului, asigurării unei
calități optime a locuirii și dezvolt ării teritoriale durabile.
• Numărul de locuințe convenționale care dispun de canalizare în interior
Lipsa sistemelor de canalizare și epurare a apelor uzate conduce la poluarea mediului, în
special a apelor freatice și a celor subterane. De asemenea, apele provenite din activitățile casnice,
deversate direct în sol, pot provoca fenomene precum alunecările de teren.
Procentul ridicat al locuințelor convenționale care au acces la mijloace clasice de deversare
a apelor uzate, provenite din activități casnice sa u meteorice, se datorează costurilor ridicate de
aducțiune la rețeaua publică și a presiunii financiare suplimentare asupra bugetului restrâns al
gospodăriilor generat de consumurile reale. Deversarea apelor uzate direct în sol pot conduce la
poluarea irem ediabilă a acestei componente de mediu și a apelor subterane, rezultatul fiind
contaminarea acestora și punerea în pericol a sănătății populației prin utilizarea apei din sursele
clasice aflate în dotare (puțuri, fântâni etc.).
• Numărul de locuințe convenț ionale care dispun de încălzire centrală
Calitatea aerului este direct influențată de emisiile în aer provenite de la sursele clasice de
încălzire utilizate în încălzirea locuințelor. Luând în considerare vechimea fondului de locuințe,
indiferent de tipolo gie și mediul rezidențial în care sunt localizate, dar mai ales nivelul ridicat al

85 consumului energetic, conform prevederilor CEMAT (2000), prioritatea ar trebui îndreptată mai
ales asupra unei utilizări mai eficace a resurselor energetice în sensul reduce rii poluării atmosferice.
Relevanța utilizării indicatorului este justificată de corelația dintre dezvoltările
necontrolate ale localităților și incapacitatea actorilor publici cu rol decizional de a asigura
accesibilitatea noilor locuințe la rețeaua publi că de gaze și astfel, o încălzire optimă a locuințelor și
o calitate optimă a mediului interior și exterior. Condiționarea dezvoltărilor rezidențiale de accesul
la infrastructura de locuire devine obligatorie în perspectiva dezvoltării teritoriale durabile .
Încălzirea locuințelor, în special a celor din mediul rural, prin arderea lemnului și a
cărbunilor constituie o importantă sursă de poluare cu particule în suspensie (PM10), situația
datorându -se prețurilor ridicate la electricitate sau imposibilității d e acces la rețeaua publică de
alimentare cu gaze, care determină gospodăriile cu venituri reduse, în special, să opteze pentru
alternative ieftine. O locuință încălzită necorespunzător prezintă o serie de efecte negative asupra
calității locuinței (degrada rea fizică și structurală în timp) și asupra stării de sănătate a ocupanților.
Utilizarea tehnologiilor de ultimă generație în materie de centrale termice (tehnologia de încălzire
cu condensare) contribuie active la economia de energie și protecția mediulu i .
Pentru indicatorii din sectorul energetic, trebuie să se țină cont că aceștia nu fac distincție
între bine și rău, cum subliniază metodologia IAEA328, ci doar fac o distincție între trendurile dorite
și cele nedorite. Cea mai mare parte a indicatorilor sociali și de mediu intră în această categorie.
Sunt și indicatori care trebuie analizați într -un anumit context sau descriu un anumit aspect al
utilizării energiei, în această categorie intrând aproape toți indicatorii economici.
În setul de indicatori en ergetici care ar putea să monitorizeze dezvoltarea teritorială
durabilă, putem include:
• Numărul centralelor termo -electrice (CET, CTE) reabilitate în centrale de
cogenerare de înaltă eficiență, care utilizează biomasă sau deșeuri
• Numărul proiectelor aproba te în programe de finanțare pentru instalarea sistemelor
de încălzire care utilizează energie regenerabilă (programul Casa Verde)
• Numărul instalațiilor de producere a energiei electrice din surse regenerabile de pe
teritoriul analizat, pe tip de sursă
• Puterea instalată (MW) a centralelor de producere a energiei electrice din surse
regenerabile , pe tip de sursă: eoliană, solară (dacă este mică presupune o utilizare la nivel local;
dacă este mare atunci poate însemna o producție de energie electrică injectat ă în Sistemul Energetic
Național prin linii electrice de transport)
Indicatorii care ar putea fi luați în considerare din domeniul tehnologiei informației și
comunicațiilor (TIC) trebuie să furnizeze informații, în principal, pentru telefonie fixă, telefo nie

328 IAEA 2005

86 mobilă și internet broadband. Aceste date nu sunt disponibile, pentru România, decât la nivel
național, pentru județe fiind necesară solicitarea de date la operatorii rețelelor de telecomunicații din
acel teritoriu.
Indicatorii posibili sunt cei utiliz ați în Strategia ANCOM pentru comunicații digitale 2020
pentru internet și telefonie mobilă și fixă:
• Numărul linii de internet fix
• Numărul linii de telefonie fixă
• Acoperire cu rețele mobile
• Conexiuni de acces la internet mobil broadband
Indicatorii specif ici domeniului gospodăririi apei propuși pentru monitorizarea dezvoltării
durabile teritoriale sunt:
• Construcțiile hidrotehnice noi, cu barare transversală (baraje, praguri de fund,
stăvilare) care produc presiuni hidromorfologice asupra apelor de suprafaț ă;
• Cantitatea și numărul prelevărilor și restituțiilor de apă , care produc impact asupra
regimului hidrologic și asupra biotei;
• Evacuările de ape uzate de la surse difuze și punctiforme (aglomerări umane, surse
industrial, agricole), care au impact asupra ecosistemelor acvatice prin scăderea diversității
specifice.
Indicatori din domeniul alimentării cu energie termică, gaze naturale și exploatări
petrol și gaze:
• Numărul localităților cu distribuție gaze naturale,
• Extinderea rețelei de distribuție gaze nat urale în teritoriu (Km)
Cantitatea de gaze naturale distribuite, pe total și pentru uz casnic – reprezintă un indicator
important pentru o localitate (teritoriu), dar variația acestuia în timp trebuie corelată cu mărimea
localității, vechimea rețelei de d istribuție, situația întreprinderilor industriale, zona climatică, etc.
Consumul de gaze într -o localitate va crește în primii ani de la înființarea rețelei de distribuție, pe
măsura extinderii acesteia către toate zonele și racordarea de noi consumatori, dar în timp, dacă
rețeaua de distribuție se extinde foarte puțin sau deloc se observă scăderi ale valorii datorită
măsurilor de creștere a eficienței energetice a clădirilor și a instalațiilor interioare; localitățile mari
(municipiile) au consumul cel mai mare atât pentru uz casnic (număr mare de consumatori
casnici/locuințe) cât și pe total datorită activităților economice/industriale ce utilizează gazele
naturale în procesele respective.
Analizând variația consumului de gaze naturale în perioada 2009 -2013 (sursa INS) se
constată că în localitățile în care vechimea rețelei de distribuție gaze este de peste 20 ani, consumul
de gaze naturale are variații mici în situația în care consumatorii non -casnici (economici) sunt

87 stabili, sau există scăderi mari în consumul de gaze în situația restrângerii activității industriale sau
a desființării acestor consumatori; în cazul acestor localități consumul casnic variază foarte puțin,
putând crește ușor în cazul extinderii localității (implicit a rețelei de distribuți e gaze naturale), sau
poate descrește datorită instalării centralelor termice moderne și a necesarului de căldură mai scăzut
prin reabilitarea termică a clădirilor. În cazul în care rețeaua de distribuție este mai nouă, consumul
de gaze naturale crește ușo r odată cu extinderea rețelei și racordarea de noi consumatori.
Scăderea consumului de gaze naturale se datorează în principal reducerii activității
industriale a întreprinderilor mari și reconversiei clădirilor aferente marilor consumatori energetici
în mici consumatori cu cerințe energetice diferite.
Un indicator semnificativ este ”cantitatea de energie sau ponderea energiei obținută din
deșeurile orășenești sau din surse regenerabile de energie”, dar deocamdată nu poate fi procurat.
• Numărul centralelor î n cogenerare din localitate/teritoriu este un indicator mai ușor
de procurat.
O localitate urbană cu SACET (Sistem de Alimentare Centralizată cu Energie Termică)
poate avea un consum de gaze naturale mai redus tocmai prin reducerea numărului de focuri
(com parativ cu centralele de apartament sau de bloc), dar în realitate pierderile de energie termică
de pe traseul rețelelor de transport agent termic primar și secundar (datorate deteriorării sau lipsei
termoizolației conductelor), pierderile de agent termic (datorită fisurilor) etc. scad eficiența
sistemului de termoficare. Sunt localități în care se poate constata o scădere a cantității de gaze
naturale distribuite într -o localitate după desființarea unui astfel de sistem și instalarea centralelor
termice in dividuale, datorită randamentelor mari (peste 90%) ale acestor centrale individuale și
datorită comportamentelor beneficiarilor. Ca urmare, energia termică distribuită pe județe și
localități sau pe macroregiuni și regiuni de dezvoltare poate fi un indicat or important – mai ales în
cazul în care SACET funcționează cu eficiență (a beneficiat de măsuri de reabilitare – a surselor de
producere, centrale termice, puncte termice, rețele de transport și distribuție agent termic).
Reabilitarea/modernizarea rețelel or de transport și distribuție agent termic (înlocuirea conductelor
existente (vechi, deteriorate) cu conducte din oțel preizolat termic cu spumă poliuretanică și manta
din PVC, prevăzute cu sistem de control al pierderilor de fluide și având diametre adap tate
necesarului actual și de perspectivă) va contribui semnificativ la creșterea eficienței SACET,
implicit consum mai scăzut de combustibil și poluare redusă a mediului.
• Lungimea rețelei de termoficare modernizată și procentul de modernizare a
sistemulu i de alimentare centralizată cu energie termică , se pot considera indicatorii importanți dar
se pot obține doar de la operatori.
• Numărul localităților cu exploatări petrol și gaze într -un teritoriu

88 Suprafața zonelor ocupate cu explorări/exploatări petrol ș i gaze într -un teritoriu, numărul
sondelor active, numărul sondelor închise/abandonate (considerând că sunt închise/abandonate
conform normelor în vigoare), numărul sondelor active după tipul de tehnologie folosit, aria zonelor
poluate prin activitățile ex tractive etc. sunt indicatori greu sau imposibil de procurat.
• Numărul punctelor de interconectare a SNTGN (Sistemul național de transport gaze
naturale) din România cu cele similare din țările vecine.
Indicatori propuși a fi utilizați in monitorizarea dez voltării teritoriale durabile din punct de
vedere al infrastructurii de transport:
• Nr. UAT cu acces (direct) la drumuri naționale
• Nr. UAT cu acces la drumuri regionale (județene)
• Nr. UAT cu acces la cale ferata
• Nr. km drumuri publice modernizați
• Nr. km c.f. electrificați
• Nr. UAT care au pe teritoriul lor transport multimodal, combinat: rutier – feroviar,
rutier – naval, rutier – maritime, rutier – aerian, feroviar – naval, feroviar – aerian
• Nr. puncte de conexiune cu rețeaua europeană
• Nr. noduri de trans port
Accesibilitatea se definește ca fiind gradul de acces la o destinație dorită. Ea depinde în
principal de extinderea și calitatea infrastructurii de transport și de disponibilitatea serviciilor și este
strâns legată de cea de conectivitate.
Pentru dome niul economic setul de indicatori recomandați pornește de la evaluarea
indicatorilor macroeconomici, continuând în analiză până la indicatori ai mediului de afaceri din
localități. Toți acești indicatori pot evidenția o tendință de dezvoltare a economiei l a nivel teritorial,
indiferent că ne referim la teritoriul național, regional, județean sau local. În acest sens, din
perspectiva economică, pentru o dezvoltarea durabilă a teritoriului sunt propuși a se analiza
următorii indicatori:
• Produsul Intern Brut ( PIB) – valoarea absolută sau relativă a indicatorului;
• Valoarea Adăugată Brută (VAB) – valoarea absolută sau relativă a indicatorului;
• Investițiile realizate în teritoriu – valoarea absolută sau relativă a indicatorului;
• Importurile – valoarea absolută sau relativă a indicatorului;
• Exporturile – valoarea absolută sau relativă a indicatorului;
• Salariații activi în diferite sectoare economice – evaluare prin gruparea numărul
mediu de salariați din diferite sectoare/activități economice;

89 • Sectoare/activități ec onomice cu performanță – valoarea absolută sau relativă a
indicatorului;
• Exploatarea resurselor existente în teritoriu și performanță obținută în domeniu –
categorii de resurse exploatate și prelucrarea acestora în sectorul productiv. Beneficii sau regres în
procesul economic dezvoltat;
• Existența serviciilor integrate la nivel teritorial, tipuri de asocieri între diferite
localități, în scopul de a furniza populației din teritoriu, servicii mai eficiente și mai performante .

Indicatorii în planificarea spaț ială reprezintă instrumentul real prin care se conștientizează
diverse fenomene din teritoriile analizate, care influențează decizia în planificarea spațială prin
stabilirea de obiective și asumarea de programe pentru realizarea acestora.

5.3. Concluzii

Acest capitol sintetizează, pe diferite domenii cheie, factorii ce pot influența dezvoltarea
teritorială durabilă și o listă lărgită de indicatori considerați de specialiști în domeniu, la nivel
teoretic, cei mai adecvați monitorizării acestui fenomen. An alizând implicarea conceptelor de
coeziune teritorială și sistem policentric al dezvoltării teritoriale, se observă că dezvoltare teritorială
durabilă este echivalentă cu menținerea și susținerea unui echilibru în plan teritorial pe toate
domeniile de dezv oltare. Factorii care contribuie la dezvoltarea teritorială durabilă acționează de
cele mai multe ori în sistem iar o evaluare a acțiunii lor independente nu reflectă suficient de corect
influența lor individuală. Analizând cele 10 principii CEMAT se poate lesne observa că există o
întrepătrundere evidentă între coeziune teritorială, funcțiuni urbane, accesibilitate, valorificarea
resurselor și protejarea mediului.
O varietate de factori determinanți contribuie la degradarea mediului, impactul acestora
deve nind sistemic și cumulativ prin natura lor, depinzând nu numai de acțiunile locale, ci și de
contextul global mai amplu. Factori precum prezența gazelor cu efect de seră în mediu au
potențialul de a reduce calitatea vieții în ecosistemele urbane, afectând în mod direct expunerea
populației la factorii de mediu. Fundamentul îmbunătățirii calității mediului în Europa constă într -o
mai bună integrare a aspectelor de mediu în politicile sectoriale care contribuie în ceea mai mare
măsură la presiunile și impactu l asupra mediului precum dezvoltarea regională, agricultura,
industria, transporturile. Ecosistemele și biodiversitatea stau la baza menținerii calității vieții și a
mijloacelor de trai ale comunităților. Astfel, este necesară protecția, reabilitarea eleme ntelor
degradate și managementul lor sustenabil în context socio -ecologic pentru a asigura fluxul continuu
de servicii ecosistemice în interesul societății. Actualele rate de consum ale resurselor naturale sunt

90 negociate la granița între necesitățile umane actuale și încercarea de păstrare a capacității
ecosistemelor de a produce bunuri și servicii.
Unul dintre factorii cu cea mai mare influență dar și cel mai greu de influențat este
echilibrarea rețelei de localități urbane care necesită măsuri pe termen l ung. O rețea de localități
urbane cu ranguri bine definite, bine susținute cu dotări și accesibilitate corespunzătoare rangului
asigură o echilibrare a dezvoltării localităților din toate zonele, realizând și o economie de investiții,
de resurse și de ener gie.
Factorii care contribuie la degradarea mediului construit sunt multipli, natura acestora
depinzând de contextul legislativ, instituțional și nu în ultimul rând de factorul uman prin
activitățile pe care le desfășoară în contextul global al progresului tehnologic și mai ales al
schimbărilor climatice. Dezvoltarea în extenso a localităților, indiferent de mediul de rezidență,
trebuie să se realizeze concomitent cu asigurarea infrastructurii minimale de locuire (alimentare cu
apă, canalizare, energie elec trică, gaze etc.), și în acord cu respectarea normelor de mediu și a celor
de urbanism. Calitatea locuirii constituie componenta de bază a calității vieții, siguranța locuirii
fiind esențială în asigurarea unei calități optime a stării de sanogeneză a popu lației. Combaterea
habitatului insalubru ce pune în pericol viața ocupanților și contribuie iremediabil la calitatea
principalilor factorilor de mediu (apă, aer, sol) trebuie să devină o măsură pe agenda de lucru a
principalilor actori ai locuirii, fără de care nu se poate vorbi de reducerea disparităților intra – și
inter-teritoriale și astfel, de asigurarea accesului la o locuință decentă și accesibilă pentru toate
categoriile de persoane și implicit, de o dezvoltare incluzivă. Propunerea unor indicatori a i locuirii
relevanți care să respecte principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a României și
să poată fi utilizați în procesul de monitorizare a acesteia întâmpină o serie de dificultăți generate de
limitările impuse de disponibilitat ea și relevanța lor pentru studiu. Indicatorii furnizați de instituția
națională de profil, respectiv Institutul Național de Statistică, oferă o serie de limitări privind
disponibilitatea lor la diferite niveluri de analiză, serii de timp, indicarea unei s tări de fapt, fără a
permite o monitorizare spațio -temporală etc.
Din punct de vedere economic, factorii cu posibilă influență pentru dezvoltarea teritorială
fac referire la: exploatarea resurselor subsolului (resurse de petrol, gaze naturale, roci, pietr iș, nisip,
minereuri, etc.); exploatarea resurselor eoliene; industria; potențialul agricol și exploatarea acestuia;
zootehnia; exploatarea lemnului; activitățile de servicii; investițiile; noile tehnologii implementate
în procesul productiv; importurile ș i exporturile; competitivitate economică în profil teritorial;
activități de inovare și activitatea de cercetare. Indicatori recomandați sunt formulați pornind de la
evaluarea indicatorilor macroeconomici, continuând în analiză până la indicatori analizați la nivel
micro ce sunt realizați de mediul de afaceri local. Toți acești indicatori pot evidenția o tendință de

91 dezvoltare a economiei la nivel teritorial, indiferent că ne referim la teritoriul național, regional,
județean sau local.
Sectorul energetic este un sector strategic, activitatea acestuia având un important impact
economic, social și politic. Lipsa accesului la energie are consecințe negative în fiecare dintre aceste
planuri, indiferent de nivelul teritorial considerat. Prin raportarea la princ ipiile CEMAT, obiectivele
care țintesc dezvoltarea sistemelor energetice și promovarea surselor de energie care să favorizeze
mediul includ toate activitățile sectorului energetic.
O dezvoltare teritorială durabilă poate fi influențată de existența unei i nfrastructuri de
telecomunicații bine dezvoltate, care să susțină toate tipurile de comunicații și să ofere acces la
informație fără nicio limitare, de exemplu prin utilizarea fibrei optice și asigurarea unor conexiuni
cu viteze mari.

92 Capitolul 6. Selectarea indicatorilor relevanți de monitorizare a DTD

6.1. Metodologie

Monitorizarea dezvoltării teritoriale durabile este încă la început de drum. Indiferent de
tipul de monitorizare sau de scara teritorială, numărul și tipul indicatorilor este discutabi l.
Cercetarea de față are ca scop identificarea celor mai adecvați 10 indicatori pentru
monitorizarea DTD. Selecția acestora a avut la bază criteriile enunțate de Birkmann329:
1) să se concentreze pe un grup țintă;
(2) să fie corelați cu obiectivele planifi cării spațiale (Principiile CEMAT);
(3) să se bazeze pe date care sunt disponibile;
(4) să se limiteze la măsurarea elementelor -cheie fără a încerca să surprindă toate
aspectele;
(5) să fie de nivel macro și orientați spre proiecte;
(6) să surprindă trendu ri și direcții de dezvoltare.
În capitolul precedent a fost alcătuită o listă de aproximativ 60 de indicatori care, fără
pretenția de a fi exhaustivă, a acoperit toate domeniile principale ale unui plan de dezvoltare
teritorială. Aceștia au fost grupați pe fiecare dintre cele 10 principii CEMAT.
Identificarea celor mai relevanți 10 indicatori s -a realizat prin completarea unui chestionar
online (Anexa 2) de către specialiștii din țara noastră care la ora actuală se preocupa de dezvoltarea
teritorială. Ches tionarul a fost transpus în aplicația Google Forms și transmis pe email către grupul
țintă format din specialiști cu drept de semnătură pentru documentațiile de urbanism și amenajarea
teritoriului, inclusiv din domeniile conexe. Au fost transmise, de aseme nea, două mesaje de
reamintire a completării chestionarului, la intervale de două săptămâni.
Chestionarul a cuprins două secțiuni . Prima secțiune a avut rolul de acomodare a
respondenților cu tema supusă atenției și de împrospătare a informațiilor de detal iu cu privire la
principiile CEMAT. Respondenților li s -a cerut să aleagă, pentru fiecare principiu, obiectivul pe
care îl consideră cel mai important pentru dezvoltarea teritorială durabilă.
Secțiunea a II -a a constat în selectarea pentru fiecare principi u a unui singur indicator,
considerat cel mai relevant și mai adecvat pentru monitorizarea DTD. Respondenții au avut
posibilitatea de propune alți indicatori, în cazul în care cei prezentați nu erau considerați cei mai
reprezentativi.

329 Birkmann 2003

93 6.1. Rezultatele cer cetării

La studiu a participat un număr de 47 de specialiști, 61,7% femei și 38,3% bărbați, cu
vârsta cuprinsă între 25 și 80 ani, cu o medie de 43,5 ani.
Din punct de vedere al profesiei, respondenții au acoperit toată gama de specialități,
segmentul ce l mai bine reprezentat fiind cel al arhitecților/ urbaniștilor. Acesta este un aspect
pozitiv, deoarece, arhitecții/ urbaniștii au, în general, dreptul de coordonare a documentațiilor, deci
concepția de ansamblu în ceea ce privește dezvoltarea teritoriului .

Figura 6.1. Distribuția respondenților după profesie
Numărul de ani de experiență în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului a fost
cuprins între 0 și 50 ani, cu o medie de 15,5 ani. Cei mai experimentați au fost arhitecții/ urbaniștii,
major itatea având peste 15 ani vechime în domeniul de specialitate.
În continuare voi prezenta rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului, pe cele
două secțiuni distincte: obiectivele DTD și indicatorii de monitorizare.

În ceea ce privește selectare a obiectivelor principale ale DTD, părerile specialiștilor au fost
convergente pentru mai mult de jumătate din cele 10 principii CEMAT.

94 Dezvoltarea policentrică la nivel european, național și regional a fost considerat cel mai
important obiectiv pent ru Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio –
economice echilibrate și de creștere a competitivității de peste jumătate dintre respondenți (51,1%).
Se observă o importanță destul de mare acordată implicării cetățenilor în plani ficarea dezvoltării
spațiale (34%).

Figura 6.2. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 1 CEMAT
Pentru încurajarea dezvoltării generate de funcțiunile urbane și de îmbunătățirea
relațiilor dintre orașe și sate , cei mai mulți respondenți au considera t Constituirea parteneriatelor
urban -rural, având la bază egalitatea autorităților locale ca cel mai important obiectiv (57,4%),
urmat fiind de Înlesnirea accesului regiunilor rurale la funcțiunile urbane .

Figura 6.3. Ierarhizarea obiectivelor pentru Pr incipiul 2 CEMAT

95 Pentru Promovarea unor condiții de accesibilitate mai echilibrate , prioritară este O mai
bună interconexiune a orașelor mici și mijlocii, ca și a spațiilor rurale și a regiunilor insulare, la
principalele axe și centre de transport (42,6%) , urmată de Dezvoltarea de strategii integrate care
iau în considerare diferitele modalități de transport și, în același timp, cerințele imperative ale
amenajării teritoriului (29,8%) și Realizarea rapidă a rețelei paneuropene de transport (27,7%).

Figura 6.4. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 3 CEMAT
În ceea ce privește Facilitarea accesului la informație și cunoaștere , toate cele trei
obiective sunt considerate importante, evidențiindu -se cu o mica diferență Asigurarea accesului la
informații pentru toate regiunile prin extinderea și îmbunătățirea rețelelor de telecomunicații în
toate teritoriile (36,2%).

Figura 6. 5. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 4 CEMAT

96 Și în cazul Reducerii degradării mediului obiectivele sunt considerate c a având o
importanță comparabilă, Controlul suburbanizării(extinderea zonelor urbane prin înlocuirea unor
zone periferice rurale, agricole sau naturale) ocupând totuși prima poziție (25,5%).

Figura 6. 6. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 5 CEMA T
Protejarea și valorificarea resurselor naturale și dezvoltarea strategiilor integrate de
dezvoltare spațială care să includă protecția apelor de suprafață și a apelor subterane , controlul
activităților agricole în materie de fertilizare și irigare, trata mentul apelor uzate etc. sunt
considerate obiective prioritare pentru Valorificarea și protecția resurselor și a patrimoniului
natural , cu ponderi egale în totalul răspunsurilor (34%).

Figura 6. 7. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 6 CEMAT

97 Ideea gestionării integrate persistă și în ceea ce privește Valorificarea patrimoniului
cultural ca factor de dezvoltare și este nominalizată de aproximativ 64% dintre respondenți.

Figura 6. 8. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 7 CEMAT

Peste 80% d intre subiecți au considerat Promovarea resurselor de energie regenerabile ca
sisteme coerente în teritoriu și fără impact negativ asupra mediului ca obiectiv principal pentru
Dezvoltarea resurselor energetice în paralel cu menținerea securității .

Figura 6.9. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 8 CEMAT

98 Promovarea unui turism de calitate și durabil poate fi realizată în principal prin
adaptarea formelor de turism la condițiile regionale și locale .

Figura 6. 10. Ierarhizarea obiectivelor pentru Principiul 9 CEMAT
Principiul 10, Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale , având un singur
obiectiv major, Măsuri preventive în cadrul amenajării teritoriului cu scopul de a limita amploarea
pagubelor și de a creste reziliența urbană față de dezastre , nu a fost necesară o ierarhizare.

99 În secțiunea a doua a chestionarului respondenții a u trebuit să aleagă dintr -o listă de
indicatori, unul pe care îl consideră cel mai potrivit pentru monitorizarea fiecăruia dintre cele 10
principii CEMAT. Pentru cinci din cele 10 principii, unul dintre indicatori a fost nominalizat de mai
mult de jumătate dintre respondenți. Rezultatele sunt prezentate în continuare.
Peste 80% dintre cei chestionați au nominalizat Existența serviciilor integrat e la nivel
teritorial, tipuri de asocieri între diferite localități ca fiind cel mai adecvat indicator pentru
monitorizarea DTD din punct de vedere al Promovării încurajării dezvoltării generate de
funcțiunile urbane și de îmbunătățirea relațiilor dintre o rașe și sate .

Figura 6. 11. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 2 CEMAT
55,3% dintre respondenți sunt de părere că Prezența pădurilor cu valoare ridicată de
conservare la nivel județean este indicatorul potrivit pentru monitor izarea gradului de valorificare
și protecția resurselor și a patrimoniului natural .

Figura 6. 12. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 6 CEMAT

100 Același procent de peste 50% au nominalizat Numărul traseelor turistice funcționale și
Evoluția suprafeței împădurite ca indicatori de monitorizare pentru implementarea principiilor nouă
și 10: Promovarea unui turism de calitate și durabil și Limitarea preventivă a efectelor
catastrofelor naturale.

Figura 6. 13. Indicatorul de monitoriza re cel mai relevant pentru Principiul 9 CEMAT

Figura 6. 14. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 10 CEMAT
Aproximativ un sfert dintre respondenți au considerat relevanți pentru cele două principii și
indicatorii cu privire la nu mărul pensiunilor turistice din localitățile rurale și numărul clădirilor
degradate/ vulnerabile la cutremur.

101 Îmbunătățirea accesului la informație și cunoaștere poate fi măsurată prin monitorizarea
creșterii numărului de conexiuni de acces la internet mob il și broadband (51,5%).

Figura 6. 15. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 4 CEMAT
În ceea ce privește monitorizarea valorificării patrimoniului cultural ca factor de
dezvoltare , Numărul monumentelor reabilitate a ocupat primul loc în ordinea preferințelor (42,6%),
urmat de Suprafața ariilor construite protejate – număr de proiecte pentru zone construite protejate
cu 31,9%.

Figura 6. 16. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 7 CEMAT

102 În ceea ce privește Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări
socio -economice echilibrate și de creștere a competitivității , 31,9% dintre respondenți au
considerat cel mai adecvat indicator ca fiind Investițiile realizate în teritoriu , în timp ce 27,7 % au
nominalizat Gradul de îndeplinire al indicatorilor minimali de definire pentru orașe și municipii.

Figura 6. 17. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 1 CEMAT
Și în ceea ce privește Dezvoltarea resurselor energetice în para lel cu menținerea
securității părerile sunt împărțite între trei indicatori, pe primul loc situându -se Numărul
instalațiilor de producere a energiei electrice din surse regenerabile, pe tip de sursă cu 34%, urmat
fiind de Numărul proiectelor aprobate în pr ograme de finanțare pentru instalarea sistemelor de
încălzire care utilizează energie regenerabilă (programul Casa Verde) (23,4%) și de Puterea
instalată (MW) a centralelor de producere a energiei electrice din surse regenerabile (21,3%).

Figura 6. 18. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 8 CEMAT

103 Nr. UAT care au pe teritoriul lor transport multimodal, combinat: rutier – feroviar, rutier
– naval, rutier – maritime, rutier – aerian, feroviar – naval, feroviar – aerian a fost indica t ca cel
mai adecvat indicator pentru monitorizarea Promovării unor condiții de accesibilitate mai
echilibrate, urmat fiind cu 14,9% de Extinderea rețelei de transport periurban – număr curse/
pasageri și Extinderea rețelei de transport periurban – număr l inii.

Figura 6. 19. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 3 CEMAT
În cea ce privește Reducerea degradării mediului , respondenții au fost de părere că
aceasta poate fi monitorizată prin dinamica indicatorului Populația conectată c u locuințele la
sistemul public de canalizare și epurare a apelor (27,7%).

Figura 6. 20. Indicatorul de monitorizare cel mai relevant pentru Principiul 5 CEMAT

104
6.2. Concluzii

Indicatorii identificați de specialiști ca fiind cei mai relevanți pentru mon itorizarea DTD au
fost următorii:
1. Investițiile realizate în teritoriu;
2. Existența serviciilor integrate la nivel teritorial, tipuri de asocieri între diferite localități;
3. Nr. UAT care au pe teritoriul lor transport multimodal, combinat: rutier – feroviar, rutier
– naval, rutier – maritime, rutier – aerian, feroviar – naval, feroviar – aerian;
4. Conexiuni de acces la internet mobil broadband;
5. Populația conectată cu locuințele la sistemul public de canalizare și epurare a apelor;
6. Prezența pădurilor cu valoare ridicată de conservare la nivel județean;
7. Numărul monumentelor reabilitate;
8. Numărul instalațiilor de producere a energiei electrice din surse regenerabile, pe tip de
sursă;
9. Numărul traseelor turistice funcționale;
10. Evol uția suprafeței împădurite.

Analizând în ansamblu cei zece indicatori putem afirma faptul ca acele criterii ale lui
Birkmann, enunțate la început, se respectă în mare măsură: indicatorii rezultați se axează pe
anumite elemente cheie, cum ar fi cooperarea teritorială, defrișările și poluarea; surprind trenduri și
direcții de dezvoltare, se bazează pe date disponibile, sunt de nivel macro și sunt corelați cu
obiectivele DTD.
Sintetizând răspunsurile obținute în cele doua secțiuni ale chestionarului (Tabel 6.1),
observăm că există o corespondență evidentă între obiectivul considerat cel mai important pentru
fiecare principiu și indicatorul ales pentru monitorizarea acestuia.
De exemplu, pentru principiul doi, Promovarea încurajării dezvoltării generate de
funcțiunile urbane și de îmbunătățirea relațiilor dintre orașe și sate, cel mai important obiectiv a fost
considerat Constituirea parteneriatelor urban -rural, având la bază egalitatea autorităților locale, iar
indicatorul cel mai relevant Existența serviciilo r integrate la nivel teritorial, tipuri de asocieri între
diferite localități.
Principiul opt, Dezvoltarea resurselor energetice în paralel cu menținerea securității, are ca
obiectiv principal Promovarea resurselor de energie regenerabile ca sisteme coeren te în teritoriu și
fără impact negativ asupra mediului și ca indicator relevant Numărul instalațiilor de producere a
energiei electrice din surse regenerabile, pe tip de sursă.

105
Principiu Obiectiv Indicator
1. Promovarea coeziunii teritoriale prin
intermedi ul unei dezvoltări socio -economice echilibrate
și de creștere a competitivității Dezvoltare policentrică la nivel european, național și
regional Investițiile realizate în teritoriu;
2. Promovarea încurajării dezvoltării generate de
funcțiunile urbane și de î mbunătățirea relațiilor dintre
orașe și sate Constituirea parteneriatelor urban -rural, având la bază
egalitatea autorităților locale Existența serviciilor integrate la nivel teritorial,
tipuri de asocieri între diferite localități;
3. Promovarea unor condiți i de accesibilitate mai
echilibrate O mai bună interconexiune a orașelor mici și mijlocii, ca și
a spațiilor rurale și a regiunilor insulare, la principalele axe
și centre de transport Nr. UAT care au pe teritoriul lor transport
multimodal, combinat: rutie r – feroviar, rutier
– naval, rutier – maritime, rutier – aerian,
feroviar – naval, feroviar – aerian;
4. Facilitarea accesului la informație și cunoaștere Asigurarea accesului la informații pentru toate regiunile
prin extinderea și îmbunătățirea rețelelor d e telecomunicații
în toate teritoriile Conexiuni de acces la internet mobil
broadband;
5. Reducerea degradării mediului Controlul sub -urbanizării (extinderea zonelor urbane prin
înlocuirea unor zone periferice rurale, agricole sau
naturale) Populația conecta tă cu locuințele la sistemul
public de canalizare și epurare a apelor;
6. Valorificarea și protecția resurselor și a
patrimoniului natural – Protejarea și valorificarea resurselor naturale
– Strategiile integrate de dezvoltare spațială trebuie
să includă protec ția apelor de suprafață și a apelor
subterane, controlul activităților agricole în materie de
fertilizare și irigare, tratamentul apelor uzate etc. Prezența pădurilor cu valoare ridicată de
conservare la nivel județean;
7. Valorificarea patrimoniului cultura l ca factor
de dezvoltare Gestiunea integrată a patrimoniului cultural, înțeleasă ca un
proces evolutiv care protejează și conservă patrimoniul
luând în considerare nevoile societății moderne Numărul monumentelor reabilitate;
8. Dezvoltarea resurselor energe tice în paralel cu
menținerea securității Promovarea resurselor de energie regenerabile ca sisteme
coerente în teritoriu și fără impact negativ asupra mediului Numărul instalațiilor de producere a energiei
electrice din surse regenerabile, pe tip de sursă;
9. Promovarea unui turism de calitate și durabil Promovarea formelor de turism adaptate la condițiile
regionale și locale Numărul traseelor turistice funcționale;
10. Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor
natural Măsuri preventive în cadrul amenajării teritoriului cu
scopul de a limita amploarea pagubelor și de a creste
reziliența urbană față de dezastre. Evoluția suprafeței împădurite.
Tabel 6.1. Corespondența dintre obiectivele DTD și indicatorii selectați

106 Concluzii finale

Conceptul de dezvoltare durabilă a debutat cu intenția de a crea legături între
problemele ecologice, economice și sociale. După cum reiese din studiile de specialitate
consultate, în timp, conceptul a fost contestat, fiind considerat inert și abstract în raport cu
dificultatea punerii în practică. De altfel, reiese clar eșecul dezvoltării durabile în reducerea
decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare: dacă în cazul primelor este
promovată reducerea emisiilor de poluanți, managementul deșeurilor, preveni rea epuizării
resurselor naturale și degradării mediului, țările în curs de dezvoltare își accentuează discursul
spre progres economic, ceea ce implică degradarea continuă a mediului.
Conceptul de Dezvoltare Teritorială Durabilă (DTD) propus în această luc rare a apărut
din dorința de a depăși limitele de operaționalizare a conceptului de dezvoltare durabilă, prin
transpunerea problemelor existente de la nivel global către nivelul local de acțiune, în contextul
necesității elaborării unor sisteme de indicato ri locali, care să monitorizeze starea ecologică a
ecosistemelor și efectele asupra lor a proiectelor de dezvoltare și amenajare implementate la
nivel local.
Dezvoltarea teritorială durabilă este, din această perspectivă, acea dezvoltare care
presupune men ținerea echilibrului între resurse și consum între mai multe teritorii, pentru a evita
pe cât posibil dezvoltarea unora prin degradarea altora.
Dezvoltarea teritorială durabilă reflectă tendința umană de organizare a spațiului. Sunt
implementate politici d irijate „de sus în jos” pentru a împiedica apariția naturală a diversităților.
Acest proces nu înseamnă decât o aplicare de către om a unor legități ecologice (dinamica prin
cicluri adaptive) în sistemele teritoriale, prin redistribuirea resurselor către a lte centre, prin
politicile de policentricitate și coeziune, pentru a crește diversitatea globală și a crește stabilitatea
într-o manieră antientropică. Mai exact, sistemele de rang ierarhic superior (Uniunea Europeană,
guvernele naționale) tind să stabili zeze „revolta” celor de rang inferior aflate în faza de creștere
(regiuni, orașe) prin menținerea echilibrului dezvoltării.
După delimitarea conceptuală a urmat o analiză și o sinteză pe diferite domenii a
factorilor ce pot influența dezvoltarea teritorial ă durabilă și a indicatorilor considerați, la nivel
teoretic, cei mai adecvați monitorizării acestui fenomen. Concluzia a fost că factorii care

107 contribuie la dezvoltarea teritorială durabilă acționează de cele mai multe ori în sistem iar o
evaluare a acțiu nii lor independente nu reflectă suficient de corect influența lor individuală.
A fost alcătuită o listă de aproximativ 60 de indicatori care, fără pretenția de a fi
exhaustivă, a acoperit toate domeniile principale ale unui plan de dezvoltare teritorială. Aceștia
au fost grupați pe fiecare dintre cele 10 principii CEMAT. Indicatorii au fost selectați în funcție
de două criterii minimale: capacitatea de a fi măsurați și relevanța spațială în legătură cu
fenomenul monitorizat Ei au fost filtrați prin răspuns uri la următoarele întrebări: 1) indicatorul
reflectă principiile CEMAT?; 2) indicatorul ilustrează performanța dezvoltării teritoriale durabile
(dacă poate fi cartat astfel încât să ilustreze pattern -uri/configurații spațiale)?; 3) indicatorul este
măsura t periodic astfel încât să permită corelarea cu diverși predictori?; 4) indicatorul este
prezent în practica planificării teritoriale (dacă este asociat directivelor europene și legislației
naționale)?
Prin intermediul anchetei desfășurate în rândul specia liștilor cu drept de semnătură
pentru documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului, inclusiv din domeniile conexe, au
fost identificați cei mai relevanți 10 indicatori. Consider că în domeniile considerate prioritare
(cele 10 principii CEMAT) au f ost selectați indicatori reprezentativi pentru procesul de
monitorizare a dezvoltării teritoriale durabile, în acord cu normele de mediu, în corelație cu
obiectivele planificării spațiale și care să poată surprinde principalele disparități și direcții de
dezvoltare.
Una dintre limitele principale ale cercetării de față constă în faptul că eșantionul folosit
pentru anchetă nu a fost unul reprezentativ pentru comunitatea specialiștilor cu drept de
semnătură pe documentațiile de urbanism și amenajarea teritor iului din România datorită
accesului limitat la datele acestora de contact.
Printr -o cercetare ulterioară setul de indicatori poate fi ajustat prin lărgirea numărului de
specialiști implicați în selectarea acestora.
Pentru ca instrumentul de monitorizare să fie definitivat ar trebui, în continuare, să fie
testat pe date concrete și, prin metoda analizei componentelor principale, să fie determinată
ponderea explicativă a fiecărui indicator pentru dezvoltarea teritorială durabilă.
Cu toate acestea, este o p rimă încercare în a oferi autorităților centrale și locale un
instrument viabil de monitorizare a planurilor de dezvoltare teritorială, pentru care această etapă
extrem de importantă în implementare lipsește cu desăvârșire în România.

108