Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial [626793]

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
1
Arhitectura introspecției
Dialog între material și imaterial

Capitolul I: Introducere 5
1.1. Argument 6
1.2. Tematică și oportunitate 6
1.3. Plan de idei 9
Capitolul II: Premise ale spațiului introspecției 10
2.1. Coordonate subiacente ale spațiului introspecției 12
2.2. Premise fenomenologice 19
Capitolul III: Spații ale introspecției – formă și semnificații 24
3.1. Spațiul sacru și valențele sale simbolice 26
3.1.1. Dimensiunea spirituală a existenței umane 28
3.1.2. „Numinosul ”lui Rudolf Otto 30
3.1.3. Dialectica sacru-profan la Mircea Eliade 31
3.1.4. Pragul: spațiu de tranziție 34
3.2. Experiența spațiului în arhitectura introspecției 36
3.2.1. De la material la imaterial
1 . Componente dimensionale 39
1. Proporție 39
2. Scară 43
2. Calități materiale 46
1. Culoare 48
2. Textură 51
3. Calități imateriale 53
1. Lumină 53
2. Sunet 64
4. Natura – proiecție a divinității 69
1. Vegetație 70
2. Apă 74
Capitolul IV: Concluzii 80
Bibliografie 84Cuprins

Introducere01

” O experiență puternic arhitecturală reduce la tăcere zgomotul interior; focusează
atenția asupra propriei existențe și ne ajută să conștientizăm solitudinea noastră
fundamentală. ”
Juhani Pallasmaa

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
6Argument
Alegerea temei s-a datorat, în primul rând, fascinației asupra modului în care un spațiu cu o mare
încărcătură spirituală este capabil să exprime mai mult decât o ideologie religioasă reușind să atingă
simțurile și să provoace emoții.
Metoda de cercetare constă într-o analiză a spațiilor dedicate introspecției, pe baza unei discuții
referitoare la calitățile spațiale (materiale și imateriale) ale instituțiilor de cult și reprezentarea, pe
baza exemplelor, a modului în care acestea comunică cu utilizatorul și fac posibilă introspecția,
meditația.
Într-un domeniu atât de vast, lucrarea nu își propune dezvăluirea unor adevăruri absolute, ci încearcă
să ilustreze modul prin care, indiferent de religie și cultură, în cadrul spațiilor religioase, există ele –
mente transpuse într-un limbaj simbolic,ce au același sens și înțeles, indiferent de cultură și ideolo –
gie. De exemplu, lumina în cadrul unui spațiu religios, indiferent de cultură , de instituție ( templu,
catedrală, moschee, sinagogă) este asociată cu Divinul, lumina este Dumnezeu sau reprezentarea sa
simbolică.
Acesta se datorează faptului că, dincolo de dimensiunea narativă și canonială, arhitectura religioasă
se transpune într-o arhitectură a simțurilor, o arhitectură ce ne activează percepțiile și ne conduce
spre introspecție și meditație. Lucrarea își propune să descopere legături subtile care conectează
elementele fizice și experiența complexă a spațiului introspecției.
” Arhitectura reprezintă arta reconcilierii între sine și lume și această meditație se manifestă prin
intermediul simțurilor.” Este o arhitectură a memoriei, a trecutului și viitorului pentru că este” o
adevărată arhitectură , proiectarea vieții însăși.” Juhani Pallasmaa
Tematică și oportunitate
Trăim într-o lume puțin legată de religie în accepția clasică a conceptului, acestea fiind reflectate
direct în emanciparea relației dintre Dumnezeu și om. Cu toate acestea, există încă, un al doilea
grup, cunoscut ca “homo religious”.
Pentru omul religios există întotdeauna o necesitate de a rămâne aproape de spiritualitate, de ceea
ce este „real” și „semnificativ”. În acest sens, el se va întoarce întotdeauna la locul cu o valoare
substanțială în viața sa “(…) pentru omul religios,„ spiritualul “ este în mod indisolubil legat de Cuvinte cheie : spațiu, sacru, profan, introspecție, material, imateria l

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
7„natural” pentru că natura întotdeauna exprimă ceva transcendent “. Mircea Eliade
Poziția adoptată de omul secular demonstrează autonomia propriei sale naturi. Chiar și cu refuzul
existenței sacrului, omul profan nu poate ignora comportamentul său ca om religios, pentru că
aceasta este o parte a esenței sale, a trecutului său. Eliade consideră că sacrul există, chiar și pentru
omul profan, în inconștientul său, într-o formă simbolică.
Juhani Pallasma ne vorbește despre conștientul colectiv și felul în care reacțiile noastre la calitățile
spațiale și la anumite situații sunt înrădăcinate în condițțile de viață ale predecesorilor omului de
azi, în conștientul colectiv. ”Putem trăi într-un oraș și putem fi implicați în realitatea tehnologică și
digitală de astăzi, dar reacțiile corpului nostru continuă să fie înrădăcinate în trecutul nostru. Încă
mai există culegătorul, pescarul sau fermierul, ascunși în genele fiecăruia, iar arhitectura trebuie să
recunoască acestă istoricitate a oamenilor.”
Existența acestor două valori diferite în viața umană reprezintă, în fond, natura sa reală, deoarece
“sacrul și profanul sunt două moduri de a fi în lume, două situații existențiale asumate de om de-a
lungul istoriei sale “. 1
Arhitectura sacră, dezbrăcată de atributele moraliste, estetice și discursive cu care a fost investită,
se traduce, de fapt, într-o arhitectură a simțurilor, o arhitectură ce implică senzații și percepții, ce
reușeste să realizeze o legătură între naterial și imaterial. V orbim aici despre experiența spațiului
prin prisma unui întreg spectru senzorial, unde materialele și suprafețele capătă un limbaj propriu,
deosebit de bogat și complex, ce evoluează și se modifică în timp.
”Trupul meu este cu adevărat centrul lumii mele, nu din punct de vedere al perspectivei centrale, ci
și ca locus de referință, memorie, imaginație și grație.” Juhani Pallasmaa
Arhitectura spațiilor de cult abordează simultan toate simțurile și îmbină imaginea eului propriu cu
experiența noastră despre viață. Arhitectura articulează experiența sinelui ”being in the world” și
întărește simțul realității și al propriei persoane; nu ne face să doar să locuim în lumi ale unei simple
fabricații și fanteziei.
Sensul final al acestor spații este dincolo de arhitectură; ele ne îndreaptă conștiința înapoi către
esența lucrurilor și spre propria ființă. Arhitectura semnificativă ne face să ne experimentăm noi
înșine ca ființe complet întrupate și spirituale. Aceasta este, de fapt, o functie a tuturor artelor, care,
dincolo de spectacolul formelor încorporează și integrează structuri fizice și mentale, îmbogățin –
du-ne existența cu experiențe pline de semnificație.
În spațiile religioase, cultura funcționează aproape ca un “filtru” al percepției și al comportamen –
tului omului într-un spațiu . Persoanele care aparțin unor culturi diferite trăiesc în lumi senzoriale
1 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Humanitas, 1995

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
8diferite, deoarece întruparea “eului” fiecăruia este rezultatul unei construcții continue a memoriei
și a acumulării de experiențe trăite. Când indivizi din diferite culturi se găsesc în același spațiu,
percepția lor este, de asemenea, focalizată în moduri diferite, deoarece modul lor de a vedea lumea
diferă. În acest fel, fiecare lucrare sacră este definită de societate și de momentul în care este intro –
dusă în cadrul acesteia, luând în considerare circumstanța culturală care o generează.
” Oamenii diferiți cu atâtea moduri minunate de gândire.. dar un creier dotat cu control automat, așa
cum este cel al omului, este atât de interesat în mod natural și corect de propriile sale facultăți încât
anumite întrebări psihologice și semi-psihologice vor fi, cu siguranță, greu de atins. “
Charles Sanders Pierce
Spațiul liturgic intenționează să ofere o experiență religioasă,iar arhitectura trebuie să răspundă
acestei cereri, constituindu-se drept spațiu al ascensiunii, un spațiu pentru a ajunge la divin.
În arhitectura contemporană, concepția spațiului sacru sau spiritual merge mult mai departe decât
reducrea acestuia la necesitatea unui spațiu de adunare, al unui spațiu adecvat ceremoniilor și ritu –
alurilor religioase . Identitatea spațiului sacru și experiența spirituală, a sinelui sunt strâns legate de
experiența spațială.
Le Corbusier a definit spațiul religios ca fiind capabil să împartă o experiență spirituală, desemnân –
du-l drept “spațiu inefabil”. Un “spațiu inefabil” deține “o astfel de putere care nu poate fi descrisă
prin cuvinte “și acest lucru se întâmplă” când lucrarea atinge intensitatea maximă, atunci când a
fost efectuată la cea mai înaltă calitate a execuției, când ajunge la perfecțiune … Când se întâmplă
acest lucru, spațiile încep să radieze. Ele radiază într-un mod fizic (…) “. “Spațiul inefabil” este,
așadar, “un spațiu care nu depinde de dimensiunile sale, ci de calitatea perfectiunii sale. “ Această
dimensiune inefabilă este, prin urmare, ceea ce merge dincolo de exigențele programatice ale spați –
ului, care depășește calitățile sale fizice.
Louis Kahn (1969) evidențiază tăcerea și lumina în arhitectură și, pornind de la aceste elemente,
introduce conceptul de ”sufletului clădirii” – dimensiunea ce depășește caracteristicile sale fizice ,
dar se bazează pe acestea. În abordarea lucrării “Tăcere și lumină” , Kahn (1969) caută explicații
pentru relația dintre spiritul lucrurilor și manifestarea acestui spirit în lume reală și concretă.
Tăcerea este imaterială și imensă și este definită de arhitect ca “dorința de a fi. “ Pe de altă parte, lu –
mina este considerată materială și măsurabilă, elementul care dă formă spațiului și “ măsura tuturor
lucrurilor “. Pentru Kahn, lumina este un element crucial în proiectarea de arhitectură și este în mod
principal responsabilă de dimensiunea spirituală a experienței spațiale. Prin manipularea luminii,
arhitectura comunică tăcerea.
Peter Zumthor (2006) explorează capacitatea unui spațiu de a provoca senzații și sentimente. Această
capacitate depinde de atmosfera locului. În ”Atmospheres”, Zumthor prezintă nouă componente ale
atmosferei unui loc: corpul (volume), materialele, sunetul, temperatura, obiectele prezente, mișcar –

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
9ea în spațiu, tensiunea dintre interior și exterior, intimitate / scară arhitecturală și lumina. Arhitect –
ul explică modul în care aceste nouă aspecte sunt cele ce conferă identitatea specifică locului, îi
ghidează pe utilizatori în felul acesta să locuiască și să simtă acest loc, și determină astfel, calitatea
arhitecturii.
Plan de idei
Lucrarea abordează tema spațiului introspecției, dincolo de percepția clasică a spațiului religios
investit cu semnificații declarate de canoane și rituri. Arhitectura este privită într-o interpretare
prin prisma simțurilor și a mecanismelor experiențelor de natură spirituală.
Primul capitol cuprinde o scurtă justificare a temei alese și o explicitare a direcției pe care se va
dezvolta aceasta. În Argument este specificat motivul pentru care am ales tema , acesta datorân –
du-se, în primul rând, fascinației personale asupra spațiului sacru și a limbajului său simbolic. Se
pornește de la premisa că, deși există două moduri de a fi în lume ( M. Eliade, ”Sacrul și profan –
ul”), sacru și profan , sacrul există chiar și pentru omul profan, în inconștientul său, într-o formă
simbolică.
Capitolul al doilea Premise ale spațiului introspecției prezintă date introductive, un suport al
discuției din capitolele următoare. Sunt prezentate în continuare procesele psihice din spatele
cunoașterii și întelegerii spațiului introspectiv. Percepția , introspecția , conștiința sunt delimitate
în contextul descifrării experimentelor de natură spirituală din arhitectură. În Premise fenomeno –
logice ale spațiului introspecției se prezintă date de teoria arhitecturii referitoare la fenomenologia
lui Juhani Pallasmaa și Steven Holl, care explică o serie de conexiuni între dimensiunea materială
a arhitecturii și câmpul de semnificații generat.
Spații ale introspecției: formă și semnificații este capitolul care dezvoltă pe larg tema lucrării.
În Spațiul sacru și valențele sale simbolice este prezentat spațiul sacru din perspectiva a doi autori
cunoscuți Rudolf Otto și Mircea Eliade și modul în care teoriile lor influențează proiectarea de
arhitectură. Otto introduce termenul de „numinos” iar Eliade ne vorbește despre ”hierofanie” și
spațiul sacru în opoziție cu spațiul profan. Se realizează apoi o tranziție din planul teoriei în cel
al practicii de arhitectură în Pragul: spațiu de tranziție , unde vorbesc despre insituția de cult și
modul în care aceasta devine un punct de mediere între cele două lumi, sacru și profan.
Experiența spațiului în arhitectura introspecției , prezintă , pe baza exemplelor mijloacele fizice
prin care arhitectura devine cadru favorabil introspecției.
Capitolul ultim, Concluzii prezintă semnificațiile simbolice ale elementelor de compoziție în
spațiului religios și explică de ce arhitectura religioasă , o arhitectură a simbolului, devine un
spațiu al introspecției.

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
10

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
11
Premise ale spațiului introspecției02

„… arhitectura poate supraviețui doar ca arhitectură în diversitatea sa fizică și
senzuală și nu ca un vehicul al clasei ideologice. Paradoxal, materialitatea arhitectu –
rii este cea care transmite gânduri și idei sau, altfel spus, imaterialitate . ”

Herzog & de Meuron

Auguste Comte1 spunea că introspecția este analoagă cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine
sau cu dorința unei persoane de a se privi din cameră sa pe fereastră pentru a se vedea pe sine
trecând pe stradă.
Termenul ” introspecție ” provine din latinescul „ inrospectio ”- a privi în interior, deci, înseamnă vederea
sau privirea spre interior, spre propriile stări subiective.
Introspecției îi pot fi asociate următoarele definiții:
1.Vedere sau privire orientată spre interior, spre trăiri și desfășurări subiective, autoobservare,
autoanaliză.
2.Metodă de cercetare psihologică ce constă în examinarea propriilor procese și fenomene psihice
3.Curent în psihologie
Inițial, introspecția a fost utilizată drept metodă de cunoaștere în filozofie. În psihologie, introspecția
se bazează pe indici empirici (autorecepție) dar și înțelegerea și conceptualizarea datelor de observație,
realizată pe cale deductivă.
Prin intermediul introspecției este posibilă realizarea conștientizării senzațiilor interne, a trăirilor afec –
1. Isidore Marie Auguste François Xavier Comte a fost un filozof și scriitor francez care a formulat doctrina pozitivismului- o
teorie filosofică care afirmă că anumite cunoștințe (“pozitive”) se bazează pe fenomene naturale și pe proprietățile și relațiile
lor. Astfel, informațiile derivate din experiența senzorială, interpretate prin rațiune și logică, constituie sursa exclusivă a tuturor
cunoștințelor1. Not to be reproduced, René MagritteAuguste Comte1 spunea că in –
trospecția este analoagă cu
încercarea ochiului de a se vedea
pe sine sau cu dorința unei per –
soane de a se privi din cameră sa
pe fereastră pentru a se vedea pe
sine trecând pe stradă .( figura 1)
1. Isidore Marie Auguste François Xavier
Comte a fost un filozof și scriitor francez
care a formulat doctrina pozitivismului- o
teorie filosofică care afirmă că anumite
cunoștințe (“pozitive”) se bazează pe
fenomene naturale și pe proprietățile și
relațiile lor. Astfel, informațiile derivate din
experiența senzorială, interpretate prin rațiune
și logică, constituie sursa exclusivă a tuturor
cunoștințelor
2.1. Coordonate subiacente ale spațiului introspecției
Introspecția

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
13tive, a demersurilor cognitive complexe (raționamente, procedee imaginative), însă acestea sunt con –
ceptualizate cu ajutorul gândirii și al limbajului.
Immanuel Kant spune că psihicul uman este un ”lucru în sine”, inclusiv structurile sale apriorice de
cunoștere, iar el nu poate fi cunosct în sine, ci numai pentru sine.
Rignano2 (1920) consideră ca introspecția este ”metoda regală” a psihologiei. Prin introspecție
putem descoperi direct legile fundamentale ale vieții psihice, iar, pornind de la datele introspective
putem, prin analogie, să înțelegem compartamentul semenilor.
Evindent, există și opinii critice referitore la metoda introspecției.
Se consideră că faptul observat prin introspecție se alterează prin însuși actul observației; prin
metoda introspectivă nu este posibilă decât cunoșterea stărilor psihice conștiente, iar dispoziția
modifică interpretarea datelor de observație.
Introspecția ca mijloc de raportare la sine se transpune în ideea reflexiei. Oglinda , utilizată cu
conotații spirituale este elementul care îți oferă imaginea adevărată a realității , aducând în același
timp conștiința reflexiei divnului în om. (figura 2)
Introspecția implică o reflecție asupra vieții psihice proprii (asupra propriei conștiințe) ce diferă
de fluxul obișnuit al stării intuitive iar procesul de introspecție nu poate fi constant, automat și
fără efort. Condiția efortului poate fi identificată ca o ieșire din activitatea obișnuită și o îndreptare
către analiza eului.
Arhitecturii îi revine un rol important în crearea unui cadru ”neobișnuit”, iar atmosfera în care
”privirea periferică” este învăluită, trebuie să mute atenția ”spre interior”.
2. Eugenio Rignano (1870-1930) , filozof italian, adept al evoluției emer gente; evoluția emergentă a fost ipoteza că, pe parcursul
evoluției, anumite proprietăți cu totul noi, cum ar fi mintea și conștiința, apar în anumite puncte critice, de obicei din cauza unei
rearanjări imprevizibile a entităților deja existente
2. Church of Water, Tadao Ando

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
14Arhitectura este capabilă să creeze cadrul necesar introspecției, ”ne conduce conștiința inapoi spre
lume și spre propriul eu. Arhitectura importantă ne ajută să ne cunoștem pe noi ca ființe complet
întrupate și spirituale.”3
Pentru a susține efortul , arhitectura se abstractizează, pierde din materie. Forma se simplifică,
elementele care atrag atenția se rarefiază pregătind astfel liniștea mentală necesară introspecției.
(figura 3)
Conștiința
Conștiința reprezintă unul dintre cele mai importante nivele de organizare a vieții psihice a individului.
Etimologia cuvântului ”con-scientia; con-sciene” arată ca organizarea conștientă reprezintă o ”reflect –
are cu știință”, și anume, acea reflectare prin care individul are acces la o serie de informații ce pot fi
utilizate în vederea descifrării, înțelegerii și interpretării unui nou obiect, fenomen, eveniment.
Apropierea termenilor „conștiență” și ”conștiință” nu pare a fi o conicidență.
A fi conștient înseamnă a avea toate simțurile trese. Doar așa , și fiind detașați de obiectul simțurilor ne
putem adapa ușor unor noi condiții.
Fenomenologia descrie, nu doar aparițiile , dezvoltările și complexitatea ”trăirilor”, ci și a toate”
modurile de a fi în lume”, ajungând , în cele din urmă, la asborția conștiinței în generalitatea Destinului,
Rațiunii, Praxisului.
Conștiința se dovedește a fi nu numai un instrument de raportare la sine, ci și de integrare într-un con –
text. Sfera conștiinței nu se suprapune peste cea a psihicului.
Spre deosebire de mental care poate produce construcții artificiale, și în consecință inutile, conștiința
pare a fi un instrument de percepție nemijlocită a realității, a adevărului , și în ultimă instanță a spiri –
tualului.
3. Juhani Pallasmaa , „The eyes of the skin- Architecture of senses”, John Wiley& Sons: Etobicoke, 2005
3. Igreja de Jesus, Rafael Moneo

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
15Prezența scopului în plan mental este o condiție esențială în reflectarea conștientă care este o reflec –
tare cu scop sau orientată spre un scop. Scopurile sunt stabilite înainte de desfașurarea acțiunii. Prin
conștiință omul are capacitatea de a anticipa rezultatul acțiunilor sale, de a-l stabili mental înainte de
a-l realiza în forma sa completă.
Prin stare intuitivă a conștiinței, ințelegem că doar experimentarea la persoana întăi poate cunoște sen –
zațiile corporale, experiențele perceptuale sau dorințele , emoțiile. Această experiența are loc imediat,
fără nici un intermediar, accesul direct fiind una din caracteristicile ei determinante.
Pe de alta parte, simpla reflecție reprezintă deci conștientizarea descriptivă a unui fenomen. În opoziție
cu starea intuitivă, starea reflexivă a conștiinței este explicită, conceptuală și obiectivă. Experiența nu
mai este trăită subiectiv, aceasta devine un obiect pe care îl analizez. Procesul de reflecție se orientează
către ceva ce a existat înaintea defașurării lui. Experiența asupra căreia mă întorc reflexiv este dată ca
”fiind fost deja”. Aceeași acțiune este oferită acum spre reflecție sub forma unei acțiuni ”temporale.”
Pentru Merleau- Ponty existența temporală este ,nu numai o condiție, dar și un obstacol în procesul
cunoșterii de sine prin faptul că , această distanțare implică un proces de rememorare ce nu permite o
identificare totală cu noi înșine. ”Va exista întotdeauna o diferență între experiența trăită și cea înțe –
leasă.” Mearleau – Ponty
Așadar, conștiința are un conținut ( senzații, imagini și gânduri) ce pot fi observate prin intermediul
introspecției, așa cum se întâmpla în timpul experimentelor psihofizice. Unele dintre aceste coninuturi
( senzațiile, imaginile vizuale și somatice) sunt clar extinse în spațiul existențial.
Dimensiunea temporală a regăsirii de sine se reflectă în spațiul introspecției prin distanțe,
ritmuri care imprimă o anumită viteză de parcurgere. Compresia și decompresia spațiului mar –
chează zonele care trebuie parcurse și locurile de încetinire/ oprire. (Figura 4)
parcurgemoprire
oprire
4. Plan și secțiune catedrala Notre -Dame D’Amiens, Franța

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
16Percepția
Percepția este reflectarea subiectivă și imaginarea în conștiință a fenomenelor, faptelor, obiectelor
din realitatea obiectivă care acționează direct asupra organelor de simț.
Percepția , în raport cu senzația, reprezintă un nivel superior de prelucreare și asimilare a lumii
exterioare și propriul eu. Prin prisma unor informații senzoriale se conturează ,într-o formă finală,
percepțiile. În comparație cu senzația, percepția este mai bogată în conținut, stabilește relații cu
contextul și conturează semnificații.
În discuția nostră, interesul cade pe relația simțurilor cu spațiul construit, pe relația dintre ele și
modul în care ele pot ”conlucra”, conturând o experiență multifuncțională. Tipurile de percepție
pot fi studiate în raport cu simțurile.
”În arhitectură se produce un schimb particular: oferi spațiului emoțiile și gândurile tale, iar
spațiul îți oferă aura sa, ademenindu-ți simțurile și eliberându-ți mintea.” Juhani Pallasmaa
Percepția vizuală
Arhitectura, considerată artă vizuală, lucrează cu spații și forme pe care noi le percepem predomi –
nant prin mecanismele percepției vizuale. Prima experiența a unui spațiu ține de domeniul vizual.
”Atingem” exteriorul clădirii și analizăm formele și culorile. În funcție de acest contact putem fi
interesați sau nu, să examinăm obiectul de arhitectură.
Percepția auditivă
În mod normal nu suntem conștienți de semnificația auzului în experiența spațiului deși sunetul
oferă un continuu temporal în care impresiile vizuale sunt înglobate. ”Sunetul este invizibil, însă
are forța de a schimba caracteristicile spațiului pe care îl ocupăm.” 4
4 Julia Schultz- Dornburg , ” Art and architecture – New affinities”, Gustavo Gili, 1999
5. Limitarea simțurile la un obiect fără viață

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
17Văzul implică exteriorul însă sunetul crează o experiență interioară. ” Clădirile nu reacționează la
privirea nostră însă ne reflectă sunetele” : de exemplu, sunetul pașilor într-o catedrală gotică, sunet
ce depășește dimensiunea acustică.
Acustica devine astfel o dimensiune esențială în proiectare și modul în care percepem spațiul con –
struit. Sunetul și spațiul trebuie studiate in relație, pentru că nici un sunet nu poate exista în afara
spațiului și nici un spațiu nu poate fi mut.
Pallasma consideră ca ”văzul izolează , sunetul incoporează. Vederea este direcționată în timp ce
sunetul este pluridirecțional. ”
Percepția kinestezică
Arhitectura este , în principal, redusă la percepția vizuală și kinestezică. Mișcarea corpului în
spațiu ne oferă măsura lucrurilor și a spațiului. Arhitectura nu este o imagine. De îndată ce a fost
construită , ea devine scena și unui scenariu de parcurs, fiind interpretată ca o sunccesiune de
senzații.
Percepția olfactivă
”Mirosul- parfumul grădinilor, mireasma arborilor, tămâia bisericii, mirosul prafului- mirosul
marchează locuri și clipe ale vieții.” 5
Percepția olfactivă, capătă o importanță deosibită în cadrul spațiului construit tocmai prin capaci –
tatea de a antrena memoria. ”Mirosul trezește imagini uitate și ajută ochii să își amintească.”
Percepția tactilă
”Picioarele sunt în permanent contact cu pardoseala, fie că merg sau stau. Și mâinile? Este re –
cunoscut faptul că, pentru obiecte frumoase care ni se etalează, nu este suficientă doar vederea :
dorim să atingem, să simțim calitatea suprafețelor.” Pierre V on Meiss
Percepția tactilă permite o relație intimă cu arhitectura; în lipsa atingerii, spațiul poate fi redus
doar la o serie de imagini.
”Lumea perceptibilă este dirijată de simțul tactil și devine și mai accesibilă și primitoare decât cea
dirijată exclusiv de văz.”6
”Simțul tactil este părintele ochilor, al nasului și al gurii. Este simțul care s-a diferențiat în cele –
late.” Juhani Pallasma
5. Pierre V on Meiss, ” Elements of Architecture: From Form to Place ”, New York, Spon Press, 2004
6. Peter Zumthor , ”Thinking Architecture ”, Boston, Birkhauser, 2005, p. 50

Fenomenologia reprezintă un mod de abordare a fenomenului lumii și al vieții în care cunoșterea
se naște din experiența și apare ca o relație între fenomen și conștiință.
Fenomenologia se ocupă cu studiul experiențelor individuale de orice natură (percepție,memorie,
imaginație etc.).
În filozofie, teoriile fenomenologice au un punct de plecare comun însă urmează direcții diferite.
Eduard Furl consideră fenomenologia o ”metodă adecvată pentru a intra în sfera existenței zil –
nice.” 10
David Seamon sugerează că fenomenologia are ca scop sublinierea elementelor de bază ale unui
fenomen : „fenomenologiștii dau atenție elementelor specifice unui fenomen în speranța că ele, în
timp vor identifica o serie de calități și caracteristici , care pot descrie natura esențială a fenomen –
ului și modul în care aceasta influențează viața concretă și experiența.”11
Fenomenologia in filozofie
Fenomenologia nu poate fi considerată un sistem exact. Discuția prezentă are ca obiectiv identifi –
carea ”discursului fenomenologic” și a aspectelor care influențează teoria și practica arhitecturii.
Discuția se axează pe identificarea temelor și preocupărilor prezentate de filozofi și abordate, de
asemenea, de arhitecți.
Problemele ilustrate aparțin fenomenologiei care dețin cel mai mare impact asupra teoriei: Hegel
ca inițiator al conceptului, Husserl ca fondator, Heidegger ca principală referința în discursul ar –
hitectural și Merleau- Ponty drept reper în fenomenologia percepției.
Fenomenologia se bazează pe studiul obiectiv și descriptive a ceea ce apare conștiinței, și este
considerate un mode de a vedea, mai degrabă , decât un set de doctrine/ reguli.
Fenomenologia la Hegel
Publicată în anul 1708, Lucrarea “ Fenomenologia spiritului” opera importantă a lui Georg Wil –
helm Friederich Hegel, introduce pentru prima data conceptul de fenomenologie. Acesta definește
și studiază fenomenologia în relație cu evoluția spiritului, de la percepția naivă prin conștiință
pănă la cunoașterea completă a spiritului.
Fenomenologia la Husserl
Edmund Husserl enunță fenomenologia în 1900 ca fiind un model radical de a gândi filozofia, o
tentativă de a aduce înapoi filozofia din sfera speculațiilor abstracte metafizice.12
Husserl înțelege fenomenologia ca o știință a esenței conștiinței, fiecare act de conștiință fiind în
10 Christian Norberg- Schultz, ” Architecture: Presence, language , place”, Monacelli Press, 1997, pag. 15
11 David Seamon , ” Phenomenology, Place , Enviroment and Architecture: A review of literature.”
12 Dermot Moran , ”Introduction to phenomenology”, Polity Press, Malden, Cambridge, 2005, pag. 132.1. Premise fenomenologice
19

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
19permanență conștient de ceva, proces numit de acesta ”intenționalitate.”
Fenomenologia la Heidegger
Martin Heidegger (1889-1976) este unul dintre cei mai mari filozofi ai secolului XX, lucrarea sa
Ființă și timp(Sein und Zeit, 1927) a devenit una dintre cele mai influente opere din lume. Teoria
sa influențează , nu doar numeroase ramuri ale filozofiei, ci și discipline precum arta și arhitectura.
Heidegger , a cărui bază teoretică este influnțată de noțiunea lui Husserl de întoarcere spre ”lu –
crurile în sine” , este un fenomenologist original ce discută despre conceptul de fenomenologie ca
„ metoda sa de investigație”.
Heidegger utilizează fenomenologia în studiul omului și a situațiilor istorice concrete.”Heidegger
vrea să folosească fenomenologia ca principal mod de a accesa fenomenele vieții concrete a omu –
lui, viața facilă”13
La Heidegger, rolul de ființă care se ocupă de propria ființare se numește ”Dasein”.(cuvânt ger –
man care înseamnă literalmente ”a se afla acolo”.) Termenul reprezintă pentru Heidegger prezența
ființei în situații concrete ale vieții.
Pentru Heidegger , noțiunea de spațiu devine una dintre componentele centrale ale conceptului
”de a fi în lume”(being-in-the –world); aceasta constituie una dintre dispozițiile de bază ale Das –
ein-ului. Heidegger își formulează propria opinie despre spațiu și dă naștere celei de-a patra teorii
a spațiului ( ce se opune celor trei opinii traditionale referitoare la spațiu- teoria absolută, teoria
relațională și teoria kantiană).
Teoria lui Heidegger reprezintă a teorie a spațiului ”trăit” și este bazată pe activități și implicarea
nostră în lume. Cele trei tipuri de spații indentificate în teoria lui Heidegger sunt – spațiul-lume,
regiuni ( gegend) și spațialitatea Dasein-ului.
Fenomenologia lui Merleau-Ponty
Maurice Merleau- Ponty( 1908-1961) a dezvoltat Fenomenologia după Husserl concentrându-se
pe experiența primară a existenței corporale. Acesta nu acceptă idea de a înțelege corpul doar ca
o simplă sumă a părtilor sale și a dezvoltat o atitudine holistică bazată pe psihologia Gestalt-ului.
Lucrarea sa principală , ” Fenomenologia percepției” , discută argumente de natură fenomenolog –
ică și descrie existența omului. Percepția este considerată ca fiind actul fundamental ce permite
oamenilor să ocupe un loc în spațiu și timp. Prin percepție omul are acces spre lume, care, după
spusele lui Merleau, devine ”ceea ce percepem.”Filozoful consideră că nu este posibil să înțele –
gem existența umană independent de cultură, istorie sau de societate.
Pentru Merleau-Ponty fenomenologia este studiul esențelor, esența percepției, esența conștiinței.
Filozoful transpune fenomenologia din sfera conștiinței pure în sfera vieții reale, pentru a studia
prin filtrul ei existența individuală sau socială. Scopul fenomenologiei este transformarea per –
cepției omului într-un manifest al conștiinței.
În această relație, lumea nu este separată de de experiența noastră, ci reprezintă exact universul
experienței „suntem prinși în lume și nu reușim să ne detașăm de ea spre a obține o conștiință a
lumii”. Filozoful consideră că nu ocupăm spațiul ci îl locuim.
13 Dermot Moran , ”Introduction to phenomenology”, Polity Press, Malden, Cambridge, 2005, pag. 227

Arhitectura introspecției. Dialog între material și imaterial
20Fenomenologia în arhitectură
Fenomenologia în arhitectură vorbește despre experiența omului într-un spațiu architectural, care
încearcă , prin materialitate, implicarea senzorială a tuturor simțurilor.
Numeroși arhitecți abordează problema fenomenologiei, teoretic sau prin unor aplicarea prin –
cipiilor. Norbert- Schulz , a cărui teorie este inspirată de modelul heideggerian, este una din per –
sonalitățile ce conturează cadrul de cercetare privind ”fenomenologia în arhitectură”. Ideile și
teoriile filozofice ale lui Merleau-Ponty constituie un nucleu de dezvoltare a ideilor lui Juhani
Pallasmaa, architect și teoretician și ale lui Steven Holl.
Fenomenologia la Juhani Pallasmaa
Juhani Pallasmaa ilustrează faptul că arhitecții proiectează clădiri în funcție de o serie de imagini
și trăiri de bază ale oamenilor care locuiesc în ele, iar fenomenologia analizează aceste trăiri de
bază.
Teoreticianul face trimitere la Husserl și Heidegger și susține că fenomenologia intenționează să
descrie fenomenele și modul în care acestea se reflectă direct în conștiință, fără teorii aparținând
științelor naturale sau psihologiei.
Palasmaa explică fenomenologia în arhitectură ca ”o privire pură” asupra arhitecturii din perspec –
tiva conștiinței care o experimentează și o plasează în contrast cu analiza trasăturilor formale și
caracteristicile clădirii , cu proprietățile lor stilistice. ”Fenomenologia în arhitectură caută limba –
jul interior al clădirii.”14
Hegemonia vizualului
Pallasmaa indică supremația văzului, în raport cu celelalte simțuri în cultura occidentală.
Pallasmaa reacționează la această atitutudine ce glorifică văzul și aproape ignoră celelalte simțuri
la scară largă și în arhitectura contemporană, sugerând că experiența spațiului construit este o ex –
periența multisenzorială iar calitățile materiei, spațiul și scara nu sunt măsurate doar de ochi, ci și
de urechi, nas, piele, de cavitatea bucală precum și de sistemul osos și sistemul muscular.
(Figura 6)
Ochii vor să ”colaboreze” cu toate celelate simțuri , considerate extensii ale simțului tactil.Ochiul
reprezintă organul ”separării și al distanței” , pe când, simțul tactil implică ”apropierea, intimitatea
și afecțiunea.”
14 Juhani Pallasmaa, ”The geometry of feeling, a look at the phenomenology of architecture”, New York, Princeton
Architectural Press, 1996, p. 450