Veniturile publice includ resursele financiare ale administra ției de stat, [626356]

Veniturile publice includ resursele financiare ale administra ției de stat,
ale asigur ărilor sociale de stat și ale institu țiilor publice cu caracter autonom.
Dimensiunea și structura lor depind de un complex de factori , în care se includ:

¾ factori economici , concretiza ți în produsul intern brut și dinamica sa;
¾ factori monetari, de tipul mas ă monetar ă, credit, dobând ă,
concretiza ți în preț și evoluția sa;
¾ factori sociali, respectiv educa ționali, culturali, de s ănătate ș.a.;
¾ factori demogra fici, concretiza ți în numărul și structura popula ției și
care determin ă numărul contribuabilor;
¾ factori politici și militari;
¾ factori financiari, care se concretizeaz ă în dimensiunea cheltuielilor
publice.

Veniturile publice pot fi structurate dup ă mai multe criterii:

a)
conținutul economic al veniturilor:
• venituri fiscale, adic ă prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin
lege și care au, de aceea , o flexibilitate redus ă (condițiile lor nu se pot
modifica decât prin lege);
• resurse de trezorerie, adic ă împrumuturi pe termen scurt (sub forma
certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur ș.a.) efectuate de
Ministerul Finan țelor pentru acoperirea deficitelor temporare (goluri
de casă) ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
• împrumuturi publice pe termen mediu sau lung, sub forma
obligațiunilor de stat sau a unor credite preluate de la organisme
financiare interna ționale, state, b ănci sau consor ții bancare;
• emisiune monetar ă fără acoperire, cu scopul de a finan ța deficitul
bugetar și care genereaz ă inflație;

b) ritmicitatea încas ării:
• venituri ordinare sau curente, care sunt ob ținute de stat în mod
obișnuit (venituri fiscale, venituri din sectorul public etc.);

Sistemul veniturilor
publice

• venituri extraordinare, la care se recurge în situa ții deosebite
(împrumuturi, transferuri, ajutoare etc.);
c) provenien ța:

• venituri interne, provenite din economia na țională;
• venituri externe, provenite din str ăinătate;
d) nivelul de referin ță:
• venituri ale bugetului de stat;
• venituri ale asigur ărilor sociale de stat;
• venituri cu destina ție special ă, pentru acoperirea cheltuielilor din
fonduri speciale;
• venituri ale bugetelor locale.

Structura veniturilor bugetare totale, conform bugetului aprobat în anul
2004, include:
I. Venituri curente, din care:
A. Venituri fiscale, din care:

1 Impozite directe;
a) impozit pe profit;
b) impozit pe salarii și venituri, din care:
• cote și sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
c) alte impozite directe;
d) contribuții;

2 Impozite indirecte, din care:
a) TVA, din care:
• încasat;
•
sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
b) accize;
c) taxe vamale;
d) alte impozite indirecte;

B. Venituri nefiscale;
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

Veniturile fiscale , ca cele ce reprezint ă cea mai însemnat ă parte a
veniturilor publice, sunt clasificate la rândul lor dup ă mai multe criterii :
ii) caracteristicile de fond și formă:
• impozite directe, stabilite pentru fieca re contribuabil în parte, nominal,
așezate pe venit și/sau pe avere;

• impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri și servicii,
nepersonalizate, a șezate pe cheltuieli;

ii) obiectul impunerii:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum;
iii) scopul urm ărit:
• impozite financiare, instituite pentru acoperirea cheltuielilor statului;
• impozite de ordine, instituite pentru limitarea unor ac țiuni sau pentru
realizarea unor obiective, altele decât cele fiscale, de exemplu:
suprataxele pentru limitarea consumului de tutun, impozitele pentru
fondurile speciale;
iv) frecvența încasării:
• impozite permanente sau ordina re, care au caracter peren și se
încasează periodic;
• impozite incidentale sau extraordinare, care se instituie pentru
perioade determinate și au de regul ă un scop strict precizat care, odat ă
realizat, determin ă desființarea respectivului impozit;
v) instituția administratoare:
• impozite ale administra ției centrale, încasate direct la bugetul de stat,
din care se pot stabili nivele sau cuantumuri ce pot fi re ținute de
organele locale; de exemplu, impozi tul pe salarii pentru care, prin
legea bugetului, se stabile ște ce jude țe și în ce cot ă își pot reține o
parte din impozitul pe salarii colectat de la unit ățile rezidente în
respectivul jude ț;
• impozite ale administra ției locale, care se încaseaz ă de către organul
local care le-a ini țiat.

Impozitele directe , la rândul lor, se clasific ă după obiectul impunerii în:
• impozite reale, a șezate pe obiecte și care nu țin seama de situa ția
personală a contribuabilului, cum sunt: impozitul funciar, impozitul pe
clădiri, impozitul pe activit ăți industriale și comerciale și profesii
libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau b ănesc;
• impozite personale, a șezate pe venit sau pe avere și care țin seama de
situația personal ă a contribuabilului.

Impozitele indirecte , la rândul lor, se clasific ă după forma lor în:
• taxe de consum;
• venituri din monopoluri fiscale;

• taxe vamale;
• taxe de timbru și de înregistrare.

3.1 Impunerea fiscal ă și principiile ei

3.1.1 Caracteristicile, rolul și dimensiunea impunerii fiscale

Impunerea fiscal ă este o form ă de constituire a unei p ărți din veniturile
statului, caracterizat ă prin prelevarea conform legii a unei p ărți din veniturile sau
averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Persoanele fizice sau juridice în cauz ă sunt, în principal, cet ățeni români sau agen ți
economici cu domiciliul în România, dar pot fi și cetățeni străini sau agen ți
economici str ăini care desf ășoară activitate în România, în m ăsura în care ei
dobândesc venituri sau posed ă averi în țara noastr ă. Toți cei de la care se percep
impozite sunt numi ți generic contribuabili. Pentru contribuabilii str ăini există o
reglementare special ă, reprezentând acordul între România și țara de origine a
respectivului contribuabil privind evitarea dublei impuneri juridice interna ționale.
Ca rezultat al impunerii fiscale se formeaz ă veniturile fiscale ale statului, în
principal sub forma impozitelor și taxelor.

Impunerea fiscal ă
are următoarele caracteristici :
a) este obligatorie , în sensul c ă este efect al legii, lege care precizeaz ă la
cine se refer ă, în legătură cu ce se stabile ște etc. Introducerea unei legi
referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ
național (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de
parlament.
b) are titlu definitiv și nerambursabil, ceea ce înseamn ă că, dacă plata
impozitului/taxei a fost f ăcută conform legii, contribuabilul nu o poate
reclama sau redobândi în nici un fel.
c) este fără contrapresta ție, ceea ce înseamn ă că în schimbul pl ății
impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct și
echivalent. În leg ătură cu aceasta, nu poate fi îns ă exclusă pretenția pe
care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndrept ățit, față de
stat, de a beneficia și el (contribuabilul) de ef ectele pe care le are sau
ar trebui s ă le aibă pentru cet ățean îndeplinirea de c ătre stat a
funcțiilor sale (vezi și subcapitolul 1.1.d).
Veniturile fiscale, și mai cu seam ă impozitele, îndeplinesc în societate un
rol complex, financiar, economic și social.
Rolul financiar al impozitelor se exprim ă în faptul c ă ele reprezint ă
principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.

Rolul economic al impozitelor se concretizeaz ă în faptul c ă, prin tipologia
și dimensiunea lor, ca și prin înlesnirile și înăspririle fiscale, statul poate încuraja
sau nu activitatea economic ă (vezi și subcapitolele 1.8.b și 1.9).
Rolul social al impozitelor se concretizeaz ă în posibilitatea, pe care o
dobândește statul, de a redistribui produsul social (vezi și subcapitolul 1.2, Func ția
de redistribuire a finan țelor publice).

Dimensiunea și amploarea impunerii fiscale sunt diferen țiate spațial
(geografic, pe țări) și temporal și sunt marcate de anumite limite determinate de :
¾ factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de
impunere, materia impozabil ă, nivelul mediu al impunerii etc.);
¾ factori externi sistemului de impunere (nivelul per capita al
produsului intern brut, suportab ilitatea impunerii, amploarea angaj ării
statului în solu ționarea problemelor economico-sociale, natura
regimului politic ș.a.).
Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori esen țială pentru o
repartizare cât mai echitabil ă a „poverii fiscale”. În acest sens este recomandabil ca
impunerea s ă nu se fac ă în cotă unică, ci să fie prevăzute cote diferen țiate care s ă
țină seama și de puterea economic ă a contribuabilului (ven iturile/averea sa),
dar și de situația sa social ă (întreține o familie numeroas ă, este singurul între ținător,
face parte dintr-o categorie defavorizat ă ș.a.). Diferen țierea excesiv ă este la fel de
contraproductiv ă ca și nediferen țierea, deoarece creeaz ă dificultăți în procesul de
percepere, dar și condiții pentru evaziune. În acest sens este negativ exemplul
impozitului pe profit în România, care în 1991 era a șezat și perceput în câteva zeci
de cote, iar din 1996 s-a introdus o cot ă quasigeneral ă de 38%, cu dou ă excepții:
25% – cea pentru agen ții economici cu ponderea activit ății de gen agricol de peste
80% și 62,5% – cea pentru agen ții economici în a c ăror activitate jocurile de noroc
aveau o pondere de peste 80%. Începând cu anul 2000 se diminueaz ă cota la 25%,
dar se păstrează qvasiunicitatea ei generatoare, a șa cum am mai spus, de inechitate
fiscală.
Suportabilitatea impunerii exprim ă gradul sau nivelul fiscalit ății și se
determină pe baza indicatorului rata fiscalit ății:

PIBVFrf= , (1.1)

unde:
VF = veniturile fiscale ale statului,
PIB = produsul intern brut.

Acest indicator este de factur ă macroeconomic ă și caracterizeaz ă media
„poverii fiscale” într-o țară. În veniturile fiscale se pot sau nu include contribu țiile
pentru securitatea social ă, având în vedere c ă acestea sunt afectate (au o destina ție
specială) și sunt, de regul ă, gestionate printr-un buget special. Ponderea acestor

contribuții în veniturile fiscale este extrem de diferen țiată pe țări, amplitudinea
de variație fiind între 0% și 40%. Rata fiscalit ății, incluzând contribu țiile pentru
securitatea social ă, se situeaz ă pentru marea majoritate a țărilor europene membre
OCDE în jur de 45%, iar pentru țări dezvoltate neeuropene de la circa 25% (SUA,
Japonia) pân ă la circa 35% (Canada, Noua Zeeland ă). În România aceast ă cotă a
oscilat în ultimii ani în jur de 34%.
La nivel de contribuabil, rata fiscalit ății trebuie s ă se calculeze ținând
seama de veniturile acestuia și de suma diferitelor im pozite pe care acesta le
suportă:

VAITCcVacVrf2 1 +∗∗+∗= , (1.2)

unde: V = veniturile contribuabilului,
1c = cota medie de impunere a venitului,
a = ponderea consumului de bunuri și servicii în total venit,
2c = cota medie de impunere a consumului,
AITC = alte impozite, taxe și contribu ții (pe imobile, pe terenuri, pe autoturism,
impozite și taxe locale, contribu ții pentru asigur ări sociale și de
sănătate etc.).

În ce prive ște impactul impozitelor pe consum, acesta este în raport direct
cu ponderea consumului în total venit și, din acest motiv, este cu atât mai mare cu
cât venitul este mai mic, întrucât ponderea consumului în venit este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic și tinde s ă crească, pentru majoritatea
contribuabililor, odat ă cu rata infla ției. Pentru cazul salariului mediu pe economie
(România, 2003) și a unei rate a consumului de circa 80%, impozitul pe salariu
contribuie la rata fiscalit ății cu circa 23%, iar taxa pe valoare ad ăugată cu circa
15%, ceea ce aduce gradul de fiscalitate la minim 40%.
Nivelul mediu al impunerii are relevan ță nu numai pentru contribuabil, ci
și pentru buget. Pentru contribuabil, un nivel ridicat al impunerii înseamn ă o
„povară fiscală” mai mare, o diminuare a puterii de cump ărare a veniturilor sale,
dar și un raport impozite/risc de evaziune care poate îndemna la asumarea acestui
risc. Aceast ă situație genereaz ă un efect nefavorabil asupra veniturilor bugetare.
Nivelul ridicat de impunere are și efectul de descurajare a ac țiunii economice, fapt
ce îngusteaz ă baza de impozitare sau materia impozabil ă, determinând alte efecte
negative asupra veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al bugetului, insuficien ța veniturilor sau cre șterea lor
nesatisfăcătoare determin ă tendința de creștere a nivelului de impunere, fie prin
creșterea cotelor de impunere la impozitele deja existente, fie prin introducerea
unor noi impozite, ceea ce poate relansa efectul de „rezisten ță”
și genera, implicit,
un „cerc vicios”. În general, îngreunarea fiscalit ății atrage dup ă sine frânarea sau

chiar „înghe țarea” activit ății economice, cu efecte nefavorabile atât în ceea ce
privește starea economiei în ansamblu, cât și în ceea ce prive ște, în particular,
starea bugetului și a agentului economic contribuabil. Pe de alt ă parte, relaxarea
fiscală este, în genere, benefic ă pentru to ți factorii implica ți. Istoria economiei
menționează numeroase împrejur ări în care cre șterea „apăsării fiscale” a generat
tensiuni economice și sociale, dup ă cum înlesnirile și scutirile fiscale au determinat
înviorarea activit ății economice. În zilele noastre, „paradisurile fiscale” sunt un
exemplu viu al înfloririi economice de care se bucur ă țările care promoveaz ă o
astfel de politic ă, în pofida restric țiilor (uneori presiunilor) pe care toate țările
partenere le practic ă în raporturile cu ele.
Pentru determinarea unui nivel de impunere rezonabil teoria financiar ă
propune diferite solu ții. O măsură a acestui nivel o furnizeaz ă modelul lui Arthur
Laffer al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece
realizează maximum de încas ări fiscale în condi ții de echilibru general
cerere/ofert ă.
Echilibrul general cerere/ofert ă este construit pe egalitatea cererii globale
și a ofertei globale, introduse ca func ții de preț:

C = C(p) C´ < 0 (2.1)
O = O(p) O´ > 0 (2.2)
C = O, (2.3)

unde:
C = cererea global ă,
p = nivelul pre țurilor,
O = oferta global ă,
C(·) = func ția de cerere,
O(·) = func ția de ofert ă.

Pe baza ecua ției de echilibru (2.3) se formeaz ă o ecuație a cărei variabil ă
este prețul și care accept ă cel puțin o soluție datorită caracteristicilor celor dou ă
funcții componente. Fie
p* soluția, al cărei sens economic este de pre ț de echilibru.
Pe baza lui se pot determina nivelurile de echilibru ale cererii și ofertei, respectiv
C(p*) și O(p*) sau C* și O*.
În acest echilibru intervine statul cu impozite, care vor determina
modificarea punctului de echilibru. Introdu cerea impozitelor se face sub forma unei
accize, definit ă ca impozit pe unitatea de produs desf ăcută (vândută și cumpărată).
Dacă înțelesul accizei se consider ă stricto sensu, atunci definirea ei pe unitatea de
produs desf ăcută se face prin îns ăși legea care introduce acciza. Dac ă înțelesul ei se
consideră, prin extensie, ca fiind orice impozit sau tax ă, atunci determinarea ei pe
unitatea de produs desf ăcută nu este dificil ă întrucât agentul economic știe și care
este cuantumul impozitului în cauz ă, și care este volumul s ău de activitate

(producția desfăcută); acciza pe unitatea de produs desf ăcută va fi raportul dintre
cei doi indicatori men ționați anterior.
Tendința ofertantului, referitor la impozitele pe care le pl ătește, este de a
încerca să le recupereze de la cump ărător prin pre țul/tariful produsului/serviciului
pe care i-l ofer ă. Acest lucru este posibil prin cre șterea prețului de vânzare, dar este
limitat de cel pu țin două condiții:
• mărirea pre țului îl poate pune pe ofertant în situa ția de
necompetitivitate fa ță de ceilal ți ofertanți, dacă aceștia nu practic ă
aceiași manevră sau o practic ă limitat;
• mărirea pre țului poate mic șora cererea, reducându-i ofertantului
încasările, încas ări din care va trebui s ă suporte un volum total de
impozite similar sau diminuat într-o m ăsură mai mic ă (impozitul pe
avere, de pild ă, nu se modific ă în raport cu veniturile).
În cazul op țiunii de majorare a pre țului, consecutiv introducerii unui
impozit pe care trebuie s ă-l plătească, ofertantul va porni, la limit ă, de la ipoteza
menținerii cel pu țin a profitului ob ținut anterior apari ției respectivului impozit.
Volumul fizic al activit ății sale nu va cre ște, ceea ce înseamn ă păstrarea la acela și
nivel CT a cheltuielilor ocazionate de activitatea sa; va cre ște, în schimb, venitul
încasat, de la m ărimea V anterioară introducerii impozitului, la VM ulterioară
acestui fapt, ca rezultat al major ării prețului unitar de vânzare.
Profitul ini țial are mărimea V − CT, iar cel ulterior VM-CT-c*(VM-CT) ,
unde c este cota de impunere aferent ă impozitului nou introdus. Pe baza ipotezei de
egalitate a celor dou ă profituri avem:

)CT VM(c CT VM CTV −∗−−=− , (3.1)

din care se ob ține mărimea venitului modificat/majorat, respectiv ulterior
introducerii noului impozit:

)c1()CTcV( VM −∗−= , (3.2)

unde avem urm ătoarea restric ție )1,0(c∈ .

VM este o func ție crescătoare în c, cu alte cuvinte cu cât cota de
impunere este mai mare, cu atât cre șterea venitului (prin pre ț), inclusiv a pre țului
unitar de vânzare, este mai mare:

0
)c1(CTVVM2'
c >
−−= (3.3)
sau
V VMlim
0c=
→ și +∞=
→VMlim
1c, (3.4)

adică ),V( VM+∞∈ .

În cazul op țiunii de majorare a pre țului, ofertantul va lucra cu dou ă
categorii de pre țuri:
• un preț de piață, fie pp, în care este inclus cuantumul unitar al
impozitului T și care va fi pre țul la care cump ărătorul achizi ționează
produsul;
• un preț de gestiune, fie pg, în care nu este inclus impozitul:

pg = pp – T (4)

Prețul de gestiune este un pre ț de calcul al profitului ob ținut de ofertant,
care în calculele sale de eficien ță nu poate conta pe m ărimea T a impozitului ce
trebuie virat necondi ționat către bugetul statului. Oferta sa va fi determinat ă tocmai
de acest pre ț de gestiune, din care el suport ă cheltuielile privind activitatea și obține
profitul scontat (în sensul de profit ob șnuit, care îi motiveaz ă efortul de ini țiere,
desfășurare și continuare a respectivei activit ăți).
Modelul Laffer cuprinde urm ătoarele rela ții similare celor ce descriu
echilibrul global cerere/ofert ă (2.1) – (2.3):

¾ funcția cererii, definit ă prin prețul de piață:

C = C(pp) 0C<′ (5.1)

¾ funcția ofertei, definit ă prin prețul de gestiune:

O = O(pg) 0 O>′ (5.2)

¾ relația între cele dou ă prețuri, conform (4)
¾ ecuația echilibrului global, conform (92.3).

Ecuația de echilibru se scrie, ținând seama și de (4):

C(pg + T) = O (pg), (5.3)

din care se determin ă prețul de gestiune la echilibru ca func ție de acciz ă:

)T(pg pg=∗ (5.4)

Pe baza rela țiilor (5.1) și (5.2) se pot determina cererea și oferta de
echilibru ca func ții de acciz ă:

))T(pgT(C C+=∗ (5.5)

))T(pg(O O=∗, (5.6)

pentru care, în plus, avem:

∗∗=O C , (5.7)

reprezentând volumul de echilibru al activit ății economice. Deoarece acciza este
definită pe unitatea de produs desf ăcută, se poate scrie expresia veniturilor bugetare
VB, pe care statul le dore ște maxime:

))T(pgT(CTmax VBmax +∗= (5.8.1)
sau
))T(pg(OTmax VB max ∗= , (5.8.2)
din care rezult ă că veniturile bugetare sunt func ție de acciz ă:

maxVB = maxVB(T) (5.8.3)
Condiția de maxim revine la:

0 VB'
T= (5.9.1)
0 VB''
T<, (5.9.2)

astfel încât din (5.9.1), ca ecua ție în raport cu acciza, se poate determina nivelul ei
optim T*, în sensul c ă maximizeaz ă încasările bugetare în condi țiile echilibrului
global cerere/ofert ă.
Cu ajutorul lui T* se determin ă succesiv nivelele de „optim” ale venitului
bugetar (VB*), ale celor dou ă prețuri (pg* și pp*) și ale volumului cererii și ofertei
(C* și O*).
Modelul permite și determinarea incidenței accizei , adică a măsurii în
care ea este suportat ă de cump ărător, respectiv de ofertant. Inciden ța se calculeaz ă
ca pondere a sumei totale pl ătite de cump ărători, respectiv de ofertan ți, în total
încasare bugetar ă:

∗∗∗ ∗
∗∗∗−=
CTC)p pp(a (5.10.1)
∗∗∗
∗∗−=
OT*O)pgp(b*, (5.10.2)

unde:
a = inciden ța accizei asupra cump ărătorului,
b = inciden ța accizei asupra ofertantului.

Introducerea accizei conduce la câteva rela ții de ordine privind pre țurile
în modelul Laffer fa ță de modelul (2.1) – (2.3) în care nu apare acciza:

∗∗>p pp și ∗∗<p pg (5.11.1)
∗<∗C CL și ∗∗<O OL , (5.11.2)

unde, pentru cerere și ofertă, indicele L semnific ă nivelul lor conform modelului
Laffer, iar lipsa acestui indice indic ă nivelul acestora în condi țiile modelului f ără
acciză (2.1) – (2.3).

3.1.2 Elementele impozitului

Impunerea fiscal ă este introdus ă prin lege, care precizeaz ă pentru fiecare
impozit în parte care sunt cont ribuabilii, materia impozabil ă, mărimea relativ ă a
impozitului, termenele de plat ă, sancțiunile referitoare la sust ragere. Prin aceasta se
realizează, totodată, punerea în cuno ștință atât a organelor fiscale, cât și a
contribuabililor, care, în plus, pentru anumite impozite, sunt încuno științați și în
mod expres prin avize întocmite și expediate prin grija organelor fiscale locale.
Informațiile cuprinse în legile ce reglementeaz ă impunerea fiscal ă includ
elementele caracteristice fiec ărui impozit introdus în practica fiscal ă curentă a țării.

a) Subiectul impozitului este persoana fizic ă sau juridic ă pentru care
legea stabile ște obligativitatea de plat ă a impozitului, adic ă ceea ce se
numește curent contribuabil . În anumite cazuri, legea stabile ște un
terț, împuternicit și obligat s ă rețină impozitul și să-l verse la buget. De
pildă, în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, el pl ătește
impozitul din salariul s ău, dar reținerea și virarea la buget revine celui
care l-a angajat.
b) Suportatorul impozitului este persoana fizic ă sau juridic ă ce suport ă
efectiv plata impozitului. Se mai nume ște destinatar , deoarece
impozitul în cauz ă este virat spre respectiva persoan ă, pentru a fi
suportat. De pild ă, în cazul taxei pe valoarea ad ăugată, impozitul este
perceput (datorat, calculat și vărsat la buget) de vânz ătorul unui
produs, care este subiect al acestei taxe. Prin pre ț, însă, acesta poate
vira taxa în sarcina cump ărătorului, care este su portatorul acesteia.
c) Obiectul impozitului este materia supus ă impozitării: venitul, averea,
obiectul vândut/cump ărat, bunul importat etc.
d) Sursa impozitului arată din ce anume se pl ătește impozitul, ceea ce în
mod obișnuit este venitul contribuabilului. Sursa poate s ă coincidă sau
nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele dou ă elemente
coincid; în schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei,
deoarece numai în cazuri de excep ție contribuabilul î și diminueaz ă

averea prin vânzarea unei p ărți a acesteia cu scopul de a- și achita
impozitul aferent.
e) Unitatea de impunere este unitatea de m ăsură cu care se determin ă
dimensiunea materiei impozabile. De pild ă, în cazul impozitului pe
teren aceasta este metrul p ătrat pentru terenurile intravilane cu alte
destinații decât cele agricole și hectarul pentru terenurile agricole.
f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unit ății de impunere.
Această cotă poate fi stabilit ă ca sumă fixă sau ca o cot ă procentual ă
(constantă, progresiv ă sau regresiv ă).
g) Asieta este totalitatea m ăsurilor pe care organele fiscale le iau în
vederea așezării impozitului pentru fiec are subiect în parte:
identificarea obiectului, stabilirea m ărimii sale și calculul impozitului
datorat.
h) Termenul de plat ă reprezintă data până la care impozitul trebuie s ă fie
achitat . Pentru impozitele introduse în leg ătură cu obiecte ce prezint ă
repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânz ările de
produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii
obiectului impozitului: data pl ății salariului, data închiderii gestiunii
lunare etc. Pentru impozitele introduse în leg ătură cu obiecte a c ăror
modificare de volum este mai rar ă se fixeaz ă o dată sau câteva date pe
parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tran șe.
Legea men ționează pentru fiecare tip de impozit sanc țiunile care vor fi
suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plat ă:
majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licita ție, amenzi penale și, în
cazuri extreme (evaziune inten ționată sau frauduloas ă), privarea de
libertate.

3.1.3 Principiile impunerii fiscale

Impunerea fiscal ă este un complex de m ăsuri și operațiuni, efectuate în
baza legii, care au ca scop stabilirea impoz itului ce revine în sa rcina unei persoane
fizice sau juridice. Impunerea fiscal ă include o latură politică, prin care se
stabilește cine și pentru ce pl ătește impozitul, și o latură tehnică, adică metodele și
tehnicile prin care se m ăsoară obiectul impunerii și se determin ă cuantumul
impozitului.
Prin fiscalitate statul încearc ă să realizeze un echilibru între eficien ță și
echitate. Pe de o parte, statul trebuie s ă asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor
pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare interna țională ș.a.
Pe de alt ă parte, fiscalitatea trebuie organizat ă astfel încât s ă nu apese pe cei
defavoriza ți, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor. Referitor la
eficiență și echitate, unele teorii economico-fi nanciare pun accent pe eficien ță
(monetarismul, liberalismul ș.a.), iar altele pe ech itate (social-democra ția,

democrația creștină ș.a.). Impunerea fiscal ă se realizeaz ă în virtutea unor principii
care, în timp, au fost formulate de c ătre mai mul ți economi ști.
Adam Smith a formulat la înce putul secolului al XIX-lea urm ătoarele
principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscal ă), certitudin ea impunerii,
comoditatea perceperii impozitului și randamentul impozitelor.
Maurice Allais, laureat al Premiulu i Nobel, a formulat în anii ’70
următoarele principii ale impunerii: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea,
neutralitatea, legitimitatea și lipsa arbitrariului.

În teoria modern ă a finanțelor sunt formulate și acceptate principii de
echitate fiscal ă, principii de politic ă financiar ă, principii de politic ă economic ă și
principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care precizeaz ă
anumite laturi și atribute ale con ținutului acestora.

3.1.3.1 Principii de echitate fiscal ă

Realizarea acestor principii presupune îndeplinirea cumulativ ă a
următoarelor condi ții:
a) stabilirea cuantumului de venit ce se consider ă că este suficient pentru
satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; aceast ă condiție este activ ă
numai pentru impozitele directe, nu și pentru cele indirecte;
b) stabilirea puterii contributive, care se determin ă pentru fiecare pl ătitor
în parte în raport cu puterea economic ă a acestuia (venit sau avere) și
cu situația personal ă (familială, socială, vârstă ș.a.);
c) corelarea sarcinilor fiscale în cadrul aceleia și categorii de contribuabili
și între diferite categorii de contribuabili;
d) impunerea s ă fie general ă, adică să fie plătitori toți cei ce posed ă un
venit sau o avere situate peste un anumit nivel.

Cuantificarea cerin țelor principiilor de echitate fiscal ă se poate realiza în
contextul teoriei utilit ății, prin definirea func ției de utilitate în raport cu venitul,
funcție care exprim ă comportamentul contribuabilului fa ță de venitul s ău:

U = U(V) 0>′U și 0<′′U , (6)

Echitatea fiscal ă înseamn ă dreptate social ă în materie de impunere
fiscală. Pentru aceasta sunt formulate principiile:
¾ impunerea diferen țiată a veniturilor și averii;
¾ minimul neimpozabil.

unde:
U = utilitatea, U(·) = func ția de utilitate,
V = venitul contribuabilului.

Pornind de la aceast ă funcție, se pot formula ipoteze referitoare la modul
de așezare a impozitului ca „sacrificiu” de prelevare a unei p ărți din venitul
contribuabilului în beneficiul realiz ării funcțiilor statului. Sunt uzuale trei ipoteze
în legătură cu acest „sacrificiu”.

— Sacrificiul absolut egal

„Sacrificiul” absolut egal este o ipotez ă de impunere potrivit c ăreia
impozitele trebuie a șezate astfel încât pierderile de utilitate (cauzate de diminuarea
veniturilor prin impunere) s ă fie egale:

)TB VB(U)VB(U)TA VA(U)VA(U −−=−− , (7)

unde:
VA = venitul contribuabilului A, VB = venitul contribuabilului B, TA = impozitul suportat de contribuabilul A,
TB = impozitul suportat de contribuabilul B.

În condi țiile ipotezelor privind „sacrificiul”, situa ția fiscal ă a
contribuabilului A este considerat ă etalon, astfel încât pierderea lui de utilitate
cauzată de impunere urmeaz ă să se reflecte și asupra celorlal ți contribuabili sau cel
puțin asupra celor din aceia și categorie cu el. Contribuabilul A este, în principiu, o
persoană ipotetică și anume cea care, având un venit VA și o situație personal ă
bine precizat ă, plătește un impozit TA prestabilit. Contribuabilul B este o persoan ă
reală căreia urmeaz ă să i se stabileasc ă impozitul astfel încât pierderea sa de
utilitate, prin diminuarea venitului, s ă fie identic ă cu cea a persoanei ipotetice A. În
mod similar, se poate accepta în leg ătură cu contribuabilul A c ă este o persoan ă
care a realizat și anterior venituri și a plătit impozit în cuantum TA, în timp ce
contribuabilul B este un contribuabil nou, care nu a realizat pân ă acum venituri și
nu a plătit impozit. De asemenea, p ăstrând sau nu ipoteza despre caracterul ipotetic
sau real al persoanei A, se poate accepta despre contribuabilul B c ă nu este nou, ci
că, doar acum, întrune ște condiții de venit și situație personal ă care îl calific ă în
aceiași categorie cu A.
Pe baza rela ției (7) și acceptând proprietatea func ției U(V) de a fi
inversabil ă, se poate determina cuantumul impozitului pentru contribuabilul B:

[]() )TA VA(U)VA(U)VB(U U VB TB1−+− −=− (8)

Venitul VA sau VB se nume ște venit brut, total sa u global, iar venitul
rămas după impozitare, TA VA− sau TB VB− , se nume ște venit net sau
disponibil.
Efectul ipotezei „sacrificiului” absolut egal, în cazul anumitor func ții de
utilitate, este propor ționalitatea impozitului, adic ă impunerea cu aceia și cotă a
veniturilor celor doi contribuabili. Ipoteza este echitabil ă în cazul contribuabililor
aflați într-o aceia și categorie definit ă de puterea economic ă și situația personal ă. Cu
toate că proporționalitatea impunerii ar p ărea în principiu echitabil ă, totuși nu este
așa, echitatea fiind în acest caz relativ ă, discutabil ă. În cazul în care venitul
contribuabilului A este de câteva ori mai mare decât cel al lui B, atunci o cot ă
similară de prelevare a impozitului poate duce la situa ția că venitul lui B s-a
diminuat dramatic, în timp ce pent ru A diminuarea este suportabil ă.
Proporționalitatea, ca efect al ipotezei „s acrificiului” absolut egal, apare
în cazul func ției de utilitate din clasa func țiilor logaritmice:

U(V) = lnV, (9.1)

ceea ce conduce, confor m (7), la egalitatea:

() ()TB VBln VBln TA VAln VAln −−=−− , (9.2)

din care rezult ă:

VBTB
VATA= , (9.3)

cu alte cuvinte: cota de impozitare este aceea și.

— Sacrificiul propor țional egal

„Sacrificiul” propor țional egal este o ipotez ă de impunere potrivit c ăreia
ponderea utilit ății venitului disponibil în utilitatea venitului brut se p ăstrează
aceiași:

)VB(U)TB VB(U
)VA(U)TA VA(U −=− (10)

În acest caz, impozitul pl ătit de contribuabilul B este dat de rela ția:

[] ))VA(U)VB(U)TA VA(U( U VB TB1∗− −=− (11)

— Sacrificiul marginal egal

„Sacrificiul” marginal egal este o ipotez ă de impunere potrivit c ăreia
pierderea de utilitate marginal ă între venitul brut și cel disponibil este egal ă:

() ()()()VBU TB VBU VAU TA VAU ′−−′=′−−′ (12)

În acest caz, impozitul pl ătit de contribuabilul B este dat de rela ția:

[]() ( ()()) ( ) ∫ ′+′−−′ −=−dV VBU VBU TA VAU U VB TB1 (13)

În această ipoteză se ține seama de faptul c ă utilitatea marginal ă a unei
unități de venit este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, adic ă de faptul c ă
utilitatea marginal ă este o func ție descresc ătoare (potrivit propriet ăților funcției de
utilitate (6), func ția de utilitate marginal ă (U′) are derivata negativ ă).

Ipoteza „sacrificiului” marginal egal a fost interpretat ă de unii autori, în
mod greșit, ca utilitate marginal ă a venitului disponibil. În aceast ă interpretare, ar
trebui ca utilit ățile marginale ale venitului disponibil s ă fie egale:

() ()TB VBU TA VAU −′=−′ , (14)

ceea ce conduce implicit la egalitatea veniturilor disponibile, adic ă o nivelare a
acestora, total contraproductiv ă, ca de altfel orice m ăsură economic ă de
uniformizare. În cazul în spe ță, nimeni nu ar mai dori s ă depună efort sau s ă-și
asume risc în vederea ob ținerii unui venit mai mare, deoarece prin impozitare
venitul său disponibil ar fi diminuat la nivelul celui ce nu- și mărește efortul sau
nu-și asumă risc pentru cre șterea venitului s ău.

™ Tipuri de cote de impunere

În virtutea principiului echit ății fiscale se practic ă două modalități
principale de impune re: în sume fixe și în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este destul de limitat ă, deoarece nu r ăspunde
bine cerin ței de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economic ă a contribuabilului.
Azi este utilizat ă pentru a șezarea unor impozite indirecte (ca de pild ă acciza în
sumă fixă pentru țigări și alcool) sau a unor taxe (în special locale).
Impunerea în cote procentuale este larg utilizat ă, fiind, în zilele noastre,
principala modalitate de a șezare a impozitului, deoarece asigur ă o bună corelare a
sarcinii fiscale atât cu puterea economic ă a contribuabilului, cât și cu situa ția sa
personală. Sunt în uz trei variante:
¾ în cote propor ționale;

¾ în cote progresive, cu alternativele:
• cote progresive simple,
• cote progresive compuse sau cote progresive pe tran șe;
¾ în cote regresive.
Impunerea în cote propor ționale presupune stabilirea cuantumului
impozitului T cu o aceia și cotă procentual ă (t) indiferent de m ărimea masei
impozabile (M):

MtT∗= (15)

În ce prive ște echitatea, aceasta este discutabil ă dacă cei impuși dispun de
mase impozabile în limite de mare ampl itudine (vezi “Sacrificiul absolut egal”).
Impunerea în cote progresive presupune varia ția cotei procentuale în
sensul în care variaz ă și volumul materiei impozabile. Caracteristica acestei
modalități de impunere este partajarea materiei impozabile pe tran șe, definite între
două nivele ale volumului acesteia. S ă presupunem c ă sunt definite n tranșe,
identificabile prin indicele j ( j = 1,2,…n), astfel:

tranșa ]M;1 M[j 1j j+∈− (16)

Pentru j = 1 limita inferioar ă a tranșei este 0 și limita superioar ă este
minimul impozabil, iar pentru j = n limita superioar ă nu este precizat ă, ceea ce
înseamnă că nivelul cotei de impunere se p ăstrează același pentru orice caz în care
materia impozabil ă depășește volumul 1 M1n+− .
Impunerea în cote progresive presupune o cot ă de impunere diferit ă
pentru fiecare tran șă, respectiv jt, crescătore o dat ă cu masa materiei impozabile.
Creșterea se poate face cu pas/ritm constant p

p tt1j j+=− p > 0 (17.1)
sau cu pas/ritm variabil jp:

j 1j j p tt+=− 0 pj> (17.2)
În cazul cre șterii cu pas variabil, între doi pa și succesivi exist ă relația:

1j j j pk p−∗= , (107.3)

unde jk este un coeficient de multiplicare 1kj> (pasul este cresc ător) sau
1k0j<< , (pasul nu estecresc ător) astfel încât avem întotdeauna 1j jtt−> .

Alternativa cotelor progresive simple presupune c ă dacă un contribuabil
x dispune de o materie impozabil ă cuprinsă în tranșa j, aceasta se impune în
totalitate cu cota jt. În acest caz, masa materiei impozabile (Mx) se clasific ă
într-una din tran șe potrivit rela ției:

j 1j M Mx1 M ≤≤+− , (18.1)

apoi se fixeaz ă cota de impunere jt și se determin ă impozitul în sarcina
contribuabilului x:

Mt Txj∗= (18.2)

Alternativa cotelor progresive pe tran șe presupune c ă, din materia
impozabil ă a contribuabilului x, se impune cu cota jt numai cuantumul ce
reprezintă amplitudinea tran șei j, adică Mx este la rândul s ău partajat ă pe tranșe al
căror volum este egal cu amplitudinea amintit ă:

1j j j M M Mx−−= j = 1,2,…n (19.1)
Mx Mxn
1jj=∑
= (19.2)

Cuantumul impozitului datorat de contribuabil este:

jn
1jjMxt Tx∗=∑
= (109.3)

În cazul în care legea prevede un minim neimpozabil, atunci acesta este,
așa cum am ar ătat, limita superioar ă a tranșei 1, iar cota de impunere prev ăzută este
0t1=.
Impunerea în cote regresive nu apare ca modalitate practic ă de așezare a
impozitului, ci doar ca o consecin ță a impozitelor indirecte. Acestea sunt a șezate în
cotă procentual ă sau fixă pe unitatea de consum, devenind astfel o sarcin ă
constantă ce revine oric ărui consumator al unui produs supus impunerii indirecte.
Varietatea veniturilor consumatorilor face ca, în mod relativ, impozitul s ă fie cu
atât mai mic cu cât venitul cre ște. Prin aceasta impunerea cap ătă caracter regresiv.

3.1.3.2 Principii de politic ă financiar ă

Aceste principii r ăspund unor necesit ăți de natur ă financiar ă referitoare la
suma colectat ă ca venit la buget și la relativa stabilitate a acestor sume în raport cu
conjunctura economic ă. În acest grup de principii se includ:
ƒ randamentul fiscal,
ƒ stabilitatea,
ƒ elasticitatea.

Randamentul fiscal este menționat relativ la fiecare impozit în parte, dar
și la ansamblul sistemului de impozite. Condi țiile lui sunt:
D caracterul universal al impozitului, care presupune dou ă interpretări:
• impozitul s ă fie așezat în leg ătură cu și plătit de către toate
persoanele (fizice sau juridice) care ob țin același tip de venit
(adică din aceia și sursă), care au acela și gen de avere sau care
cumpără din țară sau import ă în țară același tip de produs;
• impozitul s ă se calculeze și să se plătească pentru întreaga materie
impozabil ă referitoare la o anumit ă persoană (fizică sau juridic ă);
D inexistența posibilit ăților de sustragere de la impunere a materiei
impozabile (par țial sau total, licit sau ilicit);
D așezarea și recoltarea impozitului/impozitelor s ă se facă cu cheltuieli
minim posibile.

Stabilitatea este principiul potrivit c ăruia randamentul fiscal nu trebuie
să fie influen țat de fazele ciclului economic, adic ă să nu oscileze excesiv de la
fazele ce caracterizeaz ă starea de expansiune la cele ce caracterizeaz ă starea de
recesiune.

Elasticitatea este principiul potrivit c ăruia impozitul poate fi adaptat în
mod operativ la nevoile de venituri ale statului.
Un alt principiu din grupa celor de politic ă financiar ă este cel al
multitudinii impozitelor . Este un principiu generat de practica fiscal ă, potrivit
căruia este recomandabil ă utilizarea unui sistem de impozite și nu a unui impozit
unic. Aceasta creeaz ă o flexibilitate mai mare în constituirea veniturilor statului și
conferă, totodată, caracteristica de „pârghie” a impozitului, adic ă posibilitatea
nuanțării atitudinii statului fa ță de diferite categorii de venituri, fa ță de diverse
genuri de avere, fa ță de varietatea categoriilor de activit ăți, față de diversitatea
problemelor de dezvoltare zonal ă etc. Neadecvarea impozitului unic este cu atât
mai relevant ă cu cât, în chiar cazurile limitate în care s-a încercat sau se încearc ă
definirea unui singur impozit referitor la un anumit gen de materie impozabil ă,
dificultățile de așezare sunt deosebit de mari. De pild ă, introducerea unui impozit
unic (global) pe veniturile persoanelor fizice ridic ă mari probleme privind

conținutul acestor venituri (ce s ă se includ ă în ele) sau categoriile de persoane
fizice care trebuie supuse unui astfel de impozit etc.

3.1.3.3 Alte grupe de principii

Un grup distinct de principii sunt cele de politică economic ă, al căror
conținut se refer ă la realizarea unor obiective econ omice pe care le are în vedere
statul. Teoria financiar ă nu define ște în mod expres astfel de principii, ci doar
genuri de obiective a c ăror realizare poate fi influen țată prin impozite: procurarea
veniturilor necesare efectu ării cheltuielilor avute în ve dere de stat; folosirea
impozitelor, în general a fiscalit ății, ca pârghie pentru stimularea dezvolt ării
economice generale, zonale sau de ramur ă; idem pentru stimularea/frânarea
consumului unor produse; idem pentru opera țiuni sau rela ții de afaceri în comer țul
exterior.
Un alt grup de principii sunt cele social-politice , al căror conținut se
referă la realizarea unor obiective sociale și politice pe care statul le are în vedere.
Nici în acest caz nu sunt definite în mod ex pres astfel de principii, ci doar obiective
a căror realizare poate fi influen țată prin impozite: protejarea veniturilor unor
categorii defavorizate, limitarea consumului unor produse considerate d ăunătoare
sănătății, influen țarea comportamentului demografic al indivizilor și familiilor,
deplasarea poverii fiscale c ătre categoriile sociale care în principiu nu sus țin
partidul sau coali ția de guvern ământ, corelarea fiscalit ății cu interesele categoriilor
sau grupurilor sociale pe care le reprezint ă formațiunile politice guvernante,
refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral etc.

3.1.4 Așezarea impozitelor

Așezarea impozitelor este un complex de opera țiuni privind stabilirea
obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea
impozitului.
Stabilirea obiectului impozabil are în vedere constatarea materiei
impozabile (care este în sarcina organului fiscal) și evaluarea acesteia (efectuat ă
de organul fiscal însu și sau în conlucrare cu chiar contribuabilul sau cu o ter ță
persoană).
Evaluarea se poate face indirect sau direct.

Evaluarea indirect ă se poate efectua:
• pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, uzual ă pentru
impozitele de tip real, operativ ă, simplă și puțin costisitoare, dar
aproximativ ă și generatoare de abuzuri; de exemplu, evaluarea unui
imobil dup ă numărul și destinația încăperilor;
• forfetar, adic ă atribuirea unei valori în în țelegere cu contribuabilul;

• administrativ, adic ă atribuirea unei valori de c ătre chiar organul fiscal
pe baza propriilor informa ții și ajustabil ă pe baza unor argumente
prezentate de contribuabil și acceptate de organul fiscal.

Evaluarea direct ă se poate efectua:
• pe baza declara ției unei ter țe persoane, ale c ărei calitate și obligație
sunt stabilite prin lege; de exemplu, cel ce angajeaz ă are calitatea și
obligația de a declara sumele pl ătite ca venit angajatului s ău și de a-i
opri și vărsa impozitul pe acest venit;
• pe baza declara ției contribuabilului, c ăruia i se stabile ște prin lege
obligația de declara ție, ca și forma în care trebuie f ăcută și termenul
până la care trebuie depus ă.

Determinarea cuantumului impozabil are în vedere calculul sumei de
plată. În cazul în care calculul se face a șa cum s-a ar ătat în subcapitolul 3.1.3.1
(Tipuri de cote de impunere), metoda de calcul se nume ște a impozitului de
cotitate, cea mai uzual ă în zilele noastre.
Teoria financiar ă menționează și metoda impozitului de reparti ție, în care
autoritatea statal ă stabilește volumul necesar al veniturilor și îl repartizeaz ă pe
contribuabili dup ă o anumit ă „cheie” (criteriu). Aceast ă metodă este utilizat ă
uneori, în special la nivelul colectivit ăților mici (sat, comun ă, cartier), în leg ătură
cu realizarea unui obiectiv de inte res comun, pentru care cei interesa ți acceptă să
contribuie din dorin ța de a gr ăbi realizarea, care ar putea fi amânat ă dacă s-ar
aștepta existen ța unei finan țări bugetare.

3.2 Impozitele directe

Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate dup ă criteriul
trăsăturilor de fond și de form ă. Ele prezint ă o serie de avantaje rezultate din
trăsături ce răspund cerin țelor multora din principiile impunerii: sunt nominative,
sunt legate de puterea economic ă și de situa ția personal ă a contribuabilului, sunt
aduse la cuno ștința plătitorului anticipat pl ății atât în ce prive ște suma de plat ă, cât
și termenele-scaden ță.
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite
reale și impozite personale.
Impozitele reale sunt așezate pe obiectul activit ății și nu mai sunt
caracteristice epocii contemporane (vezi și debutul capitolului 3). A șezarea lor
necesită introducerea unei institu ții specifice care s ă descrie obiectul activit ății și
să-l înregistreze pe persoane. O astfel de institu ție s-a creat în timp numai în
legătură cu pământul și activitățile legate de el; pentru alte genuri de activit ăți nu s-
a putut impune o astfel de institu ție. Cea ini țiată în legătură cu pământul se numea
cadastru . Aceast ă instituție avea ca obiect descrierea bunurilor funciare,

menționarea veniturilor pe care acestea le produceau și evidența lor pe proprietari.
Această instituție, cu acela și obiect, dar cu func ții modificate, se p ăstrează și azi.
Impozitele personale sunt așezate pe venit și pe avere și constituie forma
de impunere cea mai r ăspândită în zilele noastre.

3.2.1 Impozitele pe venit

Impozitele pe venit sunt a șezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind
însă exonerate: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi ș.a., cu diferen țieri pe țări și
în timp.
Obiectul acestui impozit îl constitui e venitul realizat de orice persoan ă
fizică sau juridic ă, venit care se nume ște brut . Acesta este ajustat, potrivit legii,
prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, ob ținându-se
astfel venitul impozabil care reprezint ă materia impozabil ă și, ca expresie
cantitativă, masa acesteia.
Cheltuielile deductibile sunt, de regul ă:
• cheltuieli pentru desf ășurarea activit ății,
• dobânzile pl ătite pentru creditele utilizate,
• vărsămintele la fondul de amortizare și la cel de rezerv ă,
• cotizațiile pentru asigur ări sociale,
• primele de asigurare,
• unele cheltuieli social-culturale,
• pierderi din activitatea anilor preceden ți,
• pierderi din calamit ăți naturale
După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite
pe veniturile persoanelor fizice și impozite pe veniturile persoanelor juridice.

3.2.1.1 Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care î și au domiciliul sau
rezidența în statul beneficiar al respectivului impozit, precum și persoane
nerezidente (cu unele excep ții) care realizeaz ă venituri în respectivul stat. Legea
scutește, de regul ă, de la plata acestui impozit unele categorii de beneficiari de
venit, cum sunt: suveranii și familiile regale, diploma ții străini acredita ți
(cu condi ția reciprocit ății), persoanele care realizeaz ă venituri sub minimul
impozabil și, uneori, militarii.
Așezarea impozitului se face cu sau f ără luarea în considerare a situa ției
personale a contribuabilului: starea civil ă, numărul de persoane în între ținere,
existența vreunui handicap ș.a.
Sistemul de impunere poate fi:
a) separat , adică se introduce un impozit unic pentru fiecare categorie de
venit sau se face impunerea pe fiecare surs ă de venit;

b) global , adică un impozit unic pentru toate veniturile cumulate ob ținute
de contribuabil, indiferent de categoria acestora sau de sursa lor.
Calculul impozitului se face cel mai adesea în cote progresive simple sau
pe tranșe. În România, începând cu 01.01.2004 cota minim ă a impozitului pe
venitul persoanelor fizice (exceptând pensiile) este de 18% pentru venituri lunare impozabile de pân ă la 2 400 000 lei, respectiv 28 800 000 lei inclusiv în cazul în
care venitul se determin ă anual; cota maxim ă este de 40% pentru tran șe de venituri
care depășesc 13 000 000 lei lunar, respecti v 156 000 000 lei în cazul în care
venitul se determin ă anual. De la aceea și dată cuantumul deducerii personale este
stabilit la 2 000 000 lei lunar, iar cel al cheltuielilor profesionale la 180 000 lei
lunar. Pensiile se impoziteaz ă începând cu cele de peste 8 000 000 lei lunar.

3.2.1.2 Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care ob țin venituri în
statul beneficiar al respectivului impoz it, indiferent de domiciliul lor. Subiec ții
sunt, de regul ă, diferențiați după caracterul participan ților la asociere:
• persoane juridice rezultate din asoc ierea de persoane fizice, numite și
societăți de persoane , caracterizate prin faptul c ă este dificil de f ăcut
distincție între averea asociatului și averea societ ății; de aceea,
impunerea veniturilor se face dup ă procedurile de impunere a
veniturilor persoanelor fizice;
• persoane juridice rezultate din asocierea de capitaluri, numite și
societăți de capital , caracterizate prin faptul c ă se poate distinge net
între averea participan ților și averea societ ății: participan ții (acționarii)
răspund de actele ini țiate de societate numai în limita capitalului cu
care au intrat în asocia ție.
Obiectul acestui impozit îl constituie venitul persoanei juridice în cauz ă.
În cazul societ ăților de capital pot fi identific ate trei niveluri de venit:
a) profitul societ ății înainte de impozitare,
b) profitul repartizat ca divident pentru ac ționari,
c) profitul rămas la dispozi ția societății.

Practica fiscal ă cunoaște patru modalit ăți de impunere a societ ăților de
capital, modalit ăți care țin seama de existen ța celor trei niveluri de venit
menționate mai sus:
(i) se impune a) și, separat, b);
(ii) se impune numai b);
(iii) se impune numai c);
(iv) se impune b) și, separat, c).

Fiecare din aceste modalit ăți răspunde unor anumite obiective de politic ă
economic ă a statului beneficiar al impozitului și genereaz ă avantaje sau
dezavantaje în sarcina beneficiarului de venit.
În România profitul este impozitat cu o cot ă de 25% aplicat ă profitului
impozabil, calculat pornind de la prof itul brut din activitatea de baz ă la care se
adaugă alte categorii de venituri (din activit ăți conexe sau colaterale, din activit ăți
financiare, din activit ăți excepționale, din chirii etc.) și unele cheltuieli
nedeductibile (cheltuie li peste cota legal ă de cheltuieli de protocol sau sponsorizare
ș.a.) și din care se scad unele cheltuieli deductibile (cheltuieli financiare,
constituirea unor fonduri de rezerv ă și amortizare, pierderi din anii preceden ți sau
din calamit ăți naturale ș.a.). Aceast ă cotă se modific ă în unele cazuri, cum este cel
al Băncii Naționale, pentru care cota este de 80% din profitul realizat și după
deducerea cheltuielilor permise de lege și constituirea fondului de rezerv ă.

3.2.2 Impozitele pe avere

Impozitele pe avere sunt a șezate în leg ătură cu proprietatea de ținută de
persoanele fizice sau juridice. Dup ă obiectul propriu-zis al impunerii, impozitele pe
avere sunt: impozite pe averea propriu-zis ă, impozite pe circula ția averii și
impozite pe sporul de avere. Plata impozitu lui se face, în quas itotalitatea cazurilor,
din veniturile proprietarului și nu din substan ța averii, pentru a încuraja
economisirea cu scopul acumul ării.

3.2.2.1 Impozitele pe averea propriu-zis ă

Subiectul acestor impozite îl reprezint ă proprietarul averii.
Obiectul impozitului îl reprezint ă averea, care poate lua forma bunurilor
imobile (teren, imobile etc.) sau a tuturo r bunurilor din patrimoniu, imobile sau
mobile (activul net). Potrivit acesto r forme de avere, se întâlnesc dou ă categorii de
impozite:
a) impozitul pe proprietatea imobiliar ă, așezat asupra terenurilor,
clădirilor și altor bunuri imobiliare; ma sa materiei impozabile se
determină fie prin valoarea de achizi ție, fie prin valoarea declarat ă, fie
ca rezultat al capitaliz ării venitului ob ținut pe seama respectivului
bun; cotele de impunere sunt în general sc ăzute, impozitul este relativ
neelastic și are în general randament sc ăzut;
b) impozitul pe activul net , așezat asupra tuturor categoriilor de bunuri
din patrimoniul contribuabilului, din a c ăror valoare se scad datoriile
ce le genereaz ă; ca subiect al acestui impozit pot fi atât persoanele
fizice, cât și cele juridice sau numai una din cele dou ă categorii; în
masa impozabil ă sunt incluse de regul ă patrimoniul funciar și orice

categorie de bunuri ce serve ște la desf ășurarea activit ății subiectului
proprietar.

3.2.2.2 Impozitele pe circula ția averii

Subiectul acestor impozite este de regul ă beneficiarul transferului de
avere, transfer care constituie obiectul impozitului. Dup ă tipul de transfer, sunt
uzuale trei categorii de impozite:
a) impozitul pe actele de vânzare-cump ărare privind bunuri
imobiliare , care este perceput cu ocazia notific ării actului, prev ăzut în
mod expres prin lege și fără de care actul nu este recunoscut de
autoritățile publice; cotele de impunere sunt cresc ătoare odat ă cu
valoarea vânz ării;
b) impozitul pe succesiuni , care este perceput pentru actele
succesoarale, fiind acceptate numai cele între persoane fizice; cotele
de impunere sunt cresc ătoare odat ă cu valoarea masei succesorale și
cu diluarea gradului de rudenie;
c) impozitul pe dona ții, care este perceput pentru transferurile de avere
între vii; cotele de impunere sunt cresc ătoare odat ă cu valoarea
materiei donate și cu diluarea gradului de rudenie între donator și
donatar (cel ce prime ște donația) și cu scopul dona ției (în vederea
morții, cu efecte dup ă moarte, pe patul mor ții, între vii).

3.2.2.3 Impozitul pe sporul de avere

Subiectul acestui impozit sunt proprie tarii ce au dobândit spor de avere
imobiliară (uneori și mobiliar ă), spor ce constituie obiectul impozitului. Impozitul
se percepe în momentul vânz ării averii sau a unei p ărți a ei și se calculeaz ă asupra
sporului de valoare a acesteia între momentul achizi ției și momentul vânz ării. Din
această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate și probate de proprietar pentru
ameliorarea/modernizarea averii sale.
Rațiunea acestui impozit este diminuarea câ știgului fără efort, dobândit
de proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare cum sunt: modificarea destina ției
terenului fie în mod natural, fie ca efect al unor acte ale administra ției publice;
executarea unor lucr ări edilitare (construc ții de drumuri, canaliz ări, electrific ări);
inflația ș.a.

3.2.3 Dubla impunere juridic ă internațională

Un rezident englez ob ține în USA un venit de 60 000 u.m., cota de
impunere fiind de 15%.
În același timp mai ob ține un venit în valoare de 80 000 u.m., în Anglia
cotele de impunere, sunt urm ătoarele:
♦ Pentru 60 000 u.m. cota este de 10%
♦ Pentru 80 000 u.m. cota este de 25%
♦ Pentru 140 000 u.m. cota este de 30%.
Determina ți impozitul total datorat de rezidentul englez utilizând cele
partu metode de evitare a dublei impuneri.
Dubla impunere juridic ă internațională reprezint ă impozitarea aceleia și
mase impozabile în aceia și perioadă de timp de c ătre două autorități fiscale diferite.
Principalele modalit ăți de evitare a dublei impuneri juridice interna ționale
sunt:
– scutirea total ă
– scutirea progresiv ă
– creditare obi șnuită
– creditare total ă.

Metoda scutirii totale presupune ca autoritatea fiscal ă din țara de
rezidență să nu ia în considerare veniturile realizate în str ăinătate dacă pentru
acestea s-a pl ătit impozit.
Astfel în țara de reziden ță impozitul perceput va fi de I A = 80 000 x x
25% = 20 000 iar în SUA impozitul pentru venitul realizat este de I
SUA = 60 000 x 15% = 9 000.
Impozitul total achitat de rezidentul englez în conformitate cu aceast ă
metodă de evitare a dublei impuneri este de I T = I A + I SUA = 20 000 + 9 000 =
= 29 000.
Evitarea dublei impuneri se realizeaz ă în totalitate deoarece venitul
realizat în SUA nu este impozitat în Anglia.

Metoda scutirii progresive . Organul fiscal din țara de reziden ță
însumeaz ă veniturile realizate în țară și străinătate, identific ă cota de impunere
aferentă venitului cumulat și o aplică numai asupra venitului realizat în țara de
rezidență.
În țara de reziden ță, Anglia, se însumeaz ă veniturile, acestea fiind în
valoare de 140 000 u.m., iar cota aferent ă venitului cumulat este de 30%. Impozitul
din Anglia se calculeaz ă prin aplicarea procentului de 30% asupra venitului realizat
în țara de reziden ță.
IA = 80 000 x 30% = 24 000 u.m.
ISUA = 9 000 u.m.
Impozitul total datorat (I T) este egal cu 33 000 u.m.(I A + I SUA)

Metoda credit ării obișnuite. Autoritatea fiscal ă din țara de
rezidență cumuleaz ă veniturile din țară și străinătate, calculeaz ă impozitul
aferent venitului cumulat din care deduce impozitul achitat în str ăinătate dar
nu integral ci numai pân ă la limita impozitului determinat în țara de
rezidență pentru un venit egal cu venitul ob ținut în str ăinătate.

– Se cumuleaz ă veniturile: V T = V A + V SUA = 140 000 u.m.
– Se determin ă impozitul aferent venitului cumulat calculat în țara
de reziden ță I(V T) = 140 000 x 30% = 42 000 u.m.
– Se calculeaz ă impozitul în țara de reziden ță pentru un venit egal
cu venitul realizat în str ăinătate 0006%10 00060) V(ISUA A =⋅=
– se deduce impozitul achitat în str ăinătate dar pân ă la limita
impozitului calculat anterior I A = I(V T) – min(I A(VSUA), ISUA)
IA = 42 000 – 6 000 = 36 000 u.m.
– se calculeaz ă impozitul total datorat:
IT = I A + I SUA = 36 000 + 9 000
IT = 45 000.

Metoda credit ării totale. Această este oarecum asem ănătoare cu
precedenta singura deosebire const ă î n f a p t u l c ă impozitul achitat în
străinătate se deduce în totalitate.
– Se cumuleaz ă veniturile: V T = 140 000 u.m.
– Se determin ă impozitul aferent venitului cumulat calculat în țara
de reziden ță I(V T) = 42 000 u.m.
– De determin ă impozitul în țara de reziden ță IA = I(V T) – I SUA =
= 42 000 – 9 000 = 33 000
– Se determin ă impozitul total datorat: I T = I A + I SUA = 33 000 +
+ 9 000
IT = 42 000 u.m.

3.3 Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt a șezate asupra vânz ărilor de m ărfuri și
prestărilor de servicii, ceea ce confer ă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli
sau de impozit pe consum . Această ultimă formulare decurge din faptul c ă
suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. To ți ceilalți agenți
economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ
cheltuielile de achizi ție a acestora în costul produs ului/serviciului pe care ei îl
fabrică și îl oferă spre vânzare pe pia ță. Ei transfer ă impozitul indirect (inclus în
prețul de achizi ție) asupra pre țului de vânzare a propriulu i produs/serviciu, astfel
încât nu mai suport ă acest impozit.

Impozitele indirecte, fiind incluse în pre țul de achizi ție a unui
bun/serviciu, nu pot fi a șezate, în general, ținând seama de situa ția personal ă a
contribuabilului de facto, adic ă a cumpărătorului/consumatorului. Dac ă raportăm
acest lucru la veniturile consumat orilor, extrem de variate, rezult ă că impozitele
indirecte au caracter regresiv și răspund în mic ă măsură cerințelor principiilor de
echitate fiscal ă. Dintr-o experien ță de peste 20 de ani în practica fiscal ă a unuia din
cele mai r ăspândite impozite indirecte, am numit taxa pe valoare ad ăugată, au
rezultat unele posibilit ăți de a lua în considerare elemente de echitate fiscal ă, mai
ales prin diversificarea cotei de taxare pentru produsele de strict ă necesitate.
Deoarece acestea au o pondere mare în cheltuielile de consum ale categoriilor
sociale cu venit mic, se reduce implicit și prelevarea de venit pe care statul o
practică prin impunerea consumului. În România, de exemplu, aceast ă taxă s-a
introdus la 1 iulie 1993 cu o cot ă de 15%, modificat ă de la 1 ianuarie 1998 pe trei
nivele: 0% (pentru exporturile efectuate de agen ții economici cu sediu în
România), 11% (cota redus ă, pentru carne, pe ște și produse din pe ște, pâine, f ăină,
medicamente de uz uman și veterinar, uniforme școlare pentru copiii din
învâțământul pregimnazial și alte câteva) și 22% (cota normal ă). Începând cu anul
2000 se practic ă o cotă unică de 19%. Pentru compara ție menționăm că Uniunea
European ă recomand ă țărilor membre o cot ă redusă între 4 și 9% și o cotă standard
(normală) de 14-20%.
Economiștii de factur ă liberală, ca de pild ă Milton Friedman, laureat al
premiului Nobel pentru economie, recomand ă utilizarea impozitelor indirecte și
eliminarea/diminuarea forte a celor directe, deoarece în acest fel se formeaz ă
pentru ofert ă/cerere pre țuri de pia ță ce reflect ă ansamblul mediului de tranzac ții,
fără a mai fi necesar ă corectarea rezultatelor financiare finale ale opera țiunilor
economice cu impactul pe care îl are impozitarea veniturilor și a averii. Un alt
argument se refer ă la faptul c ă evaziunea fiscal ă în cazul acestor impozite este mult
mai greu de realizat, astfel încât spore ște randamentul fiscal. Aceast ă opinie
teoretică nu este reflectat ă în practica fiscal ă a multor țări (dezvoltate sau mai pu țin
dezvoltate) în care, în ultimii circa 15 ani, ponderea impozitelor indirecte în total
venituri fiscale s-a men ținut, cu mici oscila ții, relativ constant ă.
Potrivit opiniei lui Iulian V ăcărel, membru al Academiei Române,
preferința autorităților fiscale pentru impozite indirecte, manifest ă de altfel și în
România, este rezultatul a ceea ce, cu un singur cuvânt, putem numi comoditate.
Reputatul nostru ec onomist formuleaz ă, în acest sens, urm ătoarele caracteristici ale
impozitelor indirecte: interval scurt între momentul deciziei de instituire și
momentul când devin opera ționale; cheltuieli modice de a șezare, percepere și
urmărire; voaleaz ă imaginea statului ca ini țiator și beneficiar, l ăsând impresia c ă
cel ce comercializeaz ă este beneficiar și inițiator.
Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele
vamale și taxele generale. În afara acestora, în unele țări, există și monopoluri
fiscale , adică o concentrare total ă sau parțială în mâna statului a activit ăților de
producție și comerț (cu ridicata și/sau cu am ănuntul) referitoare la anumite
produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, c ărțile de joc ș.a. Dacă monopolul fiscal

vizeză și producția, și comerțul (în ansamblul lui), atunci se nume ște deplin ; dacă
vizează producția și una din fomele de comer ț (fie cu ridicata, fie cu am ănuntul),
atunci se num ște parțial.

3.3.1 Taxele de consum

Taxele de consum sunt impozite indirecte al c ăror subiect este
producătorul și/sau comerciantul, al c ăror obiect este produsul/serviciul ce se
consumă sau încas ările realizate prin vânz ările lor, iar suportatorul este
consumatorul final.
În raport cu obiectul lor, taxele de consum sunt de dou ă categorii:

a)
taxe de consum pe produs , numite și accize , așezate, de regul ă,
asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum și pentru care
inerția de consum este mare, adic ă bunuri/servicii a c ăror cerere este,
în general, inelastic ă în raport cu pre țul, iar uneori chiar și cu venitul.
Așezarea lor poate fi f ăcută în sum ă fixă pe unitatea de
produs/serviciu sau în cot ă procentual ă asupra pre țului de vânzare a
acestora. Introducerea lor are și rațiuni fiscale, dar, adesea, și de altă
natură, fiind motivate și de inten ția realizării unor obiective valutare,
sociale, de s ănătate ș.a. De exemplu, accizele mari asupra țigărilor
străine sunt a șezate și pentru a descuraja importul (diminuarea pl ăților
externe în valut ă), dar și pentru a descuraja fumatul, obicei periculos
asupra sănătății.
b) taxele generale pe vânz ări, așezate pe cifra de afaceri.

După veriga la care se încaseaz ă, ele pot fi:
• cumulativ ă sau multifazic ă, atunci când se practic ă la fiecare vânz ător,
neținând seama c ă a mai fost pl ătită în amonte pe circuitul economic;
• unică sau monofazic ă, atunci când se practic ă la una din cele dou ă
verigi majore ale circuitului economic: la produc ător (numit ă taxă de
producție) sau la comerciant (numit ă impozit pe circula ție).

După baza de calcul , ele pot fi:
• pe cifra de afaceri brut ă, atunci când cota de taxare se aplic ă pe
valoarea vânz ărilor, indiferent de faptul c ă aceasta include și taxe
plătite de alți agenți economici în amonte pe circuitul economic;
• pe cifra de afaceri net ă, atunci când cota de taxare se aplic ă valorii
adăugate, adic ă diferen ței între pre țul de vânzare a unui
produs/serviciu și suma pre țurilor de achizi ție a produselor/serviciilor
ce intră, prin procesul de fabrica ție, în structura celui vândut. Aceast ă
taxă se nume ște taxa pe valoarea ad ăugată și este practicat ă în

prezent în peste 70 de țări (inclusiv în România). În practica fiscal ă
internațională cotele acestei taxe se pot în tâlni la patru niveluri: cota
zero (practicat ă de obicei pentru bunurile exportate), cota redus ă (sub
nivelul cotei normale, de regul ă pentru produse de strict ă necesitate),
cota normal ă sau standard și cota majorat ă (peste nivelul celei
normale, de regul ă pentru produse de necesitatea a doua și de lux).

3.3.2 Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte, al c ăror subiect este agentul
economic ce efectueaz ă operațiuni de comer ț exterior, al c ăror obiect este valoarea
în vamă a respectivei opera țiuni și al căror suportator este, în principal,
consumatorul final (vezi și 3.1.1 modelul Laffer). Consumatorul final este doar
parțial suportator numai în cazul unor pie țe puternic competitive și pe care cererea
este relativ bine satisf ăcută. Pe astfel de pie țe, vânzătorul nu are posibilitate s ă
introducă în preț întreaga tax ă vamală deoarece pre țul produselor oferite de el ar
putea fi prea mare fa ță de cel al altor ofertan ți, astfel încât produsele sale nu s-ar
mai vinde. De asemenea, raportul pre ț/calitate pentru produsele sale ar putea fi
neconvenabil pentru consumatori, astfel încât s-ar ajunge la acela și rezultat al
imposibilit ății de a-și vinde produsele.
Această incidență a taxelor vamale asupra consumatorului din țara
importatoare ( țara de destina ție a produselor) este vizibil ă și directă. Există însă și o
incidență asupra contribuabililor din țara exportatoare ( țara de origine a
produselor). În m ăsura în care, pentru ra țiuni de politic ă economic ă, exportul este
subvenționat, inciden ța se produce deoarece subven ția este bugetar ă, adică
suportată din veniturile colectate de statul „exportator” de la proprii s ăi
contribuabili. Astfel, taxa vamal ă impusă de statul „importator” este suportat ă doar
parțial de consumatorii (contribuabilii) s ăi, parțial de exportator (în cazul unor
subvenții sub nivelul taxelor vamale suportate de produsele sale în țara de
destinație) și parțial de contribuabilii țării de origine a produselor exportate.
Adesea, ra țiunile de politic ă economic ă amintite mai sus î și găsesc motiva ția în
încurajarea exportatorilor autohton i. Aceasta are efecte în men ținerea sau
extinderea unor activit ăți economice și, prin consecin ță, asupra men ținerii sau
creării de noi locuri de munc ă, dar și asupra veniturilor bugetare ale țării
exportatoare prin cre șterea bazei de impozitare.

În funcție de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de
mărfuri, de import.

Taxele vamale de export sunt așezate asupra valorii exporturilor și sunt
puțin frecvente deoarece frâneaz ă exportul, ceea ce are efecte negative asupra
balanței comerciale. Motiva ția introducerii lor este, în general, de dou ă feluri:

• economic ă: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea
ei în țară, cu efecte pozitive în ce prive ște numărul locurilor de munc ă
și eventuala cre ștere a încas ărilor valutare pe seama exporturilor de
produse finite rezultate din prelucrare;
• fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau
quasimonopol natural, care au mare putere competitiv ă pe alte pie țe,
de regulă materii prime sau pu țin prelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt așezate asupra volumului m ărfurilor
tranzitate între doi parteneri exte rni pe teritoriul unui stat ter ț. Sunt taxe relativ
frecvente, mai ales în leg ătură cu marile artere de transp ort rutier sau feroviar, cu
transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide sau gazoase și cu transportul
energiei pe magistrale electrice interna ționale.

Taxele vamale de import sunt așezate asupra importului exprimat
valoric sau fizic și sunt generalizate în toate țările. Perceperea lor se face în sarcina
importatorului și în momentul depunerii de c ătre acesta în vam ă a documentelor
doveditoare ale apartenen ței respectivei partide de import.
Aceste taxe au rolul de egalizare a pre țului mărfii importate (de regul ă mai
mic) cu pre țul mărfii indigene de acela și tip (de regul ă mai mare). Se ob ține astfel
protejarea produc ătorilor interni fa ță de cei externi mai competitivi, ca și a
resurselor valutare ale țării importatoare, dar și limitarea posibilit ăților de alegere
ale consumatorilor interni.
Nivelul taxelor vamale de import este determinat, în principal, de doi
factori:
• raportul cerere/ofert ă pe piața importatoare,
• politica economic ă promovat ă de țara importatoare.

Așezarea taxelor vamale de import se face în trei modalit ăți:
(i) ad-valorem, adic ă în cotă procentual ă asupra valorii importului;
(ii) taxe vamale specifice, adic ă în cotă fixă pe unitatea fizic ă de marf ă
importată;
(iii) taxe vamale compuse, adic ă taxarea în doi pa și: întâi o tax ă ad-valorem,
apoi o tax ă specifică.
Mulțimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grup ă de produse în parte,
inclusiv specifica țiile de excep ție, alcătuiesc tariful vamal al unei țări.
După modul în care este organizat tariful vamal și ca o consecin ță a unor
acorduri bi sau multilaterale între state cu privire la taxarea importurilor, taxele
vamale de import pot fi:
a) taxe vamale cu clauza na țiunii celei mai favorizate, aplicate între
țările membre ale Organiza ției Mondiale a Comer țului (OMC) sau
între dou ă țări oarecare ce și-au acordat reciproc respectiva clauz ă.
Sunt practicate dou ă variante:
• la nivel consolidat, adică taxele sunt stabilite în cadrul unor
negocieri multilaterale, în cadrul OMC, și nu pot fi modificate

unilateral de nici unul din participan ții la negocieri, ci numai cu
acordul tuturor participan ților; în cazul unui acord bilateral privind
„clauza”, modific ările de tarife de taxare a importului se pot face
numai prin acordul celor doi parteneri;
• la nivel neconsolidat, adică taxele sunt referitoare la produse ce nu
au făcut obiect al negocierilor multila terale privind „clauza”, iar
unul din parteneri dore ște să modifice astfel de taxe ulterior
încheierii acordului; el poate face aceasta, dar nu numai în rela țiile
cu unul sau cî țiva dintre partenerii acordului multilateral, ci numai
în relațiile cu toți aceștia;
b) taxe vamale autonome aplicate de o țară în relațiile ei cu parteneri cu
care nu are încheiat acord de „clauz ă”, și care, de regul ă, sunt mai
mari decât în cazul a);
c) taxe vamale preferen țiale aplicate în rela țiile dintre parteneri ce fac
parte dintr-o uniune vamal ă cu caracter închis (de pild ă, Uniunea
European ă) sau între parteneri cu nivelu ri de dezvoltare diferite
(de pildă, Commonwealth-ul); de regul ă sunt sub nivelul celor
practicate în cazul a).

3.3.3 Taxele generale

Taxele generale reprezint ă plăți efectuate de beneficiarii unor servicii
solicitate administra țiilor publice. Aceste taxe au unele tr ăsături ale impozitelor
(obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabillite prin lege sau ca efect al legii), dar au
caracteristica de a da dreptul la contrapresta ție directă și indirectă. După natura lor
taxele pot fi:
• judecătorești, plătite instan țelor judec ătorești pentru ac țiunile de
judecată introduse de orice persoan ă fizică sau juridic ă;
• de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor
(legalizări, autentific ări etc.);
• consulare, plătite consulatelor pentru serv iciile specifice lor (vize,
certificate de origine ș.a.);
• de administra ție, plătite primăriilor, prefecturilor, altor institu ții pentru
autorizații, permise, legitima ții etc.;
• de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente
autorizate, înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituții publice;
•
de înregistrare , plătite autorit ăților publice pentru servicii de vânz ări
de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor
firme, cump ărări de titluri prin burs ă ș.a.
Cu excep ția celor de timbru, taxele se pl ătesc în numerar și pot fi așezate
ad-valorem (cot ă procentual ă din valoarea faptelor ce fac obiectul serviciului
public solicitat, fapte ce pot fi eval uate în bani) sau în sume fixe.

3.4 Aplica ții rezolvate

1. Un rezident în Belgia ob ține în Spania un venit de 14 500 u.m., pentru
care a plătit în statul de origine a venitului un impozit calculat cu cota de 30%. În
Belgia, în acela și timp, mai realizeaz ă un venit de 16 800 u.m..În Belgia cotele de
impunere sunt progresive simple astfel:
– 14 001 – 15 000 26%
– 15 001 – 17 000 36%
– 17 001 – 32 000 45%
Să se calculeze impozitul datorat în cele dou ă țări, în cazul încheierii
convenției de evitare a dublei impuneri interna ționale prin:
– metoda scutirii progressive;
– metoda credit ării totale.

2. Un rezident în Spania realizeaz ă în Portugalia un venit de 9 980 u.m.
pentru care pl ătește un impozit calculat în cote progresive pe tran șe astfel:
– 0 – 1 500 3%
– 1 501 – 3 000 4%
– 3 001 – 6 500 6%
– 6 501 – 9 000 8%
– peste 9 000 10%
În această perioadă rezidentul mai realizeaz ă în Spania un venit de 14 530
u.m. Scara impunerii progresive pe tran șe în statul de reziden ță este următoarea:
– 0 – 3 500 3%
– 3 501 – 6 000 5%
– 6 001 – 8 500 7%
– 8 501 – 12 500 9%
– 12 501 – 14 000 13%
– peste 14 000 16%
Să se determine impozitele datorate în cele dou ă țări, considerând c ă s-a
încheiat conven ția de evitare a dublei impuneri prin metoda scutirii totale.

3. Un rezident în Spania realizeaz ă în Portugalia un venit de 9 870 u.m.
pentru care pl ătește un impozit calculat în cote progresive pe tran șe astfel:
– 0 – 1 500 3%
– 1 501 – 3 000 4%
– 3 001 – 6 500 6%
– 6 501 – 9 000 8%
– peste 9 000 10%

În aceeași perioad ă rezidentul mai realizeaz ă în Spania un venit de
14 530 u.m. Scara impunerii progresive pe tran șe în statul de reziden ță este
următoarea:
– 0 – 3 500 3%
– 3 501 – 6 000 5%
– 6 001 – 8 500 7%
– 8 501 – 12 500 9%
– 12 501 – 14 000 13%
– peste 14 000 16%
Să se determine impozitele datorate în cele dou ă țări, considerând c ă s-a
încheiat conven ția de evitare a dublei impuneri prin metoda credit ării obișnuite.

4. Un rezident francez ob ține în Maroc un venit de 45 000 u.m. care se
impoziteaz ă cu cota de 14%. În acela și timp ob ține un venit de 65 000 u.m. în
Franța, impozitarea f ăcându-se cu cote progresive pe tran șe de venit pe baza
următoarei grile de impozitare:
– 0 – 20 000 10%
– 20 001 – 40 000 15%
– 40 001 – 50 000 18%
– 50 001 – 70 000 20%
– peste 70 001 25%
Să se determine impozitul total datorat de rezidentul francez.

5. Se dă următoarea gril ă de impunere:
– 0 – 500 000 7%
– 500 001 – 1 500 000 12%
– 1 500 001 – 3 100 000 18%
– 3 100 001 – 5 000 000 24%
peste 5 000 000 32%
Să se calculeze impozitul utilizând cotele progresive simple și pe
tranșe(compuse) pentru urm ătoarele venituri:
– V1 = 4 999 000
– V2 = 5 001 000
Care dintre cele dou ă tipuri de cote respect ă principiul echit ății fiscale?

6. Un rezident francez ob ține în Algeria un venit de 26 000 u.m. cota de
impunere fiind de 14%. În acela și timp în Fran ța obține un venit de 49 000 u.m.,
cotele de impunere din țara de reziden ță sunt urm ătoarele:
– pentru 26 000 10%
– pentru 49 000 19%
– pentru 75 000 28%

Să se determine impozitul total pl ătit de contribuabilul respectiv utilizând
cele patru metode de evitare a dublei impuneri.

7. Un rezident englez ob ține în Sco ția un venit de 30 000 u.m, cotele de
impunere din Anglia sunt:
– 0 – 20 000 8%
– 20 001 – 40 000 16%
– 40 001 – 60 000 20%
– 60 001 – 80 000 24%
– peste 80 000 30%
Să se determine impozitul total datorat de rezidentul englez știind că
ambele țări utilizeaz ă cotele progresive pe tran șe de venit, iar met odele de evitare a
dublei impuneri sunt urm ătoarele:
– metoda scutirii totale;
– metoda credit ării obișnuite;
– metoda credit ării totale.

8. O societate comercial ă obține venituri totale în valoare de 140 milioane
u.m. Cheltuielile totale înregistrate pentru ob ținerea veniturilor respective sunt de
60 milioane din care 20 milioane reprezint ă valoarea cheltuielilor nedeductibile.
Cota de impozit pe profit este de 25%.
Să se calculeze profitul net înre gistrat de societatea comercial ă.