Gr. Nicola Istoria Psihologiei [626268]

GR. NICOLA

ISTORIA PSIHOLOGIEI
Ediția a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
NICOLA, GR.
Istoria psihologiei / Gr. Nicola. – Ed. a 2-a
– București: Editura Funda ției România de Mâine , 2004.
212 p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-116-4

159.9(100)(091)(075.8)

© Editura Funda ției România de Mâine , 2004

Redactor: Octavian CHE ȚAN
Tehnoredactor: Brîndu șa DINESCU
Coperta: Marilena B ĂLAN-GURLUI

Bun de tipar: 05.11.2004. Coli de tipar: 13,25
Format: 16/61×86

Editura și Tipografia Funda ției România de Mâine
Splaiul Independen ței nr. 313, Bucure ști, sector 6, O.P. 83
Tel / Fax: 410.43.80; www.SpiruHaret.ro
e-mail: [anonimizat]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE

GR. NICOLA

ISTORIA
PSIHOLOGIEI
Ediția a II-a

EDITURA FUNDA ȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE
București, 2004

5

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………
1. Conceptele și obiectivele istoriei psihologiei ………………………
2. Paradigma – un reper în analiza istoric ǎ …………………………… 9
9
15
I. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ÎN ANTICHITATEA
ORIENTULUI ÎNDEP ĂRTAT: Psihofiziologie. Interpretarea
eticǎ a psihicului. Psihocogni ția ………………………………… 21
II. IDEAȚ IA PSIHOLOGIC Ă ÎN ANTICHITATEA GREAC Ă
PREARISTOTELIC Ă (Școala din Milet, Heraclit din Efes,
Școala eleat ă, Anaxagora, Empedocle, Democrit, Protagoras,
Socrate, Platon) ………………………………………………… 27
III. CONCEP ȚIA ARISTOTELIC Ă DESPRE SUFLET …………..
Contextul social-istoric …………………………………………
Viața și opera ……………………………………………………
Construcția și ideaț ia primului tratat despre suflet: De anima ….
Considera ții finale ……………………………………………… 39
41
414246
IV. IDEI PSIHOLOGICE LA MEDICII ANTICHIT ĂȚII …………
Conotații psihologice ale operei lui Hipocrate …………………. 4849
V. EMPIRISMUL ANTICHIT ĂȚII ………………………………. 51
VI. DE LA ANTICHITATE LA PARADIGMELE GÂNDIRII
PSIHOLOGICE MODERNE (Plotin, Aurelius Augustinus, Thoma d’Aquino, Roger Bacon, Francis Bacon) ………………. 56
VII. RENÉ DESCARTES …………………………………………… 62
VIII. SPINOZA …………………………………………… …………. 70
IX. SCURT Ă REFERIRE LA MATERIALISMUL ȘI ILUMI-
NISMUL FRANCEZ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA ……….. 73
X. PARADIGMELE PSIHOLOGICE MODERNE. ASOCIA-ȚIONISMUL ……………………………………………………. a) Înainte de reflexologie (Thomas Hobbes, John Locke, George Berkeley, David Hume, David Hartle y, J.St. Mill, Alexander Bain,
Herbert Spencer) ……………………………………………….. 77
77

6b) Asocia ționismul centrat pe reflexul condi ționat (Hermann
Ebbinghaus, I.M. Secenov, I. P. Pavlov, I.M. Bechterev,
Ed.L. Thorndike, Clark Hull, B.F. Skinner) …………………….
Replici la adresa asocia ționismului …………………………….. 87
100
XI. STRUCTURALISMUL (Franz Brentano, Gustav Fechner,
Hermann Helmholtz, W. Wundt, Ed.B. Titchener. Structuralismul ca paradigm ǎ) ……………………………………………………
Critica structuralismului ………………………………………… 102108
XII. FUNC ȚIONALISMUL (William James, John Dewey) ………..
Funcționalismul ca sistem ………………………………………
Critica func ționalismului ………………………………………..
Contribuț iile funcționalismului ………………………………… 109112113114
XIII. BEHAVIORISMU L ……………………… ………………….…
Fondatorul behaviorismului ……………………………………. Behaviorismul ca paradigm ǎ ……………………………………
Behaviorismul în dezvoltare ……………………………………. Critica behaviorismului ………………………………………… Contribuț iile behaviorismului…………………………………… 115116117119120121
XIV. GESTALTISMUL ………………………………………………
Precursori ai gesta ltismului ……………………………………..
Fondatorii gestaltis mului ………………………………………..
Principiile gestaltis mului ………………………………………..
Problematica înv ǎțǎrii …………………………………………..
Paradigma gestaltist ǎ ……………………………………………
Critici la adresa gestaltismului …………………………………. Contribuț iile gestaltismului ……………………………………..
O direcție productiv ǎ în dezvoltarea gestaltismului (C. Tolman) …
Design experimental tip Tolman ………………………………..
Învǎțarea cognitiv ǎ ……………………………………………… 122124125125130131132133134135136
XV. PSIHANALIZA …………………………………………………
Sigmund Freud …………………………………………………. Edificiul faptic și teoretic al psihanalizei ……………………….
Psihanaliza ca paradigm ǎ ……………………………………….
Critici la adresa psih analizei ……………………………………
Contribuț iile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei ……………
Patru psihanali ști care și-au afirmat „dreptul la diferen țǎ” fațǎ de
Freud: Alfred Adler, Carl Jung, Otto Rank, S. Ferenczi ……….. 138139140141145148
149
XVI. PSIHOLOGIA UMANIST Ă ……………………………………
Carl R. Rogers ………………………………………………….. 153
154

7Terapia centrat ǎ pe client ……………………………………….
Grupurile de întâlnire ……………………………………………
Relațiile intime ………………………………………………….
Problematica umanist ǎ a educației și pǎcii ……………………..
Alți promotori ai psihologiei umaniste (Abraham Maslow, Erich
Fromm) …………………………………………………………. Replici critice la adresa ps ihologiei umaniste ………………….. 160161162162
163
165
XVII. TRECUT ȘI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASC Ă ……..
Psihologia în opera lui Dimitrie Cantemir ……………………… Elemente de psihologie în înv ǎțǎmântul superior (1860-1890) …..
Psihologia experimental ǎ în România …………………………..
Nicolae Vaschide ………………………………………………..
Constantin R ǎdulescu – Motru ………………………………….
Trei domenii conexe în sprijinul dezvolt ǎrii psihologiei româ-
nești: fiziologia, neurologia și endocrinologia (Ion Atanasiu,
Gh. Marinescu, C.I. Parhon) ……………………………………
Începuturile psihologiei sociale ………………………………… Psihologia româneasc ǎ dupǎ anii ’20 ……………………………
Primul institut de cercet ǎri psihologice în România ……………
Institutul de Psihologie al Academiei Române …………….….. 167167168169
171
172
175
178179181184
ANEXE: A. Criza psihologiei ………………………………………………… B. Un exerci țiu de „perspectiv ă istorică” ………………………….
C. Tematica unei conferin țe internaționale de istoria psihologiei …
D. Elemente de cronologie universal ă ……………………………… 186189190192
Bibliografie ………………………………………………………….. 207

8

9

INTRODUCERE

1 . Conceptele și obiectivele istoriei psihologiei
Orice sistem de cuno ștințe, fie ele empirice sau ș tiințifice, îș i are
propria istorie; latura anecdotic ă a progresului unei arii de cunoș tințe
incită în mod natural curiozitatea celui care se preg ătește pentru
domeniul respectiv de competen ță. Evoluția edificării identit ății
științei psihologice merit ă însă studiată din mai multe ra țiuni specifice:
– Cunoscând logica intern ă a dezvolt ării principalelor concepte,
legități și interpret ări psihologice, te orientezi mai bine în mul țimea
conotațiilor diferiț ilor termeni, adesea folosi ți în limbajul comun și
încărcați de conținuturi protopsihologice.
– Situațiile memorabile, acele „ țesături de fapte ș i idei”
(Șt. Odobleja) care au generat paradigmele științei psihologice repre-
zintă pentru student o școală de gândire productivă , cu elementele ei
critice, investigative ș i novatoare.
– Cunoașterea momentelor critice în reformularea obiectului
PSIHOLOGIEI , a metodelor și conceptelor-cheie, ne ofer ă tabloul
dinamic al instituirii identit ății psihologiei ca ș tiință ce se „auto-
cunoaște”, la care se face apel de c ătre alte științe și practici și care are
o imagine a viitoarei evolu ții. Aceasta d ă studentului o m ăsură a
maturităț ii în demersul investigativ și o atenț ionare deopotriv ă asupra
risipei de efort și a relevan ței în punerea și abordarea problemelor.
– Dincolo de informa ție, ISTORIA PSIHOLOGIEI oferă cultură și
educație, contribuie la formarea spiritului profesional-comunitar:
tânărul student cunoa ște personalit ăți, „accentele” puse de ele în evo-
luția cunoașterii vieții psihice, descoperirile cu efect emergent asupra
mentalităților, resorturilor sociale, calit ății vieții.
– În nici o alt ă știință realitatea gândit ă nu este atât de direct
accesibilă celui care gânde ște ca în cazul psihologiei. Dar din cauza
impresiei situa ționale, se poate spune c ă în istoria umanit ății au fost
mai multe „psihologii” dacât „suflete”: acela și om, în situa ții diferite,
a gândit „mai altfel” asupra tr ăirilor sale suflete ști, combinând mai
mult sau mai pu țin explicit idei de cauzalitate, alc ătuire, func ționare,

10valoare, frumuseț e etc. De aceea, H.Ebbinghaus a afirmat maliț ios la
început de veac XX: „Psihologia are un lung trecut și o scurtă istorie”.

Un asemenea specific al științelor psihologice, de a fi în
continuu „asistate” și presate de fondul experien țial personal, impune
un efort special pentru stă pânirea complexit ății obiectului de studiu
prin definirea corect ă a conceptelor în perspectiva bine-precizat ă a
obiectului psihologiei. Psihologul însu și are nevoie de un echilibru
intern pentru a rezista „primei impresii” și a nu ră tăci în specula ții
convenabile sau „de efect”. În „scurta sa istorie” (calificat ă astfel de
Ebbinghaus, evident, pe criteriul metodei experimentale) psihologia a
cunoscut regretabile denatur ări prin impactul cu ideologia, de și de-a
lungul secolelor s-a aflat în fruntea ș tiințelor care au vizat demnitatea,
puterea și frumu-se țea umană. Frământată de acest ideal, psihologia și-
a reformulat problemele, obiectivele, conceptele, aceasta fiind și efect
al schim-b ărilor intervenite în raportul omului cu lumea și cu istoria
socială.
În jurul conceptului de „identitate” și a defini ției lui P.Janet
(„personalitatea este un individ care- și alcătuiește povestea mental ă a
propriei vie ți”) s-a înfiripat treptat reprezentarea despre un paralelism
între istoria psihologiei și istoria psihologic ă a personalit ății. În
ambele cazuri, analiza opereaz ă cu concepte ca: evenimente și
structură experien țială, proiecte și programe, țeluri, teme centrale ale
vieții, puncte cardinale, crize etc. În cazul unei științe, evenimentele
marcante sunt forumurile (conferin țe, simpozioane, congrese), dar și
editările de cărți și reviste, descoperirea unui fenomen sau regularit ăți
(prin observare, experiment sau procesare intelectiv ă de diferite
tipuri). Și într-un caz și în celălalt, relevan ță similară au fondul
motivațional, imaginea viitorului, câmpuri problematice, tactici și stra-
tegii de problem solving , cunoș tințe centrale sau explicite și cunoș tințe
periferice sau implicite, poten țial receptiv de stocare, crea ție și
interpretare a trecutului.
Un criteriu major al similitudinii este însu și indicatorul maturi-
zării: valorificarea trecutului în noi contexte problematice, ac ționale și
conceptual-interpretative. O știință matură apelează frecvent la acest
potențial benefic.
De obicei, când se vorbe ște despre trecutul psihologiei se încear-
că o jenă în legătură cu nașterea ei greoaie ș i prea târzie în sânul
gândirii filosofice. Secolul „nostru”, ce doar s-a încheiat, a spulberat
însă asocierea tinere ții unei ș tiințe cu imaturitatea și a imprimat o
valoare emergent ă interdisciplinarit ății. În aceast ă nouă perspectiv ă,

11apelul la perioade vechi ale gândirii integraliste, intuitive, image-
rial-metaforice nu ne apar e decât ca o veritabil ă școală de gândire pro-
ductivă. De altfel, nu- și exprima Claude Bernard, p ărintele medicinii
experimentale, convingerea c ă va veni ziua în care fiziologul, poetul și
filozoful vor vorbi aceea și limbă și se vor în țelege între ei?
În perioadele de început, aseme nea unitate a existat, iar dac ă
demersul era preponderent intuitiv și globalist, acesta era, spre avan-
tajul nostru, un izvor de inspira ție mereu proasp ăt, ieșit din adâncuri.
Fondul conceptual pare, evident, redus ca elaborare științifică, dar
patosul său provocativ-productiv a fost dovedit de-a lungul veacurilor.
Întorcându-se la aceleaș i izvoare, gânditori din epoci diferite, cu
modelele conceptuale respective, au redescoperit alte semnifica ții.
„Tablourile” sunt altele, precum surprizele întâlnite de aceea și per-
soană într-o zon ă de vegeta ție, dacă revine în momente succesive – ca
elev, student, cercet ător și savant în botanic ă.
Deși nu este deloc un specific al domeniului nostru, fa ță de alte
științe și nici chiar în raport cu artele, trebuie consemnat, mai ales cu
titlu de „introducere”, c ă psihologia nu întotdeauna va fi, este și a fost
științifică. Așa cum arhitec ții zic că domeniul lor a trecut prin trei
faze, fiind, succesiv, practic-utilitar, artistic și estetic, a șa și concep-
tualizarea psihologic ă poate fi întâlnit ă în diverse momente sub trei
ipostaze: practic-rezolutiv ă, ca exegez ă-comentariu și ca științific-para-
digmatic-explicativ ă. Dacă păstrăm inspirata distinc ție a lui Ebbinghaus
de la începutul acestui veac, am putea spune c ă primele dou ă stadii țin
de ceea ce el numea un „lung trecut”, iar al treilea, de „scurta istorie”
a psihologiei.
Scepticii în privin ța statutului psihologiei ca știință, de la
oamenii de bun ă credință la tiranii strâmtora ți de vitalitatea sufletelor
supuș ilor, nu reu șesc să distingă cele trei ipostaze ca atare și nici
raporturile dinamice dintre ele. Relativ la al doilea aspect, subes-
timarea psihologiei ține mai mult de s ărăcie sufleteasc ă, în speță de
necunoaștere sau slab ă receptivitate fa ță de aspectele „combustiei
psihice” în istoria omenirii și în viața curentă.
Pe măsură ce te familiarizezi cu obiectul psihologiei, dar mai
ales cu tendin țele ei majore de a prinde în țesătura științei fapte ș i idei,
îți este greu s ă concepi un om, oricare ar fi profesia sa, în afara acestui
gen de problematic ă și meditație; cei cu o mai mare înclina ție spre
exactitatea m ăsurării și judecății ar putea întreba: „În ce m ăsură
psihologia a contribuit la formarea omului modern?” Științele sunt
recunoscute drept for țe intelectuale, iar inventivitatea tehnic ă a înnoit

12într-atât fa ța lumii, încât i-a conferit o nou ă identitate. Pe m ăsură ce
conceptul științific impunea o nouă interfață om-lume material ă, s-a
format și părerea că abstracția și obiectivitatea ar s ărăci implicarea
afectivă a omului în tranzacț ia sa cu realitatea din afara sau din
interiorul sufletului s ău.
Gândirea psihologic ă a reflectat schimb ările poziț iei omului în
univers, le-a asistat și ameliorat, a extrapolat ș i a propus spre experi-
mentare noi expresii ale poten țialului vital. Una din cuceririle „strate-
gice” a fost chiar definirea raportului sufletului cu via ța, prin concep-
tele perechi func ție-structur ă, potențial-actual, suflet-spirit, stare-acti-
vitate, intern-extern:
– O viziune genetic ă, respectiv determinarea criteriului psihis-
mului și precizarea momentului apari ției reglajului psihic în istoria
lumii vii; delimitarea reglajului psihic de alte reglaje ale comporta-
mentelor vie țuitoarelor; identificarea unei dimensiuni a psihismului la
om și animale.
– Identificarea atributelor „faptului psihic” ca o realitate distinc-
tă de trăirea sufleteasc ă sau „ecoul” afectiv-imagerial al „tranzac ției”
ființei cu realitatea.
– Demarcarea între lumea extern ă și lumea intern ă, respectiv
conceptualizarea unei instanț e distincte numită Subiect, cu capacitate
triplu-modular ă de cunoa ștere, autocunoa ștere și așteptare-anticipare,
cu un mod de existen ță definit ca interac țiune, sau raport activ cu cele
două lumi, internă și externă.
– Precizări metodologice: rolul pe care îl are „iluminarea” (des-
coperirea prin revela ție, sau insight -ul) în în țelegerea vie ții sufletești
nu este unul deosebit prin putere și frecvență, în compara ție cu alte
domenii ale cunoa șterii; distinc ția rezidă însă în efectul miraculos-
transformator pe care-l are gândirea psihologic ă asupra „obiectului”, a
faptului psihic, atunci când este vorba de introspec ție. Aceasta este,
într-adevăr, o remarcabil ă diferență dintre psihologie și alte științe, o
preocupare mai mult sau mai pu țin explicit ă în evoluția gândirii despre
suflet; con știentizată ca o problem ă de metodologie, opera ționalizarea
în această sferă constituie o dimensiune major ă ce poate și trebuie
urmărită în decursul dezvolt ării psihologiei. În fapt, saltul în plan
metodologic a însemnat, în 1879, trecerea de la „trecut” la „istorie”,
respectiv cucerirea unui loc între științele experimentale.

Dar și așa-zisul „trecut” are evolu ția sa. În urm ă cu cca. 100.000
de ani, când umanul începe s ă se facă prezent prin folosirea focului la
pregătirea hranei, îngroparea mor ților și folosirea uneltelor, oamenii

13peșterilor aveau reprezent ări și concepții asupra emo țiilor, trebuin țelor,
dorințelor și comportamentelor paradoxale, inclusiv a viselor ș i halu-
cinațiilor. Explica țiile lor ajung pân ă la vechii filosofi greci, în
termenii de demoni sau spirite ce st ăpâneau trupul individual.
Dacă timp de 25 de secole (pân ă la zborul primului avion),
filosofii greci au fost considera ți părinți ai conceptelor științifice ale
psihologiei, aceasta se datoreaz ă faptului c ă ei au făcut primul efort de
a înlătura demonii din via ța curentă și destinul omului. Au avut un
exces de zel, explicând global universul și sufletul prin elemente
naturale omniprezente (apa, focul, infinitul, mi șcarea), dar s-au pliat
destul de operativ pe determinismul fiziologic și epistemologic,
redând omului demnitate a („Virtutea se înva ță”, ziceau Protagoras și
Socrate) și patosul dramatic al unit ății dialectice dintre structur ă și
funcție, materie și conștiință, suflet și spirit (începând cu Aristotel).
În fața istoriei psihologiei, studentul de ast ăzi are revela ția unui
relief, deci a unui peisaj cu trei dimensiuni: oameni, idei, context
social. Se afl ă în fața unei mo șteniri; cum orice mo ștenire are menirea
de a fi folosit ă, aventura parcurgerii mai multor secole de gândire
generează ideea presant ă „La ce folose ște?”. Înainte de toate, în istorie
identificăm baza pe care ș tiința psihologic ă de astăzi a cumulat treptat
cinci principii de determinism în func ționarea psihicului uman:
1) principiul determin ării biologice , în dublu sens:
a) psihicul este o func ție a sistemului nervos ce const ă în „orien-
tarea” „pe baz ă de imagini” în cadrul lumii obiective (interne și externe);
b) psihicul este forma superioar ă de reglaj a rela ției individului
cu mediul, îndeplinind astfel o func ție de adaptare, deci de problem
solving pentru supravie țuire;
2) principiul determin ării sociale : homo sapiens este diferit de
restul lumii vii prin faptul c ă „înmagazineaz ă” și „împrumut ă” expe-
riență de specie. Uneltele, limbajul, conceptele, algoritmii, valen țele
obiectelor, chiar expresiile emo ționale, mecanismele de decentrare și
empatie, tot ce a putut acumula omen irea în suta-milenara ei existen ță
sunt însușite, folosite și dezvoltate de ființ a umană. Acest pressing nu
diminueaz ă status-ul personalit ății umane în raport cu „animalul
suveran și independent”. Experien ța împrumutat ă dă conți-nut
individua ției, construc ției suflete ști a fiecărei persoane, astfel c ă tot
cea ce „împrumut ă” servește tot la construc ția identității personale;
însușind „fondul comun”, omul î și alimenteaz ă potențialul de „a fi”, de „a
acționa” și „a avea”, câ știgându-și „dreptul la diferen ță” și la originalitate;

143) principiul dezvolt ării: orice func ție psihică este supus ă princi-
piului învăță rii și dezvoltării, nici un fenomen, stare sau competen ță
nu poate c ăpăta o explica ție suficient ă fără aportul experien ței căpătate
prin interac țiunea Subiect-mediu. Psihicul este nu numai un service al
acestei interac țiuni, ci și un beneficiar. Cunoscutul psiholog Hebb, la
răspântia de veacuri XIX și XX se pronun ța printr-un model geometric
asupra raportului dintre „ereditar” și „dobândit”: a aprecia aportul unuia
sau altuia este ca și când te-ai întreba care este contribu ția lungimii
sau lățimii în determinarea suprafe ței unui dreptunghi. Orice func ție
psihică se dezvolt ă în timpul vie ții, fiind în fapt un produs al
dezvoltării. Factorii de progres ai acestui proces țin de particularit ăți
neuro-func ționale, mediul de via ță, conținuturile și ritmurile activit ății.
În istoria gândirii psihologice, locul demonilor a fost revendicat de
„factorii ereditari” sau „formele native ale psihismului”. În psihologia
modernă, problematica genezei func țiilor psihice reprezint ă o „schelă”
pentru construc ția unei noi metodologii: studiile genetice, excelând în
școala piagetian ă de la Geneva, au deschis o magistral ă spre natura
imaginii, gândirii, personalit ății. Recunoa șterea tacită sau declarat ă a
acestui principiu a generat domenii noi în aplica țiile psihologiei, cum
este creatologia, psihoterapia și formarea mentoral ă a carierei; de
asemenea, a impus criterii noi înv ățământului și psihodiagnozei.
4) principiul ac țiunii: orice organism se afl ă într-un raport activ
cu mediul în care tr ăiește, psihicul deserve ște acest proces, dar este și
influențat prin con ținut și procesualitate de aceast ă interacțiune. La
diferite niveluri de psihism, în filogenie și ontogenie, poten țialul de
activitate este diferit, fiind indicator și condiție a „orientă rii în
situație”, deci a reglajului psihic. Avem cu lumea animal ă o dimen-
siune comun ă: activitatea pentru supravie țuire; diferen ța constă în
structurare, a șa cum țesutul cerebral este diferit de cel hepatic. La om
numai sporadic și specific se mai întâlnesc „arce simple” între obiectul
activității și trebuință; activitatea uman ă este o unitate molar ă com-
pusă din acțiuni, „celule” relativ autonome opera țional, instrumental și
dinamic; de și ca desfășurare reactiv ă se pot identifica multe elemente
comune în activităț ile animale și umane, orientarea (cognitiv ă și
motivațională) este calitativ diferit ă. Subiectul uman înva ță să
raporteze scopurile parț iale ale ac țiunilor (dispuse în serii continue sau
paralele) la scopul ultim al activit ății. Tocmai acest gen de procesare a
elementelor activit ății – raportarea țelului la motiv, a scopului la
mijloace, a obiectului la substitutul lui etc. – imprim ă trăirii omului
caracterul conș tient. Con știința ca act supervizeaz ă raportul activ al
omului cu lumea extern ă și internă, precum ș i procesul conex al
asimilării de cuno ștințe, deprinderi și valori;

155) principiul func ționării sistemice . Încă de la delimitarea de
către Aristotel a celor trei func ții ale sufletului, – hr ănirea, sim țirea și
rațiunea, problema unit ății structural func ționale a psihicului a fost o
preocupare în planurile teoretic și aplicativ. Modulele cognitiv,
afectiv-motiva țional și volitiv, definite tot în De anima , apoi nivelurile
definite de psihanaliz ă și componentele personali țății – toate au
atributul func ționării în sistem. Demonstra țiile vin în principal din
două direcții: cea a trat ării genetice și cea a compens ării în caz de
disfuncții.

Secolul XX a fost marcat, printre altele, de na șterea unor științe
despre sisteme: consonantismul, sinergetica, cibernetica; instructiv
este faptul c ă toate s-au inspirat din comportamentul ghidat psihic,
oferindu-i psihologiei un loc central între celelalte domenii de
cunoaștere.
2 . Paradigma – un reper în analiza istoric ă
După 1962, anul apari ției cărții Structura revolu țiilor științifice,
de Thomas Kuhn (ap ărută și la noi în 1976, la Editura Științifică și
Enciclopedic ă), dezbaterile despre natura și istoria științelor apeleaz ă
la conceptul de paradigm ă; complementarul s ău, „sintagm ă”, s-a
dovedit înalt productiv în dezvo ltarea gramaticilor transforma ționale;
în general, ast ăzi, orice analiz ă de conținut a unui text, design-urile de
instruire și analizele istorice în materie de evolu ție a științelor recurg
la termenii „paradigm ă” și „sintagm ă”. În ciuda impreciziei definirii
paradigmei, alternativa folosirii conceptului mult mai concret de
„program de cercetare” nu a reu șit să i se substituie, diferen țele fiind
semnificative.
Însuși autorul arhicunoscutei c ărți încearcă peste zece definiț ii
pentru a ajuta conceptualizarea. Fiind o „cunoa ștere tacită”, fără for-
mulări generale ș i fără autor (o teorie sau un program de cercetare are
întotdeauna un autor), expresia din varianta româneasc ă „model de
practică științifică” ne apare nefericit ă și aceasta din cauza ambigui-
tății termenului „model”. Mai adecvat este neologismul „pattern”,
foarte apropiat de „schem ă” („ceea ce este transferabil și transpozabil
de la o ac țiune la alta”, J.Piaget, la al 18lea Congres Internaț ional de
Psihologie). Ideea de „ceva a șezat în ș tiință” (probleme, solu ții,
matrice a disciplinei pentru o anumit ă perioadă) este înt ărită de
afirmația că paradigma st ă la baza instruc ției profesionale, deoarece ea
dă domeniului științific caracterul de normalitate: f ără a se mai duce

16discuții asupra fundamentelor, orient ării metodologice și abordării
problemelor concrete, comuni carea la nivelul comunit ății științifice
decurge u șor și eficient.
Psihologia modern ă este o știință prin excelen ță experimental ă,
iar Thomas Kuhn este o personalitate proeminent ă a fizicii experi-
mentale. În acest caz, enumerarea „unor probleme și soluții concrete”
proprii paradigmei este instructiv ă pentru noi:
– Care sunt entit ățile fundamentale în obiectul investiga ției?
– Cum interac ționează între ele ș i cu simțurile noastre?
– Ce întrebă ri se pun ș i prin ce tehnici se caut ă răspunsurile?
– Ce condi ții trebuie s ă satisfacă un asemenea r ăspuns?

Lista nu este complet ă, dar exemplele date sunt edificatoare pentru
ce înseamn ă paradigm ă, știință normală, criză și revoluț ie științifică.
În această perspectiv ă, deși suntem tenta ți să consider ăm că a
existat și o paradigm ă hilozoistă („fizicienii” greci, începând cu
Thales din Milet: întreaga natur ă, inclusiv cea anorganic ă, are viață și
atribute psihice), altele, clericală, empiristă, raționalistă , în derularea
istoriei psihologiei, paradigmele încep s ă fie recunoscute o dat ă cu
apelul la cercetarea experimentală . Așa va fi organizat ș i conținutul
cursului de fa ță.
La paradigme (la „ știința normală”) s-a ajuns totu și printr-o evo-
luție îndelungat ă, iar aceasta poate fi înț eleasă dacă se consemnează
mai întâi „dimensiunile” sau parametrii activit ății științifice, ca „ini ția-
tivă socială” și alternativă sistemică de cunoa ștere. Unii anali ști grupeaz ă
acești parametrii într-o triad ă: „atitudine”, „metod ă” și „cunoș tințe”.
Mai detaliat, evoluț ia psihologiei poate fi urm ărită sub mai
multe aspecte, nici unul dintre acestea, singur, nefiind suficient pentru
constituirea identităț ii unei științe.
1. Terminologie . În general, științele umaniste folosesc termeni
din vocabularul obi șnuit, ceea ce le face și dificile ca obiect de studiu.
Aristotel, considerat p ărintele psihologiei, ca naturalist nu s-a preocu-
pat de un termen specific pentru aceast ă știință, folosind doar un
termen ce indic ă „obiectul” de cercetare: de anima . Până și în epoca
Renașterii, în foile matricole ale studen ților, nota se d ădea la De
anima . Se crede îns ă că, pentru definire, maestrul construc țiilor logice
a fost nevoit s ă inventeze un termen esoteric, – entelehia – pentru a
exprima func ția sufletului și relația sa cu corpul: „poten ța în act” a
unui corp cu organe, capabil s ă se hrănească, să simtă și să raționeze.
Istoricii au c ăutat să defineasc ă data și autorul care a folosit
prima dat ă termenul psihologie : unii cred c ă prioritatea o are

17Marco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524 tot el a
publi-cat o carte (Iul volum) Psihologia gândirii umane ; alții recunosc
pe Christian von Wolff, care în 1732 a publicat un tratat de psihologie
empirică și, în 1734, altul de psihologie ra țională.
Conceptul „psihologie”, a șa cum l-a conceput Aristotel, a purtat
prin veacuri umbra servituț ii față de corpul muritor, parte a naturii, și
lumina spiritualit ății, sfidătoare față de toate limitele existenț ei. Nu
este de mirare c ă savanți precum Pavlov, cu emfaza naturalistului ce
primise premiul Nobel pentru studiul digestiei, trece dup ă 1904 la
studiul reflexelor cerebrale și sancționează colaboratorii de fiecare
dată când folosesc termenul „psihic”.
În solul roditor al psihologiei moderne s-a cultivat o știință a
personalit ății și umanismului, ce recunoa ște vocația omului pentru
identitate, diferen ță, originalitate, autoîmplinire; de aceea ideologiile
regimurilor totalitare, la fel ca și reflexologii și behavioriș tii de înce-
put au marginalizat termenul psihologie.
Terminologia psihologic ă a cunoscut schimb ări în planurile
lexical și semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale și a
tehnicilor de prelucrare statistic ă a datelor, cât ș i prin extinderea câm-
purilor de aplica ție a cuno ștințelor de psihologie în industrie, medi-
cină, transporturi, învăță mânt, art ă, comerț, politică etc. În ultima
jumătate de veac, psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set, învă-
țare, laten ță, insight, gândire divergent ă, model cognitiv, creatologie,
reluctanță, disonanță cognitivă, construct, actualizare etc.

2. Obiectul de studiu: atât pentru profesioni ști, cât și pentru dile-
tanți, obiectul medita ției psihologice ar pă rea că este acela și, – stă rile,
actele, interac țiunile, modific ările, dezvoltarea și alienările vieții sufle-
tești. Știința lucrează însă productiv-sistemic: ea î și propune scopuri,
formuleaz ă probleme, acumuleaz ă fapte, ipoteze, idei și acceptări, face
sinteze, și reconsider ări. În acest proces, preocup ări ale practicii proto-
și para-psihologice devin treptat obiect al științei; munca, jocul,
învățarea – au fost activit ăți dintotdeauna fundamentale pentru
raportul omului cu lumea, dar s-au desf ășurat spontan; cu timpul,
omul a vrut s ă le practice mai eficient, cu mai multe beneficii pentru
autorealizarea sa, iar pentru aceasta a fost nevoie de gândire,
investigație, sistematizare a datelor și concluzii. Dat ă fiind multitu-
dinea de forme în care se manifest ă psihicul, precum și diversitatea
funcțiilor sale, obiectul psihologiei a fost redefinit adesea, aceasta
fiind chiar un element diferen țiator al paradigmelor și școlilor:

18– „știința vieții mentale, a condi țiilor și manifest ărilor ei”
(W. James, 1890);
– „știința faptelor de experien ță” (O. Külpe, 1893);
– „experien ța cognitiv ă, reactivă și volitivă manifest ă în
introspecție” (W. Wundt);
– „știința proceselor mentale” (E.B. Titchener);
– „știința comportamentului manifest sau ascuns” (J.B. Watson);
– „mecanismele de orientare în sarcin ă” (P.J. Galperin).

Definirea obiectului psihologiei nu este doar o problem ă teore-
tică, de filosofie a științei. Orice investiga ție psihologic ă, și cu precă-
dere cea experimental ă, presupune o concep ție mai mult sau mai pu țin
explicită a „faptului psihic”, în contextul amplu al celorlalte aspecte
ale situației: etice, estetice, biologice, fiziologice, sociale, etc.

3. Scopul gândirii psihologice : la începuturi, în antichitatea
Orientului depă rtat și în cea greceasc ă era evident filosofic, c ăutându-
se argumente pentru definirea ontologic ă și epistemic ă a sufletului în
sistemul universului; ca într-o evolu ție filogenetic ă, în care se dife-
rențiază în timp tot mai multe func ții și organe,o dat ă cu înmul țirea
ramurilor psihologiei scopurile se multiplic ă, devenind tot mai speci-
fice „domeniilor de activitate” sau „de competen ță”. Se urm ăresc,
deci, legit ățile reglajului psihic în domenii desemnate de titulaturi ca:
psihologia animal ă, ecologic ă, medical ă, a muncii, a sportului, a
jocului, cognitivă , socială , a artei etc.

4. Metodologia: spre deosebire de cunoa șterea empiric ă, situa-
țională și nesistemic ă, gândirea științifică recurge la metode pentru
provocarea, colectarea, prelucrarea și validarea datelor. Investiga ție
înseamnă identificarea și controlul variabilelor; o linie a evolu ției
psihologiei este multiplicarea și perfecționarea metodelor: la început
dominant ă a fost introspec ția; comb ătută pentru subiectivism și
inadecvare, autoobserva ția a cedat locul observa ției directe și instru-
mentale și investiga ției experimentale; ulterior, succese deosebite au
înregistrat investiga ția clinică și analiza factorial ă; alte metode: ana-
liza cibernetic ă-sistemică, analiza de caz, chestionarul și testul, pentru
colectarea de date relative la un e șantion, experimentul formativ,
investigarea genetic ă, metoda gemenilor univitelini etc.
De metodologie depind și alte caracteristici ale cunoș tințelor
științifice: exactitatea, predic ția, aplicabilitatea, generalitatea. Locul

19psihologiei între ș tiințe este revendicat de dou ăzeci și trei de veacuri,
dar este câ știgat definitiv de la Wundt încoace.
*
Pentru a surprinde un moment de cotitur ă a gândirii psihologice,
de la tipul metafizic la cel naturalist, apel ăm la cuvântul introductiv al
lui D’Alembert la Enciclopedie : John Locke a redus metafizica la o
„Fizică” experimental ă a spiritului. O conturare a domeniului științei
despre psihic este operată de scoțianul David Hume, când folose ște
sintagma „filosofie a spiritului” și de francezul Condillac, în al s ău
tratat despre senza ții.
După M. Ralea și C.I. Botez, termenul de psihologie apare
pentru prima dată într-o lucrare despre moral ă a lui Rudolf Goclenius,
în 1590 ( Psycologia, de hominis perfectione , Marpurgi, 1590). Con-
ceptul este consacrat de Chr. Wolf, în Psycologia empirica (1732) și
Psychologie rationalis (1734).
Acceptarea termenului a fost facilitată de cultul genialit ății lui
Aristotel, care, în De anima, a tratat func țional, structural, conexionist,
naturalist ș i antropologic atât sufletul, cât și spiritul.
Progresele în studiul fiziologiei sistemului nervos (Magendie,
Flourens, Müller) și al psihopatologiei, deci al formelor în care psihi-
cul se poate descompune și deteriora (Th. Ribot), au contribuit la
conturarea domeniului psihologiei experimentale, adic ă a unei științe
ce măsoară, pune în interac țiune și controleaz ă variabilele definitorii
pentru via ța de relație.
*
În evoluția ei, psihologia, ca orice știință, a stabilit sisteme de
relații dintre evenimente ale vie ții suflete ști și expresii verbale.
Procedeele majore în aceast ă inițiativă au fost analiza, testarea
ipotezelor, controlul, definirile opera ționale, structurale, func ționale și
genetice; la fiecare etap ă, concluziile au avut o validitate relativ ă,
chiar dac ă, în ultimul veac, au fost formulate în termeni cantitativi.
Scrutarea adev ărului despre sisteme fuzzy , în cazul nostru, despre via ța
sufleteasc ă atât de complex ă și dinamic ă, este un t ărâm al chem ărilor,
surprizelor și făgăduinț elor. Cunoscând izvoarele acestui fluviu
tumultos și grăbit, pe care Cerul îl rabd ă și Pământul îl sprijină , vom
putea „înota” în vadurile lui mai adânci și-i vom putea folosi energia.

20*
„Istoria psihologiei” a devenit un domeniu științific distinct, cu
drept la „imagine proprie”. Din 1964 se public ă revista de profil
„The Journal of History of the Behavioral Sciences”, iar în 1969 s-a
înființat „International Society for History of Psychology”. Asocia țiile
naționale de psihologie din multe țări au secții de istorie (în A.P.A este
„diviziunea” 26); în institutele de cercet ări sunt sectoare speciale ce
elaboreaz ă lucră ri de istorie și pregătesc reuniuni științifice.

21

I. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ÎN ANTICHITATEA
ORIENTULUI ÎNDEP ĂRTAT

Cele mai vechi izvoare de gândire psihologic ă au fost identi-
ficate în c ărți apărute cu mii de ani î.e.n. în zonele de civiliza ție ale
Indiei, Chinei, Japoniei și Egiptului. De și ideologia dominantă în
statele sclavagiste respective era cea religioas ă, axată pe mitul
nemuririi și transmigra ției sufletului, au ajuns pân ă la noi și idei
științifice mai elaborate, relative la trei arii problematice.
a) Psihofiziologie
În Memorialul teologiei memfiste , papirus elaborat în Egipt la
sfârșitul mileniului al IV-lea î.e.n., mecanismul fiziologic mediaz ă
acțiunea divinit ății asupra sufletului; organele de sim ț (enumerate,
cinci) sunt mijloace de a transmite for ța zeului Itah c ătre inimă,
organul central al sufletului.
Cuvântul, o „dublur ă magică a obiectului”, posibilă datorită
unificării organelor periferice cu centrul, face ca prin vorbire s ă se
repete ce „gânde ște inima”. Prejudec ățile religioase ale timpului inter-
ziceau studiile viscerale, de aceea reprezent ările despre fluidul sanguin
și despre „suflare” (circuitul aer ului) erau produse ale imagina ției sau
ale analogiei anatomice cu organismele animale.
Mult mai târziu, în sec. al VIII-l ea î.e.n., într-un tratat chinezesc
de medicin ă (Tratat despre lumea interioar ă), organul principal,
„guvernatorul corpului” este considerat tot inima, iar ca mecanism de
funcționare era considerat „principiul respirator”, denumit Tzi. Printre
altele, interac ționând cu mecanismele fiziologice, acesta realizeaz ă și
funcții sufletești: mobilizeaz ă gândurile localizate în inim ă, nu însă și
simțămintele, localizate în ficat.
Medicii din vechea Indie promovau, la fel, o concep ție cordio-
centristă și doar treptat s-a dezvoltat, în paralel, schema cortico-
centristă .
Dintre manifestarile psihice, tr ăsăturile temperamentale erau,
firește, cele mai relevante și provocatoare. Medicii chinezi și indieni le

22explicau prin predominarea unuia sau altuia dintre elementele compo-
nente ale organismului:
– dominan ța limfei: încetineal ă, tip cu mobilitate redus ă;
– dominan ța elementelor Tzi: persoana este neechilibrat ă, foarte
mobilă, trecând frecvent de la râs la plâns, în stilul comportamental
antropoid.
– dominan ța sângelui (în unele teorii, a bilei): dârzenie, cute-
zanță, comportament de tigru.
Se observ ă o deschidere spre explicarea ra țională de factur ă
psihologic ă: aerul, condi ție esențială a vieț ii de rela ție, ideea depen-
denței sufletului de via ța organismului, corelarea tr ăsăturilor corpului
cu elementele naturale componente.
Linia explic ării cauzale a psihicului înainteaz ă, deci, mult înainte
de gândirea greac ă; omul este v ăzut ca o ființă înrădăcinată deopotriv ă
în lumea însufle țită și în angrenajul rela țiilor sociale, supus legilor
naturii ș i legilor convie țuirii.
b) Interpretarea etic ă a psihicului
Este o abordare logic ă, rațională a existen ței umane, pe fondul
unei problematici presante, generate de luptele social-politice de la
mijlocul mileniului I î.e.n., în India și China. Probleme ideologice și
morale, într-un limbaj metaforic accesibil, fuseser ă amplu dezb ătute în
celebrele Vede, elaborate în mileniul al II-lea î.e.n., și Upanișade
(cca.1000 î.e.n.). Comportamentul moral, perfec ționarea personalit ății,
smerenia – erau c ăile izbăvirii. Pe acest suport dogmatic se vor im-
pune, în secolul al VI-lea, învăță turile religioase, jainismul și budis-
mul. De re ținut este formularea problemei raportului suflet-corp:
prima dintre religiile men ționate condamna corpul ca obstacol al
libertăț ii sufletului, în timp ce a doua nega sufletul ca real aparte, des-
criindu-l ca un flux de clipe irepetabile sau st ări succesive.
Școlile filosofice care au ap ărut mai târziu, – Vedanta, Yoga,
Mimamsa etc. – la fel, au promovat o idea ție psihologic ă subordonată
problemelor etico-metafizice.
Vedanta s-a impus ca dezvoltare a concep ției idealismului obiec-
tiv din Upani șade: Eul autentic, numit Atman , este o conș tiință intui-
tivă specială, o unitate subiect-obiect, identic ă cu acea baz ă a lumii,
conștiință cosmică infinită, numită Brahman. Această identitate nu se
realizează de la sine; numai prin efort de cunoa ștere și disciplin ă
morală riguroasă, sufletul individual î și elibereaz ă natura divin ă de
impulsurile senzoriale și tendințele corporale.

23Pentru Yoga, activitatea psihică de tot felul și funcțiile organice
(poziț ia, respira ția etc.) întunec ă ceea ce se nume ște „cunoa ștere
autentică”; printr-o serie de procedee se poate ob ține o despresurare
sau purificare.
Școlile filosofice din China de la jum ătatea mileniului I î.e.n.
fondate de Lao-tzi, Confucius și Mo-tzi, prin problematica lor etic ă,
abordează starile psihice și modificarea lor. Primul, autor al capo-
doperei Dao dă -tzin (sec.VI î.e.n.) se preocup ă de calea de la p ământ
la cer, a mântuirii sau unit ății cu ordinea divin ă. Dacă daoismul
orienta morala dup ă coordonatele unei ordini cosmice, confucianismul
construia spiritul religios din obiceiuri, norme morale sau alte tradi ții;
aici calea („Dao”) era forț a dată de comunicarea moral ă a oamenilor,
deci de comportamentul social-istoric al aparatului social-statal.
Confucius (551-479 î.e.n.) a fondat principiile sale pe o concep ție
despre raportul înn ăscut-dobândit, atribuind primului termen func țiile
psihice și epistemice. Derivând din sfera divinit ății, acestea sunt la
început bune, morale, frumoase; sufletul devine erodat și alienat sub
efectul împrejur ărilor ce îl g ăsesc nedes ăvârșit în viața interioară ,
superficial. Peste doua sute și ceva de ani, Siun-tzi (298-238) a impus
o altă variantă a confucianismului; opus ă sub raportul balan ței înnăs-
cut-dobândit: omul se na ște rău, iar modestia, compasiunea, celelalte
calități morale sunt produsul educa ției. Precum olarul pl ămădește din
lut un vas prin arta sa, a șa și sufletul omului, din starea sa primitiv ă,
„fără formă”, devine util, moral, frumos.
Atitudinea activ ă față de viață este o alternativă umanistă cu
efecte majore asupra condi ției omului în lume și societate, a imaginii
de sine, aspira țiilor, patosului autoreglarii prin ini țiativă și efort.
Mo-tzi (479-381) a adus memorabile contribuț ii în acest sens.
c) Psihocogniția
Activitatea mental ă are drept obiect produsele contactelor sau
interacțiunilor organelor de sim ț cu lucrurile reale din mediul de via ță.
O atenție deosebit ă în epistemologia indian ă a fost acordat ă celor trei
forme genetice de contact Subiect-Obiect: 1) „contemplarea” sau
cunoașterea generalului („comunicarea cu toate obiectele individuale
dintr-o clas ă dată ”); 2) asocia ția sau „comunicarea” cu obiectul prin
intermediul imaginii sale actualizate în memorie; 3) perceperea yoghină , „comunicarea” cu obiectele cele mai fine, prin ra ționament
aprofundat.

24Actul cognitiv apare ca o expresie a unit ății Subiect-Obiect.
Astfel, receptarea realit ății se realizeaz ă în două forme:
– senzorială , nemijlocit ă și, prin aceasta, „nedeterminat ă”
(nirvikalna ); masă haotică de impresii, în care individualul și
generalul nu sunt diferen țiate;
– verbală , diferențiată sau „determinat ă” (savikalna ); este o
cunoaștere conceptual ă, arhetipală , ce ofere ă cadre sau modele dup ă
care este „copiat ă” lumea senzorial ă (după comentariile la Vedanta).
În accepțiunea budist ă, „perceperea definit ă” nu mai este în fapt
percepție; intelectul intervine cu scheme categoriale, cum sunt „subs-
tanță”, „gen”, „cauz ă” etc. Prin natura sa arbitrar ă, generalizatoare,
modelatoare, cuvântul denatureaz ă imaginea ș i identitatea absolută a
lucrului receptat.
Școala Mimansa contrazice epistemologia vedantistă și budistă,
afirmând prezen ța simultan ă în percep ția nedeterminat ă a celor doua
aspecte – general și specific, evident, primul fiind comun unei întregi
clase de obiecte; cuvântul are rolul de a generaliza și de a delimita
orice calitate intrinsec ă obiectului receptat.
Atenția acordat ă de tradiț ia filosofic ă indiană imaginilor tr ăite
nemijlocit explic ă interesul precump ănitor pentru vise, iluzii, haluci-
nații și percepția extrasenzorial ă (studiată cu predilec ție de școlile
yoghine). Afirmându-se c ă diferența dintre ilozoriu și real îș i pierde
sensul, într-o accep țiune psihologic ă a „actualului”, interesul pentru
reprezentări și imagerie (tem ă majoră în psihologia de azi) este
estompat.
Este însă de reținut tendin ța spre explica ția cauzală a acestui
„real psihic”, complementar planului ontologic: iluziile apar datorit ă
tulburării, denatur ării (periferice sau centrale) a raportului dintre
organul de sim ț și obiectul fizic. Halucina țiile, de exemplu, apar atunci
când urmele, imaginile din memorie sunt proiectate în afar ă; în vis
sunt reactivate impresii subcon știente, depozitate în memorie.
Conceptul sinelui epistemic și spiritual-metafizic (diferit de Eul
social) a fost o tem ă centrală pentru gânditorii indieni, anticipând cu
două milenii și jumătate psihanaliza ce a debutat în 1900 prin
Interpretarea viselor , a lui S.Freud. Numai în contextul acestei idea ții
asupra vieț ii interioare se putea pune o asemenea problem ă tranșantă
ca cea a compara ției dintre „con știința obiectului” și „conștiința de
sine” și a posibilit ății cunoașterii gândirii nu numai prin con ținut, ci și
ca activitate de procesare a datelor despre realitatea obiectiv ă.

25*
Tabloul mi șcării de idei în cadrul filosofiei Orientului
Îndepărtat, de-a lungul multor secole, este, fireș te, mozaicat și
contradictoriu. De exemplu, Eul a fost și contestat ca existen ță reală,
cu argumentul c ă pentru perceperea sa nu avem nici un organ
specializat (este cunoscut, în acest sens, sistemul Lokayata). În unele
școli conștiința a fost identificat ă pe rând cu organismul, for ța vitală,
activitatea organelor de sim ț, gândirea.
Deși în ultimele dou ă secole dinaintea erei noastre și în
următoarele dou ă în China p ătrunde budismul, un puternic filon de
științe naturaliste ș i de filosofie materialist ă accelereaz ă procesul
constituirii psihologiei științifice. Este cunoscut ă o veritabil ă lucrare
polemică: Raționamente critice , de Van-ciun (27-97 e.n.). Era o epoc ă
de transform ări sociale în detrimentul sclavagismului conservator și
slab productiv. Se dezvoltau științele naturii și medicina, noi idei
despre om și societate. Autorul constata atunci c ă tradiția filosofic ă
promovase principiul explic ării cerului după modelul comporta-
mentului uman inten țional; afirma c ă a sosit timpul ca procedeul
invers să fie aplicat: legităț ile naturale folosite ca mijloc de înț elegere
a sufletului uman.
O sugestiv ă analogie pentru relevarea naturii psihicului ca
funcție a materiei o întâlnim la Fan-tzene (adev ărat, mult mai târziu, în
sec. V-VI, când Occidentul medieval era dominat de filosofia
eclezistică și nu accepta opera lui Aristotel). Într-un tratat despre
caracterul efemer al sufletului, acesta se definea ca func ție a corpului:
„spiritul pentru materie este ca ascu țișul pentru cu țit; una nu este
identică cu cealalt ă, dar nici una nu poate exista f ără cealaltă”. Tot așa,
în cazul obiectului discu ției despre cum se poate admite ca trupul s ă
moară și sufletul s ă rămână ?

Considera ții finale
Psihologia oriental ă apare anali știlor contemporani drept una
prin excelen ță practică, de tipul maieuticii lui Socrate. Obiectul
urmărit era de-condiționarea omului , scoaterea de sub efectul
pressing-ului vie ții cotidiene.
Se poate afirma c ă, în îndelungatul proces al devenirii
psihologiei ca știință, obiectul ei a avut cel mai înalt statut în teozofia
din Orient și Grecia. „Pentru ei sufletul era unica realitate divin ă,
cheia universului” (Eduard Schuré, Marii ini țiați, București, Lotus,

261994, p. 9). Confucianismul prezint ă un ș i mai mare interes pentru
psihologii de astă zi (preocupa ți de individua ția și autoîmplinirea
demnă a omului), deoarece în aceast ă dogmă nu numai partea
meditativ ă, dar ș i cea ritual ă este pusă în slujba oamenilor. În studiul
său Confucianismul , Léon Vandermeersch remarc ă: „…Confucianis-
mul dezrădăcinează cultul din teologie pentru a-l înr ădăcina în ceea ce
se poate numi o antropologie”. (Jean Delumeau (coord.), Religiile
lumii, Bucure ști, Humanitas, 1993, p.551).
Dar și budismul a dat importan ță experien țelor personale și
înțelegerii întemeiate pe fapte empirice, respingând înv ățăturile
brahmanilor despre un suflet universal (Brahma) cu care individul ar
intra în uniune; accentul pus pe calitatea personologic ă a propriilor
fapte (kamma) este atât de categoric, încât acestea î și continuă efectul
în viitorul persoanei, ca o matrice a destinului.

II. IDEAȚ IA PSIHOLOGICĂ ÎN ANTICHITATEA GREACĂ
PREARISTOTELIC Ă

Ideile despre suflet în Grecia antic ă sunt con ținute în corpul
unitar de cuno ștințe științifice și filosofice. Fie c ă era înțeles ca mate-
rie subtil ă (Democrit), fie ca idee sau form ă (Platon), sufletul era
esența și principiul vie ții.
Istoricii sistematizeaz ă gândirea greac ă dinaintea erei noastre în
trei perioade:
– secolele VIII – VI perioada primitiv ă;
– secolele VI – III perioada clasic ă;
– secolele III – I perioada elenist ă.

Școala din Milet marcheaz ă în sec. al VI-lea trecerea de la
ideația cosmogonic ă, antropomorfic ă și mistică la reprezentă ri natu-
ralist–logice despre cauzalitate și cunoaștere. În una din coloniile
grecești populate de ionieni în Asia Mic ă, pe țărmul Mării Egee, era
orașul înfloritor Milet. A șa-zișii fizicieni, Thales (624 – 547),
Anaximandru (610 – 545) și Anaximene (585 – 525) au formulat o
concepție a unității naturii, derivat ă dintr-un element fundamental,
imperisabil și veșnic, respectiv apa, infinitul, aerul . Gândirea lor a fost
remarcabilă în matematic ă, inginerie, astronomie. De și nu se refer ă la
texte originale, Aristotel reproduce definirea sufletului dat ă de către
Thales: similar for ței magnetice, sufletul este de natur ă materială, dar
incorporal ă și înzestrat cu mi șcare; fiind principiul unei mi șcări
spontane și eterne, are atributul imortalit ății.
Anaximandru, prieten și urmaș al lui Thales la conducerea Școlii
din Milet, a formulat teorii privind cosmosul, originea speciilor,
sufletul și dialectica. Din tradi ția filosofic ă antică se știe că definea
sufletul ca o materie aeriform ă, iar ființele vii ca o unitate intim ă
suflet-materie.
Cel de-al treilea „fizician” re marcabil, Anaximene, considera
sufletul drept principiu de unitate, existen ță și funcționare a vie ții și
naturii în general, definindu-l ca aer, infinit și în continuă mișcare.
27

28Ideile „psihologiei naturale”, ce explic ă viața sufleteasc ă printr-
un principiu material, s-au p ăstrat până în timpul lui Socrate, de și
Școala a încetat să mai existe o dat ă cu distrugerea ora șului de către
Perși (479 î.e.n.); ionienii au migrat spre coloniile din Italia (Grecia
mare).
Celebrul filosof ș i matematician Pitagora este tot ionian sosit în
sudul Italiei, la Crotona; se n ăscuse în insula Samos, în anul 584;
figura sa a devenit legendar ă chiar în timpul vie ții, ca ș ef al unei secte
de sorginte ezoteric ă și politică.
Continuator al cosmologiei „fiz icienilor” din Milet, Pitagora
substituie principiul lui Thales, apa, cu num ărul, originea tuturor
lucrurilor. Sufletul uman este o parcel ă din sufletul universal și mișca-
rea universal ă, sensibilitatea fiind comună tuturor fiin țelor, apare ca o
emanație universal ă.
Tocmai pentru c ă lucrurile sunt numere, sufletul cunosc ător este
tot un num ăr (asemănarea dintre Subiect și Obiect fiind condi ție a
cunoașterii). Num ărul vine în via ța omului din afară , ca o individua ție
a rațiunii. Animalele, oamenii și zeii posed ă o singură viață, un suflet
de aceeași natură.
„Momentul Pitagora” în istoria gândirii filosofice este considerat
cardinal: pentru prima dat ă se exprim ă ideea de lege natural ă abstractă
ce guverneaz ă viața și universul. Un exemplu de expresie cantitativ ă a
relației dintre fenomene este chiar în domeniul denumit în veacul al
XIX-lea Psihofizic ă: dependen ța înalțimii unui sunet de lungimea
corzii vibratoare ce-l produce.
Heraclit din Efes s-a născut, după unele date, în anul mor ții lui
Pitagora (504), în ora șul rămas nedistrus de furia lui Darius (al lui
Histaspe) împotriva ionienilor revolta ți. În Muzele (intitulată și Despre
natură, din care s-au p ăstrat peste 100 de fragmente) se îmbin ă
cunoscutul materialism ionian (la el „regula” fundamental ă este focul)
cu principiul contrariilor sau metoda dialectic ă.
La originea tuturor lucrurilor se afl ă lupta contrariilor; na șterea
și conservarea, via ța și dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor
(invocă modelele arcului întins, ziua cu noaptea, vara cu iarna, moar-
tea cu via ța). Alte trei teme ale dialecticii lui Heraclit sunt unitatea
tuturor lucrurilor, ve șnica schimbare ș i relativitatea epistemic ă (același
lucru poate ap ărea altfel, chiar contrariul s ău dacă se schimb ă punctul
de vedere).
Sufletul este un gen de suflare cald ă, ușoară și uscată, fiind focul sau
principiul vie ții. Pentru cunoa ștere, omul are două facultăți: simțurile

29și rațiunea (care d ă și criteriul adev ărului, măsura înțelepciunii).
Datorită celei de-a doua facult ăți, omul poate „descoperi” adev ăratele
nume ale lucrurilor.
În sudul Italiei, la Elea, pe la mijlocul sec. al VI-lea î.e.n. a
apărut o ș coală cu doctrin ă opusă dialecticii lui Heraclit. Xenofon , tot
imigrant din Asia Mic ă, autor de Elegii și Parodii, fondeaz ă Școala
eleată ce promovează , excelând cu Parmenide , un panteism de factur ă
spiritualist ă. Obiectul cunoa șterii este un „invariant” încremenit,
neschimbat; ceea ce se schimb ă nu poate fi cunoscut decât imperfect,
conjectural.
Între gândirea logic ă și cunoașterea empiric ă, Parmenide vede o
opoziție în problema adev ărului. Numai cunoa șterea rațională poate
sesiza existen ța distinctă de orice schimbare calitativ ă, de mișcare și deve-
nire. Ontologic, încremenirea, imuabilitatea, pare absurd ă, dar tocmai
ideea acestei aspira ții la surprinderea invarian ței a sugerat lui Socrate,
Platon și Aristotel posibilitatea formul ării principiilor gândirii ra ționale.
Contribuții importante în sprijinul doctrinei eleate au adus Zenon
și Anaxagora . Cel din urm ă (500 – 428 î.e.n.), în țelept venerat, î și
argumenteaz ă doctrina eleat ă cu exemplul „homeomerelor”, lucruri ce
se divizează la nesfâr șit, dar partea ră mâne identic ă cu întregul („o
picătură de sânge este sânge”). Superioritatea gândirii în cunoa șterea
adevărului este demonstrată prin referire la (ceea ce numim azi)
praguri subliminale absolute ș i diferențiale.
O conciliere între Heraclit ș i Parmenide încearc ă Empedocle (490 –
430), renumit orator și poet ( Despre natur ă și Purificările), consemnat în
istorie și ca victim ă a vulcanului Etna. Este original printre ionienii fizicieni
prin formularea ipotezei „mul țimii infinite de combina ții a unor elemente
primare”, un generativism timpuriu ce a dă inuit două milenii și s-a valori-
ficat în ultima jum ătate de veac. Focul, aerul, p ământul și apa, – „rădăcinile
lucrurilor”, cum le numea el, sunt supuse ac țiunii a dou ă „principii
motorii”: iubirea (forță unificatoare a lucrurilor materiale) și discordia
(forță separatoare). Sunt dou ă forțe subtile, imanente lucrurilor, ce pot fi
identificate și definite doar ra țional, ele schimbând doar realul, c ăci
distrugerea și nașterea spontan ă nu sunt posibile.
Deși nu folose ște termenul ca atare de „suflet”, define ște senza-
țiile și gândirea („tot o senza ție”) în unitate cu fiziologicul, fiind chiar
funcțiuni ale elementelor materiale, reunite și divizate de cele dou ă
forțe primordiale; astfel, senza țiile sunt rezultatul interac țiunilor dintre
emanații ale obiectelor și porii organismelor; mi șcarea sângelui
realizează gândirea și cunoașterea în general.

30Democrit din Abdera (460 – 370 î.e.n.) – determinism materia-
list în raportul suflet – corp și cogniție.
Tot ionian de origine, dar iniț iat la Atena ș i în numeroase c ălă-
torii, erudit și autor în multe domenii: geometrie, cosmologie, psiholo-
gie, medicin ă, botanică, zoologie, muzic ă. Cum să nu fie interesant ă o
viziune psihologic ă a unui asemenea erudit, dintr-o epoc ă a sofiștilor,
deci ș i a lui Socrate!
Scrierile sale sunt numeroase, iar dou ă cu titluri majestuoase
s-au păstrat aproape în întregime: Marea orânduire a lumii și Despre
natura lumii ; spiritul sofist al timpului s-a reflectat în cele aproape
1000 de scrisori.
„Materia este una și e constituit ă din atomi în mi șcare spre
varietate infinită ” – ideea fundamental ă a teoriei lui Democrit, aceasta
însemnând în acela și timp combaterea dualismului lui Anaxagora ș i a
unității absolute și inerte a elea ților. Atomii și vidul sunt cele dou ă
realuri certe, nepieritoare (c ăci nici nu au fost create).
„Momentul Democrit” în istoria gândirii este marcat de renun-
țarea la factori calitativi (cald, rece) sau la cauze motrice exterioare
(iubire, discordie, ra țiune), pentru instituirea fizicului controlabil, – întin-
derea și impenetrabilitatea. La categoriile „necesitate”, „legitate”, „ordine”,
Democrit, în sus ținerea lui Leucip, dasc ălul său, adaugă „cauzalitatea”
(indiferent de termenii folosi ți: „motiv”, „ra țiune”, „necesitate”).
Datorită vidului, atomii se pot mi șca veșnic, producând în acest
proces toat ă diversitatea leg ăturilor, formelor și selecțiilor. Varia-
bilitatea este privit ă simplist: deplasare, asociere și disociere de atomi.
Sufletul este de natură materială, compus din atomi sferici foarte
subtili și mobili (un fel de foc, ceva cald ș i mobil, ce antreneaz ă întreg
corpul). Avem astfel, la Democrit, o prim ă viziune monistă a iden-
tității între trup ș i suflet. În consecință , sufletul este muritor, disp ărând
o dată cu corpul, „locuitorul” dispare o dat ă cu „cortul” ce l-a g ăzduit.
În privin ța senzorialităț ii, Democrit împă rtășește ideea lui
Heraclit și Empedocle a emana țiilor atomilor de la lucruri spre orga-
nism și invers (aerul interpus faciliteaz ă transmisia). Forma atomilor
emanați determină modalitatea senza țiilor.
Cum o diferen ță calitativă între senza ție și gândire nu a fost remar-
cată, din confruntarea mai multor texte se presupune c ă Democrit a dat
întâietate gândirii în privin ța adevărului ș i autenticit ății.
Privind cunoa șterea ca unitate sensibilitate-ra țiune, limbajul ca
un demers conven țional important pentru formarea omului și a
grupului social, Democrit concepe educa ția, mult înainte de gânditorii

31Renașterii, ca un proces formativ, factor de progres pentru via ța
omului și a societăț ii.
Este o orientare antropologic ă pe care Democrit o inspir ă filoso-
fiei grece ști, tradițional preocupat ă de natur ă, un filon materialist
valorificat în continuare ca alternativ ă la idealismul lui Platon.
Secolul al V-lea î.e.n. a r ămas în istorie cu valori de referin ță:
statul atenian unificat și întărit după victoria asupra perș ilor, cu 12 –
15 milioane de locuitori, unif icase aproape 200 de state-cet ăți grecești,
instaurase și exersase democra ția, viața publică, remunera ția juraților,
asigurarea pecuniară a funcționarilor și dascălilor; o democra ție scla-
vagistă cu de zece ori mai mul ți sclavi decât oameni liberi cunoa ște
„veacul de aur” al lui Pericle și cea mai luminoas ă epocă a medita ției
filosofico-psihologice, în care omul și gândirea au c ăpătat prestanț a
unei piramide sacre.
Conceptele de via ță, cetățean, succes, individualitate și stat,
marginalizeaz ă pe cele despre natur ă și capătă un conț inut distinct și
controlabil; cunoa șterea, resorturile, competen țele și, în general, con-
duita omului, virtutea înv ățată, conferă veacului respectiv o
dimensiune umanist ă, etalând pentru veacurile urm ătoare o imagine
nouă , provocatoare, a umanului: omul este „m ăsura tuturor lucrurilor”
(Protagoras). Aceast ă luminoas ă sintagmă a strălucit prin veacuri ca
Steaua polar ă, ghidând c ăi spre necunoscut, dar neobligând dogmatic
pe nimeni la împă care sau la mustrare. Numai cre știnismul, Rena șterea,
psihologia umanist ă și mișcarea creatologic ă de după anii ’50 ai
veacului ce s-a încheiat au putut avea racorduri semnificativ-pozitive
cu imaginea omului din „Veacul lui Pericle”. „C ăderile” nenum ărate
de la aceast ă înălțime, provocate de ră zboaie și împilări politice, au
reprezentat de-a lungul istoriei o „mare de întuneric” din care, cei
scufundați fără voia lor, au v ăzut o și mai mare str ălucire a gândirii lui
Protagoras și Socrate.
Arta, sănătatea, prudenț a, eroismul, virtutea, ra țiunea exersat ă în
libertatea de cugetare a individului au f ăcut să se pună accent pe
tehnică și în general pe metode, pe specialit ăți desprinse de filosofie
(agricultur ă, muzică, astronomie, medicin ă, istorie, dramaturgie).
Statul și religia devin doar un fond pe care se contureaz ă destine,
virtuți, iniț iative private, oameni liberi cu drept la fericire proprie, apț i
de cunoa ștere veritabil ă și de conduite morale. Se redacteaz ă cons-
tituții pentru cet ăți nou-înfiin țate, se scriu tratate despre adev ăr, con-
cordie, consolare, prudență , ignoranță, înțelepciune, se promoveaz ă un
gen de discu ție între dasc ăl și elev pe care ast ăzi îl numim mentorat și
brainstorming („asaltul de idei”).

32Sofiștii erau dovada unei noi profesii, constând în discutarea,
promovarea, selectarea, argumentarea ideilor; Protagoras a fost
primul care și-a atribuit asemenea titulatur ă și și-a meritat-o pe deplin,
ca „negustor de în țelepciune”. Contemporan cu materiali știi (Leucip și
Democrit), prieten cu Pericle, c ălător în Grecia Mare ș i Sicilia,
Protagoras a r ămas celebru prin opera filosofic ă Despre fiin ță
(cunoscută și sub titlurile Despre adev ăr și Discursuri zdrobitoare ),
orientată împotriva elea ților.
Identificând sufletul cu senza țiile, iar pe acestea calificându-le
ca exacte, Protagoras ajunge la un fel de solipsism: „nu exist ă decât
ceea ce este sim țit”. Aceast ă teză pare idealist ă relativ la datele per-
ceptive, dar devine productivă când se aplic ă la axiomele și definițiile
geometrice: acestea sunt deduse din experimente asupra corpurilor
solide. De altfel, rolul general al experienței în cunoa șterea lumii și
utilitatea dau sens cunoscutei formule „omul e mă sura tuturor lucru-
rilor”. Aristotel se refer ă însă critic la acest enunț , care ar nega princi-
piul logic al contradic ției; Diogene Laerț iu califică metoda argumen-
tației perfec ționată de Protagoras drept „art ă ruinătoare pentru moral ă
și pentru inteligență ”. Sofiș tii teoretizeaz ă o morală empirică, dar nu a
liberului arbitru, c ăci introduc criterii de valoare de ordin social.
Un sofist celebru, ca filosof, orator și teoretician al limbajului a
fost Gorgias . În psihologia cunoa șterii el a formulat problema valorii
simbolului în cunoa ștere și comunicare: atunci când cuno ștințele sunt
trnsmise prin limbaj, deci prin „simboluri auzite”, con ținuturile senzo-
riale ale altor organe de sim ț rămân în afara mesajului; cât de virtuos
și impresionant ar fi discursul, valoarea sa de adevă r stă sub semnul
formalismului excesiv; gândirea și realitatea sunt lucruri distincte,
intraductibile unul în altul, dar pr ovocatoare, generatoare de idei în
aceeași măsură. Acutizând astfel problematica epistemologic ă, pe fon-
dul unui nominalism for țat, sofiștii au contribuit semnificativ la
constituirea identităț ii inteligen ței verbale și a gramaticii.
Socrate (469 – 399 î.e.n.) a marcat o reorientare hot ărâtoare a
gândirii psihologice, de la explicar e în termeni de elemente ale me-
diului, – aer, foc, mi șcare a atomilor, – la calit ăți interne ale omului,
cum sunt intelectul, conceptul, aspira ția, simțul și reprezentarea feri-
cirii. Noua viziune este sintetic exprimat ă în imperativul „Cunoa ște-te
pe tine însu ți!” și larg elaborat ă în problematica eticii ra ționale.
Pornind de la o educa ție aleasă în familie, cu preocupă ri artistice
și filosofice timpurii, Socrate a excelat prin simplitatea vie ții, deve-
nind și rămânând în istorie ca un dasc ăl-model de în țelepciune și

33comportare civic ă. Cum un mentor este mare prin discipolii s ăi,
Socrate, cel modest și smerit, a fost pe deplin recompensat prin aceea
că a rămas pentru posteritate prin imaginea delicat redat ă de cel mai
ilustru discipol al s ău, Platon. Ideile sale, ca dialoguri sau discursuri,
dar și chipul și viața sa , au fost cu iubire p ăstrate și reproduse: a fost
cetățean, soldat, senator, liber-cuget ător, apărător al poporului împo-
triva oprim ării, moralist integru; sfârș itul vieții i-a fost dictat de
autoritățile blamate, dar primit de el ca un în țelept al veacurilor. A șa a
și rămas: toate samavolniciile la adresa intelectualului umanist,
nenumărate de-a lungul veacurilor, au r ămas în conul de umbr ă al
făcliei socratice.
Aristotel consideră că Socrate a pus bazele științei și aceasta prin
discursurile inductive și definiția prin general . Generalizarea apare
pentru prima dat ă ca activitate uman ă, de reducere a incertitudinii,
confuziilor, contradic țiilor, pentru a pune cap ăt stângăciei și a institui
claritatea, siguran ța, stabilitatea. Ast ăzi, știind ce înseamn ă celula
pentru biologie și atomul pentru fizic ă, înțelegem ceea ce a realizat
atunci Socrate: categorizarea sau inva riantul, elementul constitutiv al
cogniției conceptuale, esen țial atât în activitatea individual ă de
orientare și problem solving , cât și în transmiterea zestrei intelective a
homo sapiens-ului.
Deși nu a lăsat opere scrise, Socrate a fost conving ător în a
centra gândirea filosofic ă pe problematica uman ă a experien ței, cogniției,
moralei, raportului cu sine, virtu ții morale. Autorit ățile timpului l-au
condamnat la moarte pentru c ă a sfidat zeii; istoria l-a recuperat pentru
vecie datorit ă elanului și argument ării cu care a „ș lefuit” imaginea
omului, a „mo șit” sufletul uman.
Peste veacuri, după atâtea descoperiri, invenț ii și mentorate, în
urmă cu cinci decenii psihologii au în țeles că ideile pot fi provocate,
capacitatea de a le produce poate fi stimulat ă printr-o tehnic ă a
„asaltului de idei” ( brainstorming ); este vorba de o atmosferă de per-
misivitate a ideilor, a întreb ărilor și aprecierilor, izofunc țional identic ă
celei socratice. Zicând „virtutea se înva ță”, Socrate a detronat atotpu-
ternicia zeilor și pe tronul credin ței în fericire a statuat omul (oricum
ar fi el: descul ț, în haine ponosite, fericit sau nefericit în c ăsnicie, urât
de autorit ăți și iubit de tineret).
Socrate a devenit din ce în ce mai respectat prin veacuri, deoa-
rece el a proiectat asupra omului o lumin ă a credin ței în esen ța sa
pozitivă: „Nimeni nu gre șește cu voin ță, ci din ignoran ță… Scopul
vieții este a cunoa ște și anume a cunoa ște virtutea”. Opera binelui,

34simțul fericirii și ideea divinit ății sunt trei piloni ai vie ții demne, pe
care orice fiin ță umană se înalță ca un templu al continuit ății și
nezădărniciei.
Viziunea psihologic ă a lui Socrate este într-un înalt grad
provocatoare: dup ă Xenofon, Socrate afirma c ă sufletul este nemuritor
și că starea sa de nondependență (când nu are nici o trebuin ță) este de
ordin divin.
De acum, pentru dou ă milenii, for ța specific uman ă este
conceptul ; în pragul Rena șterii, Galileo Galilei descoper ă a doua for ță
umană, legile cauzale, baza științelor moderne. Este imposibil s ă ne
imaginăm mintea uman ă fără concepte, principii și legi, precum și să
ne reprezent ăm procesul devenirii civiliza ției fără „fizicienii” din
Milet, fără Socrate, Aristotel și Galileo Galilei.
Gândirea psihologic ă a lui Platon. Înainte de toate, pentru
psihologul timpurilor noastre care se îngrije ște de respectarea unui cod
deontologic, Platon reprezint ă un model al discipolului onest care î și
exercită genialitatea cinstindu- și mentorul; Socrate este redat poste-
rității în adev ărata sa grandoare de că tre Platon, creând astfel în istorie
un model al genezei „lumin ă din lumină ”.
Dincolo și mai presus de rela ția mentor – discipol, gândirea lui
Platon este centrat ă pe problematica psihologic ă, pe autocunoa ștere și
„adâncuri ale spiritului”.
Epoca na șterii, form ării și manifest ării originalit ății lui Platon
este marcată de fră mântări sociale majore, survenite după înfloritoarea
perioadă a lui Pericle, accentuarea conflictelor de clas ă și războiul
peloponeziac.
S-a născut într-o familie aristocratic ă de rang regal, în anul 428
î.e.n., la Atena (dup ă unele surse, 427 la Egina). De foarte tână r a
început studii de filosofie, ca la 20 de ani s ă fie, nu numai elev, dar
chiar discipol elevat al lui Socrate.
După condamnarea lui Socrate, tân ărul de 29 – 30 de ani c ălăto-
rește spre vest, în Grecia Mare și Africa, pe urmele filosofilor și
matematicienilor celebri. Trecuse de 40 de ani când este invitat de
Dionisos cel B ătrân, tiranul Siracusei (Siciliei) s ă-l consilieze în
treburile statului. Se dep ărtează însă de un asemenea câmp de aplica ție
(a unor idei ce vor fi larg dezb ătute în Republica ) și, revenind la Atena
fondează Academia, o ș coală de filosofie în frumoasa gră dină dedicată
zeului Akademos.

35Din fericire, opera scris ă a lui Platon s-a p ăstrat în mare parte,
iar aura de genialitate este întregit ă majestuos de lumina onestit ății:
reia, redă și se sprijină cu respect pe opera mentorului.
Concepția despre suflet a lui Platon, discipol eminent al lui
Socrate, este interesant ă sub mai multe aspecte:
– a trăit într-o perioadă de acutizare excesiv ă a problematicii
social-umane (conflicte sociale, r ăzboaie devastatoare, dec ădere
morală, disoluții ale institu țiilor statale); ra ționalizările propuse de el
au un caracter conservator, utopic și psihologizant;
– postuleaz ă o identitate între cunoa ștere și existență, tratând
ideile ca un real primordial; pentru aceast ă cutezanță, împărtășită de
altfel sub alte forme de „cognitivi știi” umaniș ti de astăzi, Platon a fost
etichetat drept deschiz ător al traiectului idealist în filosofie;
– fără a recunoa ște psihologia ca un domeniu distinct de
cunoaștere, Platon concepe un model func ționalist al sufletului pe care
îl și transferă cu deplin ă convingere la macrosistemul social: 1) ape-
titul sau motiva țiile organice; 2) ra țiunea sau func ția înțelegerii inteli-
gente și a stabilirii adev ărului; 3) energia sau voin ța rezultate din
sinteza primelor dou ă funcții. Statul ra țional este conceput de Platon
stratificat, corespunz ător celor trei func ții: clasa agricultorilor, a
guvernanților filosofi și a militarilor.
– Gândirea lui Platon este un caz remarcabil de psihoistorie:
dacă pentru guvernan ții-înțelepți și pentru militari concepea un mod
de viață purificat de motiva ții pecuniare și familiale, sclavilor, o mas ă
umană de cca. zece ori mai numeroasă decât cetăț enii liberi, le rezerva
un statut de ma șini truditoare în favoarea unui stat „raț ional orga-
nizat”. Cum poate fi identificată o concep ție unitară despre sufletul
uman în acest caz?
Platon a extins sfera gândirii umane într-o m ăsură comparabilă
cu ceea ce, în domeniul psihologiei au însemnat paradigmele clasice;
problemele formulate de el au incitat gândirea filosofic ă și religioas ă
de-a lungul veacurilor și au sugerat noi criterii de abordare ș i înțele-
gere a sufletului uman. A fost catalogat drept reac ționar! Dar, se știe
că mari umaniș ti ai Rena șterii, ca Morus și Campanella și socialiștii-
utopici ai secolului al XIXlea (Saint-Simon, Fourier, Owen etc.) au
găsit la Platon modele ideale.
Deși gândirea psihologic ă a lui Platon, dispersat ă în numeroase
lucrări, se prezint ă în termeni metafizici, prin cadrele problematice
formulate avem elementele unui sistem: în privin ța raportului suflet –
corp, în Fedon se afirmă întâietatea primului, în Timen și Republica

36sunt definite trei suflete, cu func ții distincte la nivelurile capului,
pieptului și abdomenului; o viziune asupra afectivit ății o gă sim în
Fileb și Banchetul, distingând dimensiunile divin ă și organic ă; în
Republica (IV, V, VII) g ăsim abord ări ale cogni ției.
În senzaț ii și percepții, efecte directe ale raportului Subiect–
Obiect, nu putem avea decât semne ale realităț ii, nu realitatea ca atare.
Acțiunile externe asupra organelor de sim ț transmit sufletului date și
impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii
confluente a luminii de la obiect la ochi și de la ochi la obiect;
noaptea, aceast ă întâlnire este blocat ă. Platon remarc ă și posibilitatea
senzaț iilor subliminale, explicate printr-o mai redus ă intensitate a
influxurilor exterioare ce nu reu șesc să treacă din corp în suflet.
Referitor la valoarea de adevă r a datelor despre lumea exte-
rioară, Platon ne-a l ăsat cea mai conving ătoare și originală metaforă a
idealismului obiectiv, „mitul pe șterii”: obiectele ce se perind ă prin fața
peșterii sunt sesizate de noi, cei dină untru, ca ni ște umbre pe peretele
opus intrării; înțelegem ceva din natura lucrurilor originale prin rapor-
tarea senza țiilor la no țiuni primitive sau pattern -uri ideative existente
aprioric în spiritul nostru.
De aici, principala tez ă a lui Platon: ideile ( și nu lucrurile) au o
existență reală și primordial ă, reprezentând „cauza exemplar ă a ceea
ce este constant în natur ă” (Aristotel, Metafizica , XII, 242). O
asemenea generalizare metafizică extremă a conceptului (entitate
cognitivă descoperită de Socrate, numit ă astăzi într-un mod apropiat
de Platon, invariant) a excelat adesea în istoria gândirii: similar,
Spinoza și Descartes au generalizat geometria și mecanica, Imm.Kant
– fizica lui Newton, Spencer – biologia și selecția natural ă etc.
Caracterul sistemic al orient ării omului în diversitatea lumii este
asigurat de ierarhia ideilor. Cea mai general ă este „existen ța”,
manifestat ă în planul cunoa șterii ca „adev ăr” (obiectul cel mai general
în cogniție); subordonate „existen ței” sunt ideile de distinc ție (același
– altul, asem ănător – deosebit, egal – inegal în materie de spa țiu, timp,
mișcare, repaus, etc.); fenomenele psihice ocup ă planul urm ător al
derivărilor. Continuând abordarea etic ă a lui Socrate, „existen ța” este
identificat ă cu Unitatea și Binele, iar acestea împreun ă generează
Frumosul.
Aristotel , părintele logicii și al psihologiei, a respins teoria ideilor
ca existen ță plenară și primordial ă, ca nedemonstrabil ă prin explica-
țiile logice ale lui Platon.

37Cu toate c ă Aristotel este de acord cu Platon c ă între corp ș i
suflet este un raport similar celui dintre instrument și funcționarea sa,
iar sufletul are un nivel superior, indestructibil, spiritul, el nu accept ă
prioritatea (cosmic ă) a sufletului față de corp și nici că acesta este
exclusiv uman și responsabil pentru transmiterea zestrei experien țiale
și potențiale de la p ărinți la copii.
Enunț urile lui Platon despre cunoa ștere sunt deosebit de intere-
sante, deoarece se consider ă că filosofia lui este cu prec ădere o
psihologie cognitivă . Problema central ă a acestei filosofii este cum
oamenii intr ă în posesia conceptelor, opiniilor ș i credințelor. Cele trei
obiective sunt atinse prin câteva tipuri de activităț i: intuiția directă a
ideilor, ra țiunea discursiv ă, intuiția sensibil ă și imagina ție. Concep-
telor matematice li se rezervă un loc special între intuiț iile sensibile și
idei. În psihologia contemporan ă s-a încet ățenit sintagma „concepte
figurale” (E.Fischbein). Gândirea este un discurs, o înl ănțuire de
concepte folosit ă pentru a întreba și răspunde, a afirma și nega, în
funcție de compatibilitatea dintre ele și de adecvarea lor la invariantele
și relațiile din lumea real ă.
Limbajul este un produs al inteligen ței, cerut de nevoile dis-
cursului (intern și cu voce tare). Onomatopeia este un argument al
genezei limbajului: de la denumiri primitive, prin simpla imita ție, la
nume derivate pe calea exerciț iului inteligibil ce se ridic ă deasupra
sensibilului (definit ca contradictoriu, divers, nedialectic, particular,
concret, negeneralizat).
Teza central ă a idealismului obiectiv: ideile sunt cunoscute în
mod virtual spiritului nostru din existen țe anterioare; cunoa șterea nu
este decât o revela ție a restituirii spirituale, o reintrare în posesia
ideilor, proces doar facilitat de contactul cu lumea sensibil ă și de
receptarea discursurilor.
Metafora folosită în Fileb (39 a) este edificatoare pentru
viziunea lui Platon asupra memoriei empirice: sufletul este o carte în
care memoria, ca un scrib, consemneaz ă ceea ce dicteaz ă simțurile și
chiar ilustreaz ă conținuturile cu imagini. La memoria empiric ă rapor-
tează și asociația ideilor; o nume ște reminiscen ță și o explic ă prin
contiguitate și asemănare.
Comparativ cu perceperea și reminiscen ța, într-o accep țiune a
alteră rii, este tratat ă imaginația: o transformare a ideilor în reprezen-
tări sensibile, deci o degradare a cunoa șterii în stări de vis, halucina ție,
delir, entuziasm, be ție, erotism, iubire, inspira ție poetică. Sediul aces-
tui gen de metamorfoz ă este ficatul.

38Elanul creativ este raportat nu la imagina ție, ci la aptitudini și
talent, o înzestrare divin ă a omului și chiar demonic ă. Harul poetic
este descris tot ca un delir, dar de o alt ă natură: poetul tr ăiește
simultan și total (cu pierderea memoriei, gândirii și rațiunii) iubirea de
adevăr și de frumos. Filosoful, ca și poetul, realizeaz ă sinteza dintre
Adevăr și Frumos, iar prin aceasta sufletul s ău ascultă de „principiul
pornirilor generoase”, morale și neviolente.
Apetiturile organice sunt tratate în contrast cu acest principiu,
parte irascibil ă a sufletului, orientat ă spre beligeran ță, glorie, pofte
corporale, avere. Pl ăcerea, durerea și indiferen ța sunt stări sufletești ce
țin de organizarea sufletului ca sistem, de armonia și dezarmonia
componentelor sale. Nu trateaz ă însă abstract aceast ă „realitate prim ă
a vieții”, ci sesizeaz ă caracterul relativ, condi ționarea afectivit ății de
obiectul ei și de „distan ța de privire a faptului”. Dup ă ce ne atrage
atenția asupra iluziilor și disfuncțiilor în această sferă, ca un „discipol
mare” al dasc ălului de în țelepciune și morală care a fost Socrate,
Platon, discipolul, înalță persoana pe edificiul majestuos al moralit ății,
devenind rudă cu divinitatea: omul este capabil de pl ăceri pure
(rezultate din senza țiile de sunete, culori, mirosuri), dar și de cea mai
pură, care este bucuria cunoa șterii Adev ărului. Excesul de pl ăcere
înseamnă corupere ș i alienare. Aura virtuț ii stă în puterea fiec ăruia:
căutând Adev ărul și Binele, omul devine virtuos, liber, fericit. Ideea de
greșeală mărturisită pentru diminuarea p ăcatului, de supunere fa ță de
legi și de resemnare în fa ța sancț iunii judec ătorești – sunt cristaliz ări
ale unei mentalităț i pe cât de idealiste, pe atât de productive și
benefice progresului civiliza ției. Creștinismul le-a preluat cu vene-
rație, iertând lui Platon justificarea conceptual ă și ardoarea sus ținerii
ordinii sociale bazate pe sclavie.
Științele moderne s-au dezvoltat sprijinindu-se pe experiment,
pe care l-au perfec ționat continuu prin instrumentare și procesare
matematic ă; n-au ignorat îns ă „Monumentul Platon”, atât de înalt încât
trimite peste veacuri lumina nestins ă a Ideii.

39

III. CONCEP ȚIA ARISTOTELIC Ă DESPRE SUFLET

Când Aristotel a conceput De anima și lucrǎrile ulterioare,
cunoscute sub titlul generic Parva naturalia , teoria despre suflet avea
deja o istorie.
Cu neajunsul bine-con știentizat în urm ătoarele dou ǎ milenii de
ignorare a subiectivit ǎții umane, sufletul era cunoscut de elevii lui
Platon, deci și de Aristotel, fie ca ansamblu de atribute generale ale
materiei în mi șcare, fie ca o natur ǎ divinǎ , nemuritoare, înl ǎnțuitǎ în
trupul vremelnic.
Opera aristotelic ǎ marcheaz ǎ o depǎ rtare majorǎ de aceste tradi-
ții etico-religioase, începând chiar cu formularea obiectului psiholo-
giei: statusul ontologic al individului uman ca entitate psiho-fizic ǎ vie,
activǎ și cugetǎtoare ( entelehia trupului = suflet individual, „form ǎ a
trupului natural”).
Plasând psyche -ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i
principiile și cauzele (scopul suprem al cunoa șterii), Aristotel ne apare
astǎzi ca pionier al paradigmei func ționaliste (opus deci dualismului
suflet – via țǎ biologică, promovat de Platon). Valoarea istoric ǎ, înde-
lung validat ǎ, a științei aristotelice despre suflet, rezid ǎ în afirmarea
unitǎții funcțiilor spirituale și vitale :
sufletul este acea formǎ (calitate,
însușire, proprietate) a substan ței (corpului) care îndepline ște trei
funcții necesare vie ții: nutritiv ǎ, senzitivǎ si raționalǎ.
Pentru gânditorul de astǎ zi, termenul „form ǎ” pare vag, cu
referiri la aspectele statice al e unui lucru. La Aristotel îns ǎ, sensul
acestui cuvânt este bine precizat, purtând notele necesare si suficiente
ce asigurǎ realizarea unui anumit efect:
– autonomie l ăuntricǎ în raport cu materia-corp;
– capacități active (vitale ș i raționale);
– imuabilitate, însu șiri invariabile relative la trecerea poten ței în
act pe tot segmentul dintre na ștere și moarte (o dat ă cu moartea sub-
stanței se distruge și sufletul).

40Sufletul și corpul, zice Aristotel, sunt într-o rela ție funcțională
de tipul ochi-vedere. Conceptul „entelehie” a fost o invenț ie a lui
Aristotel utilizat ǎ în definirea concis ǎ a principiului activit ǎții, adicǎ al
generǎrii diferen țelor calitative (sau, cum se zice ast ǎzi în psihologia
umanistǎ , principiul actualizǎrii, al dezvolt ǎrii în trepte); sintagmele
„potența în act” ș i „entitate individualǎ umană” se înțeleg astǎzi ca
funcționalitate, calitate de a realiza ceva. Aristotel însu și defineș te
principala func ție sau facultate a psihicului: discern ǎmântul prin
simțire și gândire. Axând cogni ția, contrar lui Platon, pe coordonate
ontologice (nu exist ă cunoaștere fǎrǎ referire la corpuri), sim țirea are
preemțiune, formele sensibile sunt la originea obiectelor inteligibile.
Peste secole, empirismul englez declara cǎ „nimic nu exist ǎ în intelect
care sǎ nu fi fost mai înainte în sim țuri”, iar dup ǎ alte secole, o pleiad ǎ
de psihologi, de la P.Janet la P.I. Galperin, definesc modelul psihologic
al sufletului prin conceptul de orientare , procesare a datelor în vederea
stǎpânirii raportului activ dintre organism și mediu.
Filosofii moderni ni-l prezint ǎ pe Aristotel ca „o emblem ǎ a
certitudinii” în perspectiv ǎ istoricǎ, iar opera sa ca „primul act
minuț ios de experimentare a capacit ǎții spiritului filosofic de a r ǎzbate
către straturile cele mai profunde ale existentului natural ș i poetic”
(Ion Banu, 1996, p. 9-10).
Precedesorii lui Aristotel, începând cu Thales, cutezaser ǎ sǎ
scruteze Universul vast, construind sisteme conceptuale subordonate
unui principiu unic (apa, focul, aerul, infinitul), potrivit unei în țelegeri
simplificatoare; Socrate ș i Platon au descoperit bidimensionalitatea în
gândire: subiect-obiect, eu-lume, gândire-sim țire, socios-cosmos.
Respectul fa țǎ de enciclopedismul aristotelic, ca orice atitudine
umanǎ, s-a dovedit, totu și, relativ: dup ă moartea sa, survenitǎ la un an
de fră mântǎri dramatice dup ǎ prǎbușirea gloriei macedonene, perso-
nalitatea și opera lui Aristotel au intrat în umbra uit ǎrii pentru dou ǎ
secole și jumǎtate. Doar în anul 60 î.e.n., Andronicos din Rhodos
editeazǎ opera esoteric ǎ (destinatǎ uzului intern al Lyceului). Mai ales
dupǎ secolul al nouǎ lea, peste 1000 de manuscrise au fost copiate și
recopiate, chiar dac ǎ au fost doar noti țe de curs. Lucră rile exoterice,
pentru marele public, au fost pierdute aproape în întregime. Sursele
sigure au fost sistematizate de anali ști, grupându-le în șase categorii.
A cincea, sub titlul Psihologie și gnoseologie , cuprinde lucr ǎrile De
anima și un ciclu de lucr ǎri ulterioare grupate sub titlul Parva
naturalia .

41Contextul social-istoric
Secolul al IV-lea se remarca prin efectele intensei activit ǎți
sociale din cet ǎțile grecești, specifice vie ții democratice și intelectuale
a epocii lui Pericle: complicarea te nsiunilor sociale atât în cadrul
populației libere, cât și în planul raporturilor dintre clasa celor liberi și
cea a sclavilor, care devenise de zece ori mai numeroas ǎ.
Preocupat de reducerea diferen țelor economice și a adversit ǎților
dintre boga ți și pǎtura mijlocie, Aristotel apare drept sus ținǎtor al
menținerii, chiar cu mari compromisuri, a sistemului sclavagist, în
favoarea celor avantaja ți. În Politica , Aristotel pledeaz ǎ ca apǎrator al
ordinii în rela ția „fireasc ǎ” dintre st ăpân și sclav; organizarea econo-
micǎ nu avea atunci o alt ă perspectiv ǎ dincolo de munca sclavilor.
Viața și opera
Aristotel s-a n ǎscut în anul 384 î.e.n., în ora șul Stagira din sudul
Traciei, într-o familie elevat ǎ, cu preocup ări pentru cercetarea empi-
ricǎ a ființelor; tatǎ l sǎu fusese medic la curtea regelui Macedoniei,
Amintas al II-lea.
La câțiva ani dup ă decesul tat ǎlui sǎu, când avea 17 ani,
Aristotel apare la Atena ca elev al Academiei lui Platon, unde va
ramâne 20 de ani, de fapt pân ǎ la moartea maestrului, în 347 î.e.n. Se
remarcǎ drept un elev eminent și ascultǎtor, cu unele produc ții
dominate de platonism, remarcate elogios de c ǎtre mentor. Elabor ǎrile
originale încep îns ǎ dupǎ moartea lui Platon, purtând o puternic ă
amprentǎ a cercetǎrii directe a naturii, far ǎ însǎ a slǎ bi respectul pentru
filosoful-dasc ǎl („Îmi este prieten Platon, dar și mai prieten îmi este
adevărul” – celebra formul ǎ reținutǎ de auditorii lui Aristotel).
Peste cinci ani, Aristotel este angajat la curtea regelui Filip al
Macedoniei, ca educator al tân ǎrului Alexandru. Între timp, se c ǎsǎ-
torise în ora șul Assos, de pe coasta de apus a Asiei Mici, unde se
retrǎsese dupǎ dispariț ia mentorului s ǎu. Deși și-a petrecut tinere țea în
marea capital ǎ Atena, acum tr ăiește și studiazǎ într-un cadru natural
mistic, în apropiere de vechea capital ǎ a Macedoniei, Pella.
În anul 336 î.e.n., prin decesul regelui Filip, tronul este ocupat
de Alexandru, astfel c ǎ Aristotel–dasc ǎlul se întoarce la Atena ca
favorit, iar peste doi ani deschide aici o ș coalǎ proprie, numit ǎ Lyceu
(după numele templului din apropiere dedicat lui Apollon Lykeios).
Este un fel de universitate cu institut de cercetare, astfel c ǎ pregǎtirea
cursanților are elemente de studiu, cercetare ș i creație. În acest cadru
mentoral se elaboreaz ǎ treptat opera uria șǎ a lui Aristotel.

42Dedicându-se crea ției științifice, în condi ții excelent asigurate în
anii ascensiunii lui Alexandru Macedon, Aristotel devine și perso-
nalitate public ǎ, susținǎtor al mi șcării politice promacedoniene, de
unificare a micilor state grece ști sub forța ofensivǎ a lui Alexandru.
Aceastǎ laturǎ a vieții marelui enciclopedist avea s ǎ-i aducǎ
amǎrǎciunea sfâr șitului în exil, în ora șul Malcis din Eubeea, la numai
un an după moartea lui Alexandru Macedon, deci în 322 î.e.n.
Opera scrisǎ a lui Aristotel con ține douǎ genuri de lucr ǎri:
exoterice , destinate publicului (unele, zise acroamatice, erau adresate
auditoriului selectat) și esoterice , pentru uzul intern din Lyceu. Numai
cele din urm ǎ au ajuns pân ǎ la noi, cu intermiten țe de secole, modifi-
cǎri (intenționate sau nu), suprapuneri, necizelǎ ri. Prin numeroase
eforturi de analiz ǎ, în mulțimea de peste 1000 de manuscrise, s-a
stabilit o ordine. Dup ǎ operele de tinere țe, cu puternica tent ǎ a magis-
trului Platon, identitatea aristotelic ǎ începe sǎ se remarce prin lucr ǎrile
de Logic ǎ, Metafizic ǎ, Științele naturii, Psihologie ș i Gnoseologie,
Politicǎ, Eticǎ și Esteticǎ.
Cu un adev ărat cult pentru „eviden ța mereu suveran ǎ a
percepției sensibile ( Despre cer, 306a16), Aristotel nu a fost un empi-
rist (Ion Banu, 1996, pg. 19). În critica la adresa pitagoricilor, filosoful
enunț a imperativul: „S ǎ construim teorii ș i cauze în scopul de-a reda
semnifica ția faptelor observate”, f ǎrǎ însǎ a „pretinde faptelor s ǎ se
conformeze teoriilor ș i opiniilor noastre” ( Despre cer , 293a).
Adevărat, odatǎ stabilite principii teoretice plecând de la fapte
observate, acestea înlesnesc interpretarea corectǎ a unor fapte noi.
Când invoc ǎ principiul divinit ǎții, criteriul observa ției este exclus; de
altfel, justificarea principiilor unei științe (cercetare prin observare
atentǎ ) are loc în afara acesteia, în zona medita ției (deși obârșia lor
rǎmâne intuitivǎ ).
Însușindu-și în Academia lui Platon metoda dialectic ǎ (avea abia
17 ani când mentorul avea 60), a exersat-o timp de 20 de ani ca discipol, confruntându-se cu „teoria ideilor” și, sesizând teze platoni-
ciene nondialectice, slabe conexiuni între multe filosofeme ale
acestora, recursul la mit ca argument, dar și nuanțe în spiritul critic al
lui Platon când se refer ǎ la sine și la alții.
Construcția și ideația primului tratat despre suflet: De anima
De la repunerea lui Aristotel în circuitul civiliza ției lumii și pânǎ
la epoca modern ǎ, cursul de psihologie la universit ǎți se numea De
anima .

43Lucrarea lui Aristotel are o elaborare arhitectural ǎ, cu trei
module, intitulate „c ǎrți”.
Cartea I – Ca într-un tratat științific contemporan, ba chiar ca
într-un proiect sau program de cercetare, Aristotel începe cu un mess,
deci cu o „atmosfer ă de confuzii” relative la importan ța unei științe
despre suflet, obiectul și metodologia sa. Realizeaz ǎ aceasta prin
referiri la aportul predecesorilor. Pe un asemenea fond încearc ǎ
definirea principalelor probleme, fapte, idei și acceptǎri ce urmeaz ǎ sǎ
fie tratate în c ǎrțile a II-a și a III-a.
Este de bun augur c ǎ primul pas remarcabil spre o psihologie
științificǎ se face sub aura atributelor exactit ǎții, frumuse ții, elevației,
respectului, a misiunii de observare atent ǎ a fenomenelor și analizǎ a
componentelor. Ca cercet ător genial al naturii, Aristotel întelege c ǎ
fiecare domeniu de cercetare î și are principii deosebite și formuleaz ǎ o
serie de ipoteze alternative asupra naturii, diversit ǎții componentelor,
afecțiunilor și interpret ǎrilor posibile ale sufletului; sunt de fapt
delimitate modelele psihologic, ontologic, filosofic și fiziologic ale
acestui real complex.
De la iniț iativa științificǎ a lui Aristotel au trecut peste 2300 de
ani; opera sa rezist ǎ timpului, ba este chiar confirmat ǎ de anali știi
creatologi de astǎ zi, având în fa țǎ experien ța atâtor secole de demer-
suri creative, ce au cl ǎdit edificiul civiliza ției mondiale. Modelul
gândirii productive definit în ultima jum ǎtate de veac (începând cu
K. Duncker și M. Wertheimer) se reg ăsește în toate componentele sale
în De anima .
De aceea, putem afirma c ǎ apropierea de opera lui Aristotel este,
pentru studentul de azi, vecinǎ tatea unui obelisc al binelui, frumuse ții
și revelației spirituale, d ǎtǎtoare de sim țire înaltǎ și înțelepciune.
Cunoașterea ca modelare (matematic ǎ, logicǎ, tehnicǎ, natura-
listǎ), dar și relațiile formǎ – substan țǎ – materie, parte – întreg,
structurǎ – funcție sunt intui țiile aristotelice abandonate pentru secole
de cǎtre umanitate, dar preluate pentru milenii ca necesare și validate
de științele contemporane.
În maniera fireasc ǎ a unui dasc ǎl conștiincios, Aristotel preia
concepția predecesorilor despre „însufle țit”, cu atributele miș cǎrii,
simțirii și necorporalit ǎții. Se refer ǎ cu respect academic la Democrit
(„sufletul este un fel de foc și caldurǎ”), la Leucip („figurile sferice
sunt suflet, având capacitatea de a se mi șca pe sine”), la consensul
filosofilor antici asupra faptului c ǎ sufletul este „factorul cel mai capa-
bil de mișcare”. Dup ǎ ce define ște patru tipuri de mi șcare (deplasare,

44alterare, mic șorare și creștere), sus ține unitatea suflet-corp și în
407a20 se d ǎ o conota ție metafizic ǎ a mișcǎrii: „Cugetarea este
mișcarea intelectului, precum rotirea e mi șcarea cercului”. Ideea este
dezvoltatǎ cu secven ța 408b10-25, despre prioritatea subiectului
pentru științǎ, despre raportul suflet-intelect-corp: „Ar fi mai corect s ă
spunem, nu c ǎ sufletul se înduio șeazǎ, învațǎ sau discerne, ci c ǎ omul
le face prin suflet”; „…batrâne țea ne vine nu prin faptul c ǎ sufletul a
suferit ceva, ci numai corpul purt ǎtor, ca în caz de îmb ǎtare sau îmbol-
nǎvire”; „…discernerea, ca și iubirea sau ura, nu sunt afecte ale
intelectului, ci ale corpului care-l posed ă, în măsura în care le posed ă”;
„de bunǎ seamǎ, intelectul e ceva mai aproape de divin și nesupus
afecțiunii”.
Cu o pondere de 4/5, Cartea I este dedicat ǎ analizei critice a
doctrinelor înainta șilor. O atitudine ș tiințificǎ demnǎ de invidiat și
dupǎ douǎ milenii: se prezint ǎ idei, argumente, contrariet ǎți, nume de
gânditori remarcabili și opere.
Cartea a II-a – Dupǎ laborioasa problematizare și preluare
criticǎ din Cartea I, se revine acum cu o alt ǎ forțǎ intelectiv ǎ la
definirea sufletului. Dintre multiple le analogii invocate pentru trecerea
la o definire a sufletului, dou ǎ ne clarific ă distincția dintre substanțǎ și
formǎ :
a) o unealt ǎ, cum ar fi securea, este un corp natural, cu calitatea
(forma) de a t ăia; așa și corpul alc ǎtuit din organe are suflet, deci
funcții de hrǎnire, simțire mișcare (412b10);
b) dacǎ ochiul ar fi o vietate, v ǎzul propriu-zis ar fi sufletul lui
(412b10).
Identificǎm aici o viziune func ționalistă clarǎ și aceasta nu
întâmplǎtoare, deoarece va fi întregit ǎ cu explica ții cauzale, structural-
compoziționale, atributive și genetice.
Preocupat de definirea psihicului ca natur ǎ psihofizic ǎ, Aristotel
releva func țiile de hr ănire, simțire, gândire și mișcare; prima dintre
acestea este o condi ție elementar ǎ, astfel cǎ și plantele intr ǎ în sfera
însuflețitului. În 413b20, cu precau ție, se pune problema intelectului și
a facultǎț ii teoretice (N.I. Ștefănescu specifica în nota 28 la volumul
De anima c ǎ cele dou ǎ sintagme reprezintǎ aceeași noțiune), expri-
mându-se cǎ „nu este nimic clar”, dar „se pare c ǎ este vorba de un alt
gen de suflet și numai acesta poate fi desp ǎrțit, ca eternul de pieritor”.
Abordând „puterile suflete ști” sau „facult ǎțile sufletului”,
Aristotel face de fapt un gen de psihologie comparat ǎ și diferențială la
trei niveluri: plant ǎ, vietate ș i om. Ordinea este dictat ǎ de înțelegerea

45cauzalǎ și sistemic ǎ: simțirea nu poate exista f ǎrǎ hrǎnire, simțirea
presupune pl ǎcere și durere, și pe baza lor, n ăzuințǎ spre un scop. De
mare utilitate pentru viitorul psihologiei este distinc ția potențial-
actual, învǎț are-dezvoltare, învǎț are-instruire.
Tratarea sim țurilor începe cu definirea obiectului (practic ǎ
uzualǎ în psihologia modern ǎ), de aici trecând la particularit ǎți, tipuri,
moduri de func ționare și praguri senzoriale. Dintre toate sim țurile,
pipǎitul are mai multe note calitative, în special o mai mare arie de
cunoaștere și de implicare în a șa-zisele „obiecte comune” (cald-rece,
uscat-umed, neted-aspru, greu-u șor etc.); este singurul sim ț care asi-
gurǎ o receptare direct ǎ, celelalte având nevoie de medii: aer, ap ǎ etc.
Pentru evitarea unor confuzii semantice în definirea aristotelic ǎ
a sufletului, alc ǎtuim schema formul ǎrilor originale (pe baza paragra-
fului 413b10): „substan ța e spusǎ în trei feluri” (substan ța: esența,
sensibilul, concretizarea formei în substratul material):
1) forma (entelehie: poten ța în act: actualizare) (forma suprem ǎ
„purǎ”, imaterial ǎ, este Dumnezeu, acesta însemnând binele, mi șcarea
și ordinea);
2) materia (potența; corp compus din organe);
3) rezultanta celor două : însuflețitul, cu func ții de hrǎnire,
simțire, mișcare a corpului.
Cartea a III-a – Respingând o idee a lui Democrit, Aristotel nu
admite un al șaselea sim ț: pentru o percepere comun ǎ, în care se
realizeazǎ o asocia ție de senza ții, nu este nevoie de un sim ț special;
simultan cu receptarea obiectelor specifice, are loc o opera ție psihicǎ
de unire a senzaț iilor într-o percep ție. „Simțul comun” este în fapt o
operație de sintez ǎ care, producându-se simultan cu ac țiunea
obiectelor asupra organelor de sim ț, actualizeaz ǎ omul ca Subiect.
Acest din urm ǎ concept este definit prin distingerea a trei paliere
cognitive: simțire (ca întâlnire cu individualele, întotdeauna este
adevăratǎ și este proprie tuturor vie țuitoarelor (427b5-25)); cugetare;
reprezentare (între primele dou ǎ, ca „proces generat de o senza ție care
este în act”).
Prima not ǎ distinctiv ǎ a intelectului este „operarea în timp”,
opusă simțurilor care au cu obiectul lor un contact exclusiv direct și
concret. Distinc ția merge mai departe, pe dou ǎ trepte: intelectul se
raporteazǎ la suflet ca partea la întreg, iar în cadrul intelectului se
disting componentele activ ǎ și pasivǎ.
Intelectul nu e amestecat, <nu se confund ǎ> cu corpul, ci
reprezintǎ un poten țial al sufletului de a gândi ș i concepe; nu este un

46organ corporal, comparabil cu organul senzitiv; datorit ǎ corporalit ǎții,
simțirea are praguri . În actul de cugetare, intelectul se identific ǎ cu
obiectul inteligibil, dar discerne între esen ța unui fapt și faptul ca
atare, între ceea ce ț ine de sine și de con ținutul cogni ției. În
Metafizica , Aristotel zicea c ǎ putem contempla direct inteligibilul
(fǎrǎ intermedierea senzorialului), dar numai din când în când, tr ǎind
astfel o „fericire divin ǎ”.
O secven țǎ memorabil ǎ a operei lui Aristotel este respingerea
ideii orfico-platoniciene a imortalit ǎții sufletului; a definit ca nemuri-
toare doar o parte a sufletului, superioar ǎ, „cea mai demnǎ ”, intelectul
activ; el confer ă tuturor lucrurilor o form ǎ (s-a specificat mai sus
conotația acestui termen). Acest atribut este precizat de teza c ǎ
intelectul activ nu posed ǎ cunoș tințe date, ci le ob ține în procesul
cunoașterii; definindu-l în spiritul mentorului s ǎu, Platon, ca o n ăzu-
ințǎ a omenirii spre cunoa ștere absolutǎ , nemurire sau divinitate, se
trece la opera ționalizare când se afirm ǎ cǎ „intelectul activ” determin ǎ
pe cel pasiv sǎ treacǎ la acte.
Cel care a redescoperit și valorificat opera lui Aristotel pentru
creștinism, Thoma d’Aquino, d ǎ o interpretare „salvatoare” pentru
sufletul uman: în lucrarea Unitatea intelectului și împotriva avero-
iștilor parizieni , el afirm ǎ cǎ, la Aristotel, nu exist ǎ o diviziune a
nous -ului, ci doar douǎ „virtuți” ale uneia ș i aceleiași facultǎți, singurǎ
și unitarǎ; muritor este doar ceea ce subzistǎ ca suflet intuitiv sau
sensitiv, în timp ce sufletul uman este nemuritor.
Prin aceast ǎ interpretare, opera stagiritului a devenit un patri-
moniu al creș tinǎtǎții și interdicția asupra accesului la De anima , men-
ținutǎ câteva secole cu atâta dramatism (vezi Numele trandafirului , de
Umberto Eco) a încetat.
Observǎm, în istoria civiliza ției, o obsesie pentru sensul divin al
existenței umane, al fr ământǎ rilor ce se întind pe un diapazon practic
nelimitat, definit totu și de extremele extazului și agoniei. Aceast ǎ
stǎruințǎ pentru „câ știgarea” nez ǎdǎrniciei vie ții a preocupat mintea
omului din toate timpurile. Într-un text filosofic de acum trei decenii
se afirmǎ cǎ omul este în acela și timp „plant ǎ, animal, logos și spirit;
…prin spirit se ridic ǎ deasupra lumii naturale ș i ajunge la
Dumnezeu”(Leisegang H., 1971, La gnose , Paris, Payot, pg.17).
Considera ții finale
Fațǎ de Platon, mentorul, care a promovat dualismul dintre suflet
și viața biologic ǎ a corpului, Aristotel a unit în suflet func ții spirituale

47și vitale: prin definirea sufletului ca „form ǎ a trupului natural”,
Aristotel ridic ǎ o barier ă de netrecut spre psihologia pitagorico-
platonician ǎ.
În privința instrument ǎrii cogniției, opoziț ia Platon-Aristotel a
creat un invariant al diviz ǎrii ce dǎinuie și în zilele noastre: în timp ce
primul recunoa ște forța intuitivǎ a sufletului și respinge observa ția și
experiența, ca determinante, al doilea afirm ǎ observația, respectiv
cercetarea ca observare atent ǎ a realului. Pentru Aristotel, existen ța
obiectivǎ a lumii corporale este o certitudine, nu mai trebuie
demonstrat ǎ; de aici, a conchis c ǎ gândirea, referindu-se la corpuri,
trebuie sǎ se sprijine pe senza ții și reprezentǎ ri. Studiul mi șcǎrii (în
Cartea a III-a) este o instructiv ǎ aplicație în acest sens: mi șcǎrile în
spațiu sunt cauzate de n ǎzuința și intelectul practic; baza dinamic ǎ a
acestora este constituit ǎ de obiectul nǎ zuit și de reprezentarea sensi-
bilǎ și reflexivǎ.

48

IV. IDEI PSIHOLOGICE LA MEDICII ANTICHIT ĂȚII

Medicina a fost una dintre științele naturii dezvoltate pe solul
liberei cuget ări elene, ce a profitat atât de apogeul dezvolt ării demo-
crației sclavagiste, cât și de decăderea societ ății sclavagiste ș i a obe-
dienței religioase.
„Vindecătorul” a fost la mare respect în Grecia antic ă și profesia
medicală, despărțită treptat de cea filosofic ă, a fost aureolat ă de
principii etice („Jur ământul lui Hipocrate” este o dovad ă certă a
diferenței față de medicina saturat ă de practici magice ș i religioase ce
se practicau în acel timp pe alte t ărâmuri ale antichităț ii, cum erau
Persia și Chaldeea). Pivotul medicinii „naturiste” era concepț ia despre
boală: în tradi ția mistică, aceasta era opera demonilor ostili, atraș i
printre altele de vr ăjile umane. În consecin ță, remediul era ambalat în
formule magice, proceduri simbolice, chiar dac ă se foloseau extrase
vegetale și animale. Unul din principiile tratamentelor era analogia :
lucrurile ce se aseam ănă se și atrag. În acest spirit, pentru tratarea unor
organe se foloseau plante asem ănătoare. Altul era contrarietatea :
arsurile, de exemplu, se tratau cu rece. Logica, filosofia, religia și
medicina f ăceau un corp comun (Pitagora era și șeful unei școli de
medicină la Crotona); filosofia era expansiv ă, vroia să conceapă toată
existența într-un sistem conceptual unitar, iar boala și vindecarea nu
erau ceva de neglijat.
Istoria psihologiei este tributar ă lui Hipocrate înainte de toate
pentru faptul c ă el este primul care opereaz ă distincția dintre trata-
mentul medical ( și fiziologie) și conceptualizarea filosofic ă, apelând la
raționament și observație.
Hipocrate din Cos, nă scut în 460 î.e.n., unde era un sanatoriu
celebru, pe coasta occidental ă a Asiei Mici, a fost contemporan cu
Democrit, Socrate, Platon și Aristotel; ei l-au venerat ca „mare
medic”, „p ărintele medicinii”. În leg ătură cu biografia lui au ap ărut
confuzii datorit ă faptului c ă mulți medici și-au dat numele lui.
Marele num ăr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în
Corpus hippocraticus . În 1839 – 1853, la Paris, au fost publicate

4910 volume ale lui Hipocrate. Înso țită de comentariile lui Galen, con-
cepția medical ă a lui Hipocrate a constituit baza înv ățământului medi-
cal până în epoca modern ă.
Conotațiile psihologice ale operei lui Hipocrate
– Noțiunea de mediu : anotimpurile, temperatura, apele și dispu-
nerea localit ăților sunt cauze ale maladiilor. Hipocrate are o lucrare
specială pe aceast ă temă: Despre aer, ape și locuri . Poziția geografic ă
predispune la maladii specifice; de exemplu, localit ățile expuse spre
Nord, cu aer uscat și rece, favorizeaz ă o viață lungă, apetituri dezvol-
tate, pubertate târzie, rezistență la boli, vigurozitate, dar predispun la
pneumonii.
Climatul și solul condi ționează temperamentele și caracterele
oamenilor: țările muntoase, cu p ăduri și umiditate determin ă un
temperament diferit de cel al ținuturilor uscate și ușoare.
Climatul uniform genereaz ă indolența.
– Umorismul – cauză a comportamentului. Erau cunoscute patru
umori: sângele, limfa, bila galbena și bila neagr ă. Ele pot fi în echili-
bru (propor țional), ceea ce corespunde st ării de sănătate, sau de
dezechilibru, ceea ce înseamn ă boală, îndepărtare de la legile naturale.
De exemplu, amestecul sângelui cu limfa produce frigurile, excesul de
bilă este cauza febrei. La rândul lor, dezechilibrele sunt produse și
restabilite de natur ă, fie ea intern ă, proprie organismului, fie extern ă.
Nu există boli divine, sau cauzate de zei. Simptomatologia clinic ă a
devenit o știință și Hipocrate i-a dedicat un tratat, în care promoveaz ă
cunoscutul principiu „nu exist ă boli, ci bolnavi”.
Această formulă a avut o mai mare rezonanță prin trimitere la
temperamente care, în mod natura l, sunt expresia comportamental ă a
predomină rii uneia dintre cele patru umori: o anumit ă medicamenta ție
poate fi eficient ă pentru un temperament și nu pentru altul.
Concepția temperamentelor cu baz ă umorală a fost preluat ă de
continuatorii lui Hipocrate, chiar când centre ale științei și practicii
medicale au devenit Alexandria și Roma.
După Hipocrate, cel mai celebru medic al antichit ății este Galen
(născut în 131 e.n. la Pergam, Asia Mic ă). De remarcat este faptul c ă
deși a căpătat în familie o elevat ă instruire filosofic ă, în admira ție
pentru Platon și Epicur, spre medicină s-a orientat sub influenț a operei
lui Aristotel. Excelând în medicin ă, chirurgie și farmacie, a scris
aproape 500 de tratate.
În definirea temperamentelor a r ămas tributar interpret ării vechi-
lor filosofi din Milet, ce identifi cau în corpuri elemente primare și

50raporturi antagoniste. Și corpul omenesc, dup ă Galen, este compus din
patru elemente: foc, ap ă, pământ și aer. Raporturile antagoniste se
instituie între calit ățile acestora, dintre care una fiind principal ă,
respectiv c ăldura, umezeala, usc ăciunea și răceala. Sângele reprezintă
umoarea cea mai nobil ă și poate datorit ă faptului c ă are toate cele
patru elemente în propor ții egale; în celelalte este o dominant ă: focul
în bila galbenă , pământul în bila neagr ă și apa în limf ă. Tempe-
ramentul, latura personalit ății cea mai pregnant manifest ă în planul
comportamental extern, a fost explicat prin referire la balan ța calită-
ților și umorilor, inerent ă organismului fiec ărui om. A stabilit patru
temperamente simple, patru mixte, unul perfect normal și mai multe
atipice, cu predispozi ție la anumite tulbur ări de sănătate. Cele mixte
au fost mai apreciate în timp, în veacul al XX-lea c ăpătând și o
fundamentare neurocerebral ă: sangvinic (cu domina ția sângelui și a
calităților cald ș i umed); coleric (bila galben ă, cald și uscat);
melancolic (bila neagr ă, rece și uscat); flegmatic (limfa, rece și umed).
Preluând de la Aristotel distinc ția suflet – spirit, precum și cele
trei facult ăți ale vie ții suflete ști, cu experien ța sa de chirurg și
farmacist, Galen abandoneaz ă cordiocentrismul, argumentând c ă
senzaț iile, limbajul și comanda volitiv ă își au sediul în creier. Întrucât
admitea totu și că inima este sediul pasiunilor și al mișcărilor
involuntare, a definit un nivel inferior al sufletului, legat de viscere, de
aceeași natură la om și animale. Ca gânditor al cauzalit ății, dar ș i
logician și filosof, Galen î și pune probleme asupra fiziologiei vârstelor
și a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât sensibilitatea cât
și conștiința dispar. Circula ția sângelui va fi descoperit ă abia în 1608
(de către Harvey), iar celula nervoasă și procesele nervoase superioare
la începutul secolului al XX-lea.

51

V. EMPIRISMUL ANTICHIT ĂȚII

S-a impus mi șcării de idei filosofice și psihologice prin trei teze:
a) orice idee provine din sim țuri; b) lumea este de natur ă materială și
este compus ă din atomi; c) ra țiunea trăirii este pl ăcerea (binele suprem).
Cu o oper ă vastă de peste 300 de volume și cu preten ții declarate
de autodidact și novator, Epicur este gânditorul promotor al acestei
concepții, provocatoare în decursul a peste 22 de secole. S-a n ăscut în
Samos, din familie atenian ă (tată – învăță tor, mamă – magician ă), în
anul 341 î.e.n. (a venit la Atena la 18 ani pentru serviciul militar, în
anul mor ții lui Aristotel). Potrivit tradi ției cunoscute a sofi știlor, a
profesat ca „dasc ăl de filosofie” în mai multe centre din Asia Mic ă. A
fost atras de opera lui Democrit și ideile Academiei, de și își arogă
originalitate absolut ă.
Dintre numeroasele sale lucr ări, Diogene Laertios (în sec. III e.n.)
consemneaz ă titluri, evident, multe de metafizic ă, dar ș i pe tematic ă
psihologic ă: Despre vă z, Despre pip ăit, Despre imagini, Despre per-
cepție, Păreri despre pasiuni, Despre scop .
În anul 307 î.e.n., la Atena, Epicur deschide o școală de filosofie
(mai func ționau înc ă Liceul ș i Academia) – într-o gr ădină, pe frontis-
piciul căreia scria: „ Oaspete, aici te vei sim ți bine, aici rezid ă plăce-
rea, binele suprem ”.
Opera lui Epicur a avut un destin fericit: operele s-au p ăstrat și
transmis în diferite forme, inclusiv câteva scrisori și sinteze elaborate
de magistrul însu și („opinii principale”), înv ățătura sa a fost citat ă
frecvent cu acurate țe, însușită și practicat ă în școli speciale.
Două secole mai târziu, poetul roman Lucre țiu (Titus Lucretius
Carus) expune concep ția lui Epicur în poemul De rerum natura
(compus din șase că rți).
Europa Occidental ă, începând cu Rena șterea, a cunoscut ș i
împărtășit epicureismul mai ales apelând la aceast ă operă. Istoricii
remarcă în epoca elenistic ă, de după triumful și căderea lui Alexandru
Macedon, influenț a religiilor orientale, p ătrunderea în medita ția

52filosofică a modelelor morale și religioase, a ritualurilor sacre pentru
extaz și purificare. Via ța spiritual ă nu se reduce la discu ția „acade-
mică”; practica social ă este puternic fr ământată și orientată spre
libertate (eliberarea sclavilor devine un fenomen de mas ă). Aria
generatoare de competen țe culturale este Asia Mic ă, centrele sunt mai
spre Orient: Antiohia, Alexandria, Pergam.
Se dezvoltă tehnica productivă și a construc țiilor, științele pozi-
tive (geometrie, mecanic ă, fizică, astronomie, trigonometrie); sclava-
gismul se destram ă, liberalizând habitatul, c ălătoria și individualitatea.
După îndelungat ă incubație în solul ap ăsător al sclavagismului, în
lumina soarelui speran țelor se ridic ă sufletul omului, izvorul min ții,
iubirii și voinței. La ordinea zilei, – sensul vie ții. Accep țiunea
raționalist-finalist ă a stoicilor (Zenon din Cittium) conduce spre
metafizica spiritualistă (ulterior, – sisteme panteiste și idealiste); cea
materialist ă, suport ulterior pentru empirism și senzualism, este
promovat ă de Epicur.
Pentru epicurieni, știința și prietenia sunt lucrurile cele mai de
preț, pentru c ă ne elibereaz ă de teama zeilor, a mor ții și durerii. Medi-
tația și practica relative la aceste dou ă valori stau în puterea oricui,
indiferent de gradul de cultur ă și gen. Este explicabil, deci, de ce
această „gândire despre via ță” a căpătat largă răspândire în popor
(opus stoicismului , concepț ie elitistă, care ignor ă individul în favoarea
„unității” și „universului”, a „sufletului universal”).
Epistemologia lui Epicur este axat ă pe observa ție și pe interac-
țiunea unor atomi, ce produce senza ția și gândirea.
Dincolo și înainte de ra țiune, chiar de la na ștere, sufletul uman,
ca și cel animal, cunoa ște plăcerea și durerea ș i spontan începe s-o
caute pe prima. Pe aceast ă bază, în fapt, viscerală , apar stă rile emoti-
ve, izvorul continuu al vie ții psihice, tr ăirea binelui și virtuții. Acest
determinism reprezint ă superioritatea epicureismului în evolu ția
gândirii psihologice: unitatea psihic–organism. (Adversarii din toate
timpurile au distorsionat aceast ă teză, luând pl ăcerea organic ă drept
criteriu al moralit ății).
Toate formele și produsele cunoa șterii deriv ă din senza ții și
percepții, iar acestea au caracter reflectoriu, redând realitatea auten-
tică. De fapt, obiectele eman ă niște particule invizibile (cum este
fumul sau mirosul) ce ating și pătrund în cele cinci organe de sim ț;
pipăitul și văzul exceleaz ă în certitudine. Anumite denatur ări ale
datelor sim țurilor se datoresc amestecului judec ăților noastre relative
la obiectele redate de ele. Nimeni n-a f ăcut elogiul for ței cognitive a

53senzaț iei ca Epicur: datele senza țiilor au o eviden ță de nezdruncinat; o
senzaț ie nu poate fi dezmin țită de nici o for ță din lume.
Excepția de la caracterul obiectiv al datelor senzoriale o
constituie gustul – acesta nu exist ă în lucruri, fiind o impresie subiec-
tivă, deoarece un aliment poate fi pl ăcut pentru cineva și dizgrațios
pentru altcineva.
Persistența unor senza ții dă anticipaț ia sau preno țiunea (ast ăzi
această cogniție este numit ă reprezentare). Func ția anticipa ției este
formularea de judec ăți care dep ășesc experien ța prezent ă. Corectitu-
dinea acestora poate fi dat ă tot de senza ții.
Combinarea datelor senzoriale persistente se face prin asem ă-
nare și analogie. Sunt și prenoțiuni generale, utile în procedeele
raționale: no țiunea de existen ță, de ființă ca totalitate, cauz ă și efect,
devenire, hazard, necesitate și libertate, determinism, infinit, scop.
Toate acestea sunt la baza opiniilor , ce pot fi adev ărate sau false, f ără
a avea deci eviden ța senzaț iilor (de aceea le punem la îndoial ă și
încercăm să le verific ăm prin experien ță).
Memoria este p ăstrarea și organizarea datelor senzoriale și ale
experienței.
Scopul cunoa șterii de orice fel este realizarea lini ștei suflete ști și
a fericirii.
Despre suflet, Epicur crede că nu poate exista în afara corpului,
fiind ca un fel de organ al acestuia. Despre om, a imaginat o întreag ă
antropogenez ă: natura a fă cut nenum ărate experien țe până ce a ajuns
să așeze atomii într-o form ă perfectă. Atributul esen țial al sufletului
este scopul . Dar, pentru c ă simte și acționează, înseamn ă că este o
materie, parte a corpului. Natura material ă a sufletului este acceptat ă
ca alternativ ă a vidului: nu exista nimic altceva decât materie ș i vid.
Totuși, atomii sufletului, asem ănători cu ai focului, sunt u șori,
deosebit de mobili, și răspândiți în tot corpul.
În somn, atomii î și reduc mi șcarea și se regrupeaz ă; la moarte,
atomii „psihici” p ărăsesc corpul. Personalitatea este o sintez ă suflet-
corp, de aceea ideea metempsihozei pare absurd ă. Faptul c ă la moarte
corpul nu pierde din greutate dovede ște cât de subtili sunt atomii
sufletului. Ca și Aristotel, dar f ără să recunoască împrumutul ideativ,
Epicur face o distinc ție între sufletul vegetativ ( anima ) și cel superior,
rațional ( animus, consilium, ratio ), cu atomi diferi ți. Comportamentul
este explicat prin ac țiunea extern ă asupra condi țiilor interne (o viziune
foarte apropiată de concep ția reflexologic ă a veacului al XX-lea).

Concepția asupra afectivității se regăsește în etica lui Epicur.
Plăcerea, tendinț a înnăscută a oricărei viețuitoare, este de ordin
senzorial și intelectual (procurate de știință și prietenie). Func ția
plăcerii (lipsa suferinț ei și seninătatea sufletului) este aceea de a
menține și restabili s ănătatea trupeasc ă și liniștea sufletului. Dorin ța,
teama, speran ța, grija sunt explicate prin raportare la tr ăirea (impresia)
durerii ș i a plăcerii.
Pentru via ța afectivă în stil epicurean, sobru, este nevoie de
știință, respectiv de „profesor de voluptate”. Astfel, omul afl ă că
dorințele sunt de o diversitate controlabil ă:

duc la:
necesare – stare de fericire
– s ănătate
naturale – conservarea vie ții
54
superflue
Dorințe (nu provoac ă durerea atunci când sunt
nesatisf ăcute, de aceea la ele se poate
renun ța)

deșarte
(f ără obiect)

Plăcerea poate fi un efect al circumstan țelor favorabile (ș i atunci
este trecătoare, instantanee, instabilă ), dar poate fi și un scop în sine.
În acest sens, morala lui Epicur vede via ța ca o activitate și chiar
filosofia, ca arta de a tr ăi bine. În general, activitatea spiritual ă procură
plăceri mai mari și mai diverse, deoarece, în timp ce trupul reac-
ționează doar la prezent, sufletul vizeaz ă și trecutul și viitorul
(reprezentarea unei pl ăceri este ea îns ăși plăcere).
Întrucât omul poate opri cursul reprezent ărilor pentru a le
supune unor criterii, urm ărirea binelui ș i îndepărtarea opiniilor gre șite
este sub controlul voin ței noastre.
Lucrețiu și, ulterior, gânditorii Rena șterii au relevat însemn ăta-
tea concep ției lui Epicur pentru știința despre om și suflet: a eliberat
ființa umană, ca individ și colectivitate, din „nodurile strânse” ale
mentalității religioase, axate pe supersti ție și pe frica de moarte. A
învățat omenirea s ă trăiască înțelept și senin, s ă sfideze pieirea natu-
rală, fără să creadă, ca Socrate, în nemurire.

55În Despre vieț ile și doctrinele filosofilor , Diogenes Laer țios îi
rezervă lui Epicur cel mai mare capitol (43 de pagini); se crede c ă a
avut o afinitate pentru concep ția lui, din moment ce a ținut să-i redea,
în trei paragrafe succesive, opiniile despre zei și moarte:
În X, 123, 124, 125, Epicur se pronunță : „Zeii exist ă cu adevărat
și cunoașterea lor este evidentă , dar nu sunt a șa cum crede mul țimea,
care nu r ămâne la no țiunile pe care și le face despre zei… Cele ce
spun oamenii despre zei nu sunt anticipa ții, ci presupuneri false”.
(Aici Epicur este consecvent tezei sale c ă, apărând în vedenii și vise,
zeii, ca toate obiectele percep țiilor noastre, exist ă cu adev ărat).
„Obișnuiește-te să crezi că moartea nu are nici o leg ătură cu noi, c ă
orice bine și rău se află în senzaț ie, iar moartea este privarea de
senzaț ie; de aceea, o just ă înțelegere a faptului că moartea nu are nici
o legă tură cu noi face s ă fie plă cută ideea că viața are un sfâr șit.
Aceasta se face dând vie ții nu un timp nelimitat, ci suprimând
năzuința către nemurire”.
În nota 351 (X), autorul comentariilor la cartea citat ă,
A.M. Frenkian, apreciaz ă că acest ultim pasaj „este unul dintre cele
mai splendide lucruri pe care le-a scris Epicur”, fiind în fapt replic ă la
ideea lui Platon, din dialogul Fedon, ce define ște viața „ca o preg ătire
pentru moarte”.
Au trecut atâtea secole de istorie, cu evenimente ce au marcat
tragic via ța și mintea uman ă; altele, și ele memorabile, de tipul des-
coperirilor științifice și invențiilor tehnice, au adus lini ște și dragoste
de viață; Epicur ne-a înv ățat că teama de moarte nu numai c ă ne
tulbură, dar genereaz ă toate pasiunile rele: vanitatea, invidia, lă comia,
josnicia etc.
În sufletul ș i spiritul uman, ideile luminoase ale lui Epicur au
găsit o receptivitate pe m ăsură: a fost venerat ca un zeu, i s-a închinat
un cult, i s-au f ăcut efigii și statui; primul tratat de filosofie scris în
latină, în Italia, a fost dedicat lui. În sec.I î.e.n., poetul latin Titus
Lucretius Carus susț ine, dezvolt ă și răspândește doctrina lui Epicur,
mai ales poemul în 6 c ărți, Despre natura lucrurilor . Era o misiune
socio-moral ă majoră cu larg impact popular, deoarece la Roma stoicis-
mul grec, ideologia sobriet ății și dezangaj ării, a conservatorismului
sclavagist, era doctrina claselor dominante.

56

VI. DE LA ANTICHITATE LA PARADIGMELE
GÂNDIRII PSIHOLOGICE MODERNE

Creștinismul apare pe un sol de eclectism, erudi ție și conciliere a
raționalismului grec cu religiile orientale. Creatorii dogmaticii cre știne
valorifică în „mărturisirile” lor ideile lui Platon, Aristotel și ale stoi-
cilor. O conciliere între stoici, epicurieni, Platon și Aristotel, încearc ă
Plotin (născut în 205 e.n. la Licopolis, în sudul Egiptului). De foarte
tânăr, după participarea la o expedi ție în Persia, la 19 ani deschide la
Roma o școală de filosofie ce cap ătă repede o mare faim ă, frecventat ă
de însuși împăratul Gallien.
Mobilul conceptual la Plotin a fost interpretarea mistic ă a teoriei
platoniciene a ideilor. În peste 50 de tratate ale sale, se preocup ă de
cunoașterea Absolutului, ajungând la definirea extazului ca singura
cale lipsit ă de limitări și blocaje.
După descoperirea conceptului de către Socrate și elaborarea
Logicii de către Aristotel (cu dezvolt ările ulterioare), filosofia greac ă
asociase perfec țiunea cu „forma” și „limitarea”; Plotin are acest
insight al poten ței supreme suflete ști prin ruperea limit ărilor, aban-
donarea imperfec țiunilor și zborul spre infinit. Acesta este un contrast
memorabil pentru evoluț ia mentalit ăților: „infinitul” care la Aristotel
era un non-real, apare pentru Plotin criteriul existen ței plenare. Se
poate spune c ă niciodată omul nu s-a sim țit și conceput mai sigur în
centrul lumii și mai stăpân asupra timpului ca în exerciț iul extatic de
tip Plotin. C ăile spre divinitate, spre adev ăr și absolut și-au găsit
originea în capacitatea reflectorie a sufletului de a se elibera de corp,
intrând în starea contempl ării fără criterii și condiții, starea de extaz.
Sufletul cap ătă astfel creditul unei activit ăți proprii, al unei existen țe
independente de corpul material. Extazul era tocmai procedeul de a suprima senzorialitatea, ca oper ă a impactului dintre corp și lumea
reală. Realitatea nu era dispre țuită, ba chiar i se recunoa ște natura
divină, dar sufletul capă tă statutul de „a doua lume”.
Acesta este începutul dualismului, care va culmina cu Descartes
și nu va înceta s ă dea de gândit filosofilor pân ă azi și mai departe. De

57acum, omul are șansa de a tră i în lumea creat ă de el însu și, aceasta
însemnând resemnare și comuniunea cu sfin țenia concretizat ă în viața,
patimile și mesajul lui Iisus Hristos; se instituie alte criterii ale ade-
vărului, alt ideal în via ța conștientă, mărturisirea devine un comple-
ment al logicii, ridicat la rangul de „mod de existen ță” și valoare
spirituală.
Aurelius Augustinus, n ăscut la Numidia, Africa, în 354 e.n., într-o
familie de europeni cre știni; după o tinerețe în rătăciri mirene până la
vârsta de 33 de ani, prime ște botezul cre știn și dezvoltă un sistem
filosofic axat pe teologie și psihologie (cunoa șterea lui Dumnezeu și
cunoașterea omului fiind probleme fundamentale); este de re ținut
faptul că opera fundamental ă a patristicii ( știința dogmaticii și cultului
creștin) oferă învățăturii despre suflet un asemenea loc central.
Gânditor profund în fa ța operei lui Platon, Aristotel și Plotin,
Augustinus concepe sufletul ca o substan ță necorporal ă (neavând
dimensiuni spa țiale, ci doar temporale); dac ă este incorporal, înseam-
nă că este superior corpului, deci este spiritual și apropiat de esen ța
divină. Funcția sa este receptarea lumii, dirijarea mi șcărilor corpului,
inclusiv a simț urilor și controlul func țiilor vitale. Via ța (animal ă și
umană) este efectul fuziunii dintre suflet și corp.
Astfel, patristica debuteaz ă cu teza dualismului spirit–corp, idee
ce se men ține până astăzi în medita ția teologic ă, prioritatea cauzalit ății
comportamentului (mai ales a celui uman, con știent) având-o sufletul,
mai ales prin natura sa divină și atributul imortalit ății.
„Distanța” conceptual ă dintre Augustinus ș i Descartes rezid ă în
relația instrumental ă dintre suflet și corp, afirmat ă de primul într-un
cadru larg al interven ției divine asupra corporalului, respins ă de al
doilea, care a instituit știința pozitivă (explicarea efectelor materiale
prin cauze materiale).
Specificul sufletului a fost definit de Augustinus și prin metoda
de cunoa ștere: introspecția (observa ția interioar ă), memoria (conș-
tiința trecutului) ș i așteptarea (conș tiința viitorului); aceasta din urm ă
este o calitate a sufletului care-l uime ște pe Augustinus, atât prin
vehicularea cu trecutul și viitorul, cât și prin facilitarea imagina ției (de
la normal-productiv, la halucina ții și extaz).
Care este imaginea omului în aceast ă viziune cre știn-psiholo-
gică? – Omul are atributul voin ței și deci al libert ății, bază a întregii
vieți spirituale; omul este responsabil pentru actele sale, este un actor
însuflețit de divinitate și cu responsabilitatea pe m ăsură.

58„Ultimul gânditor al lumii vechi” este un autor de psihologie de
talia lui Aristotel. Sanctificat de biserica catolic ă, Augustinus r ămâne
nu numai pentru feudalismul de 1000 de ani, dar și pentru Rena ștere și
epoca modern ă un cadru de referin ță.
Omul a continuat s ă-și manifeste uimirea în fa ța lumii, ș i
continuă să fie uimit de poten țele spiritului s ău.
*
Patosul investigativ-umanist al Rena șterii a etichetat și denigrat
un mileniu de istorie care a urmat descompunerii imperiului roman și
prăbușirii sclavagismului (476) pân ă la căderea Constantinopolului
(1453); l-a numit mileniul scolasticii, al învăță turilor din m ănăstiri și
catedrale, al fuziunii dintre filosofie și teologie. Adev ărul a pălit pen-
tru zece secole, g ăsindu-și lăcaș în dogme. Aristotel se afla în scrieri
arabe, iar Augustinus era o „cultur ă vie”.
O imagine a acestui ev o avem dac ă aflăm că la Bagdad, în
1060, lucră rile medicului și filosofului Avicena (numit ș i Ibn-Sina) au
fost arse în pia ța publică, pentru vina de a fi promovat naturalismul,
logica și psihologia lui Aristotel, de și într-o conciliere cu Platon.
*
Pentru studiul evoluț iei gândirii psihologice, un moment remar-
cabil este acceptarea de c ătre Biseric ă, cu ezitare de secole, a lucr ărilor
lui Aristotel. Astfel, dogma cre ștină își schimb ă înfățișarea, se
consolideaz ă pe o baz ă rațională și-și arogă drept de autoritate în
filosofie. Este veacul instituirii Inchizi ției și a ordinelor Dominican și
Franciscan.
Doi mari gânditori au un rol hot ărâtor în aceast ă evoluție.
a) Thoma d’Aquino (1227 – 1274), teolog remarcabil ( Summa
Theologie ) valorific ă în folosul teologiei distinc ția aristotelic ă dintre
suflet și spirit (sau suflet vital și suflet rațional ), unul deservind
corpul, celă lalt pe Dumnezeu. Extinde îns ă sfera spiritualului și la
senzaț ii, pe care Aristotel le lua drept baz ă a funcției simțirii, și le
explica prin transferul de corpusculi materiali de la obiecte la organele
de simț. Este, evident, o „experiență internă” fundamental ă și,
venerându-l pe Augustin, nu putea s-o lase în afara comuniunii cu
divinitatea, mai ales c ă lumina con științei se extindea asupra tuturor
trăirilor omene ști.
Ca naturalist ( și funcționalist), Aristotel avea în vedere în
De anima relația organism–obiect; Thomas d’Aquino o înlocuie ște cu

59cea dintre „conș tiință (subiect) și obiect”. Sintagma „organism care
gân-dește” a fost înlocuit ă cu „subiect care gânde ște”. Conștiința de
sine a fost absolutizat ă, intenția instrumentând întreaga via ță
interioară; psihicul nu mai deservea via ța de rela ție cu lumea
obiectivă, ci cu divinitatea; dac ă a delimitat niveluri sau module ale
psihismului, acestea n-au r ămas în schema evolutiv ă a lui Aristotel, ci
ca în ierarhia feudală , sufletele vegetal, animal și rațional exist ă din
rațiuni teologice: cel inferior este necesar celui superior.
b) Roger Bacon (1210 – 1294 sau 1214 – 1292), profesor la
Oxford, urm ărește să reformeze știința, orientând-o spre observarea
naturii. Lucrarea Opus majus (1267) este dedicat ă acestui proiect,
anticipare fericit ă a ceea ce va înf ăptui filosoful ș i omul de stat cu
același nume, Francis Bacon, trei secole mai târziu. Împotriva
scolasticii ce valorifica introspec ționismul liniei Plotin – Augustin –
Thoma d’Aquino, Bacon reia teza aristotelic ă a unității formă –
materie (suflet – corp) în cunoa șterea lumii externe. Capitolul despre
„perspectiv ă” (optică) este piatr ă de încercare a determinismului în
viața psihică, demonstrând cum, deja la nivelul senza țiilor, calit ăți
fizice bine determinate (inclusiv matematic) sunt adecvat receptate
(mișcarea razei de lumin ă preexistă în raport cu – ș i determină –
efectul senzorial); imaginea nu „provine”, ci se construie ște de către
organul senzorial prin combinarea de efecte optice.
Evident, este o replic ă dură la modelul thomist al „imaginilor
intenționale”.
*
Cultura feudal ă are un caracter religios și prin aceasta oarecum
sfidător față de persoana uman ă. Renașterea înseamn ă o viziune laic ă
asupra existen ței și a umanului; ascetismul clerical din epoca feudal ă
este depășit de prestan ța omului, ra țional și îndreptăț it la fericire în
existența sa peremptorie.
Nota cea mai general ă a civiliza ției Renașterii este caracterul
laic: omul cu nevoile și aspirațiile sale apare ca o valoare
fundamental ă, cu drept natural la fericire, înzestrat cu ra țiune de
putere nelimitat ă.
Sursa tuturor for țelor sociale este individul: nu ascet și abstinent,
trândav, obedient ș i pedant; o emana ție de forțe și talent va da omului
liber statutul de f ăurar al existen ței. Individualismul, concuren ța,
descoperirile geografice și științifice, inventica multiplicatoare a for ței
de produc ție sunt factorii ce imprim ă omului Rena șterii acea nou ă
identitate pe care am numi-o ast ăzi Subiectul virtuos (ce practic ă forța
și talentul).

60Cutezanța merge pân ă la sfidarea geocentrismului ș i admiterea
universului infinit. Geniile științelor Rena șterii sunt mae ștrii experi-
mentului și matematiz ării: Copernic, Kepler, Leonardo da Vinci,
Galilei; acum se dezvolt ă formalizarea algebric ă și se fundamenteaz ă
calculul logaritmilor.
Profilul psihologic al timpului, dominat de spiritul critic, gândi-
rea liberă ca negare a scolasticii și dogmatismului este excelent redat
în celebrele Eseuri ale lui Montaigne (1533 – 1592); tratatul lui
L.Vives (1492 – 1540) De anima et vita, o abordare naturalist ă,
corticocentrist ă a sufletului a influen țat gândirea psihologic ă din
secolul urm ător, al XVII-lea, în care Francis Bacon ș i René Descartes
dau contur psihologiei ca știință nouă , axată pe legi cauzale și metodă
experimental ă.
De la Socrate, Platon și Aristotel, știința a evoluat ca exerci țiu
asupra conceptelor și ideilor generale. Începând cu Rena șterea, știința
operează generativ: identific ă unități elementare și descoper ă legi
cauzale ce explic ă geneza, alc ătuirea și funcționarea sistemelor com-
plexe; demonstra ția logică a scolasticii devine slab productivă față de
metoda științifică a provocării experimentale, gener ării de fenomene și
măsurării parametrilor.
Primul teoretician al noii științe a fost Francis Bacon (1561 –
1626). Metoda induc ției fusese folosit ă și de Galilei, dar Bacon o
tratează drept un Novum Organum și îi stabile ște regulile. Gândirea
filosofică antică este respinsă organic, ca speculaț ie deșartă,
îndepă rtată de natur ă, falsificatoare, frenatoare a dezvolt ării științei.
Prin mijloacele logicii formale nu se descoper ă adevăruri, ci doar se
expune ceva cunoscut. Experien ța este cartea deschis ă a științelor, ce
poate fi „lecturat ă” direct dacă învingem prejudec ăți și neajunsuri
specifice min ții noastre.
Deformările generatoare de erori țin de individ și de socius ;
Bacon le define ște și sistematizeaz ă în patru clase:
– idola tribus : tendința de generalizare pripit ă și comodă, de
extindere f ără control a ceea ce ș tim și vrem la ceea ce nu știm
(superstiț ii, magia, alchimia, antropomorfismul etc.);
– idola specus : fixitatea propriilor deprinderi ș i obiceiuri ne
îngusteaz ă posibilitatea de receptare și abordare a noului;
– idola fori sau „fantomele pie ții”: desemnarea prin cuvinte
convenționale a unor realit ăți doar presupuse (exemplu: „destinul”,
„sfera cereasc ă”);

61– idola theatri : prestigiul istoric al unor teorii; cazul unor filo-
sofi antici greci este edificator, teoriile lor sunt preluate ca baz ă în
explicarea naturii, de și sunt saturate de teologie și superstiții.
Jurist și filosof, înalt demnitar (inclusiv cancelar), Fr.Bacon a
stăruit în pledoaria sa pentru noua metod ă apelând la neg ări vehe-
mente, etichet ări sarcastice și analogii fermec ătoare. Astfel, filosoful
științelor noi este ca albina care culege material de peste tot și-l
transform ă în miere; scolasticul este ca p ăianjenul care- și țese pânza
din propria secre ție și empiristul ca furnica strâng ătoare de provizii pe
care nu le consum ă. „Idolii” sunt un gen de malforma ții ale sufletului
ce împiedic ă fuziunea dintre experien ță și rațiune.
Din proiectul unei ample lucr ări, Marea restaurare , a finalizat
doar prima parte referitoare la clasificarea științelor ( Despre demni-
tatea și progresele științelor). Este un moment de excelen ță pentru
istoria psihologiei c ă această clasificare porne ște de la criterii psiho-
logice, trei facult ăți ale spiritului omenesc: memoria, imagina ția și
rațiunea. Corespunz ător, vor fi: istoria (naturală) ca inventar al naturii,
poezia și celelalte arte, filosofia (însemnând și științele naturii).
Tot în această lucrare întâlnim o încercare de inventic ă; sub
semnul alegoric al zeului naturii ș i vânătorii (Pan), Bacon descrie o
seamă de procedee pentru crearea unui produs nou, valoros și original:
extinderea, transferul și inversarea experien ței.
Culegerea de fapte de observaț ie se continu ă în sistematizarea
lor în matrici de grade, de absen ță și de prezen ță, pentru a vedea
regularități în privin ța coinciden țelor, succesiunilor și variațiilor de
intensitate. Aceasta este o induc ție adecvat ă productiv ă (opusă celei
enumerative, din logica lui Aristotel).
Evul mediu a însemnat o îndelungat ă lecție de imixtiune a
teologiei în domeniul științific, înă bușindu-i aspira ția spre metod ă și
independen ță; acum reformatorul Bacon le delimiteaz ă prin obiect ș i
metodă: teologia se ocup ă de divinitate și se sprijin ă pe credin ță,
știința are ca obiect natura ș i pentru cunoa șterea ei apeleaz ă la
observație și experiment. Concesia fa ță de teologie continu ă cu
extinderea obiectului ei și asupra sufletului ra țional (spiritul, în
expresia lui Aristotel), sufletul sensibil fiind parte a naturii și ca
entitate și ca func ționare (senza țiile sunt rezultatul ac țiunii lumii
obiective asupra organelor de sim ț). De altfel, dintre clasicii greci,
numai pe Democrit l-a respectat și preluat.
Fr.Bacon r ămâne părintele reformei ș tiințelor în zorii lumii noi,
când omul a ștepta fericirea ca operă autentic p ământească de invenț ie
și descoperire.

62

VII. RENÉ DESCARTES (1596 – 1650)
(Doctrina unei științe universale, în serviciul
activității practice a oamenilor productivi)

Când începea secolul al XVII-lea și Descartes avea 4 ani,
Mihai Viteazul reaprindea f ăclia unității naționale a românilor, iar la
Roma, Giordano Bruno era ars pe rug în urma unui proces de 8 ani cu Inchiziția. În via ța sa frământată de căutare a marilor poten țe ale
minții, Descartes va mai cunoa ște fulgere ale cruzimii luptei dintre
adevăr și dogmă: în 1619 va fi schingiuit și ars pe rug, la Toulouse,
filosoful italian Lucilio Vanini, iar în 1632 este condamnat Galilei.
Familia (de medici ș i înalți funcționari) i-a dat o educa ție de
vârf: colegiul iezuit La Flèche, liceul la Rennes și licența în filosofie la
Poitiers. De și prin Edictul de la Nantes (1598), Enric al IV-lea
decretase libertatea religioas ă, tânărul Descartes a dorit ș i s-a
preocupat intens de libertate. Primul pas a fost chiar hot ărâtor pentru
cariera sa de excep ție, ca întemeietor al ra ționalismului: terminarea
studiilor, ie șirea de sub ascultarea fa ță de dască lii săi și abandonarea
studiului c ărților. Și acum încotro ? – C ăutarea liber ă a unei alte științe
în sine însu și sau în marea Carte a lumii.
O altă dimensiune a libert ății: călătoria prin țări, orașe, medii
culturale; a început ca soldat în Olanda (unit ă atunci cu Fran ța împo-
triva Spaniei). I-a pl ăcut aceast ă țară cu burghezie prosper ă și religie
protestantă , petrecându- și aici 20 de ani de via ță, întreținând rela ții cu
cei mai mari savan ți și filosofi europeni. De și gândea cu obsesie o cale
a adevărului în toate ș tiințele, studia animale și plante, fizic ă, medicină
și matematic ă.
Avea 23 de ani, când are viziunea „ științei minunate”, bazate pe
reguli ale eviden ței raționale, operabile în toate domeniile.
Regulile pentru conducerea spiritului au fost gândite înainte de
stabilirea în Olanda (1629), dar n-au fost publicate decât postum, în 1701. Este vorba de algoritmi euristici, cum zicem ast ăzi, și autorul
le-a probat personal în propriul demers științific. Începe lucrul la un
Tratat despre lume , care, surprinz ătoare contingen ță, viza în prima
parte studiul luminii, iar în a doua studiul omului. Condamnarea lui

63Galilei l-a uluit pe Descartes și n-a mai cutezat s ă tipărească tratatul,
decât parțial.
În 1637 a ap ărut Discursul despre metod ă, iar în 1641 Medita-
tiones de prima philosophia , în care, cu ezitare, dar și mare măiestrie
acceptă și explicația teologic ă în metafizic ă și gnoseologie: interven ția
divină este acceptat ă ca „primul mobil” și garant al corectitudinii
sensibilităț ii și rațiunii.
În unele analize de psihoistorie se apreciaz ă că „îndoiala carte-
ziană” ca izvor al certitudinii a fost o reac ție generalizat ă a tânărului
Descartes față de cunoș tințele dogmatice ce le-a asimilat forț at la
colegiul iezuit. Autorul studiului introductiv la Reguli … (1964),
Gh. Enescu, afirm ă că „îndoiala nu este o simpl ă stare psihologică , deci
o stare de nehot ărâre…ea are în primul rând un în țeles logic, a te îndoi
însemnând a nega” (p. XXII). Fr.J. Bruno (1972) crede c ă Descartes în
mod deliberat a început prin a se îndoi de orice, inclusiv de propria-i
existență. Criteriul certitudinii, emblematic pentru începutul secolului al
XVII-lea, îi apare a fi cugetarea: Cogito ergo sum (expresie latineasc ă,
ea însăși notă ironică la adresa scolasticii, deoarece Descartes a fost
primul filosof modern care și-a scris opera în limba francez ă, a popo-
rului său). Formula aceasta exprim ă și esența vieții sale: și-a cucerit și
păstrat libertatea ideologic ă, economic ă, profesional ă (niciodat ă n-a
predat într-o universitate), pentru a cugeta asupra îndrum ării minții
omenești „în orice împrejurare a vie ții” (adesea pune semnul egalit ății
între „bunul sim ț” și „înțelepciunea universal ă”):
„…Dacă cineva vrea în mod serios s ă cerceteze adev ărul lucru-
rilor, nu trebuie s ă aleagă o anumit ă știință particulară , căci toate sunt
legate între ele și depind unele de altele; ci s ă se gândeasc ă numai la
îmbogățirea luminii naturale a ra țiunii sale, nu pentru a rezolva cutare
sau cutare problem ă de ș coală, ci pentru ca, în orice împrejurare a
vieții, intelectul s ă arate voin ței ce trebuie s ă aleagă ”. (p. 8-9).
Dacă Thoma d’Aquino a fă cut un mare serviciu Bisericii
conciliind pe Platon cu Aristotel și cu Biblia, supraînc ărcând ființ a
umană cu responsabilitatea propriului act de voin ță, René Descartes a
rămas un catolic mai pu țin smerit, dar a reu șit, mai mult decât secole
de lă rgire a cunoa șterii, să dea omului marea putere a gândirii în
spiritul voinț ei libere.
Logicienii remarc ă îndeosebi trei laturi spirituale ale ra ționalis-
mului modern fondat de Descartes:
a) un moment de scepticism metodologic (în fapt, provizoriu, ca
de exemplu ra ționamentul prin absurd); prin aceasta Subiectul uman

64capătă nota distinct ă de ființă cugetătoare începând cu forma bazală a
raportului cu existenț a, intuiția primară; acest ultim accent se vede din
stăruința cu care Descartes respinge conota ția silogistic ă a termenului
„ergo” (deci) din „Cogito, ergo sum”. Evident, marxismul a preferat
definiției carteziene „omul este un animal ra țional” pe cea a lui
Franklin „omul este un produc ător de unelte”, ca fiind „determinist-
materialist ă”.
b) accentul pe intui ție, pe constat ările imediate ale ra țiunii; s-a
văzut în paragraful anterior cum Descartes insista ca „ergo” s ă nu fie
interpretat deductiv, ci ca expresia legă turii necesare dintre act ș i
existența actului, între existen ța subiectului și rațiune; ba mai mult,
identitatea dintre „bunul sim ț” și „regulile eficiente ale ra țiunii”,
vădește o înțelegere a unit ății funcționale între act și gândire, contem-
plare și acțiune, analog unit ății științelor, modelelor comune ale alge-
brei și geometriei, similitudinii dintre reflex și mecanic ă etc. Intui ția
apare, ca și azi în studiile de creatologie, drept condi ție a producti-
vității gândirii. Un citat zeflemitor din Discurs asupra metodei este
ilustrativ:
„Susținătorii lui Aristotel – de-ar avea atâtea cuno ștințe câte
avea el – sunt ca iedera care nu n ăzuiește câtuși de puțin să se urce
mai sus decât copacii care o sus țin și care adesea chiar din nou
coboară, după ce a ajuns la vârful lor” (p. 92).
c) gândirea metodic ă, după modelul intuitiv-demonstrativ al
geometriei. Actele fundamentale în cunoa ștere sunt două : intuiția
(vederea clar ă) și deducția (intuiții succesive în memorie); în primul
caz este vorba de în țelegerea pur ă, atentă, ușoară și distinctă, încât se
spulberă orice îndoial ă.
Psihologia în sistemul cartezian
Nu este dificil de definit corpul de idei psihologice ș i origina-
litatea lor în sistemul cartezian, coerent prin excelen ță, explicit
declarat ca fondat pe introspec ție și orientat spre resorturile intime ale
sufletului uman.
Claritatea afirma țiilor lui Descartes nu las ă loc la ambiguit ăți.
Cadrul conceptual general este dualismul: materia și spiritul sunt cele
două „substanț e”, net distincte ca natur ă și metodă de cunoa ștere;
prima se define ște prin întindere sau cantitate și poate fi cunoscut ă
prin matematic ă; a doua are drept not ă esențială gândirea , ce se pre-
tează la cunoaștere prin introspec ție (observa ția interioar ă a tră irilor și
analiza elementelor conș tiinței). Dacă în ambele cazuri sunt clare

65obiectele și metodele cunoa șterii, cine este Subiectul (care observ ă, se
autoobserv ă și folosește o metod ă de cunoa ștere)?
Răspunsul cartezian la aceast ă întrebare imprim ă dualismului un
caracter evident idealist: „Subiectul este substan ța spiritual ă pură”.
Comportamentul uman ca lucrare a corpului împrumut ă schema func-
ționării naturii, reflexul (necondi ționat); arcul func țional „stimul-r ăs-
puns” și tuburile de transmisie a presiunilor de la ma șinile hidraulice
este și mecanismul mi șcărilor corpului, numai c ă acesta are stimuli
atât din afar ă, cât și dinăuntru.
În Pasiunile sufletului (1649) ș i Tratat despre om , publicat pos-
tum, Descartes face descrieri anatomice și fiziologice, cu gre șeli
inerente timpului, dar cu observa ții și intuiții pertinente; define ște
creierul (spre care vin „tuburi” nervoase cu impresii din afar ă sau de la
organe) drept sediu al sensibilit ății, dar unitatea gândirii, imagina ției și
a subiectului în general îl face s ă creadă că sediul principal al
sufletului este într-o zon ă singulară, nepereche, cum este epifiza (sau
glanda pineal ă).
Problema psihofizic ă, a posibilit ății interacțiunii dintre suflet și
corp este deosebit de dificil ă din moment ce admiț i ca distincte cele
două „substan țe”. Efectul reciproc în sistemul epifiz ă–spirit este
constatat și folosit ca postulat al instan ței corporale centrale. Vede
unitatea func țională dintre pasiuni (emo ții și sentimente) și gândire (pe
care o fortific ă și stabilizeaz ă); pasiunile sunt generate atât de
mișcările organice și de obiectele sensibile, cât și dinamica spiritelor,
medierea fă când-o tot glanda amintit ă. Când explic ă acț iunea
afectogen ă a obiectelor prin valoarea sau însemn ătatea lor pentru
Subiect, Descartes pare s ă întrevad ă natura reflectorie a tr ăirilor
interne și funcția „de rela ție” a psihicului (de orientare a comporta-
mentului dup ă imaginile și valorile de semnalizare ale elementelor de
mediu). Înc ă în două situații raportul psihic – corp apare în prim plan
ca: a) rela ție cauză – efect reversibil ă: un obiect însp ăimântător
provoacă fuga (reflexul), dar și modific ări corporale (ale pupilei,
pulsului, tensiunii sangvine etc.); b) ca mecanism al ac țiunii (volun-
tare): nefiind r ăspunsuri la interven ția obiectelor din afar ă, se pot
finaliza fie în interior (cum este cazul aten ției intenționate), fie în
afară, când ne propunem s ă ne deplas ăm dintr-un loc în altul.
Deci, sufletul este unit cu corpul, provocându-se reciproc,
„pasiunea” și „acțiunea” fiind aspecte ale aceluia și fapt.
Fin observator al comportamentului animal, Descartes descrie
reflexe necondi ționate și condiționate în cadrul dresajului unui câine,

66sesizând rolul înt ăririi. Peste 250 de ani, Pavlov i-a purtat deosebit
respect lui Descartes (expunându-i bustul în cabinetul s ău), dar nu ne
este greu s ă presupunem că savantul rus va fi avut și nemiloasa
satisfacție de a fi renun țat la „raționalismul idealist”, de și atât de
luminos și umanist.
Descoperirea reflexului de c ătre Descartes este un moment
major în istoria psihologiei deoarece înseamn ă conturarea concep ției
despre comportament ca expresie a vie ții de rela ție, a interac țiunii
organismului cu mediul; dispozitivele mecanice și hidraulice ale
timpului au servit drept modele pe ntru analogii; principalul argument
a fost însă mecanismul circula ției sângelui, descoperit de Harvey
(1608; o lucrare în latină a fost publicat ă la Frankfurt, în 1628).
Prezen-tarea fiziologic ă a reflexului a legat-o chiar de mecanismul
medicului englez: dup ă ce umple arterele ș i venele, sângele ajuns în
inimă se supune unor schimb ări, astfel c ă părțile sale cele mai fine se
ridică la creier, influen țând gândirea și pasiunile. (Mult mai târziu, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, „teoria periferic ă a emoțiilor” formulat ă
simultan de James și Lange promoveaz ă aceeași idee a medierii
viscerale). În lipsa conceptului de influx nervos, Descartes folose ște
termenii antici „suflu vital” și „spirit animal”.
Demonstrarea substratului fiziologic al afectivit ății și regulile
metodei sunt exersate în cartea a doua a Tratatului despre pasiuni ,
când abordeaz ă taxonomia pasiunilor. Define ște și descrie, atât prin
obiect, cât și fiziologic, șase pasiuni simple (admira ția, dragostea, ura,
dorința, bucuria și tristețea), pe cele compuse și variante (sau specii).
Este prima tratare consistent ă a acestei mari problematici
psihologice, în fapt o dep ășire pentru totdeauna a reduc ționismului
scolastic: polarizarea sufletului în dorin ță și mânie.
Exemple de modele explicative: „admira ția este surprinderea
sufletului de apari ția unor obiecte ce-i par rare și cu calități deosebite;
intensitatea admira ției rezidă în noutatea obiectului admirat; în
aparență admirația nu schimbă circulația sângelui și ritmurile inimii ca
în cazul altor pasiuni”. „Iubirea este o emoț ie a sufletului determinat ă
de mișcarea sufletelor animale care-l provoac ă să se unească deliberat
cu obiectele ce-i par preferate”; poate fi de mai multe forme, în funcț ie
de obiect: una este iubirea pentru glorie la un ambi țios, alta pentru
bani a unui lacom, pentru b ăutură a unui be țiv, a unui p ărinte pentru
copiii săi etc.”; când iubirea vizeaz ă pe cineva inferior, este afec țiune;
când vizeaz ă pe cineva egal este amici ție; iar față de un superior este
devotament.

67Iată un mecanism generativ în sfera afectiv ă: „dorința agită
inima mai mult decât orice alt ă pasiune, trimite creierului multe
impresii („spirite animale”) care se transmit mu șchilor și mobilizeaz ă
întreg corpul; speran ța și teama, gelozia, senină tatea, disperarea,
curajul, îndr ăzneala, spaima, la șitatea, regretul, – deriv ă din dorință ”.
Avem la Descartes o fiziologie a râsului și plânsului, conside-
rații asupra efectelor vârstei, o teorie asupra moralei (în esență ,
raționalistă). Metoda îl conduce la generaliz ări: utilitatea biologic ă a
afectelor; criteriile libert ății de gândire și voință, ale generozit ății,
onestității țin de forța cu care intelectul controleaz ă pasiunile, voin ța,
orientarea spre om a intenț iilor ș i faptelor.
Concepția cartezian ă despre reflex și pasiuni conduce în
principal la clarific ări hotărâtoare pentru evolu ția psihologiei:
– distinc ția comportament–cuno ștințe; de acum, cuno ștința
(informația, reprezentarea despre însu șirile și raporturile obiectelor) a
devenit criteriu al psihismului; actele reflexe nu presupun asemenea
cunoș tințe sau reprezentă ri;
– funcția cognitivă a conștiinței devine singura esen ță dată
nemijlocit Subiectului în introspec ție; cunoș tința despre obiect exist ă
numai în m ăsura în care este receptat ă și trăită subiectiv; prin aceasta
ea devine și transcendent ă, adică nesupusă organizării obiective a unui
act real; tr ăirea uman ă are două „începuturi substan țiale” (existen-
țiale): corpul (cu atributul mi șcării) și conștiința (cu atributul gân-
dirii); acesta este dualism, dar diferit de cel scolastic;
– dualismul „corp – suflet” are, începând cu Descartes, un nou
conținut: corp înseamn ă un sistem automat organizat structural și
funcțional dup ă legile mecanicii; comportamentul corpului poate fi
explicat și fără intervenția sufletului: impulsurile externe ș i construc ția
materială sunt suficiente. Raportul corp – suflet se discut ă de acum în
termeni fiziologici. (vechii materiali ști supuneau sufletul legilor
corpului, iar ideali știi, invers, puneau corpul la dispozi ția sufletului);
cu Descartes, fiecare „substan ță” își are legile sale, iar interac țiunea
lor (dovedită empiric) a devenit problem ă aparte;
– sufletul în concep ția lui Descartes este definit dup ă un singur
criteriu: con știentizarea nemijlocită a manifest ărilor sale (gândire, dar și
senzaț ii, afecte, reprezent ări); de acum, delimitarea unui suflet ra țional și
a altuia senzitiv nu mai are sens , unitatea s-a realizat pe seama conș tiinței
de sine sau autoconș tiinței, față de care toate fenomenele sunt egale;
pentru prima dat ă Subiectul apare în rolul s ău plenar de „administrator-
observator”, care- și stăpânește lumea interioar ă pentru a r ăspunde eficient

68la solicitările vieții; dacă la Plotin și Augustinus obiectul introspec ției
persoanei era comunicarea cu divini tatea, la Descartes obiectul este
„tehnic”, „practic”, concret”: chiar propria gândire; obiectul acesta fiind
cert, și corelatul s ău, gânditorul, este „Subiectul” cert. Numai dup ă
stabilirea acestor „identit ăți”, Descartes se ocup ă de existen ța lui
Dumnezeu, pe care o recunoa ște alături sau complementar cu natura și cu
gânditorul. Introspec ția a căpătat de acum statutul unei metode serioase,
compatibile cu…matematica. Dubl ul raport cu lumea obiectiv ă și cu
subiectul fiziologic confer ă lui Descartes statutul de metodolog al științei
moderne.
– Ideea analogiei dintre comportamentul fiin țelor vii și dispo-
zițiile mecanice este considerat ă genială în comentariile istoricilor. S ă
vedem la Descartes locul sufletului în cadrul sistemului comporta-
mental. Senza țiile provocate de obiectele lumii externe sunt deter-
minate fizic, prin structuri și mecanisme fiziologice. Dar tr ăirile
afective? Acestea sunt determinate de schimb ările interne, organice.
Descartes a trecut emo țiile și sentimentele din sfera considera țiilor
morale într-un capitol de știință a naturii. Gândirea îns ă, contemplare a
ideilor și voinței (neprovenite din prefaceri fizice sau fiziologice) este
atribuită „substan ței independente” care are ș i ea legătură cu organis-
mul prin intermediul glandei epifizare, singurul substrat care este influențat de sufletul nematerial. Este specific ă și aproape emble-
matică pentru secolul al XVII-lea admiterea unor idei apriorice în
mintea individuală , care fac posibile ș i valideaz ă experien țele
cognitive personale; geometria și alte științe matematizate au con-
tribuit la această opinie. Un alt postulat vizeaz ă o condiție aprioric ă:
predispoziț ia organismului de a se supune comenzilor de orice fel ale
gândirii.
*
René Descartes ne-a înv ățat, prin a treia maxim ă a vieții sale, că
„nu există nimic care s ă fie în întregime în puterea noastr ă, în afară de
gândurile noastre” (Discurs…, p. 55); pentru ca aceast ă putere să fie
deplină ne-a dat cele patru reguli.
La el știința era ș i morală, iar pasiunilor le-a dat chip științific.
De aceea, le spunea la prieteni c ă respectă atâtea reguli de via ță
rațională, încât va tr ăi peste 100 de ani.
Dar, poate din prea mare încredere în perfec ționarea min ții și
vieții a acceptat s ă se deplaseze la Stockholm în iarna 1649 – 1650

69pentru a preda lec ții de filosofie tinerei regine a Suediei; din prea
marele zel al vârstei de 20 de ani, și trezită la 5 diminea ța de dorul
fericirii spirituale, ea obliga pe distinsul dască l să ia în piept frigul
aspru între Ambasada franceză și palat. A contractat o pneumonie de
neînvins și a decedat la 11 februarie 1650. Revolu ția francez ă din
1789, biruitoare sub steagul „Ra țiunii”, respectiv, Conven țiunea, i-a
oferit un loc binemeritat în Panthéon, dar, ca multe promisiuni ale
revoluțiilor, aceasta nu s-a îndeplinit niciodat ă.

70

VIII. SPINOZA
(negarea paralelismului psihofizic sau
a dublei determin ări, – volitive ș i reflectorii)

Stranie contingen ță: de obicei tratatele de istoria psihologiei
încep capitolul despre Spinoza (1632-1677) ar ătând cât de bogat ă era
Olanda burghez ă la mijlocul veacului al XVII-lea; comer țul, naviga ția,
industria și exploatarea coloniilor creaser ă un poten țial economic mai
mare decât al întregii Europe. Acesta era contextul prosperităț ii în care
celebrul gânditor olandez a vrut să trăiască atât de modest!
Operele de referin ță ale lui Spinoza sunt:
Etica dup ă metoda geometriei (publicat ă postum);
Tratatul teologico – politic (1670).
S-a născut la Amsterdam, într-o familie de negustori boga ți,
evrei refugia ți din Spania catolic ă. A primit educa ție pentru o carier ă
ecleziastic ă, dar a înv ățat și medicină , fizică, geometrie ș i filosofie. La
24 de ani avea deja o gândire format ă, prin excelen ță antiscolastic ă și
antireligioas ă (critica Biblia ca lipsit ă de adevăruri științifice, saturat ă
de precepte morale); concepț ia liber exprimată i-a adus excomunicarea
și exilul. Se stabile ște la Haga, unde tr ăiește din meseria de șlefuitor
de lentile, ascet și înțelept, cu mare operă și ample rela ții cu
remarcabili gânditori europeni ai epocii. Ca și Descartes, nu renun ță la
libertate pentru vreo carier ă universitar ă, preferând amici ția și
speculația. După cum s-a v ăzut, Descartes însu și a sesizat dificultatea
definirii interac țiunii dintre cele dou ă „substan țe” opuse în esen ța lor
(apelul la glanda epifizară ca instan ță de contact a r ămas o ipotez ă
hazardată ). Spinoza preia aceast ă problem ă cardinal ă pentru
înțelegerea omului, respinge dualismul cartezian și admite existen ța
substanței unice „existent ă în sine”, deci absolut ă (nu are nevoie de
definire printr-un alt concept). Fiind un real, substanța are o infinitate
de atribute, existente cu necesitate.
Din infinitatea de atribute, omul poate cunoa ște doar două ,
întinderea (și în sensul de cantitate) și gândirea , iar acestea în diferite
„moduri” (modific ări temporare). Substan ța unică este denumit ă de
Spinoza „Natur ă” sau „Dumnezeu”. În cadrul ei determinismul este

71universal (miracolul este doar expresia neputin ței sesizării cauzelor).
Determinismul spinozist va fi continuat și dezvoltat de materiali știi
francezi, fiind și un reper în gândirea social ă republican ă și ateistă .
Spinoza a fost considerat ateu, du șman al religiei: identificând pe
Dumnezeu cu natura, n-a mai lă sat loc for ței divine în determinarea
lucrurilor, fenomenelor, regimurilor politice și destinelor individuale.
Ideea de „om natural” înseamn ă cel mai solid argument pentru
libertatea persoanei; ra ționalitatea naturii este accesibil ă minții și, mai
mult, libertatea devine un poten țial ce se dezvoltă prin lărgirea și
aprofundarea cunoa șterii.
Evident, raportul suflet–corp este definit în limbajul celor dou ă
atribute (cugetare și întindere) inerente aceluia și lucru, ca sistem
cauzal închis.
Atât despre corp („obiectul sufletului”), cât și despre suflet
(„ideea corpului”) putem, avea cuno ștințe de patru grade de adec-vare:
I – cunoa ștere din „experiență vagă” (opinii simple, confuzii);
II – cunoa ștere pe baz ă de semne, asocia ții sau imagina ție, încă
neverificată de rațiune (se d ă o formulare a legii asocia țiilor);
III – cunoa șterea prin ra țiune; IV – intuirea ideilor clare și distincte
(după modelul matematicilor).
Teoria afectelor
Principala tem ă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor
(cărțile III – V din Etica ). Așa cum ideile fuseser ă considerate lucruri,
și afectele (pasiunile) apar la fel: „…Voi privi ac țiunile și poftele
omenești ca și cum ar fi vorba de linii, suprafe țe și corpuri” (Prefa ță la
cartea a III-a). Le define ște ca stări ale corpului, care amplific ă sau
diminueaz ă capacitatea de ac țiune a organismului, o favorizeaz ă sau
limitează; tot afecte sunt ș i ideile despre aceste st ări.
Această viziune este complementar ă reprezent ării despre corp ca
sistem dinamic, supus schimb ărilor de progres sau regres. Cursul
stărilor nu numai c ă reflectă schimbările în acest sistem, dar la rândul
lor acestea m ăresc disponibilit ățile de acțiune.
La Spinoza, voința ca forță autonom ă dispare, ea confundându-
se cu intelectul. Numai necunoa șterea cauzelor unei ac țiuni ne creaz ă
iluzia că ea este voluntar ă.
Esența omului este pasiunea și aceasta deoarece este fenomen
psihofiziologic. Dorința este atrac ție conștientizată , dar derivat ă din
conștiință. Satisfacția (bucuria) ș i insatisfac ția (tristețea), formeaz ă cu
prima grupul celor trei afecte fundamentale, din care deriv ă celelalte.

72Dar și aceste trei afecte au o baz ă generică: „puterea sufletului”,
constând în fermitate (năzuința spre men ținerea existen ței conform
normelor ra țiunii) și generozitate (năzuința de a ajuta pe al ții și de a se
unii prin prietenie). Diversitatea porne ște de aici: prezen ța de spirit,
curajul, cump ătarea, sobrietatea etc. sunt alternative ale fermităț ii;
clemența, modestia, cardinalitatea etc. sunt moduri ale generozit ății.
Bucuria ce ține și de suflet și de corp se nume ște voluptate;
aceasta poate fi bun ă, dar ș i rea, când este exagerat ă. Ca și ideile,
afectele se asociază . Analiza afectivit ății la Spinoza este meticuloas ă,
naturalistă , după regulile matematice ale descompunerii, deriv ării și
compunerii; demonstra ția sa urm ărește relevarea determinismului
universal ș i în aceast ă sferă a vieții sufletești.
Abordarea general ă a afectelor ș i voinței este intelectualist ă:
pasiunile se datoresc unor idei inadecvate și confuze; neputinț a de
control este „sclavia pasiunilor”. În ce constă controlul când de fapt
pasiunile se înscriu într-un lan ț al determin ărilor cauzale, în special
biologice ? În cunoa șterea necesităț ii și onorarea poruncilor raț iunii.
Atunci corpul va fi capabil de o mai intens ă activitate.

73

IX. SCURTĂ REFERIRE LA MATERIALISMUL ȘI
ILUMINISMUL FRANCEZ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA

În toate lucr ările de istoria psihologiei elaborate în ultima jum ătate
de veac în țările de ideologie marxistă s-a pus un mare accent pe mate-
rialismul francez, surs ă ideativă de referin ță pentru Marx și Engels.
În contextul bazei de produc ție capitaliste și al progreselor știin-
țelor naturale, gândirea psihologic ă materialist ă apare ca fenomen de
suprastructur ă abordat de medici (Lamettrie și Cabanis), chimi ști (ca
d’Holbach) și alți savanți din domeniile biologiei și fiziologiei (cum
este enciclopedistul Diderot). „Secolul luminilor” a favorizat deschi-
deri spre o psihologie monist-materialist ă.
Teza central ă în gândirea umanist ă din acest veac al XVIII-lea
definește sufletul ca dimensiune a materiei superior organizate, simi-
lară energiei.
Teoria Kant – Laplace a însemnat explicarea materialist ă a origi-
nii Universului și o confirmare a unit ății materie–mi șcare din fizica lui
Descartes. Se traduc în francez ă lucră rile lui Newton, Franklin,
Spinoza. Chimia este un front al știintei cu remarcabile descoperiri ce
demonstrau c ă schimbările caracteristicilor materiei se datoresc unor
combinații dictate de legi ale naturii. Lumea natural ă se lărgea enorm
prin descoperirea de noi elemente chimice și a microorganismelor (o
dată cu inventarea microscopului). Materia se dovedea unitar ă, dar
diversificat ă (Spinoza și Leibniz au larg ă recunoaștere). Convingerea
că natura determin ă atât senza țiile, cât și gândirea vizeaz ă și spre
extinderea legii atrac ției universale la nivel celular. Cu toate împru-
muturile de la materiali știi antici, filosofii secolului al XVIII-lea i-au
depășit prin afirmarea principiului unit ății dintre materie și mișcare;
aceasta devenind un atribut, deci nu mai este o influen ță exterioar ă
materiei.
În psihologia cunoa șterii, materialismul francez a însemnat o
puternică reacție atât împotriva idealismului (Berkeley – „lumea
exterioară există numai în m ăsura în care o percepem”), cât și a
empirismului englez (ce reducea cunoa șterea la senza ții, excluzând

74funcția de abstractizare ș i generalizare a ra țiunii, de surprindere a
relațiilor și legilor); tot ra țiunea asist ă și un al treilea mijloc de
cunoaștere – verificarea experimental ă. În Cugetarea a XV-a din
Pensée sur l’interpretation de la nature, Diderot conchide: „Avem trei
mijloace principale de cunoa ștere: observa ția naturii, reflec ția și
experiența. Observa ția culege faptele, reflec ția le combin ă, experien ța
verifică rezultatul”.
Sunt prezente și excese de interpretare, ca aceea a medicilor,
care au definit gândirea drept o secre ție a creierului, la fel cum fierea
este o secre ție a ficatului. În general îns ă au fost anticipate psihologia
experimental ă, psihofizica ( și fiziologia organelor de sim ț), psihologia
genetică.
O lucrare de referin ță în istoria psihologiei este Traité des
sensations publicată de Etienne Bonnot de Condillac (1715 – 1780), în
1754. Inspirat de modelul newtonian de gândire (explicarea multitu-
dinii de fenomene fizice prin principiul general al gravita ției),
Condillac respinge metoda deductiv ă pe care o considera întemeiat ă
pe teze arbitrare (numai pentru că sunt clare ș i evidente), dar și
conexionismul lui John Locke, deoarece abstrac ția și judecata nu sunt
reductibile la asocia ții; folosește un model genetic pentru a argumenta
că orice fapt psihic este o senza ție transformat ă. „Clar și distinct”
pentru el este numai „o prim ă experien ță” acceptat ă fără îndoială de
toți, din care se dezvolt ă toate fenomenele intelectului.
Demonstra ția acestei ipoteze o face pe modelul ipotetic al unei
statui. Dac ă presupunem c ă la început statuia nu are decât o simpl ă
capacitate de a recunoa ște stimula țiile, putem începe cu olfac ția:
– un miros schimb ă pe altul, iar aceasta este suficient pentru ca
statuia receptoare s ă capete ceea ce Descartes atribuia actelor suflete ști
și ideilor înn ăscute, iar Locke atribuia reflecț iei; o senza ție puternic ă și
neașteptată provoacă atenție; când senza ția revine, avem de-a face cu
memoria; dou ă senzații conduc la compara ție, diferen țiere, judecat ă
ș.a.m.d. până la cele mai complexe opera ții ale intelectului; fiecare
senzaț ie are ton afectiv, fiind pl ăcută sau nepl ăcută, ceea ce duce la
impulsul volitiv de orientare pozitiv ă sau negativă . Senzația permite
distincția subiectiv–obiectiv.
„Statuia lui Condillac” se deosebeș te de maș ina animal ă a lui
Descartes, deoarece corpul ei nu are nici o importan ță pentru dezvol-
tarea psihicului. Contribu ții importante a avut Condillac și în dome-
niul limbajului (istoria limbajului este o istorie a gândirii).

75Medicului La Mettrie (1709 – 1751) i s-a p ărut mai avantajos s ă
unifice sensualismul fenomenalist cu modelul ma șinistic al comporta-
mentului corpului viu. Ideea sa argumentată în Istoria natural ă a
sufletului (1745), era c ă materia este capabil ă de gândire în virtutea
organizării ei. S-a deschis astfel o nou ă pistă a abordării determinis-
mului, cu considerarea factorului evolu ție.
Buffon emite ipoteza evolu ției animalelor și vegetalelor din
molecule organice vii, deci o filia ție a speciilor (Istoria natural ă,
lucrarea sa monumental ă începe să fie editat ă din 1749). Dac ă omul
este „copilul naturii”, ordinea social ă trebuie s ă-i respecte trebuin țele
și drepturile naturale.
J.G. Cabanis (1756 – 1808), tot medic, continuator novator al
lui La Mettrie, cu o extins ă formație și cultură umanistă, prieten cu
enciclo-pedi știi, la sfatul lui Voltaire se consacr ă studiilor medicale și
mai ales fiziologice.
Concepția sa se sprijin ă pe învățătura lui Hipocrate și sensua-
lismul lui Locke. Complexitatea vie ții psihice ș i conceptul de lume
exterioară se explic ă prin diversitatea senza țiilor și efectele rezisten-
țelor acesteia fa ță de actul volitiv.
Opera de referin ță este tratatul din 1802, Traité sur les rapports
du physique et du morale de l’homme , ce cuprinde 12 memorii despre:
istoria fiziologic ă a senzațiilor, influen ța vârstelor, sexelor, tempera-
mentelor, maladiilor, regimului de viață și climei; despre instinct,
simpatie și somn; despre influenț a moralului asupra fizicului; despre
influența temperamentelor dobândite. Numai din enumerarea acestor
teme se vede cât de extins ă a devenit intercondi ționarea dintre fizic
(fiziologic), psihic și mediu (se argumenteaz ă, de exemplu, c ă stilul de
viață influențează temperamentul).
Cu o viziune materialist-naiv ă, el afirm ă frecvent c ă în urma
„digerării impresiilor”, „creierul secret ă în chip organic gândirea”.
Psihopatologia (Cabanis are prioritate absolut ă în folosirea acestei
metode) ofer ă argumente c ă boala influen țează puternic ideile, afecti-
vitatea și morala, iar organul cerebral deserve ște atât organismul în
ansamblu, cât ș i gândirea ș i voința.
O „linie de progres” a materialismului francez o constituie
ideea practic ă a rolului hot ărâtor în via ța oamenilor a educa ției și
legilor; în perfec ționarea societ ății, rolul hot ărâtor îl au educatorii și
legiuitorii. Personalit ățile marcante ale acestei idea ții au fost
J.J. Rousseau (1712 – 1778) și C.A. Helvetius (1715 – 1771).

76Primul afirm ă efectul negativ al civiliza ției asupra omului, care,
prin natura sa este bun și perfect. Helvetius a sus ținut teza genezei
calităților intelectual-morale sub efectul împrejur ărilor de via ță, (deci,
opus lui Rousseau) ș i duce chiar la exagerare rolul modelator al
educației (Despre om , 1773).
Și D’Holbach, în Sistemul naturii (numită Biblia materialis-
mului ), vede fericirea omului (în fapt, fiin ță fizică) în reorganizarea
cunoș tințelor, educarea respectului pentru raț iune și a curajului. Pentru
a căpăta cunoștințe adecvate despre su flet, este necesar s ă experimen-
tăm asupra lui cu mijloacele fizicii, anatomiei, medicinii, pentru c ă
psihicul, în toată fenomenologia sa, nu este decât manifestare a unor
forme de mi șcare.
O operă ce „preg ătește” darwinismul este a marelui iluminist
Diderot; în anii 1774 – 1779 a elaborat Elemente de fiziologie , în care
promoveaz ă ideea selecț iei naturale și a influen ței mediului asupra
organismului. Diderot consider ă simplist modelul lui La Mettrie,
concretizat în Omul-ma șină: creierul și nervii formeaz ă un întreg care
depinde simultan de corp și de lumea înconjur ătoare. Ideile psiho-
logice din tratatul citat cuprind o arie larg ă de teme, dep ășind sensua-
lismul tradi țional (tocmai insuficien țele simțurilor au f ăcut ca gândirea
să se dezvolte; în acest sens red ă numeroase exemple de deficit
senzorial și compens ări). Spiritul vremii era unul polemic, experimental,
academic. La apari ția cărții lui Helvetius, De l’Esprit (1776), Diderot
identifică paradoxuri ș i formuleaz ă critici memorabile (de și erau
coautori la Enciclopedie ).
Într-o anumit ă măsură, moraliștii abordeaz ă probleme psiho-
logice, în special de afectivitate și personologie. În decursul secolelor
XVII – XVIII o pleiad ă de morali ști francezi, prin opere literare,
eseuri, memorii și maxime, a provocat și întreținut o mi șcare de idei
care au favorizat o bun ă imagine și respect pentru cariera de psiholog
din secolul al XIX-lea.
Afinitatea pentru cultura francez ă a lui Mihai Ralea și C.I. Botez
a făcut ca, în tratatul lor de Istoria psihologiei , capitolul respectiv s ă
aibă o elaborare minu țioasă.

77

X. PARADIGMELE PSIHOLOGIEI MODERNE
ASOCIA ȚIONISMUL

a) Înainte de reflexologie
Termenul de „paradigm ă” atenueaz ă distincția dintre școală și
„principiu”, astfel c ă asociaționismul, prin originile sale filosofice și
îndelungata-i devenire, nu poate și nu are nevoie s ă fie riguros
etichetat. De când a devenit îns ă reflexologie (sau, în accep țiune
americană, conexionism) nimeni nu mai ezit ă să vorbeasc ă de ș coală
(pavlovist ă, skinnerian ă), respectiv, de paradigm ă (respondent ă sau
clasică și operantă sau instrumentală ).
Istoria consemneaz ă, chiar cu precizia pe care și-o revendic ă de
câteva decenii psihologii cognitivi ști, că principiul conexiunii este
răspunsul cel mai persistent la întrebarea epistemologic ă apărută odată
cu filosofia: „Dac ă informațiile primare le obț inem prin sim țuri, din ce
rezultă ideile complexe?”
Încă Aristotel d ă un răspuns la aceast ă întrebare, stabilind și trei
mecanisme: contiguitatea în timp și spațiu, asemănarea și contrastul
dintre elementele asociate.
Deși, formal, prima școală de psihologie este structuralismul,
asociaționismul merit ă tratat ca prim ă paradigm ă datorită vechimii
sale sub raportul formul ării și al utilizării (de către alte orient ări psiho-
logice, în practica instruirii și, în general, în orice exerci țiu mental).
Astăzi, orice psiholog î și dă seama că asociația este un fapt bazal
în geneza, dezvoltarea și funcționarea psihicului; reinterpretat ă în
ultima jum ătate de veac ca mecanism al semnaliză rii, orient ării și
productivit ății psihice, conexiunea (în forma cea mai simpl ă fiind
numită „legătură nervoasă temporar ă”) devine criteriu al apari ției
psihismului, al trecerii de la reglajele biologice și fiziologice la cele
anticipative, psihice.
Deoarece asocia ționismul a fost creat de problematica episte-
mologică, reprezentanț ii empirismului englez, care au excelat în
tratarea filosofic ă a cogni ției, pot fi considera ți promotorii unei
psihologii a înv ățării conexioniste: Thomas Hobbes (1588 – 1679),
John Locke (1632 – 1704), George Berkeley (1685 – 1753) și David

78Hume (1711 – 1776). În general, ei au apreciat rolul contiguit ății și
similarității, nu au dat aten ție opoziției sau contrastului, iar ultimul a
mai definit genul de asociativitate cauzal ă.
Contribuția empiriștilor englezi este remarcabil ă în istoria psiho-
logiei prin accentul pus pe determ inismul riguros (aproape mecanic,
newtonian) în func ționarea planului raț ional al comportamentului.
Th.Hobbes considera c ă gândirea și acțiunea sunt efect al asocierii prin
contiguitate a ideilor. El însu și o personalitate a marilor contingen țe
ale timpului s ău, pe insulă și pe continent, cunoscând pe Descartes la
Paris și pe Galilei la Floren ța, Hobbes a suportat exilul și blamul, ca
urmare a lucr ării sale Leviathan, or the Matter, Form and Power of a
Commonwealth Eclesiastical and Civil , în care a tratat probleme de
filosofie politic ă deosebit de provocatoare pentru clasa politic ă.
Termenul „hobbist” s-a n ăscut din aceast ă „contingen ță”, fiind mult
timp după aceea atribuit (peiorativ) celui care sfida dogmele bisericii
oficiale. Atât de mult au contat scrierile lui Hobbes în timpul s ău,
încât au determinat hot ărâri ale Parlamentului britanic și superstiția că
incendiul devastator din Londra, în 1666, ar fi o pedeaps ă divină
pentru ateismul lui Hobbes.
La vârsta senectuț ii, Hobbes se delectează traducând în limba
engleză Iliada și Odiseea, elaborând un tratat de matematici. Se
desparte de cele lume ști la 91 de ani cu satisfac ția faimei europene,
dar și cu convingerea c ă în viața socială tronează principiul confrun-
tării feroce, fricii și orgoliului ( homo homini lupus ).
În epistemologie, Hobbes este em pirist subiectiv, în sensul c ă
recunoaște prioritatea senza țiilor, dar calit ățile sensibile nu sunt
atribuite lucrurilor care le-au produs, ci specificului organelor de sim ț.
La fel, spa țiul și timpul nu sunt atribute ale realit ății, ci construc ții
subiective. Discursul mental sau gândirea constă din înlănțuiri de idei
potrivit rela țiilor cauzale dintre ele. Instru mentarea acestui proces este
asigurată de limbaj: cuvintele denumesc, noteaz ă și înregistreaz ă
(catalogheaz ă) ideile; de asemenea, prin cuvinte se realizeaz ă trans-
ferul interpersonal de experien ță și afectivitate, inclusiv emo ții estetice
și mesaje persuasive.
În concluzie, nominalismul și teoria senza țiilor la Hobbes
exprima patosul s ău materialist, dar limiteaz ă psihismul la un fel de
fantomă a realului.
John Locke (1632 – 1704), contemporan cu Hobbes și cu un des-
tin la fel de zbuciumat, asimilând cu ardoare empirismul baconian și
raționalismul cartezian, a avut r ăgazul elabor ărilor filosofice numai în

79ultima parte a vie ții. Pentru gândirea sa psihologic ă două lucrări sunt
remarcabile: An Essay Concerning Human Understanding (1690) ș i
Some Thoughts Concerning Education (1693). Istoricii consemnează
orientarea original ă a lui Locke spre o știință psihologic ă distinctă de
metafizică, autonom ă ca principii de cauzalitate, tematic ă, exactitate și
utilitate. Aceasta a conferit o identitate clar ă conceptului de experien ță
ca unică sursă a cunoștințelor. Începând cu John Locke, în științele
cognitive se instituie dou ă interpret ări ale originii ș i dezvolt ării
cunoașterii: curentul nativist al ideilor înn ăscute (sus ținut și de
Descartes) și cel care deriv ă „tot materialul ra țiunii și al cunoa șterii
din experien ță și senzație”.
Lucrurile au însu șiri primare , inerente și permanente (soliditate,
întindere, mi șcare, etc.); în procesul cunoa șterii apar și calităț i
secundare , ce țin de interac țiunea primelor cu organele de sim ț (culori,
sunete, gusturi etc.). Și unele și altele pot fi cunoscute chiar la nivel
rațional numai dac ă apar direct în experien ța noastră: „Nimic nu este
în raționament care s ă nu fi fost transmis mai înainte prin sim țuri”.
Împotriva ineismului, Locke aduce pentru întâia dat ă argumente
psihologice, psihogenetice și psihopatologice. Exemplific ă prin
noțiunile de spa țiu, timp, cauzalitate, necesitate, finalitate (copiii mici
percep luna ca pe un obiect din jur și întind mâna s-o apuce).
Evident, complementar lum ii exterioare, lumea intern ă a
propriilor idei, imagini ș i simțuri este obiect al experienț ei și avem
astfel un al doilea izvor de cuno ștințe, numite reflec ție. În Cartea a II-a,
cap. I din An Essay, califică această facultate ca foarte asem ănătoare
simțurilor ș i de aceea o nume ște provizoriu „sim ț intern”. Principala sa
lucrare const ă în dezvoltarea, prin combinare, compunere și abstracție,
a ideilor simple (provenite din unul sau mai multe sim țuri). Este o
fundamentare consistent ă a asociaționismului, înt ărită încă și printr-o
teorie a limbajului. Modurile de combinare a ideilor-elemente sunt
dictate de multe calit ăți ale acestora, dar și de condi ții socio-culturale;
viziunea asupra limbajului este nominalist ă, dar Locke atribuie și
ideilor complexe și universale valoare reprezentativ ă; ele se referă
deci la ceva real, de și pot coexista cu idei fanteziste.
În stabilitatea asocia țiilor de idei, afectivitatea are un rol
important, din momentul în care un sentiment a fost prezent în actul cunoașterii (fie ea senzorial ă sau reflexiv ă). Tot prin asociere se ob ține
și diversitatea sentimentelor din dou ă bazale: pl ăcerea și durerea. De
fapt, sentimentul (termenul generic la Locke) nici nu este o facultate
independent ă, pentru c ă, prin con ținutul său, ține atât de senzaț ii, cât ș i
de reflecții.

80John Locke a r ămas în istorie ca „fondator al asocia ționismului
englez” și datorită aplicațiilor pe care le-a întreprins în domeniul edu-
cației. Lucrarea Some Thoughts Concerning Education a rezultat dintr-
o serie de scrisori pe această temă, reflecții „din inim ă” de elev ș i
student chimist în sistemul tradi țional de înv ățământ, trimise din exil
unui prieten din Anglia. Ideile sale, amplu și afectuos argumentate au
avut un mare impact asupra mentalităț ii vremii, deoarece nemul țu-
mirea față de învățământul formal, scolastic era general ă: cartea a
apărut în cinci edi ții în cei zece ani pe care i-a mai tr ăit autorul întors
în patrie.
O nouă calitate a educa ției este definit ă pe baza organiz ării
experienței, a asocia țiilor de idei și sentimente, a modelului omului
practic, util, independent și virtuos.
În limba român ă opera pedagogic ă a lui John Locke a ap ărut cu
titlul Câteva idei asupra educa țiunii, în 1909 – 1910, în traducerea lui
George Co șbuc.
În capitolul LXIV din partea I, el define ște astfel misiunea
dască lului noii societ ăți eficiente și luminoase: „…A pune în bun ă
orânduial ă purtarea elevului, a-i forma spiritul, a s ădi în el obi șnuinț e
bune ș i principiile virtu ții și ale înțelepciunii…”.
Cu Locke ( și paradigma conexionist ă) psihologia devine o baz ă
științifică a educației, schimbându- și accentul de la metode punitive și
conținuturi formale, la cunoa șterea sufletului copilului, formarea
personalit ății, în special a gândirii, sentimentelor pozitive și voinței.
Prin secole și peste toate continentele, mesajul psihoeducaț ional
formulat de John Locke a trecut ca o lumină sacră, aprinsă de o minte
de excepție și un suflet de elev orfan: „Este imposibil ca copiii s ă
învețe ceva cât timp gândurile lor sunt robite și tulburate de vreo
patimă – și în special de fric ă – ce lasă cea mai puternic ă impresie în
sufletul lor ginga ș și slab. Între țineți-i deci într-o stare de spirit pl ăcută
și calmă, dacă vreți să vă primeasc ă învățăturile, sau orice alt spor de
cunoș tințe. Este tot atât de imposibil s ă imprimi un caracter frumos și
armonios într-un suflet care tremur ă pe cât este de greu să tragi linii
frumoase și drepte pe o hârtie care se mi șcă” (Texte pedagogice alese,
București, Editura didactic ă și pedagogic ă, 1962, p.125).
Grija lui Locke pentru o educa ție fundamentat ă pe psihologie
derivă din teama sa fa ță de forța spontan ă a asocia ției necontrolate,
dictate de obi șnuință . Avertizând asupra nevoii extinderii controlului
rațiunii, gândirea psihologic ă din următoarele două veacuri n-a împ ăr-
tășit asemenea temeri, acceptând asocia ția–paradigm ă și dezvoltând

81studiul condi țiilor conexiunilor (de altfel, minunat intuite de John
Locke în opera sa pedagogică ).
George Berkeley (1685 – 1753), episcop, filosof și teoretician în
domeniul educa ției, continuator empirist-conexionist al lui John
Locke. La doar 25 de ani a publicat dou ă lucrări reprezentative: New
Theory of Vision (1709) și Principles of Human Knowledge (1710).
„A fi înseamnă a fi perceput” (celebrul dicton latin: esse est
percipi ) – rezum ă concepția subiectiv-idealist ă a lui Berkeley. Dac ă
Descartes s-a întrebat despre rela ția spirit-corp, iar Locke despre
modul în care materia genereaz ă spirit, Berkeley a considerat esen țială
întrebarea „Cum spiritul generează materie?”
În sprijinul concep ției sale filosofice, a abordat „calit ățile pri-
mare” pentru a demonstra c ă depind tot de experienț a personal ă, ca și
cele secundare. De exemplu, perceperea vizual ă a adâncimii depinde
tot de experien ță: obiectele apropiate și cele dep ărtate sunt receptate
prin senzaț iile tactile și kinestezice în asociere cu mi șcările oculare.
Datele experien ței conștiente le-a luat drept realitate primordial ă.
Locke și Descartes n-au negat realitatea lumii externe, ci leg ă-
tura direct ă dintre con știință și ea: lumea se r ăsfrânge prin prisma
sufletului, iar con știința are acces numai la acest rezultat. Berkeley a
tras din introspec ționism concluzia subiectivist-idealist ă că fenome-
nele expuse con științei reprezint ă singura realitate.
David Hume (1711 – 1776) a devenit celebru la tinere țe (29 de
ani) când a publicat lucrarea în trei volume Treatise on Human
Nature . Raportându-se sceptic fa ță de valoarea cognitiv ă a reflecț iei,
declară drept unic obiect al cunoa șterii propria experiență . Conceptul
de experien ță apare aici mai elaborat, operându-se o distinc ție între
„impresii mai vii” (senza ții și percepții) și „idei mai pu țin vii”
(imagini sau amintiri).
Hume define ște relația cauză–efect ca un gen nou de asocia ție
prin contiguitate, purtând nota invariabilit ății succesiunii. Anali știi de
mai târziu contrazic raportarea acestui tip de asocia ție la clasa conti-
guităților și identific ă la Hume trei modalit ăți de asociere: asem ănare,
contiguitate și cauză-efect. D ă relevanță cauzalității ca mecanism
intrapsihic al gener ării datelor con științei de impresii, deci tot fapte ale
conștiinței.
Formulând fa ță de ș tiințe exigențele experiment ării și exprimării
cantitativ-numerice a fenomenelor și lucrurilor studiate, Hume a fost
un precursor al psihologiei desprinse de metafizic ă, care să studieze
experiența și personalitatea (dar f ără referire la realitatea obiectiv ă).

82David Hartley (1705 – 1757), medic, cu o via ță nemarcat ă de
agitația celorlal ți filosofi-empiri ști-asociaționiști englezi; sub influen ța
lui Newton și Locke, în singura sa carte publicat ă, Observations of
Man (1749) postuleaz ă un mecanism vibratoriu în sistemul nervos,
corespunz ător senza țiilor, ideilor ș i imaginilor; este o interpretare
fiziologic ă a distincției operate de Hume între impresii și idei, în cazul
al doilea, vibra țiile fiind mai slabe. Pentru aceast ă contribuț ie la abor-
darea fiziologic ă a conexiunilor, cu extrapol ări la mecanismul emo țiilor,
unii istorici îi confer ă rolul de precursor al reflexologiei respondente.
Un continuator al ideilor lui Hartley a fost sco țianul Thomas
Brown (1778–1820). El și-a pus problema selec ției unei asocia ții
anume dintre mai multe posibile, ce factori intervin în acest proces,
pentru ca, pe baza lor s ă se facă predicții.
În ultimii zece ani ai vie ții a fost profesor de filosofie la
Edinburgh și a elaborat o serie de lucr ări de epistemologie ș i psiho-
logie. În Lectures on the Philosophy of the Human Mind , apărută
postum, în 1882, critic ă scepticismul lui Hume și, în general, pulve-
rizarea intelectului într-o multitudine de idei, afirmând c ă gândirea și
sentimentul sunt indivizibili, precum spiritul ca atare; pot fi
identificate p ărți componente ale unei forma țiuni complexe, dar între-
gul nu poate fi explicat prin propriet ățile părților. Aceast ă viziune este
important ă deoarece mecanismele asocia țiilor explic ă nu numai
procesul reproducerii, ci și al realizării produc țiilor noi.
De altfel, Brown, format la școala filosofică scoțiană a „instinc-
tului mental” (intuirea imediat ă a datelor con științei) nu este mul țumit
de termenul „asocia ție”: ideile se leag ă atunci când au elemente
comune, pe aceast ă bază între ele intervenind un proces de „sugestie”.
Credem c ă aceeași esență a surprins-o Șt.Odobleja, folosind termenii
mult mai potrivi ți de rezonan ță, consonan ță și combustie pentru ana-
liza psihicului ca sistem cibernetic prototip ( Psihologia consonantist ă,
vol. I, II, 1938, 1939).
Dacă Brown se referea doar la o apropiere analogic ă de proce-
sele și formulele chimice, James Mill (1773 – 1836) vede în asocia ții o
„mecanic ă mentală”. În ș apte vacan țe de vară elaboreaz ă celebrul
tratat Analysis of the Phenomena of the Human Mind (1829), prin care
devine, după Hartley, pe care-l continu ă, al doilea p ărinte al asocia-
ționismului.
Psihicul constă din stă ri (cele primare sunt senzaț iile și ideile) și
procese de asociere (combina ții și înlănțuiri, în general dup ă criteriul
contingen ței). Ordinea sincron ă sau succesiv ă a senzațiilor și a ideilor

83este determinată de ordinea factorilor de mediu determinanț i. Memo-
ria, imagina ția gândirea sunt argumentul procesului spontan și conti-
nuu de coalescen ță, îmbinare și „creștere împreun ă”.
Cuvântul „face chemare”, convoac ă nenumărate imagini ale lucru-
rilor asem ănătoare și constituie clasa, conceptul. Afectivitatea și voința,
sub toate formele, se dezvolt ă tot prin coalescenț a tră irilor și ideilor
generate, la rândul lor, de tonalit atea agreabil-dezagreabil a senza țiilor.
Exemplific ările lui James Mill sunt trat ări interesante prin modul
productiv în care valorific ă faptul coalescen ței: prin asocia ția ideilor,
acestea devin una. De aceea sentimentul patern are specific local, cel
estetic are unul na țional, iar motivele și comportamentul volitiv, cultural.
John Stuart Mill (1806 – 1873) a împ ărtășit și dezvoltat concep-
ția tată lui său, vă zând în coalescen ță un gen de „chimie mental ă”;
astăzi am putea desemna fenomenul prin termenul de emergen ță,
deoarece produsul asocierii a dou ă sau mai multe idei poate fi
necunoscut sau de neanticipat la nivelul fiec ărei componente. Eruditul
filosof recurge și la anlogie cu „discul culorilor”, cu care Newton a
demonstrat compozi ția luminii albe (din cele șapte culori). O mai mare
precizie în termeni a favorizat acceptarea noilor explica ții: „Ideile
simple mai curând genereaz ă decât le compun pe cele complexe”.
Alături de „generare”, conceptul de „expectan ță” au dat psiholo-
giei un impuls care s-a resim țit benefic pân ă în secolul XX, când au
fost valorificate mai mult ca oricând. Ele erau r ăspunsuri la problema
pusă de Berkeley: cum mintea creaz ă lucruri ale realit ății.
Contribuțiile lui J.Stuart Mill au „avut un asemenea impact asupra
spiritului englez încât a fost calificat drept autorul transform ării asocia-
ționismului dintr-o teorie psihologic ă într-un mare sistem filosofic.
A realizat aceasta argumentând posibilitatea explica ției științi-
fice în psihologie, comb ătându-l pe Auguste Comte care rezerva
această putință numai fiziologiei, argumentându-i c ă psihologia este în
esență științifică, deoarece practic ă explicația fondat ă pe cele dou ă
principii: cel al „sintezei de elemente pân ă la contopire” și al „aso-
ciație ca lege a sintezei”.
„Vocația” psihologic ă a lui J.St. Mill a fost atât de pregnant ă,
încât a început o gnoseologie centrat ă pe subiect într-o m ăsură care-l
califică drept idealist-subiectivist: plecând de la distinc ția mai veche
dintre calitățile prime și calitățile secunde ale corpurilor materiale,
clasifică senzaț iile în „subiective” și „obiective”, ultimele fiind, la
nivelul corpurilor exterioare „posibilit ăți permanente de senza ții”.
Astfel, calit ățile prime, rezistență, întindere și formă sunt efecte ale

84senzaț iilor musculare și tactile, de aceea ne și dau reprezentarea despre
materie și substan ță. În cazul unei senza ți musculare libere, f ără
obstacole, avem no țiunea de spa țiu gol; senza ția mișcării musculare
îngreunate, dificile ne dă noț iunea de spa țiu plin, corporal, cu
dimensiuni corporale. În consecință , ceea ce ne apare drept un corp nu
este în realitate decât un grup de senza ții coordonate; ideea de lume
externă este doar efectul imediat al unei intui ții.
La J.St.Mill asocia ționismul cap ătă dezvoltarea maxim ă, atât ca
putere a argument ării, cât și ca extensiune. Chiar morala, persona-
litatea în ansamblu și conștiința sunt forme elevate ale unor multiple
senzaț ii și „arhitecturi” asociative. Ideile sale psihologice sunt disper-
sate în mai multe lucr ări, dintre care două sunt de re ținut:
Dissertations and Discussions (1859) și Examination of Sir William
Hamilton’s Philosophy (1865).
Alexander Bain (1818 – 1903), sco țian de origine și tradiție
filosofică, cu puternice interese înc ă din studenț ie pentru o psihologie
„naturală”, a devenit discipol al lui J.St.Mill (fiindu-i și coleg la uni-
versitatea londonez ă). Dintre lucră rile sale, două au fost recunoscute
ca cea mai elaborat ă gândire psihologic ă a secolului al XIX-lea: The
Senses and the Intellect (1855) și The Emotions and the Will (1859).
Concepția lui Bain, mult apreciat ă chiar de J.ST.Mill, dar și de
psihologi ai secolului XX, printre care Mihai Ralea și C.I.Botez, se
remarcă prin orientarea asocia ționismului spre biologie, fiziologie și
aportul activ al instan ței cerebrale; f ăcând din arcul reflex unitatea
elementar ă a psihismului, el remarc ă momentul activ al organismului
în procesul adapt ării și dezvolt ării (o diferență majoră față de
asociaționismul pasiv), ce explica doar ideile și imaginile întâmpl ă-
toare, respectiv visele și reveriile. F ără a fi experimentator, Bain a
făcut operă prin analiz ă, intuiție, credință în posibilitatea psihologiei în
rândul științelor naturii.
Alături de principiile contiguit ății și similarităț ii, a mai formulat
pe cel al creativit ății (forța minții de a elabora noi agregate de
asociații, total diferite de ceea ce s-a întâlnit în cursul propriei
experiențe precedente – accept ă deci principiul lui Brown c ă forța
asociativă crește când ideile asociate continu ă să funcționeze
împreună, dar, în plus, delimiteaz ă un gen distinct, numit „asocia ție
constructiv ă”).
O dezvoltare a asocia ționismului britanic o constituie lucrarea
lui Bain despre emo ții și voință, temă dificilă și pentru acesta margi-
nalizată în raport cu senza țiile ș i gândirea.

85Punând problema parte-întreg rela tiv la afectivitate, Bain defi-
nește 9 „sentimente simple” sau ireductibile, ce constituie substan ța
sentimentelor umane complexe. În enumerarea respectiv ă distincția
dintre „emoț ie” și „sentiment” nu este clar ă. (Pentru edificare, vezi
Mihai Ralea și C.I.Botez, Istoria psihologiei , 1958, p. 414).
Voința este explicat ă ca asocia ție dintre mi șcările spontane
(efecte ale unor desc ărcări de energie nervoas ă) și dorințe sau
sentimente. Nu este o abordare simplist ă, autorul vorbind de un „vast
ansamblu de asocia ții, a căror istorie a fost pierdut ă din vedere sau
uitată” (cap. III din Emotions and Will ).
Prestanța lui Al.Bain în istoria psihologiei este dat ă și de
fondarea primei reviste de psihologie, „ Mind ”, în 1876 (pe care a și
susținut-o financiar pân ă în 1892).
Herbert Spencer (1820 – 1903), englezul hobbist care și-a căutat
confortul gândind la ceea ce i s-a p ărut mai util și frumos: cu forma ție
de inginer, la doar 22 de ani a început s ă publice studii economice și
politice, dar și Principii de psihologie , în secven țe, înainte de apari ția
lucrării majore a lui Ch.Darwin, Originea speciilor (1859). Tân ăr, cu
planuri ambi țioase, trece la elaborarea principiilor biologiei,
psihologiei, eticii, sociologiei, pub licându-le în volume distincte. În
confluență cu darwinismul, ideile lui Spencer au marcat o epoc ă de
mentalitate în Anglia și întreaga Europ ă pe tot parcursul veacului al
XIX-lea.
În lucrarea Primele principii el formuleaz ă legea evolu ției, ca
generală pentru explicarea schimb ărilor din natur ă. Spencer nu apare
ca un scolastic, sau metafizician, ci ca un inductivist de mentalitate
engleză: supune observa ției, analizei și compara ției științele naturii
(botanica, geologia, fiziologia) și cele sociale (psihologie, estetic ă,
morală, lingvistic ă, istorie etc.). Principiul evoluț iei este formulat ca
ipoteză și nu ca o dogm ă. Domeniile religiei și al metafizicii sunt
scoase din sfera ș tiinței, a cunoa șterii raționale, dominat ă de legea
evoluț iei. Foloseș te pentru aceasta chiar un termen special, – „incog-
noscibilul”. Cu afinitatea englezeasc ă bine-cunoscut ă pentru natur ă,
Spencer se ocup ă de transferarea modelului biologic de evolu ție
(trecerea de la omogen la eterogen în devenirea oric ărui organism) la
progresul în alte sfere ale existen ței, inclusiv în cea social ă (societate,
instituții, limbaj, literatur ă, știință, artă). Diferen țieri succesive,
trecerea de la omogen la eterogen – sunt efecte ale unor for țe multiple.
Schimbările, determinate de o for ță persistent ă, au două sensuri:
evoluția (în special prin integrare) și involuția sau disolu ția (prin
dezintegrare).

86Nu ne propunem aici s ă expunem legile evoluț iei, ci doar s ă
specificăm că acest remarcabil gânditor al secolului al XIX-lea vedea
o unitate între cosmos, paleontologie, botanic ă, zoologie, biologie,
fiziologie, psihologie ș i sociologie.
Important este patosul lui Spencer de a fonda o psihologie știin-
țific-experimental ă, replică severă la cea subiectiv ă (a analizei vie ții
interioare). În cap.VII al p ărții I din Principles of Psychology definește
specificul obiectului psihologiei: conexiunile dintre faptele interne și
externe, geneza, dezvoltarea și transformarea lor în cursul evolu ției.
„Ideea” a fost definit ă ca unitate a cunoa șterii, constând din:
impresii (senzaț iile lumii din afar ă) și emoții (senzaț iile stărilor
interioare). „Ideile” de prim ul tip sunt o integrare de șocuri nervoase
asemănătoare, al doilea, – o integrare de senza ții asemănătoare (fuziu-
ne a urmelor acestor senza ții lăsate în con știință).
Instinctul, percepț ia, rațiunea, sentimentul, voin ța sunt moduri
particulare de ajustare a raporturilor externe la cele interne. Toate sunt
supuse evolu ției, păstrând principala func ție a psihicului: „reac ția
dinăuntru la o ac țiune dinafar ă”. Viața, în toate formele sale, este o
coresponden ță între individ și mediu, iar această relație conduce la
integrarea lor. Modurile particulare de ajustare a raporturilor externe cu cele interne sunt percep ția, instinctul, raț iunea, sentimentul, voin ța.
Asociațiile au o baz ă fiziologic ă și se transmit ereditar (tocmai acesta
este mecanismul transform ării experien ței acumulate în instinct, din
care deriv ă cogniția, memoria, inteligen ța, afectivitatea).
Iată încă o probă de cutezan ță la Spencer: inteligen ța și instinctul
nu sunt diferite ca gen, ci doar ca grad: ambele sunt adapt ări, doar că
în primul caz raporturile sunt mult mai abstracte și complexe, iar în al
doilea „potrivirea”este simpl ă și generală. Acumul ările de experien ță
au loc atât în plan ontogenetic, cât și filogenetic.
Înainte de Pierre Janet ș i Jean Piaget, Spencer a identificat în
funcționarea inteligen ței procese complementare ș i cupluri reversibile
de operații: unificare și diferențiere, asimilare și dezasimilare, inte-
grare și dezintegrare. Psihicul este descris ca un sistem evolutiv, dup ă
legea trecerii de la omogen la eterogen în direc ția unei mai bune
adaptări.
Cartea lui Spencer Principles of Psychology n-a fost receptată ca
originală la prima edi ție, în 1855; numai dup ă ce darwinismul a
căpătat recunoa ștere generală , la ediția a II-a (1870 – 1872) Spencer a
fost înțeles drept creator al psihologiei evolu ționiste (fondat ă pe
principiul trecerii sistemului psihic de la omogenitate incoerent ă, la

87eterogenitate definit ă și coerentă). Atenția cercetătorilor se mut ă de la
fenomenele de con știință, la procesele de adaptare. Vechea tradi ție
asociaționistă viza procesele ce se petrec în organism cu marea grij ă
de a nu se rupe unitatea psihic–corp; Spencer este primul asocia ționist
care a analizat forț ele experien ței interne într-un raport cauzal cu
factori din mediul extern. El define ște obiectul psihologiei într-un mod
nou și tranșant: relațiile dintre fenomenele interne constituie obiectul
fiziologiei, dintre cele externe – al altor științe; relațiile dintre cele
două categorii de fenomene reprezint ă obiectul psihologiei (Psihologia
obiectivă).
Pare o formul ă sigură, însă curând s-a dovedit inconsecvent ă: s-a
admis că, sub un alt unghi de vedere, de exemplu când se consider ă
coordonă rile neuromusculare și intențiile folosirii acestora în raport cu
mediul, avem de-a face și cu o psihologie subiectivă . Totuși, păstrân-
du-se aten ția concentrată pe funcția general ă a adaptării (rostul ori-
cărei reacții, a intelectului și cogniției), asocia ția însăși capătă un nou
conținut.
b) Asocia ționismul centrat pe reflexul condi ționat
În tratatele de istoria psihologiei sunt conturate dou ă moduri de
a trata aceast ă „recentrare” a asocia ționismului de la „idee – idee” la
„stimul – r ăspuns”: ambele dau prior itate „psihologiei evoluț ioniste”
(Spencer, Darwin), dar, în timp ce occidentalii atribuie începuturile
acestui proces lui Ebbinghaus, psihologii ru și pun în prim plan
reflexologia lui Secenov.
Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909), experimentator inovator
german, profesor la Breslau ș i apoi la Berlin, a publicat în 1885 prima
investigație de laborator asupra memoriei . Rezultatele sale sunt reven-
dicate de asocia ționiști pentru inova ția de a studia înv ățarea unui material
ce exclude experien ța precedentă . Este vorba de silabe f ără sens, compuse
din două consoane ș i o vocală (wop, xam, cir etc.). Inten ționând să obțină o
curbă a evoluției în timp a retenț iei, a evitat cuvintele vocabularului
obișnuit care, în trecutul experien țial, ar fi avut conexiuni deja re ținute. A
obținut într-adev ăr o curbă de tip „accelera ție negativă ” pentru intervalul
imediat de timp, fenomen ce a fost reconfirmat ulterior, indiferent de complexitatea tehnicii de labo-rator folosite.
Inovația metodic ă a lui Ebbinghaus a deschis calea abord ării
funcțiilor psihice superioare pe baza principiului simplu al asocia ției,
ajungându-se chiar la exprim ări exacte.
Medicul rus, I.M.Secenov (1829 – 1905), cu studii la Moscova,
Berlin și Viena, profesor de fiziologie la Academia medico-chirurgical ă

88din Petersburg. Studiind cu succes de r ăsunet func ția inhibitorie a unor
centri cerebrali, Secenov ajunge la concluzia c ă sistemul nervos este
un regulator automat al organismului (analog reglajului ma șinii lui
Watt, cu aburi). Sistemul nervos asigur ă integritatea anatomo-
fiziologic ă a organismului, receptând excita țiile externe și semnale
despre starea func țională a organelor, declan șând reacții motorii și
glandulare de ră spuns.
În 1863 public ă Reflexele creierului , titlu impus de cenzur ă la o
lucrare ce avea în titlu „provenien ța fenomenelor psihice pe baz ă
fiziologic ă”. Pentru prima dat ă activitatea cerebral ă și activitatea
psihică aveau aceea și unitate elementar ă constitutiv ă, – actul reflex .
Actele con știente și cele voluntare sunt „în sens strict, reflexe”.
Lucrarea a ap ărut secven țial într-o revist ă medicală; în 1866, când a
apărut în volum, vânzarea c ărții a fost blocat ă de cenzura țaristă, pe
motiv de „corup ție morală” și „primejdioas ă”, iar autorul judecat de
Înalta Curte de Justiț ie. Secenov a mai scris și alte lucră ri de
psihologie, mai ales asupra gândi rii, promovând un determinism
fiziologic (de altfel, a scris ș i o lucrare intitulat ă De că tre cine ș i cum
trebuie elaborat ă psihologia? , republicată de mai multe ori, în care
respinge introspec ția și argumenteaz ă evoluția ontogenetic ă a
funcțiilor psihice). „Motorul” dezvolt ării este experien ța, „întâlnirea
biologică cu realitatea”.
Descoperirea reflexului condi ționat de c ătre Pavlov
În istoria psihologiei, c ăutarea bazei organice, naturale, a
psihicului este o dimensiune permanentă . Și în faza mitologiei antice,
acțiunea zeilor era mediat ă de realitatea corporal ă. După cum s-a v ăzut
în capitolul respectiv, Aristotel apare ca p ărinte al psihologiei pentru
că a instituit un rol al Subiectului (care simte, gânde ște, voiește).
S-a remarcat, de asemenea, chiar în acest capitol, c ă asociația
elementelor experien ței a fost considerată un fapt natural similar
gravitației în lumea fizic ă a corpurilor (ce posed ă masă).
Istoricii psihologiei ruse (dar, în consens, și cei occidentali)
consideră că lucrarea lui Pavlov O experien ță de 20 de ani (publicat ă
în 1923) reprezint ă prima baz ă naturalist- științifică, argumentat ă
experimental, pe care s-a format psihologia modern ă; de acum, acti-
vitatea psihic ă avea o raportare (sigur ă) la activitatea nervoas ă supe-
rioară (a emisferelor cerebrale).
Ivan P. Pavlov (1849 – 1936) a intrat în știință ca fiziolog al
digestiei (factori glandulari și neuronali), ob ținând premiul Nobel
pentru medicină în 1904; din 1890 pân ă la finele vie ții (neclare, în

89condițiile dictaturii staliniste pe care, pân ă la urmă, contestat-o) a fost
director al laboratorului de fiziologie din cadrul Institutului de
Medicină Experimental ă, din Petersburg.
Atent la controlul condi țiilor de mediu în laboratorul de fizio-
logie, Pavlov a surprins un fenomen „nefiziologic”: salivarea antici-
pativă. Un montaj-tehnic experimental minu țios, cu tuburi ce colectau
saliva glandelor bucale la câine, le-a permis cercet ătorilor să înregis-
treze salivarea înainte de administrarea stimulului adecvat (pesmet,
praf de carne etc.). Nefiind o excitare local ă a organului de sim ț
respectiv, observatorii s-au aflat în fa ța unui reglaj de tip anticipativ.
Dacă acesta nu este de tip fiziologic, înseamn ă că este de un ordin
superior: zgomotul produs de laboran ți, sau vederea lor, a vaselor, a
locului, sesizarea timpului, le „anun ța” Subiec ților, apari ția excitan-
ților întă ritori și le provoca saliva ția specific ă, fără ca excitantul
specific s ă fie prezent. În comportamentul actual, conta trecutul,
coinciden țele anterioare.
I.P. Pavlov a ră mas în istoria științei comportamentului (înce-
pând cu el, zon ă de interferen ță între fiziologie și psihologie) ca o
„personalitate accentuat ă”: a salutat revolu ția bolșevică în speran ța
unei ordini sociale care „apreciaz ă știința și omul”, a ob ținut condiț ii
de lucru printr-o hot ărâre din 24 ianuarie 1923 a guvernului leninist și,
ulterior, un centru impozant de cercet ări ale activit ății nervoase
superioare lâng ă Petersburg, unde, pân ă în 1936, „turnurile t ăcerii”
(laboratoarele pentru reflexe condi ționate) au fost sub dictatura
prestigiului și acțiunii minuț ioase a lui Pavlov; ulterior, au ră mas sub
privirea iert ătoare a unui câine-monument în piatră – construit din
respect pentru aceast ă ființă ce a răbdat mii de probe pentru pivotarea
unei concep ții despre via ța sufletească (pe care Pavlov se înc ăpățâna
să n-o recunoasc ă!).
Ca fiziolog, nefamiliarizat cu idea ția asociaționismului episte-
mologic, Pavlov a sesizat misterul unei geneze: stimuli total indiferenți față de funcția digestiei, cum sunt o lumin ă, o imagine, un
zgomot, cap ătă valoare de semnalizare sau anticipare a unei reac ții
salivare, deoarece, în experien ța anterioar ă, animalul-subiect, avusese
contingen ță (în timp sau spa țiu) cu stimulul alimentar specific.
Extirparea emisferelor cerebrale exclude acest fenomen al semna-lizării, reacția salivar ă producându-se numai când alimentul este
introdus în cavitatea bucală și contacteaz ă receptorii gustativi.
În comunicarea științifică ținută la Congresul interna țional de
medicină (Madrid, 1903), Pavlov ofer ă date ș i exprimă o revelație a

90întâlnirii fenomenelor psihice: o „adaptare perfec ționată” pentru deser-
virea func țiilor organice, cu considerarea condi țiilor în care subiectul a
mai întâlnit excitan ții respectivi.
Termenul de „reflex condi ționat” exprim ă excelent, ca și cel de
„legătură temporar ă”, natura acestui comportament înv ățat numai
datorită contingen ței dintre stimulul natural (necondi ționat) și un
stimul receptat, dar, ini țial, total indiferent fa ță de reacția respectiv ă;
prin repetarea asocierii dintre stimulii indiferen ți și cel natural,
provocativ al reac ției, se ajunge ca primii s ă declanșeze singuri, în
absența celui de-al doilea, reac ția specific ă acestuia din urm ă;
sintagma „leg ătură temporar ă” exprim ă însușirea esen țială a
conexiunii de a se stinge de la sine dac ă nu mai este „înt ărită”, adică
stimulul necondi ționat, natural, nu mai înso țește pe cel condi ționat
(fost indiferent).
În mod corespunz ător, reflexele înn ăscute, care nu fac obiectul
învățării, se numesc necondiț ionate.
Pavlov a fost pasionat nu atât de reflexul condi ționat ca fapt de
învățare sau de psihologie, cât de activitatea cerebral ă, domeniu cu
totul nou la r ăspântia de veacuri XIX–XX. Condi ționarea reflexelor
glandulare și motrice era o metodologie minu țios elaborat ă și, evi-
dent, original ă, prin care î și verifica ipoteze despre procesele de
excitație și inhibiție, iradierea și concentrarea lor, func ția general-mobi-
lizatoare a reflexului (necondi ționat și condiț ionat) de orientare etc.
După o jumătate de veac de reflexologie și încă una de valori-
ficare și reflecție, a devenit curent ă referirea istoricilor la o „ironie a
soartei” în privinț a lui Pavlov: el a avut o mai mare influență asupra
psihologiei, pe care n-a privit-o cu simpatie, decât în domeniul fizio-
logiei cerebrale, de care s-a ocupat cu prioritate absolut ă.
Într-un curs universitar de referință timp de câteva decenii,
Manual de psihologie expusă din punct de vedere marxist (1929),
K.N.Kornilov, directorul Institutului de psihologie din Moscova, prezenta cinci principii fundamentale în func ționarea emisferelor
cerebrale: 1) principiul asocia ției sau elabor ării reflexelor condi țio-
nate; 2) principiul iradierii și concentr ării excita ției; 3) principiul
„dominan ței” sau excitabilit ății „optime”; 4) principiul „c ăilor ner-
voase bătătorite”; 5) principiul inhibi ției (induc ției reciproce a proce-
selor nervoase).
Obsesia materialismului ideologic, mai ales dup ă 1934 când
stalinismul s-a instituit ca regim totalitar opresiv, coincident ă cu
prematura plecare din via ță a lui L.S. Vâgotski și destrămarea grupului

91său de excelen ță în psihologia „cultural-istoric ă”) a înăbușit gândirea
psihologic ă sub dictatura pavlovismului (vectorul agresiv a pornit
chiar de la practica lui Pavlov de a amenda cercet ătorii colaboratori
pentru folosirea unor termeni psihologici în explicarea comporta-
mentului subiec ților).
În fapt, pe fondul de frustrare, interdic ție, ideologizare ș i sufe-
rințe ale psihologilor sovietici, psihologia a avansat în în țelegerea
propriului obiect, în dezvoltarea metodologiei și probarea unor câm-
puri de aplica ție.
Extinderea pavlovismului spre comportamentul uman s-a f ăcut
în materie de fiziologie cerebral ă și în delimitarea celor dou ă sisteme
de semnalizare (limbajul fiind modul de func ționare a „semnalului
semnalelor”, a cuvântului). În cadrul func ției generale de adaptare,
semnalizarea sau anticiparea se define ște ca func ție psihică, deci ca
reglaj al comportamentului pe baza „imaginii mediului”. În literatura
de psihologie a ultimelor decenii din Rusia (când obedienț a s-a
spulberat și patosul critic a dus la multe reevalu ări), se consider ă că,
dincolo de un set de ipoteze despre func ționarea cerebral ă, marea
descoperire pavlovist ă pentru psihologie o constituie reflexul de
orientare și ideea limitelor naturale în disponibilitatea unei anumite
specii ș i a unui anumit individ de a înv ăța un anumit gen de conexiuni.
S-a înțeles diferen ța dintre „reac ția fiziologic ă”, „reacția
psihică” și „comportament în raport cu mediul”; s-au diferenț iat „exci-
tantul fizic” și „excitantul psihic”, pe criteriul „experien ței anterioare”;
s-au definit conceptele „subiect”, „experien ță” și „așteptare”, „înv ă-
țare” și „dezvoltare”, „nevroz ă”, stări „paradoxale” și „ultrapara-
doxale”, „somn”, „hipnoz ă”, „sugestie”, „temperament” (în raport cu
forța, echilibrul și mobilitatea excita ției și inhibiției), „mișcare volun-
tară”, „unitatea organism-mediu” etc.
Vladimir M. Bechterev (1857 – 1927), figur ă enciclopedic ă de
înalt respect în Rusia prebol șevică, cu inițiative și cercetări hotărâtoare
pe linia trecerii de la „asocia ții între idei”, la asocia ții evidente în
comportamentul extern (stimul-reac ție). Într-un studiu publicat în
1904, Psihologia obiectiv ă și obiectul ei („Vestnik psihologhii”, nr. 9-
10) Bechterev vede psihologia ca reflexologic ă, având astfel prioritate
față de Ed.Thorndike și Pavlov. Cel din urm ă însă, prin patosul
absolutizării ideologizante a pus în umbr ă opera și erudiția lui
Bechterev, comentatorii pavlovismului etichetând și astă zi „reflexo-
logia” ca mecanicist ă. După anii ’60, când în Rusia s-au repus în cir-
cuitul științific opere interzise (cum a fost ș i cea a lui L.S. Vâgotski),

92s-au publicat și relatări despre modul, de mult intuit, în care s-a sfâr șit
Vl.M.Bechterev: victim ă a represaliilor staliniste, în cazul s ău, după
un consult medical acordat dictatorului, respectiv, punerea diagnosti-
cului „paranoia în ultimul grad”).
Psihologia occidental ă însă îl plaseaz ă pe Bechterev în istorie pe
un loc privilegiat, al cercet ătorului atât novator, cât și umanist (com-
parativ cu Pavlov): el a studiat reflexul condi ționat motric la om și
animal, în forma asocierii unui șoc electric pe laba câinelui sau pe
mâna unei persoane, cu sunetul unei sonerii. Practica lui Pavlov, fost
cercetător-medic nutri ționist, de a scoate cana le ale glandelor salivare
în afara cavit ății bucale ș i, printr-o capsulare special ă, a trimite labo-
rantului, prin tuburi, pic ăturile de saliv ă, n-a fost potrivită spiritului
„pacifist” al lui Bechterev ( și al psihologilor care au urmat și au
înțeles că „lumea obiectiv ă nu trebuie r ăstignită pe crucea cercet ării
adevărului”. Deci, Pavlov a condi ționat (a pus în contingență tempo-
rară) reacțiile glandulare – salivare, iar Bechterev, înaintea sa, reac-
țiile motrice.
Bechterev, psihiatru de formaț ie, studiase psihologia cu W.Wundt
și era mai abilitat s ă studieze comportamentul decât Pavlov. Reflexo-
logia sa, ca metodologie alternativ ă la introspec ționism, a fost u șor
asimilată de psihologia determinist ă rusă, devenind dominant ă.
Psihologii americani au dovedit mai mult ă receptivitate pentru tehnica
reflexelor motrice, decât pentru cea glandular ă, pavlovian ă; totuși,
prestigiul laureatului premiului Nobel și a coordonatorului unui
„fluviu” de investiga ții experimentale, cu suportul noului guvern
bolșevic, s-a impus aten ției fiziologilor și psihologilor din întreaga
lume (la al XV-lea congres de fiziologie, desf ășurat la Moscova și
Leningrad în 1935, cei 1500 de delega ți din întreaga lume i-au conferit
lui Pavlov, la vârsta de 86 de ani, titlul maiestuos de Princeps
physiologorum mundi ). Bechterev pă răsise lumea titlurilor cu 8 ani în
urmă, pedepsit exemplar pentru probitatea-i profesional ă de a fi pus
unui dictator comunist diagnosticul de alienare mintal ă.
Comunitatea științifică rusească și mondial ă a sesizat ostilitatea
tacită și păgubitoare dintre Pavlov și Bechterev; statuia câinelui din
piatră, construit ă de pavlovi ști ca recunoș tință pentru acest Subiect-
martir, troneaz ă încă, actualizând parc ă expresia acuzatoare a lui
Hobbes: homo homini lupus . Spiritul pravoslavnic rus, pacifist și
îngăduitor ca în preajma S ărbătorilor de Pa ști, a fost cutremurat de
multe asemenea tr ăsnete venite de la prea marea în ălțime a vârfurilor

93socio-politice; când acestea trec prin lumea științei produc efecte ce în
lumea viitoare, în mod sigur, nu vor mai fi în țelese.
Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) a început s ă studieze
învățarea la animale ca asocia ționist, dar în curând a început s ă se
intereseze de înv ățarea uman ă și de aspecte ale psihologiei educa-
ționale ș i sociale.
Studiile sale universitare au fost sub auspiciile unor veritabili
oameni de știință, ca W.James la Universitatea Harward și Cattell la
Columbia, New York. Dac ă n-a avut o ș coală ca Titchener sau
Watson, a dezvoltat conexionismul pân ă la multe aplica ții; de altfel,
primul manual școlar elaborat de un psiholog în sfera învăță mântului
clasic a fost Aritmetica lui Thorndike, din 1919. Este un pas semni-
ficativ, deoarece el a e xperimentat pe pui de gă ină, pisici și câini în
condițiile puzzle box . Mediul extern pentru Subiect nu mai era un
stimul, ci o problem ă. Putem spune c ă noțiunea de Subiect a devenit
alta: nu un sistem reactiv, parte a unui ambient ofensiv, ci un
rezolvitor de probleme, cu trecut, op țiuni, așteptări, dorințe, „vectori”
ai viitorului. Iat ă-l pe Thorndike sus ținând teza de doctorat la 24 de
ani, în 1898: Animal Intelligence: an Experimental Study of the
Associative Processes in Animals .
Continuând cercet ările pe pe ști și antropoide, public ă o lucrare
mai complet ă în 1911. Istoricii îi analizeaz ă contribuțiile referindu-se
la lucrarea din 1949, Selected Writings from a Connectionist’s Psy-
chology . Emană această carte o concep ție asupra obiectului psiholo-
giei? Da, îns ă mai mult în mod implicit: accentuând aspectele utilitare
ale psihologiei, Thorndike apare ca func ționalist; conexiunea sau
legătura stimul-r ăspuns este principala preocupare a psihologiei, fie c ă
ea este dictat ă de situa ția externă sau de atitudinile subiectului, c ă
apare izolat ă sau ca element într-o serie.
Dacă am încerca s ă identificăm postulatele conexionismului în
varianta Thorndike, afl ăm în primul rând c ă oricât de complex ar fi un
comportament, el poate fi descifrat sau analizat ca serii de conexiuni,
secvențele comportamentale pot fi cuantificate (enun țul său aproxi-
mativ este: „Orice exist ă, trebuie s ă aibă o expresie cantitativ ă, deci
poate fi m ăsurat”). A exemplificat aceast ă teză studiind calitatea vie ții,
în 310 localit ăți urbane, după trei criterii de bun ăstare.
Contribuția cea mai larg comentată și, până la urmă, recunos-
cută, a lui Thorndike este legea efectului . Baza ei experimental ă a fost
învățarea gradual ă a răspunsurilor corecte și eliminarea gradual ă a
celor greșite. Față de factorul „exerci țiu”, efectul apare ca hotă râtor în

94a învăța sau nu o anumit ă reacție. Enunțul acestui principiu este
formulat înc ă din 1905: „Orice act ce produce o anumit ă satisfacție
într-o situa ție dată , se asociaz ă ei, astfel încât actualizarea situa ției
face posibil ă reapariția actului; dimpotriv ă, orice act care, într-o
situație dată , produce disconfort, devine disociat acesteia, astfel c ă,
reapariția situației face pu țin probabil ă reactualizarea actului”.
„Recompensa” și „pedeapsa” – dou ă concepte ce exprim ă axa de
rotație a lumii vii, au c ăpătat în asocia ționismul veacului al XX-lea func ția
de principiu explicativ al conexiunii, selec ției, dezvolt ării, nevrozei, eticii,
educației etc. „Cu pedeapsa educi numai robi” – a vrut s ă zică John Locke
în secolul al XVII-lea, de înflorire a mentalit ății burgheze, și a zis
pedagogul marxist Nadejda Krupskaja, so ția lui Lenin, când se iveau zorile
purpurii ale comunismului; curând îns ă a ajuns ca, de după zidurile
Kremlinului st ăpânite de Stalin, s ă scruteze cu privirea trist ă patria ce
încartiruia cel mai mare num ăr de înrobi ți ai veacului.
Thorndike, ca cercet ător, nu putea s ă nu-și pună problema
preemțiunii unuia din polii afectivit ății atunci când o fiin ță învață,
sporindu- și capacitățile și fiabilitatea vie ții. La începutul anilor ’30,
după îndelungate studii asupra înv ățării la om, a în țeles efectul mai
diferențial și progresiv al recompensei fa ță de pedeaps ă. Mai târziu a
încercat s ă formuleze un principiu mai general, cu interpretare fizio-
logică, cel al confirm ării reacției. Similar fenomenului pavlovist al
iradierii, el a identificat și conceptualizat extinderea înt ăririi unui stimul
sau a unui act la altele, înrudite (prin contingen țe sau semnifica ții).
În cazul fiec ărei paradigme lu ăm în considera ție și principiile
selecț iei. Thorndike este preocupat de aceast ă problemă și are un cuvânt
sigur de spus: toat ă învățarea umană și întregul s ău compor-tament este
selectiv . Omul nu se prezint ă ca o tabula rasa pe care situa țiile externe se
înscriu ca atare, sau o peliculă senzitivă ce înregistreaz ă orice se expune,
sau un galvanometru ce marcheaz ă orice forță electrică.
Cele trei legi, a stă rii de preg ătire, a exerci țiului și afectului, sunt
considerate mecanisme bazale ale selec ției, învăță rii și creativit ății.
Precum în teoria genezei sentimentului iubirii, a lui Stendhal ( Le
sentiment d’amour ), ce define ște un proces de „cristalizare” a
emoțiilor „pozitive” pe „obiectul iubirii”, stimulul și răspunsul , inițial
entități total diferite, una apar ținând lumii fizice, cealalt ă sferei de
potență a unui Subiect concret, intr ă într-o unitate temporară de tip
funcțional. Este o genez ă care, pe cât este de semnificativ ă pentru
supraviețuire, autorealizare ș i depășire, pe atât este de „ieftin ă” în
economia realiz ării ei: nu-i trebuie decât contingen ță în timp, în

95spațiu, între cauz ă și efect. Nu este îns ă un lucru derizoriu; contin-
gențele pot avea importan ță hotărâtoare pentru via ță (s-a și apelat la un
termen corespunz ător, – „experiență de vârf”, „apogetic ă”, peak
experience ), sau poate fi neînsemnat ă (vicarious ), ce apare ș i se stinge
ușor, ca un exerci țiu minor de respira ție sau de contact ludic.
Autorii preocupa ți de metacogni ție sau de filosofie psihologic ă
pun întreb ări referitoare la defini ția stimulului, r ăspunsului, factorilor
de conexiune, nivelurilor molecular și molar. Ei „coboar ă” și la
asemenea probleme „punctuale”: „E ste deprivarea un stimul?” sau
dacă o substanță psihedelic ă are aceast ă funcție, dacă între învățare și
comportament în general se poate face o distinc ție, precum și între
competen ță și performan ță. De dup ă sau înainte de toate acestea se
pune problema conținutului : ce se asociaz ă și, asociațiile odată for-
mate, ce efect au asupra vie ții Subiectului? În formarea personalit ății
sau, cum se zice de la Maslow și Rogers încoace, în autorealizarea
persoanei, ce înseamn ă o contingen ță sau alta? Problema poate fi și
mai concretizat ă în formularea: care este rolul „înt ăririi”?
S-ar putea ca pe acest „sol fr ământat” al asocia ționismului
„istoric”, dou ă teorii S – R mai recente să aducă unele clarific ări.
Teoria lui Clark Hull
La Yale University, Clark Hull (1884 – 1952), pentru mul ți ani,
a avut drept discipoli și asociați pe Kenneth Spence și Neal Miller.
Născut la New York și crescut în Michigan, Clark Hull, ambliop
și cu urm ări psihomotorii însemnate ale poliomielitei, a întâmpinat
mari dificult ăți de sănătate și materiale în continuarea studiilor. În
1920 își susține teza de doctorat la University of Wisconsin, pe o tem ă
de „formare a conceptelor”. R ămânând la Wisconsin în grupul de
cercetători, a început s ă studieze efectul tutunului asupra comporta-
mentului. C ăpătând o dexteritate recunoscut ă în controlul variabilelor
experimentale, se simte abilitat în a gândi ș i studia testarea aptitu-
dinilor. Ata șamentul s ău pentru cercetare se finalizeaz ă cu lucrarea
Aptitude Testing (1928). Dup ă această elaborare r ămâne cu o viziune
pesimistă asupra problematicii respective și se îndreapt ă spre hipnoz ă
și sugestie , efort finalizat în 1933 cu Hypnosis and Sugestibility .
Ultima parte a vieț ii a dedicat-o studiului înv ățării, temă majoră
în care a avut realiz ări remarcabile.
Clark Hull a devenit interesat de înv ățare după studiul recentei
traduceri în englez ă (1927) a Reflexelor condi ționate , a lui Pavlov. În anii
’30, Hull a publicat o serie de lucr ări teoretice excelente. Cea mai

96cunoscută dintre acestea este adresa preziden țială către Asocia ția Psiho-
logilor Americani Mind, Mechanism and Adaptative Behavior (1937), în
care argumenta posibilitatea extinderii principiilor condi țio-nării la procese
comportamentale complexe. Patosul teoretiz ării și formalizării s-a materia-
lizat în Mathematic – Deductive Theory of Rote Learning, lucrare în
colaborare, ap ărută în 1940. Peste 3 ani, în 1943, apare Principles of
Behavior , cu un efect enorm asupra problematicii înv ățării. Până la sfârșitul
vieții sale, în 1952, Hull r ămâne cel mai citat autor în lucr ările de psihologia
învățării. Enunțurile sale ca postulate și corolare au devenit deosebit de
atractive, de aceea ultimele sale c ărți, Essentials of Behavior (1951) ș i
A Behavior system (1952), au avut un efect imens asupra studiului înv ățării.
Între stimul și reacție Hull a v ăzut variabile intermediare, con-
diții ce au intervenit anterior, cum ar fi num ărul de încerc ări întărite,
intensitatea stimulului, for ța motivației exprimat ă în numărul de ore de
deprivare (de hran ă, de exemplu).
Dintr-o spontană atracție pentru suple țea formaliz ărilor mate-
maticii și fizicii, Hull a n ăzuit spre o teorie ipotetico-deductiv ă a
comportamentului, cu formaliz ări, postulate și corolare, teoreme ș i
demonstra ții. (Într-o form ă mai elaborat ă sunt 18 postulate și 20 de
corolare).
Un exemplu edificator pentru demersul lui Hull este principiul
numit goal gradient hypothesis (1932): poten țialul de răspuns este în
funcție de distan ța și timpul ce despart Subiectul de evenimentul-
întărire. Corolarul este formulat astf el: „Cu cât este mai mare amâ-
narea întăririi într-un lan ț comportamental dat, cu atât este mai slab
potențialul de reac ție la stimulul respectiv”.
Acest principiu conduce la un num ăr de predic ții empirice enun-
țate ca teoreme, pentru înv ățarea într-un labirint multidirec țional.
Teoria lui Hull a avut pre țiozitatea unei ș tiințe mature, orientate
spre controlul raporturilor cantitative dintre variabile (laten ța, ampli-
tudinea, num ărul de răspunsuri pân ă la stingere, intensitatea r ăspun-
sului, num ăr de încerc ări, probabilitatea unei reac ții etc.).
Istoricii îi recunosc lui Clark Hull meritul de a fi influen țat meta-
teoria psihologic ă printr-o profund ă și inovatoare abordare a teoriei.
Preocuparea pentru rigoarea definirii „constructelor” și formalizarea
matematic ă a însemnat „un nou joc” pentru psihologie, adic ă o
provocare ce a stimulat investiga țiile experimentale și a sugerat noi
așteptări. Analiș tii au stabilit c ă între 1920 și 1950 Hull avea cea mai
înaltă frecven ță de cită ri în revistele americane de psihologie
experimental ă și nenumărați adepți, fapt explicabil mai ales prin

97ardoarea cu care se dorea ca formalismul excesiv s ă capete o baz ă de
date riguroase.
Unul dintre discipolii proeminen ți a fost Kenneth W.Spence
(1907 – 1967), cu preocupă ri remarcabile în problematica învăță rii și
motivației (doctorat cu Yerkes). Două cărți ale sale merit ă reținute:
Behavior Theory and Conditioning (1956) ș i Behavior Theory and
Learning (1960). Ca și Hull, Spence a excelat în lucr ările sale asupra
formelor elementare de învăț are (discriminare și transpozi ție) prin
claritate și simplitate. Complementar unei bune colabor ări cu mentorul
său, Spence și-a construit o identitate bine conturat ă. Mai întâi, a
manifestat un mai redus entuziasm fa ță de sprijinul fiziologiei; astfel,
nu a împ ărtășit concep ția lui Hull asupra întă ririi ca reducere a
trebuinței. De asemenea, nu a promovat o formalizare excesiv ă; deși a
acceptat multe constructe teoretice, nu a recurs la postulate fondate pe
o bază de date redus ă, „doar sugestiv ă”.
În motiva ție, Spence introduce un factor de înv ățare în rela ția
dintre trebuință , stimulare și potențialul de reac ție. A ajuns la o
distincție a mecanismelor pentru cele două forme de înv ățare: dacă în
condiționarea clasic ă, contingenț a este hotărâtoare, în cea instrumen-
tală rolul hot ărâtor îl are întărirea (recompensa). Identificând rolul
„probei performante” (de succes) în înv ățare, abordeaz ă (împreună cu
Jane, Taylor) o problem ă important ă de personalitate, – rela ția dintre
anxietate și învățare. O dovad ă de ingeniozitate este studiul compa-
rativ a reflexului condi țional palpebral la om și animale (în ultimul caz
mai greu de realizat).
Printre al ți elevi ai lui Hull, s-a remarcat O.H.Mowrer (teoria
bifactorial ă a învătării) și Neal Miller, care, împreun ă cu Dollard au
tratat învățarea în contextul psihanalizei ( și au publicat în 1950 cartea
Personality and Psychotherapy ). Miller a excelat în domeniul psihofi-
ziologiei, argumentând o nou ă interpretare a înt ăririi (cu componente
cerebrale și locale, înt ărirea este nu numai o reducere a trebuin ței, ci și
intensificare).
B.F. Skinner: condi ționarea operant ă sau instrumentală
Replică pozitivist ă la teoriile formale enun țate de Hull, Skinner
s-a ridicat din umbra lui Tolman și Hull în anii ’50, cu o puternic ă priză
la tineret prin profilul s ău caleidoscopic; cercet ările sale experimentale
au avut constant un înalt credit și interes, deoarece a identificat în
„regimul de înt ăriri” factorul principal de dirijare a comportamentului
(principala lui preocupare: dezvoltarea capacit ăților umane).

98B.F. Skinner s-a n ăscut în 1904 în Pennsylvania, într-un mediu
familial cald, elevat (anul în care Ebbinghaus scria c ă „psihologia are
un lung trecut ș i o scurtă istorie” ș i în care a ap ărut frumoasa c ărticică
a lui W.Wundt Introducere în psihologie – o floare modest ă, dar
cutezătoare lâng ă volumele marelui mentor al psihologiei experimen-
tale din toat ă lumea). Și-a susținut doctoratul în 1931 la Harvard și a
continuat aproape zece ani studii postdoctorale, la Universitatea
Minnesota, între 1945 – 1947, după care s-a întors la Harvard.
Linia operei lui Skinner este cea a abord ării descriptive, ateo-
retice a comportamentului. Colectarea de date este, pentru Skinner,
cea mai solidă bază pentru predic ții. „Etica” recept ării, analiz ării și
valorificării datelor este cea a „analizei func ționale”, evident, comună
tuturor științelor naturii. De și am pus în ghilimele termenul „etic ă”,
respectul lui Skinner pentru organismul singular în pofida predilec ției
crescânde a cercet ătorilor pentru statistic ă, este într-adev ăr o atitudine
morală față de viață și Subiect. Lucrul cu mase de subiec ți, zice
Skinner, este expresia deficitului în controlul variabilelor experimen-tale (este o ignorare a individului, purt ătorul autentic al capacit ăților
psihice). Un individ bine cunoscut ne d ă prilejul de a aprecia consis-
tent alț i indivizi.
Datele de fiziologie sunt instructive, dar nu hot ărâtoare în expli-
carea, dirijarea și dezvoltarea comportamentului.
Punctul de originalitate major ă a gândirii lui B.F. Skinner este
conceptul de comportament operant sau emitent, alternativ ă la cel
respondent, provocat de un stimul extern. Primul nu are un agent
provocator extern, ci este, precum un act de voință , o manifestare a
individualit ății pentru propria supravie țuire ș i dezvoltare.
Într-o cușcă perfect izolată de zgomot, cu condi ții bine deter-
minate de temperatur ă, lumină și echipament, toate formând ansam-
blul variabilelor dependente, subiec ții prefera ți ai lui Skinner erau
porumbeii și șobolanii, dar ș i oamenii. Reac țiile lor simple ce erau
vizate pentru a fi înt ărite erau simpla apă sare pe o pârghie sau o cheie.
Se înregistra frecven ța cumulativ ă a reacțiilor spontane în funcț ie
de recompensarea lor selectiv ă într-un anumit interval de timp. Cartea
publicată cu Ferster în 1957 Schedules of Reinforcement a devenit una
de referin ță. Multe aplica ții au vizat instruirea și educația, cu conside-
rarea mai multor regimuri de înt ărire: la intervale fixe, intervale varia-
bile, cu rată fixă (a numărului de răspunsuri înt ărite), cu rată variabilă.
În dresajul animalelor a folosit aș a-zisa metod ă a modelării comporta-
mentului (înt ărirea exclusiv ă, selectiv ă, a comportamentelor dorite).

99Cercetările s-au desf ășurat în aria cuprins ă între baza genetic ă sau
repertoarul nativ al unui comportament și disponibilit ățile adaptative ale
animalului relativ la comportamentul respectiv. Dac ă la porumbel se
recompenseaz ă cu hrană anumite mi șcări la intervale determinate de
timp se ajunge la un gen de „comportament religios”: repetarea acelor
reacții la intervale semnificative (love ște cu ciocul, ridic ă piciorul etc.).
Contingen ța în timp creeaz ă o izofunc ționalitate cauzal ă, în sensul
cunoașterii intuitive (prin repetarea contingen ței) că „pentru a ob ține
hrană trebuie ap ăsat pe bară”.
Comportamentul verbal ( Verbal Behavior , 1957) a fost abordat
ca o explica ție directă a întăririi imediate a contingen țelor dintre
expresia sonoră (sau scris ă) și obiectul desemnat.
Învățarea programat ă promitea o revoluț ionare a instruirii șco-
lare: obiectul de învăță mânt era fă râmițat în „por ții”, administrate pe o
bandă ce se derula în fer ăstruica unui aparat („ma șină de învățat”);
elevul primea succesiv sarcini cu r ăspunsuri alternative din care numai
unul era confirmat de c ătre programă , deci întărit; când se alegea un
răspuns inadecvat, elevul primea alte sarcini ajută toare, care se
abordau în acela și mod: căutarea contingen ței bune.
Cartea Beyound Freedom and Dignity (1971) a fost pentru mult
timp un best-seller , datorită mesajului s ău umanist, încrederea în
progresul individual printr-o mai ra țională instruire ș i motivare.
Considera ții finale despre B.F. Skinner
A fost un psiholog fericit: a crescut într-o familie str ălucitoare, a
avut o copil ărie și tinerețe pline de cutezan ță prin avansuri spre arte,
tehnică, literatură, ziaristică; maturitatea l-a r ăsfățat cu cel mai frumos
titlu uman: f ăurar de Zeitgeist , adică de „spirit al timpului”.
Istoricii de profil pun opera lui Skinner sub semnul „deter-
minismului radical”: pe Watson îl consider ă vinovat pentru „impresia
greșită despre comportament”, cum c ă ar fi luat procesele interne drept
cauze ale faptelor externe. Cu atât mai mult Skiner critica psihanaliza:
explicații confuze, cu introducerea unor concepte mentaliste între
trecut și prezent; de fapt, determinarea comportamentului vine direct
din lumea trecut ă și din cea prezent ă; realitate obiectiv ă a că rei parte
este omul însu și; deși cauzele deriv ă din două planuri, cel ereditar și
mediu, cheia perfec ționării comportamentului rezid ă în manipularea
mediului.
Skinner a fost o „personalitate accentuat ă”; nu putea s ă nu pună
o asemenea problem ă cardinală cum este cea a obiectului psihologiei:

100– principalul obiect al psihologiei trebuie s ă fie nu comporta-
mentul provocat (respondent), ci cel emis, prin care subiectul opereaz ă
asupra mediului pentru a produce efecte utile. Astfel, cititul, scrisul,
cântatul la un instrument, servirea mesei cu cu țitul și furculița, condu-
cerea automobilului – sunt comportamente ale unei fiin țe active, ce- și
pune în valoare disponibilit ățile individuale.
Mediul îi ofer ă în schimb Subiectului recompens ă (reward ) și
întărire ( reinforcement ). Istoria personal ă a întăririlor, subtile sau
manifeste, ordinare sau de excep ție, este chiar personalitatea.
Situația de întărire are trei elemente: 1) ocazia în care un r ăspuns
are loc; 2) r ăspunsul propriu-zis; 3) consecin țele cu rol de înt ărire.
Condiția generală a eficienței întăririi este operativitatea, contin-
gența în timp.
Ideile lui Skinner nu sunt întunecate de fatalism. Dimpotriv ă, el
definește tehnici de control asupra pr opriului comportament pentru
reducerea probabilit ății producerii comportamentelor nedorite sau
sancționabile. Vede ca realizabile, pentru fiecare, libertatea, demni-
tatea, creativitatea, autoreali zarea, autoobservarea ca stare ș i potențial
de conștientizare, sentimentele cele mai înalte, s ănătatea și fiabilitatea.
B.F. Skinner a plecat din „lumea contingen țelor” în 1982.
Apăruse Raportul Clubului de la Roma, No limits to learning , tradus
în 2 ani în 25 de limbi, în care nu i se rezervase nici o referire! La
București, cercetarea psihologic ă era interzis ă prin decizie politic ă.
Replici la adresa asocia ționismului
Cea mai veche, experimentată , diversificată , aplicată și criticată
paradigm ă psihologic ă poartă de la începuturi o aur ă de prospe țime,
copilărie și iertare: ea este cel mai reprezentativ e șantion de știință, se
preocupă de relațiile dintre lucruri , începând cu contingen ța în spaț iu
și timp și terminând cu cauzalitatea și diversitatea nelimitat ă a legă-
turilor func ționale.
Principalele atacuri critice au vizat:
a) Elementarismul . Disponibilitatea analitic ă a empiri știlor en-
glezi a fost în spiritul progresist al timpului, cu efecte benefice asupra înțelegerii raportului om-mediu și a factorilor de progres ai educa ției.
Teoria transferului pe seama elementelor identice, formulat ă de
Thorndike, a fost îns ă o provocare pentru un veac. Gestaltismul a fost
principala f ăclie a protestului, dar și teoriile personologice, umaniste,
creatologice și intuiționiste au insistat pe analiza molar ă a comporta-
mentului și, în general, a istoriei personale.

101b) Hazardul (încercarea și eroarea), ca mecanism al înv ățării.
Acest aspect a fost criticat pentru viciul metodologic de a pune ani-
malul în situa ții problematice stupide (din punctul de vedere al com-
portamentului s ău normal. Puzzle box nu-i permite Subiectului altceva.
c) Legea efectului . Inițial acest principiu a fost în țeles ca fiind de
ordin mentalist. Thorndike a explicat îns ă că nu este vorba de
„dorință”, de „plăcere” sau „vrere”, deci nu de afect , ci de efect, cu
sensurile sale general-biologice, comportamentale.
d) Determinism mecanic . Critica a vizat mai mult marginalizarea
valorilor umane. Conexioni știi au răspuns că noțiunea de ambient și
întărire surprinde toate aspectele personologice, sociale, culturale,
morale; mintea și spiritul omului sunt p ărți ale existen ței naturale,
efecte și cauze ale progresului.

102

XI. STRUCTURALISMUL
(Psihologia ca știință a experienț ei nemijlocite)

În tratatele de istoria psihologiei, num ărul cel mai mare de
trimiteri vizeaz ă pe Aristotel și Wundt. Sunt, într-adevă r, două începu-
turi: al psihologiei ca știință și al psihologiei ca știință experimental ă.
Probabil numai din nostalgie pentru îndelungata „mo șire” filoso-
fică, prolificul autor rus de istorii ale psihologiei, M.G. Jaro șevski
afirmă pe un ton mali țios că „întâietatea structuralismului const ă în
aceea că a apărut la timp” ( op.cit ., p.296).
Autorii americani numesc structuralismul „psihologie intros-
pectivă” și-i atribuie lui E.B. Titchener botezul celor dou ă alternative
pregnante la sfâr șit de veac XIX: structuralism (german) și funcțio-
nalism (american). Când se spune despre structuralism c ă este un fel
de „chimie mental ă”, nu este o descalificare; idealul atingerii preciziei
chimiei este și astăzi mobilizator și evident în tratatele și practicile de
inventică, psihoterapie, psihologia artei. Nevoia de identitate ajunsese
acută pentru psihologie și introspec ția, atât de blamat ă timp de un
secol după avântul structuralismului, ap ărea ca un semn distinctiv
major al noii științe.
Important este c ă prin structuralism psihologia a devenit
experimental ă și, într-un sens modern, provocatoare (de aceea s-a
dezvoltat în atâtea direc ții!). Curios este faptul c ă acest „strig ăt al
identității” a apărut chiar în limba, cultura și țara lui Kant, cel care, nu
știm dacă din invidie sau dezam ăgire, n-a în țeles deloc c ă psihologia
va deveni știință.
Structuralismul a fost preg ătit de Brentano, Fechner și Helmholtz.
Franz Brentano (1838 – 1917), preot catolic și filosof austriac,
la 24 de ani a publicat cartea Psihologia lui Aristotel , iar în 1874
Psihologia din punct de vedere empiric .
Gândirea lui Brentano reprezint ă un punct de cotitur ă sau un
„reper de orientare” în istoria psihologiei: el a în țeles și a spus lumii
că, în timp ce științele naturii studiaz ă fenomene , psihologia are de-a
face cu acte, acțiuni care pornesc de la Subiect, fă urar care are nevoi,

103interese, inten ții, scopuri. Psihologia este definit ă ca ș tiință a actelor
psihice. Orice act are un con ținut (un obiect) și un mod de ac țiune cu
respectivul con ținut. „Obiectul” și „acțiunea” sunt de nedesp ărțit într-
un act psihic.
Conștiința are ca obiect ceva real, independent de ea, totu și
fenomenal, în sensul c ă Subiectul vede obiectul din perspectiva abor-
dării lui, a ceea ce face cu el.
Locul lui Brentano în evolu ția psihologiei științifice este în fapt
determinat de problema pe care a pus-o. Aria ei de interes este limitat ă
la psihologia uman ă, dar, având o în ălțime, oferă perspectiva scrut ării
în depărtare.
Gustav Fechner (1801 – 1887), medic și fizician, profesor de
fizică în anii ’20-’30 la Leipzig, tul burat grav de probleme medicale
de vedere, capă tă o afinitate pentru problemele psihofizicii. Fondul
său conceptual este cel al idealismului obiectiv: el afirma despre con ș-
tiință că este peste tot în Univers, corpurile cere ști fiind însufle țite, iar
materia nu este decât o umbr ă a psihismului. Culmea cutezan ței: a vrut
să demonstreze aceste idei cu ajutorul matematicii și a experimentului.
În acest timp, E.H. Weber a de scoperit un fapt capital: diferen-
țierea a doi stimuli depinde nu de m ărimea absolut ă a fiecă ruia, ci de
relația dintre excita ția dată și cea iniț ială. Această regularitate a
verificat-o pe mai multe modalit ăți senzoriale: musculare, vizuale etc.,
ajungând la conceptul de „prag diferen țial”. Apărea un nou domeniu al
cunoașterii, – psihofizica , știința raporturilor dintre m ărimile fizice ale
excitanților și intensit ățile sezațiilor. Una dintre primele realiz ări:
intensitatea senza ției este direct propor țională cu logaritmul intensit ății
excitației; aceasta dovede ște că există un plan al func ționalității, mai
larg decât cel al cauzalit ății. Această lege psihofizic ă este prezent ă în
lucrarea Elemente de psihofizic ă (1860).
Herman Helmholtz (1821 – 1894) – remarcabil reconstructor al
gândirii fiziologice din secolul al XIX-lea. Tehnica sa de m ăsurare a
vitezei influxului nervos a fost o inova ție. Deși medic, fizician și
fiziolog, iar ca mentalitate filosofic ă, kantian, Helmholtz a r ămas în
istoria psihologiei ca o personalitate cu contribu ții deosebite. El a
împărtășit concep ția lui J.Müller despre energia specific ă a organelor
de simț, recunoscând senza ției rolul de semn sau simbol al lumii
externe, iar nu o copie sau o reflectare. Totu și, viziunea filosofic ă
agnostică nu l-a împiedicat s ă introduc ă măsurători ale percep ției
vizuale și auditive, devenind astfel întemeietorul psihometriei .

104Măsurând, Helmholtz a dep ășit agnosticismul lui Müller, afir-
mând rolul experienței Subiectului în realizarea obiectualit ății percep-
ției, inclusiv a „ra ționamentelor inconș tiente”. Astfel, prin opera filo-
sofică contradictorie a lui Helmholtz, psihologia a câ știgat în statutul
ei (independent fa ță de fiziologie) și a progresat în viziunea sa siste-
mică asupra rela ției dintre planurile senzorial și logic.
Gândirea psihologic ă a lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920),
părintele psihologiei experimentale, fondatorul primului laborator în
anul 1879, la Universitatea din Leipzig. O coinciden ță astrală de
neuitat: în atelierul lui Edison, pe continentul american, în țara lui
Titchener, a luminat, în acel an, primul bec cu incandescen ță. Cele
două lumini nu s-au mai stins, continuând s ă dea mai mult ă claritate
vieții pe pământ.
Am tratat mai sus trei premise ideative ale structuralismului.
Trebuie ad ăugată și filosofia lui Kant (1724 – 1804), îndeosebi
referirile sale la psihologie. Considera c ă această știință n-ar putea fi
decât empiric ă, ocupându-se cu studiul fenomenelor. Dou ă impedi-
mente erau formulate: nu poate folosi matematica și experimentul.
Psihologia poate doar s ă descrie cunoaș terea, voinț a și afectul (ultima
clasă de fenomene raportându-se exclus iv la subiect). Fiziologia
secolului al XVIII-lea, în special cea a organelor senzoriale, nu a oferit
suficiente date pentru a-l clinti pe Kant din convingerea c ă datele
despre mediu nu pot orienta via ța omului dac ă nu sunt asimilate la
niște scheme cognitive apriorice (categoriile – forme ale activit ății
mentale, nedeductibile din percepț iile senzoriale).
Kant a delimitat „sim țul intern” (definit de John Locke drept
instrument al organiz ării mentale) de „apercep ția transcendental ă”, cu
rol constructiv hot ărâtor. Filosofia lui Kant a însemnat antipsiho-
logism și aceasta a însemnat, prin prestigiul s ău, un îndemn major
pentru a se face „imposibilul”.
Wilhelm Wundt a în țeles că studiul sufletului înseamn ă o știință
a experienț ei și că instrumentul ei principal este experimentul.
Obiectul psihologiei este experien ța imediată și metoda adecvat ă
este observația controlat ă a conținuturilor în condi ții experimentale.
Programul de cercet ări al lui W. Wundt avea trei obiective:
– analiza procesele con știente ca elemente;
– descoperirea modurilor în care aceste elemente se leag ă unele
cu altele în forma țiuni complexe;
– determinarea mecanismelor fiziologice ale conexiunilor.

105Deși în multe pasaje ale scrierilor sale Wilhelm Wundt a vorbit
de elementele mentalului ca despre procese sau „desf ășurări”, structu-
ralismul a fost acuzat de „elementarism static”, ca și când elementele
conștiinței ar fi similare unor obiecte fizice. Pentru acest motiv, un
timp, mai ales în literatura american ă, structuralismul a fost numit ș i
existențialism .
Dintre colaboratorii europeni ai lui Wundt, cel care a socotit
structuralismul wundtian incomplet a fost Oswald Külpe (1862 – 1915).
Prieten și colaborator, un timp, cu americanul Ed.B. Titchener , Külpe
a sesizat c ă în planul mental sunt elemente identificabile drept
„obiecte”, dar sunt ș i funcțiuni, ce nu se preteaz ă la conștientizare și
analiză. În aceast ă viziune, distinc ția act–stă ri–procese, f ăcută de
Brentano, precum și conceptul de „experien ță” au fost repere concep-
tuale pentru „ Școala de la Würtzburg”, ini țiată de Külpe.
Edward Bradford Titchener (1867 – 1927), englez de origine,
student la Leipzig și wundtian ca forma țiune, face o carier ă strălucită
(și pedantă, începând cu roba de magister) la Universitatea Cornell.
Americanii îl consider ă „clasic al structuralismului american”. El a
văzut unitatea ș tiințelor pe fundament psihologic: universul expe-
rienței umane. Dup ă acest criteriu a v ăzut diferen ța dintre fizic ă și
psihologie în felul cum este orientat ă experien ța: în afară, asupra
obiectelor și a relațiilor dintre ele, înăuntru , asupra elementelor
experienței, sau a stă rilor de con știință.
Se consider ă că structuralismul în America a fost lansat de
lucrarea lui Titchener The Postulates of a Structural Psychology , 1898.
Altădată, viața sufleteasc ă era comparat ă cu mecanica (Descartes a
înțeles organizarea reflex ă a comportamentului apelând la acest
model). Acum, dup ă instaurarea darwinismului în mentalitatea cauzal-
filosofică a lumii, modelul biologic era cel mai atr ăgător. „Explica ția”
unui organism înseamn ă determinarea aspectelor structurale și
funcționale. Titchener, de forma ție intelectual ă germană, își vedea
vocația în a analiza mecanisme (angrenaje și funcțiuni). Conștiința și
personalitatea – realuri pregnante ale psihologiei, sunt definite de
Titchener sobru ș i clar: primul concept, ca sum ă a experien țelor
individului la un moment dat; al doilea, desemnat comod prin
termenul mind, ca sum ă a experien țelor persoanei, dependente de
persoană, totalizate între na ștere și moarte (idei, afecte, impulsuri).
Conceptul lui Titchener stimulus error a marcat distinc ția dintre
stimulul fizic, ca atare, ș i cel cunoscut de Subiect ca urmare a expe-
rienței ce a avut-o relativ la acel stimul. Experimentele au ar ătat că

106Subiectul nu- și dă seama de relativitatea cogni ției unui stimul, astfel
că ceea ce știm despre el este atribuit existen ței obiective ș i nu rapor-
tului nostru cu el.
Experimentul, în accep țiunea lui Titchener este principalul mij-
loc prin care psihologia se desprinde de filosofie.
Unităț ile elementare de analiz ă a vieții psihice s-au dovedit a fi
(la structuraliș ti) senzațiile, imaginile, afectele . Atributele acestor ele-
mente sunt intensitatea și calitatea. Titchener a mai ad ăugat – attensity
(însemnând claritatea) și protensity (durata imaginii).
Contradic ția dintre Titchener și Külpe a vizat „gândirea f ără
imagini” sau elemente neimagistice ale gândirii; profesorul american a
ținut la imagine și a identificat-o chiar în actul volitiv.
În aria culturii germane s-au produs dou ă mutații hotărâtoare
pentru viitorul psihologiei.
– Fechner a „smuls” ideaț ia psihologic ă din contextul metafizic
și logic-speculativ, plasând-o pe terenul psiho-fizic, adic ă al relației
dintre lumea fizic ă și cea psihic ă, a simțirii, ideației și voinței.
– W. Wundt creeaz ă o psihofiziologie, deci un domeniu de
cunoaștere în care fenomenele de con știință sunt raportate la meca-
nisme bine definite ale func ționării sistemului nervos.
Cu studii superioare medicale, la vârsta de 42 de ani, în 1874,
W. Wundt public ă o lucrare fundamental ă de psihologie fiziologic ă,
iar în 1879 înființ ează primul laborator de psihologie. De acum,
variabilele implicate in via ța psihică, fie ele de tip fiziologic sau
obiectual-ontologic, pot fi controlate. Cadru didactic din 1871 la
Universitatea din Leipzig, unde profesa și G.T. Fechner, Wilhelm
Wundt este preocupat de fundamentarea unei psihologii ș tiințifice, o
știință a relațiilor dintre stimulii externi și cei interni.
Legile în psihologie vor putea fi stabilite m ăsurând efectele
proceselor psihice și cauzele lor.
Măreția gândirii lui W. Wundt poate fi identificat ă în respin-
gerea atât a tezei empiriste, cât și a celei nativiste cu privire la concep-
tele de timp și spațiu.
„Sinteza creatoare”, „aten ția”, „voin ța” sunt capacit ăți de inter-
venție activă a omului în raportul Subiect – lume exterioar ă. Astfel,
apercepția înseamn ă alegerea liber ă, pornește dintr-un impuls, se
decanteaz ă într-o lupt ă de motive; unitatea cogni ție, afectivitate și
voință – este o viziune care-l plaseaz ă pe Wund în actualitate (de și,
încă în timpul vie ții, la bă trânețe a cunoscut marginalizarea for țată).

107W. Wundt a fost un promotor al psihologiei științifice moderne
și primul mentor (dasc ăl, conduc ător de doctorate și inițiator în pro-
movare) al psihologilor veacului al XX-lea. Nici o alt ă personalitate
științifică n-a contribuit mai mult la definirea identit ății psihologiei ca
știință, ca W.Wundt. „Introspec ția” nu este un minus al gândirii lui
Wundt, deoarece el a consolidat-o cu m ăsurarea. În sistemul psihic el
pune la vârf voința, capacitatea cea mai prezent activă pentru Subiect,
alternativă esențială la asocia ționismul mecanic și la intelectualismul
herbartian.
*
S tructuralismul ca paradigm ă
Prima problem ă ce se pune când discu ți o paradigm ă în psiho-
logie este reprezentarea despre obiectul psihologiei. „Platforma”
structuraliș tilor a fost clar definit ă sub acest raport: „studiul analitic al
psihicului omului adult nor mal prin metoda introspec ției”.
În această formulare, diferen țele individuale și disfuncțiile sunt
excluse din sfera problematicii psihologice.
Postulatele structuralismului n-au avut o formulare controlabil ă
logic, ci una ce poate fi doar abstras ă:
– psihologia se sprijin ă pe experiment pentru a se elibera de
metafizică;
– adevărurile sale sunt de ordin empiric;
– gândirea ș i conștiința sunt concepte bazale și domeniu de stu-
diu experimental;
– introspec ția este o metodă validă de studiu, dar are grade dife-
rite de elaborare și învățare;
– „spiritul” și „corpul” sunt sisteme paralele, iar legile psiholo-
gice trebuie să remarce aceast ă distincție; totuș i, conceptul de expe-
riență exprimă un monism, o unitate a celor dou ă roluri.

Principiile conexiunii. Conexiunea prin contiguitate a fost consi-
derată primordial ă. Wundt a recunoscut și un principiu al sintezei,
bazat pe „senza ția” semnifica ției elementelor ce intr ă în structur ă mai
complexă.
Principiile selec ției. Conceptul-cheie în explicarea selec ției date-
lor și experien țelor este aten ția. Titchener distingea trei forme: 1) nativă
sau involuntar ă, în care intensitatea și calitatea experien ței, în special
noutatea sunt factori de selec ție; 2) voluntară sau secundar ă; 3) aten-
ția ca deprindere, deci parțial involuntar ă.

108Critica structuralismului
Pe un ton glume ț, unii istorici spun c ă cea mai mare contribu ție a
structuralismului a fost setul de critici pe care l-a provocat.
Atacurile principale au vizat metoda introspec ției, care, în fapt, este
retrospecție și, deci, dispus ă la deform ări prin faptul natural al uit ării.
Introspecția este neadecvat ă mai ales pentru efectul inductiv pe
care îl are atunci când se îndreaptă spre o trăire psihic ă; cazul stă rilor
afective este cel mai frapant, dar și experien țele de ordin cognitiv pot
fi drastic modificate. Wundt a contracarat aceast ă critică, propunând
antrenamentul introspec ției.
Totuși, dificult ățile apăreau chiar la nivelul relat ărilor verbale,
care, în situa ții identice exprimau „tablouri” semnificativ diferite.
Cea mai important ă critică ce s-a adus structuralismului a fost
neputința sa de a scruta procese subcon știente și inconștiente, respon-
sabile, dup ă cum au ar ătat alte dezvolt ări paradigmatice, de func țio-
narea sistemului psihic.
Ignorarea psihicului animal este, la fel, o lacun ă conexă metodei,
prin aceasta obiectul psihologiei fiind restrâns, pe cât de nebenefic, pe
atât de nejustificat.
Accentul pe comportamentul manifest și pe elemente au fost alte
două puncte critice.
În concluzie: pentru psihologia contemporan ă, structuralismul
înseamnă o noutate în materie de atitudine, op țiune, identitate și
„combustie” de date experimental e. Cât va exista psihologia ca știință
experimental ă, în „șantierul” ei vor fi elemente, structuri, sinteze, iar
introspecția va fi „controlul nonfinanciar intern”, f ără somn, dar și fără
ambiț enciclopedice. ii

109

XII. FUNCȚ IONALISMUL
(primul sistem psihologic autentic american)

A început ca o critic ă a structuralismului și a căpătat o dezvol-
tare rapid ă și semnificativă în opera celui mai mare psiholog american,
William James (1842-1910). Al ți pionieri func ționaliști au fost:
G.T. Ladd (1842-1921); G.S. Hall (1844-1924); J. McKeen Cattell
(1860-1944); J.M. Baldwin (1861-1934); Ed.W. Scripture (1864-1945).
Paradigma func ționalistă vizeaza trei întreb ări relative la com-
portamentul uman și animal: Ce?; Cum?; De ce?; (deci: func ția com-
portamentului organismelor, inclusiv a con științei, în adaptarea lor la
mediu; aspectele utilitare și relaționale).
Funcționalismul ca sistem a fost fundamentat de c ătre doi remar-
cabili profesori universitari din Chicago: John Dewey (1859-1952) și
J.R. Angell (1859-1949). Ca promotori sunt recunoscu ți R.S. Woodworth
(1869-1962) și H. Carr (1873-1954).
Interesante sunt izvoarele științifice ale func ționalismului.
Evident, prima orientare spre aceast ă paradigm ă o întâlnim, dup ă cum
s-a văzut la capitolul respectiv, la Aristo tel, primul mare sistematizator
și promotor al gândirii științifice. El a pus bazele psihologiei, funda-
mentând r ăspunsuri chiar la cele trei întreb ări („ce?”, „cum?” și „de
ce?”) referitoare la psihic, nivelurile și modelele sale. Alte trei linii de
influență vin din gândirea britanic ă: opera evolu ționistă a lui Charles
Darwin (1809-1882), studiul diferen țelor individuale (Sir Francisc
Galton, 1822-1911) și investiga țiile comportamentului animal între-
prinse de G.J. Romanes (1848-1894) ș i C. Loyd Morgan (1852-1936).
Behaviorismul a fost direct influen țat de conceptele func ționa-
lismului, astfel c ă, în unele tratate, E.L. Thorndike, de exemplu, este
inclus în capitole referitoare la acest curs de idei. De fapt, prima
generație de psihologi americani, forma ți la școlile de la Chicago,Yale
și Harvard (unde lucra James), a debutat (prin licen țe și doctorate) ca
funcționaliști.

110Ca școală, funcționalismul se consider ă stins o dată cu pensio-
narea lui H. Carr de la Universitatea din Chicago, la începutul
anilor ’50; ca problematic ă însă (actele adaptative și relațiile funcțio-
nale), func ționalismul este un mod de gândi re mereu actual; ca meto-
dologie, a fost înlocuit de behaviorism, mai puternic și elaborat.
Pentru a conferi relevan ța cuvenită originalit ății și productivit ății
funcționalismului, prezent ăm pe cei mai importan ți autori.
William James (1842-1910)
Lucrarea sa în dou ă volume The Principles of Psychology (1890),
devenită clasică, a „fă cut epocă” încă înainte de apariț ie, fiind publi-
cată pe capitole în diferite periodi ce. Frate cu cunoscutul romancier
Henry James, W. James a avut o contribu ție majoră la dezvoltarea
psihologiei americane și mondiale printr-un stil atractiv de redare a
sintezelor cercet ărilor fă cute de al ții, a principiilor și extrapol ărilor
intuitive: un talent în a fi practic, lizibil, interesant, popular și respectat.
Originar dintr-o familie binecunoscut ă din New England, William
James a început studii superioare medicale, pe care le-a întrerupt din
motive medicale; în acel timp a fost fr ământat de unele contradic ții în
propria-i mentalitate științifică și religioas ă; și-a reluat studiile,
luându-și licența în medicin ă la Harvard, unde a și rămas ca preparator
la anatomie.
Primele preocup ări pentru psihologie dateaz ă din 1875, deci cu
4 ani înainte de înființ area laboratorului lui Wundt, în 1879. Practic, a
început elaborarea Principiilor , a lucrării pe care va începe s ă o publi-
ce peste 12 ani. Ș i-a schimbat orientarea intelectual ă atât de radical,
încât a devenit profesor de filosofie, apoi de psihologie. (C ăpatase o
repulsie pentru colec ții după o expediție în Brazilia, în 1865).
Primele manifest ări în câmpul psihologiei au avut o tent ă critică
la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust, artificial, punc-
tiform, reduc ționist („reduce grandoarea psihicului uman la scale
numerice”).
Critica era doar un instrument conceptual pentru un nou program
de cercetare psihologic ă, în speță pragmatic, experimental, în care
datele să fie validate în termeni de consecin țe, valori, utilit ăți. Obiectul
de studiu trebuie s ă rămână comportamentul, dar ș i conștiința, dife-
rențele individuale, principiile abilit ăților intelectuale și ale dinamicii
(emoț iilor și impulsurilor nonra ționale); deci, orice contribuie la
realizarea func țiilor vitale (biologice) de adaptare și readaptare la
mediu. Comportamentul este determinat de condi ții interne (ce țin de
sistemul nervos) și de condi ții externe, de mediu fizic și social.

111Cea mai provocatoare distan țare de structuralismul wundtian
(promovat în America de fostul doc torand la Leipzig, Ed.B.Titchener,
profesor la Universitatea Cornell, care și impusese termenul „structu-
ralism”) a fost definirea con științei prin 5-6 caracteristici:
– este întotdeauna „personal ă”, în sensul c ă aparține unui anumit
individ;
– se află în continu ă schimbare, fiind un proces neîntrerupt
(stream of consciousness);
– judicios, continu ă: în ciuda hiatusurilor, identitatea individual ă
se menține întotdeauna;
– selectiv ă: alege în continuu relevanț e;
– decurge atât în forme „tranzitive” cât și „stabile” (în alț i ter-
meni: forme centrale și forme marginale);
– funcția majoră a conștiinței este de supravie țuire, de mai bun ă
adaptare, intervenind atunci când problemele sunt noi (în compara ție
cu deprinderile și obișnuinț ele).
În urma acestor preciz ări, James redefine ște obiectul psihologiei:
studiul condi țiilor conștientizării. Este, specific ăm noi, tocmai direc ția
majoră în care au pornit toate școlile de psihologie din secolul XX:
s-au delimitat de medita ția filosofic ă și de celelalte științe umaniste
prin punerea în prim-plan a problematicii orient ării (pe baz ă de
imagini, a c ăror diversitate a fost treptat înț eleasă) în situa ții
problematice, cu grade diferite de noutate și dificultate; procese ș i
invarianțe, în zone centrale, periferice sau subconș tiente, ghidate de
informații figurale, simbolice, semantice sau comportamentale, în
prelucrare ra țională sau intuitiv ă, – toate au devenit obiect de studiu și
aplicații ce au dat o m ăsură progresului în rela ția omului atât cu lumea
externă, cât și cu cea intern ă. James s-a declarat nemulț umit de contri-
buția sa cristalizat ă în Principiile Psihologiei, 1890, afirmând că nu se
reușise încă să se edifice o știință psihologic ă. Ideile sale s-au
dezvoltat îns ă în secolul urm ător, ceea ce constituie dovada în ălțimii
gândirii sale.
John Dewey (1859-1952)
A fost o personalitate ce a marcat, precum la noi Eliade
Rădulescu, Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga, o epoc ă în cultura ame-
ricană: a fost eminent filosof, pedagog și psiholog. A studiat cu Hull la
Universitatea Hopkins, apoi la Minnesota și Michigan. A fost autorul
primului tratat american de psihologie ( Psychology , în 1886), dep ășit,
în curând, doar peste patru ani, de Principiile lui W. James.

112Prin publicarea, în 1896, a studiului The Reflex Arc Concept in
Psychology , Dewey devine fondatorul mi șcării funcționaliste: res-
pinge analiza comportamentului în unit ăți S-R, ce nu surprinde coor-
donarea global ă a comportamentului în vederea adapt ării organismului
la o situa ție. Apreciază ideea lui James despre continuitatea con ș-
tiinței. Reflexul este o itemizare artificial ă, bazată pe vechiul dualism
suflet-corp; analiza psihologic ă este utilă dacă surprinde unit ăți molare
(cum va face și psihologia gestaltist ă, 20 de ani mai târziu).
„Stimulul” și „Răspunsul”, după Dewey, nu sunt entit ăți existen-
țiale, ci teleologice, cu considerentul atingerii unui rezultat. (reprodu-
cerea speciei, conservarea vie ții, deplasarea într-un anumit loc).
În anii urm ători, la Universitatea din Chicago, Dewey se dedic ă
educației și filosofiei; dup ă publicarea lucr ării-manifest Psychology
and Social Practice (1900), Dewey devine, pentru toat ă viața, condu-
cătorul mișcării „educa ției progresive”, o aplicare de succes a pragma-
tismului în domeniul învăță mântului. Tezele majore ale acesteia sunt:
educația este via ță; a învăța înseamn ă a face; instruirea trebuie cen-
trată pe elevi, nu pe obiectul de înv ățământ. Dup ă 1904 func ționează
ca profesor de filosofie la Universitatea Columbia, aducând contribu ții
funcționalismului prin fundamentarea filosofic ă și aplicația psiholo-
gică a fucționalismului (în 1910 face o analiz ă a gândirii în termeni
funcționaliști).
Funcționalismul ca sistem
a) Definirea psihologiei. Folosi nd ca generic termenul „activitate
mentală”, conceptul-cheie în studiul acesteia este „actul adaptativ”.
Psihologia studiaz ă fazele esen țiale ale unui act adaptativ:
1. stimularea motiva țională;
2. situația senzorial ă;
3. răspunsul (sau rezolvarea) ce modific ă situația, astfel încât s ă
satisfacă condițiile motiva ționale, determinante, for țele directive.
După Harvey Carr (1873-1954), cel care a succedat lui J.R.Angell
la șefia departamentului de la Chicago, rezolv ările se reduc la trei
tipuri: schimbarea stimulului (în sensul deplas ării), disruperea lui prin
introducerea altuia str ăin, sau adaptarea senzorial ă față de el.
Psihologia studiaz ă procesele direct implicate în adaptarea
organismului la mediu, pe când fiziologia se ocup ă de activit ățile vitale
subiacente, ca circula ția, digestia, metabolismul, procesarea nervoas ă,
toate necesare în men ținerea integrităț ii structurale a organismului.
Conceptul-cheie al structurali știlor, conștiința, îi pare lui Carr o
abstracție artificial ă și inutilă , precum inteligen ța, puterea voin ței,

113spiritul mulț imii. (Psihologia se ocup ă de procesele ce exist ă în reali-
tate și produc asemenea fenomene, descrise în asemenea termeni.)
b) Viziunea asupra rela ției psihic-corp
Majoritatea func ționaliștilor apreciaz ă ca nereal ă această proble-
mă. Organismul ca unitate psihologic ă este ceva presupus. Dac ă ne
gândim la teoria lui James asupra emo țiilor (potrivit c ăreia situa ția-
stimul schimb ă starea sistemului nervos), întrevedem c ă acesta a îm-
părtășit o viziune clar interac ționistă. Carr consider ă că psihologia ca
știință naturală și empiric ă nu trebuie s ă-și propună probleme, cum
este aceasta, de ordin metafizic.
Conceptul de adaptare a organismului presupune, evident, o
interacțiune ș i nu un paralelism.
c) Postulatele
Analiș tii acestei paradigme se opresc la patru teze principale, cu
rol de postulate:
1) orice activitate este determinată de stimuli;
2) stimulii senzoriali și cei motiva ționali sunt izofunc ționali;
3) comportamentul este intrinsec, adaptativ și intențional;
4) orice r ăspuns modific ă situația-stimul, comportamentul fiind
un proces continuu.
d) Programul experimental și natura datelor
La Întrebarile „Ce?”, „De ce?” și „Cum?” se caut ă răspuns,
identificând variabile și condiții (inclusiv timpul, atât ca interval, cât și
ca moment) pentru ca o rezolvare adaptativ ă să aibă loc. S-au f ăcut
experimente pe animale (inclusiv cu extirp ări cerebrale) și oameni în
situații de învățare, problem solving , stres etc. S-au întreprins analize
ale datelor (subiective și obiective, deci și cele de introspec ție sunt
acceptate) pân ă la analiza factorial ă.
e) Principiile dezvolt ării conduitei
La întrebarea „Cum se leag ă datele experien ței pentru a se
integra în conduite complexe?”, r ăspunsul func ționaliștilor este uni-
voc: prin înv ățare, aceasta însemnând conexiuni, memorie, transfer.
Sinteza conlucreaz ă cu selec ția. Principiile selec ției sunt: aten ția,
motivația și asimilarea experien ței sub imperativul mediului; în unele
cazuri, stimularea are efect vectorial, în altele societatea este cea care
realizează un pressing asupra persoanei.
Critica func ționalismului a vizat în special patru aspecte:
– caracterul teleologic al teoriei: accent pe utilitate și țel; această
insistență a fost mai atenuată la Woodworth ș i Carr;

114– eclectism: atât la nivelul teoriei, cât și al metodologiei și inter-
pretării datelor. Unii comentatori iau aceast ă latură drept disponibi-
litate pentru toleran ță și cooperare;
– definirea obiectului psihologiei pare diminuat ă, studiată „de dra-
gul său”: adaptare, rela ții, condiții, toate pentru a se vedea „ce” și „cum”;
– lipsa unei distinc ții clare între ș tiința aplicată și cea fun-
damentală.
Contribuț iile funcț ionalismului
– stimularea psihologiei ca știință experimental ă relativă la om și
animale;
– promovarea unei metodologii a studiului variabilelor empirice;
– instrumentarea conceptual ă a etologiei;
– formularea unei teorii asupra emo țiilor;
– s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism,
elementarism și la raportul endogen-exogen.

115

XIII. BEHAVIORISMUL
(cea mai influentă și controversat ă școală psihologic ă
american ă, alternativ ă paradigmatic ă a psihologiei europene)

Metodologic, behaviorismul a intervenit în câmpul psihologiei
științifice ca o forță a obiectivit ății, insistând pe faptul c ă, pentru știința
despre psihic, comportamentul manifest reprezint ă sursa principal ă de
date. Problema cu care s-au confruntat voit behaviori știi a fost meto-
dologia introspectiv ă și funcționalistă, căutarea unei metode obiective,
similare celei a științelor despre natur ă.
Primii pa și spre o psihologie obiectiv ă au fost f ăcuți de către
Descartes și La Mettrie, prin extinderea modelului mecanicist de
interpretare asupra corpului și minții umane. Dup ă ei, Cabanis (1757 –
1808 ) a încercat s ă interpreteze „evenimentele mentale” ca func ții ale
unui organism integral.
Auguste Compte (1798 – 1857), promotorul mi șcării pozitiviste,
a lansat ideea c ă, numai dac ă sunt social observabile, cuno ștințele pot
fi valide. De pe aceast ă poziție a criticat metodologia mentalistă ,
subiectivă, care a facut din psihologia tradi țională o fază ultimă a
teologiei. El a propus pentru psihologie un status de știință obiectivă,
respectând dou ă condiții: 1) determinarea condiț iilor organice pentru
funcțiile psihice; 2) observarea secven țelor comportamentale. Darwi-
nismul a însemnat un impuls hotă râtor pentru știința comporta-
mentului: evolu ția speciilor este produsul generă rii și selecției de
comportamente, plan mental existând și la animale. Interesul pentru
psihologia animal ă a fost provocat și susținut de extraordinara
rezonanță intelectual ă a teoriei evolu ționiste, ce afirm ă o continuitate
între om și animal în privinț a vieții de rela ție (contrar tradi ției
carteziene). Cartea lui Darwin Expresion of Emotions in Man and
Animals (1872), precum și primul studiu de psihologie comparat ă,
Animal Intelligence , publicat de prietenul s ău G.J. Romanes, au
stimulat instituirea noii paradigme. C. Lloyd Morgan a fost cel care,
studiind animalele inferioare, a atras aten ția asupra antropomorfiz ării
ca demers para științific, argument solid pentru o concep ție asupra

116comportamentului. În aceast ă direcție, conceptul de tropism , definit de
imigrantul german în S.U.A., J. Loeb (1859-1924) a avut un efect
remarcabil: rela ția Stimul-R ăspuns este, în unele cazuri, atât de
forțată, încât duce la distrugerea organismului (de exemplu, fluturii de
noapte și fototropismul). Studiul sistematic al comportamentului
diferitelor specii animale a fost întreprins de c ătre E.L. Thorndike și
R.M. Yerkes (1876-1956): albine, broa ște, porumbei, șoareci au deve-
nit obiect de studiu experimental. În primul deceniu al secolului XX apare revista „Journal of Animal Behaviour”, iar în universit ățile
americane se predau cursuri pe aceast ă problematic ă. Cercetările lui
R.M. Yerkes (1876-1956) asupra animalelor (broa ște, crabi, viermi,
porumbei, maimu țe), ale lui Fabre asupra insectelor, Jennings asupra
protozoarelor, ale lui W.S. Small și Clark (labirintul situa ție-standard
pentru studiul învăță rii), dar și cărtile Psychology: the Study of
Behaviour , de W. McDougall (1871-1938), The Fundamental Laws of
Human Behaviour , de Max Meyer (1873-1967), Reflex of Brain , de
I.M. Secenov, Objective Psychology , de V. Behterev (1913), constituie
un tezaur de date pentru noua știință a comportamentului.
Fondatorul behaviorismului
Cel care a dat denumirea de „behaviorism” noii paradigme a fost
John B. Watson (1878-1958). Originar din Carolina de Sud, și-a luat
licența în anul 1900 la Universitatea Furman și doctoratul în 1903 la
Universitatea din Chicag o, sub îndrumarea neurol ogilor H.H. Donaldson
și J. Loeb.
Primele cercet ări independente au fost efectuate în problematica
învățării în labirint, aplicând tehnicile lui Small, Morgan și Thorndike.
În 1908 devine profesor de psi hologie la Universitatea Hopkins,
unde colaboreaz ă cu Yerkes și Jennings în studiul percep ției vizuale la
animale.
Vizitând mai multe universit ăți americane, și-a încercat voca ția
științifică în promovarea unei științe obiective. Succesul n-a ap ărut
însă până în 1913, când în „Psychological Review” i-a ap ărut lucrarea
polemică Psychology as the Behaviorist Views it. Aici define ște psiho-
logia ca o știință naturală pur experimental ă, ce urmărește predicția și
controlul comportamentului. Excluzând introspec ția din aria metodo-
logică, nu recunoa ște nici demarca ția dintre om și animal; cât de com-
plexă este manifestarea comportamental ă a omului, ea apar ține totuși
schemei generale de investigare a comportamentului, astfel încât
referirea la con știință și la alte entit ăți mentaliste devine inutil ă. În
lucrări ulterioare, Watson a promovat un reduc ționism provocator (de

117exemplu, afectele reduse la modific ări vasculare) și a fă cut referiri
pozitive la reflexologia lui I.P. Pavlov.
Deși în 1920 ș i-a schimbat statusul familial și profesional (în
urma unei „contingen țe” amoroase), a continuat s ă cerceteze și să pu-
blice în domeniul psihologiei: și-a extins cercet ările asupra copiilor și
s-a angajat în domeniul aplicativ al reclamei. În Behaviorism (1925)
apare preocupat de ambient și de perfec ționarea fiin ței umane.
Analiș tii îl considr ă un om fericit în claritatea promov ării ideilor
științifice, dar un nefericit în cariera și viața personal ă.
Behaviorismul ca paradigm ă
1) Definirea psihologiei ca știință
Dacă ne referim la un text de maturitate al lui Watson The Battle
of Behaviorism , lucrare polemic ă din 1929, înregistr ăm următoarea
definiție: „Acel domeniu al științelor naturii ce se ocup ă cu compor-
tamentul uman, cu ce face ș i ce știe, atât învăț at, cât și neînvățat”
(pag. 4). „Con știinta” și „viața psihică” sunt considerate „pure presu-
puneri”. Limbajul, pentru al ții și pentru sine, este un gen de compor-
tament precum baseball-ul. Obiectivele unei asemenea științe a com-
portamentului se rezuma la dou ă genuri de predic ții: știind stimulul s ă
prezici răspunsul și invers. Evident, într-o asemenea larg ă viziune,
stimulul și răspunsul au o nelimitat ă gamă de conota ții relative la
diversitate ș i complexitate.
2) Natura datelor
Pentru behaviori ști, datele despre psihic se refer ă la conexiunea
stimul-răspuns, în toate ariile de raportare a organismului la mediu:
chinestezie, verbalizare, reglaj glandular, toate plasate în spa țiu și
timp, exprimate în m ăsuri cantitative.
3) Postulate
Din ampla literatur ă behaviorist ă pot fi relevate patru postulate:
a) în sfera comportamentului animal și uman exist ă un strict
determinism;
b) comportamentul se reduce la procese psihomecanice, deci
musculare și glandulare;
c) orice comportament, oricât de complex, este analizabil în ele-
mente de raspuns;
d) procesul con științei, dacă există, nu poate fi studiat științific.
4) Modul de selectare a datelor
Consecvent unui determinism naturalist, Watson pune în prim-
plan învățarea și disponibilitatea ereditar ă.

1185) Principiile conexiunii
Din orgoliu sau dintr-o fixitate conceptual ă, Watson n-a acceptat
principiul înt ăririi descoperit și formulat de Pavlov ș i nici legea efec-
tului formulat ă de Thorndike. Punând în prim-plan legea exerci țiului
(frecvența și recența), comportamentele, oricât de complexe ar fi, sunt
explicate ca înl ănțuiri de unit ăți Stimul–R ăspuns.
6) Raportul psihic-corp
În accentele sale extreme, behaviorismul înseamn ă un monism
fizic, în sensul c ă mentalul nu este decât o expresie a modului în care
funcționează sistemul nervos; con știința (dacă există ) nu are o exis-
tență independent ă.
7) Programul de cercet ări experimentale
Watson s-a remarcat și a impus paradigma behaviorist ă experi-
mentând pe animale; sinteza acestor experimente o g ăsim în lucrarea
din 1925, Psychologies of 1925 . Ulterior îns ă, studiul comportamen-
tului copiilor în prima lun ă de viață și condiționarea emo țională au
devenit cercet ări curente. Prin observa ții zilnice asupra a peste 100 de
copii, a identificat un „repertoriu comportamental la na ștere”. O con-
cluzie a acestor investigaț ii a fost lipsa unei diferen țieri a abilităț ilor
manuale și câștigarea acesteia pe m ăsura condi ționării sociale. Prin
studii longitudinale a demonstrat și condiționarea fricii, furiei ș i dra-
gostei la copii, respingând astfel concep ția tradiț ională a predeter-
minării ereditare. Prin situa ții stimulative speciale a educat frica (de
exemplu, asociind un zgomot puternic cu un anumit fapt, obiect sau
animal), iar prin altele a înl ăturat-o (prin asociere cu stimuli pozitivi).
O piatră de încercare a for ței și originalit ății behaviorismului
este problema mecanismelor periferice ale limbajului și gândirii.
Evident, la copilul mic, planul verbal este u șor observabil datorit ă
desfășurării exterioare, respectiv a dezvoltă rii treptate prin conexiuni
între grupe de sunete și obiecte sau situa ții; cazul copiilor surdo-mu ți
este edificator: ei nu- și dezvoltă capacitatea verbal ă datorită lipsei de
receptare, provocare ș i control auditiv în „reac țiile circulare”. Deci,
copilul înva ță să zică verde sau ro șu datorită condiționării unor pro-
cese cerebrale, deci a asocierii expresiei sonore cu culoarea respectivă .
Abordând gândirea ca proces ascuns, mi șcări musculare și se-
creții glandulare neobservate direct, experimentele au vizat iden-
tificarea unui flux de încerc ări și erori, la nivelul aparatului laringeal și
al întregului corp. Elogiul adus de Watson gândirii nonverbale, necon-
trolabile de societate, ne apare ast ăzi valoros pentru susț inerea for ței
individului uman de a- și cultiva și păstra identitatea, cu libertatea ( și

119responsabilitatea) pe cât de împov ărătoare, pe atât de benefic ă, gene-
ratoare de progres.
Raportul ereditate-mediu este una dintre problemele perene ale
științelor umaniste. Watson a fost deosebit de provocator în acest sens:
afirmând, în a doua perioad ă a carierei sale de cercet ător, că, normali
fiind, copiii au poten țialități similare, acord ă un rol hot ărâtor mediului
socio-educa țional. Evident, mecanismul condi ționării este baza acestui
determinism bidimensional, prin cipalul vector prin care stiinț a despre
suflet a influen țat societatea modern ă, de la legisla ție, la etică și prac-
tică educațională.
În acest context, se pune problema responsabilit ății personale
pentru faptele antisociale comise de o persoan ă. Watson, care a tr ăit
personal drama excluderii sociale definitive din sistemul universitar pe
motive de imoralitate familial ă (în 1920 s-a rec ăsătorit cu o tân ără
colaboratoare), a devenit categoric în a absolvi persoana de respon-
sabilitate deplină pentru propriile ac țiuni. El afirm ă și argumenteaz ă
răspunderea societ ății pentru reeducarea contravenientului ș i infracto-
rului, promovând chiar o tehnic ă a eticii recuperatorii cu sprijin pe
behaviorism. Societatea apare, deci, ră spunzătoare pentru dezvoltarea
sănătoasă (și fiabilă, putem zice noi ast ăzi ) a cetățenilor.
Behaviorismul în dezvoltare
Un autentic „set al modernismului metodologic obiectivist” face
ca behaviorismul s ă fie acceptat, apreciat și promovat în toate ariile
societății moderne. Claritatea conceptual ă și experimentală a contri-
buit mult la aceasta. În plus, dezvoltarea f ără precedent a „economiei
serviciilor”, axat ă pe înțelegerea comportamentelor manifeste (recla-
ma, managementul, comer țul, administra ția, jurisdic ția, manipularea) a
însemnat un larg diapazon de acceptă ri ale principiilor condi ționării
(arbitrare) a comportamentului uman.
Se consider ă că, între Watson (behaviorist fundamentalist, de
mare succes) și prezent, patru personalit ăți științifice, remarcabili
psihologi, au întins o punte rezistent ă: E.C. Tolman, E.R. Guthrie,
C.L. Hull ș i B.F. Skinner. Dar la ace știa se adaug ă o întreag ă pleiadă
de cercetă tori creativi, cu contribuț ii majore în impactul ș tiinței psiho-
logice asupra societ ății contemporane. În țelegerea complexit ății „feno-
menului uman” este imposibil ă fără considerarea „dimensiunii beha-
vioriste” calificat ă ca emanat ă de una dintre cele „trei for țe”ale științei
despre suflet, al ături de psihanaliz ă și psihologia umanist ă.

120Critica behaviorismului
A urmărit cu prioritate dou ă direcții: metodologia ș i concepția
generală . Principala critică a vizat pierderea unor importante compo-
nente psihologice; astfel, relatarea verbală nu este, de fapt, decât o
urmă, un efect întârziat al oper ării în planul imaginii, ignorate de
Watson; deci, raportul verbal este o confesiune, nu o cale spre suflet.
Mc. Dougall, care s-a lansat ini țial tot ca behaviorist, a sesizat gre-
șeala excluderii din obi ectul Psihologiei a stă rilor de conș tiință și a sem-
nificațiilor personale, inclusiv a emotivit ății estetice, din relat ările verbale.
O știință despre psihic, zice autorul citat, nu poate neglija pl ăce-
rea, teama, admira ția și gratitudinea, ca „entit ăți metafizice”, „st ări
induse, de exemplu, de o oper ă muzicală”. La aceste replici (din partea
lui Woodworth și McDougall), Watson r ăspunde cu un spirit consec-
vent partizan, c ă, dacă conștiința este un instrument al omului de
știință, aceasta nu poate fi un obiect de studiu obiectiv; faptul fizic, de
exemplu, apare la fel mai multor observatori, în timp ce faptul de
conștiință apare în autoobserva ție într-un mod cu totul personal,
irepetabil.
Watson a fost un cercet ător de profunzime ș i mare produc-
tivitate; în timpul carierei, concepț iile sale au cunoscut o dezvoltare de
care trebuie ținut seama. Într-o prim ă perioadă, când s-a preocupat de
controlul condi țiilor fiziologice ș i fizice, a promovat o abordare mole-
culară a comportamentului. Cu timpul, în țelegând c ă comportamentul
viabil și fiabil al unui organism activ este mai mult decât suma
elementelor constitutive, este un produs emergent al interac țiunii lor, a
trecut la o abordare molară. Astfel, țelul este, contrar determinismului
clasic, o influen ță a animalului asupra mediului. Tezele pragmatice de
început, cu negarea con științei și a planului mental în gândire ș i
emoții, ca o realitate testabil ă, n-au fost acceptate niciodat ă de toți
behaviori știi, chiar dac ă au ținut la atributul obiectivit ății în cercetarea
psihologic ă.
Unele critici au vizat confuzia dintre determinism și mecanism,
cu diminuarea valorii libert ății și a aportului constructiv în perfec-
ționarea societăț ii. Asemenea atacuri au fost respinse cu o trimitere la
„necesitatea în țeleasă”, psihicul omului fiind o parte a naturii, ce se
conduce dup ă legi obiective: suntem liberi numai dac ă suntem în
acord cu determină rile cauzale. Conex acestei explica ții apare și răs-
punsul la critica „ambientalismului”, a preem țiunii factorilor de mediu
față de condi țiile interne, de ordin ereditar. Tocmai acest apel la
condiționarea ontogenetic ă a dat behaviorismului aura unei religii a

121formativit ății sau model ării prin factori de progres controlabili,
acceptată cu entuziasm de tinerii american i, chiar cu interese în afara
carierei psihologice.
Contribuț iile behaviorismului
In ciuda neajunsurilor ce țin de îngustarea domeniului psiho-
logiei, promovarea paradigmei behavioriste are meritul incontestabil
al obiectivit ății metodologice și clarității terminologice. Impactul s ău
asupra științei psihologice, dar și a celorlalte științe umaniste a fost
enorm. Practic, în veacul ce s-a încheiat, nici un psiholog, om de știință, practician sau empirist, nu- și putea da seama în ce m ăsură era
behaviorist. Criteriul public knowledge pentru obiectivitatea faptului
psihic nu poate fi respins, astfel c ă piedestalul psihologiei științifice
s-a înălțat semnificativ, spre sfidarea spiritului foiletonismului meta-
fizic și mitologic. Se apreciaz ă că nici un sistem de gândire psiholo-
gică n-a atins claritatea definirii obiectului de studiu și a metodei ca
behavio-rismul. Și în problema conș tiinței, transparenț a principiilor a
fost totală: chiar dac ă există , această funcție nu are rol cauzal, deci
consi-derarea ei nu este util ă în explicarea comportamentului. Extin-
zând discu ția la „interac țiunea min ților”, aceasta este posibil ă, dar prin
intermediul unor condi ții ce țin de ambientul fizic.
Istoria behaviorismului începe cu Descartes, triumf ă ca sistem cu
Watson și va continua ca o atmosfer ă saturată de nostalgii ale preciziei
metodologice, ale navig ării sigure pe un ocean al impreciziilor.
În planul mentalit ății profesionale, psihologul cunosc ător al
paradigmei behavioriste are o acuitate crescut ă față de conceptele
școlilor alternative, mai ales fa ță de psihanaliz ă și psihologia uma-
nistă; în practic ă, fie ea cercetare sau service, va p ăși în mod sigur pe
sol behaviorist, f ără teama pierderii obiectivit ății atunci când
abordează teme ca „modelele cognitive”, „identitatea”, „empatia” etc.

122

XIV. GESTALTISMUL
(Expresie a cutezan ței psihologilor germani, admirat ă
chiar și de fizicieni, de a determina legi ale alc ătuirii și
funcționării sistemelor în psihologie)

Este cunoscut ă precis data când s-a lansat aceast ă paradigm ă și
de către cine: în 1912, cei trei f ondatori, Max Wertheimer (1880 –
1943), Wolfgang Köhler (1887 – 1967) și Kurt Koffka (1886 –1941)
de la Universitatea din Frankfurt au publicat în „Zeitschrift für
Psychologie” 61,121-165, un studiu asupra mi șcării aparente. Trecu-
seră aproape trei decenii de la descoperirea de c ătre von Ehrenfels a
acestui fenomen și, cu o asemenea latență , s-a înțeles că, fără a se nega
importanța analizei pe elemente și a metodelor cantitative, psihologia
poate intra în lumea științelor veritabile, identificând, ca și acestea,
legi ale alc ătuirii ș i funcționării sistemelor.
De fapt, progresul în plan metodologic reprezentat de analiza
factorială, corelând zeci de variabile, vizează tot efecte de emergen ță:
piesele componente apar ca elemente ale unor entit ăți holistice, ire-
ductibile la p ărțile alcătuitoare.
După aproape o jum ătate de veac, în 1959, la a 67-a Conven ție a
psihologilor americani, pre ședintele ales, W. Köhler, sim țea nevoia
unor preciz ări în adresarea sa programatică : după ce invoca tulburarea
produsă de afirma ția lui von Ehrenfels c ă „mii de percepte au
caracteristici ce nu pot fi derivate din particularit ățile componentelor
ultime” (exemplificând cu melodiile muzicale, formele obiectelor,
caracteristicile estetice ale peisajelor și obiectelor etc.), arată că ase-
menea „calităț i-Gestalt” se definesc prin aceea c ă atunci când stimulii
fizici implica ți sunt considerabil schimba ți, iar rela țiile dintre ei se
păstrează constante, calit ățile „gestaltiste” r ămân aproape acelea și;
cutezanța lui Wertheimer (matematician, muzician și psiholog) a
constast în radicalizarea gândirii lui Ehrenfels: el nu s-a oprit la între-barea „Cum este posibil Gestalt-ul când scena perceptual ă constă din
elemente separate?”, ci a considerat acest fapt ca un dat general pentru
situațiile perceptive; în calitate de participant la declan șarea acestui

123nou curs de gândire, Köhler î și mărturisește simțămăntul eliber ării
dintr-o închisoare (a faptelor psihologice ca atomi nelega ți, ci doar
asociați prin contingen ță); se întrevedea p ărăsirea încorset ării vieții
sufletești atât de colorate într-un tablou „insp ăimântător de plictisitor”;
fizicienii de elit ă ai epocii, în spe ță Max Planck si Max Born, au
primit cu încântare aceast ă descoperire ș i au regăsit fenomenul în
fizică.
Să continuă m referirile la acest discurs al ultimului supravie-
țuitor, atunci, dintre fondatorii școlii gestaltiste. Era în 1959, când
toate marile paradigme ale psihologiei moderne îș i disputaseră
întâietatea și valoarea științifică, iar psihologia umanist ă era în ascen-
siune ș i respect.
„Adevăratul spirit al științei este spiritul critic” – continu ă Köhler,
ales acum, la Ohio, Cincinatti, pre ședinte al Asocia ției psiho-logilor
americani. În primele decenii ale acelui veac, când psihologia american ă
era superioar ă celei europene prin metod ă, unele concepte gestaltiste
păreau vagi. Cel care studiase intelectul antropoidelor în Tenerife (1913 –
1919) se refer ă mai întâi la termenul insight (în german ă, Einsicht ). Genul
de rezolvare desemnat de acest termen ține de situa țiile în care solu ția nu
este arbitrar aleas ă (și impusă) de către experimentator, ci „legat ă mai
direct de natura situa ției date”. Dup ă cum se ș tie, din 1950 se declan șase,
prin manifestul lui J.P. Guilford, mi șcarea de idei ș i preocup ări pentru
creativitate (ca poten țial, act, produs, personalitate și mediu); de aceea,
poate, un psiholog atât de proeminent cum era Köhler, nu putea s ă nu
exprime o rezerv ă în legătură cu valoarea absolut ă a „ilumin ării” pentru
procesul de gândire productiv ă. Ca fost student al lui Max Planck,
apreciază entuziasmul scrut ării realității dincolo de ce pot exprima
graficele și tabelele, dând exemplul Fiziologiei, „una dintre disciplinele
cele mai fascinante”, care recurge rar la tehnici cantitative; nici con-
ceptele „for ță” și „energie” n-au fost clare la început pentru fizicieni, cum
nici „condiț ionarea” și „motivația” pentru psihologi. Dar „nu este treaba
științei să distrugă evidența”, ci, luând-o ca atare, s ă lucreze asupra
clarificării conceptuale. „Condi ționarea” este aproape principalul proces
cu care are de-a face psihologul. Variatele sale forme se reg ăsesc ca
învățare a trebuin țelor, în gândire, insight , intenție și dorință. În toate
aceste procese, behaviori știi evită conceptul de în țelegere (de exemplu, de
ce rezultatul diferen ței de pă trate 6×6 – 5×5 este un num ăr impar).
Condiționarea este, evident, un gen de experien ță; ea poate fi observat ă și
măsurată, dar aceasta nu înseamn ă că alte genuri de experien ță trebuie
respinse.

124Mai departe, Köhler, sfidând imaginea de „întunecat” sau „mis-
terios” a gestaltismului, vorbe ște cu o claritate fizicalist ă despre „com-
portamentul vectorilor în situa ții motivaționale”, remarcând specificul
„forțelor psihice”: învăț area, transformarea obiectelor trebuin țelor
(obiecte cu „valen țe”) în motive, ceea ce înseamn ă apariț ia în relația
Subiect-Obiect a vectorilor cu direc ție și sens. Nu reprezint ă aceasta o
mână întinsă behaviori știlor americani și, deopotriv ă, „umaniștilor”?
Aceasta este secven ța finală a mesajului germanului W. Köhler, natu-
ralizat în America, cel care a dat conceptului de „intelect” o conota ție
simetrică conceptelor de via ță, suflet, adaptare și a dispus pe o linie
continuă psihicul animal și cel uman.
Începând cu experimentele lui Köhler, vecin ătatea și chiar
rudenia cu lumea animal ă a încetat a mai fi un atribut al înjosirii; a
devenit un argument al robuste ței și validității, un suport al înț elegerii
psihismului în general ca problem solving sau „aspect dramatic” al
relației subiect-mediu; în cadrul acesteia, subiectul se lupt ă cu
nedeterminarea, în c ăutare de invarian ță.
Precursori ai gestaltismului
Două idei în istoria psihologiei surprind diferen ța dintre o sum ă
și o sintez ă de elemente: „chimia mental ă” a lui John Stuart Mill
(1806 – 1873) ș i „sinteza creativ ă” a lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920).
Conex acestei aten ționări este citat și contemporanul lui Wundt, Franz
Brentano (1838 –1917), care admitea an aliza psihicului pe elemente
chiar atunci când era vorba de forma țiuni complexe, dar în calitate de
element lua actul comportament al (de la sensitiv la logic și social).
Surprinzătoare este contribu ția fizicianului Ernst Mach (1838-
1916), intrat în filosofie ș i psihologie ca epistemolog senzualist.
Punând la baza oric ărei cunoa șteri (inclusiv științifice) senza ția, el a
postulat tipuri generice de percep ții ale formelor spaț iale și ale
formelor temporare (cum este melodia muzical ă), în care imaginea
rămâne constant ă atunci când elementele (culoarea, m ărimea, cheia
muzicală) se schimb ă.
O asemenea calitate reg ăsită de mintea umană (de a fi ceva în
plus, hotărâtor pentru identificare, fa ță de suma elementelor) a fost
numită de Christian von Ehrenfels (1859 – 1932), Gestalt. În deceniile
următoare, psihologii de limb ă engleză au impus termenul de pattern
(model, configura ție), care, totu și, prin sensul s ău prea general de
cogniție sau concept, nu poate substitui termenul german Gestalt .
Dacă ne întoarcem în 1896, la lucrar ea lui John Deway despre arcul
reflex, vedem clar c ă autorul a încercat insistent s ă se depărteze de

125elementarismul lui Wundt, folosi nd sintagmele „unitate indepen-
dentă”, „întreg organic”, „unitate organic ă”, deci diferit de ce înseam-
nă „stimul” și „răspuns” într-o simplă asociere.
Fondatorii gestaltismului
Fenomenul mi șcării aparente, ce a dat de gândit psihologilor ș i a
condus la paradigma gestaltist ă și-a găsit aplicația majoră în cinema-
tografie. Cum se face c ă succesiunea unor stimuli lumino și la fante
distanțate, la un interval de cca 60 msec. d ă observatorului impresia că
lumina se mi șcă de la o fant ă la alta? Aceast ă întrebare a constituit
obiectul unor îndelungate discu ții între M. Wertheimer, venit la
Institutul de Psihologie din Fr ankfurt pe Main în 1910, ș i ceilalți doi
colaboratori, la început subiec ți ai experiment ării, W. Köhler și
K. Koffka.
Lucrarea lui M. Wertheimer din 1912 lansa o nou ă paradigm ă,
deoarece mi șcarea aparentă nu putea fi explicată prin analiz ă și
relevare de componente; ea exist ă datorită unor rela ții dintre com-
ponente (o anumit ă distanță dintre fante și un interval de timp între
cele dou ă apariții luminoase); maniera wundtian ă de analiz ă se
dovedea inacceptabilă , era respins ă de fenomenul însu și, deoarece el
era un fapt primar, iar nu unul dintre elemente; era o caracteristic ă a
organizării lor în câmpul perceptiv.
Printre psihologii germani ș i americani se sim țea un curent
inovator revoluț ionar, alternativă promițătoare la elementarismul
obositor, atât reflexologic, cât și wundtian, dezarmant de „cenu șiu” în
explicarea complexit ății și dezvoltării vieții psihice.
Principiile gestaltismului
a) Gestalt-ul–calitate esen țială a câmpului psihologic
Se zice că raportarea gestalti știlor la întreg este dificil de în țeles,
deși aserț iunea „întregul este altceva decât suma p ărților” se găsește și
la înțeleptul chinez Lao-Tzi, care tr ăise cu ș ase secole înaintea erei
noastre; simpla afirma ție a diferen ței dintre suma p ărților și întreg a
fost considerat ă de B.F. Skinner în deceniul al patrulea o pseudopro-
blemă, deși gestaltiștii delimitaser ă pe baza acestui criteriu „gândirea
productiv ă” ca „rezolvare prin surprindere a legii de organizare
internă” (prin Einsicht).
Din exemplele din date de M. Wertheimer, din istoria unor mari
descoperiri în ultima și cea mai elaborat ă lucrare a sa, Productive Thinking
(1945, New York, Harper & Brothers publishers), o glum ă relativă la un
inspector școlar clarific ă perfect rela ția dintre „Gestalt” și „gândirea

126productivă”. Într-o școală sătească din Moravia (în vechiul imperiu Austro-
Ungar), inspectorul intr ă într-un contact didactic cu clasa de elevi prin
câteva întreb ări de edificare. V ăzându-i iste ți, recurge și la o „întrebare
încuietoare” pentru elevii de școală primară:
„– Cine poate s ă-mi spună câte fire de p ăr are un cal?”
După o scurtă tăcere fireasc ă, provocat ă de o asemenea întrebare
din afara manualelor, un copil zvâcne ște cu mâna în sus:
– 3.571.962, domnule inspector.
– Curios! De unde știi?
– Încerca ți să numărați și dumneavoastr ă și o să vă convinge ți!
– sună glăsciorul sigur al copilului.
Răspunsul și argumentarea l-au impresionat mult pe inspector;
în drum spre cancelarie și apoi la desp ărțire și-a exprimat satisfac ția
față de activitatea dasc ălului și a fă găduit că va relata și colegilor s ăi
de la Viena amuzanta întâmplare.
După un timp, la o întrunire în Capital ă, învățătorul de țară s-a
apropiat smerit de impozantul inspector, i-a adus aminte de iste țimea
elevului din clasa sa și l-a întrebat ce-au zis colegii la aflarea memo-
rabilei istorioare.
„– Ptiu, la naiba, domnule înv ățător, știi, n-am relatat-o deoa-
rece, în ruptul cap ului, nu mi-am adus aminte de num ărul spus de copil.”
Bietul dasc ăl de ț ară s-a îndep ărtat tă cut, rămânând poate pentru
toată viața cu venera ția cuvenit ă pentru procesul viu, productiv, al
gândirii copilului, definit de Wertheimer ca superior obtuzit ății
inspectorului imperial.
Chipul gestaltismului ar fi fost cu siguran ță altul, mai cristalin și
prietenos, dac ă Wertheimer ar fi tr ăit după 1943, pentru a-ș i realiza
dorința elaborării a două noi cărți, în completarea Gândirii productive .
Acestea urmau s ă trateze :
– „aspectele mai largi ale psihologiei gândirii”; – „problema logicii gestaltiste, în care problemele tradi ționale
apar ca un caz special euclidian; tot în acest cadru, aspectele euristi-
cilor gestaltiste productive”.
Când a dat „bun de tipar”, pe 23 septembrie 1943, considera
Productive Thinking un fel de prolegomen ă pentru elabor ările ulte-
rioare. Peste nici trei s ăptămâni, pe 12 octombrie, p ărăsea aceast ă
lume a oamenilor și a ideilor, l ăsând tiparului mir ări, întrebări și
îndemnuri de o frumuse țe fără seamăn:
„Ce se întâmpl ă când gândirea lucreaz ă realmente productiv? Ce
se întâmpl ă când avans ăm în cursul gândirii?… Ne interes ăm de atâtea

127lucruri – pietre, furtuni, flori, cristale…diferite științe; ne interes ăm
noi în serios ce este gândirea productiv ă?” (op. cit . p. 27).
– „Mulți consider ă că oamenilor nu le place s ă gândească și tind
din răsputeri să evite aceasta, preferând s ă nu gândeasc ă, ci doar s ă
rețină și să repete. Dar, în ciuda multor factori nefavorabili care
înăbușă gândirea autentic ă, ea din nou și din nou rena ște și înflorește.
Astfel, adesea se constată că oamenii, chiar copiii, tind spre aceasta…
Cum apare descoperirea, iluminarea? Care sunt condi țiile favorabile și
defavorabile ale acestui minunat fenomen? Prin ce se deosebeș te
gândirea bun ă de gândirea rea? Și, în sfârșit, cum să îmbunătățim gân-
direa?” ( op.cit . p. 2-8).
Prin natura intrinsecă a experienț ei lor cognitive, oamenii
recepționează și proceseaz ă datele într-un mod structurat, potrivit unor
legi ale dependen ței părții de întreg. Realitatea îns ăși are organizare
structural-emergent ă; exemplul apei, cu calit ățile ei surprinz ător de
diferite fa ță de elementele componente (oxigenul și hidrogenul);
structura casei, structurile materialelor și ale țesuturilor vii, circuitul
electric func țional etc. (W. Köhler trateaz ă sistematic asemenea exem-
ple în lucrarea Die physichen Gestalten ,1920).
Cum știe observatorul sau gânditorul c ă analiza sa trebuie s ă se
oprească la o anumit ă configuratie a rela țiilor și să nu mai continue
avansul spre alte elemente? R ăspunsul gestalti știlor esta de factură
pragmatic ă: dacă se ajunge la identificarea unor regularit ăți sau legi
utile, demersul este declarat adecvat și suficient. Acest principiu meto-
dologic este considerat inevitabil pentru orice domeniu științific,
cunoș tințele depinzând întotdeauna, în parte, și de subiectul cunosc ător.
b) Raportul psihic-fiziologic
Dacă în fizică, noțiunea de câmp semnific ă un spațiu definit de
mișcarea unor particule (ce poate fi descris ă matematic), în accep-
țiunea psihologic ă realitatea este alta. Sa lu ăm exemplul mai frecvent
utilizat al câmpului perceptiv: câmpul semnific ă un ansamblu de
relații antecedent-consecvent, cu o descriere verbal ă sau matematic ă,
relativ la care comportamentul de orice fel nu depinde punctual de
caracteristicile locale ale situa ției-stimul.
Ipoteza unor câmpuri fiziologice a fost admis ă de psihologi sub
semnul izofunc ționalității epistemice: dac ă un anumit „model” fizio-
logic are o înalt ă probabilitate de predic ție a comportamentului, atunci
el poate fi considerat valabil. Ideea de câmp a captivat pe fiziologi și
i-a făcut să experimenteze interferenț e între for țe electrice, schimb ări
fiziologice și percepție (în special cea vizual ă). Dacă în aceast ă

privință datele n-au fost considerate edificatoare, rela ția dintre struc-
turile cerebrale și experien ță a fost definit ă sigur ca una de izomor-
fism. În Gestalt Psychology , 1947, W. Köhler afirm ă: „Organizarea
experiențială în spațiu este întotdeauna structural-identic ă cu organi-
zarea func țională în distribu ția proceselor cerebrale de baz ă” (p. 61).
Așa cum o hart ă și teritoriul pe care îl reprezint ă nu sunt identice ca
natură, ci doar ca structur ă, câmpurile fiziologic și experien țial permit
urmărirea caracteristicilor unuia luând în seam ă pe celălalt. De
exemplu, în sistemul neuronal optic la broasc ă s-au identificat unit ăți
care răspund numai când stimulul are unele caracteristici complexe
(cum ar fi o curbur ă de o anumit ă mărime). Sunt deci re țele neuronale
specializate în procesarea informa țiilor relative la aspecte holistice ale
stimulului și situației.
c) Atitudinea fa ță de experienț a trecută
Acest principiu, redat prin sintagma „simultaneitate” (între psi-
hic și fizic) este cu totul specific școlii gestaltiste. F ără a nega total
rolul experien ței trecute în reactivitatea individului într-o situa ție
inedită, valoarea acesteia este diminuat ă în apari ția noii imagini
perceptive sau solu ții; confruntarea concret ă cu stimulul sau cu situa ția
problematic ă este atât de hotă râtoare pentru comportamentul adecvat,
încât modific ă experien ța trecută. Precepția este influen țată de trei
tipuri de variabile: genetice, istorice și situaționale. Aceasta nu
înseamnă că unele legi de organizare a gestalt -ului nu pot fi înv ățate
(cum ar fi principiul proximit ății: elementele apropiate apar țin ace-
luiași obiect).
Gestaltiștii sunt preocupa ți de „efectul productiv” al impactului
cu prezentul, la care pot contribui și elemente native și date ale expe-
rienței trecute, f ără însă a fi hotărâtoare.
W. Köhler explica aceasta prin figura:

128 Deș i figura con ține două litere „H”, cu care suntem familia-
rizați, ansamblul nu este perceput ca o completare a acestora, deci ca:

Atracția introspec ționiștilor pentru analiză duce la neglijarea
momentelor celor mai atractive, omniprezente, ale experien ței coti-
diene, ce imprim ă adevăratele diferen țe calitative imaginilor percep-
tive și soluțiilor în rezolvarea de probleme. Numai dac ă descrierile
cantitative urmeaz ă celor calitative se pot evita formul ările banale sau
forțate în psihologie.
d) Principiile configura țiilor
Enunț ate în 1923 de M.Wertheimer ca rezultate experimen-tale,
cu timpul au devenit cunoscute ca „legi de organizare”. Autorii
gestaltiști și-au dat seama de dificultatea în țelegerii formul ărilor
verbale și au ilustrat fiecare principiu cu figuri.
1) Proximitatea : elementele dispuse împreun ă în timp și spațiu
tind să fie receptate împreun ă. Figura al ăturată este perceput ă ca trei
perechi de linii și nu altfel:

2) Similaritatea: elementele asem ănătoare tind s ă fie percepute
împreună într-o aceea și structura de lucruri egale. De exemplu, ș irul
unor cercule țe dispuse alternativ, mare-mic:

3) Direcț ia: tindem s ă vedem figurile în modul în care ele-
mentele sunt orientate ca o curgere continu ă. De exemplu:

129

4) Set-ul obiectiv : dacă se percepe un anumit tip de organizare,
se formează o disponibilitate (set) de a vedea la fel și elementele-sti-
muli ce nu au întocmai aceea și dispunere. Vedem al ăturat trei seturi de
elemente: primul este compus din perechi clar delimitate spa țial; în al
doilea, delimitarea este mai estompat ă, iar în al treilea, lipse ște; totuși,
întregul ansamblu tinde s ă fie perceput cu organizarea primei serii:

5) Soarta comun ă: când elementele unei serii mai mari sunt
dispuse altfel, ele tind s ă fie percepute grupat. Exemplu:

6) Pregnanț a: figurile tind s ă fie percepute ca „bune”, complete,
stabile, în ciuda unor lipsuri. Al ăturat vedem „cerc” și „triunghi”, de și
sunt figuri incomplete:

Problematica înv ățării
După cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer
admite prezenț a experien ței trecute (ca set, ca tendință sau ca disponi-
bilitate cognitiv ă); în general îns ă, gestaltiștii nu pun accentul pe
„reproducere”, ci pe „aspectul productiv”, adic ă pe procesarea cogni-
tivă determinat ă de „vectorii” situa ției prezente. Modul de cooperare a
celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fost dezv ăluit de
gestaltiști, dar a făcut obiectul urmatoarei jum ătăți de veac de cercet ări
în creativitate (inclusiv inventic ă).
Încă din cartea Mentality of Apes (1925), W. Köhler demons-
trează experimental c ă formarea imaginii perceptive este determinat ă
de calitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine o
restructurare a câmpului perceptiv , în sensul unei complet ări pentru
ca, în raport cu problema pus ă, câmpul s ă devină semnificativ. Cum
configura țiile „bune” sunt stabile, o dat ă insight -ul (descoperirea, ilu-
minarea) produs, experien ța câștigată (deci învăț area) este stabil ă.
130

131În Productive Thinking , M.Wertheimer sugereaz ă metode gestal-
tiste eficiente în problem solving , abordări în termeni holistici, dimi-
nuarea aten ției pentru detalii, încerc ări oarbe și căi înguste de dresaj
(în spiritul lui Thorndike).
Un moment remarcabil în evoluț ia concep ției gestaltiste îl
reprezinta cartea lui K. Duncker On Problem Solving (1945), o dez-
voltare a lucr ării cu acela și titlu publicat ă în 1935, în german ă
(Psychological Monographs , 58(270)). Aici, tân ărul gestaltist (coleg
de doctorat cu cunoscutul psiholog român Gh. Zapan), face o delimi-
tare clară între dou ă tipuri de situa ții problematice: tipul Hume și tipul
Gestalt. Primul se preteaz ă la o rezolvare după suma elementelor, al
doilea se rezolv ă prin Einsicht (engl. insight ), adică restructurare,
surprinderea principiului de organizare holistic ă; într-un caz, rezolva-
rea este gradual ă, metoda încerc ărilor și erorilor poate fi adecvată ; în
celălalt, gânditorul învinge obstacole (cum este fixitatea func țională),
trecerea de la neputin ță la reușită este brusc ă, performan ța este rapid ă,
procedeul este u șor transferat.
Dacă raportul dintre rezolvare și experien ța trecută a rămas un
punct foarte controversat, chiar când este vorba de probleme de tipul
al doilea, accep țiunea asocia ționistă a învățării a fost pus ă de
gestaltiști sub semnul risipei și insuficient ă (vezi și Koffka, Principles
of gestalt psychology , New-York, Harcourt, Brace, 1935).
Paradigma gestaltist ă
Obiectul psihologiei : studiul experien ței imediate a întregului
organism. În contrast cu behaviorismul, gestalti știi s-au ocupat mai
mult cu percep ția și aceasta din perspectiva condi țiilor situa ției
prezente ș i a antecedentului.
Postulate . Unul singur este formulat clar: întregul domin ă părțile
și constituie realitatea primară , „unitatea elementar ă” de analiz ă, spe-
cifică și profitabil ă pentru psihologie. Mai sunt evidente alte patru
postulate secundare: 1) izomorfismul; 2) contemporaneitatea; 3) legile
organizării; 4) noncontinuitatea înv ățării.
Relația spirit-corp
De când psihologia a devenit știință experimental ă, cercetătorii
din domeniu au început s ă evite tratarea special ă a acestei probleme,
ca nerelevant ă. Principiul izomorfismului la gestalti ști lasă însă
impresia unui clar dualism: se recunoa ște de fapt existen ța a două serii
de evenimente. Accentul pe rela ția parte-întreg înseamn ă promovarea
în centrul atenț iei a emergen ței impactului dintre dou ă entități. Deci,

132organismul este un real integru, unitar, la a c ărui constituire și func-
ționare contribuie, cu efecte de emergen ță inerente, atât substratul
anatomic, cât și palierele fiziologic și psihologic. Nu este vorba de
primatul unui real sa u altul, ci de dou ă aspecte sub care poate fi privită
viața de rela ție: recepția, reacția, problem solving și „orientare” în
situațiile de via ță (fie ele de percepere, expectativ ă, scrutare, decizie,
confruntare, autorealizare).
Sunt consemnate aprecieri potrivit c ărora izomorfismul a fost
modul ingenios de a integra psihicul în restul lumii.
Datele analizei științifice
În această privință se poate observa o apropiere de behaviori ști,
care au practicat acceptarea aceluia și gen de date privind înv ățarea și
rezolvarea de probleme. Dac ă behaviori știi au exclus conș tiința și
introspecția ca fapt al analizei știintifice, au acceptat totu și compor-
tamentul verbal; gestalti știi au fost mai toleranț i, acceptând relat ările
subiectului despre ceea ce recepț ionează și gândește.
Selecția și conexiunea . Problema de studiu pentru gestalti ști a
fost nu selec ția elementelor realului, ci structurarea lor: unele ele-
mente devin fond, altele „figur ă pe fond”. Legile de structurare formu-
late de M.Wertheimer sunt în fapt reguli de selec ție; alți gestaltiști au
definit unele propriet ăți ale stimulilor care-i fac „invarian ți” pentru
procesarea cognitiv ă.
În ceea ce priveș te conexiunea (apariț ia formațiilor complete din
elemente simple) trebuie remarcat faptul c ă principiile de organizare
(ale gestalturilor) nu vizeaz ă conexiuni, ci raporturi dinamice dintre
antecedent și consecvent și raporturi func ționale (cu efect emergent)
dintre componente; principiul izomorfismului, de asemenea, explic ă
aspectul productiv al proces ării cognitive, cum vor zice creatologii – a
flexible use of knowledge .
Critici la adresa gestaltismului
– Caracterul nebulos al teoriei, imprecizia definirii termenilor
principali, în special a conceptului de „organizare”. Conex acestei
imprecizii este și slaba predic ție (de exemplu în privin ța transferului),
conceptul de insight fiind global, f ără enumerarea unor factori: favo-
rizanți sau frenatori. De aceea, paradigma gestaltistă a fost considerat ă
mistică, neelucidând ceea ce st ă dincolo de „mai mult decât” (organis-
mul, celula, percep ția sunt mai mult decât suma p ărților). Gestalti știi
înșiși au calificat paradigma lor ca speculativ ă, fără a avea prin aceasta
un merit deosebit sau un minus, deoarece orice sistem conceptual are

133o asemenea parte, ceea ce constituie și un stimulent sau o surs ă de
sugestii pentru experimentare.
– Baza experimentală a gestaltiș tilor a fost criticat ă pentru
absența dimensiunii cantitative și statistice. Știind cât de mare a fost
interesul pentru fenomene ce nu se supuneau schemei behavioriste sau
reflexologice, ne dă m seama de netemeinicia acestui gen de critici.
K.Duncker, gestaltist „târziu”, rema rcabil tocmai prin experimente de
problem solving, a adus importante contribu ții, dar la fel, f ără apel la
soluții statistice.
După cum s-a v ăzut mai sus, în 1943 Wertheimer avea proiecte
pentru o logic ă și o euristic ă gestaltist ă. Credem c ă, cea din urm ă, a
fost semnificativ realizat ă prin creatologia deceniilor urm ătoare,
confirmându-se astfel filonul realist și fiabil-umanist al paradigmei
gestaltiste.
Contribuț iile gestaltismului
Folosirea termenului de „câmp” în psihologie a contrariat mai
mult pe fizicieni, pentru care, în domeniul lor, semnifica ția era bine
stabilită (Este cunoscut ă o adresare a lui Robert Oppenheimer c ătre
Asociația Psihologilor Americani, 1956). Analogia s-a dovedit îns ă
productiv ă la nivel metateoretic, relevând atât calitatea holistic ă a
interacțiunilor variabilelor unui sistem, cât și caracterul dinamic al
ansamblului (în sensul c ă interacțiunile se schimb ă continuu dup ă
„principiul prezen ței actuale a condiț iilor”). O distinc ție operată de
Koffka la începuturile gestaltismului între ambientul „comportamental” și
cel „geografic” a fost dezvoltată de Kurt Lewin (1890 –1947) într-o
teorie a câmpului (Principles of Topological Psychology , 1936; Field
Theory in Social Science , 1951). Apelând la o modelare topologic ă
(geometrie nonmetric ă) și la calculul vectorial, Kurt Lewin a întreprins
numeroase cercet ări asupra aspectelor dinamice ale vie ții de relație. O
doctorand ă a sa la Berlin, B.W. Zeigarnik, coleg ă în acei ani cu
Dunker și Zapan, a relevat într-un mod memorabil fondul tensional-
dinamic, oprindu-se la cazul ac țiunii întrerupte, nefinalizate: în
asemenea situa ție, condițile, elementele sarcinii, ac țiunii, sunt mult
mai bine re ținute și reproduse. (în literatur ă a rămas consemnat ca
„fenomenul Zeigarnik”, 1927). De exemplu, un chelner red ă întocmai
o mulțime de detalii privind comenzile date de mesenii localului, dar
reține destul de vag pe cele care au fost deja achitate.
Alte studii experimentale au vizat învăț area unor comportamente
sociale, geneza aspira țiilor, instituirea „spa țiului de via ță”, rezolvarea
conflictelor interpersonale.

134Psihologia gestaltistă a însemnat o „atmosfer ă” de fenomene
surprinzătoare și spectaculoase în care „respir ă” și azi o știință a psihi-
cului organizator, f ăurar, arhitect nativ în toate planurile vie ții de
relație, sub aspectele cognitiv și dinamic. În acest cadru s-a înț eles că
actul intelectiv (r ezolvarea inteligent ă) este corelatul psihic al
structurii situa ției (W. Köhler, pe insula Tenerife), c ă există un gen de
învățare prin iluminare (M. Wertheimer) și că situațiile problematice
sunt sau apar rezolvitorului în ipostazele de „sum ă” sau de „gestalt”
(K. Dunker). Nici o alt ă școală de gândire psihologic ă nu a dat un
semnal atât de credibil c ă, orientându-se spre organizarea molară ,
evităm sau, în orice caz, diminu ăm caracterul artificial al analizei
fenomenelor complexe. Titlul unui ar ticol din 1967 de A.P. Weiss este
edificator în acest sens: 1+1 ≠ 2.
O direcție productiv ă în dezvoltarea gestaltismului:
Teoria câmpului cognitiv
(behaviorismul inten țional, Tolman).
Edward C. Tolman (1886-1959) a promovat un behaviorism
molar, cu semnificative elemente teoretice și experimentale de gestaltism.
Începând o carier ă inginereasc ă după absolvirea Institutului
Tehnologic din Massachusetts, î și ia doctoratul în psihologie în 1915,
la Harvard, lucreaz ă ca preparator un timp, iar în 1918, la Univer-
sitatea din California, înfiin țează un laborator pentru studiul comporta-
mentului șobolanilor. A avut o carier ă științifică respectabil ă și a dus o
viață nonconformist ă (de exemplu, în 1950 și-a demonstrat patriotismul
conducând mi șcarea împotriva jur ământului de loialitate fa ță de stat.).
Behaviorismul „inten țional” a fost fundamentat de Tolman în
cartea sa Purposive Behavior in Animals and Men (1932). Deș i este
considerat mai mult un teoretician programist, principiile formulate de
el au ap ărut clare și convingă toare pentru în țelegerea comporta-
mentului. În 1959 public ă o carte de sintez ă cu acest titlu: Principles
of Purposive Behavior. Comportamentul se define ște ca o activitate
adaptativă, intențională, prin care organismul î și organizeaz ă elemen-
tele ambientului din perspectiva mijloacelor și scopurilor. Termenul–
cheie devine cogni ția sau expectan ța, efect al unui proces fundamental
numit învăț area indiciilor (sign learning , relație de tip S – S).
„Inginere ște”, Tolman a construit situa ții reprezentative pentru com-
portamentul intenț ional: accesul la hran ă, evitarea simpl ă a șocului
electric, învăț area punctului preferat ș i învățarea latent ă.
Un loc central în sistemul lui Tolman îl ocup ă constructele
cognitive. Afinitatea mijloace–scopuri este o dispozi ție, un set relativ

135independent de stare motiva țională actuală a organismului (poate ști
unde este hrana, chiar dac ă este sau nu fl ămând). Produsul direct al
acestei „st ări de preg ătire” este a șteptarea (expectan ța). Dimensiunea
majoră a unui comportament într-un ambient este de a înv ăța ce duce
la ce , iar pentru aceasta sistemul psihic are și își formeaz ă tot mai
multe „disponibilit ăți mijloace–scopuri”, ca un fel de convingeri sau
credințe consolidate și interconectate.
Chiar în propriul s ău demers investigativ, încearc ă să opera-
ționalizeze acest principiu. Situa țiile de adaptare sunt multiple, deci și
procesele de înv ățare trebuie sa fie de mai multe tipuri. Define ște șase
tipuri de conexiuni: cathexe (similar valen țelor lui K. Lewin: calitățile
afective ale obiectelor sau func țiile lor de a satisface trebuin țe); seturi
de echivalen ță (reprezentă ri cognitive despre subț eluri, înt ăritori
secundari sau agen ți perturbatori); expectanțe (numite ini țial
sign–gestalt–expectations ): condiții ale ambientului ce fac posibilă
învăța-rea latent ă; moduri de cogni ție a câmpului : funcții de ordin mai
înalt ce produc expectan țe în procesele perceptive, mnemice, inferen-
țiale relative la câmpul psihic; discrimin ări dinamice (la nivelul tre-
buinț elor): abilit ăți de comportare diferenț iată în condi ții diferite de
privațiune; pattern-uri motrice : deprinderi, adic ă răspunsuri și combi-
nații de răspunsuri în sarcini de motricitate.
Tolman nu s-a preocupat de formularea unor legi speciale pentru
aceste tipuri de înv ățare, deși a tins spre un sistem de variabile în
interacțiune, relative la spa țiul comportamental , sistemul de trebuin țe
și matricea de valori-convingeri . A avut mereu în vedere o metodo-
logie empiric ă și s-a temut de generaliz ări teoretice netestabile în
practică.
Design experimental tip Tolman
Ca și acum șapte decenii, metodica experimental ă a lui Tolman
pare o inova ție cutezătoare. Pentru a studia învățarea prin insight la
șobolan , a fost conceput un labirint cu trei c ăi alternative spre un loc
unde era dispus ă hrana; stua țiile problematice erau provocate prin
două blocaje ce pot închide succesiv c ăile de acces; unul dintre ele,
deși este dispus pe „calea 1” anihileaz ă simultan și „calea 2”. Ipoteza
cercetătorului viza rezolvarea, respectiv, înv ățarea prin insight : poate
Subiectul s ă înțeleagă „gestalt”-ul labirintului, renun țând să mai
încerce accesul spre hran ă prin „calea 2”? Într-adev ăr, după un număr
de încerc ări, animalul se întoarce în fa ța blocajului B, dar nu mai
apelează la „calea 2”, ca înainte, când era „blocajul A”, ci direct la

136„calea 3”. Experimentul ilustreaz ă bine abordarea de tip cognitivist a
lui Tolman, confirmat ă de reuș ita majorit ății animalelor studiate.
Chiar prin analiza acestui experiment, behaviori știi, în spiritul
lui Thorndike, pun întrebarea (fundamentală , de altfel) dac ă întărirea
este un factor de progres esen țial pentru producerea înv ățării. Cogni-
tiviștii definesc înv ățarea cu prec ădere în termeni ce țin de percep ție,
iar nu de r ăspuns.
Tolman a ră mas celebru prin imaginarea unui experiment de
învățare latent ă: un animal fl ămând era l ăsat liber într-un labirint f ără
a căpăta vreo recompens ă prin hran ă. După mai multe vizite de acest
fel, cu numeroase erori în parcurgerea labirintului spre ie șire, animalul
găsește pentru prima dat ă hrană în cutia- țel (punctul final).
Experimentatorul a observat c ă performan ța parcurgerii labirintului a
crescut semnificativ în decursul vizitelor, deci Subiectul înv ăța mereu
câte ceva, de și nu fusese motivat s ă o apuce pe c ăile ce duceau spre
finish și să evite pe cele gre șite. Când experimentatorul a introdus
recompensa (hrana), performan ța lotului experimental a crescut rapid,
atingând pe cea a grupului de control, înt ărit la fiecare succes, dar cu
același număr de încerc ări.
S-au purtat multe discu ții în contradictoriu pe tema acestui
experiment, în special cu privire la prezen ța sau absen ța vreunei
întăriri. Astăzi putem spune cu u șurință că orice fiin ță și cu atât mai
mult un mamifer are și trebuințe epistemice, chiar un reflex natural de
orientare, cu bine-cunoscute com ponente nervoase vegetative, motrice
și dinamice. Totuș i, decenii la rând, „legea efectului” (formulat ă de
Thorndike, ca o generalizare a principiului înt ăririi din reflexologie) a
fost zdruncinată , apoi înțeleasă mai extensiv.
În ciuda unei coeziuni slabe între elementele concep ției lui
Tolman, care nu-i confer ă statutul de sistem teoretic, contribu țiile sale
la dezvoltarea psihologiei secolului XX sunt remarcabile. Mai întâi, a
împăcat behaviorismul cu ideea de țel, fără a fi suspectat de un men-
talism caduc. Orientarea spre țel sau, în terminologia „ școlii acțiunilor
mintale”, „luarea în seam ă a țelului” a c ăpătat forța operaț ionalizării în
noua ș tiință a sistemelor, cibernetica.
Învățarea cognitiv ă a devenit o alternativ ă demnă de o ș tiință
experimental ă, comparativ cu teoria reduc ției trebuin ței, formulat ă de
Hull (o viziune asupra înt ăririi).
Prin studiile lui Tolman, șobolanul a devenit un Subiect de labo-
rator respectat. Într-un eseu din 1945, Tolman se întreab ă cu umor:
„Prin ce am contribuit noi, alergă torii de șobolani, la în țelegerea

137trebuințelor și pseudotrebuin țelor, absurdit ăților și tragediilor priete-
nului și dușmanului nostru homo sapiens ?” Răspunsul este c ă atât
timp cât succesele, st ăruințele și divagațiile inacceptate social ale
omului, adic ă gândurile, motiva țiile și instabilit ățile sale – toate sunt
în ultimă instanță modelate și materializate de culturi specifice, este
adevărat că cele mai multe dintre legile formal în țelese ale inteligen ței,
motivației și instabilit ății pot fi totu și studiate la șobolani, mult mai
ușor decât la om. Și ca un final de perora ție, trebuie remarcat c ă
șobolanii tr ăiesc în cu ști; ei nu merg la sindrofii în noaptea dinaintea
experimentului planificat; nu se omoar ă unul pe altul în r ăzboaie; ei nu
inventeaz ă mașinării de distrugere, nu intr ă în conflicte de clas ă sau
masă; evită științele politice, economice și lucră rile de psihologie. Ei
sunt minuna ți, puri, încânt ători.
În istoria psihologiei, Tolman este considerat a fi primul care a
operat o distinc ție între „ învățare” și „performan ță”: învățarea singur ă
nu este suficient ă pentru a produce un comportament manifest;
condițiile dinamice, motiva ționale, trebuie luate în considera ție. El a
stimulat în acest sens cercet ările asupra înv ățării latente, deschizând în
fapt o problematic ă nouă și o mai larg ă perspectiv ă pentru cercet ările
experimentale asupra cogni ției.
Ideea „variabilei intermediare” a fost rapid acceptat ă de beha-
vioriști (mult experimentat ă de Hull), ca prilej de deschidere ș i apro-
fundare, de fapt ca o nou ă paradigm ă. Variabila intermediar ă sau de
intervenție este o func ție organic ă (ca de exemplu foamea), postulat ă
ca răspunzătoare pentru un gen particular de comportament (respectiv,
hrănirea) într-o anumit ă situație-stimul (pentru exemplul de mai sus, –
prezentarea hranei după o zi de privare de hrană ).

138

XV. PSIHANALIZA
(paradigma cu cea mai largă și spectacular ă propagare
în lumea modern ă)

„Atacul împotriva con științei”, scoaterea în prim plan a forț elor
iraționale în raport cu care ra țiunea rămâne doar un mecanism de
mascare, este apreciat de psihologii de orientare marxist ă drept un
vector al ideologiei burgheze reac ționare. Cunoscutul psiholog-istoric
rus M.G. Jaro șevsky* identifică evoluția acestei tendin țe în operele lui
Arthur Schopenhauer (1788-1860), Ka rl-Eduard von Hartman
(1842-1906) ( Filosofia inconș tientului ) și Friederich Nietzsche (1844-
1900): dincolo de limitele con științei acționează procese psihice,
altele decât cele ce apar în autoobserva ție; o asemenea forță motrice
era la Schopenhauer „început ul volitiv”, la Hartman „for ța cosmică
psihică”, iar la Nietzsche „motiva țiile primitive”.
Se anunța și chiar s-a impus o „psihologie abisal ă” sau a adâncu-
rilor, în care motivația și cunoaș terea erau opuse ș i contradictorii.
Apărea, evident, o dep ășire atât a explica ției mecaniciste (stimul-
reacție), cât și a celei subiectiviste (cu apel la efortul volitiv și la stări
ale conștiinței), vizând orientarea și încărcătura energetic ă a acțiunii.
Dar psihogeneza se axa acum pe motiva ția definită, cu preten ție de
obiectivitate, în cadrele sociogenezei și biologicului.
Când se inventariaz ă opere ș i nume în psihanaliz ă, se ajunge la
liste enorme; practic, lucr ările fundamentale, dar și cele de analiz ă și
aplicații au fost traduse în toate limbile moderne. Numai opera lui
S. Freud a ap ărut în englez ă în 24 de volume; la acestea se adaug ă zecile
de volume ale discipolilor (mai toț i și oponenți!), adepților și criticilor.
Nici o alt ă paradigm ă nu „a coborât” asupra lumii atât de șocant,
ca o bomb ă; bulversarea mentalit ăților tradiționale a fost atât de gene-
ralizată încât sistemul a fost perceput ca ceva absolut nou. Aceasta și
explică, pe lângă o doză de malițiozitate, c ăutarea unor explica ții în
viața personal ă („psiho-socio-geneza”) fondatorului însu și, Sigmund
Freud .

* Istorija psyhologhii , Moscova, Mâsli, 1966, p. 479.

139Totuși, mai consistent ă este tradiț ia intelectual ă european ă a
scrutării determinismului vie ții sufletești, respectiv a studiului „deca-
lajelor” dintre planurile „profund” și „de suprafa ță” în viața persona-
lității. Contribu ția cea mai însemnat ă în acest sens revine urm ăto-
rilor autori: G.W. Leibniz (1646 – 1716), J.W. Goethe (1749 – 1832),
G.Th. Fechner (1801 – 1887) și Ch. Darwin (1809 – 1882). Primul a
formulat o ipotez ă deosebit de atră gătoare: de la postularea c ă activitatea
este condi ția de baz ă a existen ței, a trecut la argumentarea unor
componente elementare înzestrate cu energie (motiva ție) și automișcare;
numite monade, aceste entităț i nu sunt simpli atomi constitutivi (în
accepțiunea lui Democrit), ci centre ener getice autonome. J.Fr. Herbart a
preluat ipoteza „combustiei” incon știente și a tratat (chiar matematic) în
aceeași perspectiv ă o dinamic ă a conflictului de idei în „ascensiunea” lor
spre planul con știent. Darwinismul a însemnat descoperirea unui gen de
determinism: organismele și instanțele lor suflete ști sunt mo ștenitoare ale
func-ț ionalităț ii comportamentale (adaptative) de la genera țiile anterioare;
aceste mecanisme ale selec ției și evoluției naturale, ca și dinamica
memoriei (Ebbinghaus), asocia țiile S-R (Pavlov), tehnica hipnotic ă a lui
Charcot, comportamentul „supersti țios” (Skinner), pragurile senzoriale
(Fechner) – toate au avut o rezonan ță benefică pentru medicul Freud;
mintea sa fusese alertat ă de tabloul schimb ărilor stărilor psihice în isterie
atunci când terapeutul „sondeaz ă” verbal trecutul pacientului (tema
asupra căreia scrisese cu J. Breuer (1842-1925) lucrarea Studii asupra
isteriei , 1895).
Date biografice
Sigmund Freud s-a n ăscut pe 6 mai 1856 în localitatea Pribor din
Cehoslovacia, în familia unui mic comerciant. Dup ă o scurtă ședere în
acel orășel de 4.600 de locuitori ce pe atunci se numea Freiberg, când
Sigmund avea patru ani, familia s-a stabilit la Viena; dintre cei opt
frați, el a fost primul copil al lui Jacob Freud cu cea de a doua so ție.
Remarcat devreme ca elev performant, s-a îndreptat spre cariera
medicală, nu însă, cum s-a zis, la insisten ța părinților, ci dup ă ce
audiase o conferin ță despre „frumosul studiu al lui Goethe, Natura”
(Autobiografie , 1925). Terminând facultatea, s-a sim țit atras mai mult
spre investiga ție științifică, pe care a început s-o exerseze în anatomia
sistemului nervos și psihiatrie, cu concursul binevoitor al unor medici
remarcabili.
În 1885, Freud a ob ținut o burs ă la Paris, având astfel ocazia s ă
studieze cu celebrul specialist în hipnoz ă și isterie, Jean Martin
Charcot (1825-1893); au stabilit ch iar unele planuri de colaborare. În
anul urm ător s-a stabilit ca medic la Viena și s-a căsătorit „cu fata

140 care mai bine de patru ani m-a a șteptat într-un ora ș îndepărtat”
(Autobiografie ). Ca logodnic, îi expediase Marthei Bernays, rud ă cu
poetul H. Heine, 900 de scrisori înfl ăcărate de via ță, de iubire și
umor. În 1889 a f ăcut o vizit ă de studii de câteva s ăptămâni la
Nancy, pentru a cunoa ște sugestia nonhipnotic ă, practicat ă de
Bernheim.
În următorii zece ani a pierdut interesul pentru anatomie, iar în
1895 a publicat, împreun ă cu Joseph Breuer (1842-1925) Studii
asupra isteriei , ce a marcat începutul psihanalizei. În anii urm ători s-a
manifestat ca o fire independent ă și dificilă în colabor ări, publicând în
1900 Interpretarea viselor , carte ce l-a consacrat ca psihanalist.
Renumele s ău a început s ă se extind ă în lume, în 1909 fiind invitat la
Clark University, SUA, împreun ă cu discipolii s ăi Jung, Ferenczi,
Jones și Bill; la Viena au venit studen ți din Anglia și America s ă
învețe teoria ș i practica psihanalizei.
Din scrieri și conferin țe, Freud apare un fin observator, surprin-
zător prin induc ții și extrapol ări, realist, „m ărturisitor” sarcastic al
unui tărâm abisal amenință tor.
Confruntat cu discipoli centrifugali care i-au cl ătinat edificiul
conceptual, fum ător înveterat pe fondul unei nervozit ăți sarcastice, din
1923 devine un pacient dificil al serviciilor medicale oncologice,
suportând 20 de interven ții chirurgicale în cavitatea bucal ă.
În urma ocupa ției naziste a Austriei, pe 4 iunie 1938, Freud evit ă
condiția de deținut (fatal ă pentru surorile sale), emigrând la Paris ș i
apoi în Anglia, cu ajutorul lui Ern est Jones, a ambasadorului american
în Franța și a altor prieteni; în schimbul unei taxe speciale de emigrare
echivalent ă cu un milion de lire, debarc ă la Londra, cu o primire
triumfală. Libertatea îi înt ărește spiritul, lucrând în ultimul an de via ță
la două lucrări capitale: Omul Moise și moartea religiei monoteiste și
o sinteză asupra psihanalizei, r ămasă neterminat ă.
Edificiul faptic și teoretic al psihanalizei („Fluctuat nec mergitur”)*
Apropierea de medicul psihiatru Joseph Breuer la sfîr șitul anilor
’70 s-a datorat interesului pe ntru hipnotism, ca metod ă terapeutic ă. O

* „Se clatin ă, dar nu se scufundă ”, moto la cel dintâi studiu asupra
istoriei psihanalizei, Zur Geschichte der psychoanalitischen Bewegung , 1924;
este de fapt epigraful de pe stema Parisului, înscris sub imaginea grafic ă a
unei bărci, reluat de Freud ca aluzie la diziden ța foștilor săi discipoli, – Alder,
Jung ș.a.

141pacientă, Anna O., tratat ă în 1882, manifesta mai multe tulbur ări:
contracturi, paralizii func ționale, tendin țe spre dedublarea persona-
lității. Breuer a experimentat de mai multe ori o „cur ă a dialogului”:
crizele erau atenuate dac ă se intervenea cu întreb ări despre istoria
pacientei. Prin repetare, în combina ție cu ședințe de hipnoz ă, cazul a
evoluat pozitiv. Mai târziu acest procedeu s-a numit chatarsis . Lui
Freud, fenomenul i s-a p ărut deosebit de interesant și a insistat s ă fie
prezentat lumii medicale, (ceea ce s-a realizat doar peste 13 ani).
După ce a cunoscut tehnica psihoterapeutic ă a lui Charcot prin
hipnoză, reîntors la Viena, Freud a renun țat la electroterapie, dar
atenția i-a fost atras ă de două fenomene: dificultatea de a hipnotiza pe
unii pacien ți și amnezia posthipnotic ă. Pentru a se edifica, a vizitat
pentru câteva s ăptămâni un alt centru francez, alternativ ă a lui Charcot,
pe Bernheim, la Nancy, care practica și sugestia non-hipnotic ă. Freud
era atras de „cura dialogului” ce realiza o „desc ărcare” a istoriei
pulsional-nevrotice a pacientului. Se înainta spre ideea importan ței
proceselor incon știente în etiologia nevrozelor: simptomele erau
expresii ale unor evenimente pe care pacientul nu și le amintea.
Procedeul sugestiilor prin care se învingea amnezia posthipnotic ă
apărea promi țătoare pentru Freud.
Referitor la con ținutul „bagajului” de pulsiuni ce tulburau perso-
nalitatea pacientului, Freud s-a convins treptat c ă sexul are un rol
dominant (majoritatea pacien ților relatau experienț e sexuale trau-
matice în copilă rie, mai ales în cadrul propriei familii). Impulsul
interzis, se manifest ă mai târziu într-o form ă simbolică, dar substan țial
perturbatoare. Breuer nu s-a putut decide dac ă sexualitatea este atât de
important ă încât să impună o demarca ție între normal ș i patologic ș i
nu s-a angrenat în promovarea psihanalizei freudiene.
Psihanaliza ca paradigm ă
Freud a abordat incon știentul ca un teritoriu neexplorat al psihi-
cului, iar nu ca un construct logic necesar în explicarea fenomenelor.
Pe măsură ce l-a scrutat, gândirea sa a progresat spre pattern -uri mai
precise, validate în terapie și prin acumulare de date empirice. Dup ă
cum era de aș teptat, încrez ător în insight -urile sale, a sfidat pe cei care
au adus critici f ără să se sprijine pe asemenea platforme. Este
cunoscut, spre exemplu, că la replica lui P. Janet c ă inconștientul este
„o manieră de a vorbi”, a f ăcut trimitere la „nivelul coborât de în țelegere”.
Inconștientul și conștientul sunt deci dou ă sfere în care se
derulează, respectiv, procese primare și procese secundare. De

142exemplu, ilogismul viselor este caracteristic pentru procesele primare,
ca ansamblu.
Orientat spre dinamica vie ții psihice, Freud identific ă energia și
izvorul acesteia (pentru func ționarea aparatului mental): libido -ul,
respectiv, id-ul. Diferitele instincte (din id) presează să se descarce de
energia libidinal ă. Pentru aceasta îi trebuie un țel (în cadrul unei
activități specifice) și un obiect ce faciliteaz ă descărcarea. Id-ul acț io-
nează conform principiului pl ăcerii, eliminând energie, dar p ăstrând
încă un nivel satisf ăcător.
Un alt modul al sistemului psihic este Ego-ul; el funcționează
după legile procesului secundar, adic ă după principiul realit ății (este
un service de evaluare ce selecteaz ă acțiunile în mod ra țional pentru a
minimaliza teama și a maximiza pl ăcerea).
Dar omul se formeaz ă și acționează într-o anvelop ă socio-
culturală, cu reguli, imagini, valori, a șteptări, ce-l privesc direct;
„stratul” cel mai apropiat al acesteia este constituit de p ărinți.
Sistemul psihic î și formeaz ă un al treilea modul, superego , la
rândul lui compus din:
– conștiință: o instan ță ce sancționează comportamentul dup ă
criteriul sim țului vinovăț iei;
– ego ideal : o instan ță ce recompensează comportamentele, pri-
lejuind trăirea mândriei.
Superego funcționează după legile procesului primar, deci
într-un plan necontrolat de con știință.
Doi vectori pulsionali polarizeaz ă comportamentul unei persoane:
1) al vieții, integrării, continuit ății;
2) al morții sau dezintegr ării.
Dacă pentru cel din urm ă nu i-a rezervat un nume, libido -ul este
energia vie ții; ea „se fixeaz ă” pe reprezentă ri ale obiectelor externe ca
un proces de desc ărcare, numit cathexis , cu adres ă dictată de speci-
ficitatea instinctelor, dar și de stadiul dezvolt ării individului.
Relativ la fenomenul fixării (metafora lui Stendhal, apreciat ă și
de C. Rădulescu-Motru, era mai fericită : emoțiile se cristalizeaz ă în
obiect, generând sentimentul iubirii) dezvolt ă o teorie a „complexelor”,
a descărcării libidoului în obiecte nepermise. Complexul sau conflictul
Oedip este cel mai frapant: iubirea timpurie a b ăiatului față de mamă.
Dacă din preconștient informațiile pot fi actualizate cu un efort
mai mic, incon știentul necesit ă o abordare prin mijloace speciale, cum
sunt hipnoza, asocia ția liberă, visele, erorile involuntare. „Desc ăr-
carea” pulsiunilor, a dorin țelor de satisfacere, este blocată de reglajele

143și barajele con știente, dar se poate reg ăsi în diferite produse, printre
care simbolistica viselor. Printre experien țele timpurii refulate datorit ă
pedepselor și represaliilor, primul loc îl ocupă cele ce ț in de motiva ția
sexuală .
Cele trei sisteme ale personalit ății; tablou comparativ*
ID EGO SUPEREGO
Natura biologică psihologic ă social ă
Originea Ereditate experiență cultur ă
Contribuț ii instincte sine conștiință
Orientare spre trecut prezent trecut
Nivelul inconștient con știent și
inconștient inconștient
Principiul plăcerii realităț ii moralităț ii
Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea
binelui și răului
Raționalitatea irațional ra țional nelogic
Realitatea subiectivă obiectiv ă subiectiv ă
Viziunea psihanalitic ă asupra obiectului psihologiei
Fără a formula defini ții în acest sens, Freud a inten ționat să
elaboreze un cadru conceptual sistem ic în jurul ideilor de incon știent,
rezistență, transfer, energie instinctual ă, catharsis, nevroz ă.
O analiză a cunoscutelor variante în psihanaliz ă relevă patru
postulate:
a) viața psihică se supune unui determinism cert;
b) inconștientul joac ă un rol esen țial în determinarea comporta-
mentului uman;
c) factorii hot ărâtori în explicarea psihicului sunt cei motiva țio-
nali (sau „dinamici”); un gen de motiva ție poate instrumenta mai
multe comportamente; ac țiunea inten ționată este mai potrivită expli-
cării omului decât conexiunea S – R;
d) istoria organismului este de extrem ă importan ță în determi-
narea comportamentului actual.
Evident, într-un sistem de gândire și explicații atât de amplu
cum este psihanaliza, anali știi au identificat și alte postulate de ordin
secundar: trebuinț a sexuală este bazal ă, fiind prioritar ă pentru biologia

* După Ch. Potkay, Bem P. Allen, Personality: Theory, Research, and
Applications, Brooks/Cole, Publ Co, Monterey, 1986, p. 73.

144organismului; exist ă un conflict bazal între instinctele vie ții și morții;
comportamentul este manifestarea interac țiunii a trei module: id, ego
și superego ; raportul p ărinți–copii este hot ărâtor pentru nevroze;
visele, erorile în vorbire ș i alte produse ale gândirii au o valoare sim-
bolică relativă la experienț a sexuală.
Aceste postulate sunt identificate de analiș ti, dar Freud a fost un
inductivist, el a pornit de la fapte, pe care le-a extrapolat și generalizat.
Se consider ă că, în cele mai multe cazuri, predic țiile bazate pe
postulatele formulate mai sus nu pot fi testate din cauza lipsei unei
expresii cantitative: cele mai multe ipoteze în psihanaliz ă vizează
relațiile dintre evenimentele din istoria pacientului și comportamentul
prezent; datele pe care le ia în considera ție terapeutul sunt produc țiile
verbale ale pacientului. Câte din acestea sunt fanteziste? Deci, dilema
este: analistul ia ca reper trecutul, pe care-l consideră important, dar el
se informeaz ă despre acesta prin relat ările unui subiect tulburat, de și
binevoitor și cooperant.
Raportul psihic – corp
Freud nu a tratat aceast ă problemă în mod special, convins fiind
că psihismul este o realitate în sine, cu mecanisme, istorie, disfunc ții și
întruchipări proprii. A recunoscut un paralelism: procesele psihice nu
se pot desf ășura în absen ța proceselor fiziologice, acestea precedând
pe primele și având prioritate.
Se știe că în anii ’20, psihologii sovietici au acceptat și practicat
psihanaliza pentru nuan ța ei determinist–materialistă ; brusc, începând
cu deceniul III, ideologia comunist ă a sesizat ș i a respins nucleul tare,
specific, al psihanalizei: determinismul intrapsihic și paralelismul
psihism-fiziologie. Astfel, în Rusia sovietic ă psihanaliza a intrat sub
interdicție.
Raportul simplu–complex sau principiul conexiunii Freud considera „asocia ția liberă de idei” provocat ă de psiha-
nalist „o cale regal ă spre incon știent”. Evident, contiguitatea, similari-
tatea și contrastul, genurile clasice de asocia ții au fost recunoscute.
Cauza acestora a fost problema psihanalizei: factorii motiva ționali.
Tocmai acest determinism este în avantajul analistului.
Personalitatea fiind un sistem hipercomplex, cu organisme mo-
dulare, intervin:
a) mecanisme de procesare simbolică : condensare, distorsio-
nare, permutare etc.;
b) mecanisme de ap ărare: raționalizare, proiec ție etc.

145Factorii selec ției
O idee, un fapt, o imagine se selecteaz ă din memorie în func ție de
echilibrul sau pressing-ul dinamic al for țelor pulsionale și represive;
psihoterapeutul are misiunea redistribu irii energiei libidinale disponibile,
pentru a diminua for țele represive ale Ego-ului și Superego -ului.
Critici la adresa psihanalizei
a) Teoria
Deși enunț urile majore ale psihanalizei sunt în general derivate
din observa ții, deseori s-a încercat o explica ție comun ă pentru toate
genurile de comportamente; defectul ține de generalizare, care, când
este prea for țată, sub spectrul unei idei se poate întâmpla orice.
Psihanaliza a fost comb ătută în principal pentru aceast ă exagerare.
Propunându- și să releve rela ții cauzale neobi șnuite între experien ța din
prima copil ărie și comportamentul actual, Freud a acordat o impor-
tanță atât de mare unor date de observa ție privind pulsiunile și
comportamentul sexual infantil, încât a creat mitul unui r ău incredibil.
Discipolii proeminenț i ai lui Freud au comb ătut primordialitatea
inconștientului în psihodinamica personalit ății și natura exclusiv
sexuală a libidoului. Astfel, austriacul Alfred Adler (1870 – 1937) în
Caracterul nevrotic (1912) și Practica și teoria psihologiei individuale
(1920) a definit ca dominant în comportamentul uman motivul ascen-
denței asupra altora. Este o compensa ție a complexului neputin ței,
specific copilului. Personalitatea este organizat ă unitar, fiind definit ă
ca „stil de via ță”, cu manifestă ri bine determinate.
Atât Freud, cât și Adler au în țeles personalitatea ca produs al
creației individuale, proprii, pentru care condi țiile sociale reprezint ă
doar materia prim ă. Elvețianul Carl Jung (1875 – 1961) în Psihologia
inconștientului , a depășit limitele istoriei individuale, subliniind im-
portanța unor set-uri arhetipe ce se transmit din genera ție în gene-ra ție
pe calea eredităț ii cerebrale. Astfel, în vise el a v ăzut actualizarea
urmelor modului de gândire vechi, mitologic, iar nu pulsiunile libidinale.
H. Wallon ( Psychologie patologique , Paris, 1926) a respins chiar
punctul de plecare al freudismului, teoria psihozelor func ționale, fără
afecțiuni anatomofiziologice (tez ă emisă de fapt de Charcot, unul
dintre mentorii de început ai lui Freud). F ăcând trimitere la
insuficien ța tehnică, microscopic ă, de a depista substratul nevrozelor
și psihozelor, Wallon introduce o nou ă clarificare a formelor psiho-
patologice: afec țiuni cu leziuni reversibile și cu leziuni ireversibile,
respingând pe cele a șa-zise psihogene (chiar dac ă acestea ar exista, ele

146ar provoca modific ări în substratul fiziologic, a șa cum, de exemplu,
emoția determină o creștere a adrenalinei, a tensiunii arteriale, a
conductibilit ății electrice etc.).
Această viziune critic ă a lui Wallon a fost larg împ ărtășită de
psihologii sovietici, considerând determinismul intrapsihic o form ă de
idealism (vezi B.M. Teplov, Știința psihologiei în U.R.S.S. , Cartea
rusă, 1948; A.Smirnov, Starea psihologiei și reorganizarea ei pe baza
învățăturii pavloviste , în „Sovetskaja pedagoghika”, nr. 8/1952).
Teoria transfigur ării și a simbolismului impulsurilor inhibate,
elaborată de Freud pentru explicarea viselor, este respins ă de pavlo-
viști și, în general de fiziologi, ca o ipotez ă speculativ ă, asupra unor
fenomene ce se explic ă plauzibil prin dezinhibarea par țială a unor
zone corticale; în acela și plan, situa țiile conflictuale dintre excita ție și
inhibiție explică apariția nevrozelor.
Drept „ipoteze gratuite” sunt considerate și conceptele de „com-
plex Oedip”, „libido”, „sexualitate infantil ă”. Psihologi ca W. Stern,
K. Bühler, J. Piaget nu au identificat asemenea tendin țe în etapa onto-
genetică a primei copil ării. Ed. Claparède respinge direct pansexua-
lismul în raportul copilului cu lumea exterioar ă, în exerciț iul și produ-
sele de tip intelectiv (art ă, literatur ă, religie) (vezi Prefa ță la ediț ia în
limba francez ă a lucrării lui Freud Cinci lecții de psihanaliz ă). Alfred
Adler s-a deta șat de Freud (1911) tocmai pe aceast ă temă, identificând
un „instinct al eului”, o „voin ță de putere” pentru a atinge scopuri, un
vector al dezvolt ării (ceea ce în psihologia umanist ă de mai târziu se
va numi „actualizare” sau „autoîmplinire”). Întreaga istorie a psiholo-
giei, începând cu func ționalismul lui Aristotel, a adus argumente pen-
tru înț elegerea psihicului ca instrument și instrumentare a procesului
general de adaptare a or ganismului (a personalit ății, în cazul omului)
la realitate. În cadrul raportului Subiect–Realitate, „sentimentul infe-
riorității”este trăirea sufleteasc ă a contradic ției dintre trebuinț e (ele
însele în cre ștere) și posibilit ățile de satisfacere. Plă cerea este conex ă
satisfacerii oric ărei trebuin țe sau disfunc ții, fără a se limita la instinc-
tul sexual.
Carl Jung s-a deta șat de Freud și i s-a opus în țelegând natura
acestui poten țial de conservare și reproducere, întâlnit ca sentimente
sociale, morale și religioase. Energia vital ă are oscila ții, în func ție de
posibilitățile de utilizare ( și împlinire); Subiectul poate fi obligat la
regresii, retrageri în c onduite inferioare. Incon știentul nu se constituie
numai din tendin țe refulate, ci și din altele, ce n-au fost niciodat ă în
planul con științei sau au fost, dar s-au automatizat (vezi C. Jung

147despre incon știentul personal și cel colectiv: La structure de l’incons-
cient, în „Archives de psychologie”, 1916).
Mihai Ralea și C.I. Botez ( Istoria psihologiei , Ed. Academiei,
1958) eticheteaz ă psihanaliza ca f ăcând parte din „curentele ira ționale
și mistice care au bântuit în Europa și apoi în S.U.A., începând din a
doua decad ă a secolului”, pentru „înl ăturarea procesului sup ărător al
conștiinței” (p. 527). Autorii reproduc un pasaj din Prefa ța lui
M.G. Jaro șevski la Psihologia experimental ă de W. Woodworth:
„Întreaga via ță a oamenilor, atât social ă, cât și individual ă, a fost
redusă la lupta dintre con știința neputincioas ă și instinctul sexual
invincibil, proclamat atotst ăpânitor al tuturor ac țiunilor umane, aproa-
pe din clipa na șterii…freudismul a ridicat amoralismul patologic la
rangul de lege universal ă a istoriei” (p. 29).
Un alt punct al teoriei freudiene ce a atras critici este ș i bipo-
laritatea vie ții psihice, balansul dintre for țele contrarii ale libidoului și
ale principiului mor ții. În ultimele lucră ri ale lui Freud se simte
influența filosofiei existen țialiste (Heideger, Kirkegaard), ridicarea
neliniștii și fricii la rangul de principiu al vie ții, tendinț a irațională
spre nefiin ță. Criticile au venit mai ales din partea sociologilor care
n-au acceptat reducerea complexei dinamici sociale, a fenomenelor de
competiție economic ă, frustrare și beligeran ță, la instincte presupuse.
b) Imoralitate
Extinderea sexualităț ii în copil ărie a fost pentru cler o desacra-
lizare a vârstei inocente. Este, evident, o replic ă ce ține de valoare, și
nu de adev ăr, astfel c ă rămâne la latitudinea fiec ăruia să accepte sau
nu teoria lui Freud. Aspectul etic este raportat de unii critici la
personalitatea autorului, la mediul familial și mistica iudaic ă în care
s-a format. Prin aceasta este vizat ă acceptarea ca atare, iar nu
validitatea explica țiilor psihanaliste.
c) Îndoiala asupra eficien ței terapiei
Poate fi luat ă în seamă numai dac ă a fost corect adresat ă și dacă
terapeutul a ținut sub control toate variabilele interven ției terapeutice.
Față de terapia medicamentoas ă, terapia de tip psih analitic nu poate fi
judecată după criterii riguroase. Totu și, a fost îndelung aplicată și s-a
format opinia c ă presupune o mare risip ă de experien ță și de timp, este
deci costisitoare și nesigură.
d) Dogmă și cult
Psihanaliza a fost numit ă de critici mai mult o religie decât o
știință. A practicat un exces de generalizare și acceptare, lansând

148constructe conceptuale pe baza unui singur fapt. „Devia ționiștii” sau
rebelii n-au fost decât „cazuri de eliberare” din tirania dogmei, tratate
dur de către „maestrul” frustrat.
Contribuț iile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei
Pentru a sublinia propria cutezan ță în scrutarea unor t ărâmuri
necunoscute, Freud s-a autointitulat conchistador. Imaginea lui a fost
și a ră mas contradictorie: când este tratat ca pionier și preștientist,
când ca novator surprinz ător, cu oper ă vastă și sistematic ă, fără de
care psihologia actual ă nu poate fi conceput ă. Practic, psihicul ne pare
astăzi multinivelar structural și funcțional, în care opereaz ă forțe
nebănuite înainte, r ăspunzătoare pentru dezvoltarea normal ă, patolo-
gică și de excep ție a vieții de relație. Obiectul psihologiei s-a extins,
problematica a devenit provocativ ă într-un înalt grad.
Metodologic, asocia ția liberă de idei, analiza viselor și erorilor,
în ciuda criticilor, înseamn ă un progres comparabil, dup ă unii
comentatori, cu inventarea microscopului în istoria ș tiințelor naturii.
Psihologia a c ăpătat, pentru publicul larg, prestigiul pă trunderii
inegalabile în mecanismele intime ale sufletului ș i condiției umane.
Deși Freud însu și n-a studiat decât un num ăr redus de cazuri (a
publicat doar patru studii de caz ale pacien ților săi), metoda s-a impus
mai ales prin accentul pus pe consisten ța internă (formarea unei
ipoteze particulare pe baza unei mari variet ăți de indicatori diferi ți și
confirmarea ei prin omogenitatea rezultatelor). Aceast ă metodă se
dovedește productiv ă atunci când exist ă un mare num ăr de date
referitoare la un singur caz.
Dintre toate școlile psihologice, psihanaliza a dat cel mai mult
de gândit oamenilor de cele mai diverse profesii și grade de cultur ă. A
mizat pe abisal, dar în fapt a contribuit la în țelegerea m ăreției omului,
a condiț iei sale de normalitate și autodep ășire. Psihicul a sporit în
identitate, omul a crescut în responsabilitate.
În autobiografia din 1925, scris ă chiar de Freud („Autobio-
grafie”), aprecierea psihanalizei este clar ă și sigură: „Inițial denumire
pentru o metodă terapeutic ă determinat ă, termenul a devenit azi nu-
mele unei științe, aceea a psihicului incon știent. Numai rareori este în
stare aceast ă știință să rezolve singur ă, în întregimea ei, o problem ă;
ea pare îns ă chemată să aducă importante contribu ții în cele mai
diverse domenii ale cunoa șterii. Domeniul de aplica ție al psihanalizei
are aceea și anvergur ă ca și acela al psihologiei, c ăreia îi adaug ă o
completare de o imens ă importan ță” (p. 99).

149Patru psihanali ști care ș i-au afirmat „dreptul la diferență ” față
de Freud
1) Alfred Adler (1870 – 1937), medic vienez, înc ă de la înce-
putul „întâlnirilor de miercuri” organizate de Freud, din 1902, a deve-
nit un discipol al acestuia. Dup ă prima conferin ță a Asociației Interna-
ționale de Psihanaliză ce a avut loc în 1910, Adler a trecut în
dizidență pe motiv c ă maestrul a dat întâietate la pre ședinție lui Jung.
La finele anului 1911, el a constituit școala rival ă, cunoscut ă sub
numele de psihologie individual ă.
Ideea original ă (tolerată un timp de c ătre Freud) a fost aceea c ă
teoria și practica analitic ă trebuie s ă aibă drept obiect mecanismele
compensatorii; stilul de via ță al individului este determinat de acestea.
Forța motivațională cea mai important ă pentru Adler este voin ța de
putere a omului, sexul fiind doar un simptom. Copilul nu este un mic animal sexual ale c ărui dorințe incestuoase trebuie reprimate, ci un
organism mic și neputincios, ale c ărui trebuin țe sunt satisf ăcute și
gestionate de c ătre adulții puternici. Copilul î și dezvoltă treptat un
simțământ al inferiorităț ii față de aceștia și tinde spre un statut de
independen ță.
Astfel, accentul în explicarea psihismului se mut ă, de la instinc-
tele și energiile biologice, la rela țiile sociale instituite în familia în
care creș te copilul. Conflictele esen țiale sunt mai curând între individ
și mediu, decât în interiorul individului. Stilul de via ță este o cons-
trucție psihică determinat ă de acest raport. Creativ, racordat mereu la
un viitor imaginar, omul tinde spre integritate, concentrare, autocon-trol conștient. Este o imagine luminoas ă, un chip optimist al omului,
constructor al stilului propriu de via ță, preocupat de mediu și de
progres. Fa ță de spectrul întunecos al for țelor abisale freudiene, Adler
reprezintă deci o diferen ță semnificativă !
2) Carl Jung (1875 – 1961), un psihiatru elve țian, captivat de
Interpretarea viselor (lucrarea lui Freud ap ărută în 1900), l-a contactat
pe Freud în 1907 la ședințele „Societ ății de miercuri”, la Viena.
Relațiile s-au stabilit rapid, într-o compatibilitate deplină . Peste doi ani
au călătorit împreun ă în America, fiind oaspe ți ai Universit ății Clark.
Freud l-a propus pe Jung ca prim pre ședinte al Asociației Interna-
ționale de Psihanaliză (nu era evreu, putea astfel s ă confere un impact
pozitiv noii mi șcări științifice ce cutremura mentalitatea oamenilor de
pretutindeni). În ciuda unei opozi ții evreiești puternice din partea
discipolilor vienezi, Jung a fost investit potrivit dorin ței lui Freud.
Relațiile însă au cunoscut mai curând o deteriorare, datorit ă slabelor

150performan țe ale preș edintelui Jung, dar mai ales din cauza cre ării unui
hiatus conceptual între cei doi: discipolul a abandonat conceptul de
libido, în favoarea unei „determin ări actuale”, fondând noua școală de
psihanaliz ă intitulată psihologie analitic ă. Respingând cauzalitatea
exclusiv în termenii trecutului, Jung pune accent pe prezent (conjunc-
tură și simultaneitate, – principiul sincronicit ății), pe anticiparea
viitorului și creativitate; impulsurile primitive vizeaz ă la Jung autorea-
lizarea și împăcarea cu divinitatea.
Dacă Freud a dat prioritate energi ei sexuale (conexe diferitelor
zone și stadii – oral, anal, falic, latent, genital), Jung a v ăzut că este
vorba de o energie vital ă ce se manifest ă în forme ce țin de momentele
importante pentru supravie țuire: hrănire, sex, autorealizare, comporta-
mente arhetipale etc. Astfel, complexul Oedip poate fi întâlnit la copii,
dar el nu are o baz ă exclusiv sexuală , ci emoțional–reflex ă, datorată
asistenței funcțional–organice și afective, prioritar materne. Asimilând
concepte și pattern -uri cauzale din fizic ă, Jung a în țeles posibilitatea
schimbărilor și transferurilor de energie între diferite sisteme psihice.
Sub puterea unificatoare a self-ului, inconș tientul personal și comple-
xele sale, cel colectiv și arhetipurile sale (persona, anima, animus,
umbra ), acumuleaz ă și fac schimb de energie pentru a realiza gândi-
rea, simțirea, afectivitatea și intuiția.
Eu-l este mentalul con știent în contact cu realitatea, centrul
identității și personalit ății (total diferit de ego-ul palid al lui Freud).
Între psihologia academic ă și psihanaliz ă se simțea nevoia unei
punți, în sensul ca cea din urm ă să devină mai științifică. Înțelegând
omul ca un sistem activ, creativ și operativ în câmpul evenimentelor
actuale, deci nu ca un recipient presat de trecut, a l ăsat inconștientul
pe seama miturilor și artei, conferind vie ții reale a persoanei lumina
anticipării viitorului ș i a constructivismului deliberat. Este, evident, o
viziune optimist ă și istoria psihologiei o consemneaz ă ca atare, replic ă
majoră într-un veac r ăvășit de revoluț ii, războaie mondiale, mutil ări,
frustră ri, dar și „reparat” de progrese tehnice și lecții de vârf ale
democrației și păcii. Confruntarea cu suferin ța organic ă și socială de
care a avut parte Freud ră mâne tipic ă pentru veacul în care ș tiința
psihologic ă a creat un pol al aten ției și așteptărilor.
Teoria lui Jung, cu implica țiile sale în plan personal, metodo-
logic și terapeutic s-a doved it repede în consonan ță cu noul spirit
sistemic al științelor. Caracteristicile temperamentale, pregnante în
gândirea psihologic ă cea mai veche, cap ătă o fundamentare în concep-
tul de transfer al energiilor de la un sistem la altul, în ansamblul

151compus din self, trecut, prezent, viitor și mediu. Tipurile „introvertit”
și „extravertit” sunt ast ăzi înțelese și acceptate de psihologi și
nepsihologi, ca un spectacol u șor de urm ărit, dar revelator al unui real
hipercomplex, în care un Eu activ st ăpânește, controleaz ă și folosește
datele experien ței individuale și colective. Astfel, termenul „psiho-
logie analitic ă”, ce desemneaz ă viziunea lui C. Jung, este înscris pe
traiectul evolu țiilor gândirii lui W. Wundt, dar vizeaz ă sistemul de
conținuturi și energii, cu efect net diferenț iator între psihicul uman ș i
cel animal. Jung l-a descoperit pe om ca moș tenitor responsabil:
„averea” sa este experien ța umană păstrată și purtată de ceea ce
Aristotel, cu evident ă timiditate, a denumit „spirit”, ca atributul esen-
țial al transcenden ței.
Deși Jung n-a fost un naturalist ca Aristotel, el a înț eles
continuitatea „lumii sufletelor”: umbra sa este cel mai vechi arhetip,
parte a incon știentului mo ștenită din arsenalul instinctiv al animalelor,
primitiv și amoral, prin aceasta provocator, puternic, comod, dar
hărțuitor, al persoanei care trebuie s ă răspundă unui spirit al timpului,
încorsetat sau acompaniat de norme morale.
Cât de diferite ar fi pattern -urile culturale, Jung vede în ele
persistența unui filon comun: un cerc magic al tensiunilor, mandala
sau self-ul, un pressing spontan asupra elementelor experien țiale
pentru integrarea lor într-o personalitate ce- și păstrează identitatea în
orice situa ție. Crede că această entitate s-a putut realiza numai într-o
anumită perioadă istorică, în evul mediu, când pulsiunile surprinse de
modelul freudian au început s ă se manifeste doar ca subsidiare în
ansamblul personalit ății.
În contactul s ău permanent cu lumea, self-ul poate avea dou ă
tendințe: o atenție mai mare pentru ambient (extroversia) sau pentru
propria lume interioar ă (introversia). Tipologia individual ă se ampli-
fică, dacă se consider ă că, asociat celor dou ă tendințe, patru func ții pot
fi dominante în m ăsuri diferite: gândirea, afectivitatea, sensitivitatea și
intuiția. Deci, tipologia umană se prezint ă în termeni de atitudini și
funcții; persoana, ca identitate, presupune ac țiunea acestor factori în
armonie.
C. Jung a supravie țuit lui Freud două zeci și doi de ani, timp în
care a finalizat o oper ă de 18 volume, devenit ă din ce în ce mai
populară. Speculative, nestatistice, dar entuziaste și compatibile cu
religia, lucr ările sale au scos psihicul din umbra psihanalizei freu-
diene, radiind lumina speran ței asupra abisurilor crispate și amenin-
țătoare.

1523 – 4) Otto Rank (1884 – 1939), psihanalist remarcabil prin
ideea și cartea sa Trauma naș terii (1921), s-a deta șat în fapt de Freud
în 1925, când a publicat împreun ă cu Sandor Ferenczi (1873 – 1933)
Dezvoltarea psihanalizei . Disensiunile au pornit ini țial pe pista terapiei.
O.Rank este un caz interesant pentru „universul” idea ției psiha-
nalitice: s-a ata șat „Societ ății de Miercuri” pe când urma o școală
tehnică, fiind încurajat s ă urmeze Universitatea tocmai de noua
companie (f ără însă a fi obligat de Freud s ă facă medicina pentru a
practica psihanaliza).
Originalitatea lui O. Rank vizeaz ă cauza nevrozelor: aceasta
rezidă în trauma na șterii, a expulz ării ființei umane dintr-o „lume” a
confortului, într-una a restric țiilor („a stresului”, am zice ast ăzi).
„Anxietatea separă rii” este efectul remanen ței trăirii acelei traume, a
acelui conflict dintre dou ă lumi sau două traiectorii.
Lui Freud i s-a p ărut interesant ă această ipoteză, dar pentru a-i
da credit a cerut date statistice de confirmare a diferen ței de anxietate
la primul n ăscut, referitoare la cel cu dificult ăți la naștere și cel născut
prin cezarian ă; pentru prima dată apela la acest argument, evident, în
plan teoretic, deoarece el însuș i nu l-a practicat niciodat ă.
S.Ferenczi a conlucrat și publicat cu O. Rank pe fondul concep-
tual comun al renun țării la „exhumarea originilor istorice ale simpto-
melor nevrotice” ș i recurgând la o terapie de scurtă durată. Cauza
nevrozelor ar fi deficitul de caldur ă afectivă maternă, iar terapia
eficientă ar consta în compensarea acestei vitregiri prin gesturi simple
de afecțiune și conlucrare prietenoas ă cu pacientul. Este tot o ac țiune
asupra incon știentului, dar sfid ătoare față de tehnica lui Freud și acesta
a înțeles-o și a respins-o vehement.
Psihanaliza s-a implantat puternic în fondul conceptual umanist,
găsind receptivitate și lăsând simpatii, mituri, frustr ări, demitiz ări,
tehnici terapeutice, elanuri. Ca și darwinismul, a creat „poli de gân-
dire” sau axe de coordonate dup ă care gândirea uman ă se va orienta în
construcțiile ș i rătăcirile sale nesfâr șite.

153

XVI. PSIHOLOGIA UMANIST Ă
(paradigma celei de-a treia for țe)

Toate paradigmele psihologice au vizat omul, folosind modele
ale sufletului s ău ca „telescop” spre formele cele mai dep ărtate de
viață sufletească ; a fost comod, apropiat, s-a putut și sta de vorb ă (ce
altă știință mai are acest privilegiu să întrebe și să primeasc ă
răspunsuri de la propriul obiect de studiu?). Multiplele viziuni, unele
sistematizate ca paradigme, nu s-au ciocnit atât de dur între ele încât
să formeze un cle ște nimicitor (culmea impruden ței: punctul „zero” al
fixării celor dou ă pârghii fiind chiar sufletul!). Fiecare și-a urmat
traictoria de modelator, f ără să-l întrebe pe Subiect dac ă-i convine
„imaginea”.
În veacul de care ne-am desp ărțit, s-a petrecut îns ă o asemenea
ciocnire între Skinner și Freud: în primul caz, sufletul uman s-a
ecologizat în a șa măsură încât s-a estompat diferen ța față de cel
animal, iar realitatea exterioar ă devine fapt psihic chiar prin ap ăsarea
întâmplătoare pe o bar ă sau prin expresia unui suspin; în al doilea caz,
sufletul este presat din ăuntrul său de for țe instinctuale gata s ă-l
desființeze, ca o bomb ă de kamikadze. Iat ă „cleștele”, invenț ie
oarecum comică ce-și câștigă forța datorită punctului central în care
sunt fixate cele două perechi de bra țe, una care apuc ă, cealaltă care
este apucat ă.
Cel care a salvat sufletul de la acest chin epistemologic a fost
Carl R. Rogers, copil al acelui secol XX, suprasaturat de confrunt ări,
ev tehnicizat care s-a n ăscut în automobil, s-a urcat în avion, a dat
bombe de tot felul peste ora șele luminate cu becurile veacului
precedent și, încântat de naivitatea oamenilor, le-a șoptit că întregul
secol se va numi în istorie „al copilului” (pentru c ă va face totul pentru
copii). Poate c ă lecțiile dure ale primei jum ătăți de veac XX au f ăcut
ca flamura psihologiei umaniste s ă aibă culoarea albastr ă a idealurilor
mângâietoare: omul este mai mult decât o mas ă plastică formată (sau
deformată) de meteori ții întăririlor și ai necesit ății.

154Carl R.Rogers (1902 – 1987)
S-a născut în Oak Park, o suburbie a ora șului Chicago, într-o
familie „a șezată”, practică, unită și credincioas ă; tatăl – inginer, antre-
prenor de lucr ări civile; au fost șase frați, între care cinci b ăieți. Când
Rogers avea 12 ani, p ărinții au cump ărat o ferm ă la aproape 50 km de
oraș, loc plă cut și productiv pentru familie.
În 1919 devine student la Universitatea de stat Georgia și are
prilejul participă rii la multe activit ăți, inclusiv ca delegat la o
Conferință mondial ă a Federa ției studenț ilor creștini, în China. Cu
oarecare întârziere, datorit ă unui ulcer duodenal, în 1924 î și ia licența
în istorie (audiase un singur curs de psihologie). În acela și an se
căsătorește și va avea un b ăiat și o fată.
Mai departe, a intrat la Seminarul Uniunii Teologice, din New
York, dar curând și-a dat seama c ă nu are voca ția atașamentului la o
anumită doctrină religioasă și s-a transferat la Colegi ul pentru profesori al
Universității Columbia, pentru a se forma în domeniul psihologiei clinice
și educaționale. Aici și-a luat doctoratul în 1931. Cu un an în urm ă
începuse s ă lucreze la Centrul de îndrumare Rochester, din New York, cu
prioritate pentru copii delincven ți și defavoriza ți.
În anii 1939 – 1940 Rogers a fost directorul acestei institu ții,
apoi, pentru cinci ani, profesor la Universitatea de stat Ohio; între
1945 și 1957 – asociat al Centrului de consiliere de la Universitatea
din Chicago. Pân ă în 1964 a fost profesor la Universitatea din
Wisconsin, în continuare, patru ani la Institutul de Vest de științe
comportamentale și, ultimul post, după 1968, la Centrul pentru studiul
persoanei, în La Yolla, California.
Principalele c ărți ale lui Carl Rogers:
– Counseling and Psychotheraphy , 1942;
– Client Centered Theraphy , 1951;
– On Becoming a Person , 1961;
– Carl Rogers on Encounter Groups , 1970;
– Becoming Partners: Marriage and its Alternatives , 1972;
– Carl Rogers on Personal Power , 1977;
– A Way of Being , 1980;
– Freedom to Learn for the 80’s , 1983.

Ideația lui Rogers a fost întotdeauna enun țată simplu, cu cuvinte
înțelese cu mintea și inima chiar la prima rostire. Prin toate aceste c ărți
enunț ate mai sus r ăzbate o briz ă răcoritoare ce purific ă și împros-
pătează viața, gândirea, rela țiile cu alț ii și cu sine, raportul cu trecutul
și cu viitorul. Dac ă Skinner s-a centrat pe comportament (ca o

155tranzacție în moned ă de recompens ă și pedeaps ă), iar Freud a dat
atenție prioritar ă forțelor oarbe ale întunericului interior, Rogers se
ocupă , scoate în prim plan, persoana : cu sufletul ei anticipativ, refle-
xiv, decentrat, empatic.
Cum de a v ăzut atâta bine în chipul omului, a convins atâta lume
să privească ca el și să cultive aceast ă „plantă perenă”, chiar dac ă
receptorul nu are preg ătire psihologic ă?
Rogers a descoperit în sufletul omului o for ță mai tare decât
„instinctul vie ții”, „al mor ții” sau „regimul de înt ăriri”: „aspira ția per-
soanei de a cre ște”.
Atracția sa pentru gr ădinărit era o continuă mirare în fa ța simili-
tudinilor dintre plante și persoane: toate cresc bine și „înfloresc” când
condițiile sunt favorabile. Cât de numeroase și variate ar fi acestea,
două forțe le organizeaz ă: nevoia bazal ă de împlinire personal ă și
raporturile interpersonale apropiate, intime .
În veacul al XIX-lea a fost descoperită asimilația clorofilial ă, ca
mecanism al vie ții și creșterii plantelor. Ce a de scoperit Rogers similar
acesteia?
Un fenomenalism umanistic , aproxim ăm noi expresia original ă a
lui Rogers: pentru în țelegerea comportamentului uman este necesar ă
cunoașterea percep țiilor individuale relative la propriile experien țe
conștiente imediate; fiecare dintre noi se comport ă în acord cu cât î și
dă seama de sine și de lumea din jur; nu realitatea obiectiv ă este
determinantul hot ărâtor al actelor noastre, ci modul în care privim
acest ambient. Unii sunt mai „ra ționaliști”, căutând informa ții din mai
multe surse pentru a se autoverifica și corecta, iar al ții sunt mul țumiți
cu o perspectiv ă particulară , neconfruntat ă cu alții sau cu alte
elemente; prima categorie practic ă deschiderea, ceea ce înseamn ă o
condiție sigură pentru dezvoltare ș i autorealizare (deschidere spre
simțămintele proprii și deschidere spre mediul extern), stare ce poate
fi numită „a fi și a deveni”; f ără obstacole și bariere impuse, omul „se
extinde” personal ș i social.
Atât în terapie, cât și în consiliere, Rogers a pus accent pe efor-
turile oamenilor de a se în țelege pe sine și relațiile cu ceilal ți oameni.
Un exemplu poate fi edificator. La vederea unui câine ce se
apropie, dou ă persoane pot avea comportamente foarte diferite: cea
care-l percepe ca amenin țător, va manifesta team ă și fugă; cealaltă,
care-l vede prietenos, se va purta cu dragoste și mângâiere. Similar se
pot explica ș i comportamente diferite a trei salaria ți față de o schim-
bare survenit ă la locul lor de munc ă.

156Prin urmare, conceptul de „fenomenologie umanist ă”, pe care se
axează teoria lui Rogers asupra personalit ății relevă o unitate între
două procese: tendin ța nativă spre cre ștere și împlinire și concep-
tualizarea realit ății într-o manieră personal ă. Cum se explic ă funcția
productiv ă a acestei unit ăți, știut fiind c ă orice ac țiune uman ă se
orientează după condițiile relevante existente la un moment dat în
mediile intern și extern?
Libertatea se dovede ște o dimensiune a sufletului uman: tinde
spre valori mari când persoana este s ănătoasă , fiabilă, autorealizat ă;
dimpotrivă se diminueaz ă în cazuri de disfunc ții – boală, frustrare,
neîmplinire, inhibare. În cazul al doilea, avem o distorsionare atât a
experienței interne, cât și a circumstan țelor externe.
A fi liber înseamn ă a-ți exercita capacitatea de a hot ărî și a alege
eficient; acest enun ț este în acela și timp recunoa șterea determinis-
mului. Între libertate și determinism nu există opoziție de neîmpă cat,
deoarece primul termen desemneaz ă factorul hot ărâtor al „func țio-
nării” efective a persoanei și a relațiilor interpersonale, iar al doilea
are un rol hot ărâtor în analiza științifică a comportamentului.
Cum am procedat ș i în studiul celorlalte șase paradigme
precedente, ne întreb ăm și în acest caz de sursa de date a sistemului
de idei al lui Rogers.
Similar unui design experimental, terapia centrat ă pe client a
fost inventat ă de Carl Rogers pentru verificarea ipotezelor și validarea
teoriei. Termenul „client” folosit la început a fost potrivit concep ției,
de aceea a fost acceptat rapid și este folosit ș i astăzi de practicieni,
deși autorul a preferat dup ă un timp cuvântul „persoană ”: în terapia
concepută de Rogers, cine apeleaz ă la ajutor nu apare ca individ
bolnav sau Subiect de expe riment, ci ca o persoan ă-participant activ,
voluntar și responsabil la un exerci țiu de stăpânire a propriei expe-
riențe și dezvoltare a unor moduri de via ță mai pline de semnifica ții și
satisfacții.
Cu ce „material” opereaz ă psihoterapeutul? – Cu ceea ce are mai
valoros „clientul”: dubla capacitate de a descoperi ce-l nelini ștește și-l
face nefericit ș i cea de a favoriza schimb ări în via ța proprie.
Terapeutul intervine când acest poten țial a fost blocat sau inhibat de
către forțe familiale sau sociale, misiunea sa fiind aceea de a repune
„potența în act” (cum spunea Aristotel). Mijloacele îndeplinirii acestei
misiuni: realizarea în rela țiile (dialogurile) cu c lientul a unei atmosfere
calde, de acceptare pentru ca acesta s ă se exprime deschis referitor la
trăirile interne proprii și la influen țele de mediu care-l afecteaz ă; deci
nu e vorba de a da un sfat sau de „a-l pune pe client pe linie”.

157Pentru identificarea unui pattern al fenomenului, s-au urm ărit
schimbările în timp ale unor variabile semnificative, prelucrându-se
inregistrarea ședințelor succesive de terapie de-a lungul unei perioade,
la un num ăr determinat de clien ți. S-au dovedit ca invariante dou ă
fenomene: 1) pe m ăsură ce numărul ședințelor de psihoterapie cre ște,
scade frecven ța preocup ării clientului pentru problemele personale; 2)
enunț urile de tip insight (iluminare) și de autoacceptare (inclusiv
acceptarea celorlal ți), cât și discuțiile asupra unor planuri, scopuri,
decizii personale cresc numeric cu fiecare nou ă ședință. La nivelul
unui eșantion se observ ă o clară tendință spre acest pattern (deci nu o
absolută conformare).
Acest fapt de observa ție i-a sugerat lui Rogers elaborarea unui
instrument pentru evaluarea schimb ărilor: Q-sort (Q-triere) înregis-
trează diferența dintre self-ul actual și self-ul ideal , așa cum el repre-
zintă clientul la începutul și la finele terapiei; clientul este solicitat s ă
trieze cca.100 de enun țuri, fiecare înscris pe câte o fi șă separată („Sunt
trândav”, „Adesea m ă simt vinovat”, „De obicei sunt fericit”, „Îmi
exprim sim țămintele în mod deschis” etc.); sarcina lui este de a a șeza
acele cartona șe cu atribute în 9–10 grupuri, ordonate pe ranguri de
intensitate, de la ceea ce recunoa ște că îi este foarte caracteristic, la
ceea ce, dimpotrivă , îi este total nepotrivit, la mijloc fiind enun țurile
neutre, indiferente. Persoanei i se poate spune, pentru a- și forma un
„set” discriminativ, c ă în fiecare grup ă (grămadă) poate fi plasat un
anumit num ăr de enunțuri.
Procedura se aplică la începutul, în cursul ș i la sfârș itul ciclului
de ședințe de psihoterapie pentru ca, printr-o analiz ă corelațională a
ordonă rii pe scală a atributelor în cele trei momente s ă se identifice
schimbările relației dintre self-ul actual și cel ideal.
Este știut că Rogers nu s-a preocupat de o teorie a personalit ății,
ci de procesul schimb ării personalit ății. Practica psihologic ă i-a oferit
date asupra condi țiilor externe ș i interne ale schimb ărilor esen țiale, iar
din aceasta a inferat și o serie de enunț uri asupra naturii personalit ății.
Dintre acestea, cea mai mare rezonan ță în psihologia contem-
porană au următoarele idei:
– Tendinț a de „actualizare” este singurul motiv bazal în psihi-
cul uman (am pus termenul în ghilimele, deoarece nu a pă truns în
toate dicționarele de psihologie contemporan ă; se mai nume ște „auto-
împlinire” sau „împlinirea de sine”). De la na ștere suntem dispu și de
„a ne dezvolta productiv” spre împlinire, adic ă spre dezvoltarea la
maximum a poten țialităților. Pentru aceasta, mediul trebuie s ă ofere

158condiții; ce face și cât se dezvolt ă fiecare poart ă o amprent ă strict
personală . Astfel, unii aleg și exceleaz ă în domeniul familial, al ții în
cel personal. Componentele specifice nu înseamn ă motive specifice;
tendința de „actualizare” este motivul primar, care se realizeaz ă în
funcție de condi ții. Când procesul de actualizare are loc, câteva
atribute generale definesc personalitatea în ansamblu: flexibilitatea,
deschiderea și autonomia .
Menținerea și dezvoltarea organismului ca întreg, cu tot ansam-
blul său de condi ții de ordin metabolic, rela țional, instrumental, sunt
asigurate de energia acestei tendin țe.
– Self-ul și self-actualizarea . Tendința spre actualizare impulsio-
nează copilul (care la început era o totalitate nediferenț iată de senzaț ii
și percepții) spre menț inerea și îmbogățirea poten țialităților experien-
țiale, prin înmul țirea interac țiunilor cu persoane importante pentru el.
În acest cadru se produce o discriminare a senza țiilor și percepțiilor ca
„eu”, „mie”, „eu însumi”; astfel apar experien țele sinelui (în engl.,
self-experiences ). Deș i procesul este continuu ș i fluent, la un moment
dat anumite propriet ăți pot fi cel pu țin parțial măsurate (una din
metode fiind „Q-sort”, care rezerva un loc special self-ului în cadrul
general experien țial). Experien ța concretă de socializare îl conduce pe
copil la con știința de sine, c ă el este cineva în raport cu ceilal ți. Astfel
începe să facă enunț uri de felul: „Vreau…”, „M ă simt…”, „Acesta
este al meu”, „Las ă-mă să fac…”. Unele self-uri sunt mai expansive,
altele mai stoice, unele mai s ărace, altele mai bogate, dup ă cum
persoanele cele mai importante din anturajul copilului îi permit.
Tendința de self-actualizare se prezintă ca un subsistem al
tendinței fundamentale de actualizare, fiind pentru aceasta o form ă de
expresie sau o investi ție, unul din rezultatele sale majore.
– Procesul autoevalu ării suplimenteaz ă tendința de actualizare,
„asistând” direc ția pozitiv ă a dezvolt ării organismului. În copil ărie
procesul este foarte eficient, substanț ial și clar: preferin țele și disgra-
țiile sunt evidente, corespunzând experienț elor favorizante, respectiv,
celor dezavantajante actualiz ării. Căldura, securitatea, mângâierea,
noutatea – sunt valori pozitive; frica, zgomotele stridente, produsele amare – sunt evaluate negativ.
Intrăm în viață știind ce ne place ș i ce nu, ce este, în general, bun
sau ră u; procesul evaluativ este operativ, firesc, flexibil, dar mai ales
spontan, f ără judecăți și precepte. Este un ghid intern ce func ționează
în copilărie fără blocaje, într-o unitate organic ă cu sinele; la vârsta
adultă, acest contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibil ă,

159nesigură, nonconfortabil ă, bulversată de grija de ap ărare și, în general,
de anxietate. Practic, evaluarea nu mai deserve ște pe deplin auto-
realizarea; Rogers explic ă acest fenomen prin conceptul urm ător.
– Considera ția pozitiv ă necondiționată. Dezvoltarea self-ului
presupune acceptare și dragoste; Rogers este convins c ă această
nevoie de afec țiune din partea celorlalț i este înnăscută. De aici derivă
importanța hotă râtoare a persoanelor care se ocup ă de viața copilului,
în special rolul p ărinților. Acest „înalt edificiu” al protecț iei lasă însă o
umbră cu efecte profunde: cum adul ții încep s ă determine ce este
„corect” și ce este „gre șit”, ce este „bine” ș i ce este „r ău”, potențialul
evaluativ al copilului devine din ce în ce mai frânat, rolul să u de
decizie în materie de experien ță internă este diminuat. Internalizarea
valorilor din cadrul familiei, ș colii, bisericii, statului imprim ă o
rigiditate și, evident, un gen de alienare a asist ării evaluative a
comportamentului. Ele sunt totu și asimilate pentru c ă sunt privite
pozitiv de c ătre persoanele importante. Exemple de precepte: „supune-
rea necondiț ionată față de autoritate este un lucru bun”, „a câ știga bani
este foarte important”, „a înv ăța la școală este bine”, „a învăț a neor-
ganizat, f ără scop, este o pierdere de timp”, „erotismul este un lucru
rău”, „este nepotrivit pentru un b ărbat să plângă” etc.
Ca urmare a acestor asimil ări, se schimb ă și procesul realiz ării
imaginii de sine ; se folosesc repere de împrumut; disocia țiile între
ceea ce Subiectul crede despre sine ș i ceea ce cred alț ii pot duce la
tensiune ș i neliniște.
Considera ția pozitiv ă necondiționată este un remediu al alien ării:
persoana vede c ă propriile-i gânduri și simțăminte sunt pozitiv privite
de către ceilal ți, care-l înconjoar ă, și mai ales de cei care-i sunt
deosebit de apropia ți. Sinonimele „considera ției pozitive necondi țio-
nate” sunt „acceptarea” și „lauda”. Conceptul ca atare nu se refer ă la o
realitate cu dou ă stări, – „da” sau „nu”; are grade de intensitate și de
extindere, un diapazon de dezvoltare. Copilul se bucur ă de acceptarea
unor fapte ale sale, dar nu a altora.
În practica psihoterapeutic ă, în momentul în care clien ții simt că
sunt accepta ți așa cum sunt, încep s ă renunțe la „dispozitivele interne”
de apărare și negare, generate de „aprecierile condi ționate” la care au
fost supuș i în experien ța anterioară .
– Congruen ță și incongruență – termeni folosi ți de C. Rogers
pentru a desemna rela țiile de concordanță , armonie și, respectiv,
discrepan ță sau dizarmonie dintre imaginea de sine și trăirile intime
(organismic experiencing ). Starea- țel în procesul de terapie este

160atingerea „st ării de congruen ță”, însemnând integrare, autenticitate,
neînstrăinare, deci o armonie între tendin ța generală de actualizare ș i
autorealizarea sinelui.
– Persoană cu funcționalitate complet ă – individ ipotetic ce
reprezintă actualizarea maxim ă a unei fiin țe umane. În via ța reală,
funcționalitatea poate fi descris ă doar în termeni relativi. De aceea
„funcționalitatea totală ” trebuie privit ă ca proces, iar nu ca o condi ție
statică: un organism ce func ționează bine, adaptativ, atât de mobil și
flexibil încât s ă întâlneasc ă situațiile noi în modul cel mai eficient și să
aspire spre niveluri mai înalte de actualizare; este vorba deci de o
mișcare constructivă în direcția dezvolt ării și împlinirii continue.
Evident, o asemenea persoan ă se caracterizeaz ă prin congruen ță,
armonie între sine și trăirea experien țială: de aceasta este con știent, o
acceptă fără s-o nege sau distorsioneze; testeaz ă efectiv realitatea pentru
a-și maximiza satisfac țiile; practic ă relații interpersonale armonioase.
Umanismul lui Rogers nu este unul ra ționalist, axat pe efectul
optimizator al conceptului în raporturile cu sinele și cu ambientul;
dimpotrivă , el prive ște omul ca o unitate func țională emergent ă
compusă din intelect și trăire afectiv ă; în mai multe rânduri a subliniat
că omul este mai cuminte decât intelectul s ău și că funcționarea
optimă este atunci când organismul unitar opereaz ă atât deschis, prin
inițiative și alegeri, cât și respondent, reac ționând consistent la stimuli
și situații provocatoare.
Factorul favorizant al acestei coalescen țe este raportarea
(considera ția) pozitiv ă a altor persoane semnificative, mai ales în
primii ani de via ță, când suntem cel mai vulnerabili.
Terapia centrat ă pe client
Reținem de la C. Rogers o defini ție a psihoterapiei, formulata în
1959, deci la dou ă decenii de la prima sa carte ( Counseling and
Psychotherapy , 1942):
– „psihoterapia este punerea în func țiune a unei capacităț i deja
existente într-un individ poten țial competent” (p. 221).
Eficiența terapiei este determinat ă de trei „condi ții atitudinale”:
– Terapeutul s ă fie în starea de congruen ță, de armonie între
ceea ce simte și ceea ce-i transmite clientului;
– Terapeutul practic ă în raport cu clientul o apreciere pozitiv ă:
acesta este „premiat” pentru tot ceea ce este și ceea ce poate deveni;
– Înțelegerea empatic ă a clientului: terapeutul simte experien ța
internă a clientului, intrând ș i rămânând în lumea lui subiectiv ă, fără a

161se împotmoli în temerile, confuziile și alte emo ții pe care acesta le
trăiește. Este o intuire și împărtășire a experien ței clientului, în scopul
sprijinirii lui s ă-și găsească perspective clare (diminuarea temerilor de
a se exprima, intrarea într-un contact mai apropiat cu propria
experiență intimă – „organismic ă”).

Prin faptul c ă terapeutul se simte confortabil ș i atras de ceea ce
face, este o persoan ă cu „funcționalitate complet ă”, într-un raport real,
autentic, firesc. Nu numai verbal, dar și prin mimic ă, ton, pauze,
acționează „nondirectiv” asupra clientului pentru ca acesta s ă-și
accepte tr ăirile profunde, s ă devină mobil, fluent și cu o bogăț ie de
diferențieri în reac ții, ceea ce înseamn ă o recentrare a poten țialităților
lui pe „aici și acum”.
Tehnica de relaxare rogersian ă este foarte cunoscut ă și aplicată ,
dar el a imaginat ș i experimentat și alte procedee de „schimbare a
personalit ății”.
Grupurile de întâlnire
Este vorba de un grup mic de 8–15 persoane, în care interac-
țiunile sunt intense, ceea ce permite fiec ărui participant „s ă se
regăsească” și să se raporteze consistent la ceilal ți, să se apropie astfel
de ceea ce se nume ște „funcționare complet ă”. Este, deci, un grup
pentru intensificarea dezvolt ării, iar nu pentru cei care au disfunc ții
majore și necesită intervenție imediat ă.
Întâlnirile se desf ășoară în sesiuni mai lungi sau mai scurte,
însumând 20–60 de ore de „contact intensiv”, f ără o agendă prealabil ă
și o structurare impus ă, pentru a se da libertate membrilor grupului de
a-și scruta tr ăirile și posibilit ățile de interac țiune. În ciuda aspectelor
de moment, cu ostilit ăți și disconfort, evolu ția procesului este spre
acceptare mutuală și sprijin. În acest proces, un rol însemnat îl are
„facilitatorul” (se evit ă termenul „lider”): creaz ă o atmosfer ă pentru
exprimare deschis ă și totodată pentru focalizare pe propria tră ire și
interacțiuni, imprim ă sesiunii un caracter ludic, f ără scopuri fixate de
la început.
Într-un mod practic, privit de membrii grupului ca firesc, fiecare
învață să fie el însu și și să se poarte onest cu ceilalț i. În acest scop,
facilitatorul procedeaz ă astfel: a) ascult ă cu atenție și sensibilitate
fiecare persoan ă, considerând semnificativă orice relatare. Prin aceasta
persoana se simte într-un climat de siguran ță; b) acceptă atât grupul,
cât și persoanele; c) încearc ă să aibă o înțelegere empatic ă pentru
fiecare; d) opereaz ă în termenii propriilor sim țăminte, fără a se teme

162chiar de expunerea în fa ța grupului a propriilor probleme, cerând și
sugestii.
Tehnica are ș i o serie de elemente contraindicate, dintre care mai
interesante sunt interpretarea frecvent ă a motivelor persoanelor,
manipularea, obligarea acestora s ă execute anumite exerci ții.
Lucrul în grup are o evolu ție cu tendin țe spre un model comun;
începe cu un gen de nelini ște și termină cu o fază de compatibilitate.
Practica a relevat și posibile fenomene negative și riscuri. Facilitatorul
însă, nu este singur: treptat, grupul î și amplific ă potențialul de ac țiune
benefică asupra membrilor s ăi. (vezi cartea Way of Being ).
Relațiile intime
Analizând materialele multor interviuri și scrisori relative la
viața cuplurilor, Rogers a identificat tendin țe generale și aspecte cri-
tice ale rela țiilor intime de succes. Cartea Becoming Partners: Mar-
riage and its Alternatives (1972) este dedicat ă acestei problematici. Și
în această arie, viziunea autorului este luminoas ă, umanist ă, operând
cu conceptele: experien ță interioar ă, dezvoltare, disolu ția rolurilor în
favoarea unei individualit ăți mai pregnante, comunicare în sferele
semnifica țiilor și afectelor, realismul reac țiilor (pentru „aici și acum”),
exprimarea tr ăirilor personale, empatia, stilul liber de via ță, origi-
nalitatea sinelui.
Problematica umanistă a educației și păcii
Predilecția târzie, în opera lui Roge rs, pentru termenul „persoa-
nă” poate fi explicat ă prin înțelegerea acelui atribut specific al omului
de a fi capabil s ă-și dirijeze propria-i via ță dacă are condi ții adecvate.
În această accepțiune, el pledeaz ă pentru a se recunoa ște dască-
lului func ția de „facilitator” al înv ățării: crează o atmosfer ă de liber-
tate și suport pentru ini țiativele individuale, este permisiv și empatic.
Axul central în organizarea sau provocarea înv ățării este unitatea
intelect-afect, apelul la „cadrele interne de referin ță”, tratarea „obiec-
tivității și subiectivit ății ca aspecte complementare ale cunoa șterii
științifice”.
Reducerea conflictelor și consolidarea p ăcii în lume este pentru
Rogers o tem ă similară celei a grupurilor de întâlnire. Partenerii de
tratative trebuie s ă stea față în față perioade lungi de timp, s ă discute
deschis, informal și empatic diferen țele de vederi. Pattern -ul „Eu am
dreptate, tu nu!” poate fi dep ășit prin procedee analoage psihoterapiei.
Rogers invoc ă multe exemple de reale izbânzi diplomatice toc-
mai datorit ă apropierii de modelul „centr ării pe persoan ă”, însemnând

163responsabilitate individual ă, dar ș i recunoa șterea dimensiunii „native”
a omului de a fi motivat pentru dezvoltare, progres, armonie, conside-
rație pozitivă , dreptul la decizie liber ă.
În lupta spontan ă pentru „a fi și a deveni”, țelul este nu blocarea,
respingerea, diminuarea celuilalt, ci autorealizarea fiec ăruia.
Alți promotori ai psihologiei umaniste
Abraham Maslow (1908 – 1970) s-a n ăscut la New York, în
Brooklyn, fiu de emigrant evreu. A avut o copil ărie nefericită , fără
prieteni, dar și-a găsit chemarea în lecturi; f ăcând studenț ia la
Universitatea din Wisconsin, a fost atras de marile curente psihologice ale vremii: behaviorismul, apoi psihanaliza. A fost profesor de
psihologie la mai multe universit ăți, începând cu Brooklyn College. A
devenit o personalitate marcant ă a psihologiei americane, fiind onorat
cu înalte func ții în asocia țiile profesionale.
Cele mai cunoscute lucr ări ale sale sunt:
– Motivation and Personality (1954 ș i 1970);
– A Theory of Motivation (1967); – The Farther Searches of Human Nature (1971).
Opera lui A.Maslow este o dezvoltare a ideii de „cre ștere psiho-
logică” și „afirmare a sinelui”.
Astăzi, chiar și la cursurile de management și în practica ingine-
rilor se fac trimiteri la „piramida motivelor”, a lui Maslow. Având
șapte niveluri, baza (dimensiunea cea mai întins ă pe care se sprijin ă
celelalte), o constituie „nevoile fiziologice” (foame, sete, sex etc.); urmează nevoia de securitate (ad ăpost, apărare de pericole etc.); apoi,
palierele trebuin țelor psihologice: – nevoia de proprietate, dragoste,
acceptare; de stim ă și apreciere; cognitive; estetice; autorealizarea sau
actualizarea. Vârful piramidei a da t mai mult de gândit lui Maslow,
elaborând o concep ție a multimotiva ției: motiva ția pentru valori mai
înalte, – frumuse țe, ordine, justi ție, perfec țiune, dorin ța de a crea,
transcenden ța. Coalescen ța acestora este favorizat ă de nevoia de
autoîmplinire sau autorealizare.
Corespunz ător trebuin țelor de acest ordin, superior, este compor-
tamentul de vârf ( peak experience ), definit prin intensitate, efecte
emergente asupra personalit ății și destinului, caracter sacru, deschi-
dere spre infinit, extaz, uimire și venerație. Fă ră a fi interpretate mis-
tic, acest gen de experien țe au momente de revela ție și inspirație.
De aici pân ă la conștiința cosmică, un fel de fuziune dintre Sine
și Univers, este o transcendere, de care este în stare orice fiin ță umană,
dar numai în anumite condi ții și momente.

164Erich Fromm (1900 – 1980), psihanalist american de origine
germană, profesor de psihiatrie la Universitatea din New York, a
promovat o completare a marxismulu i cu conceptele freudiene relative
la funcția represiv ă a socius-ului . Depășindu-l pe Freud de pe pozi ții
marxiste, Fromm argumenteaz ă și funcția creativ-formativ ă a socie-
tății în raport cu personalitatea.
Societatea supertehnicizat ă și de consum excesiv are drept efect
asupra omului alienarea: decentrarea de la ideea de existen ță la cea de
posesie; omul se rupe de sine, dar ș i de alț ii, se percepe ca un str ăin, se
reduce la un „caz” în documentele birocra ției, un „obiect” în aparatul
de produc ție, fără nici o identitate . Sufletul uman devine divizat
funcțional în compartimentele intelectiv și afectiv, ra țiune și pasiune.
Văzând în „criza de identitate” (indiferen ța omului fa ță de el însu și)
expresia dezumaniz ării, propune totu și remedii: substituirea eticii
„autoritare” cu una „ra țională” și trecerea de la speran ța iluzorie și
pasivă la speran ța activă (ca factor creator al vie ții, punerea în act a
potențelor proprii, imprimarea unui sens vie ții).
E. Fromm este un promotor al psihologiei umaniste prin apelul
la capacit ățile umane ca izvor al sensului vie ții, cât și prin înc ărcarea
tendințelor incon știente cu un con ținut raț ional, creativ și pozitiv-
afectiv (iubire, altruism, armonie).
Lucrările mai importante ale lui Fromm:
– Escape of Freedom (1941);
– Man for Himself (1947);
– The Sane Society (1955);
– The Art of Loving (1956);
– The Revolution of Hope Toward a Humanized Technology (1968).
O culegere de studii a fost publicat ă și în imba român ă, Texte
alese, Editura politic ă, București, 1983.
Printre promotorii psihologiei umaniste sunt și alte nume
cunoscute: R.W. Coan (care a publicat în 1974, în Anglia, o carte
despre „personalitatea optimal ă” (de succes și confort, flexibil ă, inte-
gră, cu identitate puternic ă); Charlotte Bühler (probleme de înv ățare și
dezvoltare).
*
Reprezentan ții psihologiei umaniste au dat o replic ă îndelung
elaborată reducționismului fiziologic și comportamental, în „ap ărarea”
omului concret, real, cu mobilurile sale ra ționale și aspirative; au scos
în prim plan conceptul de Sine, de experiență interioară și imagine de
sine, au tratat problemele interpersonale ca factori de cre ștere și

165corectare a organiză rii interne a personalit ății; au relevat evolu ția
continuă a Sine-lui ș i factorii favorizan ți ai acestui proces.
Psihologia umanist ă are deja o istorie. C ărțile apărute și ecourile
în societatea contemporan ă înseamnă repere în timp, ală turi de care
mai consemn ăm:
– 1962, ia fiin ță Asociația american ă de psihologie umanist ă; ca
semn al „decentră rii” și „dialogului”; primele dou ă congrese le ține la
Amsterdam (1970) și Würtzburg (1972);
– 1971, începe s ă apară „Journal of Humanistic Psychology”.
Replici critice la adresa psihologiei umaniste
În mod special, concep ției lui Carl Rogers i se aduc urm ătoarele
critici:
– Practică o fenomenologie naivă , acceptând ceea ce spun clien-
ții, când de fapt, este recunoscut, verbalizarea este dificil ă și produce
distorsiuni ale realit ății, mai ales când vizeaz ă lumea interioar ă; sub
acest aspect și valoarea testului „Q-sort” este îndoielnic ă;
– La postulatul despre originea natural ă a bunătății sufletești, se
aduce în discu ție viața contradictorie a adultului, disfunc ționalitățile,
manipulările, eșecurile educa ției etc.
– Cum poate fi conceput ă și evaluat ă starea Self -ului fără
considerarea valorilor culturale? Care-i demarca ția între înn ăscut și
învățat?
– Proceselor incon știente li se atribuie o prea redus ă atenție,
când, se știe, ponderea lor în conduita uman ă este însemnat ă și fondul
lor se alimenteaz ă continuu, se automatizeaz ă activitățile și se
formează set-urile.
– Behaviori știi critică faptul metodologic al culegerii datelor în
condiții necontrolate.
– Multe concepte ale lui Rogers sunt vagi, slab definite. Exem-
plu: „experien ța organismic ă” (intimă), „self-conceptul”, „func ționali-
tate complet ă”, „adevăr”, „frumuse țe”, „persoan ă”.
Unii comentatori încheie pe un ton „umanist”: „Ca s ă-l înțelegi
pe Rogers, trebuie mai întâi s ă-l crezi”.
Alte critici la adresa viziunii „umaniste” în psihologie pot fi for-
mulate din perspectiva psihologiei vârstelor și activităților fundamentale:
– „congruenț a”, „curiozitatea” și „flexibilitatea” copilului sunt
termeni de compara ție interesan ți, dar nu pot fi lua ți în valoare
absolută; aceleași calități le poate avea și adultul dup ă ce a asimilat
valori sociale, cuno ștințe, capacit ăți intelectuale complexe.

166– În lucr ările de psihologie umanist ă nu se găsește o tratare a
problemei structurii activit ății și nici o taxonomie a activit ăților funda-
mentale; din aceast ă cauză lipsește o reprezentare asupra rela ției dintre
acțiunea concret ă (desemnat ă prin sintagma „prezentismul con științei
umane”) și câmpurile de semnificaț ii și probleme la care s ă se poată
raporta efortul punctual, tr ăirea și perspectiva într-un anumit moment.
– Înțelegem c ă psihologia umanistă și-a delimitat obiectul la
sfera umanului, dar este greu de acceptat eliminarea f ără comentarii a
psihicului animal din aria medita ției despre suflet; în istoria
psihologiei, referirile la psihicul animal au oferit multe sugestii pentru
înțelegerea func țiilor senzoriale, afectivit ății, expresivit ății emoționale
și intelectului (se știe că natura problem-solving-ului inteligent a fost
definită de W.Köhler în studiul comportamentului antropoidelor).
– Referitor la unele concepte, întâlnim în literatura de profil
incoerențe derutante. De exemplu, referitor la „curiozitate” întâlnim
astfel de definiri: a) „una dintre cele trei trebuin țe fundamentale”
(C. Alderfer); b) „accentul pe mediu, obstacol, confruntare, dorin ța de
a exercita o putere” (H. Murray); c) „resortul principal al motiva ției”
(D. McClelland); d) „nivelul cel mai înalt al ierarhiei trebuin țelor”
(A. Maslow); e) „singura motiva ție bazală” (C. Rogers). Din aceste
oscilații se înțelege cât de necesar ă este operarea distinc ției dintre
„trebuinț e”, „motive”, „ac țiuni”, „activit ăți”, „țeluri”, „motive”.
– Opoziția Rogers–Skinner nu poate fi absolutizat ă, așa cum nu
este cazul (demonstrat, de altfel, chia r de Rogers) raportului Libertate–
Determinism. Dac ă, de exemplu, obiectul de înv ățământ este structurat
din perspectiva activit ăților productiv-creative, nu mai putem vorbi de
un „dresaj” skinnerian ș i nici de o manifestare liber ă a „experienț ei
interne”.
– Referitor la mijloacele inventate de Rogers pentru restabilirea
congruenței (psihoterapia și grupul de întâlnire), acestea se dovedesc
utile, în ciuda caracterului evident artificial, dar izofunc țional lor, în
evoluția vieții sociale s-au „inventat” cluburile, artele, serviciile de
caritate, petrecerile de tot felul (inclusiv simpozioanele științifice!).

167

XVII. TRECUT ȘI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASC Ă

În Geneza psihologiei ca știință experimentală în România ,
Marian Bejat identific ă două faze în devenirea psihologiei ca activitate
științifică în țara noastr ă:
I. Emanciparea psihologiei de sub influen ța metafizicii spiritualiste;
II. Constituirea psihologiei ca știință experimental ă în România.
În prima faz ă sunt delimitate dou ă perioade:
– până în anul 1860: problemele de psihologie prezente în opere
filosofice, antropologice și fiziologice;
– a doua jum ătate a sec. al XIX-lea, perioada 1860 – 1890, de
rezonanță cu mișcarea de idei psihologice din Occident.
În a doua faz ă, se impun analizei istorice:
– perioada 1890 – 1920, cu primele laboratoare și cercetă ri expe-
rimentale, cursuri universitare și personalit ăți cu operă recunoscută (și
valorificată ) în Occident;
– perioada de dup ă primul război mondial, 1920 – 1930.
Marian Bejat a trăit 62 de ani, dar la „discre ția” vicisitudinilor
socio-opresive repetate, sfâr șind într-o marginalizare tragic ă, impusă
tocmai de socius -ul căruia i s-a dedicat.
Psihologia în opera lui Dimitrie Cantemir
Elementele de gândire psihologic ă au fost identificate în toate
producțiile spirituale din istoria meleagurilor noastre; limba și litera-
tura român ă, din cele mai vechi timpuri au referiri semnificative la
lumea interioară a omului și la relațiile sociale. Dar, prima oper ă de
rezonanță european ă la care ne putem referi este cea a lui Dimitrie
Cantemir (1673 – 1723), savant enciclopedist al vremii sale. În lite-
ratura filosofic ă româneasc ă ideația sa este pus ă în eviden ță în
lucrările lui I. Verde ș, P.P. Panaitescu și D. Bădărău.
Gândirea lui Dimitrie Cantemir, revendicat ă și de istoria filoso-
fiei ruse (deoarece dup ă „ruperea de turci”, din 1711, a tr ăit la Harkov),
a apărut și s-a manifestat în cadrul ideologiei teologice. Dezvolt ările

168remarcabile în opera lui D. Cantemir vizeaz ă sfera gnoseologiei și
apare ca remarcabilă în veacul al XVIII-lea (Voltaire s-a referit adesea
laudativ la aceasta).
În Istoria hieroglific ă, Cantemir se exprim ă ca empirist: „Toat ă
cunoș tința și toată știința din înainte merg ătoare sim țire purcede”
(Istoria hieroglific ă, vol. I, p. 66).
Abordând problema corectitudinii cunoa șterii (numit ă astăzi
validitate ), în prim plan Cantemir pune criteriul experien ței: „…Expe-
riența și ispita (cercetarea) lucrului mai adev ărată poate fi decât toată
socoteala min ții, și argumenturile ar ătării de față mai tari sunt decât
toate chitelile (ra ționamentele)” (op. cit ., p. 64). În „palatul cunoa șterii
lucrurilor”, spune plastic autorul, putem intra pe trei por ți: receptarea
prezentului (percep ția), „pildele cele trecute” (memoria) și „buna
socoteală a celor viitoare” (gândirea).
Într-un limbaj aforistic și elevat, Cantemir se exprim ă ca rațio-
nalist, punând mai presus gândirea și buna deprindere, decât instinctul
în dirijarea comportamentului uman. Evident, o asemenea viziune se
dezvoltă cu o concep ție pozitiv ă asupra rolului înv ățării și dezvoltării
funcțiilor psihice prin instruire și educație. Aceste probleme de
psihologie genetic ă și de moral ă sunt abordate în Divanul sau
gâlceava în țeleptului cu lumea sau giude țul sufletului cu trupul (sub
red. lui V. Cândea, Editura pentru literatur ă, București, 1969).
*
Dintr-un document publicat de istoricul Nicolae Iorga în 1901,
aflăm că în secolul al XVIII-lea, universit ățile din Occident aveau
cursuri distincte de psihologie. Astfel, în carnetul de studii al stol-
nicului Constantin Cantacuzino, înto rs de la Universitatea din Padova
în 1668, figura o not ă la cursul de psihologie ținut de profesorul
Albino Albanese.
Elemente de psihologie în înv ățământul superior (1860 – 1890)
Cele două școli superioare din Țările Române, Școala cea mare
domneasc ă de la Mân ăstirea Trei Ierarhi (fondată de Vasile Lupu) ș i
Academia greceasc ă de la Sf. Sava , din Bucureș ti, funcționau încă din
secolul al XVII-lea. Cursurile predate aici, cu prec ădere de profesori
greci, reflectau știința antică, dar ș i pe cea occidental ă, ideile empiris-
mului englez, iluminismului francez și german. Se fac traduceri după
Voltaire, Montesquieu, Condillac, Rousseau, Baumeister (tradus de
Samuil Micu), Kant (tradus și interpretat de Gh. Laz ăr).

169Psihologia ap ărea în capitole din tratatele de filosofie, antropo-
logie și medicin ă.
În 1830, la Buda, Tipografia Universit ății, apare cartea medicu-
lui Paul Vasici Antropologhia sau scurt ă cunoș tință despre om ș i
despre însu șirile sale ; deși are un „Apendice” de 10 pagini, intitulat
Despre suflet (elaborat scolastic-idealist), întreaga parte a II-a a c ărții
are organizarea și conținutul unui tratat de psihologie, cu o consistent ă
argumentare a rolului sistemului nervos.
Mai târziu, în 1843, în Tipografia Colegiului Sf. Sava, alt medic,
Șt.V. Episcupescul tip ărește Oglinda în țelepciunii, cunoa șterea sinelui ,
cu capitole de anatomie, fiziologie și psihologie (aceasta într-o viziune
metafizică).
A doua jum ătate a veacului al XIX- lea este marcat ă de crearea
statului na țional, înființ area Universit ăților din Ia și (1860) ș i București
(1864) și a Academiei Române (1866). Dezvoltarea general ă a țării se
exprimă într-un avânt f ără precedent al științei și tehnicii: cu prioritate
mondială se pun bazele unor noi domenii științifice: bacteriologia
(V. Babeș și I. Cantacuzino), neurologia (Gh. Marinescu), biospeolo-
gia (E. Racovi ță) etc.
La Universitatea din Ia și, un curs românesc de psihologie fusese
ținut de Simion B ărnuțiu (ardelean de origine, cu doctorat în drept la
Paris), intitulat Psihologia empiric ă și logica (publicat postum, în
1871); un alt manual de psihologie este publicat în 1898, de Ion
Găvănescu, profesor la Ia și; între timp, mai ținuseră prelegeri de
psihologie Titu Maiorescu, Ion Pop Florentin, C.C. Dumitrescu-Iaș i și
C. Leonardescu. Prima catedr ă de psihologie (separat ă de filosofie) se
înființează abia în 1925 (condus ă de Mihai Ralea).
Psihologia experimental ă în România
După cum s-a ar ătat în capitolul despre Wundt, primul laborator
de psihologie s-a înfiin țat la Leipzig, în 1879. Experimentul ap ărea
drept un atribut al maturiz ării științei și numărul laboratoarelor a
crescut rapid în toat ă lumea: în 1883, în S.U.A., de c ătre Stanley Hall,
la Universitatea John Hopkins; în 1889, Sorbona, H. Beaunis; Roma,
G. Sergi; în 1891, Universitatea Co lumbia, New York, John Mc.Cattell;
Cambridge, Anglia, alț i discipoli ai lui Wundt
În țara noastr ă, primul laborator de psihologie a fost înființ at în
1893 la Ia și, de către Eduard Gruber , doctor al Universit ății din
Leipzig (cu o tez ă asupra luminozit ății culorilor, coordonat ă de
W. Wundt).

170În cartea deja amintit ă a lui M. Bejat, lui Gruber i se rezerv ă
45 de pagini, scrise cu deosebit respect, simpatie și compasiune. Stu-
diile și manifestă rile sale în stră inătate, pe parcursul a 7 ani (cu mare
succes la primele două Congrese mondiale de psihologie), îl anun țau
ca un om de ș tiință de înaltă inovație și mare oper ă. Ca un semn al
destinelor rare, a murit la 35 de ani într-un ospiciu, în 1896, anul în
care s-au n ăscut trei psihologi de referin ță ai veacului urm ător:
L.S. Vâgotski, J. Piaget și Mihai Ralea.
Se născuse la Ia și, în 1861, într-o familie mixt ă: tatăl – arhitect
german, mama – o românc ă din neamul domnitorului Cuza. Dup ă licența
în litere și filosofie la Ia și, îndrăgit de cercul „Contemporanul”-ui ca
„figură pitorescă” și informat ă, Gruber beneficiaz ă de mentoratul lui Titu
Maiorescu și face, cu intermiten ță, studii la Sorbona ș i Leipzig. Public ă
prima lucrare de psihoestetic ă, Stil și gândire , studiază sinesteziile;
lucrările lui sunt apreciate de psihologi consacra ți și publicate în reviste
occidentale de prestigiu.
Este atât de preocupat de un laborator de psihologie la
Universitatea din Ia și , încât, în 1893, chiar în drumul de la Leipzig
spre casă , se oprește la Bucure ști, are o audien ță la ministrul instruc-
țiunii, Take Ionescu. Într-un timp scu rt este elaborat devizul pentru
aparatură și regulamentul, asigurate spa țiul și fondul bibliotecii.
Eduard Gruber deschide, pe 21 octombrie 1893, primul curs de
Psihologie experimental ă din România (anunț at și comentat pozitiv de
presa local ă).
În 1894 particip ă, la invita ția profesorului Lombroso, la
Congresul (medical) de Antropologie de la Roma, comunicând despre
cercetările sale asupra audiț iei colorate, lucrare ce i-a fost ulterior
publicată (ministrul Take Ionescu a primit o scrisoare de la Lombroso,
în care România este felicitată că are un asemenea psiholog eminent).
După ce începuse și un curs de Pedagogie modern ă, în 1895,
Gruber apare cu intermiten țe, boala îl preocupă . Diagnosticul stabilit
de dr. Richard von Krafft, profesor la Universitatea din Viena, la care se tratează , este de nevroz ă astenică, determinat ă de surmenaj
intelectual. Revine în țară, boala se agraveaz ă, obligând familia s ă-l
interneze la spitalul doctorului Șutzu din Bucure ști (cel care-l asistase
și pe Eminescu). Înceteaz ă din viață pe data de 28 martie 1896, spre
consternarea generală a intelectualit ății ieșene și a organelor de pres ă,
care îi remarcaser ă cu entuziasm as censiunea în ultimii șapte ani.
Prima stea pe cerul românesc al noii științe despre om, psiho-
logia experimental ă, s-a dovedit nenorocoas ă, căzând precum
Eminescu, Bolintineanu, Bă lcescu, Tudor Vladimirescu.

171Depărtarea ei de „obiș nuitul” cotidian face ca lumina ce a pur-
tat-o să dăinuie încă.
*
În ultimul deceniu al sec. al XIX-lea, au ap ărut cărți relevante
pentru noul spirit experimental din psihologia european ă: Introducere
în psihofizic ă (1812), de Șt.Michăilescu; Principii de psihologie (1892),
de C. Leonardescu; Problemele psihologiei (1898), de C. R ădulescu-
Motru; în 1895, Alfred Binet, invitat de ministrul Instruc țiunii publice
Take Ionescu, ține la Universitatea din Bucure ști 12 prelegeri de
psihologie experimental ă (aprilie – iunie). Evenimentul a fost de
excepție, rectorul Universităț ii, Titu Maiorescu, propunându-i ulterior,
lui Binet s ă revină ca profesor. Revista cultural ă „Contemporanul ” a
marcat epoca printr-o larg ă acțiune de propagare a mi șcării de idei
științifice în domeniu.
*
Nicolae Vaschide (1873 – 1907), ca și Gruber, a fost „prea înalt
pentru o umbr ă atât de scurt ă”. Născut la Buz ău, unde a urmat clasele
primare și gimnaziul; după absolvirea liceului „Sf. Sava” din Bucu-
rești, urmeaz ă cursurile Facult ății de litere și filosofie, având ca profe-
sori pe Titu Maiorescu și C. Dumitrescu-Ia și. Susține licența în iunie
1895, cu teza Senzațiile vizuale , apreciată ca excelent ă și premiată.
Cu ocazia prelegerilor lui A. Binet, Vaschide, în preajma
susținerii licen ței a fost apropiat savantului francez, alc ătuind succesiv
„rapoarte” despre fiecare curs ș i prezentându-le în pres ă; Binet l-a
apreciat și l-a invitat la Sorbona, în laboratorul s ău de psihologie
experimental ă.
Din toamna anului vizitei lui Binet, 1895, până la sfârșitul vieții
sale tragic de scurte, în 1907 (datorit ă unei pneumonii), Vaschide
lucrează ca „atașat” în laboratorul lui Binet (pân ă în 1899), apoi în alte
laboratoare; din 1901 este director adjunct al laboratorului de
psihologie patologic ă, de pe lâng ă Sorbona, condus de Ed.Touluse.
Publică împreun ă cu Binet date de cercetare privind efectul muncii
intelectuale asupra presiunii sanguine și psihologia școlarului; cu
Touluse public ă lucrări de metodologie (în 1904, o carte la care
colaboreaz ă și H. Piéron: Technique de psychologie experimentale ). În
cei aproape 12 ani petrecu ți în Franța, pe lâng ă teza de doctorat, fi șa sa
bibliografic ă specifică 170 de titluri, printre care 12 c ărți. Se ocup ă de
psihologie cu patosul metodologic al timpului c ă aceasta ar releva

172mecanisme subtile ale vie ții mentale (în 1903, în colaborare cu
Vurpas, public ă La logique morbide , 1. L’analyse mentale, primul
volum dintr-o serie de patru proiectate; prefa ța, elogioas ă, este scris ă
de Th. Ribot). Dou ă cărți sunt publicate postum: Essai sur la psycho-
logie de la main , 1909, 504 p., Le sommeil et les rêves (1911). Iată un
citat din prima: „Mâna define ște ființa umană mai mult decât ochiul,
…și fazele vie ții noastre las ă în aceasta mai multe tr ăsături decât în
alte părți” (p. 25); „mi șcarea este elementul cel mai intim al gândirii”
(p. 24). Cartea despre somn ș i vise a devenit lucrare de referin ță în
domeniu.
Dorința de a reveni în țară, ca cercet ător și profesor, concretizat ă
într-o sus ținută coresponden ță cu Titu Maiorescu și Gheorghe
Marinescu, nu s-a mai putut realiza. Un alt vis, tot de intelectual
patriot, era s ă scrie pentru Occident o carte despre România.
Constantin R ădulescu-Motru (1868 – 1957), filosof și psiholog,
din neam de panduri ș i intelectuali olteni. După liceul făcut la Craiova
și Facultatea de litere și filosofie de la Bucure ști, și-a continuat
studiile la Paris ș i apoi la Leipzig; în laboratorul lui Wundt a asimilat
tehnica psihologiei experimentale, dar și-a susț inut teza de filosofie pe
problema cauzalit ății la Kant; ș i-a extins activităț ile în laboratoarele de
psihologie, învăț ând ulterior de la Charcot, Ribot, Beaunis și Binet.
Titu Maiorescu, profesorul, rectorul și mentorul atâtor cariere de
cărturari proeminenț i, îl remarcase pe tân ărul licențiat și îi accept ă
compania pân ă la Paris în c ălătoria sa estival ă în Occident. Interesant ă
este o contingen ță astrală: susținerea licen ței a avut loc pe data de 18
iunie 1889, ziua petrecerii pe ultimul drum a marelui Eminescu; astfel
că Maiorescu și studenții care asistaseră la examenul de licen ță al lui
C. Rădulescu-Motru au coborât direct în Pia ța Universit ății pentru a
participa la cortegiul funerar al geniului poeziei române ști.
La Paris, C. R ădulescu-Motru î și abandoneaz ă planurile de
carieră juridică și se intereseaz ă de psihologie (Ribot), psihofiziologie
(Beaunis) și psihopatologie (Charcot).
În anul urm ător, la început de semestru universitar, pă răsește
Parisul pentru München (un semestru, unde a audiat cursurile lui C. Stumpf, în spiritul lui Brentano), apoi Leipzig (doi ani și jumătate).
Îl preocupa problema psihologic ă a timpului și vedea c ă bibliografia
pe problem ă este precump ănitor german ă. Preocuparea pentru studiul
funcțiilor psihice superioare, cum ar fi inteligen ța instrumentat ă de
mișcare, nu intra îns ă în topics-ul lui Wundt.

173Interesante în bibliografia lui R ădulescu-Motru sunt cele dou ă
aspecte: faptul c ă psihologia experimental ă, la răspântia de veacuri era
atrăgătoare pentru filosofi, juriș ti, medici; al doilea aspect ce se
impune aten ției este rela ția mentor-discipol pe care o practica Titu
Maiorescu în formarea carierelor marilor personalit ăți românești: nu
numai că „poseda” cuno ștințe, dar ș i ghida și promova ace ști tineri
care promiteau, studiau, c ăutau, trudeau preocupa ți de creșterea poten-
țialului na țional.
Lucrarea de doctorat la Wundt este terminat ă în iunie 1893, cu
titlul Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalit ății în natur ă;
la susținere obține calificativul Magna cum laude , după care este
publicată în revista lui Wundt „Philosophische Studien”, devenind
lucrare de referin ță.
Întors în ț ară, C. Rădulescu-Motru func ționează până în 1897 ca
bibliotecar la Funda ția Universitar ă, după care ob ține postul de
conferențiar la Facultatea de Filosofie ș i Litere și ajunge astfel s ă țină
primul curs de Psihologie experimental ă la Bucure ști, intitulat
Elemente de psihologie experimental ă. În anul urm ător editeaz ă prima
sa carte Problemele psihologiei .
Definind în spirit naturalist științific obiectul psihologiei, –
condițiile producerii fenomenelor psihice ș i înlănțuirea lor cauzală –
Rădulescu-Motru formuleaz ă replici argumentate la toate opiniile ce
puneau la îndoial ă obiectivitatea ș tiinței despre psihic; trateaz ă relația
psihic-fiziologic, specificitatea determinismului în psihologie, rapor-
turile individual–social, indivi dualitate–personalitate, comportament
reflex și intenționat, suflet–spirit, psihologie–filosofie.
În 1906, R ădulescu-Motru ob ține fonduri pentru înfiin țarea primu-
lui laborator de psihologie experimental ă la Universitatea din Bucure ști.
Fundamentarea științific-experimental ă a psihologiei a creat un
pol de interes academic, atrac ție pentru o nou ă carieră . După audierea
cursului de psihologie al lui R ădulescu-Motru, Dimitrie C. N ădejde își
ia o licență strălucită cu teza Valoarea vie ții ca problem ă psihologic ă
(1898). Peste câț iva ani va fi profesor al ături de C. R ădulescu-Motru ș i
M. Dragomirescu, dar î și întrerupe activitatea pentru studii în
Germania; la Universitatea din München studiaz ă cu Th. Lipps (psiho-
logie, logic ă, etică, istoria filosofiei), cu I. Ranke (antropologie) și cu
Güttler (filosofia modern ă). Teza de doctorat condus ă de Th. Lipps a
avut titlul Eseu asupra teoriei biologice a pl ăcerii și durerii și a fost
deosebit de apreciată , publicat ă în german ă și franceză. Lucrarea este
dezvoltată și publicat ă la Leipzig în 1908 cu noul titlu Teoria

174biologică a plăcerii și durerii, iar la Bucure ști a fost tip ărită doar o
parte , cu titlul Raportul între sentiment ș i forța vitală.
În „The American Journal of Psychology” nr. 3/1908 lucrarea
este atent și elogios recenzat ă, calificat ă drept „prima încercare
serioasă de a învinge în mod critic teoria finalist ă a plăcerii și durerii,
un serviciu real adus psihologiei științifice” (p. 408). Psihologul român
respinge schema „pl ăcut = normal, util; nepl ăcut = anormal, d ăună-
tor”, argumentând inconsisten ța acesteia (de exemplu, alcoolul și
tutunul sunt consumate din pl ăcere, dar sunt dă unătoare).
De asemenea, trateaz ă într-un mod nou raportul organic–stare
sufleteasc ă în materie de afectivitate; starea organic ă apare doar ca un
factor, iar ac țiunea sa este mediat ă de stările și cerințele sufleteș ti.
Problema are o valoare ș tiințifică majoră, date fiind controversele din
epocă relative la teoria periferic ă a emoțiilor, formulat ă în paralel de
W. James și de profesorul olandez de anatomie patologic ă Carl-Georg
Lange (1834 – 1900).
Reîntors în țară, Dimitrie C. N ădejde este un om de știință format;
studiile sale experimentale au conc ursul profesorului C. Dumitrescu-Ia și
și a doctorului Obregia și fac obiectul unei c ărți publicate în 1910, sub
titlul Munca psihic ă și încercările determin ării ei cantitative
(București, Editura F. Göbl și fiii). Cartea este publicat ă peste doi ani
în german ă, la Leipzig. Începea o perioad ă de preocup ări ergonomice;
datele sale sunt comparate cu cele rele vate de E. Kraepelin (1856 – 1926),
psihiatrul german care a elaborat teste psihologice pentru fiabilitatea
umană. Dominanta preocup ărilor sale științifice a rămas relația fizic-
psihic în diferite arii, ajungând la principiul c ă legile în psihologie
trebuie să exprime raporturi schimb ătoare dintre m ărimi schimb ătoare.
Avântul investigativ al lui Dimitrie N ădejde este treptat stins de
frustrarea repetat ă de a nu mai putea reintra în corpul cadrelor didac-
tice universitare dup ă concediul de studii (psihologia nu era o catedr ă
universitar ă distinctă de filosofie–logic ă–etică).
Despre acest destin al întristă rii, M. Bejat scrie cu simpatie,
deoarece l-a cunoscut în propria sa activitate.
Cunoscător profund al literaturii științifice franceze, Marian
Bejat reține și reactualizeaz ă numele Otiliei Vlaicu, ale c ărei cercetă ri
despre memoria imediat ă au apărut în „L’Anneé psychologique”
(1920, XXI, p.171-189), precum ș i în tratatul lui G. Dumas, Nouveau
traité de psychologie (vol. 4, Paris, Alcan, 1934).
În tratatul amintit, cunoscutul psiholog francez H. Piéron se
referă pe larg la studiul experimental publicat de autoarea românc ă,
valorificându-l în fapt prin comparare cu propriile investiga ții.

175Trei domenii conexe în sprijinul dezvolt ării psihologiei româ-
nești: fiziologia, neurologia și endocrinologia
România a intrat în secolul al XX-lea cu mari aspira ții în toate
domeniile: socio-na țional, economic, științific. În favoarea dezvoltă rii
științelor, în țară apar „școli științifice” de prestigiu european:
bacteriologie, chimie, fizic ă, medicină , construc ții, sociologie. Thoma
Ionescu era un „chirurg al lumii” (a introdus tehnica anesteziei
centrale); pe biroul lui Victor Babe ș erau buletine de analiz ă ce soseau
cu serviciile aviatice; Ioan Cantacuzino și Gheorghe Marinescu erau
solicitați frecvent de centrele universitare celebre ale lumii.
a) Institutul interna țional de fiziologie experimental ă de la
Boulogne sur Seine, lâng ă Paris, fusese frecventat de C. R ădulescu-
Motru și N. Vaschide; în 1902 îl are ca director adjunct pe Ion Atanasiu
(1896 – 1926), absolvent al Facult ății de medicin ă veterinar ă din
București, cu studii de fiziologie la Paris și Bonn. Al ături de J. Marey,
este considerat p ărinte al electrofiziologiei nervoase. Dup ă moartea
acestuia, în 1904, institutul îi poart ă numele și i se propune lui
I. Atanasiu s ă-i fie director. În 1905 îns ă Atanasiu prefer ă să revină în
București ca șef de catedr ă de fiziologie general ă și comparat ă a
Facultății de Ș tiințe și ca director al Institutului de fiziologie,
Universitatea Bucure ști.
Concepția sa ș tiințifică este axat ă pe înțelegerea sistemului
nervos, ca sistem ce realizeaz ă interacțiunea organismului cu mediul,
funcție realizat ă la toate nivelurile, de la instinctiv la intelectiv, prin
reflexe; principiul asociaț iei stă la baza dezvolt ării și funcționării
întregii vie ți psihice (în „Convorbiri literare”, 4/1902). Re ținem că în
acei ani Pavlov se ocupa înc ă de fiziologia digestiei și nu făcuse nici o
comunicare despre reflexele condi ționate (prima va fi f ăcută în 1903,
la Congresul interna țional de medicin ă, de la Madrid).
Ideația lui Atanasiu avea la baz ă Reflexele creierului , a lui I.M.
Secenov, carte tradus ă în francez ă în deceniul 9 al secolului al XIX-lea,
precum și concepția lui Ch. Richet (profesorul s ău de la Paris) despre
ideea ca „reflex cu partea efectorie inhibat ă” (Pavlov i-a recunoscut
lui Richet prioritatea introducerii termenului de „reflex psihic”, în care
contează urmele cerebrale ale excitan ților anteriori).
Interesul lui Atanasiu pentru psihologie a fost constant, profund,
înalt apreciativ. Înainte de toate, el vedea unitatea fizic-psihic ca un
principiu al determinismului și o condiție a progresului psihologiei. El
aduce argumente c ă în funcționarea organelor de sim ț este vorba de
„excitanți specifici” și organe adaptate, iar nu de „energii specifice”

176care „filtreaz ă” și contorsioneaz ă realitatea. Despre lumea extern ă
avem „imagini reprezentative”, ce r ăspund direct cauzelor din mediu
ce le-au provocat și „imaginile simbolice”, purtate de cuvinte, f ără
prezența imediată a obiectelor de referință .
Gândirea, memoria, afectivitatea sunt tratate în diferite lucr ări
din perspectiv ă sistemică, psihofiziologic ă și genetică (cu deschidere
spre educa ție). Toate manifest ările științifice ale dr. I. Atanasiu au
contribuit la atmosfera favorabilă unei psihologii științifice, dotate
conceptual și metodologic pentru a deservi omul deceniilor și vea-
curilor urm ătoare.
Ca o mic ă mănăstire, sub un pinten de deal, unde se fac rugă –
ciuni pentru comuniunea omului cu divinitatea, știința psihologic ă, ea
însăși suferind ă în țara noastr ă în deceniile ce au urmat, a încercat s ă
proiecteze o lumin ă asupra omului, – fie el agricultor, petrolist, om
politic, metalurgist, dasc ăl, scientist, militar. Ion Atanasiu a fost un
„paznic de far” (în expresia lui Geo Bogza) care a ajutat dirijarea
navigației spre țărmuri (așteptate ca) sigure.
b) Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), om de ș tiință format „la
bază” în țară (student la medicină în Bucure ști și cercetă tor în
laboratorul lui V. Babe ș de anatomie patologic ă și bacteriologic ă); în
iunie 1881 pleac ă la Paris pentru a lucra cu J. Charcot, apoi în
Germania, Belgia, Anglia, Olanda și Italia. În 1897 î și susține teza de
doctorat la Facultatea de medicină din Paris ș i se întoarce în țară, unde
devine șef de serviciu la sec ția de boli nervoase a Spitalului
Pantelimon din Bucure ști și profesor la Facultatea de medicină din
București (clinica de boli nervoase și electroterapie). În 1910 apare la
Paris Traité international de psychologie patologique (sub redac ția lui
A. Marie); capitolul „leziuni cerebrale” este redactat de Gheorghe
Marinescu.
Devine membru al Academiei Române în 1906, apoi al multor
foruri academice din alte țări – Paris (1912), Halle (1932), Buenos
Aires (1936), Madrid, Maryland, Praga, Viena, Berlin, New York,
Varșovia, Rio de Janeiro, Londra etc.
Lucrarea sa, devenit ă clasică, La cellule nerveuse , este prefa țată
elogios de Ramon y Cajal.
Ideația psihologic ă era la mare respect la ră spântia de veacuri.
Din 1900, Gh.Marinescu începe s ă se ocupe în mod special (nu doar
ocazional ca mai înainte) de problemele limbajului, scrisului, sensi-
bilității, sugestiei, nevrozelor. Psihoterapia cap ătă un caracter concret,
operabil în baza principiului integr ării corticale a tuturor func țiilor
neuronale.

177Materialul experimental l ăsat de Ed. Gruber, dup ă moartea sa
neașteptată, este valorificat de Gh. Marinescu în 1911, în lucrarea
Studii asupra audi țiunii colorate .
Este deosebit de interesant pentru o istorie a psihologiei de a
consemna un gen de tropism al medicilor și fiziologilor spre proble-
matica psihologic ă. În 1916, Marinescu public ă Despre metodele
psihologiei , demonstrând o mare afinitate pentru studiul psihologiei:
al conștiinței („cea mai de seam ă manifestare sufleteasc ă”, „ultimul
teritoriu al evolu ției psihice”).
În articolul în limba francez ă La vie scientifique à Petrograd ,
1917, se arat ă entuziasmat de cercet ările lui Bechterev și Pavlov,
conturând perspectivele unei psiholog ii obiective, eliberate de iluziile
introspecției și speculațiile metafizicii. În autoobserva ție apar produ-sele
finale ale gândirii, nu și „procesele preg ătitoare”, din sfera incon ș-
tientului. Între cele dou ă sfere însă există o conlucrare, anumite entit ăți
încep a fi con știente și prin automatizare trec în incon știent și invers.
Atașamentul lui Gh. Marinescu pentru o psihologie desprinsă de
metafizic este exprimat ă în numeroasele sale lucr ări asupra psihana-
lizei (de regul ă, critice), somnului, sugestiei, vârstelor, localiz ărilor
cerebrale, amneziilor, nevrozel or. Metoda reflexelor condi ționate este
apreciată ca alternativă naturalist- științifică de abordare a unei exis-
tențe obiective, care, când se preteaz ă și la autoobserva ție este distor-
sionată sau iluzorie.
c) C.I. Parhon (1874 – 1970), personalitate de vârf a științei
endocrinologice mondiale, cu o voca ție profesional ă formată exclusiv
în țară, dar cu o oper ă științifică masivă și inovatoare. De și nu-și
recunoaște mentorii, primul s ău îndrum ător a fost Gh. Marinescu, în
domeniul neurologiei, la Spitalul Pantelimon din Bucure ști. Pe fondul
problematicii neurologice, descoperă factorii endocrini și în decursul
unui deceniu, în colaborare cu M. Goldstein elaboreaz ă și publică
primul Tratat de endocrinologie din lume (1908).
În 1910 elaboreaz ă un studiu (de 452 de pagini) asupra rolului
glandelor endocrine în patologia mental ă. Rezultatele studiilor sale
sunt comunicate la congrese interna ționale; în 1943, în „Analele de
psihologie” public ă sinteza Rolul hormonilor în via ța psihică.
Interesantă este viziunea marelui cercet ător fiziolog asupra
psihologiei: o consideră un capitol al biologiei, deoarece are la baz ă
funcționarea creierului ș i a glandelor endocrine. De exemplu, emoti-
vitatea este activat ă de excesul de secre ție tiroidian ă și slăbită, până la
apatie, de deficitul acesteia; în ultimul caz sl ăbește și memoria și

178învățarea (constituirea asocia țiilor), efortul voluntar și, în general,
tonusul psihic.
Începuturile psihologiei sociale
Reținem observa ția pertinent ă a lui Marian Bejat c ă, la răspântie
de veacuri XIX și XX, conceptul de știință psihologic ă se identific ă cu
cel de psihologie experimental ă (op.cit., p. 259). Set-ul permisiv al
acceptă rii metodelor științelor naturii era îns ă întâmpinat aversiv de
factorii genezei și funcționării psihicului uman, social prin excelen ță.
În cartea noastr ă psihologic ă de căpătâi Problemele psihologiei
(C. Rădulescu-Motru, 1898), similar ă poate cărții americane a lui
James Principles of Psychology (1890), se afirm ă explicit importanț a
factorilor sociali, complementari celor biologici în explicarea psihi-
cului uman.
Dacă în atmosfera intelectual ă româneasc ă (promovat ă, de
exemplu, de „Contemporanul” și „Convorbiri literare”) no țiunile de
psihologie social ă începuser ă deja să fie definite ș i valorificate, cel
care a instituit un sistem conceptual în acest domeniu a fost Dimitrie
Drăghicescu (1875 – 1945).
În societatea româneasc ă, Drăghicescu a fost un „obelisc” al
binelui, atât de înalt încât, în vreme de furtun ă, a fost lovit de fulgerul
întunecat al nefericirii, decep ției și morții.
Licean craiovean, Dimitrie Dr ăghicescu devine student la Filo-
sofie și Litere în Bucure ști, își dă licența în 1901 și pleacă la studii
umaniste la Paris. Foarte repede, în 1903, public ă o carte de socio-
logie: Le problème du déterminisme so cial. Déterminisme biologique
et déterminisme social (Paris, Ed. de la Grande France, 99 p.). Se
deplaseaz ă la Berlin pentru un semestru și în anul urm ător îș i susține
la Paris teza de doctorat Du rôle de l’individu dans le déterminisme
social , pe care o și publică la F. Alcan, într-un volum de 366 de pagini.
Reîntors în ț ară, este suplinitor la cursul de „Moral ă științifică”,
apoi, peste un an, conferen țiar de psihologie social ă și sociologie la
Universitatea Bucure ști.
În 1910, cariera didactic-universitar ă a lui Dr ăghicescu se
încheie frustrant, postul s ău fiind ocupat de o alt ă persoan ă.
Drăghicescu nu prefer ă dezangajarea, ca D. N ădejde și elaboreaz ă, în
franceză, zeci de studii și tratate (sociologie, moral ă, alcoolism,
liberalism, etnografie, religie, bi ografii psihosociale etc.).
Scrisă și editată în limba francez ă, opera lui Dr ăghicescu a fost
asimilată și apreciat ă de mentalitatea european ă. Calificativele sunt:

179forță, originalitate, precau ție. Este apreciat ă îndeosebi teza sa c ă
psihologia uman ă este înainte de toate social ă.
Cartea La problème de la conscience. Étude psycho-socio-
logique , publicat ă în 1904-1906, s-a bucurat de un enorm succes, cei
mai mari oameni de știință ai vremii au comentat-o și apreciat-o ca
ingenioas ă, interesant ă, aventuroas ă și profundă.
Iată o idee memorabil ă a lui Dră ghicescu: „În creier socialul se
materializeaz ă și materialul, biologicul, se socializeaz ă”.
Vede psihologia ca o știință despre realitatea inter-individual ă
sau social ă; este vorba de psihologia uman ă, care trebuie s ă aibă ca
traiect fundamental dimensiunea social ă.
Psihologia româneasc ă după anii ’20
Țara reîntregit ă își vindecă rănile războiului, intelectualitatea trece
cu un patos nou la organizarea și dezvoltarea institu țiilor productive ș i
de învățământ. Clujul devine centru universitar, iar poten țialul științific
și patriotic îi confer ă în câțiva ani o talie european ă.
C. Rădulescu-Motru reluase din 1919, la Universitatea din
București, Cursul de psihologie (ce va fi tip ărit în 1923) ș i se
preocupă de laboratorul de psihologie, aproape distrus de r ăzboi; în
acest scop, în 1921 viziteaz ă Institutul de psihologie din Leipzig, unde
acum era director fostul s ău coleg (la Wundt) Felix Krueger. Stabilind
o colaborare cu acesta, revine în țară și cere fonduri guvernamentale
pentru dotarea și dezvoltarea laboratorului, proces ce continu ă aproape
un deceniu.
Trecuseră 25 de ani de la publicarea c ărții Problemele psiho-
logiei (1898). Acum R ădulescu-Motru este mai didactic, știe ce este o
carieră științifică, este mai empatic cu studentul-încep ător. Opereaz ă o
distincție clară între metafizic ă și psihologie, între explica ția științifică
fondată pe cercetarea experimental ă și discursul: „în sprijinul unui
sistem filosofic sau al vreunei concep ții sociale”. Obiectul psihologiei
este fenomenul psihic real: a șa cum se prezintă în experien ță; studiul
din punctul de vedere al opozi ției și intercondi ționării cu altele;
expresie a bogatei confrunt ări cu mediul biofizic și social și a unității
dintre trăirea sufletească și substratul ei material.
Formația filosofic ă, flexibilitatea abord ării și forța generaliz ării
nu-l distan țează pe autor de specificul biosocial al psihicului; atrage
atenția asupra complexit ății; psihologia nu poate practica izolarea
experimental ă a fenomenelor pentru a studia, de exemplu, con știința,
sentimentul și personalitatea; aceast ă tehnică este productiv ă în

180științele naturii, dar nu la om, care are un „mediu” extins la scar ă
social-istoric ă: „Actul conș tient este o manifestare a vie ții de relațiune
între indivizi…izolat n-are înț eles” (p. 304); omul este o fiin ță „credi-
tată” cu experien ță socială, a altora; comportamentul con știent nu
poate fi în țeles decât într-o „comunitate de con științe” (conștiința este
o „fiică a societății”).
Crezul științific al profesorului C.R ădulescu-Motru a fost deter-
minismul și monismul. Piatra de încercare a voca ției sale a fost expli-
carea personalit ății și a abordat-o chiar cu riscul finalismului. El însu și
a comentat deseori tenta ția psihologului de a face metafizic ă, astfel că
psihologii pot aprecia mai mult frumuse țea decât robusteț ea teoriei
personalismului energetic (cartea cu acest titlu a ap ărut în 1927). Ca
evoluționist, nu s-a ferit de a defini o continuitate a energiei fizice cu
energia spiritual ă („puterea sufletească ”). Vede personalitatea ca o
direcție în care au evoluat formele de energie naturală : „…natura pro-
duce personalitatea sufleteasc ă așa cum produce cristalizarea mineralelor
și cum se produce ereditatea formelor organice” (p. 115).
„Cristalizarea” este un fenomen-model pentru explicarea trans-
ferului de energie de la forme simple la cele complexe; este sensibil la
expresia lui Stendhal „cristalizarea emo țiilor în obiect” (din Le senti-
ment de l’amour ) și o preia în explicarea genezei sentimentelor: în
salinele de lângă Salzburg, s ătenii pun crengu țe uscate pentru a se
împodobi în câteva s ăptămâni cu cristalele de sare rezultate din atmos-
fera umed ă și saturată. Așa se întâmpl ă și în raporturile afective inter-
personale: dintr-o atmosfer ă de afecte primare, o persoană cu totul
indiferent ă anterior, devine dup ă un timp aureolat ă de „cristalele lumi-
nate de dragoste”; pentru „a se depune” ele au nevoie de un suport.
Merită consemnat ă valoarea acestui model de interpretare psiho-
logică. K.Duncker, gestaltist remarcabil și novator în psihologia
gândirii, coleg de doctorat la Berlin cu profesorul Gh. Zapan, l-a
folosit în explicarea principalei celule a gândirii (descoperite de Socrate): „Conceptul este o cristalizare în obiect a ideilor și a modu-
rilor de operare cu el”; R ădulescu-Motru nume ște metafora lui Stendhal
„o foarte frumoasă teorie asupra afectivităț ii”, iar A.N. Leontiev, la
cursul de psihologie, o consid era „singura teorie ce explic ă mirajul
formei celei mai înalte a afectivit ății umane”.
Opera lui Ră dulescu-Motru s-a bucurat de înalt prestigiu
științific în perioada interbelic ă, autorul a fost Pre ședinte al Academiei
Române; purtând în paginile și cursurile sale un dialog viu cu cele mai
marcante personalit ăți din ș tiințele umaniste, elabor ările sale în

181problemele metodologice (relevând minusurile introspec ției, dar și ale
reflexologiei și behaviorismului), ale psihogenezei (rolul muncii și
limbajului în antropogenez ă, funcția instruirii în dezvoltarea func țiilor
psihice superioare), ale subiectivit ății, personalit ății și psihotehnicii –
reprezintă un fond al identit ății științei și culturii române ști; în valori-
ficarea sa a fost o discontinuitate impus ă, de cinci decenii; privirea
tristă a că rturarului marginalizat ne-a privit continuu de dup ă cortina
tăcerii ce s-a l ăsat definitiv în 1957.
Primul institut de cercet ări psihologice în România
În 1919 ia ființă Universitatea din Cluj, un simbol al întregii țări,
al speranței în prop ășirea spiritului cultural românesc.
Printre cadrele universitare deta șate la Cluj pentru a realiza
această operă a fost și Florian Ștefănescu-Goangă , numit șeful cate-
drei de psihologie. Imediat profesorul a înaintat un memoriu ministru-
lui Instruc țiunii publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar
pentru înființ area Institutului de psihologie al Universit ății din Cluj.
Acest fond a fost ordonan țat pe 26 martie 1921. Profesorul a pornit
într-o călătorie de de edificare asupra noilor tehnici experimentale în
institutele germane de profil. A comandat aparate de la dou ă firme
germane.
La 1 noiembrie 1921 institutul ob ține local, iar din toamna
anului urm ător funcționează cu aparatur ă modernă și bibliotec ă pe
măsură. În programul catedrei de psihologie pe care o conduce se
prevăd lucră ri științifice de laborator; din anul universitar urm ător se
ține cursul Introducere în psihologia experimental ă, precum ș i cel de
Introducere în tehnica experimental ă statistică. În primul an labora-
torul este frecventat zilnic de 27 de studen ți, iar cele dou ă cursuri sunt
ținute chiar de ș eful de catedr ă.
Profesorul conduce acum un „institut cu adev ărat european”
(apreciere dat ă în 1937, în discursul de prezentare la Academia Român ă
ținut de către Ion Petrovici); începe demersul pentru înfiin țarea unei
secții de psihologie aplicat ă, pentru a preg ăti baza științifică (metode,
teste etalonate, personal) a viitoarelor oficii de orientare și selecție
profesional ă.
Dotarea s-a f ăcut într-un an–doi. Personalul științific trebuia
format aici, aceasta cerea timp și inițiativă de un tip nou, mentoral:
instruire, îndrumare, promovare și sprijin. Spre sfârș itul deceniului se
derulau deja proiecte ample de cercetare și apăreau primele volume cu
rezultate. Numai cu aceast ă experien ță, discipolii sunt trimi și în
călătorii de studii în institute din Occident.

S-ar crede c ă perseveren ța profesorului Fl. Ștefănescu-Goang ă
este tipic ardeleneasc ă. În realitate, s-a n ăscut la Curtea de Arge ș, pe
5 aprilie 1881, a f ăcut liceul „Matei Basarab” și Facultatea de filosofie
și litere din Bucure ști (profesori – Titu Maiorescu și C. Rădulescu-
Motru). Dup ă licență (1904) lucreaz ă ca profesor la Bucure ști și
Galați. În 1908 pleac ă la studii în Germania, fiind primit la doctorat de
către Wundt la institutul din Leipzig. În 1911 sus ține teza (psihologie
experimental ă în problematic ă estetică) pe care „mentorul lumii”,
W. Wundt i-o public ă în acela și an în „Psychologische Studien”.
Probabil, compatibilitatea cu maestrul este condi ția favorabil ă pentru a
și lucra, în continuare, doi ani în institutul lui Wundt.
Într-un spirit experimental evident analog celui practicat de
Ebbinghaus, teza de doctorat opereaz ă o disociere a culorilor princi-
pale (din spectrul cromatic) de figurile, formele și semnifica țiile cor-
purilor (cum se prezintă ele de obicei în percep ție) pentru a studia
efectul specific al culorilor asupra stă rii afective a persoanei; odată
înlăturată componenta asociativ ă perturbatoare (din punctul de vedere
al ipotezei cercet ării), prin urm ărirea modific ărilor respira ției, a circu-
lației sanguine etc. s-a reu șit determinarea obiectiv ă a tonalit ății
afective proprii celor ș apte culori și celei purpurii.
O altă ipoteză ce a ghidat cercetarea a vizat polaritatea stă rilor
afective. Wundt presupunea c ă sunt stări emoționale ca excitarea și
liniștirea, încordarea și destinderea , care pot avea atât tonalitatea pl ă-
cerii, cât și a neplăcerii, în func ție de împrejur ări. Doctorandul român
constată că diferitele culori provoac ă stări de excitare și liniște, iar
plăcerea și neplă cerea rezult ă din acordul și dezacordul st ărilor spe-
cifice culorii ș i trăirea sufleteasc ă a situației („contextul sufletesc”).
Sinteza datelor, reflectat ă în tabele, o red ăm mai jos într-o form ă
matriceală , mai ușor de „lecturat” și reținut. Facem doar specificarea
că termenul „sentiment” folosit de autor avea atunci sensul generic de
stare afectiv ă elementar ă sau emoție primară .

Stări afective
Indicatori fiziologici Sentiment
de plăcere Sentiment
de neplăcere
ritm rapid încet Respirație
amplitudine mic ă mare
viteză mică mare Circulația
sângelui presiune puternic ă slabă
182

183După ce observ ăm indicatorii fiziologici ai pl ăcerii și neplăcerii,
vedem că indicatorii înscri și în matrice cu litere groase corespund
„sentimentului de excitare (iritare)”, iar cei înscri și cu litere obi șnuite
(„mică”, „încet” etc.) dau „sentimentul de lini știre”.
Concluzia cercet ătorului doctorand era c ă expresivitatea artistic ă
se obține nu numai pe seama tonalit ății lor afective constante pentru
fiecare culoare, ci și prin asamblarea lor și modificarea satura ției și
luminozit ății; numărul variațiilor este practic infinit.
Lucrarea lui Ștefănescu-Goangă s-a bucurat de o recunoa ștere
generală în lume, oferind fapte de referin ță indiscutabile. (De exem-
plu: S.L.Rubin ștein o citeaz ă în tratatul Osnovî obș cei psihologii ,
1940, carte onorat ă cu premiul de stat; G. Dumas, în vol. II din
„Nouveau traité de psychologie ”, 1932).
Important de remarcat este și aspectul metodologic: cazul stu-
diului rezumat mai sus este edificator pentru stadiul depășirii metodei
introspecției chiar în laboratorul lui Wu ndt: sunt delimitate variabile,
înregistra ți parametri, definite constante etc.
În 1920 Wundt î și părăsea definitiv marea lucrare: lumea experi-
mentului psihologic din laboratoarele înfiin țate pe toate continentele;
discipolii s ăi, printre care R ădulescu-Motru la Bucure ști, Ștefănescu-
Goangă la Cluj, dar ș i S. Hall, Külpe, Bourdon, îi duceau opera în
viitor ca o tinere țe fără bătrânețe.
La noi în țară, profesorul clujean a ini țiat serviciile de psihologie
aplicată d e l a c a l e a f e r a t ă, armată, poș tă, instituț iile juridice și de
reeducare, s ănătate, muncă , educație special ă și educație diferen țiată,
orientată spre excelen ță. (Relativ la acest ultim aspect, în 1929 și 1933
a publicat Selecțiunea capacit ăților și orientarea profesional ă).
Raportul ereditate–înv ățare–dezvoltare este o tratare deosebit de valo-
roasă , instructivă și astă zi. Dezvoltarea creativit ății reprezint ă o anti-
cipare magistral ă a mișcării creatologice care se va declan șa în lume
peste un deceniu.
Pentru asimilarea celei mai relevante problematici, a tehnicii de
experimentare și de prelucrare a datelor, î și trimite discipolii în marile
centre ale lumii: N. M ărgineanu, în Austria, Germania, S.U.A. și Anglia;
D. Tudoran, în Austria ș i Elveția; Al. Roș ca, în Germania, Fran ța,
Belgia ș i Elveția, M. Beniuc, la Hamburg pentru psihologie animal ă.
Etalonarea probelor de psihodiagnoz ă este o lucrare vast ă și
continuă , Clujul colaboreaz ă și cu profesorii-psihologi din Bucure ști:
Gh. Zapan, G. Bontil ă, I. Nestor.

184Fl. Ștefănescu-Goang ă se sfârșește din via ță l a u n a n d u p ă
C. Rădulescu-Motru, în 1958. Cei mai mul ți dintre discipolii și
colaboratorii s ăi, formați cu atâta trud ă, vor intra în conul margi-
nalizării sociale.
Institutul de Psihologie al Academei Române a fost înfiin țat la 1
octombrie 1956. În perioada postbelic ă, cercetare în domeniu se
făcuse de c ătre un colectiv în cadrul Institutului de istorie și filosofie ,
colectiv care, din 1953, trecuse ca o Secție de psihologie la Institutul
de fiziologie normal ă și patologic ă al Academiei.
Primul director al noului institut a fost Mihai Ralea, șeful
catedrei de psihologie a Universit ății din Bucure ști, care din 1938
venise de la Ia și; de altfel, cele dou ă unități au func ționat în acela și
spațiu și aproape cu acela și personal. Din 1959 institutului i-a fost
alocată o clădire din str. Frumoas ă nr. 26.
Prestigiul și titlurile publice ale profesorului Ralea, fervent critic
al „curentelor occidentale”, au favorizat dezvoltarea continu ă a insti-
tutului sub raport numeric (s-a pornit cu 25 de cercet ători și în 15 ani
numărul lor s-a dublat), al poten țialului de cercetare (tematic ă, înzes-
trare, specializ ări prin doctorat), al rela țiilor științifice și contractuale
în țară și străinătate; volumul bibliotecii a ajuns la 25.600 de volume
în 1975.
Activitatea a început cu șase secț ii, apoi, în urm ătorii zece ani
s-au redus la patru, dar cu un num ăr de zece sectoare (printre secț ii a
apărut și una de psihologie social ă).
Din 1955, apare „Revista de psihologie” (patru numere pe an);
redacția ei a trecut la Institut, iar din 1964 a început s ă fie editat ă
„Revue roumaine de sciences sociales – série de psychologie” (dou ă
numere pe an). Aceasta din urm ă a prilejuit schimbul interna țional de
idei, cărți și reviste cu peste 35 de țări.
Din 1958 pân ă în 1968, director adjunct al Institutului a fost
Alexandru Ro șca, profesor universitar la Cluj.
Deși planurile de cercetare și rezultatele aveau o clar ă orientare
spre practica social ă și economic ă, din iulie 1970, Institutul de
psihologie este trecut sub egida Academiei de Științe Sociale și
Politice , înființ ată în același an; după cinci ani, Institutul este unificat
cu Institutul de Ș tiințe Pedagogice (formând Institutul de Cercet ări
Pedagogice și Psihologice ), devenind institut departamental, pe lâng ă
Ministerul Educa ției și Învățământului.
Cele două schimbări au avut resorturi ideologice ș i au „prilejuit”
scoaterea din cercetare a unor speciali ști remarcabili, ca Traian
Herseni, C.I. Botez, Marian Bejat, Maria Mamali, Ileana B ărbat.

185Conținutul activit ății de cercetare s-a reflectat, de-a lungul
anilor, în studiile publicate la cele dou ă reviste, comunic ări științifice,
protocoale c ătre institu țiile interesate de cercet ări și aplicații, mono-
grafii pe o largă arie tematic ă: istoria psihologiei, psihologie experi-
mentală, gândire ș i limbaj în ontogenez ă, psihologie social ă, concepte
figurale, psihogenez ă, psihologia muncii industriale, psihofiziologia
atenției, psihologia jocului, psihodiagnoză , talent–inteligen ță–creati-
vitate, psihologia artei, empatie, selec ție și orientare profesională ,
comportament simulat. Pentru lucrari deosebite, 19 cercet ători ai
Institutului au fost laurea ți ai Premiului Academiei.
În luna aprilie 1982, Institutul de cercet ări pedagogice și psiho-
logice a fost desfiin țat printr-o hot ărâre politic ă, axată pe o înscenare
cu elemente inventate ș i motivații ideologice: regimul dictatorial, care
stăpânea totul, dar se temea de orice, a vrut s ă facă din clasica „ știință
despre suflet” o modern ă sperietoare pentru suflete; cercet ători înde-
lung forma ți, cu oper ă recunoscut ă, cu vârste între 40 și 60 de ani, au
fost repartiza ți ca muncitori necalifica ți în turnătorii, tăbăcării, curăță-
torii chimice ș i filaturi.
Din 1990, Institutul de Psihologie funcț ionează din nou sub egida
Academiei Române.

186ANEXE

Anexa A

CRIZA PSIHOLOGIEI

Istoricii declar ă laconic: pe fondul unor polemici epistemolo-
gice, în pragul secolului XX a ap ărut criza psihologiei.
Structuralismul î și probase deja disponibilităț ile de a aborda
psihicul din punctul de vedere al con științei (urmărirea fenomenelor
subiective). Asupra acestei viziuni presa deja, de câteva decenii,
darwinismul, axarea discuț iei și cercetării pe comportamentul ca mod
de adaptare la mediu (obiectul psihologiei devenea accesibil urm ăririi
de către alt observator). T ăria acestei abord ări consta în determinismul
de factură adaptativ-evolu ționistă. Trecuse un secol de la concepț ia
kantiană a „cunoștințelor apriorice” ș i unul ș i jumătate de la agnosti-
cismul lui David Hume.
Pentru psihologie era un salt de la determinismul mecanicist la
cel biologic, îns ă apărea posibil ă sumbra promovare a imaginii omului
ca „unealt ă oarbă” a forțelor iraționale.
Producția tot mai tehnicizat ă impunea folosirea avantajoas ă a
potențialului uman în situa țiile reale de via ță. Așa s-a remarcat și ideo-
logia burghez ă: prin relevarea valorii intrinseci a personalit ății. Criticii
capitalismului au sesizat că se urmărea controlul și manipularea com-
portamentului.
Metafizica r ămânea un opozant incomod; a ap ărut machismul,
cu preten ții de rezolvare pozitiv ă a problemelor științelor naturii și
psihologiei. În 1898, R. Willy a publicat o bro șură Criza psihologiei ,
împotriva lui Wundt și Brentano.
Am putea zice ast ăzi că starea critic ă a psihologiei în pragul
veacului al XX-lea a ap ărut doar în planul dezbaterilor filosofice. De
fapt, în deceniile care au urmat, avântul cercet ărilor experimentale și
al aplicațiilor a făcut pe un autor s ă exclame: „A fost, n-a fost criz ă,
bine că a trecut!”
Ernest Mach (1838 – 1916), profesor de matematic ă și fizică la
Hradec și Praga, dar experimentalist în psihologie; lucr ările sale au
avut mare r ăsunet: Despre senza țiile de miș care (1875) ș i Analiza

187senzațiilor (1886). Marea promisiune a machi știlor era „o psihologie
fără metafizic ă”, deci o știință a naturii, întrutotul „pozitivă ”. Mach a
fost influen țat de formulele lui Fechner în psihofizic ă și, probabil, cu
precădere de rela ția logaritmic ă dintre stimulii fizici și senzații.
De asemenea, Mach a fost preocupat de dihotomia operat ă de
Wundt în privin ța experien ței:
– „asupra obiectelor lumii fizice”, „experien ța fizică”, obiect al
științelor naturii;
– „nemijlocită ”, „asupra faptelor de con știință”, obiect al psihologiei.
Criza psihologiei a însemnat „pierderea obiectului muncii” și
aceasta datorită disoluției celor două forme de experien ță într-o „subs-
tanță neutră”, din care se „ țese” atât psihicul, cât ș i fizicul. Aceasta a
fost teza central ă a lui Mach; consecin ța ei era o idee „empiriocri-
ticistă ”: „avem doar senza ții, conștiința nu are date despre ceea ce se
află dincolo de ele”. Iată deci că și fizica a ră mas fără obiect!
Richard Avenarius (1843 – 1896), filosof, profesor la Zürich, se
lansează masiv în dezbaterea problemelor psihologiei cu dou ă cărți:
Despre obiectul psihologiei, Critica experien ței pure (2 vol., 1888 – 1890).
Mesajul s ău era sus ținerea caracterului obiectiv al cunoa șterii
psihologice, folosind în acest scop modelul func ției matematice: în
cadrul „experien ței unice” delimita dou ă serii de evenimente, – inde-
pendente și dependente. Astfel, rela ția dintre psihic și creier este de tip
funcțional, nu „introectiv” (nu c ăutăm gândurile în cutia cranian ă, dar
ele sunt o func ție (în expresie matematic ă) de structura și funcția
creierului).
Istoricii apreciaz ă că această reducere a dublului raport „psihic–
creier”, „psihic–lume subiectiv ă” la relația (reversibil ă, în fond) dintre
funcție și argument a transformat psihologia într-o fantom ă. Criza a
declanșat însă un lanț de inițiative și perspective: prin W. James, spre
behaviorism, prin von Ehrenfels spre gestaltism, prin W. James ș i
J. Dewey spre pragmatism și funcționalism, dar ș i spre introspec țio-
nismul lui Wundt, Külpe ș i Titchener.
Filosoful austriac Fr. Brentano (1839 – 1917) atac ă machismul
cu o solu ție surprinz ătoare prin caracterul ei tran șant și o nouă
deschidere: în cartea Psihologia din punct de vedere empiric (1874)
delimiteaz ă obiectul psihologiei de al fizicii prin aceea că prima
studiază acte (intenționale, vizând obiecte), iar a doua, fenomene .
De acum, prin punerea accentului pe con ținutul obiectual-reflec-
toriu, investiga ția psihologic ă se recentrează : de la con știință și feno-
menele sale, la raportul dintre „organismul ce ac ționează” și „mediu”
(natural și social). Forma esen țială de realizare a acestui raport o

188constituie actele motrice. Iată deci o problem ă precis formulat ă: cum
„faptul de con știință” sau „ideea” determin ă „actul motric”?
Și totuși, cu o asemenea claritate în atacul machismului, declan-
șarea mișcării experimentaliste, începând cu psihofizica, Ebbinghaus
și laboratoarele de psihologie, la r ăspântie de veacuri XIX – XX,
psihologia era în „tulburare de paradigm ă”. Resursele de dep ășire au
fost conturate mai sus. În 1912, la cea de-a 21-a Conferin ță a Asocia-
ției Americane de Psihologie , președintele ales, Edward L. Thorndike,
își intituleaz ă discursul–adresă preziden țială Ideo-motor action.
Prezintă tema ca fiind fundamentală pentru psihologia tradi țională, cu
ample efecte explicative pentru fenomenele de sugestie, hipnotism,
obsesii și aplicații majore în practica educa ției, psihiatriei, religiei,
marketingului. („Psychological review” 20/1913).
În 1927, L.S. Vâgotski a scris un amplu studiu (145 de pagini)
intitulat Sensul istoric al crizei psihologice. Studiu metodologic , pe
care însă nu l-a publicat. A ap ărut doar în 1982, în vol. I din Opere
alese (în șase volume), Moscova, ed. Pedagoghika. Cauza nepublic ării
studiului ar putea fi atât apariț ia, în anul urm ător, a cărții Criza
psihologiei , de cunoscutul psiholog austriac Karl Bühler (1879–1963),
cât și pătrunderea lui Vâgotski în câmpul cercetă rilor experimentale,
ceea ce l-a f ăcut mai circumspect în critica științifică.
Analiza lui Vâgotski era, evident, de orientare marxist ă (deși
Caiete filosofice , manifestul filosofic leninist nu se tip ărise încă), cu
preocupare insistentă de combatere a idealismului în psihologie. Dis-
cută în special posibilitatea unei „ științe generale”, în leg ătură cu care
apăruseră deja formule de unificare dup ă criterii de „necesitate logi-
că”. După Vâgotski „psihologia general ă” nu este identic ă cu „psiho-
logia teoretic ă”. Criza înseamn ă nevoia unui aparat conceptual-meto-
dologic adecvat determinismului la nivelul con științei umane (cu
natura ei social-istoric ă). În căutare de solu ții, au fost lansate concepț ii
teleologice și idealiste, limitate la anumite aspecte.
Unitatea științei psihologice va fi asigurat ă de principii ce
racordeaz ă psihicul atât la baza sa natural ă, cât și la procesul social-
istoric în care este angrenat omul; nu sinteza teoretic ă, ci dinamica
internă a științei în impactul ei cu practica va impune o nou ă bază
metodologic ă (în anii urm ători el va dezvolta minu țioase cercet ări
pentru fundamentarea concep ției cultural-istorice sau instrumentale).

189Anexa B

UN EXERCI ȚIU DE „PERSPECTIV Ă ISTORIC Ă”

La 100 de ani de la înfiin țarea primului laborator de psihologie,
Asociația psihologilor americani a dispus și sponsorizat editarea unei
cărți cu un mesaj istoric excep țional: „adresele-preziden țiale” sau
discursurile de investitur ă în perioada 1892 – 1977. Cartea cu titlul
„American Psychology in Historical Perspective ” a fost încredin țată
spre editare-coordonare lui Ernest R. Hilgard, cunoscut psiholog american
ce a făcut operă din respectul pentru alternative în psihologia înv ățării.
Într-un volum de 560 de pagini, organizat în patru p ărți,
corespunz ător perioadelor (primii 25 de ani, interbelic ă, postbelic ă și
recentă ) se prezint ă zeci de „crochiuri” ale problematicii și ideației
psihologice din „anii aceia”. În prefa ță, Hilgard explic ă de ce ș i cum a
făcut o selec ție a „discursurilor-preziden țiale”.
Cu titlul de „e șantion” de istorie a psihologiei, red ăm mai jos
autorii ș i temele lor atât de pre țios abordate:
– 1894, William James: Cunoaș terea lucrurilor asociate
– 1859, J. McKeen Cattell: Progresul psihologiei ca știință expe-
rimental ă
– 1899, John Dewey: Psihologia ș i practica social ă
– 1906, J.R. Angell: Domeniul psihologiei func ționale
– 1912, Ed.L. Thorndike: Actul ideo-motric
– 1914, R.S. Woodworth: Reconsiderarea gândirii f ără imagini
– 1915, J.B. Watson: Locul reflexului condi ționat în psihologie
– 1917, R.M. Yerkes: Psihologia și războiul
– 1923, L.M. Terman: Testul mental ca metod ă psihologic ă
– 1928, Ed.G. Boring: Psihologia controversei
– 1929, K.S. Lashley: Mecanismele neuronale de baz ă în com-
portament – 1933, L.L. Thurstone: Vectorii gândirii
– 1936, C.L. Hull: Mentalul, mecanismul și comportamentul de
alegere – 1937, Ed. C. Tolman: Determinantele comportamentului în
punctul de ramifica ție
– 1939, G.W. Allport: Cadrul de referin ță al psihologului

190– 1947, C.R. Rogers: Câteva remarci privind organizarea perso-
nalităț ii
– 1957, L.J. Cronbach: Cele două discipline ale psihologiei ș tiințifice
– 1958, A. H. Maslow: Natura iubirii
– 1959, W. Köhler: Psihologia gestaltist ă azi
– 1961, N.E. Miller: Studii analitice asupra trebuin ței și recompensei
– 1965, J.S. Bruner: Dezvoltarea gândirii

Printre pre ședinții din anii 1968 – 1977 sunt nume binecunoscute,
ca A.H. Maslow, G.A. Miller, K.B. Clark, Anne Anastasi, A. Bandura,
D.T. Campbell.
Tot un moment al istoriei poate fi și faptul c ă acest minunat
document ne-a fost oferit de prof. E. Paul Torrance de la Universitatea
Georgia, cel mai prolific autor american în creatologie; s-a n ăscut în
1915 la Milledgeville, fosta capitală a Confederaț iei Statelor de Sud și
a avut revela ția potențialului creativ ca dimensiune a umanului pe
când lucra cu tinerii stresa ți de război. Este un mare admirator al
poporului român și al operelor lui Enescu și Brâncuși; în ultimele
două decenii a coordonat editarea unor monografii despre mentorat în
culturile indiană , egiptean ă, spaniolă, american ă, română.

Anexa C

TEMATICA UNEI CONFERIN ȚE INTERNAȚ IONALE
DE ISTORIA PSIHOLOGIEI

Tot cu titlu de e șantion, prezent ăm tematica unei Conferin țe
internaționale de istoria psihologiei: Moscova, 1995.
Sub egida Institutului de psihologie al Academiei Ruse de Științe,
care are un „Centru de ini țiative psihologice”, și a Secției de istorie a
psihologiei a avut loc a II-a Conferin ță internaț ională de Istoria psiho-
logiei (I-a fiind în 1992). Psiholog i din Belgia, Bulgaria, Ungaria,
Gruzia, Kazahstan, S.U.A., Ucraina au prezentat date despre bazele
teoretico-metodologice ale psihologiei și istoriei psihologiei, pe dife-
rite ramuri.

191Cele cinci sec țiuni ale conferin ței au fost:

I.Bazele teoretico-metodologice ale psihologiei și istoriei
psihologiei;
II.Istoria dezvolt ării și starea actual ă a psihologiei în diferite
centre, regiuni și țări;
III.Moștenirea științifică și viața creatorilor ș tiinței psiho-
logice;
IV.Istoria domeniilor, direc țiilor ș i problemelor psihologiei;
V.Rolul și perspectivele psihologiei în rezolvarea proble-
melor actuale: experien ță și rezultate concrete.

Pentru tân ărul student-gânditor ajuns la „por țile” științei despre
esența sufleteasc ă a omului ar putea fi interesant ă enumerarea unor
comunicări prezentate la Conferin ță:
– Despre diferen ța dintre suflet și spirit (D.D. Vasiliev, Bulgaria);
– „Revoluț ia din Octombrie” în psihologie (M.I. Volovikova, Rusia);
– Este psihologia o știință a naturii? (L. Garai, Ungaria);
– Discuțiile ideologice ș i științifice în istoria psihologiei
(V.A. Kol țova, Rusia);
– Psihologia american ă în cel de-al II-lea r ăzboi mondial
(A.R. Hilhen și K.K. Hilhen, S.U.A.);
– Psihologia U.R.S.S. în anii celui de-al II-lea ră zboi mondial
(V.A. Kolț ova ș i J.N. Oleinik, Rusia);
– Psihologia în Rusia și în Occident: confruntare sau dialog
(M.G. Jaro șevski, Rusia);
– Bazele psihologiei economice (L. Garai, Ungaria);
– Istoria psihanalizei în Rusia (B.N. Tubaibaeva, Rusia).

Din lectura titlurilor de mai sus se poate sesiza c ă istoria unei
științe este element important al „con științei de sine” pentru domeniul
respectiv. În 1992, Institutul de psihologie al Academiei Ruse de
Științe a tipărit volumul Historical Way of Psychology. Past, Present,
Future . Cunoscutul istoric M.G. Jaro șevski, a elaborat capitolul
„Marxismul în psihologia sovietic ă: mituri și realități” (p. 43-47). Înc ă
din titlu se vede c ă „istoria” este un proces, un fapt de via ță.

192

Preistorie
3 milioane de ani î.e.n.
Australopitaecus africanus –
Africa oriental ǎ și meridional ǎ

2,2 milioane î.e.n.
Homo habilis – în Africa de est:
primii oameni.

1,9 milioane î.e.n.

Homo erectus , coexistǎ cu Homo
habilis în Africa, dar se r ǎspân-
dește în Asia (sinantropul – în
China; pitecantropul – în Java),
ar și în Europa. d
1 milion î.e.n.
Unelte cu dou ǎ fețe în Africa și
Orientul Apropiat.

650.000 î.e.n.

Utilizarea focului (peșterǎ în
Buches-du-Rhône). În China –
00.000 î.e.n. 5
40.000 î.e.n.
Homo sapiens sapiens , (Cro-
Magnon) – „omul modern” – în
oate continentele. t
25.000 î.e.n.
Cele mai vechi picturi (pe ștera
Cosquer).

Epoci ș i civilizație

Începutul paleoliticului: apari ția
uneltelor de piatr ǎ, nomadism,
cules, vân ǎtoare.
Primele urme de amenajare a
habitatului.
Începuturile Paleoliticului în
Europa.

Cele mai str ǎvechi urme de acti-
vitǎți omenești în Europa central ǎ
și meridional ǎ.

Începutul glacia ției Günz în
uropa. E
900.000 î.e.n.

P rimele habitate din Europa.
700.000 î.e.n.
Primele unelte cu dou ǎ fețe din
Europa.

ELEMENTE DE CRONOLOGIE UNIVERSAL Ă
193

19420.000 î.e.n.
Acul din os cu ureche.

12.000 î.e.n.
Case rotunde semiîngropate
Orientul Apropiat). (
9.000 î.e.n.
Apariția agriculturii (cultiva-
rea grâului și orzului) – în Orientul
Apropiat; primele sate agricole.

7.000 î.e.n.

Se extinde cultura grâului, orzului, leguminoaselor; se
domesticesc câinii, bovinele, ovinele caprinele.
Cele mai vechi țesǎturi.

5.500 î.e.n.

Rǎspândirea neoliticului în
Europa. În Anzi – domesticirea
amei. l
5.000 î.e.n.
Începuturile culturii porumbului
(Mexic). Primele sate în Europa
mediteranean ǎ. Primele canale de
irigație (Mesopotamia).

3.700 î.e.n.

Viața urbanǎ (Mesopotamia de
Jos, orașul Uruk este posibil s ǎ
fi avut 10.000 locuitori). Primele vestigii de art ǎ preistoricǎ.
Primele urme de activitate uma-
nǎ în Australia.

Dispariția marii faune pleisto-
nice (mamu ți, rinoceri etc.).
Sfârșitul paleoliticului, începutul
mezoliticului (tranzi ția de la
economia de vân ǎtoare și cules
la cea de produc ție).

Începutul neoliticului: agricul-
turǎ, creșterea animalelor, inven-
tarea ceramicii (primele oale de
pǎmânt), metalurgia cuprului.
Figurine feminine și alte repre-
zentǎ ri în ceramicǎ .

Epoca cuprului. Primele unelte
din metal și primele ora șe
(Mesopotamia, Egipt, valea
Indusului).

Sfârșitul mileniului V î.e.n.

Adoptarea anului de 365 de zile. În Sahara, prima art ǎ rupestrǎ.

1953.300 î.e.n.
Inventarea scrierii pictografice
și a semnelor cuneiforme.

Istorie

3.200 î.e.n.
Formarea statului faraonic prin
unificarea regatelor Egiptului
e Sus și Egiptului de Jos. d
3.000 î.e.n.
Domesticirea calului (în Europa
centralǎ).

2.778 î.e.n.
Djeser (sau Zoser) înfiin țeazǎ
Vechiul Regat a Egiptului, ce va
dǎinui peste 500 de ani.

2.500 î.e.n.
Începutul producerii bronzului (Mesopotamia, Iran); obiecte de
cupru și aur (Europa); Sahara
începe sǎ devinǎ deșert,
populația de p ǎstori migrând
spre sud; cultura bumbacului
Ecuador). (
2.400 î.e.n.

Civiliza ția urbanǎ de pe valea
ndusului (India ș i Pachistan) I

Inventarea ro ții, a roții olarului
și a plugului simplu.
Orientul mijlociu trece de la
preistorie la istorie.

Civilizație
Scrierea hieroglific ǎ egiptean ǎ
(pe papirus)

Aritmetica sumerianǎ (numera-
ția sexagesimalǎ și zecimal ǎ).
Geometria plan ǎ (Egipt).

Prima piramid ǎ în Egipt (mor-
mântul lui Djeser). Prima expre-sie a literaturii morale („Înv ǎțǎturile
lui Imhotep”, sfetnicul lui Djeser).
Primele balan țe cu talere.
Urmeazǎ piramidele lui Kheops,
Khefren, și Mykerinos.

1962.000 î.e.n.
Migrațiile popoarelor de limb ǎ
indo-european ǎ: strǎmoșii greci-
lor ocupǎ zona egean ǎ; hitiții și
luvienii intr ǎ în Anatolia; proto-
iranienii în N-V Iranului; amo-
riții în Mesopotamia; vechii evrei
în Țara Canaanului
În Europa începe epoca bronzului. Construirea primelor mari pa-
late (în Creta, ce vor fi distruse
este 400 de ani, de un seism). p
1600 – 1100 î.e.n.

Navigatorii cretani stǎ pânesc
Mediterana.

1500 î.e.n.

Faraonul Thutmosis III cucere ște
Palestina, Siria, Fenicia.

1400 î.e.n.
Apogeul civiliza ției miceniene
în Grecia, Creta, Cipru, Italia de
Sud. Se introduce calul și carul
e rǎzboi. d
1300 î.e.n.
Domnia lui Ramses al II-lea
(1301-1285), expansionismul
predecesorilor și mutarea capita-
lei în Delta Nilului.

1250 î.e.n.
Exodul evreilor din Egipt sub
conducerea lui Moise.

Acupunctura (China); fântâna cu
cumpǎnǎ și gǎleatǎ (Egipt).

Literatura didactic ǎ în Egipt
(„Învǎțǎturile lui Ș urupak”).

Literatura (roman) de factur ǎ
istoricǎ („Aventurile lui Sinuhe”).
Tradiția poeticǎ oralǎ pe tema
regelui legendar Ghilgame ș, ce
r fi trǎit cu 700 de ani în urm ǎ. a

Elemente de art ǎ veterinar ǎ și
ginecologie (Papirusul din Kahun).

Se reclǎdesc palatele din Creta:
fresce ornamentale.

În Europa – sculpturi din bronz.
În India – primele texte în
sanscritǎ vedicǎ, cǎrțile sacre ale
hinduismului; civiliza ția maya
(America Central ǎ) și olmecǎ
(Mexic).

Cadranul solar, însemn ǎri de ana-
tomie și chirurgie. Se disec ǎ dife-
rite cadavre (în Babilon, inima este
considerat ǎ sediul inteligenț ei).

1971127 î.e.n.
Nabucodonosor I (1127-1105)
ridicǎ Babilonul la rang de mare
utere. p
1010 – 970 î.e.n.
David unific ǎ regatul Israelului,
cu capitala la Ierusalim.

969 – 931 î.e.n.

Domnia lui Solomon, înal țǎ
primul Templu din Ierusalim. La moartea sa se desprind Regatul
Israel (capitala Samaria) și Regatul
udeea (capitala Ierusalim). I
Sec. IX î.e.n.

Expansiunea fenicienilor în
editeranǎ. M
Sec. VIII î.e.n.
Lumea greac ǎ începe sǎ fie orga-
nizatǎ în cetǎți. În India, forma-
rea regatului Maghada, ce va fi
două secole mai târziu leag ǎnul
udhismului și jainismului. b
776 î.e.n.
Jocurile Olimpice în Grecia, în
noarea lui Zeus. o
753 î.e.n.
Întemeierea Romei.

750 î.e.n.
Încep coloniz ǎrile grece ști în
Occident, în sudul Italiei și
Sicilia (Grecia Mare).

Primele vase din sticl ǎ și clepsi-
drele (Egipt, Mesopotamia).

Bogat mobilier funerar; smalț ul
pentru ceramic ǎ. Scrierea cre-
tanǎ. Textele literar-mitologice
din zona cananeean ă descriu
contextul elabor ǎrii textului
biblic.
Templele rupestre de la Abu-
Simbel și obeliscurile de la
Luxor. Apogeul tehnicilor de
îmbǎlsǎmare a mumiilor.

Începuturile culturii m ǎslinului
i a viț ei de vie în Peloponez. ș

Redactarea „Poemului crea ției”;
apariț ia alfabetului fenician,
bazǎ a celui ebraic și grecesc.

Psalmii lui David.
I nventare jocului cu mingea.

Începutul redact ǎrii cǎrților bi-
blice, prezentate dre pt cuvântul

198

Sec. VI î.e.n.
În timpul exilului evreilor în
Egipt și Babilon, proorocirile lui
Ieremia (600-580) ș i Iezechiel
(598-591); în estul Iranului, reforma religioasǎ a lui
Zarathustra, propagat ǎ de clasa
sacerdotal ǎ mezicǎ a Magilor.
Nabucodonosor II cucere ște
Ierusalimul, supunând Regatul
Iudeii (captivitatea evreilor în
abilon – 587). B
539 – 538 î.e.n.

Cirus II supune Babilonul și
eliberează poporul evreu
(întoarcerea la Ierusalim, epoca
revenirii la Sion, reconstruirea
emplului). T
525 î.e.n.
Cucerirea Egiptului de c ătre
perși (regele Cambise II). Peste
3 ani, Darius I extinde imperiul
persan de la Dun ăre până la
Indus, organizând districte ș i
tribut, dezvoltând re țele de
drumuri, inclusiv canalul Nil –
Marea Ro șie.

490 î.e.n.
Grecii se înfrunt ă cu imperiul
persan: Miltiade învinge armata
lui Darius la Marathon. lui Dumnezeu adresat lui Moise pe muntele Sinai.
În Asiria, primele ro ți cu scri-
pete. La evrei, profe țiile lui Ilie.
Poemele epice grece ști, atribuite
lui Homer: Iliada, Odiseea.

700 – 300 î.e.n.

Ultimele texte religioase în sanscrita vedic ǎ: Upanișadele.

Thales din Milet, matematician
și filosof, formuleaz ă ipoteze
cosmogonice, o teorie psiholo-
gică și elaboreaz ă geometria
triunghiului. Poeme chineze adunate în opera clasică Che-King.
Eclipsa de soare prev ăzută de
Thales se adevereș te.

199

443 – 429 î.e.n.

Pericle conduce via ța politicǎ
din Atena, ca mare strateg,
reales de 15 ori.

405 î.e.n.

Sparta se aliaz ǎ cu Persia și în-
frânge Atena la Aigos Potamos. 550 î.e.n.
Pitagora elaborează teorema
riunghiului dreptunghic. t
Heraclit din Efes formuleaz ă
principiul creator al contradic-
iei: mișcarea. ț
Iluminarea lui Siddhartha Gautama,
în India; devine Buddha și începe
să propovă duiască doctrina ce-i
oartă numele. p

Anaxagoras (500-428); Parmenide
scrie „Despre natură ” (474) (afir-
mă sfericitatea Terrei); Democrit
(470-370).
479 î.e.n.

Moartea lui Confucius.
450 î.e.n.
„Cântarea cânt ărilor” – carte
biblică.
446 î.e.n.
Herodot se stabile ște la Atena.
430 î.e.n.
Moare Zenon din Eleea, autorul
paradoxurilor. Platon (427-348).
425 î.e.n.

„Oedip rege” – tragedie de Sofocle.
423 î.e.n.

„Norii” – comedie de Aristofan. „Viespile” – în 422 î.e.n.
420 î.e.n.

Democrit elaboreazǎ concepția
atomistǎ despre materie, fiind
considerat primul filosof mate-rialist.

200
404 î.e.n.
În Egipt, restaurarea dinastiilor
ndigene. i
400 î.e.n.
În Mexic se întemeiaz ǎ Teoti-
huacan, centrul unei civiliza ții
are va dura pân ǎ în 800 d.Hr. c
356 î.e.n.
Rege al Macedoniei devine Filip
al II-lea, care intervine în Grecia, folosindu-se de dez-
inarea dintre cet ǎțile grecești. b

336 î.e.n.

Filip al Macedoniei moare asasinat; îi succede fiul s ǎu
Alexandru.
333 î.e.n.

Victoria lui Alexandru asupra regelui per șilor, Darius al III-lea.
Se joacǎ comedia „Broa ștele” de
Aristofan și „Bacantele”, trage-
die de Euripide.

399 î.e.n.

Socrate, marele filosof și
mentor, cel care a dat omului
demnitatea vie ții („Virtutea se
învațǎ”) și a descoperit con-
ceptul ca „celul ǎ a gândirii”,
este condamnat la moarte pentru
neonorarea zeilor statului ș i
„pervertirea tineretului” (de fapt,
e-a dat lec ții de demnitate). l
377 î.e.n.
Se stinge din via țǎ Hipocrat, cel
ai mare medic al Antichit ǎții. m
367 î.e.n.
Aristotel, la vârsta de 17 ani,
ntrǎ în Academia lui Platon. i
351 î.e.n.
Demostene, în primul s ǎu
discurs, se pronun țǎ împotriva
egelui Filip. r
343 î.e.n.
Aristotel devine dasc ǎl al lui
Alexandru Macedon, fiul lui
Filip.
Literatura epic ǎ indianǎ culmi-
nează cu „Ramayana”, de
almiki. V

201332 î.e.n.
Se întemeiaz ǎ orașul Alexandria,
în Egipt, din porunca lui
lexandru. A
327 – 325 î.e.n.
Alexandru Macedon ajunge în
azinul Indusului. b
323 î.e.n.
Alexandru Macedon moare la
Babilon; imperiul se împarte
ntre generali. î

321 î.e.n.
„Furcile caudine” – armata romanǎ înfrântǎ de cǎtre samni ți
trece dezarmat ǎ, împreun ǎ cu cei
doi consuli, prin culoarul de
ǎnci ale înving ǎtorilor. l
320 î.e.n.

Întemeierea primului mare Imperiu Indian, Maurya (sub
Ciandra Gupta).

280 î.e.n.

Primul far: în Alexandria, Ptolemeu al II-lea porunce ște lui
Sostratos din Cridos s ǎ înalțe pe
insula Pharos un turn de peste 130m cu focuri și oglinzi care
semnalizeaz ǎ pânǎ la 55km.

Începutul epocii eleniste (dup ǎ
împǎrțirea imperiului lui
Alexandru Macedon: cultura greacǎ se men ține în lumea
egee, dar se r ǎspândește și în
Orient).

312 î.e.n.

Zenon din Citium se stabile ște la
tena, fondând Școala stoic ǎ. A
306 î.e.n.
Epicur deschide o școalǎ (Grǎdi-
a) la Atena. n
300 î.e.n.
O sintezǎ remarcabil ǎ a geome-
triei grece ști: Elemente , de Euclid.
În China se produce prima hârtie
(din fibre de m ǎtase).

202

221 î.e.n.
În China, sub domnia lui Chin
Shi Huang Di care unificase regatele chineze într-un imperiu,
se începe construirea Marelui
Zid Chinezesc (protec ție împo-
triva nǎvǎlitorilor din Asia
entralǎ ). C

165 î.e.n.

Prima testare oficial ǎ pentru
desemnarea funcț ionarilor, în
hina. C
148 î.e.n.
Macedonia devine provincie
romanǎ (alǎturi de Epir și
Tesalia).

73-71 î.e.n.

Rǎscoala sclavilor sub condu-
cerea lui Spartacus; ei sunt
biruiți de Crassus.

277 î.e.n.
Medicul grec Erasistrat, din
Alexandria, remarc ǎ dependen ța
inteligenței de circumvolu țiunile
creierului (la om fiind mult mai dezvoltate decât la animale).

212 î.e.n.

Arhimede, genialul fizician, conducǎtorul apǎrǎrii Siracuzei,
ste ucis de un soldat roman. e
200 î.e.n.

Cele mai vechi manuscrise de la
Marea Moart ǎ, scrise în ebraic ǎ
și arameean ǎ, atribuite sectei
senienilor. e
196 î.e.n.
Piatra din Rosette, cu inscrip ția
unui decret al lui Ptolemeu al
V-lea, în trei versiuni: hieroglific ǎ,
greacǎ și demoticǎ. Aceasta îi va
permite lui Champollion s ǎ
escifreze hieroglifele. d

140 î.e.n.

Afrodita sau Venus din Milo,
statuie elenistic ă din marmurǎ ,
redând un model divin din sec.
IV î.Hr.

20363 î.e.n.
Pompei pune st ǎpânire pe
Ierusalim, impunând st ǎpânirea
omanǎ în Palestina. r
60 î.e.n.
Acordul secret între Cezar,
Crassus și Pompei; în anul
urmǎtor consulatul lui Iulius
Cezar, pornit împotriva Galiei, Germaniei și Britaniei.

48 î.e.n.

Pompei, refugiat în Egipt, este
sasinat de un centurion. a
44 î.e.n., 15 martie
Este asasinat Iulius Cezar de
ǎtre Brutus și Cassius. c
37 î.e.n.
Cu sprijinul romanilor, Irod de-
ine rege al Iudeei. v
27 î.e.n.
Octavian ia numele de Augustus.
oma devine monarhie și imperiu. R
2 e.n.
Imperiul chinez, dup ǎ un
recensǎmânt, are 57 milioane de
ocuitori. l
6 e.n.
Iudeea devine provincie roman ǎ.

26 e.n.
Pilat din Pont – numit prefectul
Iudeii.

27 e.n.
Tiberius las ǎ puterea la Roma

55 î.e.n.
Lucrețiu, epicurean, autor al
cǎrții „De rerum natura ”, trece
în lumea umbrelor.

Biblioteca din Alexandria, arde.

43 î.e.n.

„ Arta iubirii” de Ovidiu.

18 e.n.

Ovidiu, exilat de c ǎtre Augustus,
moare pe țǎ rmul Pontului Euxin
(lasǎ poemele „Tristele” și
„Ponticele”).

204prefectului Seian, retr ǎgându-se
definitiv la Capri (peste 4 ani
este asasinat în conspira ția
împotriva lui Tiberius). Tiberius moare în 37, împ ǎrat devenind
Caligula. (În 41, dup ă asasinarea
lui, urmeaz ă Claudiu; otr ǎvit în
54, îi urmeaz ǎ Nero).

64 e.n.

Începutul persecut ǎrii creștini-
lor, de cǎtre Nero.

70 e.n.
Cucerirea Ierusalimului de c ǎtre
Titus, distrugerea ora șului și a
celui de-al doilea Templu.

79 e.n.

Orașele Pompei și Herculaneum
sunt acoperite de lav ǎ vulcanicǎ,
emanatǎ de Vezuviu.

98 e.n.

Traian devine împ ărat, urmân-
du-i lui Nero. În timpul domniei
sale de 19 ani, cucere ște Dacia,
Asiria, Armenia și Mesopotamia.

Ioan Botez ǎtorul predic ǎ și
boteazǎ în apa Iordanului; îl
boteazǎ și pe Iisus.

28 e.n.

Ioan Botez ǎtorul este încarcerat
de cǎtre Irod ș i decapitat.

30 sau 33 e.n.
Iisus este r ǎstignit.
În Israel, r ǎscoala evreilor, dis-
trugerea Templului și prǎbușirea
puterii sacerdotale.
Redactarea Evangheliilor (buna
vestire) dup ǎ Luca, Marcu, Matei
și Ioan, care evoc ǎ viața lui Iisus
și formuleaz ǎ mesajul cre știn.
Mare tratat de farmacologie (cinci cǎrți) elaborat de Dioscoride,
medic grec al armatei romane; plantele medicinale ocup ǎ un loc
special.

Titus Livius începe redactarea
Istoriei Romei” (142 de c ǎrți). „
80 – 90 e.n.

Apare cartea „Faptele Apos-tolilor”, atribuit ă lui Luca;
redactarea Evangheliei după
Ioan (90-100).
113 e.n.

La Roma se înal ță Columna lui
Traian, înf ățișând războaiele îm-
potriva dacilor.

205202 e.n.
Ordonanță imperială la Roma de
interzicere a prozelitismului
evreiesc și creștin.

270 – 275 e.n.
Împăratul Aurelian restabile ște
unitatea Imperiului, este nevoit
să evacueze Dacia (271) și să
construiasc ă zidul de la Roma
împotriva n ăvălirilor barbare.

303 e.n.
Începutul marilor persecu ții:
Edictul de la Nicomedia
(Dioclețian) interzice adună rile
creștinilor.

312 e.n.
Convertirea la cre știnism a
împăratului Constantin: înaintea
biruinței asupra lui Maxen țiu i s-
a arătat crucea lui Hristos. În
anul următor, prin Edictul de la
Milano, cre știnii dobândesc
dreptul să-și predice religia.

325 e.n.
Primul sinod de la Niceea, convocat de Constantin, con-damnă învățăturile lui Arie, care
egau divinitatea lui Hristos. n
330 e.n.

Împăratul Constantin inaugurea-
ză oficial Constantinopolul; prin
aceasta începe declinul Romei,
întâietate c ăpătând imperiul nu-
mit mai târziu bizantin.
201 e.n.
Medicul grec Galen, care a pro-
fesat la Pergam și Roma, f ăcând
importante descoperiri (sistemul
nervos și inimă) a încetat din
viață.
Începutul monahismului cre știn
în Orient: sfântul Anton se re-trage în de șertul Tebaida, în
Egipt și întemeiaz ă primele dou ă
mănăstiri creștine din lume.
Începe redactarea în sanscrit ă a
tratatului despre arta iubirii, Kama-Sutra (va dura pân ă în
ec. VIII). s
315 e.n.

Cel mai mare monument cu
boltă în arhitectura roman ă: basi-
lica lui Maxen țiu și Constantin.
Constantin începe ș i basilica
Sfântul Petru (ce va fi terminat ă
în 344). Basilica Na șterea Domnului și
alte biserici cl ădite la ini țiativa
Elenei, mama lui Constantin. Până spre sfâr șitul sec. V, apo-
geul civiliza ției indiene sub
dinastia Gupta: sculptur ă, litera-
tură, religie, știință (matematic ă
– sisteme de ecua ții, geometrie,
astronomie, medicin ă).

206476. Căderea Imperiului Roman
de Apus (Roma este cucerit ă de
heruli – neam germanic). Europa
ntră în Evul Mediu. i
517. Slavii trec Dun ărea.
În China începe fondarea budis-
mului (Zen) de c ătre Badidharma
Da Mo, în chineză ). (

527. Începe domnia str ălucită a
împăratului Justinian (527-565).
Imperiul Bizantin atinge cea mai
are întindere. m

610.
În Arabia, Mohamed pri-
mește primele revela ții divine
(în 632 moare; 644 – redactarea
finală a Coranului).

726. În Imperiul Bizantin se
proclamă distrugerea cultului
idolatru al imaginilor religioase
(în 787, prin sinodul de la Niceea, se aprob ă restaurarea
cultului imaginilor).

520.
India; Aryabhata introduce
numerația zecimal ă și zero-ul;
calculul func ției trigonometrice
inus și a lui pi. s
525. Se elaboreaz ă Calendarul
erei creștine. Sub Justinian (527-
565) începe epoca artei cre știne:
bazilici, mozaicuri, fresce, icoane. Î nceputul înv ățământului cre știn.
529.
Din ordinul lui Justinian se
închid școlile filosofice din Atena,
simboluri ale gândirii p ăgâne.

532-537. La Constantinopol, cons-
truirea bisericii Sfânta Sofia (în
558 marea cupolă se prăbușește).

587. Triumful religiei budiste
în Japonia, ridicarea templului
Așoka.

618. Primele produse de por țe-
an în China. l
628. Prima utilizare a numerelor
negative: India, tratatul de astro-
nomie al lui Brahma Gupta.

751.
Tehnica fabric ării hârtiei la
arabi (în 794 – prima manu-
actură de hârtie la Bagdad). f

207

773.
Folosirea cifrelor „arabe”,
mportate, de fapt, din India. i
860. Al-Morezni, matematician
arab, introduce conceptul de
algoritm; rezolvarea ecuaț iilor
lgebrice de gradul unu și doi. a
832. Califul Bagdadului creeaz ă
„Casa în țelepciunii” pentru
raducerea literaturii grece ști. t
863. Traducerea Evangheliilor ș i
a liturghiei greceș ti în slavonă
de către Chiril și Metodiu). (
1050. Folosirea busolei în China.

208

209

BIBLIOGRAFIE

Adler, A. (1995), Sensul vie ții, Editura IRI, Bucure ști.
Adler, A. (1996), Cunoașterea omului , Editura IRI, Bucure ști.
Aristotel (1996), Despre suflet , Editura științificǎ; Editura Aion, Oradea.
Aristotel (2001), Metafizica , Editura Humanitas, Bucure ști.
Augustin Sf. (1998), Confesiuni , Editura Humanitas, Bucure ști.
Augustin Sf. (1995), De magistro: despre înv ǎțǎtor , Institutul European
pentru cooperare științificǎ, Iași.
Bacon, Fr. (1957), Noul Organon , Editura Academiei, Bucure ști.
Banu, I. (1996), Aristotel, Editura științificǎ, București.
Bǎdǎrǎu, D. (1964), Ideile filosofice ale lui Dimitrie Cantemir , în Istoria
gândirii sociale și filosofice în România , Editura Academiei, Bucure ști.
Bechtel, W. & Co. (Eds), (1990), Connections and the Mind , Blackwell,
Oxford.
Bejat, M. (1972), Geneza psihologiei ca științǎ experimental ǎ în România ,
Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ, București.
Berkeley, G. (1995), Principiile cunoa șterii omene ști, Editura Agora, Ia și.
Boring, E.G. (1929), History of the Experimental Psychology .
Bruno, F.J. (1972), The Story of Psychology , Molt, Rinehart and Winston,
New York. Cantemir, D. (1965), Istoria ieroglific ǎ, vol. I, II, Editura pentru literaturǎ ,
Bucure ști.
Cantemir, D. (1974), Opere complete , Editura Academiei, Bucure ști.
Coan, R.W. (1974), The Optimal Personality: an Empirical and Theoretical
Analysis , Columbia University Press, New York.
Democritus, A. (1940), Gânduri despre via țǎ, Institutul de arte grafice Brawo,
Iași.
Democrit și Leucip (1941), Fragmente , Facultatea de litere, Ia și.
Descartes, R. (1957), Discurs asupra metodei de a ne conduce bine ra țiunea
și a c ăuta adevărul în științe, Editura științifică, București.
Descartes, R. (1964), Reguli utile și clare pentru îndrumarea min ții în cerce-
tarea adev ărului , Editura științifică, București.
Dewey, J. (1992), Fundamente pentru o științǎ a educației, Editura didactic ǎ
și pedagogic ǎ, București.
Diogene, Laertios (1963), Despre vie țile și doctrinele filosofilor , Editura
Academiei, Bucure ști.

210Drǎghicescu, D. (1996), Din psihologia poporului român , Editura Albatros,
Bucure ști.
Eliade, M. (1999), Istoria credin țelor și ideilor religioase, Editura științificǎ
și enciclopedic ǎ, București.
Eliade, M. (2001), Întâlnirea cu sacrul, Editura Echinox, Cluj-Napoca.
Freud, S. (1980), Introducere în psihanaliz ǎ, Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ,
Bucure ști.
Freud, S. (1993), Viața mea și psihanaliza , Editura Moldova, Ia și.
Freud, S. (1993), Autobiografie , Editura științificǎ, București.
Fromm, E. (1983), Texte alese, Editura politic ǎ, București.
Heraclit din Efes (1950), Despre natur ă, în Diogene Laertios, op. cit.
Herbart, J.Fr. (1925), Prelegeri pedagogice , Casa Școalelor, Bucure ști.
Herseni, T. (1928), Sociologie. Teoria general ǎ a vieții sociale , Editura
științificǎ și enciclopedic ǎ, București.
Herseni, T. (1937), Thomas Hobbes, Tiparul Universitar, Bucure ști.
Herseni, T. (1973), Psihologia lui Vaschide , Editura știin țificǎ, București.
Herseni, T. (1980), Cultura psihologic ǎ româneasc ǎ, Editura științificǎ și
enciclopedic ǎ, București.
Hilgard, E.R. (Ed.), (1978), American Psychology in Historical Perspective ,
American Psycholog ical Association, New York.
James, W. (1929), Précis de psychologie , Marcel Rivière, Paris (traducere a
lucrării The Principles of Psychology, 1890)
James, W. (2001), Introducere în filosofie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Janet, P. (1889), L’automatisme psychologique , Alcan, Paris.
Jarosevski, M.G. (1966), Istorija psihologhii , Mâsli, Moscova.
Jung, C.G. (1987), Syncronicity , Rontledge & Kegal Paul Ltd., London.
Jung, C.G. (1994), Puterea sufletului . Antologie, partea I-IV, Editura Anima,
Bucure ști.
Jung, C.G. (1987), Tipuri psihologice , Editura Humanitas, Bucure ști.
Köhler, W. (1929), Gestalt Psychology , Liveright, New York.
Konorzki, J.A., M iller, S. (1937), On two Types of Conditioned Reflex , în
„Journal of General Psychology”, no. 16, pp. 264 – 272.
Locke, J. (1962), Texte pedagogice alese , Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ,
Bucure ști.
Maslow, A.H. (1954), Motivation and Personality , Harper and Row, New York.
Marx, M.H., Hillix, W.A. (1979), Systems and Theory in Psychology , ed. a III-a,
McGraw-Hill, Inc., New York.
Mânzat, I. (1994), Istoria universal ă a psihologiei. Istoria modern ă și con-
temporan ă 1860 – 1994 , Univ. „Titu Maiorescu”, Bucure ști.
Munteanu, Ș t. (1997), Dimensiuni ale spiritualit ǎții indiene, Editura didactic ǎ
și pedagogic ǎ, București.
Nicola, Gr. (1972), Cu privire la conceptul de ac țiune în psihologia modern ǎ,
„Revista de psihologie”, nr. 2.

211Nye, Robert D. (1986), Three Psychologies. Perspectives from Freud, Skinner
and Rogers (IIIrd ed.), Cole publishing Company, Monterey, California.
Odobleja, Șt. (1984), Psihologia consonantist ǎ, Editura Academiei, Bucure ști.
Panaitescu, P.P. (1958), Dimitrie Cantemir, via ța și opera, Editura Acade-
miei, Bucure ști.
Pavelcu, V. (1972), Drama psihologiei , Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ, București.
Pavlov, I.P. (1952), Opere alese, Editura Academiei, Bucure ști.
Pitagora (1991), Legile morale și politice , Editura „Antet 2000, Bucure ști.
Platon (1996), Socrate omul: antologie platonician ǎ: chipul lui Platon în
dialogurile lui Platon , Editura Humanitas, Bucure ști.
Platon (2001), Opere complete , vol. I, Editura Humanitas, Bucure ști.
Ralea, M. (1926), Ipoteze și precizǎri în știința sufletului , Casa Școalelor,
Bucure ști.
Ralea, M. (1957), Scrieri din trecut, problema incon știentului , E.S.P.L.A.,
Bucure ști.
Ralea, M., Botez, C. (1958), Istoria psihologiei , Editura Academiei, Bucure ști.
Ralea, M. (1964), Schița unui sistem de psihologie , „Revista de psihologie”, nr. 4.
Ralea, M. (1997), Fenomenul românesc , Editura Albatros, Bucure ști.
Rank, O. (1997), Dublul Don Juan , Institutul European pentru cooperare cul-
tural- științificǎ, Iași.
Rǎdulescu-Motru, C. (1923), Curs de psihologie (ed. a II-a), Cultura Na țio-
nalǎ, București.
Rǎdulescu-Motru, C. (1927), Personalismul energetic , Casa Școalelor, Bucure ști.
Rogers, C.R. (1942), Counseling and Psychotheraphy , Houghton Miffin,
Boston.
Rogers, C.R. (1951), Client Centered Theraphy , Houghton Miffin, Boston.
Rogers, C.R. (1959), A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal
Relationships, as Develope d in the Client-Centered Framework , in
S.Koch (Ed.), Psychology: A Study of a Science , vol. 3, McGraw-Hill,
New York.
Rogers, C.R. (1961), On Becoming a Person , Houghton Miffin, Boston.
Rogers, C.R. (1972), Becoming Partners: Marriage and Its alternatives ,
Delacorte, New York. Rogers, C.R. (1980), A Way of Being , Houghton Miffin, Boston.
Rogers, C.R. (1983), Freedom to Learn for the 80’s , Merrill, Columbus, Ohio.
Roșca, Al., Voicu, C. (1982), A Concise History of Psychology in Romania ,
Editura științificǎ și pedagogic ǎ, București.
Roșca, Al., Bejat, M. (1976), Istoria științelor în România. Psihologia , Editura
Academiei, Bucure ști.
Skinner, B.F. (1971), Revoluția științificǎ a învǎțǎmântului , Editura didactic ǎ
ș i pedagogic ǎ, București.
Spinoza, B. (1952), Texte filosofice , Editura Academiei, Bucure ști.

Spinoza, B. (1993), Etica: demonstrat ǎ dupǎ metoda geometric ǎ, Antet XX
Press, Bucure ști.
Thomas, Aquinos (1997), Despre unitatea intelectului , Editura Decalog,
Satu-Mare.
Thorndike, Ed. (1969), Selected Writings from a Connectionist’s Psychology ,
Greenwood Press, New York.
Thorndike, Ed. (1983), Învǎțǎrea uman ǎ, Editura didacticǎ și pedagogic ǎ,
Bucure ști.
Wertheimer, M. (1959), Productive Thinking , Harper & Row, New York.
Verdeș, I. (1957), Dimitrie Cantemir, patriot, gânditor și om de științǎ, în
Din istoria filosofiei în România , vol. II, Editura Academiei, Bucure ști.
Zapan, Gh. (1984), Cunoașterea și aprecierea obiectiv ǎ a personalit ǎții,
Editura științificǎ și enciclopedic ǎ, București.

212

207BIBLIOGRAFIE

Adler, A. (1995), Sensul vie ții, Editura IRI, Bucure ști.
Adler, A. (1996), Cunoașterea omului , Editura IRI, Bucure ști.
Aristotel (1996), Despre suflet , Editura științificǎ; Editura Aion, Oradea.
Aristotel (2001), Metafizica , Editura Humanitas, Bucure ști.
Augustin Sf. (1998), Confesiuni , Editura Humanitas, Bucure ști.
Augustin Sf. (1995), De magistro: despre înv ǎțǎtor , Institutul European
pentru cooperare științificǎ, Iași.
Bacon, Fr. (1957), Noul Organon , Editura Academiei, Bucure ști.
Banu, I. (1996), Aristotel, Editura științificǎ, București.
Bǎdǎrǎu, D. (1964), Ideile filosofice ale lui Dimitrie Cantemir , în Istoria
gândirii sociale și filosofice în România , Editura Academiei, Bucure ști.
Bechtel, W. & Co. (Eds), (1990), Connections and the Mind , Blackwell,
Oxford.
Bejat, M. (1972), Geneza psihologiei ca științǎ experimental ǎ în România ,
Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ, București.
Berkeley, G. (1995), Principiile cunoa șterii omene ști, Editura Agora, Ia și.
Boring, E.G. (1929), History of the Experimental Psychology .
Bruno, F.J. (1972), The Story of Psychology , Molt, Rinehart and Winston,
New York. Cantemir, D. (1965), Istoria ieroglific ǎ, vol. I, II, Editura pentru literaturǎ ,
Bucure ști.
Cantemir, D. (1974), Opere complete , Editura Academiei, Bucure ști.
Coan, R.W. (1974), The Optimal Personality: an Empirical and Theoretical
Analysis , Columbia University Press, New York.
Democritus, A. (1940), Gânduri despre via țǎ, Institutul de arte grafice Brawo,
Iași.
Democrit și Leucip (1941), Fragmente , Facultatea de litere, Ia și.
Descartes, R. (1957), Discurs asupra metodei de a ne conduce bine ra țiunea
și a c ăuta adevărul în științe, Editura științifică, București.
Descartes, R. (1964), Reguli utile și clare pentru îndrumarea min ții în cerce-
tarea adev ărului , Editura științifică, București.
Dewey, J. (1992), Fundamente pentru o științǎ a educației, Editura didactic ǎ
și pedagogic ǎ, București.
Diogene, Laertios (1963), Despre vie țile și doctrinele filosofilor , Editura
Academiei, Bucure ști.
Drǎghicescu, D. (1996), Din psihologia poporului român , Editura Albatros,
Bucure ști.

208Eliade, M. (1999), Istoria credin țelor și ideilor religioase, Editura științificǎ
și enciclopedic ǎ, București.
Eliade, M. (2001), Întâlnirea cu sacrul, Editura Echinox, Cluj-Napoca.
Freud, S. (1980), Introducere în psihanaliz ǎ, Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ,
Bucure ști.
Freud, S. (1993), Viața mea și psihanaliza , Editura Moldova, Ia și.
Freud, S. (1993), Autobiografie , Editura științificǎ, București.
Fromm, E. (1983), Texte alese, Editura politic ǎ, București.
Heraclit din Efes (1950), Despre natur ă, în Diogene Laertios, op. cit.
Herbart, J.Fr. (1925), Prelegeri pedagogice , Casa Școalelor, Bucure ști.
Herseni, T. (1928), Sociologie. Teoria general ǎ a vieții sociale , Editura
științificǎ și enciclopedic ǎ, București.
Herseni, T. (1937), Thomas Hobbes, Tiparul Universitar, Bucure ști.
Herseni, T. (1973), Psihologia lui Vaschide , Editura știin țificǎ, București.
Herseni, T. (1980), Cultura psihologic ǎ româneasc ǎ, Editura științificǎ și
enciclopedic ǎ, București.
Hume, D. (1936), …, Societatea român ǎ de filosofie, București.
Hilgard, E.R. (Ed.), (1978), American Psychology in Historical Perspective ,
American Psycholog ical Association, New York.
James, W. (1929), Précis de psychologie , Marcel Rivière, Paris (traducere a
lucrării The Principles of Psychology, 1890)
James, W. (2001), Introducere în filosofie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Janet, P. (1889), L’automatisme psychologique , Alcan, Paris.
Jarosevski, M.G. (1966), Istorija psihologhii , Mâsli, Moscova.
Jung, C.G. (1987), Syncronicity , Rontledge & Kegal Paul Ltd., London.
Jung, C.G. (1994), Puterea sufletului . Antologie, partea I-IV, Editura Anima,
Bucure ști.
Jung, C.G. (1987), Tipuri psihologice , Editura Humanitas, Bucure ști.
Köhler, W. (1929), Gestalt Psychology , Liveright, New York.
Konorzki, J.A., M iller, S. (1937), On two Types of Conditioned Reflex , în
„Journal of General Psychology”, no.16, pp.264 – 272.
Locke, J. (1962), Texte pedagogice alese , Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ,
Bucure ști.
Maslow, A.H. (1954), Motivation and Personality , Harper and Row, New York.
Marx, M.H., Hillix, W.A. (1979), Systems and Theory in Psychology , ed. a III-a,
McGraw-Hill, Inc., New York.
Mânzat, I. (1994), Istoria universal ă a psihologiei. Istoria modern ă și con-
temporan ă 1860 – 1994 , Univ. „Titu Maiorescu”, Bucure ști.
Munteanu, Ș t. (1997), Dimensiuni ale spiritualit ǎții indiene, Editura didactic ǎ
și pedagogic ǎ, București.
Nicola, Gr. (1972), Cu privire la conceptul de ac țiune în psihologia modern ǎ,
„Revista de psihologie”, nr.2.

209Nye, Robert D. (1986), Three Psychologies. Perspectives from Freud, Skinner
and Rogers (IIIrd ed.), Cole publishinng Company, Monterey, California.
Odobleja, Șt. (1984), Psihologia consonantist ǎ, Editura Academiei, Bucure ști.
Panaitescu, P.P. (1958), Dimitrie Cantemir, via ța și opera, Editura Acade-
miei, Bucure ști.
Pavelcu, V. (1972), Drama psihologiei , Editura didactic ǎ și pedagogic ǎ, București.
Pavlov, I.P. (1952), Opere alese, Editura Academiei, Bucure ști.
Pitagora (1991), Legile morale și politice , Editura „Antet 2000, Bucure ști.
Platon (1996), Socrate omul: antologie platonician ǎ: chipul lui Platon în
dialogurile lui Platon , Editura Humanitas, Bucure ști.
Platon (2001), Opere complete , vol.I, Editura Humanitas, Bucure ști.
Ralea, M. (1926), Ipoteze și precizǎri în știința sufletului , Casa Școalelor,
Bucure ști.
Ralea, M. (1957), Scrieri din trecut, problema incon știentului , E.S.P.L.A.,
Bucure ști.
Ralea, M., Botez, C. (1958), Istoria psihologiei , Editura Academiei, Bucure ști.
Ralea, M. (1964), Schița unui sistem de psihologie , „Revista de psihologie”, nr. 4.
Ralea, M. (1997), Fenomenul românesc , Editura Albatros, Bucure ști.
Rank, O. (1997), Dublul Don Juan , Institutul European pentru cooperare cul-
tural- științificǎ, Iași.
Rǎdulescu-Motru, C. (1923), Curs de psihologie (ed. a II-a), Cultura Na țio-
nalǎ, București.
Rǎdulescu-Motru, C. (1927), Personalismul energetic , Casa Școalelor, Bucure ști.
Rogers, C.R. (1942), Counseling and Psychotheraphy , Houghton Miffin,
Boston.
Rogers, C.R. (1951), Client Centered Theraphy , Houghton Miffin, Boston.
Rogers, C.R. (1959), A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal
Relationships, as Develope d in the Client-Centered Framework , in
S.Koch (Ed.), Psychology: A Study of a Science , vol. 3, McGraw-Hill,
New York.
Rogers, C.R. (1961), On Becoming a Person , Houghton Miffin, Boston.
Rogers, C.R. (1972), Becoming Partners: Marriage and Its alternatives ,
Delacorte, New York. Rogers, C.R. (1980), A Way of Being , Houghton Miffin, Boston.
Rogers, C.R. (1983), Freedom to Learn for the 80’s , Merrill, Columbus, Ohio.
Roșca, Al., Voicu, C. (1982), A Concise History of Psychology in Romania ,
Editura științificǎ și pedagogic ǎ, București.
Roșca, Al., Bejat, M. (1976), Istoria științelor în România. Psihologia , Editura
Academiei, Bucure ști.
Skinner, B.F. (1971), Revoluția științificǎ a învǎțǎmântului , Editura didactic ǎ
ș i pedagogic ǎ, București.
Spinoza, B. (1952), Texte filosofice , Editura Academiei, Bucure ști.

Spinoza, B. (1993), Etica: demonstrat ǎ dupǎ metoda geometric ǎ, Antet XX
Press, Bucure ști.
Thomas, Aquinos (1997), Despre unitatea intelectului , Editura Decalog,
Satu-Mare.
Thorndike, Ed. (1969), Selected Writings from a Connectionist’s Psychology ,
Greenwood Press, New York.
Thorndike, Ed. (1983), Învǎțǎrea uman ǎ, Editura didacticǎ și pedagogic ǎ,
Bucure ști.
Wertheimer, M. (1959), Productive Thinking , Harper & Row, New York.
Verdeș, I. (1957), Dimitrie Cantemir, patriot, gânditor și om de științǎ, în
Din istoria filosofiei în România , vol. II, Editura Academiei, Bucure ști.
Zapan, Gh. (1984), Cunoașterea și aprecierea obiectiv ǎ a personalit ǎții,
Editura științificǎ și enciclopedic ǎ, București.

210