Politica de concurență este esențială pentru garantarea funcționării mecanismelor economiei libere, susținând existența unui mediu competitiv… [626116]

Cuprins
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
         Introducere
Politica de concurență este esențială pentru garantarea funcționării
mecanismelor economiei libere, susținând existența unui mediu competitiv sănătos,
sustenabil.
În perioada de criză economică și financiară, politica de concurență devine
un element central în cadrul instrumentelor de depășire a perioadei de recesiune.
Doar prin întărirea gradului de concurență, prin creșterea intensității acesteia și
prin manifestarea puternică a presiunilor concurențiale pe piață crește gradul de
competitivitate al firmelor, fapt ce conduce la diminuarea sau menținerea nivelului
prețurilor pe piață. Protejarea efectivă a cadrului concurențial, în vederea scăderii
prețurilor finale, devine esențială pentru resuscitarea consumului populației, ca
factor de relansare și depășire a perioadei de criză.
În această perioadă de criză economică, companiile sunt tentate să recurgă la
comportamente anticoncurențiale pentru a-și menține profitul sau pentru a
supraviețui, printre acestea numărandu-se practicarea unor preturi excesive sau de

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
ruinare, în scopul înlăturarii concurenților, precum și întelegerile între agenții
economici în fixarea prețurilor.
Aceste practici anticoncurențiale sunt în defavoarea consumatorului final,
care trebuie să plătească un preț mai ridicat decât nivelul care s-ar stabili pe o piață
concurențială, sau în defavoarea altor companii, care nu pot rezista pe o piață în
care jucătorii mari incheie intelegeri privind prețul de vânzare. Acum câțiva ani,
fiecare agent economic căuta să-și vadă de afacerile lui în relația cu furnizorii,
respectiv clienții, și totul decurgea în limite normale. În perioada de criză, lucrurile
s-au schimbat, iar tendința agenților economici este de a căuta o cale de a
supraviețui în piață. Din păcate, nu întotdeauna această cale pe care o aleg este și
în concordanță cu legislația în domeniul concurenței.
În lucrarea de față am incercat să trasez o scurtă istorie a politicii de
concurență, caracteristicile acesteia, transpunerea politicii de concurență în cadrul
legislației românești, iar mai apoi am incercat să arăt, prin exemple concrete,
soluționarea cu succes a unor cazuri de practici anticoncurențiale de către
Consiliul Concurenței , prin aplicarea normelor europene și naționale din domeniul
concurenței.Așadar lucrarea conține un corp de principii și metode care alcătuiesc
baza teoretică și un 3 studii de caz -care ilustrează concret adoptarea politicii de
concurență la nivel național.
Ultima parte a lucrării definește ansamblul concluziilor pe care mi le-am
exprimat în urma anlizei realizate prin studiul unor lucrări de specialitate și a
legislației în vigoare existente în România și la nivelul Uniunii Europene.
CAPITOLUL 1
Concuren ța și politica privind concuren ța
1.1Conceptul de concuren ță.
Într-o epocă a globalizării, caracterizată prin reducerea sau chiar dispariția
barierelor în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și
persoanelor, guvernele au în continuare obligația de a acționa astfel încât să
asigure siguranța, bunăstarea cetățenilor, precum și existența unui mediu
concurențial predictibil și prietenos, în cazul firmelor.
2

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
În prezent, concurența este considerată ca fiind un factor de primă
importanță, prin care firmele sunt constrânse să devină eficiente, să ofere o gamă
cât mai largă de produse și servicii, la prețuri mai mici, facilitând astfel bunăstarea
consumatorilor și alocarea optimă a resurselor în societate.
Concurența nu are o definiție unanim acceptată, ea având semnificație în
funcție de context.
Privită ca un procedeu deschis de confruntare, prin care agenții economici
urmăresc să-și îmbunătățească situația, concurența este apreciată de mulți
economiști drept „calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”,
respectiv de maximizare a gradului de satisfacere a nevoilor acestora. Sub
presiunea concurenței, întreprinzătorii sunt determinați să reducă cheltuielile
individuale de producție, să extindă proporțiile capitalului, să introducă progresul
tehnic în toate fazele activității (producție, aprovizionare, desfacere, organizare), să
investească în cercetarea științifică etc.
Privită din punct de vedere economic, „concurența este întotdeauna legată
de tranzacții pe piață, de cerere și ofertă și de procesul schimbului” .Mai exact, se
poate spune că există concurență economică dacă consumatorul poate alege
alternativa cea mai convenabilă preferințelor sale .1 Astfel, concurența este strâns
legată de libertatea de a alege.
Totodată, concurența exprimă comportamentul specific interesat al tuturor
subiecților de proprietate, care pentru a-și atinge obiectivele intră în raporturi de
cooperare și confruntare cu ceilalți. Ea reprezintă o întrecere pentru a obține
avantaje sau măcar pentru a reduce probabilitatea producerii riscurilor. În această
competiție fiecare acționează din interes. Astfel, cumpărătorii caută vânzătorii care
oferă prețul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condițiile de livrare a bunurilor de
consum cele mai favorabile. La rândul lor, vânzătorii se întrec între ei pentru a
atrage cât mai mulți cumpărători, cu forță economică ridicată, stabili în achiziție.
Din această competiție, în mod normal, ies învingători cei mai buni.
Concurenta în deplinatatea sa există atunci când și acolo unde pretul se
formează liber, agenții cererii și ofertei sunt numeroși, iar libertatea lor este aparată
și garantată de un sistem democratic.
Economia de piață modernă se bazează pe conservarea principiului libertații
de concurență între cei care exercită aceeași activitate, urmaresc același scop sau
un scop asemanator. Concurența este privita ca o condiție și o garanție a
progresului. Dar, libertatea concurenței iși are limitele în practicile comerciale
cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depașirea
acestor limite transmite concurenței caracterul neloialității și angajează
raspunderea celui care savarsește acte de o asemenea calificare.
Apariția tot mai frecventa a abuzurilor și a formelor comerciale
anticoncurențiale, în lupta pentru puterea economică, pentru dominația pieței a
1 Tatiana Moșteanu, Concurența-abordări teoretice și practice, Editura Economică, 2000
3

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
facut ca problema respectării și apărării concurenței reale să facă obiectul
reglementarilor legale și procedurilor de urmarire și sancționare, de reprimare a
abuzurilor de la regulile normalității concurenței.
1.2 Necesitatea unei politici  în domeniul concuren ței
Independent de imperfecțiunile pieței există motive pentru ca firmele din
anumite sectoare să coopereze sau să se asocieze, sau ca o anumită firmă să
dorească să obțină o poziție dominantă pe un segment de piață. Dorința câștigării
sau menținerii unor profituri ridicate, o stabilitate productivă pe piață,
independența coordonării unor anumite acțiuni sau luării unor decizii, beneficiile
cauzate de o poziție singulară, iată câteva dintre motivațiile care pot conduce la
stabilirea prețului, partajarea piețelor sau alte forme de comportament
anticoncurențial.
Inițial, unii economiști au considerat că acest comportament al agenților
economici se poate cuantifica, astfel încât el ar putea fi prevenit, cât și sancționat la
nevoie, metoda folosită fiind practicarea unor controale administrative, deci o
corectare a imperfecțiunilor pieței prin reglementări legale. Alți economiști au
preferat modalități alternative de control prin menținerea unui anumit nivel al
proprietății publice, îndeosebi în sectoarele în care factorii tehnici păreau să
necesite o structură apropiată de monopol, iar controlul autorităților publice era
privit ca un rău necesar2 .
Se conturează astfel necesitatea existenței și funcționării unei politici în
domeniul concurenței, importanța sa ca mecanism de corectare a imperfecțiunilor
pieței și totodată crearea unui nivel general rezonabil de eficiență economică.
Rezultă, implicit, că lipsa unei politici articulate și coerente, sau mai rău – existența
uneia nefuncționale, va crea premisă pentru o concurență neloială, generând astfel
ineficiență în producție și alocarea factorilor de producție.
Obiectivul nominal al unei politici în domeniul concurenței este promovarea
și apărarea unui mediu concurențial în cadrul economiei naționale. Concurența
între agenții economici nu poate însă reprezenta în sine dezideratul final al unei
politici publice ci constituie logic doar o stație de tranzit către fnalități mai
generale care sunt expresia împărtășirii unor valori politice sau care vizează
atingerea unor deziderate sociale. În acest sens, o politică în domeniul concurenței
nu poate reprezenta decât un instrument către atingerea unor obiective
fundamentale de natură politică și socială.
Economia politică argumentează că existența unor piețe concurențiale
reprezintă principalul mijloc de maximizare a bunăstării sociale în măsura în care
procesul concurențial – spre deosebire de planificarea economică – asigură
maximul de eficiență în alocarea surselor în cadrul economiei naționale. Din
2 Ordover I – “Economic Foundation of Competition policy”, 1990
4

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
această perspectivă politica în domeniul concurenței poate fi percepută ca o
politică socială această finalitate fiind transpusă în legislație prin sintagmele
„interesele consumatorilor” și „în bunăstarea consumatorilor”.
Fostul comisar european pe probleme de concurență Mario Monti, afirma în
mod explicit că „ scopul politicii în domeniul concurenței, sub toate aspectele sale,
este de a proteja bunăstarea consumatorilor ”3.
Prin urmare, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurențe este
cetățeanul, în calitatea sa:
de consumator (concurența liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu
scăderea corespunzătoare a prețului de vânzare);
de participant la piața forței de muncă (concurența liberă obligă la inovație
continuă, atât a produselor, cât și a procesului de producție);
de acționar (concurența liberă conduce la eficiența crescută, și deci la
valoare de piață ridicată) și
de plătitor de impozite (concurența trebuie să asigure o aplicare uniformă și
echitabilă a sistemului de taxare).
Ca beneficiar al manifestării liberei concurențe, consumatorul recepționează
funcționarea normală a pieței prin prețuri, cantitate, calitate, diversitate,
promptitudinea cu care îi sunt puse la dispoziție bunurile și serviciile, ușurința și
facilitățile de care beneficiază, în condiții de raționalitate a acțiunii, pentru a-și
maximiza satisfacția. Instituția concurenței devine fundamentală pentru economia
de piață, tocmai prin asemenea elemente. De aceea, legiferarea concurenței
reprezintă un drept câștigat care trebuie impus și respectat.4
Așadar, rațiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenței este
determinată de faptul că piața nu poate, în mod natural, să funcționeze normal,
fiind necesare intervenții din afară, care să-i asigure o evoluție corespunzătoare.
Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piață și concurență în garantarea
bunăstării consumatorilor, în realizarea unor repartiții optime a resurselor și în
oferirea unei motivații puternice privind creșterea eficenței și a nivelului tehnic și
calitativ al producției. Totodată, principiul economiei de piață deschise nu implică
existența unei atitudini pasive față de modul de funcționare al piețelor, ci
dimpotrivă, impune menținerea unei vigilențe constante, pentru a permite
mecanismelor pieței să funcționeze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar
în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la
nivelul piețelor5.
3 Mario Monti – The Future of Competition Policy in the European Union”, Address at Merchant’s Talylor Hall,
Londra, 9 iulie 2001,cit. de Gifford,Daniel J.,Kudrle, Robert T. – European Union Competition Law and Policy:
How Much Latitude for Convergence with the United States”, Antitrust Bulletin, Fall 2003, 48, 3, pg. 727 4Raport de cercetare- Studiu privind importanța culturii în domeniul concurenței în vederea creșterii competitivității
mediului de afaceri din România pe piața unica internă.5 Paralelism și convergență în politicile contemporane în domeniul concurenței- Institutul European din
România nr.19, noiembrie 2006
5

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
1.3  Aspecte generale privind politica Uniunii Europene  în 
domeniul  concuren ței.
Politica de concurență în Uniunea Europeană, la fel ca și în celelalte mari
puteri economice mondiale, se bazează pe concepția că piețele unei concurențe
pure și perfecte sunt cele mai potrivite și capabile să asigure bunăstarea populației.
În consecință, politica de concurență vizează limitarea, controlarea, chiar
interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenței
perfecte. Monopolurile sau întreprinderile având comportamente de monopol sunt
primele vizate prin politica de concurență.
Pentru a putea controla și limita tendința acestora de a încalca regulile
concurenței perfecte, nu se mai poate acționa doar național, fiind necesară acțiunea
la nivelul Uniunii. Astfel, politica în domeniul concurenței a realizat si realizează
un echilibru intre dinamica pieței interne a fiecărui stat membru și piața unică.
Uniunea Europeana numară în prezent 27 state membre și 496 milioane
locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minoritați. În ciuda diferențelor
dintre acestea, la baza întregii construcții europene a stat voința de a lucra
împreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în
unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decat la
nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate
și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii.
De multe ori, asfel de politici comune răspund și unui principiu fundamental al
construcției europene, acela al solidarității și coeziunii. Existența politicilor
comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea
cedării unei parti a suveranității statelor membre catre instituțiile europene6.
Politica concurenței este una dintre primele politici comune adoptate de
Comunitatea Economica Europeana, cu un rol extrem de important în crearea și
consolidarea pieței comune. Politica concurenței a evoluat și s-a diversificat
continuu în UE, atat la nivel comunitar, cât și la nivel national, însotind procesul
de adâncire a integrării.
La baza dezvoltării și aplicarii politicii concurenței pot fi identificate două tipuri de
motivații:
a)motivații generale , care țin de sistemul economiei de piață; motivția
generală fundamentală a fost oferită de dezavantajele constatate în
funcționarea mecanismelor pieței în lipsa unor condiții care să asigure
alocarea adecvată a resurselor, menținerea posibilităților de alegere ale
consumatorilor, promovarea inovației tehnologice și autonomia
intreprinderilor industriale, condiții care sunt indispensabile pentru
progresul economic pe termen lung;
b)motivații specifice , care țin de rolul și importanța acestei politici în
cadrul sistemului constituțional economic al Comunitații Europene și
6 http://uniuneaeuropeana.ilive.ro/istpolitici.html
6

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
care sunt evidentiațe de prevederile tratatelor succesive ale Comunitații
Europene, de la Roma, Maastricht și Amsterdam.
Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenței nu
reprezintă un scop în sine, ci o condiție necesară realizării pieței interne. Astfel,
Art. 3(g) din Tratatul CE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite
instituirea unui „regim care să asigure faptul că în cadrul pieței interne
concurența nu este distorsionată”
Firmele comunitare au fost obligate o data cu declanșarea procesului de
realizare a pieței comune să facă fața nu numai concurenței la nivel national, ci și
concurenței la nivel regional. Reacția firmelor la noile condiții create de piața
comună a fost, în multe cazuri, pozitivă, aceea de a-și imbunatăți competitivitatea
și de a castiga noi segmente de piață, dar în unele cazuri reacția a fost negativă,
prin adoptarea unui comportament anticoncurențial, introducerea artificială a
anumitor bariere și descurajarea intrării noilor concurenți pe piață.
Reglementările comunitare din domeniul concurenței interzic numai acele
comportamente care pot influența negativ relațiile comerciale dintre statele
membre, fără a avea în vedere și situațiile în care efectele negative sunt vizibile
numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situații sunt de competența
autorităților naționale în domeniu). Cu alte cuvinte, PDC7 urmărește, pe de o parte,
interzicerea înțelegerilor și practicilor restrictive care pot restricționa concurența pe
teritoriul pieței interne și, pe de altă parte, să împiedice statele membre să
discrimineze firmele străine în favoarea celor naționale (publice sau private) prin
adoptarea unor măsuri anti-concurențiale. Ca atare, deciziile care vizează spațiul
comunitar sunt adoptate la nivel comunitar, în vreme ce autoritățile naționale din
domeniul concurenței sunt responsabile excusiv de acele aspecte care vizează
competiția de pe piețele naționale. Locul jucat de Comunitate în acest domeniu
este întărit și de rolul care revine Comisiei, care acționează în calitate de apărător
și susținător al competiției în spațiul UE. In cazul acestei politici, gradul de
independență al Comisiei este foarte ridicat, permițându-i acesteia să intervină
activ, prin competențele executive și de monitorizare de care se bucură, în vederea
asigurării unei concurențe efective în interiorul pieței interne.
1.3.1 Obiectivele  și instrumentele de aplicare ale politicii 
concuren ței
Politica în domeniul concurenței urmărește înfăptuirea următoarelor obiective:
Creșterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătățirea performanțelor
economice;
Protecția consumatorilor(apărarea acestora de tendințele marilor companii
de a acapara piețele și de a stabili prețuri de monopol
Ridicarea calității produselor și serviciilor oferite consumatorilor;
7 Politica in Domeniul Concurentei
7

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Stabilirea nivelurilor reale ale prețurilor
Stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor și cartelurilor;
Protejarea firmelor mici și mijlocii;
Eliminarea intreprinderilor care nu au capacitatea de a se adapta la cerințele
mediului
Integrarea piețelor naționale ale statelor într-o piață unică a comunități
europene.
În vederea realizării acesor obiective, instrumentele utilizate de politica
Uniunii Europene în domeniul concurenței sunt legislative, administrative, juridice
și instituționale.
Instrumentele legislative sunt reprezentate de:
legislația primară , cu caracter obligatoriu – prevederile Tratatului CE
legislația secundară – regulamente, directive – care este inițiată de
Comisia Europeană și este adoptată de Consiliul de miniștri și
Parlamentul European;
legislația adoptată de Comisie – comunicări, notificări, opinii, decizii,
Cărti Albe, Cărti Verzi.
Instrumentele administrative sunt constituite de procedurile sau investigațiile
realizate de Comisie, declanșate în urma unor notificări, reclamații sau sesizări ale
unor persoane juridice sau fizice, precum și prin autosesizarea Comisiei.
Instrumentele juridice sunt utilizate, de regulă, de Curtea Europeană de Justiție,
care ia decizii în privința cazurilor investigate, stabilește principii călauzitoare și
creează jurisprudența.
Instrumentele instituționale . În cadrul Comisiei, un rol important are Directoratul
General Concurența (DG Competition), care colaborează cu alte directorate
generale responsabile cu politicile sectoriale.
Autoritățile comunitare implicate în elaborarea și aplicarea politicii
concurenței sunt:
Comisia Europeană (rol executiv –de inițiativă legislativă și
implementare/monitorizare a aplicării legislației și a politicii concurenței)
Consiliul de Miniștri și Parlamentul European (rol legislativ),
Curtea Europeană de Justiție (soluționarea litigiilor și crearea
jurisprudenței în domeniu)
Tribunalul Primei Instanțe (soluționarea acțiunilor intentate de persoane
juridice împotriva instituțiilor europene).
8

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
1.3.2 Cadrul legislativ al politicii de concuren ță
Politica în domeniul concurenței permite dezvoltarea unui cadru regulamentar
în care guvernele pot menține și stimula concurența mărind performanțele
economice.
O politică în domeniul concurenței devine absolut necesară pentru că agenții
economici privați și autoritățile publice pot avea comportamente care să
deterioreze mediul concurențial din mai multe motive utilizând variate mecanisme
și măsuri. Politica de concurență se referă la anumite legi și acțiuni întreprinse și
impuse de guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea
sau descurajarea practicilor comerciale restrictive practicate de anumiți participanți
pe piață: carteluri, monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect
prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenței.
Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenței pot avea, la
prima vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească și să stopeze
9Instituții comunitare:
Comisia Europeană,
Consiliul de Miniștrii,
Parlamentul European,
Curtea Europeana de Justiție
Politica comună a concurenței
Principii:
primatul interesului
economic general,
nediscriminare,
transparență,
subsidiaritate,
proporționalitate.Autorități naționale în
domeniul concurenței
Politici naționale în domeniul
concurenței
Obiective: existența unor piețe
concurențiale și funcționarea optimă a
pieței interne a UE – condiție
fundamentală pentru competitivitatea
economiei europene.
Instrumente: legislative, administrative,
juridice, instituționale
Figura nr.1 Politica privind concurenta

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
anumite acțiuni, să limiteze folosirea unor practice care ar avea consecințe negative
asupra consumului.
Regulile de concurență sunt aplicate universal în spațiul Uniunii Europene,
deopotrivă intreprinderilor publice și private, iar autoritatea de control are
capacitatea de a impune penalități constând în amenzi ce descurajează încălcarea
legilor privind concurența .8
La baza reglementării regimului concurenței din UE au fost prevederile
articolelor 85-89 din Tratatul de la Roma, care se referă, în termeni generali, atât la
regulile comune aplicabile intreprinderilor , cât și la ajutoarele acordate de stat .
Tratatul de la Lisabona , care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 cuprinde
actualele reguli comune în domeniul concurenței, care sunt stipulate în articolele
renumerotate 101-109 .
Legislatia UE privind concurența include patru domenii, care constituie și
cele patru direcții de acțiune ale politicii concurenței la nivel comunitar9:
1.Reglementările antitrust (articolele 101 și 102 ale Tratatului CE) , care
interzic acordurile anticoncurențiale, practicile concertate și abuzul de
poziție dominantă;
2.Regulamentul fuziunilor 4064/89 modificat prin regulamentul 139/2004 ,
care se referă la controlul operațiunilor de concentrare economică în scopul
de a preveni crearea sau întarirea pozițiilor dominante;
3.Reglementările privind liberalizarea unor sectoare economice în care unele
întreprinderi beneficiază de drepturi exclusive și speciale acordate de stat,
prin care este exclusă sau limitată concurența ( articolul 106 al Tratatului CE
și legislația secundară);
4.Reglementările referitoare la controlul ajutoarelor de stat ( articolele 107-
109 ale Tratatului CE).
În al doilea rând, referiri se gasesc în legislația secundară, adoptată de Consiliul
UE și de Comisia Europeana, sub forma Regulamentelor și Directivelor. Astfel, în
această categorie se includ:10
Regulamentul Consiliului 17/1962;
 Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor,
modificat cu regulamentul 139/2004
Regulamente și directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor
acorduri care privesc situații precis determinate, precum: transferul de
tehnologie, cercetarea și dezvoltarea, distribuția autovehiculelor, etc.
8 Elena Știrbu, Economie, Ed. Sedcomlibris, Iași, 20059 www.europa.eu.com10 „Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE”,Gabriela
Dragan, Editura ASE, 2005
10

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
În al treilea rând, un număr în creștere de instrucțiuni, care nu sunt în mod
formal obligatorii, oferă informații esențiale menite să arate cum pot fi interpretate
regulile obligatorii sau în ce mod va acționa Comisia în acest domeniu. Prin
intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al
actiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curtii Europene de
Justiție și ale Tribunalului de Prima Instanța. Nu în ultimul rând, trebuie
menționate și acordurile internaționale în care se fac referiri exprese la situații
specifice privind concurența.
Contributiile esentiale ale Comisiei la dezvoltarea si aplicarea legislatiei și a
politicii concurenței au reflectat experiența dobândită în peste patru decenii de
Directoratul General Concurența în abordarea „caz cu caz” a situațiilor de
impiedicare,restrângere sau distorsionare a concurenței pe piața internă a UE.
Aceasta abordare complexă presupune examinarea riguroasă și analiza economică
a fiecărei situații, pe baza caracteristicilor specifice fiecărui caz,tinând cont de
faptul că dinamica procesului concurențial generează atât câstigatori, cât și
perdanți.
1.4   Etapele   dezvolt ării  și   evolu ției   politicii   concuren țiale 
în      Uninuea European ă  
                   
Istoria politicii în domeniul concurenței reprezintă o „poveste fascinantă”,
care implică apariția și consolidarea unui cadru reglementar și instituțional bazat
pe raporturi interinstituționale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul
sinergic al convergenței dintre dinamica internă a politicii și existența unor factori
exogeni diverși, de natură politică, economică sau instituțională.
Tratatul privind crearea CECO11, din 1951, prin Art. 65 și 66 reglementează
practicile din domeniul cărbunelui, oțelului și a concentrărilor economice.
Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85(101) și 86(102)12 ale
Tratatului de la Roma din 1957, deși era evident că instrumentele regulatorii
respective nu erau adecvate pentru a reglementa și alte segmente de piață. Politica
europeană în domeniul concurenței s-a bazat și se bazează încă pe Art. 3(f) al
Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acționat
astfel încât „concurența la nivelul Pieței Comune să nu fie distorsionată” ,
implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(101) – 94(109) ale
Tratatului UE. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra
aranjamentelor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abuzive a poziției
dominante pe piață și a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste
componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie și astăzi
pilonii centrali ai acestei politici.
11 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( CECO)12 Actualele articole 101 și 101 ale Tratatului de la Lisabona
11

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
La momentul lansării politicii în domeniul concurenței, cu excepția
Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puțin
riguroase decât cele menționate de Tratatul CEE. Astfel, Belgia și Luxemburg nu
aveau o asemenea legislație, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind
concurența (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puține
restricții. În Italia, monopolurile și practicile restrictive erau reglementate de Codul
Civil, în vreme ce în Franța, legislația specifică era detaliată dar extrem de laxă în
ceea ce privește reglementarea practicilor restrictive. Ca atare Germania era
singurul stat membru care avea o legislație articulată în domeniul concurenței.
Ca urmare a acestei eterogenit ăți, statele membre au trebuit s ă facă eforturi
în direcția adopt ării unor reguli procedurale prin care s ă poată fi puse în aplicare
prevederile dinTratatul CEE
În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conținutul
acestor reguli procedurale, astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul
respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a
fost în cea mai mare măsură influențat de sistemul german de notificare, evaluare
și exceptare, și presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităților
naționale). A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o
asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranațional,
respectiv la nivelul Comisiei. Astfel, PDC a devenit „ prima politică sectorială
autentic supranațională” , care reflecta poziția Comisiei și a eforturilor făcute în
direcția realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.
În primii cincisprezece ani de existență (1958-1972) ai politicii în domeniul
concurenței s-au făcut pași importanti în direcția: constituirii rețelei instituționale
aferente (desemnarea comisarului responsabil pentru concurență), aplicarea de
practici restrictive, creșterea rolului Curții Europene de Justiție etc. Prioritate
având practicile restrictive, politica concurențială a neglijat aproape în totalitate
ajutoarele de stat și monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau
încurajate în dezvoltarea lor pentru a promova competitivitatea acestora pe plan
internațional. Prin urmare, caracteristice principală a politicii concurențiale a fost
atitudinea sa reactivă(defensivă).
Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii
politicii concurențiale într-o asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea
sectoarelor economice în declin. Politica concurențială a comisiei s-a axat pe doua
coordinate: controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele țărilor membre și
folosirea contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de
concurență străină.Centrul de greutate al activității Comisiei l-a reprezentat
monitorizarea fuziunilor și a altor forme de concentrare economică. În consecință,
caracteristica principală a politicii concurențiale intre ani 1973-1981 a fost
atitudinea ofensivă(proactivă) pe fondul creșterii rigurozității în aplicarea
principiilor politicii concurențiale 13.
13 Niculescu N.G,coord. Adumitrăcesei Ioan, Teorii și politici economice pentru România,ed. Junimea, vol 1, Iași,
2003, p. 86
12

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Deceniile 9 și 10 ale secolului XX aduc noi componente politicii
concurențiale și îi conferă noi valențe.În situația în care procesul de creare a Pieței
Interne Unice s-a încheiat în 1992, a fost necesar să se adopte măsura care să ofere
siguranța că practicile anticoncurențiale nu vor lua forme noi care să ducă la o
nouă împărțire a piețelor.
În centrul preocupărilor politicii concurențiale s-a aflat în această perioadă
problema fuziunilor și a ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către
Comisie a fost adoptat ,,Regulamentul privind controlul fuziunilor ’’. În ceea ce
privește ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări ci
punerea în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în
domeniul ajutoarelor de stat.
Comisia a reușit să facă față presiunilor care susțineau măsurile
protecționiste și care plasa competitivitatea deasupra concurenței în ierarhia
obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurență internă
este cheia competitivității externe.
1.5 Politica de concurența în România
Regulile privind concurența reprezintă fundamentul economiei de piață
funcționale, deoarece scopul lor este acela de a promova libera circulație a
mărfurilor și serviciilor și prevenirea distorsiunilor care pot afecta dezvoltarea
economică, mediul de afaceri și comerțul cu statele membre ale Uniunii.
În prezent, mediul de afaceri din România este beneficiarul unui climat
concurențial normal. Legislația națională în domeniul concurenței si ajutorului de
stat este integral armonizată cu acquis-ul comunitar, iar Consiliul Concurenței, o
instituție solidă si independentă, este un arbitru echidistant ce aplică în mod unitar
regulile relevante.
Legea concurenței are drept scop protecția, menținerea si stimularea
concurenței si a unui mediu concurențial normal în scopul protejării
consumatorilor, sens în care interzice înțelegerile anticoncurențiale dintre agenții
economici, abuzul de poziție dominantă și concentrările economice care ar putea
conduce la înlăturarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenței.
În România concurența este reglementată prin:
 Legea concurenței nr.21/1996, modificată și
completată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2003,
aprobată cu modificări prin Legea nr.184/2004
 Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat,
modificata si completarea prin Legea nr. 137/2007 și OUG 117/2006.
Consiliul Concurenței dispune de instrumentele legislative care îi permit
abordarea de o manieră similară cu cea a autorităților de concurență din Uniunea
Europeană:
♦a cazurilor de practici anticoncurențiale (ințelegeri, practici
concertate, abuz de poziție dominantă)
13

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
♦a controlului concentrărilor economice
♦pentru autorizarea, monitorizarea și inventarierea ajutoarelor de
stat
Astfel, practicile anticoncurentiale sunt interzise prin lege în România, după
cum se specifică și în Legea Concurenței 21/1996 (republicată), art. 5, alin. 114 :
„Sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori
asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți
economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect
restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau
pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
a)fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de
cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții
comerciale;
b)limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice ori
investițiilor;
c)împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu
teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii;
d)aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la
prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în
poziția concurențială;
e)condiționarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor
clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform
uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
f)participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte
forme de concurs de oferte;
g)eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului
pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum
și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiți agenți
economici fără o justificare rezonabilă.”
Destinatarii legii concurenței sunt:
Agenții economici sau asociațiile de agenți economici
Organele administrației publice centrale sau locale
În cazul în care constată săvârșirea unei practici anticoncurențiale Consiliul
Concurenței, ordonă măsuri intermediare pentru a preveni/impiedica un prejudiciu
grav și cert, solicită incetarea practicii anticoncurențiale,aplică amenzi. Sursa
esențiala de informații pentru detectarea încălcării regulilor de concurența sunt
plângerile care pentru a fi considerate admisibile, trebuie să conțină anumite
informații precise , asa cum sunt descrise în anexa la Regulamentul pentru aplicarea
prevederilor art. 5 si 6 din Legea concurenței nr. 21/1996.
14 Legea concurentei nr 21/1996 republicata
14

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
În cazul în care se confirmă obiectul plângerii,15 Consiliul Concurenței
acordă amenzi, cea maximă putând ajunge pana la 10% din cifra de afaceri a
contravenientului. Articolul 52, individualizează sancțiunile, tinând seama de
următoarele elemente: gravitatea faptei, durata faptei și consecintele faptei asupra
concurenței.
Totodată Legea nr.21 prevede situații în care Consiliul Concurenței poate
practica și o politică de clemență care are ca obiectiv încurajarea firmelor spre
reconsiderarea poziței lor și cooperare cu autoritatea de concurență în vederea
întreruperii practicilor anticoncurențiale.
Imunitatea la amendă se acordă atunci când agentul economic este primul
care furnizează elemente probatorii care, în opinia Consiliului Concurenței, permit
declanșarea procedurii de investigație sau este primul care furnizează elemente
probatorii care, în opinia Consiliului Concurenței, permit probarea unei activități
ilegale în domeniul concurenței.
Condițiile care trebuie îndeplinite de agentul economic pentru a beneficia de
imunitate la amendă, sunt urmatoarele:
cooperează total, continuu și prompt cu Consiliul Concurenței;
încetează participarea la activitatea presupusă ilegală, cel mai târziu la data
furnizării elementelor probatorii;
 nu a intreprins măsuri pentru a constrânge alți agenți economici să participe
la activitatea presupusă ilegală .
În domeniul ajutorului de stat , legea nr.143/1999, modificata si completata
prin Legea nr. 137/2007 și OUG 117/2006 prevede că dacă în urma investigației
se constată că ajutorul denaturează semnificativ mediul concurențial normal și
afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaționale la care România
este parte,ca acest ajutor să fie interzis, sau să fie autorizat prin impunerea unor
condiții sau obligații menite să elimine această incompatibilitate.În cazul ajutorului
acordat fără autorizare, sau în cazul ajutorului interzis, sumele acordate vor fi
recuperate de furnizori sau rambursate de beneficiari.
Referitor la ajutoarele existente, dacă se consideră că un ajutor existent
denaturează semnificativ mediul concurențial normal și afectează aplicarea
corespunzătoare a acordurilor internaționale la care România este parte
Consiliul Concurenței va solicita furnizorului de ajutor să ia măsurile
corespunzătoare.
Legea prevede de asemenea, că acordarea ajutoarelor de stat să fie
monitorizată, în sensul respectării modului de acordare a ajutoarelor de stat, a
respectării aplicării măsurilor care constituie ajutor de stat; a evaluării
dimensiunilor ajutorului; a evaluării sumei totale a ajutorului primit de către
agenții economici prin intermediul diferitelor scheme; a evaluării impactului
acordării ajutoarelor.Activitatea de monitorizare se finalizează într-un raport cu
periodicitate anuală.
15 În conformitate cu art. 51 alin.(1) din legea concurenței nr. 21/1996,
15

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Prevederile Legii privind ajutorul de stat sunt armonizate cu prevederile
legislației comunitare și în ceea ce privește asigurarea transparenței fluxurilor
financiare dintre autoritățile publice sau organismele care administrează fonduri în
numele statului și agenții economici cărora li s-a încredințat executarea unor
servicii publice de interes general.
Adaptarea legislatiei de concurență și de ajutor de stat la prevederile legislației
comunitare are și rolul de a :
 asigura accesul facil al investitorilor străini în economia românească
 pregăti accesul firmelor românești pe piața UE

Fig 1.2 Esența Legii concurenței din Romania
În concluzie ,operatorii economici români, în contextul internaționalizării
pieței românești trebuie să conștientizeze că disciplina concurențială presupune
urmărirea echilibrului între orientarea spre client și cea spre concurență, fără ca
acțiunile de maximizare a profitului să apeleze la practici anticoncurențiale.
CAPITOLUL 2Legea Legea scopprotecția
menținerea
stimulareaMediu
concurențial
normal
în vederea promovării intereselor consumatorilor
16

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Politica  în domeniul cartelurilor
Pe o piață liberă, afacerile sunt un joc în care concurenții se întrec. Uneori,
firmele pot fi tentate să evite această întrecere și să încerce să-și stabilească
propriile reguli de joc. Câteodată, un jucător de talie mare poate încerca să-și
elimine concurenții de pe piață. Comisia Europeană acționează ca un arbitru pentru
a se asigura că toate firmele joacă după aceleași reguli.Dacă anumite acorduri,
înțelegeri între firme pot avea efecte benefice asupra pieței, altele pot influența
negativ procesul competițional. În fapt, se face trimitere la acele practici
anticoncurențiale cunoscute sub numele de carteluri (grupuri formate din firme
asemănătoare, independente, care se unesc pentru a controla prețurile, pentru a
împărți piața și, în cele din urmă, pentru a limita concurența pe acea piață).
2.1 Legisla ția comunitara­ (Articolul 101)
Articolul 101 al Tratatului CE stipuleaza ca sunt interzise „toate acordurile
întreprinzătorilor, deciziile asociațiilor întreprinzatorilor sau practicile concertate
care pot să afecteze comerțul dintre statele membre ale UE și care au ca obiectiv
sau ca efect impiedicarea, restricționarea sau distorsionarea concurenței pe piața
comună”.
Sunt considerate incompatibile cu piața comună acordurile care:
fixează direct sau indirect pretul de cumparare sau de vânzare sau orice alte
condiții de comercializare;
limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnică sau
investițiile;
divizează piețele sau sursele de aprovizionare;
aplică condiții diferite la tranzacții similare efectuate cu anumiți parteneri
comerciali, cărora le creează astfel un dezavantaj competitiv;
stabilesc condiții suplimentare care trebuie să fie acceptate de către părți,
condiții care, potrivit naturii lor sau conform practicii comerciale, nu au nici
o legatură cu obiectul unor asemenea contracte.
În funcție de nivelurile la care sunt incheiate, acordurile cu efecte
anticoncurențiale care sunt interzise de articolul 101 sunt de două tipuri:
acorduri orizontale (de exemplu, cartelurile pentru fixarea preturilor,
limitarea producței sau împartirea pieței sunt considerate a fi limitări clasice
ale concurenței);
acorduri verticale (de exemplu, distribuția selectivă sau exclusivă,
achiziționarea exclusivă sau stabilirea prețurilor de revânzare).
17

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Art. 101 al Tratatului CE include trei paragrafe:
1.primul introduce principiul interzicerii acordurilor între firme, a deciziilor de
asociere și a practicilor concertate, care au ca obiect sau ca efect
împiedicarea, restrângerea sau falsificarea jocului concurenței în interiorul
spațiului comunitar, și care sunt susceptibile de a „afecta comerțul între
statele membre”
2.paragraful al doilea prevede nulitatea acordurilor sau deciziilor care fac
obiectul acestor interdicții
3.paragraful al treilea prevede posibilitatea includerii anumitor acorduri, care
se dovedesc utile, în categoria de excepții de la regulă enunțată în primul
paragraf. Acestea trebuie să îndeplinească patru condiții:
a)acordul contribuie la ameliorarea producției sau a distribuției produselor
sau la promovarea progresului tehnic și economic
b)rezervă utilizatorilor o parte echitabilă din profitului rezultat datorită unor
prețuri mai mici, o calitate superioară, structură diversificată a ofertei
etc.;
c)acordul nu impune restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective
d)nu creează condiții pentru eliminarea concurenților, pentru o parte
substanțială produselor în cauză.
Astfel, articolul 101/3 a prevăzut posibilitatea autorizării anumitor acorduri,
prin acordarea de excepții în bloc in felul urmator:
În cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (încheiate între firme
concurente), principalele beneficiare sunt:
Acordurile de specializare16
Acordurile de cercetare-dezvoltare17
În ceea ce privește acordurile verticale (încheiate între firme aflate în stadii
diferite ale aceleiași filiere de producție sau distribuție), ele au făcut obiectul unor
acorduri separate privind exceptarea pe categorii de acorduri sau tipuri de sectoare.
În prezent, aceste acorduri se supun unui regulament unic (Regulamentul 2790/99
din 22 decembrie 1999), prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu
au o poziție dominantă pe piață.
Condițiile impuse se referă la existența unui prag (o cifră de afaceri care să
nu depășească, pentru părțile asociate în acord, 50 milioane euro și nu mai mult de
30% din piața de desfacere) și la excluderea anumitor practici restrictive grave.
Alte acorduri, chiar dacă nu îndeplinesc condițiile paragrafului 3 al Art. 101,
pot beneficia de statutul de excepții, în cazul în care sunt considerate a fi de
importanță minoră ( principiul „de minimis”) și, ca atare, incapabile să afecteze
concurența la nivel comunitar. O lungă perioadă de timp, aceste acorduri au fost
definite numai prin cota de piață și cifra de afaceri anuală a firmelor vizate. La
16 Regulamentul 2658/200017 Regulamentul 2659/2000
18

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
finele anului 2001, Comisia a relaxat chiar acest mod de definire, suprimând
criteriul cifrei de afaceri și ridicând nivelurile corespunzătoare cotelor de piață la
15% în cazul acordurilor verticale (între agenți economici care nu sunt concurenți)
și la 10% pentru cele orizontale (între agenți economici care sunt concurenți).
2.2 Conceptul de cartel
Constituirea de carteluri este una dintre cele mai serioase încălcări care
poate fi adusă dreptului comunitar concurențial al afacerilor.
Cartelul este un grup format din firme asemănătoare, independente, care se
unesc pentru a controla prețurile sau a-și împărți piețele și a limita
concurența.Participanții la un cartel se pot baza pe cota lor de piață stabilită în
virtutea înțelegerii cu ceilalți și nu au nevoie să ofere produse noi sau servicii de
calitate la prețuri competitive. Ca urmare, consumatorii sfârșesc prin a plăti mai
mult pentru o calitate mai slabă.
Ceea ce diferențiază cartelurile de alte practici anticoncurențiale este faptul
că acestea sunt înțelegeri secrete realizate între concurenți cu scopul de a
influența și controla piața pe care își derulează activitatea și de a obține avantaje
financiare majore prin împiedicarea intrării sau activării pe piață a altor agenți
economici care nu se supun regulilor nescrise ale cartelurilor. Datorită acestor
caracteristici, sunt considerate ca fiind „păcate capitale”.
Cartelurile sunt efectiv dăunătoare pentru economia de ramură unde apar și
unde activează în principal, dar și pentru întreaga economie europeană în
ansamblul său. Practic, efectul general al cartelurilor este de a slăbi economia în
ansamblul său prin diminuarea concurenței, prin stabilirea artificială a prețurilor și
prin influențarea directă a comportamentului consumatorilor, și nu în ultimul rând
prin realizarea unui transfer de bogăție de la consumatorii finali, care în condițiile
unei concurențe reale ar fi plătit mai puțin pentru aceleași bunuri sau servicii, către
partenerii din cadrul cartelului.
Pe termen lung efectele generate de către carteluri sunt și mai periculoase
decât cele pe termen mediu și scurt. Afectând concurența reală pe piață, cartelurile,
odată formate, tind să atragă tot mai mulți agenți economici aceștia descurcându-se
tot mai greu și fiind în imposibilitatea practică de a face față concurenței
cartelurilor. Înregimentându-se practic în aceste carteluri, pentru a evita efectele
directe ale concurenței, agenții economici duc la crearea, pe termen lung, a unei
ramuri industriale instabile, coordonate de principii ne-economice, o ramură
industrială artificială, care nu mai păstrează contactul cu realitatea economică.
Treptat se ajunge la o scădere a productivității, menținerea artificială a unor
prețuri mult mai mari decât ar fi fost în realitate dacă s-ar fi format prin realizarea
echilibrului macroeconomic între cerere și ofertă, precum și la stagnarea procesului
de inovare tehnologică. Scăderea gardului de concurență general ar duce astfel
indirect la scăderea competitivității fiecărui agent economic în parte și implicit la
19

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
scăderea nivelului de oportunități de angajare existente pe piață. Tocmai din aceste
rațiuni, găsirea, acuzarea și pedepsirea acestor acorduri secrete și implicit a
agenților economici care au stat în spatele acestora reprezintă unul din elementele
centrale ale politicii concurențiale a Comisiei. Comisia a acordat tot timpul o
importanță deosebită luptei împotriva acestor carteluri tocmai datorită impactului
negativ pe care activitatea lor îl poate avea asupra economiei comunitare pe termen
lung.
Politica Comisiei de a încuraja contribuția firmelor la descoperirea și
investigarea acordurilor ce au ca scop fixarea prețurilor și împarțirea pieței a fost
până în prezent un instrument eficient unor astfel de încălcări grave ale
reglementărilor privind concurența.
Comisia stimulează companiile implicate în carteluri să ofere Comisiei
informații ce aduc o contribuție importantă la desfasurarea investigației, în
schimbul unui tratament mai indulgent în ceea ce privește sancțiunile prevazute de
articolul 101.
2.3    Politica de clemen ță
„Politica de Clementa” a fost gândita în așa fel încat să încurajeze
companiile să prezinte dovezi ale existenței și funcționării cartelurilor, cel mai des
acest lucru intâmplându-se cu membrii cartelului care nu mai găsesc aceasta
intelegere drept fiind profitabilă. Prima companie ce denunță și aduce dovezi spre
a dovedi existența intelegerii este cea care poate fi scutită de amenda în totalitate
sau de un procent însemnat.
De asemenea, această politică are și un efect inhibător asupra formării
acestor întelegeri și duce la scăderea încrederii dintre membrii cartelurilor
existente. Pentru a fi scutită în totalitate de plata amenzii, o companie trebuie să
ofere informații suficiente în legatură cu funcționarea unui cartel, despre existența
căruia nu se stia anterior, astfel încat Comisia să aibă puterea de a incepe
inspecțiile la sediile firmelor implicate.
La nivel național,Consiliul Concurenței va acorda unui agent economic
imunitate la amendă dacă agentul economic este primul care furnizează elementele
probatorii care:
permit declanșarea procedurii de investigație și efectuarea de inspecții
inopinate;
permit probarea unei incălcări a art. 5 din Legea Concurenței nr. 21/1996 sau
a art. 101 din Tratatul CE.
Pentru a beneficia de imunitate la amendă agentul economic trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiții :
cooperează total, continuu și prompt cu Consiliul Concurenței;
incetează participarea la activitatea presupusă ilegală, la
solicitarea Consiliului Concurenței;
nu a inițiat posibilul cartel și nu a intreprins măsuri pentru a
constrange alți agenți economici să participe la activitatea presupusă ilegală.
20

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Primului agent economic care denunță implicarea intr-un caz de cartel la
care e parte, in condițiile menționate mai sus, i se va aplica o amendă de 0 lei.
Dacă un agent economic nu se califică pentru obținerea imunității la amendă
dar dorește să coopereze cu Consiliul Concurentei acesta poate obține totuși
reducerea cuantumului amenzii. Nivelul reducerii de care poate beneficia agentul
economic raportat la amenda care i-ar fi fost aplicată in mod normal se situează în
una din următoarele tranșe:30-50%; 20-30% sau 0-20%.
Pentru determinarea nivelului reducerii în interiorul fiecăreia din aceste
tranșe, Consiliul Concurenței va lua în considerare data la care i-au fost
comunicate elementele probatorii, precum și valoarea contribuției suplimentare
aduse de acestea.
2.4Calcularea amenzilor
În cazul cartelurilor, se ia în considerare gravitatea infracțiunii, durata și
existența eventualelor circumstanțe agravante. De asemenea se ia în considerare și
cota de piață și mărimea acesteia pentru a asigura amenzi corespunzătoare și un
efect de inhibare a astfel de practici. Prin urmare, mărimea amenzii nu este
determinată numai de mărimea cifrei de afaceri, dar ca o regula generală, suma
amenzii nu poate fi niciodată mai mare de 10% din cifra de afaceri anuale ale
companiei.
2.5Practici anticoncuren țiale pe pia ța 
româneasc ă
În perioada de criză economică și financiară , politica de concurență devine
un element central în cadrul instrumentelor de depașire a perioadei de
recesiune.Protejarea efectivă a cadrului concurențial, în vederea scăderii preturilor
finale, devine esențială pentru resuscitarea consumului populației, ca factor de
relansare si depățire a perioadei de criză.
Lupta anti-cartel reprezintă prioritatea numarul 1 a autorității române de
concurență.
Consiliu Concurenței continuă astfel procesul de apropiere față de mediul de
afaceri din România, înțelegând că existența unor piețe cu adevărat concurențiale
în țară necesită un demers atât din partea autorităților de concurență cât și din
partea operatorilor economici.
Multiplele probleme cu care se confruntă sectoarele economiei naționale au
condus ,în foarte multe cazuri la manifestarea de practici anticoncurențiale, aflate
sub lupa autorității de concurență.
21

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
La finele anului 2009 Consiliul Concurenței avea în derulare 55 de
investigații dintre care 30 declanșate în anul 2009, iar 25 din anii precedenți.18
Evoluția numarului de investigații deschise de Consiliul
Concurenței 2007-2009
64
110
312127
051015202530
Autosesizări Notificări PlângeriNumar
200720082009
Fig 2.1 Investigatii deschise in perioada 2007-2009
Dacă avem în vedere obiectul investigației, aprox. două treimi reprezintă
posibile înțelegeri anticoncurențiale.
Dintre domeniile pentru care s-au deschis investigații în anul 2009,
subliniem:
industria alimentară (6 investigații),
industria farmaceutică (5 investigații),
telefonie mobilă (2 investigații).
Numărul agenților economici sancționați în anul 2009 pentru implicarea în
înțelegeri anticoncurențiale, dar și pentru omisiunea sau punerea în practică a unor
operațiuni de concentrare economică a fost de 87 și o asociație, comparativ cu 20
agenți economici în anul 2008 și doar 3 în anul 2007.
Fig. 2.2 Agenti economici sancționați în perioada 2007-2009
18 www.competition.ro- Date de bilanț.Activitatea Consiliului Concurenței 2009
22

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
32087
-5102540557085100
200720082009Numarul
agentilor
economici
sancționați
Companiile sancționate de către Consiliul Concurenței au „încasat” în 13 ani
amenzi de 390 de milioane de lei . Cele mai consistente zece sancțiuni însumează
297 de milioane de lei – peste trei sferturi din suma totală19.
Domeniile în care s-au aplicat cele mai multe penalizări sunt industria alimentară,
segmentul materialelor de construcții, sectorul farmaceutic, dar și în servicii –
cablu TV, transporturi, asigurări, tichete de masă.
Cauzele frecvente care au dus la penalizarea companiilor au fost încălcarea
Legii concurenței și anume articolul 5 (înțelegeri privind participarea la licitație cu
oferte trucate, înțelegeri de fixare concertată a prețurilor), articolul 6 (abuz de
poziție dominantă) precum și articolul 15 (încălcarea obligațiilor agenților
economici în domeniul concentrărilor economice, prin omisiunea norificării și/sau
punerea în practică a unei operațiuni înainte de emiterea unei decizii de către
Consiliul Concurenței.
Topul celor mai mari amenzi aplicate unei companii
Nr crtCompanie Sanc țiune(lei)
1Mediplus Exim 49.231.049
2Romtelecom 40.500.000
3Lafarge 37.723.743
4Carpatcement 31.321.831
5Holcim 29.004.470
6CFR Marfă 26.987.010
7Relad Pharma 26.312.060
8UPC România 24.863.768
19 www.capital.ro
23

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
9Wrigley România 19.950.422
10Colgate Palmolive 10.600.000
Amenzile descurajante, prevăzute de Legea concurenței, de până la 10% din
cifra de afaceri, încurcă multe afaceri. Astfel, toate deciziile Consiliului
Concurenței au fost contestate în fața instanțelor de judecată. În 85% din cazuri,
judecătorii au dat câștig de cauză autorității de reglementare în domeniul
concurenței. Cu toate acestea, unele sancțiuni au fost reduse pregnant sau chiar
anulate.
2.6  Studiu de caz :Cartelul cimentului
Firmele care formează marile carteluri din România lucrează într-o
complicitate perfectă. Tehnicile lor sunt variate. Ele iși împart piețele, truchează
licitațiile, fixează prețurile sau stabilesc cât să producă. Scopul este clar: să ucidă
prin orice mijloace concurența . În România au fost descoperite și sanctionațe
firme mari care au format carteluri, dupa cum am arătat în subcapitolul anterior.
Cel mai elocvent exemplu este cartelul cimentului.
În 2005, Consiliul Concurenței a investigat și amendat companiile
"Lafarge", "Holcim" și "Carpatcement", cu 28,5 milioane de euro (peste 1.000 de
miliarde ROL), ca urmare a constituirii unui cartel pentru stabilirea ilegală a
prețurilor pe piața internă.
2.6.1 Descrierea pie ței cimentului­produsul  și oferta
Cimentul este un produs omogen ce se folosește la prepararea betoanelor,
sapelor și mortarelor, la execuția prefabricatelor din beton, la lucrările de execuție
a clădirilor civile și industriale, la execuția drumurilor, căilor ferate, podurilor,
barajelor, hidrocentralelor, etc. Practic, cimentul se utilizează la execuția tuturor
tipurilor de lucrări de construcții.
În România existau nouă fabrici de ciment (puncte de lucru) controlate de
următorii agenti economici:
LAFARGE ROMCIM S.A București membră a grupului francez Lafarge,
deținea fabricile: Medgidia, Hoghiz și Tîrgu Jiu
HOLCIM S.A București membră a grupului elvețian Holcim, deținea
fabricile: Turda, Aleșd și Câmpulung
CARPATCEMENT HOLDING S.A București , membră a grupului german
Heildelbergercement ,deținea fabricile: Bicaz, Deva și Fieni.
Segmentele de piață calculate după vânzările de ciment pe piata internă, ale
celor 3 agenți economici, sunt prezentate în figura 2.3
24

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Lafarge
35%Holcim
30%
Carpatcement
33%Importuri
2%
LafargeCarpatcementHolcimImporturi
Fig 2.3 Structura pieței cimentului
Aceasta structură a pieței a fost relativ constantă de-a lungul întregii
perioade analizate. Piața din România era controlată de cei trei producatori de
ciment și reprezintă un oligopol. În plus, existau bariere semnificative la intrarea
pe piață. În primul rând, producția de ciment era foarte capitalizată. Pentru
înființarea unei noi societăți în România ar fi fost necesară o investiție importantă
(de peste 200 milioane euro). În al doilea rând, nivelurile cererii impuneau ca
societățile să folosească numai o parte din capacitățile de producție instalate ale
fabricilor lor. În al treilea rând, datorită mărimii tării noastre, a infrastructurii
deficitare și a distanței de la sursele de ciment alternative, importurile de ciment
erau relativ scumpe.
Singura concurență manifestată fată de cei trei producatori: Lafarge
Romcim, Holcim și Carpatcement Holding era cea reprezentată prin importuri,
care reprezentau 2% din piață.
Clienții erau reprezentați de consumatorii de ciment, agenți economici și
persoane fizice. Existau agenți economici mari distribuitori de ciment, societăți
care activau pe piețele derivate cum sunt producătorii de mortare, sape și betoane
sau de prefabricate din beton, precum și societăți care consumau ciment pentru
realizarea lucrărilor de construcții montaj.
De asemenea, o parte din producție era destinată exportului. Acest export era
realizat de către Lafarge Romcim și reprezenta 60% din producția fabricii de la
Medgidia (singura care producea pentru export) și 40% din totalul producției
obținută de Lafarge Romcim în cele trei fabrici ale sale.
Toti cei trei agenți economici producători de ciment din România vindeau
direct, comunicau prețuri de lista și practicau politici de discount-uri, după cum
urmează:
S.C. HOLCIM (România) S.A. București acorda discount-uri la semnarea
contractului, discounturi logistice pentru transport și discount-uri
promoționale, în cazul produselor noi.
S.C. CARPATCEMENT HOLDING S.A. București acorda discount-uri în
funcție de volumul vânzărilor și de zona clientului.
25

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
SC LAFARGE ROMCIM SA București acorda la rândul său discount-uri
pentru plăți în avans, discount-uri de cantitate și discount-uri de promovare,
în cazul produselor noi sau la dobândirea de noi poziții locale comerciale.
Vânzările de ciment se făceau pe bază de contracte, încheiate pe perioada
determinată și apoi prelungite prin acte adiționale, dupa caz.
2.6.2   Crearea   cartelului.   Obiective   și   principii   de  
func ționare
După o analiză extrem de atentă și laborioasă a pieței cimentului și a
activitații celor trei producatori, care s-a întins pe o perioadă de mai mult de patru
ani, echipa de investigație a demonstrat că în perioada 2000 – 2004, Lafarge,
Holcim și Carpatcement au acționat concertat pentru stabilirea unui cartel de fixare
și impunere a prețurilor la ciment pe piața din România.
Astfel, Lafarge, care a vândut la export sub costuri, fiind nevoită să
recupereze diferentele de pe piața internă, a fost inițiatoarea cartelului.
În termeni de politică de stabilire a prețurilor, cele trei societăți au manifestat
în aparența un comportament paralel de stabilire a prețurilor pe perioada respectivă
Acest lucru se referă la prețurile de listă care, după cum reiese de mai sus,
ofereau prețuri de referință la care societățile urmau să aplice discounturi pentru a
obține și menține cote de piață egale (ceea ce, după cum s-a prezentat mai sus, era
necesar pentru ca societățile să iși mențină un preț artificial al cimentului). Mai
mult, în timpul perioadei respective, cu anumite exceptii nesemnificative și de
durată scurta, prețurile la ciment au crescut constant. Acest lucru s-a produs în
ciuda faptului că, datorită investițiilor în modernizarea fabricilor, costurile reale de
producție erau în scădere. Acest lucru înseamnă că profiturile creșteau chiar și mai
repede decat prețurile, indicând în mod clar comportamentul societăților de
stabilire artificială a prețurilor.
Cotele de piață au rămas constante și simetrice, după cum urmează20:

Societatea
AniLafarge HolcimCarpatceme
nt
2003 35% 30% 33%
2004 34% 32% 31%
Această împarțire a pieței în proporții egale a avut loc în ciuda diferențelor
dintre costurile de producție existente între fabricile societăților și, prin urmare,
aceasta nu este firească. În plus, în condiții normale de piață, scăderea costurilor de
20 www.consiliuconcurentei.ro Decizia Nr. 94 privind sanctionarea societatilor comerciale LAFARGE ROMCIM
S.A., HOLCIM S.A. si CARPATCEMENT HOLDING S.A.
26

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
producție ca urmare a investițiilor în modernizarea fabricilor ar permite societății
să scadă prețurile pentru a-și majora cota de piață.
Faptul că acest lucru nu s-a întamplat în România poate fi explicat prin întelegerea
societăților de a menține cote de piață egale și constituie o dovadă a lipsei
concurenței în industria cimentului din România. Deși este posibil să fi avut loc
anumite migrații ale clienților, acestea nu sunt semnificative deoarece cotele de
piață ale celor trei societăți au ramas relativ constante.
Un alt aspect relevant este legat de achiziționarea Tagrimpex Romcif SA
Fieni de către Heidelbergcement AG(devenită ulterior Carpatcement)21.La
inceputul anului 2001, Tagrimpex Romcif SA Fieni a crescut prețurile concomitent
cu ceilalți trei competitori și la un nivel comparabil cu aceștia .După declanșarea
investigației, în martie 2001, Tagrimpex scade prețurile și continuă acest trend
descrescător pâna în octombrie 2001 când se stabilizează pe un preț care va fi în
permanență mai mic decât al competitorilor . Această “nealiniere” este întreruptă la
sfârsitul anului 2002 când fabrica de ciment Fieni este cumpărata de către
Carpatcement .La 1 februarie 2003, Carpatcement crește prețurile la cimentul
produs la fabrica din Fieni cu 30% și îl aliniază în marja de preț a competitorilor.
În acest fel a fost eliminat un competitor devenit incomod și s-a realizat echilibrul
optim între cei trei mari producători. Astfel, Carpatcement a consolidat cartelul și
i-a asigurat stabilitatea în timp .
O dovadă suplimentară a existenței unei întelegeri secrete între societăți este
nota olografa a dlui. Kurt Habersatter, director de țară al Holcim din perioada
respectivă. Informațiile exacte conținute în înscrisul olograf sunt dovada clară a
existenței unui schimb continuu și detaliat de informatii între Lafarge, Holcim și
Carpatcement, cu privire la creșterile de preț viitoare cât și la datele la care vor fi
operate în viitor creșterile stabilite. În fapt, pe acest document nu este o simplă
inșiruire de date exacte ci, în mod evident, o strategie comună a celor trei.
Referitor la date, ele nu puteau fi obtinute de Presedintele Holcim dintr-o analiză a
pieței, oricât de documentată ar fi fost ea. Într-un mediu concurențial, strategiile de
preț adoptate de competitori sunt elemente de marketing strict confidentiale. Astfel
de informații nu pot fi pur și simplu deduse, în nici un mod, din documente,
elemente sau cifre care au caracter public.
Mai mult decât atât, legislația europeană în domeniul concurenței perevede
că schimbul frecvent de informatii detaliate, piețele concentrate și barierele
semnificative la intrarea pe piață reprezintă motive deosebite pentru investigarea
unei posibile încălcări a articolului 101 (1)din Tratat. Cu cât informațiile schimbate
sunt mai actuale, cu atât acestea sunt mai valoroase pentru eliminarea
incertitudinilor de pe piață și, prin urmare, este cu atat mai probabil ca acestea să
fie ilegale.
21 Inainte de 2003, ROMCIF S.A. Fieni se numea Tagrimpex Romcif S.A. Fieni si era controlata de Societatea
romana de import-export Tagrimpex S.A. Bucuresti. Ulterior, Tagrimpex Romcif S.A. Fieni a fost achizitionata de
Heidelbergcement A.G. Dupa restructurarea grupului german, ROMCIF S.A. Fieni a devenit un punct de lucru al
Carpatcement.
27

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
În perioada respectivă, cele trei societăți erau membre ale “Asociației
Patronale a Cimentului Cirom”. Deși existența uniunilor patronale este legală și are
un rol pozitiv, acest lucru nu este în nici un caz valabil atunci când sunt folosite în
scopuri anticoncurențiale. Cirom a publicat un buletin trimestrial ce cuprindea
informații sensibile și detaliate, inclusiv informații statistice individuale cu privire
la fiecare fabrică de ciment. Aceste informații au fost furnizate lunar către Cirom
de către cele trei societăți și au inclus următoarele: (cifra de afaceri, capitalul
social,profitul brut,numărul mediu de angajați salariul mediu brut ,productivitatea
muncii,investițiile realizate, consumul de combustibil și energie pe
fabrică,dezvoltarea pieței mondiale a cimentului, pozițiile celor trei societăți la
nivel internațional, volumele de producție și vânzări ,dezvoltarea pieței cimentului
din România (export și import) etc.
Buletinul furniza de asemenea date comparative privind perioadele
anterioare, exprimate sub formă de sume și procente.Societăți care pretind a fi
concurente atât pe piața cimentului din România cât și pe piața mondială, nu au
nici un motiv să schimbe între ele,în mod deliberat și frecvent, astfel de informații
actuale, individualizate și sensibile. De fapt societățile foloseau acest schimb de
informații pentru a restrânge și denatura concurența în beneficiul lor.
Cunoașterea cotei de piață a fiecărei societăți le-a permis acestora să
identifice orice abateri de la nivelurile convenite ale prețurilor, din moment ce
orice astfel de abatere s-ar fi reflectat prin schimbări ale cotelor de piață relative.
De exemplu, dacă o societate ar fi încercat să stabilească prețul cimentului sub
nivelul convenit, aceasta ar fi câstigat clienți, iar cota sa de piață ar fi crescut.
Acest aspect ar fi fost descoperit din informațiile furnizate în buletinul CIROM și
ar fi fost sancționat de către celelalte societăți.
Cotele de piață sensibil egale au fost obținute și menținute prin practicarea
unor prețuri cu discount de către societăți. Prețurile de listă au fost afișate la
fabrici, iar clienții, furnizorii și presa le puteau afla cu ușurință. Prin urmare, aceste
prețuri erau transparente. Prețurile de listă nu reprezentau decat prețuri de
referință.Pornind de la acest reper, fiecare societate avea libertatea de a-și modifica
prețurile cu discount pentru a obține și menține o simetrie a cotei de piață sau
pentru a corecta asimetriile.
2.6.3 Sanc ționarea cartelului
Ca urmare a tuturor faptelor prezentate s-a decis că S.C. Lafarge S.A, S.C.
Holcim S.A.,si S.C. Carpatcement Holding S.A. au incălcat prevederile articolului
5, alin. 1, lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 modificată și completată, în
perioada 2000 – trim. I 2004, prin participarea la un cartel de fixare a prețurilor pe
piața cimentului din România.
Cele 3 societăți au fost sancționate cu amendă astfel:
28

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
S.C. Lafarge Romcim S.A- 37.723.743 lei adică 6,5 % din cifra sa de
afaceri pe anul 2004
S.C. Holcim S.A . -29.004.470 lei adică 5,5 % din cifra sa de afaceri
pe anul 2004
S.C. Carpatcement Holding S.A-31.321.831 lei adică 6,0 % din cifra
sa de afaceri pe anul 2004
CAPITOLUL 3
           Abuzul de pozi ție dominant ă
3.1 Definirea conceptului
Afacerile eficiente se desfășoară cu scopul de a cuceri piețele, până în
punctul în care se pot stabili poziții cu adevărat puternice. Deținerea unei poziții
dominante nu este gre șită în sine. Acesta este chiar rezultatul eficienței activității
desfășurate de intrprinderi. Dacă însă întrprinderea iși folosește puterea pentru a
înăbuși concurența, aceasta este o practică anti-concurențială, calificată ca abuz.
În concluzie abuzurile poziției dominante sunt de condamnat .
Curtea de Justiție a Comunității Europene a definit poziția dominantă ca o
“poziție de forță economică deținută de o întreprindere, care îi dă posibilitatea să
împiedice menținerea concurenței efective pe piața relevantă, dându-i astfel
puterea de a se comporta independent de concurenții săi, de clienții săi și în cele
din urmă față de consumatori. ”22
22 www.europa.eu.com
29

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
În mod convențional, la nivelul Uniunii Europene se apreciază că, dacă pe o
piață relevantă, cota unei firme reprezintă:
⇒în jur de 10%, poziția dominantă este exclusă, cu excepția unor împrejurări
deosebite;
⇒30-35%, firma se poate găsi în poziție dominantă, dacă ceilalți concurenți au
cote modice (1-1,3%);
⇒peste 50%, poziția dominantă este evidentă
Poziția dominantă este influențată contradictoriu de numeroase împrejurări
economice, tehnico-științifice și tendințe definitorii din economia mondială
contemporană.
Identificarea poziției dominante a firmei se face și se susține cu mare
dificultate. Ca regulă, punctul de pornire îl constituie delimitarea, chiar și
aproximativă, a pieței relevante privită din triplă optică: cea a produsului, cea
geografică și cea temporală.
Punctele de vedere ale autorităților din domeniul concurenței și cele ale
firmelor sunt în mod natural diferite: autoritățile încearcă să definească piața
relevantă într-o accepție cât mai restrânsă; firmele au un obiectiv diferit, militează
pentru o accepție cât mai cuprinzătoare pentru ea, pe această bază să dovedească că
poziția lor pe piață este cât mai redusă.
Dificultățile importante sunt pentru a defini piața geografică.

În principiu, se consideră că piața unică a UE asigură condiții omogene de
concurență pentru întreg spațiul comunitar pentru că: reglementările privind
fiscalitatea indirectă sunt în esență comune; barierele sunt omogenizate; sunt
comune reglementările privind operațiunile de import-export, transporturile,
tratamentul practicilor anticoncurențiale, circulația capitalurilor și a forței de
muncă, distribuția competențelor între organismele implicate în tratarea
concurenței.
Politica în domeniul concurenței nu incriminează poziția dominantă în sine .
Experiența istorică a relevat că raporturile de concurență, chiar și atunci când sunt
supravegheate și se derulează în limitele loialității, elimină din sector pe agenții
necompetitivi. Procesul este însoțit de creșterea diferențiată a forței economice.
Proliferarea IMM-urilor, mai ales după anii ’60, nu infirmă cele mai de sus, cu atât
mai mult cu cât chiar în interiorul sectorului IMM-urilor are loc procesul de
diferențiere: unele reușesc, își consolidează poziția, devin în timp întreprinderi
mijlocii sau chiar mari; altele stagnează sau evoluează foarte lent, altele sunt
marginalizate sau chiar eliminate. Evoluția UE confirmă tendința de consolidare a
pozițiilor firmelor performante, care reușesc în competiție, reușită care poate duce
până la apariția unor centre de forță de tip oligopol sau cvasimonopol.
Politica în domeniul concurenței incriminează abuzul de poziție dominantă ,
situațiile în care cei care ocupă poziții dominante încearcă și chiar reușesc să
abuzeze de poziția ce o deși, în detrimentul altor agenți economici și, în ultimă
30

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
instanță, în detrimentul consumatorilor, afectează raporturile de concurență și pot
leza comerțul dintre statele membre UE.
3.2   Practici   și   instrumente   ale   abuzului   de   pozi ție 
dominant ă
Abuzul de poziție dominantă se poate realiza printr-o paletă extrem de largă
de acțiuni, enumerarea exhaustivă fiind imposibilă. Sintetizând, dar și
simplificând, acestea s-ar putea grupa în practici de excluziuni și practici de
redistribuire23.
Delimitarea riguroasă a practicilor de excluziune de cele de redistribuire
este dificilă; fiecare categorie conține elemente din cealaltă.
3.2.1 Practici de excluziune
Au rolul de a împiedica sau distorsiona relațiile de concurență, inclusiv
„îndepărtarea” din piață a concurenților și/sau împiedicarea accesului altora.
Alteori se urmărește limitarea concurenței la elemente formale, cu parteneri fără
capacitate sau voință de a promova acțiuni și comportamente proconcurențiale.
Sunt comportamente exclusiviste, unilaterale, cele practicate de o singură firmă
dominantă prin excluderea concurenților, a celor care există sau a celor care au
intenția să pătrundă în industrie. Ca și instrumente folosite în aceste practici pot fi
mentionate :
a ) pre țul de ruinare este un preț extrem de scăzut, sub nivelul costului mediu
variabil. Prețul de vânzare inferior CVM este considerat preț de ruinare doar dacă
cel care-l practică deține o poziție dominantă și este promovat o lungă perioadă de
timp.
Prin practicarea lui:
concurenții părăsesc piața/sectorul;
cei care au intenția să intre pe piață abandonează proiectul;
pe perioada practicării acestui preț, inițiatorul realizează pierderi
substanțiale, fără a putea fi imputate unor factori exogeni;
în perioada de practicare, cumpărătorii beneficiază de unele avantaje;
După îndepărtarea concurenților, prețul crește substanțial pentru a recupera
pierderile anterioare și a asigura pragul minim de profitabilitate revendicat de
acționari. Avantajele temporale obținute anterior de cumpărători sunt
contrabalansate printr-un atac masiv la bunăstarea lor. Practicarea prețului de
ruinare este interzisă prin legislația concurenței din statele UE, din SUA, Canada.
23Ilie Gavrilă, Tatiana Gavrilă, Competivitate și mediu concurențial – Promovarea și protejarea
concurenței în UE, Editura Economică, București, 2008.
31

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
b   )   contractele  de  exclusivitate se încheie cu distribuitorii, cu firmele din
avalul lanțului valoric sau cu furnizorii unor factori de producție exclusivi (licențe,
brevete, materii prime speciale) pentru a împiedica intrarea pe respectiva piață a
altor concurenți.
 c ) refuzul de a negocia – firma cu poziție dominantă refuză să furnizeze o
resursă esențială celei din aval, indiferent de preț, sau întrerupe relațiile cu un
client pentru simplul fapt că acesta refuză să accepte condiții comerciale
suplimentare discriminatorii.
d )vânzarea legat ă – prin care compania cu poziție dominantă distribuie un
produs doar dacă se acceptă un anumit lot sau, mai grav, o gamă completă din
sortimentele furnizorului.
3.2.2 Practicile de redistribuire
Constau în impunerea de către firma cu poziție dominantă a unor clauze
comerciale care-i sunt favorabile.Dintre acestea au relevanță:
a) pre țurile discriminatorii fa ță de anumi ți clien ți. Se numesc prețuri
discriminatorii pentru că nivelul lor nu are legătură cu costul, cheltuielile de
transport, condițiile de comercializare. Există:
prețuri discriminatorii prin care surplusul consumatorului este captat total
sau parțial. Folosirea prețurilor discriminatorii este o practică abuzivă
anticoncurențială întrucât prin ea se realizează segmentarea beneficiarilor,
segmentare prin care cel care o promovează obține pe ansamblu profituri mai mari;
în plus, creează între cumpărători situații discriminatorii în sensul că avantajele
oferite de vânzător unor clienți nu sunt accesibile și altora;
prețuri discriminatorii reduse practicate față de anumiți distribuitori sau cu
firme din aval cu scopul ca pe piețele din aval să nu pătrundă alți concurenți.
Această practică este viabilă dacă nu sunt înlocuitori apropiați pentru inputuri;
b)impunerea pre țului de rev ânzare când agentul aflat în amonte față de
cumpărător îi impune acestuia prețul final pe care-l va practica în relațiile cu
clienții. Prețul de revânzare poate fi impus la un nivel expres sau ca limită;
discountul de exclusivitate – o concesie de preț acordată clientului care se
angajează să comercializeze exclusiv bunurile marfare provenite de la furnizorii cu
poziție dominantă. Ambele situații sunt și practici de excluziune. În aceeași clasă
poate fi inclus și comisionul de fidelitate față de marcă, fapt ce introduce o barieră
în accesul altor concurenți pe piața respectivă.
c) dumpingul – decizia de a vinde un bun marfar dat pe o piață străină, la un
preț scăzut, la un nivel inferior celui de pe piața internă. Prin el, concurenții de pe
respectiva piață sunt în situație de discriminare artificială, fiind marginalizați sau
excluși;
d)   condi ționarea   contractului -acceptare de către unii parteneri a unor
clauze ce incumbă obligații suplimentare, fără legătură cu obiectul contractului sau
32

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
impunerea unor condiții inegale între partenerii comerciali cărora li se oferă
prestații identice;
e) pre țul de transfer – folosit în relațiile dintre filialele aceleiași companii
transnaționale sau între filiale și compania-mamă. Ele sunt prețuri care nu au
legătură cu nivelul și evoluția costului. Un asemenea preț este „administrat” și sunt
afectate veniturile bugetare în locația de unde pleacă bunurile, dar și raporturile
concurențiale pe piața bunurilor finale.
3.3 Legisla ția comunitar ă­Articolul 102
Deși controlul înțelegerilor dintre firme este necesar, el nu este însă și
suficient. Excesul de concentrare poate favoriza situațiile în care o firmă abuzează
de poziția ei dominantă pe piață, manifestându-se de o manieră incorectă, fie la
nivelul prețurilor practicate (prea mici sau prea mari), a condițiilor de
comercializare sau a modului în care își tratează consumatorii.
O întrprindere are o poziție dominantă, cînd puterea sa economică îi permite
să opereze pe piață fară să țină cont de reacția concurenților săi, a consumatorilor
intermediari și finali. În aceste condiții, o intrprindere care are o poziție dominantă
poate fi tentată să abuzeze de poziția respectivă pentru a- și crește veniturile și
pentru a-și consolida poziția pe piață, atât prin slăbirea sau eliminarea
concurenților cît și prin interzicerea accesului pe piață a unor firme noi Aceste
practici perturbează concurența. Comisia ia măsuri împotriva acestor întreprinderi
și poate să-i pedepsească pe contravenienți cu severitate.
Art. 102 (fost art. 82) prevede că „orice abuz din partea unuia sau mai
multor agenți economici aflați într-o poziție dominantă în piața comună sau într-
un segment important al acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta
comerțul dintre țările membre”24. Un astfel de abuz poate consta din:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de
cumpărare sau a altor condiții comerciale inechitabile;
b) limitarea producției, distribuției sau a dezvoltării tehnologice în
dezavantajul consumatorilor;
c) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la
tranzacții echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în
poziția concurențială;
d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a
unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici
conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
După cum se observă, Art. 102 se constituie într-un instrument de control al
exercitării puterii de monopol pe o piață sau alta. El implică analizarea a două
elemente:
existența unui agent economic aflat în poziție dominantă;
24 http://eur-lex.europa.eu
33

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea
concurenței pe piața respectivă.
„Comisia interzice numai abuzul de poziție dominantă, nu doar simpla sa
existență”
Sarcina Comisiei este de a dovedi existența acestei situații și a efectelor
negative resimțite în cazul concurenței, al bunăstării consumatorului și al nivelului
de integrare de pe piață. Pe de altă parte, firma care face obiectul investigației are
obligația să demonstreze că nu ocupă o asemenea poziție dominantă pe piață și/sau
nu face abuz de această poziție. Ceea ce face dificilă analiza Comisiei în acest
domeniu este faptul că nu există o definiție statutară a poziției dominante pe piață,
ceea ce a făcut reglementarea monopolurilor problematică, încă de la început. Cu
toate acestea, omisiunea pare în cele din urmă de înțeles, de vreme ce mulți
economiști acceptă faptul că „teoria economică oferă puține linii directoare în ceea
ce privește conceptul de poziție dominată, de o manieră care să fie de un ajutor
substanțial în a realiza o definiție legală” .25
În România abuzul de poziție dominantă este reglementat prin articolul 6
din Legea concurenței nr21/1996 republicată care precizează că este interzisă :
„folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai
mulți agenți economici pe piața românească ori pe o parte substanțială a acesteia,
prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect
afectarea activității economice ori prejudicierea consumatorilor”.
Cele mai frecvente forme de abuz de poziție dominantă în Romînia sunt:
impunerea prețului de vânzare, a tarifelor, refuzul de a trata cu anumiți agenți
economici, limitarea producției etc.
3.4 Studiu de caz :
­Abuz de pozi ție dominant ă  CFR  Marf ă­
Consiliul Concurenței a amendat compania CFR Marfă cu peste 7 milioane
euro pentru abuz de pozitie dominanta în anul 2006.
În urma investigațiilor s-a demonstrat abuzul de pozitie dominanta al CFR
Marfa în relația cu operatorii privați pentru serviciile de remizare (parcare – n.r.) a
locomotivelor și odihna personalului, desfășurate în depourile de locomotive din
patrimoniul companiei. Tarifele achitate de operatorii privați societății CFR Marfă
erau mult mai mari decât cele solicitate firmelor desprinse din fosta societate
națională CFR Marfă. În acest fel, operatorii privați au fost prejudiciați, iar
25 Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE
-Gabriela Dragan, Editura ASE, 2005
34

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
prețurile ridicate impuse de CFR Marfă au influențat tarifele de transport din
domeniul feroviar.26
3.4.1  Scurt ă  prezentare   a   sectorului   de   transport  
feroviar de marf ă din Rom ânia
Transportul feroviar a fost întotdeauna un stimul pentru dezvoltarea
economică a unei regiuni, dar și un barometru al volumului de mărfuri și al
numărului de persoane care se deplasează între diferite puncte.
Principalul operator de transport feroviar de marfă din România este
Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă”.Această
companie a fost inființată la 01.10.1998, după reorganizarea prin divizare a
Societății Naționale de Căi Ferate Române și are statut de societate comercială pe
acțiuni. Societatea Națională a Căilor Ferate Române SNCFR , a fost reorganizată
prin divizare în 5 societăți independente din punct de vedere legal, nou create
(’’Societăți succesoare’’) naționale și societăți comerciale, după cum urmează:27
Compania Națională de Căi Ferate – “CFR” (CNCFR), cu statut de
societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate gestionarea
infrastructurii feroviare și a patrimoniului auxiliar feroviar;
 Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă SA (CFR Marfă), cu
statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate
efectuarea transportului feroviar public de marfă;
 Societatea Naționala de Transport Feroviar de Călatori SA (CFR
Călatori), cu statut de societate comercială care are, în principal, ca obiect de
activitate efectuarea transportului feroviar public de călatori;
 Societatea de Administrare Active Feroviare (SAAF), cu statut de societate
comercială care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea
excedentului de active rezultat din divizarea Societății Naționale a Căilor
Ferate Romane;
Societatea de Servicii de Management Feroviar (SMF), cu statut de
societate comercială care are, în principal, ca obiect de activitate asigurarea
serviciilor financiar-contabile, gestionarea creditelor externe, asigurarea
serviciilor juridice.
Prin această reorganizare s-a realizat, în principal, împărtirea transportului în
transport de marfă si de călatori, separarea operatorilor feroviari de gestionarul de
infrastructură și înființarea unei autorități feroviare naționale.
26 www.capital.ro27 www.cfrmarfa.cfr.ro
35

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
CFR Marf ă este o societate cu capital de stat, sub autoritatea Ministerului
Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și funcționează pe baze comerciale,
având libertatea de a-și stabili tarifele.
Compania deține 8 divizii regionale, deciziile fiind luate la nivel central pe
baza propunerilor diviziilor.
CFR Marfă are aproximativ 19000 de angajati în structurile sale
organizatorice, posedă un parc de 987 locomotive (electrice, Diesel-electrice și
Diesel- hidraulice), un parc de aproximativ 5500 de vagoane structurate pe 23 de
serii diferite și este dotată cu doua ferryboat-uri.
CFR Marfă își desfășoară principala activitate (transportul feroviar de marfă)
având în componență:
10 sucursale (București, Craiova, Timișoara, Cluj, Brașov, Iași, Galați,
Constanța, Ferry-Boat, BAD Chitila);
4 filiale (CFR Trans-Auto, CFR Stații Spălare Vagoane de uz General, CFR
Stații Spălare Vagoane Cisternă, CFR Transbordare Vagoane de Marfă);
9 depouri de rețea;
5 depouri de exploatare;
8 secții de exploatare;
7 remize de locomotive;
23 puncte de alimentare si echipare locomotive;
45 revizii de vagoane;
2 Secții de întreținere si reparații vagoane;
26 centre comerciale
691stații de cale ferată deschise traficului de marfă.
În urma reorganizării Societății Naționale a Căilor Ferate Române „SNCFR”
de la 1 octombrie 1998 a fost permis accesul nediscriminatoriu la infrastructura
feroviară publică a tuturor operatorilor feroviari licențiați, fapt ce a dus la
înființarea de operatori feroviari cu capital privat.
Până în anul 2000, compania de stat CFR Marfă a deținut monopolul
transportului feroviar de marfă. În anul 2000, Autoritatea Feroviară Română a
licențiat prima companie privată de transport de marfă.
În prezent, în Romania operează 26 de operatori feroviari licentiati in
transportul feroviar de marfuri, iar CFR Marfa, operatorul national de transport,
acoperă 69% din piata. Cota de 31% din piață neocupată de CFR Marfa este
împartita de 25 de transportatori privați. Dintre aceștia primele locuri sunt ocupate
de Grup Feroviar Roman (GFR), Servtrans Invest , parte a grupului IRS,
Unifertrans și Transferoviar Grup Cluj Napoca.
Grup   Feroviar   Rom ân   este cea mai mare companie privată de
transport feroviar de marfă din România. Grup Feroviar Român este deținut de
grupul Grampet, care mai deține fabrica de reparații vagoane Remar Pașcani, Reva
Simeria și Turist Semenic. Grup Feroviar Român a înființat împreună cu CFR
36

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Marfă și Raiffeisen Bank o companie specializată pe închirierea de vagoane,
Rolling Stock Company.
Grup Feroviar Roman are un pachet de 39,9% din Rolling Stock Company,
CFR Marfă deține 41,9%, iar Raiffeisen Bank are un pachet de 17,9%. Ulterior,
Raiffeisen a ieșit din afacere, astfel că GFR a ajuns să dețină 51% din acțiunile
Rolling Stock, iar CFR restul.
Servtrans Invest este o companie care derulează în principal activități de
transport feroviar de marfă și alte activități conexe, dar și transport de călători. A
fost înființată în anul 2002.
International Railway Systems deține 95,23% din acțiunile Servtrans.
Grupul, cu sediul central în Luxemburg, produce vagoane de marfă, boghiuri și
piese forjate pentru industria feroviară din Europa și are trei divizii, respectiv
producție de vagoane, managementul flotei de transport și construcții navale.
Unifertrans   Bucure ști este de asemenea o companie privată de
transport feroviar de marfă din România. Firma face parte din Unicom Holding,
grup de firme înființat în 1993 de Constantin Iavorski, om de afaceri și fost
ministru al energiei în guvernul de la Chișinău.
Transferoviar   Grup   Cluj­Napoca este o companie care efectuează
operațiuni de transport și manevră feroviară de marfă. Este controlată de omul de
afaceri Călin Mitică,acționar principal la compania producătoare de material rulant
feroviar – Remarul 16 Februarie.
Beneficiarii serviciilor de transport de marfă au în vedere la alegerea
operatorului de transport, alături de prețul transportului, mai multe elemente,
precum: tipul și caracteristicile mărfurilor transportate; cantitatea de mărfuri
transportată; distanța pe care se efectuează transportul; timpul în care se efectuează
transportul; promptitudine în efectuarea transportului; accesul la infrastructura
(acces la calea ferata, căi rutiere, căi navigabile interioare sau maritime);
securitatea transportului; posibilitatile tehnice ale beneficiarilor (ex. instalații de
încarcare și descărcare);localizarea expeditorului și a destinatarului.
3.4.2 Analiza pozi ției pe pia ță a Societ ății Na ționale 
de Transport Feroviar de Marf ă SA
Obiect investigației constă în verificarea posibilelor practici
anticoncurențiale exercitate de CFR Marfă în relația cu operatorii de transport
feroviar cu capital privat, la prestarea unor servicii din domeniul său de activitate,
altele decât transportul feroviar, care au ca obiect sau pot avea ca efect înlaturarea
concurenților de pe piața transportului feroviar de marfă.28
28 Decizia nr. din 15.05.2006 privind sanctionarea Societatii Nationale de Transport Feroviar de Marfa
37

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Pentru desfășurarea în bune condiții a activității lor, operatorii de transport
feroviar de marfă privați (OTP), au solicitat ca CFR Marfă să le furnizeze, pe bază
de contract, unele prestații pe care nu erau înca organizați să le efectueze și anume:
revizia tehnică la formare, sosire și în tranzit a trenurilor de marfă,
repararea vagoanelor în exploatare și revizia intermediara de frână,
asigurarea locomotivelor de multiplă tracțiune,
 remorcarea trenurilor operatorilor în cazul defectarii locomotivelor acestora
în parcurs,
 instruirea personalului în unitățile de instruire ale CFR Marfă,
 efectuarea stagiilor necesare autorizării și organizării examenului de
autorizare a mecanicilor și mecanicilor ajutori,
 verificarea la indrumare de către șeful de tură a personalului de locomotivă
aparținând operatorilor de transport,
 cazarea, pentru odihnă, a personalului de locomotivă al operatorilor în
depourile CFR Marfă,
remizarea și verificarea tehnică a locomotivelor in depourile CFR Marfă,
inchirierea de mecanici de locomotivă operatorilor în depourile CFR Marfă,
inchirierea de mecanici de locomotiva etc.
Serviciile solicitate de ATFER29 sunt servicii efectuate de personalul CFR
Marfă în spații amenajate (depouri, remize, ateliere de vagoane etc.) sau pe
locomotivele CFR Marfă și pe liniile ferate, pe bază de contracte încheiate cu
beneficiarii, pentru care s-au aplicat tarifele prevăzute în Tariful Intern de Mărfuri.
Ințial, serviciile reclamate erau prestate de cei doi operatori feroviari, CFR
Marfă și CFR Călători cărora, le-au fost date dotările necesare desfasurarii
activităților respective (remize, depouri, spații de cazare etc.) pe bază unor
contracte de folosire a facilităților depourilor pe mai multi ani, cele două societăți
desfăsurându-și activitatea în sediile respective cu personal propriu, cu locomotive
proprii, cu materiale și piese de schimb proprii.
Din punct de vedere al caracteristicilor și utilizarii date, serviciile oferite de
CFR Marfă și CFR Călatori erau similare. Din punct de vedere al nivelului tarifelor
practicate cu operatorii feroviari privați, CFR Călatori practica tarife de cca. 5 până
la 20 de ori mai mici decat tarifele practicate de CFR Marfă.
Atâta timp cât depourile existente au fost în folosința ambilor operatori
feroviari cu capital de stat, piața relevantă a produsului era o piață de tip duopol,
beneficiarii având posibilitatea să opteze fie pentru serviciile oferite de CFR
Marfă, fie pentru serviciile oferite de CFR Călatori, însa la tarife mult mai mici în
cazul CFR Călatori.
Dupa emiterea Ordinului MLPTL30prin decizia de trecere a depourilor în
patrimoniul fie al CFR Marfă, fie al CFR Călatori, piața a căpătat caracteristica
unei piețe de monopol, întrucat în stațiile cap de secție exista un singur depou;
29 Asociatia Transportatorilor Feroviari Privati din Romania30 MLPTL – Ministerul Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintelor
38

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
excepție fac stațiile București și Ploiești, unde exista câte un depou pentru fiecare
din cele doua societăți.
Din poziția de monopol deținută în depourile care le-au fost transferate prin
ordinul Ministrului Transporturilor rezultă poziția dominantă a CFR Marfă si CFR
Călatori în spațiile respective , poziție de care CFR Marfă a abuzat și a recurs la
fapte anticoncurențiale, precum refuzul de a trata cu operatorii feroviari privați prin
încheierea de contracte de prestări servicii și practicarea fața de unii beneficiari ai
săi,a unor tarife diferențiate la prestații echivalente.
3.4.3   Argumente   care   sus țin   abuzul   de   pozi ție   dominant ă 
practicat   de   Societatea   Na țional ă  de   Transport   Feroviar   de  
Marf ă SA
1.Diferențierea și majorarea tarifelor aplicate de CFR Marfă pentru
prestațiile sale, în funcție de beneficiarii serviciilor astfel:
tarife practicate cu agenți economici și societăti desprinse din fosta SNCFR ;
tarife practicate cu operatori feroviari privați. Nivelul acestor tarife era de 5
până la 20 de ori mai mare, pentru aceleași prestații.
Tarifele aferente prestațiilor erau publicate în Tariful Intern de Mărfuri,se
stabileau și se adaptau la condițiile pieței de către CFR Marfă.
În condițiile în care CFR Marfă a acceptat să opereze prestațiile respective și
pentru alți operatori, tarifele pentru același tip de prestații trebuiau să fie aceleași,
așa cum de altfel s-a întamplat în cazul CFR Călători care a aplicat pentru
operatorii privați aceleasi tarife pe care le-au aplicat și pentru agenții economici și
societățile desprinse din fosta SNCFR
Prejudiciile create de către CFR Marfă operatorilor feroviari privați, prin
practicarea unor tarife diferențiate, sunt de natură economică, cu efecte asupra
tarifelor de transport de pe piața transportului feroviar de marfă, piața legată de
piața relevantă definită.
Prin practicarea unor tarife diferențiate față de operatorii privați, mult mai
mari decât pentru societătile desprinse din fosta SNCFR, aceștia, concurenți ai
societății CFR Marfă, sunt dezavantajați pe piață și determinați să concureze mai
puțin agresiv.
Majorarile tarifelor practicate de CFR Marfă au determinat majorări
semnificative ale costurilor de exploatare, până la 23%, la unii operatori feroviari
privați. În urma acestor majorări, operatorii feroviari privați au fost nevoiți să
renegocieze tarifele de transport marfă din contractele incheiate cu beneficiarii lor.
2. Refuzul de a trata cu anumiți beneficiari și de a mai incheia contracte de
prestări servicii cu aceștia
39

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Operatorilor de transport feroviar privați le-a fost refuzat accesul la serviciile
pe care CFR Marfă le presta în depouri, remize, spații de cazare etc. care, inițial, se
aflau în patrimoniul CNCFR și erau folosite de CFR Marfă pe bază de contract de
utilizare încheiat pe mai mulți ani și care, ulterior, au fost transferate în patrimoniul
CFR Marfă. Societatea a motivat că nu a încheiat contracte cu operatorii de
transport feroviar privați, din lipsă de capacități disponibile, lipsa de capacitați care
a apărut pe fondul disponibilizărilor de personal din perioada 2003 – 2004.
3.4.4 Constatarea   și sanc ționarea  abuzului de pozi ție 
dominant ă
Ca urmare a celor prezentate se poate afirma că CFR Marfa a încalcat
prevederile art.6 lit.a) si c) din Legea concurentei nr.21/1996, republicată, prin
faptul că a abuzat de poziția dominantă deținută pe piața și a recurs la fapte
anticoncurențiale constând în :
⇒refuzul de a trata și a încheia contracte de prestari servicii cu anumiți
beneficiari ai săi, respectiv cu operatorii de transport feroviar cu capital
privat
⇒aplicarea, față de operatorii privați, a unor condiții inegale la prestații
echivalente, respectiv aplicarea fată de aceștia a unor tarife diferențiate față
de cele aplicate pentru aceleasi servicii agentilor economici desprinsi din
fosta SNCFR. În felul acesta operatorii feroviari privați au fost pusi într-o
poziție dezavantajoasă pe piața de transport de marfă pe calea ferată.
Pentru aceste fapte Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă SA
a fost sancționată de Consiliul Concurenței cu amendă în valoare de 26.987.010
lei, reprezentând 2% din cifra sa de afaceri pe anul in care s-a constatat fapta,
respectiv anul 2006

CAPITOLUL 4
Politica  în domeniul concentr ărilor economice
40

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Când firmele se unesc, printr-o fuziune, printr-o achiziție, sau prin
înființarea unei întreprinderi mixte, în general, impactul asupra pieței este pozitiv.
Corelarea activităților firmelor le permite realizarea sinergiei în multe domenii,
cum ar fi cercetarea și dezvoltarea de produse noi. Uneori, firmele pot implementa
măsuri de restructurare care vor reduce costurile de producție sau de distribuție
pentru firma nouă Astfel, ele pot deveni mai eficiente pe piață. Concurența se
intensifică și consumatorul final va beneficia de servicii de calitate superioară,
oferite la prețuri accesibile.
În dublul context al mondializării schimburilor și expansiunea pieței interne
Comunitare intrprinderile se simt împinse să fuzioneze în Comunitatea Europeană
pentru a putea avea dimensiuni care să le permită să ramână competitive și să fie
prezente pe piețele aflate în expansiune continuă.
Tendința de fuzionare s-a intensificat în ultimii ani pe tot cuprinsul Uniunii
Europene.
4.1 Conceptul de concentrare economic ă
O înțelegere (de exemplu cartelurile) reprezintă un acord între întreprinderi
care, din punct de vedere juridic rămân independente, în vreme ce, în cazul unei
concentrări, structura internă a acestora se modifică. Concentrarea
economică31 se referă la situația în care un număr redus de agenți economici dețin
o pondere ridicată a activității economice – exprimată prin totalul vânzărilor,
activelor sau forței de muncă utilizate, etc. – pe o anumită piață (mărimea
indicatorilor respectivi caracterizează gradul de concentrare economică la un
moment dat).
Concentrările pot îmbrăca diferite forme precum:
Fuziuni între doi sau mai mulți agenți economici;
Dobândirea controlului asupra altui agent economic sau asupra unei părți a
acestuia, fie prin particiapre la capital, fie prin cumpărarea de elemente de
activ, printr-un contract sau prin alte mijloace;
Entități economice comune – atunci când noua entitate economică comună
este o nouă persoană juridică autonomă, operațiunea este o concentrare,
atunci cînd asocierea are ca efect coordonarea comportamentului
concurențial între agenți economici independenți, acțiunea se înscrie mai
degrabă în cadrul controlului înțelegerilor anticoncurențiale.
Astfel, fuziunile și achizițiile- pe care reglementările UE le numesc
concentrări- sunt definite ca schimbări care conduc la unificarea deciziei în cadrul
a două sau mai multe firme implicate. Acestea pot fi clasificate în orizontale,
verticale și conglomerate, implicând firme cu activități sau cu profiluri de activitate
diferite.
31 Economia Integrarii Europene-Note de Curs Prof.Univ.Dr Gabriela Dragan, Bucuresti 2007
41

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Fuziunile   conglomerate – au loc în momentul combinației unor
întreprinderi neînrudite din punctul de vedere al obiectului de activitate. Scopul lor
principal constă în diversificarea internațională a riscului și creșterea beneficiilor
din economiile de scopuri („ economies of scope ”). În general, teoria economică nu
tratează pe larg fuziunile conglomerate, întrucât nu conduc la concentrarea prea
mare a puterii pe o “piață”. Acest lucru se reflectă în atitudinea în general tolerantă
față de ele a politicii concurențiale, deși unii economiști și-au manifestat
preocuparea față de avantajele firmelor conglomerate în termeni de capacitate de
discriminare sau comportament acaparator și răspândirea riscului.
Fuziunile   verticale – au loc atunci când o companie își unește
patrimoniul cu cel al unui furnizor sau cumpărător al produselor sale: fuziuni în
amonte („backward integration” sau „upstream vertical mergers” ) și fuziuni în
aval („forward integration” sau „down vertical mergers” ). Este cazul, de exemplu,
al unui producător de oțel care achiziționează o mină de fier sau de cărbune sau al
unui producător de petrol care achiziționează o companie petrochimică. Opțiunea
pentru această formă de fuziune vizează creșterea valorii în lanțul de producție,
prin reducerea incertitudinii/riscurilor în aprovizionare sau desfacere, dar și a
costurilor de vânzare – cumpărare („ economies of scope ”). Companiile care
optează, în general, pentru această formă de fuziune sunt cele din industriile de
mașini electrice și automobile
Cele mai importante sunt însă fuziunile orizontale care au loc atunci
când o firmă se combină cu altă firmă, din același domeniu de activitate; acestea
sunt, așadar, companii concurente în același sector economic. Numărul acestora a
crescut mult în ultimii ani, pe fondul restructurării globale a multor sectoare
industriale, ca răspuns la progresul tehnologic și liberalizarea piețelor. Prin
consolidarea resurselor celor doi parteneri se obține un efect sinergic, atât în
termenii evaluării activelor astfel combinate, cât și ca și cotă de piață. Industriile
vizate în mod tipic de acest tip de fuziuni sunt: industria farmaceutică, construcții
de mașini, prelucrarea petrolului și, recent, sectorul serviciilor industriale. Riscul
de anihilare a concurenței determină, adeseori, ca fuziunile orizontale să facă
obiectul interdicțiilor prin lege, deoarece intră în conflict cu legislația antitrust.
Fuziunea este tratată în general ca o formă de achiziție și cunoaște două
forme: absorbția și achiziția pură.
Absorb ția 32 este tranzacția prin care o firmă achiziționează integral o altă
firmă; firma achiziționată dispare iar acționariatul acesteia primește în locul
vechilor acțiuni titluri ale firmei cumpărătoare, la un anumit raport de schimb.
Firma achizitoare dobândește toate drepturile patrimoniale ale firmei
absorbite și în același timp, toate obligațiile acesteia.
Fuziunea pur ă sau consolidarea este operațiunea prin care două sau mai
multe firme se unesc într-o companie nouă, firmele respective (originare)
32 engl. statutory merger
42

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
încetându-și existența juridică. Acționarii firmei fuzionate primesc în schimbul
vechilor acțiuni, acțiuni la compania nou înființată.33
4.2   Legisla ția   comunitar ă și   legisla ția   na ționa ță în 
domeniul concentr ărilor economice.
Concentrarea excesivă a puterii economice a firmelor este considerată o
amenințare pentru concurența liberă și echitabilă pe piețele Comunității, deoarece
poate să conducă la crearea sau întarirea poziției dominante.
Până în 1990, controlul operațiunilor de concentrare economică (fuziuni și
achiziții) a fost exercitat de Comisia Europeană pe baza articolelor 81 si 82 ale
Tratului CE (actualele articole 101 și 102). Numărul mare de fuziuni și achiziții din
anii 80 în cadrul procesului de restructurare a companiilor, stimulat de liberalizarea
pieței de capital, implica riscul ca întarirea poziției lor prin acest proces de
concentrare să ridice noi bariere la intrarea pe piață a companiilor concurente,
subminând astfel realizarea obiectivelor pieței unice. Tendința de concentrare
economică a semnalat autorităților comunitare lipsa unei politici în acest domeniu
și nevoia de a asigura un control direct prin introducerea unor prevederi mai
riguroase, rapide și eficiente care să raspundă principiilor stabilite de Tratatul CE.
Astfel Regulamentul Fuziunilor (Merger Regulation) , a fost adoptat în
1989, dupa circa 15 ani de dezbateri aprinse, și a intrat în vigoare în septembrie
1990. Regulamentul Fuziunilor se aplică atât la crearea, cât și la întarirea poziției
dominante, deoarece prevede notificarea fuziunilor către Comisie și posibilitatea ca
ele sa fie acceptate sau respinse înainte de a fi realizate efectiv.
Acesta a fost primul regulament european care a conferit Comisiei o competență
exclusivă în examinarea marilor operațiuni de concentrare transfrontalieră din
Europa, pentru a aprecia efectele lor potențiale asupra concurenței.
Modificările aduse de noul Regulament 139/2004 (în vigoare de la 1 mai
2004), au fost unele de substanță, atât în plan juridic cât și procedural. Astfel, testul
aplicat în evaluarea concentrărilor economice a fost reformulat, fiind simplificat și
sistemul procedural astfel încât firmele să nu mai cheltuiască bani și timp pentru a
notifica o concentrare într-o țară în care ea nu urma a fi și evaluată. De pildă,
părțile pot acum cere ca analiza să fie efectuată de către Comisie sau de către un
anumit stat membru, înainte de a porni la notificarea propriu-zisă (opțiune care nu
exista până acum).
Astfel, Regulamentul 4064/89 modificat prin Regulamentul 139/2004
stabilește că: „operațiile de concentrare de dimensiuni comunitare, care creează
sau întăresc o poziție dominantă și care au drept consecință împiedicarea
concurenței efective pe piața comunitară sau într-o zonă semnificativă a acesteia,
trebuie declarate incompatibile cu piața comună”.
33 Gheorghe Hurduzeu- Achizițiile internaționale de firme pe piața de capital, teză de doctorat, ASE București, 1999
43

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
O operațiune de concentrare – fuzionare a mai multor întreprinderi sau de preluare
a controlului asupra mai multor întreprinderi este de dimensiune comunitară,
atunci când:
⇒cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate
este superioară valorii de 5 miliarde euro;
⇒cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul Comunității, de
cel puțin două din întreprinderile vizate, reprezintă o valoare mai mare de
250 milioane euro, condiția fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu
realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, în interiorul unuia și
aceluiași stat membru.
Dacă pragurile menționate anterior nu sunt atinse, avem totuși de a face cu o
concentrare de tip comunitar dacă:
⇒cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de firmele vizate reprezintă
un nivel superior valorii de 2.5 miliarde euro;
⇒în fiecare din cel puțin trei state membre, cifra de afaceri totală realizată de
firmele vizate este superioara valorii de 100 milioane euro;
⇒în fiecare din cel puțin trei state membre, cifra de afaceri realizată în mod
individual de cel puțin doua firme vizate este superioară valorii de 25
milioane euro;
⇒cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul UE de cel puțin
dou din firmele vizate reprezintă un nivel superior valorii de 100 milioane
euro, condiția fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai
mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, în interiorul unuia și aceluiași stat
membru.
Atunci când cota de piață a firmelor în cauză nu depășește 25%, nici în
cadrul Pieței comune, nici într-o zonă semnificativă a acesteia, concentrarea este
considerată compatibilă cu reglementările comunitare.
Concentrările vizate trebuie să fie notificate către Comisie, care dispune de
un termen limitat pentru a se pronunța.
44Comisia trebuie să decidă în decurs de o lună dacă are sau nu
obiecțiuni cu privire la fuziune
Comisia deschide o investigație
cu consultarea statelor membreSe poate finaliza oferta
Dacă fuziunea este compatibilă cu regulile comunitare, ea va fi
finalizată. În caz contrar se va decide oprirea acesteiaDacă DA Dacă NU

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Fig Procedura comunitară cu privire la fuziuni
În cazul unei fuziuni, aceasta trebuie notificată de fiecare din părțile
implicate, în vreme ce, în celelalte cazuri, notificarea trebuie făcută de
persoana/agentul economic care dobândește controlul asupra altui agent economic
sau asupra unei părți a acestuia. Comisia poate refuza autorizarea concentrării
notificate, poate emite o decizie pozitivă sau poate da o autorizație
sub anumite condiții.
În mod concret, Regulamentul 139/2004 oferă Comisiei dreptul de a
examina concentrările înainte de realizarea acestora astfel încât să poată fi
examinată compatibilitatea cu piața internă în timp util. Acest lucru implică două
aspecte:
se verifică dacă operația respectivă intră în câmpul de aplicare al
reglementării, prin determinarea pieței produsului și a pieței geografice în
cauză;
se apreciază compatibilitatea între respectiva concentrare și piața internă,
folosindu-se drept criteriu poziția dominantă (se verifică dacă această concentrare
„creează sau întărește o poziție dominantă având drept consecință faptul că s-a
produs o limitare semnificativă a concurenței în interiorul Pieței Comune).
Activitatea Comisiei de control al operațiunilor de concentrare economică
este în general considerată un succes și s-a înscris în directiile indicate de Consiliul
European, de facilitare a acestui tip de operațiuni și orientare către o concurența
mai intensă, impusa atat de procesul complex de reforma declanșat în UE, cât și de
cerintele globalizării. Au existat și critici, potrivit cărora Comisia nu a fost
suficient de restrictivă în evaluarea fuziunilor și achizitiilor deoarece a ramas
vulnerabilă la presiunile statelor membre, care doresc să încurajeze concentrarile
care creează companii naționale mai mari, capabile să concureze pe plan
internațional – asa-numiții „campioni naționali”.
La   nivel   na țional controlul concentrărilor economice este
reglementat în capitolul III, art. 11 – 16 din Legea nr. 21/1996.
45

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
Scopul controlului concentrărilor economice de către Consiliul Concurenței
este de a veghea împotriva creării de monopoluri sau agenți economici cu poziție
dominantă pe piață, care pot conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea
semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia cu efecte
nefavorabile asupra consumatorilor.
Reglementările în privința definiției unei concentrări economice, a agenților
economici implicați și a grupurilor din care aceștia fac parte sunt similare în
legislația românească și cea comunitară. Orice schimbare calitativă a controlului
asupra unui agent economic sau asupra unei afaceri desfășurate de un agent
economic, realizată prin una dintre următoarele modalități:
Achiziționarea unui agent economic, sau a unei părți a acestuia, de către un
alt agent economic (sau mai mulți);
Achiziționarea unui agent economic, sau a unei părți a acestuia, de către o
persoană fizică deținătoare, la momentul achiziției, a controlului asupra unui
alt agent economic;
 Fuziunea dintre doi sau mai mulți agenți economici, anterior independenți;
Constituirea unei societăți în comun de către doi, sau mai multi agenți
economici, societate în comun care nu are ca obiect coordonarea
comportamentului concurențial al societăților “mamă” (situație care ar
constitui o înțelegere anticoncurențială și nu o concentrare economică),
constituie o concentrare economicæ.
Sunt supuse controlului și trebuie notificate la Consiliului Concurenței
concentrările economice la care:
⇒cifra de afaceri cumulată realizată la nivel mondial de către toți agenții
economici implicați depășește echivalentul in lei a 10 mil euro
⇒cifra de afaceri realizată în România de către cel puțin doi agenți
economici implicați depășește, pentru fiecare în parte, echivalentul în lei a 4
mil euro.
Partea implicată care are obligația notificării operațiunii la autoritatea de
concurență este achizitorul, persoană fizică sau juridică, în cazul unei achiziții sau
cei care crează o entitate economică în comun.
În anul 2008 , în urma omisiunii notificării unei operațiuni de concentrare
economică, Consiliul Concurenței a aplicat sancțiuni unui număr de 7 agenți
economici, valoarea amenzilor reprezentând aproximativ 1% din cuantumul total al
amenzilor stabilite prin decizie în anul 2008.( vezi anexa 3)
4.3 Studiu de caz : Concentrarea economic ă
 SC Ursus Breweries SA­ SC Bere Azuga SA 
46

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
La data de 06.02.2009, SC Ursus Breweries SA Bucuresti a notificat, in
conformitate cu prevederile art.15 alin. (1) din Legea concurentei nr.21/1996,
republicata, concentrarea economica realizata prin dobandirea controlului unic
direct asupra SC Bere Azuga SA Azuga.
4.3.1 Pia ța rom âneasc ă a berii
În ultimii 10 ani industria berii din Romania a avut o evoluție pozitivă în
ceea ce privește calitatea, diversitatea mărcilor și producția realizată. Această
evoluție a fost posibilă datorită unor politici ambițioase ale investitorilor străini
care au determinat creșterea competiției pe piața internă. În această perioadă,
consumul de bere în România a crescut anual cu aproximativ 10- 15%. Consumul
mediu de bere pe cap de locuitor este în prezent în România de 81 litri pe an,
comparativ cu 160 de litri pe an în Cehia, 118 litri în Germania și 111 litri în
Austria.
Producția de bere a înregistrat o tendință de scădere în perioada 1993-1997
(în 1997 atingând nivelul minim de 7.651 mii hl). Începând cu 1997, anul intrării
pe piața românească de bere a producætorilor străini, producția de bere a intrat pe
un trend crescător, iar importurile au scăzut foarte mult.
Piata românească a berii este dominată de patru mari companii internaționale
SAB Miller ,InBev (Interbrew), Heineken (Brau Union) ,United Breweries
Bereprod (Tuborg)
SAB Miller deține în Romania patru fabrici de bere (Cluj Napoca,
Timișoara, Brasov și Buzău) și, prin produsele sale, acoperă toate segmentele de
piață, astfel: pe segmentul super premium deține mărcile Peroni; pe segmentul
premium deține mărcile Ursus, Redd’s, Urquell, Dreher, pe segmentul mediu
deține mărcile Stejar și Timișoreana, iar pe segmentul economic deține mărcile
Ciucas ș Kobanyai.
Tuborg se axează ca volum de vâzăi, pe un portofoliu de mărci premium
(Tuborg) si mediu (Skol, Holsten), avand insa si marci superpremium (Carlsberg,
Guiness).
InBev deține în România 2 fabrici de bere, la Ploiești și Blaj, produsele sale
fiind următoarele: Stella Artois, Leffe, Hoegaarden pe segmentul super premium,
Beck’s pe segmentul premium, Bergenbier pe segmentul mediu, Noroc,
Lowenbrau pe segmentul economic.
Grupul Heineken deține în România fabrici de bere, la Hațeg, Craiova,
Miercurea Ciuc,Constanța și Târgu Mureș, având în portofoliu o gama de mărci ce
acoperă toate segmentele de piață. Mărcile Heineken comercializate pe piață
romanească sunt: Goesser, Heineken, Zipfer aparținând segmentului super
premium, Ciuc, Silva aparținând segmentului premium, Golden Brau, aparținând
segmentului mediu și mărci aparținând segmentului economic al pieței precum
Bucegi, Harghita, Gambrinus și Hategana.
Tabelul 4.1
Companie SAB Miller InBevHeineken United 
47

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
SegmenteBreweries 
Bereprod
Superpremium Peroni Stella
ArtoisGoesser Carslberg
Leffe Heiniken Guiness
Hoegaarden Zipfer
Premium Ursus Becks Ciuc Tuborg
Redd’s, Silva
Urquell,
Dreher
Mediu Stejar Bergenbier GoldenBrau Skol
Timisoreana Holsten
Economic Ciucaș Noroc Bucegi
Kobanyai Lowenbrau Harghita
Gambrinus
Hațegana
La sfârșitul anului 2008 structura pieței berii calculată la volum era următoarea:
⇒Heineken Romania (Brau Union) 26,7%
⇒Ursus Breweries, membră a grupului Sabmiller Plc 23%,
⇒InBev România (Interbrew) 20%
⇒United Romanian Bereprod Breweries (URBB) 10%
Altii, 20.30%Ursus
Breweries, 23%InBev România ,
20%
United
Romanian
Bereprod
Breweries ,
10%Heiniken
Romania,
26.70%
Fig 4.1 Cote de piață
4.3.2 Descrierea opera țiunii de concentrare economic ă
48

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
4.3.2.1 P ărțile implicate
URSUS BREWERIES este membră a grupului Sabmiller Plc. Compania
deține 4 fabrici de bere, în Cluj-Napoca, Timișoara, Buzău și Brașov și are un
număr de peste 1.500 angajati. Mărcile deținute în portofoliu sunt: Pilsner Urquell,
Peroni, Ursus, Timișoreana, Stejar și Ciucaș.
Ursus Breweries a înregistrat in 2008 o cifră de afaceri 207 milioane euro în
creștere cu circa 23% fata de anul precedent , și un profit net de 123,9 milioane de
lei (35,1 mil. euro). Cu aceste valori societatea a intrat în topul celor mai
profitabile companii românesti alături de Petrom, Orange, Vodafone, Lafarge,
Carpatcement, Holcim, Romtelecom și liderii bankingului local.
BERE AZUGA este o companie înființată în anul 1870 de către firma
Grund Rădulescu & Co, sub forma unei societăți în comandită, cu o capacitate de
200.000 hectolitri/an. Situată în Azuga, județul Prahova, compania avea un efectiv
de peste 170 angajați în anul 2009 și produce o gamă largă de sortimente de bere,
cu piața principală de desfacere în România.
Bere Azuga a înregistrat în primele nouă luni ale anului 2008 pierderi de 4,2
milioane de ei (1,1 milioane de euro)34, după ce în perioada similară din 2007 a
înregistrat un profit net de 875.000 de lei. Cifra de afaceri a crescut ușor, cu 3%, de
la 23,3 milioane la 24 de milioane de lei.
4.3.2.2 Pia ța relevant ă a produsului
Piața relevantă a produsului este definită ca fiind piața producției și a
comercializării berii. O delimitare a pieței berii se poate face în funcție de modul în
care aceasta este consumată. Astfel, se poate identifica o piață a berii consumată la
locul cumparării, adică o piață a berii comercializată prin sectorul HoReCa35, dar și
o piață a berii consumată acasă, sau în diverse locuri, altele decât punctul de
vânzare, adică o piață a berii comercializată prin sectorul retail.
O alta distincție între diferitele produse de pe piața berii se poate face
grupându-le în diferite segmente: super premium, premium, mediu, economic .
Criteriile în funcție de care se poate face o delimitare a pieței în aceste segmente
sunt diverse și eterogene, fiecare în parte putând fi considerat ca factor distinctiv
între diferitele produse de bere, și anume: prețul, aria de distribuție (național sau
local/regional), publicitatea, imaginea de marcă a unui produs, așa cum este
percepută de consumatori. În general, berea importata este considerată ca fiind o
bere premium, indiferent de pozitionarea ei pe piață de unde provine. Pe de altă
parte, argumentele care nu susțin o asemenea împartire a pieței sunt
substituibilitatea deplină din punctul de vedere al ofertei, faptul că nu există
diferențieri majore în termeni de calitate, gust, conținut alcoolic, prezentare,
ambalaj și existența unor canale comune de comercializare. Se poate afirma că
34 www.cotidianul.ro35 HoReCa-hoteluri, restaurante, cafenele
49

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
statutul de produs premium este rezultatul modului în care producatorul
poziționează respectivul produs pe piață.
4.3.2.3 Pia ța geografic ă relevant ă
Majoritatea producătorilor de bere sunt prezenți pe tot teritoriul României și
au organizată o rețea națională de distribuție. Produsele acestora concurează la
nivel național între ele, dar și cu produselor unor producatori mai mici, pe arii
regionale care se suprapun și a caror reuniune echivalează cu piața națională. De
asemenea, nu există bariere de comercializare a produselor de bere care să izoleze
o regiune de alte regiuni. Prin urmare, o eventuală fragmentare a pieței românești
de bere pe criterii geografice nu se justifică. Structura cererii are, de asemenea, o
dimensiune națională, întrucat distribuitorii plasează comenzi atât către
producatorii cu acoperire naționala, cât și către cei cu acoperire locală. Având în
vedere aceste elemente, piața relevantă a berii are o dimensiune națională.
4.3.3Efectele   concentr ării   economice   asupra   mediului  
concuren țial.
La data de 28 ianuarie 2009 Ursus a achiziționat de pe piața de capital un
număr de acțiuni reprezentând 70,56% din capitalul social al Bere Azuga.Astfel
dobândirea controlului unic de către Ursus asupra Bere Azuga constituie o
concentrare economică36
Operațiunea a fost notificată Consiliului Concurenței având în vedere că
cifra de afaceri cumulată a agentilor economici implicați în operațiunea de
concentrare economică, în anul 2008, a depașit pragul de 10 milioane euro37, și
există doi agenți economici implicați în operațiune care realizează pe teritoriul
României, fiecare în parte, o cifra de afaceri ce depășește pragul de 4 milioane
euro.
În urma realizării concentrarii economice, prin preluarea cotei de piața a
Bere Azuga,Ursus nu iși modifică poziția pe piața berii în România, rămânând al
doilea concurent de pe piață. Lider al pieței berii din România este Heineken cu
26,7% Ursus deține, în urma concentrarii economice analizate, o cotă de piață de
cca 24,5% urmat de către InBev, care este cel mai mare producator de bere la nivel
mondial, cu o cotă de piață în România de 20%. Urmează Tuborg și European
Drinks, cu cote sensibil egale, de cca.10%, respectiv 9,8%. Ceilalți mici
producători independenți insumează mai puțin de 9% din piață.
Atât Ursus, cât și Bere Azuga dețin societăți de distribuție. Ursus a comercializat
prin intermediul SC ANDIP Distribution SRL, iar Bere Azuga a distribuit prin
intermediul BAD Prahova și BAD Brasov .Atât Ursus, cât și Bere Azuga,
comercializează însa majoritatea producției prin intermediul unor distribuitori terți
36 În sensul art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicata.37 prevazut la art. 14 din Legea concurentei nr. 21/1996, republicata
50

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
ne-exclusivi. Având în vedere cota mică de piața a Bere Azuga, aproape
nesemnificativă, pe care o preia Ursus, concentrarea economică în cauză nu ridică
probleme din punct de vedere concurențial pe piata relevantă românească a berii.
În concluzie operațiunea de concentrare economică analizată conduce în
principal la suprapuneri pe orizontală în ceea ce privește activitățile parților pe
piața românească a berii și, având în vedere elementele analizate, respectiv poziția
pe piață a agenților economici implicați și cotele de piață ale concurenților, aceasta
nu ridică probleme din punct de vedere concurențial .
Operațiunea de concentrare economică notificată nu are ca efect crearea sau
consolidarea unei poziții dominante care ar putea să conducă la restrangerea,
înlaturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piețele relevante
identificate.
51

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța
CONCLUZII
În realitate concurența perfectă nu există, ea este o situație ideală, spre care
se tinde și de fapt forma concretă de manifestare a concurenței este cea imperfectă,
în care participanții ce se diferențează între ei după o serie de criterii, dispun de o
forță economică diferită, de informații mai restrânse sau mai ample și de o
importanță diferită.
Pilitica de concurență urmărește asigurarea cadrului necesar manifestării
unei concurențe loiale, adică a unei concurențe care are loc în condițiile respectării
de către agenții economici a normelor și mijloacelor considerate corecte și
recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare de fiecare stat.
Rolul esențial al politicii comunitare a concurenței în asigurarea unei
liberalizări economice care să permită piețelor să se dezvolte spre o concurență
liberă și corectă este recunoscut la nivel mondial.
Una din cheile succesului integrării economice europene a constituit-o
existența, încă de la începutul construcției comunitare a unei politici comune în
domeniul concurenței. După 40 de ani de funcționare, această politică continuă să
fie o condiție necesară pentru existența Pieței Interne Unice ce asigură libera
circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor.
Libera concurență între firme favorizează inovația, reduce costurile de
producție, crește eficiența economică și în consecință, ridică nivelul de
competitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurențial, firmele
oferă astfel produse și servicii competitive din punctul de vedere al calității și al
prețului.
Politica în domeniul concurenței este esențială în realizarea pieței interne,
rațiunea de a fi a acesteia fiind tocmai aceea de a permite tuturor firmelor să
concureze în condiții egale pe piețele oricărui stat membru. De aceea este
importantă o mai bună implicare a consumatorilor, creșterea transparenței în
adoptarea deciziilor, precum și întărirea cooperării internaționale.
Politica în domeniul concurenței a evoluat ca fiind una din cele mai
importante politici comunitare. Trebuie ținut seama și de faptul că țările membre
au propriile lor reglementări în domeniul concurenței, limita între competențele
naționale și comunitare fiind uneori dificil de trasat.
România are nevoie de o politică națională de promovare a competitivității
prin calitate dar și de o politică națională de educare a consumatorilor. Aceste
politici implică parteneriate public- private în care membrii săi au drepturi și
obligații clare și transparente.
Mentalitățile, atitudinile și comportamentele contra- productive pot fi
reduse- și uneori, chiar eliminate- atunci când și acolo unde ele sunt conștientizate
și se acționează în mod adecvat în acest sens.
52

Practici anticoncuren țiale  și politica privind concuren ța

BIBLIOGRAFIE
1.Drăgan Gabriela – Uniunea Europeană, între federalism și
interguvernamentalism. Politici comune ale Uniunii Europene , Editura ASE, 2005
2.Drăgan Gabriela – Note de curs-Economia Integrării Europene ,București 2007
3.Dima Alina-Mediul european de afaceri.Politica în domeniul concurenței ,
Editura ASE ,2007
4.Gavrilă Ilie, Gavrilă Tatiana – Competitivitatea și mediul concurențial.
Promovarea și protejarea concurenței în Uniunea Europeană, Editura Economică
București 2008
5.Hurduzeu Gheorghe -Achizițiile internaționale de firme pe piața de capital –
teza de doctorat , ASE București 2007.
6.Moșteanu Tatiana -Concurența-abordări teoretice și practice , Editura
Economică 2000
7.Niculescu N.G.,coord. Adumitrăcesei Ioan – Teorii și politici economice
pentru România , vol. 1, Iași, 2003
8.Petre Prisecaru -Politici comune ale Uniunii Europene ”, Editura Economica,
Bucuresti, 2004
9.Pascal Ileana,Vrabie Codru -Politica în domeniul concurenței ,București, 2002
10.Știrbu Elena-Economie, Editura Sedcom Libris, Iași 2005
11.Voiculescu Dan -Competiție și competitivitate , Editura Economică, București
2001
12.Paralelism și convergență în politicile contemporane în domeniul concurenței –
Institutul European din România nr.19, noiembrie 2006
13.Consiliul Concurenței – Raport anual 2007,2008,2009
14.Politica de concurență și cetățeanul , Comisia Europeană, Luxemburg, 2002
15.www.competition.ro – Date de bilanț.Activitatea Consiliului Concurenței 2009
16.www.competition.ro – Legea concurenței nr.21/1996 republicată
17.www.competition.ro -Decizii ale Consiliului Concurenței
18.www.competitions.ro – Revista competitions reviw
19.www.europa.eu.com
20.www.capital.ro
21.www.cfrmarfa.ro
22.www.cotidianul.ro
23.http://eur-lex.europa.eu .
24.http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
53