MASTERAT UL ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ [626065]

UNIVERSITATEA BABEȘ – BOLYAI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT UL ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ

DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PR. LECT . UNIV. DR. GHEORGHE ȘANTA

MASTERAND: [anonimizat]. CIPRIAN – EUGEN COPACIU

CLUJ – NAPOCA
2020

1
UNIVERSITATEA BABEȘ – BOLYAI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERATUL ORTODOXIE ROMÂNEASCĂ ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ

CUVÂNTUL SFINTEI SCRIPTURI.
ACTUALITATE ȘI VALOARE EDUCATIV – DUHOVNICEASCĂ
NETRECĂTOARE

Coordonator științific :
PR. LECT . UNIV. DR. GHEORGHE ȘANTA

Masterand: [anonimizat]. CIPRIAN – EUGEN COPACIU

Cluj – Napoca
2020

2
Cuprins
Cuprins ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 2
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 3
Capitolul I. Cuvântul lui Dumnezeu în contextu l revelației divine ………………………….. ……………… 6
1.1. Preliminarii: Semnificațiile biblice ale cuvântului ………………………….. ………………………….. …….. 6
1.2. „Cuvântul” – sferă semantică ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 8
1.3. Biblia ca rostire a lui Dumnezeu prin și pentru oameni ………………………….. ……………………….. 17
1.4. „Cuvântul” – semnificații duhovnicești ………………………….. ………………………….. ………………….. 21
1.5. „Cuvinte”, „Scriptură ” – reflectare biblică ………………………….. ………………………….. …………….. 24
Capitolul al II -lea. Valoarea și intepretarea textului scripturistic ………………………….. …………….. 29
2.1. Mijloacele de interpretare ale textului ………………………….. ………………………….. ……………………. 29
2.2. Despre structura limbajului biblic ………………………….. ………………………….. ………………………….. 30
2.3. Procedee literare și figuri de stil în cadrul Sfintei Scripturi ………………………….. ………………….. 42
2.4. Valoarea duhovnicească a textului biblic ………………………….. ………………………….. ……………….. 45
2.5. Particularități exegetice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 47
Capitolul al III -lea. Dime nsiunea dialogică a textului biblic și zidirea duhovnicească ……………. 54
3.1. Lectura biblică: coordonate și tipologii ………………………….. ………………………….. …………………… 54
3.2. Icoana – catehism în culori ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 57
3.3. Principii catehetice legate de cunoașterea și tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu ………………… 59
3.4. Dimensiunea dialogică a textului sfânt și zidirea duhovnicească – perspectivă patristică …….. 72
3.5. „Li turghia cuvântului” – semnificații didactice ………………………….. ………………………….. ………. 82
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 89
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 94
Izvoare biblice și patristice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 94
Cărți/ Lucrări de specialita te ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 94
Articole ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 97
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 103
Declarație ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 109

3
Introducere

„Cuvântul, ca mesaj duhovnicesc, își îndeplinește sensul înalt numai atunci când slujește
adevărate i realități, când are o putere ziditoare. Cuvântul zidește din conștiința răspunderii față
de semen, atunci când omul înțelege cuvântul ca pe o realitate dialogală. Prin cuvântul lui
Dumnezeu se împlinește o terapie duhovnicească. Cuvântul Scripturii are p uterea renașterii
spirituale a vieții integrale, fiind instrument forte în educație ”. 1
În urmă cu peste un deceniu, vrednicul mitropolit Bartolomeu Anania, neobosit traducător
și tâlcuitor al cuvântului biblic, arăta că există mai multe „trepte” în citir ea, înțelegerea și , mai ales ,
experierea, adică înfăptuirea cuvântului divin cuprins în Cartea Cărților: trepte de pătrundere,
trepte de cunoaștere, trepte de inițiere, trepte de sfințenie . Fascinantă dintru început, lectura
biblică nu trebuie să rămână do ar la această fază de informare, trebuie să depășească etapa numită
sugestiv „ a ști , ajun gând , prin înțelegerea/ aprofunda rea sensurilor textului biblic, la treap ta
superioară a adevăratei cunoașteri, a cunoașterii lui Dumnezeu : „Prin urmare, cititorule, d acă vei
deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a -ți împlini nevoia de a ști, și dacă ai
străbătut -o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n -o vei uit a […] Dacă, pentru nevoia de a
înțelege, o vei cerceta a doua și a treia oară , mai cu de -amănuntul, cu -ncetineli și reveniri, dacă
îți vei pune gândul pe textul din față și pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi
în stare să pipăie înțelesurile din spatele cuvintelor, să pătrunăa în luminișurile alegorice ale
întâmplărilor […] În același timp, reliefurile noilor tale lecturi îți vor deschide calea de acces
către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt și mai frumos de -a lungul ultimului
mileniu2.
Aceste alese cugetări, alături de multe altele i zvorâte din surse patristice deosebit de
profunde, m -au determinat să cercetez , pe de o parte , valoarea nepieritoare a Scripturii, iar , pe de
alta, impactul textului biblic asupra formării caracterului moral și a sensibil ității artistice a tinerilor
pe care îi călăuzim în școală și în viață.
Având cinstea, dar, în egală măsură, și responsabilitatea deosebită a slujirii pastorale,
precum și experiența multor ani de predare a rel igiei în școală , am putut cerceta și urmări , de-a
lungul timpului, conduita copii lor, a tinerilor, a credincioșilor maturi, a unor întregi generații care
au însuflețit atât școala, cât și comunitatea parohială. Am avut privilegiul spiritual de a putea

1 Pr. Radu BOTIȘ, Aspecte pedagogice și catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos, (Cuvânt –
înainte pr. d r. Gh. Șanta) ed. P. Ispirescu, Satu – Mare, 2013, p. 8.
2 ÎPS Bartolomeu ANANIA, „Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi ”, în Biblia sau Sfânta Scripturã, ediția jubiliară
a Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 2001, pp. 7 – 8.

4
continua lecția de religie în cadrul parohial, la amvon și , de asemenea, de a lămuri unele aspecte
ale vieții și învățăturii noastre bisericeș ti în cadrul orelor de curs.
Marcată fiind de profunzimea și de frumusețea divină, Sfânta Scriptură depășește orice
carte scrisă pe acest pământ. Ea nu este , de fapt , o carte pământeană, ci una cerea scă, pentru că este
orientată spre Împărăția cerurilor, pe care o anticipează, o înfățișează și o lămurește. Scriptura este
o Carte a cărților, care ne îndrumă atât în viața lumească, trecătoare, cât și în dobândirea bucuriei
veșnice.
Deși această lucrare conține , în mod firesc , mulți termeni teologici, consider că preotul –
ca, de altfel, și dascălul de religie – trebuie să propovă duiască și să explice dreapta învățătură ,
folosind noțiuni simple, acce sibile tuturor credincioșilor. În acest sens, n oțiunea d e „cuvânt”
constituie o temă generoasă, atât pentru lingviști, cât și pentru teologi.
„Cuvântul” are multiple sensuri: sens propriu de mesaj, sens figurativ de cuvântare/
învățătură de credință, un sens dogmatico – filozofic de Logos/ întrupat , adică cea de-a doua
Persoană a Sfintei Treimi – Hristos Mântuitorul. Cuvântul rostit, scris, psalmodiat, cântat, ori
transpus în chip și culoare în iconografia ortodoxă nu are în biserica și învăță tura noastră doar un
rol ornamental. Prețuind frumusețea cuvântului, adică aspectul estetic al istoriei și viețuirii biblice,
nu reducem cuvântul la formă, la „literă”, ci trecem dincolo de aceasta, ajungând la transformarea
sa în faptă: In. 8, 31 „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sun teți cu adevărat ucenici ai Mei ”.
Cuvântul Scripturii ne metamorfozează . Biblia trebuie citită „nu atât pe dinfară , cât mai
ales pe dinlăuntru ”, afirma mitropolitul Bartolomeu, arătând că aceasta trebuie să f ie cunoscută
bine atât ca formă – „literă” , cât și ca spirit, ca semni ficație duhovnice ască.
Astfel, m i-am ales această temă pentru a încerca să găsesc pârghiile elementare în
înțelegerea textului scripturistic și modalitatea de a forma caractere morale și religioase cu ajutorul
cunoașterii și pătrunderii textului sacru, a cuvântului lui Dum nezeu.
Citirea Bibliei reprezintă un exercițiu intelectual care îți impune să -ți folosești mintea/
rațiunea, dar , pentru a înțelege și a aplica în viață învățăturile spirituale ale textului biblic , ai
nevoie de călăuzirea Sf ântului Duh: „ Iar când va veni A cela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la
tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti .”
(In. 16, 13)
Cheia înțelegerii textului scripturistic este Hristos : „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți
într-adevăr ucenicii Mei, veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi!” In. 8, 31 – 32;
Mt.7,24 și 26 „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și la îndeplinește asemăna -se-va

5
bărbatul ui înțelept care a clădit casa lui pe stâncă . v. 26. , „iar oricine aude aceste cuvint e ale Mele
și nu le îndeplinește asemăna -se-va bărbatul ui nechibzuit care și -a clădit casa pe nisip .”
Mulțumesc cu recunoștință Pr ea Cucerniciei sale, părintelui lect. univ. dr. Gheorghe Șanta ,
pentru indicațiile bibliografice, pentru recomandările pe care mi le -a făcut cu privire la redactarea
acestei lucrări, precum și pentru sfaturile oferite cu generozitate și multă competență.

6
Capitolul I . Cuvântul lui Dumnezeu în contextul revelației divine

1.1. Preliminarii: Semnificațiile biblice ale cuvântului

„Puneți la inima voastră toate cuvint ele pe care vi le -am spus astăzi
și să le lăsați moștenire copiilor voștri… ” (Deut. 32, 46).

Dascălul desăvârșit care -și împărtășește iubirea și călăuzir ea (învățătura) S a comunică și
cere stăruitor comuniunea 3. Dumnezeu , fiind prin excelență Dascălul desăvârșit , îl cheamă pe om,
îi vorbește prin cuvânt și faptă și așteaptă de la acesta „ răspuns bun”, liber și personal. Știința
pedagogică nu este străină de acest principiu al dialogului iubirii4.
„Prin însăși Persoana și lucrarea Sa, Iisus Hristos este Învățătorul și Profetul Suprem ,
descoperind oamenilor , cu autoritatea pe care o are , că El este Fiul lui Dumnezeu, descoperind, de
asemenea, adevărul despre Dumneze u și despre om, despre Creație, mântuire, sfințirea și
îndumnezeirea omului prin puterea și harul lui Dumnezeu, confirmând prin faptă învățătura Sa.
Hristos este unic și unică este și învăță tura Sa, însă această învățătură divină are multiple aspecte.
Hristos este Învățătorul , dar și ținta finală a învățăturii Sale ”. 5
Desigur că raportul dintre Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, respectiv relația dintre
Scriptură, Tradiție și Biserică constituie o temă generoasă pentru teologi. Sfânta Scriptură și Sfânt a
Tradiție se com pletează în mod armonios și de -suflet -ziditor. Așa cum Vechiul și Noul Testament
se întregesc reciproc, la fel și cele două depozitare ale Revelației divine se armonizează în mod
complementar: Scriptura și Tradiția nu se exclud, ci se comp letează . Iar dacă în Biserica Ortodoxă ,
pot fi distinse două moduri de a face teologie , respectiv teologia ca știință , în sensul de acumulare
sau recep tare și teologia care înseamnă cunoașterea duhovnicească , aceasta din urmă trebuie
trăită, experiată în v iața cotidiană ”6
Revelația este lucrarea prin care Dumnezeu Se dezvăluie pe Sine lumii create, mai întâi
prin proorocii Vechiului Testament și apoi în mod personal prin Fiul Său, pentru a ne face
cunoscută „ taina voii Sale” (Efs. 1. 9) , precum și cuprinsu l acestei taine care este numită „bogăția
înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu ” (Rom 11, 33). După cuprins, Revelația divină, nu trebuie

3 Prof. Maria GOȚIA , Înnoirea catehezei – tehnici catehetice bazate pe cuvânt, Ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, 1998, p. 5.
4 M. GOȚIA , Înnoirea catehezei – elemente de metodologie, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 1998, p. 6.
5 Pr. prof. dr. Ioan MIRCEA , Dicționar al Noului Testament , EIBMBOR, București,1995, p. 335.
6 HRISOSTOMOS DE ETNA, AUXENTIU DE FOTICEEA , Serafim ROSE, Scriptură și Tradiție – Sfinții Părinți, Ed. Buna –
Vestire, Galați, 2003, p. 27.

7
înțeleasă numai ca și comunicare de învățături, deoarece Dumnezeu Se descoperă atât prin cuvânt,
cât și prin fapte prin evenimente, lucrări, semne și minuni. ( In. 20, 30) 7„Dumnezeu Se descoperă
mântuind și mântuiește descoperindu -Se”. 8
Când ne referim la Revelația divină, trebuie să ținem seama de fapt că toți aghiografii
Sfintei Scripturi au fost inspirați de Duhul lui Dumnezeu, au primit ei înșiși prin viziuni și alte
modalități tainice învățături despre Dumnezeu și le -au transmis în mod accesibil semenilor lor.
Sfânta Scriptură , oricât de amănunțită și de plină de semnificații ar fi , nu poate să cuprindă toate
faptele și toate tâlcurile învățăturii Mântuitorului (In. 21, 20) De aceea , în urma propov ăduirii
apostolice orale , s-a constituit deja Sfânta Tradiție . Ea premerge în timp Sfintei Scripturi, adică are
întâietate temporală față de Biblie . Deși, Bisericile ie șite din Reformă ca și neoprotestanții zilelor
noastre nu acceptă rolul și semnificațiile Sfintei Tradiții și -i neagă calitatea de depozitară a
Revelației divine, ea este în mod cert o exponentă a Revelației dumnezeiești: „Stați bine și păstrați
predaniile pe care vi le -am dat fie prin cuvânt , fie prin epistola noastră” (II Tes . 2, 15 )
Acest lucru îl constatăm atunci când, de pildă, citim operele Sfinților Părinți. (Ele
reprezintă o parte însemnată a Sfintei Tradiț ii, însă nu sunt străine de Sfânta Script ură așa cum se
afirmă în mod tendenț ios în mediul protestant și mai cu seamă neoprotestant) . Să nu uităm că
Sfinții Părinți au tâlcuit Revelația divină cuprinsă în Scriptură, au făcut cea mai profundă exegeză
a textelor biblice .
Revelația nu reprezintă ce l mai simplu capitol al învățăturii de credință, ci presupune
aspecte multiple și foarte profunde. Revelația cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Traditie
trebuie să fie interpretată de către Sfânta Biserică , întrucât b iserica lui Hristos este păstrăt oarea și
exponenta autentică a Revelației dumnezeiești.”9
Cele două depozitare ale Revelației supranaturale – Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție –
sunt strâns legate de Biserică, iar aceasta (prin învățătura și harurile ei, prin Hristos Călăuzitorul
ei) este păstrătoarea și interpretul veritabil al voii divine.
Noi, ca preoți – adică exponenți, slujitori și propovăduire ori ai învățăturii mântuitoare –
trebuie să arătăm credincioșilor că Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție se completează în mod
armonios și de-suflet -ziditor , iar cuvântul rostit și tâcuit în biserică continuă , în chip firesc , în

7 I. BRIA, Dicționar de Teologie ortodoxă – termenul “ Revelație” și sensurile sale, EIBMBOR, București, 1981, p. 322.
8 Pr. prof. D. STĂNILOAE , „Revelația naturală ca bază a credinței și sens al existenței umane” în Teologia Dogmatică
Ortodoxă, vol. I , p. 11.
9 Pr. prof. Ion BRIA, Dicționar de Teologie Ortodo xă, p. 32.

8
societatea în care trăim și pe care trebuie s -o înălțăm (metamorfozăm) duhovnicește10, în mod
profund și plenar.
Teologia răsăriteană leagă învățătura de credință pri vitoare la Revelație de cea referitoare la
inspirația biblică . De fapt, Scriptura este una dintre principalele depozitare ale Revelației divine,
iar Dumnezeu care Se descoper ă pe Sine, voia Sa și planurile Sale oamenilor i -a inspirat și pe
aghiografi, feri ndu-i de greșeli de conținut și de formă : „Când a căpătat misiunea divină de la
Dumnezeu, Moise a căutat să se eschiveze, pretextând că este greu la vorbă. Dumnezeu i -a zis însă
lui Moise : Cine i. -a dat omului gură? Oare nu Eu? Eu sunt Cel Care îți va deschide gura și Te voi
învăța ce să grăiești” Ieș. 4, 11 – 12.11
„Prin Revelație, omul nu -și pierde libertatea de cugetare și de acțiune, ci și -o afirmă și
astfel Revelația se arată a fi una din căile ce -l duc pe om la împlinirea scopului său, îl desăvârșește
moral Mt. 5, 48, călăuzindu -l pe calea mântuirii.
Biserica, „stâlp și temelie a adevărului” (1 Tim. 3,15) , este locul prezenței Duhului Sfânt.
Prin Duhul Sfânt, Hristos continuă să fie cu noi, cu fiecare generație în parte, până la sfârșitul
veacurilor . Prezența Duhului Sfânt în Biserică face ca Biserica să fie locul în care Împărăția lui
Dumnezeu se extinde până la noi și ne cuprinde, ni se interiorizează și ne face părtași ai ei.

1.2. „Cuvântul ” – sferă s emantică

Inspirată fiind de Duhul Sfânt, Biblia (Cartea Cărților) este Cartea vie care cuprinde cărțile ,
este Biblioteca cea adevărată , „Bibliotecă prin excelență, singură și singulară în dumnezeiasca ei
omenitate. Biblia este însăși rostirea lui Dumnezeu, pentru oameni și prin oameni. ”12
Totalitate a cărților cuprinse în Sfânta Scriptură constituie „canonul“ biblic. Cuvântul vine
de la grecescul kanón , care înseamnă „normă“, „regulă“ . Așadar, o carte canonică este învestită cu
autoritate normativă în materie de credință , iar astfel c onținutul ei dogm atic devine obligatoriu.13
Biblia sau Sfânta Scriptură este Cartea despre care Dumnezeu spune prin Moise că: „ea nu –
i doar o vorbă goală, ci cuvântul acesta este însăși viața voastră .” Dt. 32, 47 Același adevăr
fundamental ni -l descoperă Însuși Fiul lui Du mnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos când zice
ucenicilor Săi: „Cuvintele pe care Eu vi le -am grăit duh și viață sunt!” In. 6, 63 Încredințată de

10 Pr. dr. G. ȘANTA , “Educația cuvântului și mesajul său transfigurator”, în Credință și viață în Hristos -Anuarul
Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012, pp. 461 – 462.
11 Pr. prof. V. PRELIPCEAN , N. NEAGA , G. BARNA , M. CHIALDA , Studiul Biblic al Vechiu lui Testament , p. 55
12ÎPS Bartolomeu V. ANANIA , „Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi” , în Biblia sau Sfânta Scripturã, ediția
jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 2001, p. 7.
13ÎPS Bartolomeu ANANIA , „Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Script uri”, în Biblia sau Sfânta Scripturã , p. 7.

9
Sfinții Apostoli, Scriptura a fost tălmăcită de către cei mai profunzi cunoscători și trăitori ai ei:
Sfinții Pă rinți.14
Cuvântul „ Biblie“ vine de la grecescul biblíon, care înseamnă „hârtie (material) de scris“
sau „carte“. Sfântul Ioan Gură de Aur a afirmat că „ Biblia este o adunare (colecție) de multe cărți
care, toate la un loc, alcătuiesc una singură ”. Cu multe secole înainte, profetul Daniel vorbea de
„cărțile“ de dinaintea lui – „cărțile sfinte cu care israeliții se mângâiau și se încurajau la vreme de
necaz (1 Mac. 12, 9 ). Paralel cu termenul „Biblie ” a circulat și acela de „Scriptură ”. 15
În sens profund teologic , Cuvânt/ Logos Λόγος 16/ Cuvântul folosit numai cu majusculă și
articulat face referire la a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică la Mântuitorul Hristos. În acest
sens, e ste folosit termenul în prologul ioaneic (In. cap. 1) .
În sens comun, λόγος cuvântul este o modalitate de comunicare a gândurilor, ideilor și
sentimentelor ce ne animă. Cuvântul lui Dumnezeu este încărcat de tâlcuri profunde, este cuvântul
mântuirii (Fapte 13, 26 ) și trebuie bine -vestit pretutindeni. Cuvântul cel bun , „vestea cea bună”
este Evanghelia. Fiul descoperă cuvintele Tatălui și voia Acestuia . In. 8, 28: Cuvântul
propovăduire ulterior de Sfinții Apostoli și de Biserică este același cuvânt mesajul mântuitor
(nefalsificat și nici răstălmăcit) .
În sens mai larg, chiar o carte (respectiv, un fragment dintr -o carte poate fi numit „cuvânt”
ex. cuvântul proorocului Isaia – Lc. 3. 4 . Expresii foarte frecvent folosite în aces sens , mai ales în
Noul Testame nt sunt „cuvântul Domnului ” Mt. 15, 6 , „cuvântul adevărului ” II Cor. 6, 7 , „cuvântul
harului”, „cuvântul mântuirii” Fapte 13, 26 , „cuvântul jurământului”, „cuvântul proorocesc” II Pt
1, 19, „cuvântul credinței/ mărturiei”, „cuvântul împăcării ”, „cuvântul î nțelepciunii” Apoc. 12 11,
„cuvântul dătător de har” Col. 4, 6, „cuvântul cel bun” II Tes. 2, 17 . În afara cuvântului adevărat
și mântuitor provenit de la Dumnezeu , există și cuvinte (omenești și diabolice) de amăgire, cuvinte
deșarte, de care trebuie să ne ferim Mt. 12, 36; Efs. 5, 6. 17
În sens figurat, cuvântul lui Dumnezeu λόγος poate și asemănat în parabole cu sămânța/ cu
grăuntele de muștar Lc. 8, 11; Mt. 13 19; Mc. 4, 14 -15.
Profesorul Gerhard KITTEL , unul dintre marii teologi bibliști, arată în a naliza detaliată a
termenilor λέγω, λόγος ρήμα, λαλέω că aceștia sunt înrudiți ca semnificație, însemnând „a
cuvânta” „cuvântare” „a vorbi”, „vorbire”, așadar comunicarea unui mesaj sau învățături prin viu
grai. În lumea elenistică și mai ales în opera lui FILON DIN ALEXANDRIA , logosul λόγος are

14Biblia sau Sfânta Scripturã , ediția jubiliară a Sfântul ui Sinod, ediție adnotată de ÎPS Bartolomeu ANANIA ,
„Precuvântare” , p. 5.
15 Biblia sau Sfânta Scripturã , ediția jubiliară, „Cuvăntul lămuritor asupra Sfinte i Scripturi”, p. 5.
16 Pr. prof. dr. Ioan MIRCEA , Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995, termenul „ cuvântul”, p. 116.
17 I. MIRCEA , Dicționar al Noului Testament, termenul” cuvântul”, pp. 116 -117.

10
semnificații multiple, semnificând cuvânt/ știință, cunoaștere, pătrunderea sau înțelegerea
adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu se face cunoscut și în Vechiul Testament, termenul ebraic
(a vorbi/ צעק =a striga ) fiind tradus ulterior în greacă prin λόγος și desem nând cuvântul și
cuvântările vs. cuvintele lui Hristos fiind λόγος το ῦ θεοῦ, Cuvântul lui Dumnezeu (așa cum Îl
descrie prologul ioaneic) fiind deopotrivă Cel Ce revelează iubirea Sfintei Treimi, dar și Car e
expune prin propov ăduire și , mai ales , prin faptă învățătura cea mântuitoare. 18
În Sfânta Scriptură, termenii „lego” și „logos” (=grăire/ cuvânt) au sensuri derivate, unele
comune, iar altele cu semnificații deosebite. Într -adevăr , textele nou -testamenta re menționează un
sens negativ al cuvântului/ cuvintelor amintind despre „cuvinte/ vorbe goale” Efs. 5, 6 , respectiv
„cuvinte deșarte” I Tes. 2, 5; 19
Termenii „ cuvânt” , „cuvinte” pot avea și un sens neutru, precum în Mt. 7, 29 , II Tes. 2.2 .
Logos poate însemna „cuvânt scris” , adică scrisoare/ epistolă‚ propovăduire” sau „zvon” II Cor.
10, 11 , Fapte 2, 4 . Uneori, prin acest termen se desemnează un fragment literar I Cor. 12, 8 . În sens
profund/ pozitiv , termenul „logos” face referire la cuvântul cunoștinței care este înfățișat în antiteză
cu acele cuvinte goale , fără sens . Alte semnificații: „pricină” , „cauză” , „socoteală” Fapte 19, 40;
Mt. 18, 23 , „motiv”, „temei”, „dovadă” Fapte 10, 29 .20 Propovăduindu -L pe Hristos înseamnă a -I
propovădui cuvântul/ cuvinte le, învățătura. Prin termenul de cuvânt al lui Hristos (Iisus Hristos ca
Logos al lui Dumnezeu) se înțelege și totalitatea învățăturii transmise de Dumnezeu prin Hristos și
Apostoli oamenilor Apoc. 19, 13. 21 Cuvântul cel adevărat, care constituie temelia c redinței și
învățăturii noastre, se află în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Pe temeiul
responsabilității lor învățătoresti, preotul și dascălul – catehet au datoria să cunoască Sfânta
Scriptură, să pătrundă cât mai profund înțelesul ei, să știe totdeauna să -și apere și să susțină
învățăturile pe care le propov ăduiesc , argumentându -le.”22 În îndeplinirea chemării sale de
propovăduire or al cuvântului lui Dumnezeu, catehetul fie că slujește la sfintele altare, făcând
parte din cler, fie că slu jește în școală același adevăr mântuitor , trebuie să -și însușească
numeroase cunoștințe biblice, nu numai pentru a putea înțelege problemele ucenicilor săi, ci și
pentru a putea tălmăci învățătura despre mântuire. Catehetul cu vocație trebuie să știe că iz vorul
de căpetenie al propovăduirii sale rămâne Sfânta Scriptură. Așa ne îndeamnă și Mântuitorul:

18 Gerhard KITTEL ,Theological Dictionary of t he New Testament (TDNT) (Michigan)1932, vol. 4. pp. 91 -100.
19 G. KITTEL , G. FRIEDERICH , Theological Dictionary of the New Testament (TDNT) – Dicționar teologic al Noulului
Testament, Ed. William Eerdmans PC, 1982, volum -sinteză , p. 509.
20 G. KITTEL , G. FRIEDERICH , Theological Dictionary of the New Testament (T.D.N.T ) p. 510.
21 G.KITTEL , G. FRIEDERICH , T.D.N.T.= Dicționar teologic al Noulului Testament, p. 512.
22 D. BOROIANU , „Din îndatoririle păstorilor de suflete”, î n rev. Biserica Ortodoxă Română , (1912), nr. 9, p. 874.

11
„Cercetați Scripturile , pentru a avea întru ele viața veșnică; acestea mărturisesc despre Mine .” (In.
6, 39)
Cunoașterea Sfintei Scripturi este o problemă fun damentală pentru orice catehet conștient
de misiunea și responsabilitatea sa . Sfânta Scriptură descoperă voia divină și sfântă . Ea cuprinde
scrierile întocmite de oameni aleși sub inspirația Duhului Sfânt. Ca operă a Sfâ ntului Duh, Sfânta
Scriptură mai poa rtă și numele de cuvântul lui Dumnezeu , tezaur și izvor nesecat al Reve lației
dumnezeiești.
Citirea și înțelegerea Sfintei Scripturi trebuie să reprezinte preocuparea zilnică a fiecărui
catehet, fie că face parte din cler sau numai din corpul profesoral/ nehirotonit, pentru ca să -și
îndeplinească misiunea : „Iubește Sfânta Scriptură și vei cunoaște izvorul înțelepciunii”. 23
În sfânta și dumnezeiasca Scriptură se află cuvântul lui Dumnezeu care ne oferă cu
generozitate repere însemnate atât pentru viețuirea noastră vremelnică, pămânească, cât și pentru
viața cea de veci. Obsedat de grijile acestui veac, trăind într -o epocă secularizată, adică înstrăinată
de Dumnezeu, omul postmodern se amăgește , crezând că a găsit sensul libertății și c ă a dobândit
lumina raț iunii. Cuvântul lui Dumnezeu sedimentat de milenii în Sfânta Scriptură este nesocotit de
mulți dintre contemporanii noștri și legat de vremuri de mult apuse. Pentru omul necredincios,
Sfânta Scriptură – cuvântul inspirat de Dumnezeu, cuvânt care exprimă ad evărul – nu mai are
însemnătatea firească. Acesta consideră că Sfânta Scriptură este doar o capodoperă literar –
istorică, o chintesență a elementelor iudaice și greco – romane, o colecție de cărți care face parte
din zestrea literaturii universale. 24
Cei care reduc în mod nejustificat valoarea cuvântului divin, a Sfintei Scripturi la aspectul
cultural – literar greșesc. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în dumnezeiasca Scriptură la o fază
latentă, nu rămâne pasiv și nelucrător, ci ne metamorfozează spiritual , ne transformă în oameni
noi, așa după cum arăta „Apostolul neamurilor” , făcând referire la creștinul autentic, ca „mădular”
viu, ca membru al sfintei Biserici. În Sfânta Scriptură – și nu numai – cuvântul lui Dumnezeu are o
valoare complexă: literară, es tetică, morală, mântuitoare . Sfânta Scriptură , deci cuvântul lui
Dumnezeu, are valoare istorică, fiind atestat de dovezi arheologice, de inscripții, de mențiuni
documentare mai presus de orice îndoială . De asemenea , are valoare soteriologică și eclesiologi că
– pentru că este propovăduire , citit, interpretat și aplicat în viață , în organismul („trupul”) viu al
Bisericii.
Noțiunea de „cuvânt” este polisemantică, are o mulțime de înțelesuri pe care teologia le
descoperă și le re-descoperă în mod deosebit. Cuvâ ntul/ Logosul divin, scris cu majusculă , se

23 D. BOROIANU , „Din îndatoririle păstorilor de suflete”, în Biserica Ortodoxă Română, XXXVI (1912), nr. 9, p. 875.
24 Pr. dr. Ioan BIZĂU , Viața în Hristos și maladia secularizării, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2001, p. 89.

12
referă la Fiul lui Dumnezeu, la Mântuitorul Hristos, a doua Persoană din Prea Sfânta Treime. Care
S-a pogorât în lume, „trup S -a făcut”, „ pentru noi și pentru a noastră mântuire ”. În acest înțeles,
Hristos Domnul este menționat nu doar în scrierile ioaneice, ci și în celelalte cărți ale Noului
Legământ.
În Vechiul Testament, Logosul divin a fost prefigurat, proorocit, vestit poporului ales, dar
și neamurilor păgâne, care trebuiau să rămână sau să pătrundă sub asc ultarea și autoritatea
dumnezeiască. Acest sens teologic profund al Cuvântului, marchează întreaga noastră teologie și
este evidențiat în mod deosebit în spiritualitatea Bisericii (în Filocalie , în Paterice , în scrierile cu
caracter ascetico – mistic , scrieri care nu cârmuiesc spiritual doar viața monahilor și a
credincioșilor.
În sens propriu , comun , termenul „cuvânt”/ logos semnifică vorba – noțiunea scrisă/ care
transmite un anumit mesaj . Cuvântul reprezintă o modalitate de comunicare și de comuniune=
koinonia . În acest sens, animalele, creaturi ale lui Dumnezeu , sunt numite în scrierile duhovnicești
„necuvântătoare”. Omul, creat fiind după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este cuvântător ,
poate și trebuie să comunice cu semenii săi și , în primul rând , trebuie să vorbea scă cu Dumnezeu.
Urmând porunca stăruitoare a Mântuitorului, a Cuvântului dumnezei esc, cuvântul
Evangheliei a fost vestit până la marginile pământului, Apostolii, apoi sacerdoții Bisericii și , în
sens mai larg , creștinii ca „mădulare ” ale Trupului eclezial, au primit misiunea de a face cunoscut
cuvântul/ mesajul Sfintei Evanghelii, pretutindeni, prin cetăți și prin sate, la iudei și la neiudei.
Potrivit Pildei Semănătorului , multe sunt pricinile pentru care omul neglijează sau chiar
resping e sămânța= cuvântul , adică, învățătura dumnezeiască cea mântuitoare. Din felurite motive,
omul se dovedește a fi nereceptiv ori de „ piatră”, ori înăbușit de griji lumești în fața cuvântului.
Sămânța căzută pe pământuri neroditoare ori înăbușită de „spini ș i pălămidă ” nu aduce roadă,
sămânța (=cuvântul cel izbăvitor) căzută pe pământ bun, aduce „rod însutit”. 25
Înțeles în sensul mai larg de învățătură călăuzitoare spre mântuire, cuvântul trebuie să fie
primit, nu doar cu rațiunea, ci mai ales cu inima , ulterior trebuie să fie împlinit prin faptă .26
Întreaga activitate publică a Mântuitorului poate fi înțeleasă, percepută ca o răspândire a
cuvântului, a învățăturii mântuitoare în lume. Hristos este și va fi suprem Dascăl al lumii,
Învățătorul , cel desăvârșit ca re se indentifică în mod plenar cu învățătura pe care o propov ăduiește .
Cuvântul Mântuitorului avea perfectă acoperire în fapte – a rostit în mod solemn porunca iubirii și
toate preceptele Noului Testament conținute în Predica de pe munte , dar a și experia t, adică trăit

25 ÎPS Antonie PLĂMĂDE ALĂ, Tâlcuri noi la texte vechi, Tipografia eparhială, Sibiu, 1988, p. 87.
26 Vezi: Pr. dr. Gh. ȘANTA , „Educația cuvântului și mesajul său transfigurator”, în Credință și viață în Hristos -Anuarul
Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012, pp. 461 – 471.

13
aceste adevăruri. Cuvintele au fost întărite și dovedite de faptele Sale. Minunile săvârșite de
Hristos/ sunt narate în cuvinte și cuprind și un dialog scurt între săvârșitor și primitorul/
beneficiarul minunii. Acest scurt schimb de cuvinte nu este formal și nu constituie doar o etapă
formală în actul miraculos și plin de învățătură. Hristos Mântuitorul a întrebat adesea Voiești să te
vindeci? Crezi…? Scurtul schimb de cuvinte desfășurat în aceste împrejurări arată că Mântuitorul
cercetează starea duhovnicească a celui care -I cere stăruitor ajutorul și prețuiește credința și
smerenia sa. De regulă, după săvârșirea faptelor miraculoase, mai presus de puterea și mai ales de
înțelegerea omenească, urma un alt schimb de cuvinte. Se rosteau sent ințe: „ credința ta te -a
mântuit!”. În unele suflete binecuvântate de ajutorul și mila divină , se năștea recunoștința, în altele
(„învârtoșate”= insensibilizate), împietrite , precum ale fariseilor și cărturarilor, se ivea și se
manifesta perfid ura împotriv a Săvârșitorului. Mântuitorul ca săvârșitor de minuni dovedea că -Și
susține cuvântul prin faptă. Iubirea Sa față de oameni se arăta în intervenția divină salvatoare. 27
Rolul cuvântului în istoria mântuirii neamului pământesc din robia păcatului și a morții este
scos în evidență încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi. Aghiografii Vechiului Testament , ca
și Sfinții Evangheliști, Apostolii și sfințiții scriitori din vremea Noului Legământ au subliniat
faptul că Dumneeu grăia cu oamenii . Dabar Yahwe – expresia cea mai frecvent întâlnită în
Scriptura Vechiului Testament înseamnă „ Dumnezeu a grăit ”. Dumnezeu care prin cuvânt a
întocmit cerurile și pământul , adică Și -a desfășurat actul Său creator prin cuvânt „ Să fie lumină! ”,
„apele să se despartă”, l -a plămădit pe întâiul om, Adam, din țărâ nă suflându -i suflare de viață.
Chiar după căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu a vorbit cu oamenii, întrebându -i,
mustrându -i, avertizând u-i ori sfătuindu -i. Primii purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu clar
conturați de Scriptur ă sunt Moise și Aaron. Moise, anevoios fiind la grai, l -a socotit pe fratele său,
Aaron purtător de cuvânt. Moise primea mesajul/ cuvântul lui Dumnezeu, iar fratele său, Aaron,
care avea să devină primul mare arhiereu al „neamului ales” , îl transmitea în mod lămurit
israeliților. Moise reprezenta ( metaforic ) „gura lui Dumnezeu”, iar glasul lui Moise era Aaron.
Alături de termenul „cuvânt” în textele scripturistice apar termeni legați de procesul
vorbirii „vorbire”/ „grăire”, „scriere”, „limbă”, „gură”, „buzele” „gâtlejul” (mai ales în Psalmi și
textele sapiențiale. 28 La fel ca și trâmbița ori chimvalul răsunător , gura, limba (gâtlejul/ respectiv
coardele vocale) apar în textele vechi – și nou -testamentare ca instrumente ale grăirii. „Cuvântul”,
„grăirea” , vorbirea , la fel ca noțiunile precizate anterior sunt strâns legate de ideea de comunicare
(și comuniune – koinonia) .

27 Minunile s ăvârșite de Mântuiorul au urmat un tipic care cuprindea atât cuvinte, cât și fapte. Silviu NEGRUȚIU ,
Minunile săvârșite de Mântuitorul, Ed. Univestității, Tg. Mureș, p.75.
28 Agapie CORBU , „Principii de exegeza biblică în tratatul „Despre Psalmi” al sfântul ui Grigorie de Nyssa” în Altarul
Banatului, nr. 10 – 12/1999, pp. 21 – 22.

14
Această comunicare a fost și este exprimată în mod deosebit prin rugăciunea rostită din
inimă, cu un scopul de a -L preaslăvi pe Dumnezeu, de a -I mulțumi și mai cu seamă de a -I cere
ajutor, binecuvâtare, sfat . Cuvântul rugăciunii este înnobilat duhovnicește. 29
Deși Vechiul Testament este doar „ călăuză spre Hristos” (Gal. 3, 24), și în această primă
parte a Sfintei Scripturi întâlnim cuvântul cel inspirat al lui Dumnezeu. Cu toate că Noul
Testament a consacrat parabolele sau pildele Mântuitorului ca mijloace deosebit de eficiente de
transmitere și a învățăturii revelate, scurte pilde găsim și în Vechiul Testament . De asemenea, pot
fi identificate nenumărate metafore, comparații, epitete și , mai presus de toate , foarte multe
simboluri și arhetipuri (prototipuri) , adică anticipări revelate ale marilor adevăruri din Noul
Testament. Astfel, șarpele de aramă este socotit preînchipuirea Cru cii Mântuiorului , mana din
pustiul Sinaiului Îl închipuie , pe de o parte , pe Hristos, Care S -a autodefinit drept „pâine a vieții”
și, pe de altă parte, Sfânta Euharistie. În Vechiul Testament, c uvântul are deci, preponderent o
valoare arhetipală , valoare s imbolică (pre) figurativă aparte.
Însă pentru a putea înțelege sensurile cuvintelor biblice , se impune de la sine o profundă
cunoaștere a limbilor străvechi: a limbii ebraice și a limbii grecești în care s -au alcătuit cărțile
Sfintei Scripturi. Faptul că e braica și c ă i koini dialektos/ elina Noului Testament au o structură
gramaticală foarte complexă, contribuie din plin la bogăția de sensuri ale textului biblic. 30
Valoarea literară a textelor ebraice este deosebită, de asemenea și cea estetică. Poezia
ebraică ne impresionează chiar și azi prin frumusețe, bogăție de tâlcuri, melodicitate și profunzime.
Psalmii, de pildă, Ecleziastul, ori Cântarea Cântărilor au o frumusețe nepieritoare și, în pofida
trecerii timpului, nu și -au pierdut nimic din strălucire.V aloarea literară, estetică și moralizatoare a
cuvântului biblic se regăsește atât în paginile Vechiului, cât și ale Noului Testament. Textele
biblice au fost tâlcuite de Sfinții Părinți și folosite în formarea duhovnicească a credincioșilor , cu
deosebire a copiilor și a celor tineri. 31
În această lucrare de masterat, voi acorda mare atenție chestiunilor legate de ermineutica
biblică, deoarece acestea pun în evidență atât valoarea literară deosebită, cât și actualitatea
permanentă a cuvântului biblic. Hiperb ola, sinecdoca, metafora, antinomia, parabola și
comparația, simbolul și viziunea (= vedenia) duhovnicească dau sens și frumusețe cuvântului
biblic, aprofundând -i sensurile și făcându -l totodată accesibil tuturor. Ermineutica biblică nu este
doar o simplă disciplină auxiliară a științelor biblice, a teologiei în general, ci este , în opinia mea ,

29 Paul EVDOKIMOV , Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Ed. Polirom, Iași, 1998, p. 19.
30 Dicționar cultural al Bibliei , Ed. Nemira, București, 1998, p. 32.
31 Pr. G. Viorel GÂRDAN . “Așa să citim Scripturile! Reflecții hrisostomice cu privire la citirea Sfintei Scripturi”, în
vol. Credință și viață în Hristos, Ed. Episcopiei Sălajului, Zalău, 2011, p. 306.

15
pur și simplu indispensabilă în expunerea și lămurirea cuvântului Sfintei Scripturi 32 atât tinerilor,
cât și contemporanilor noștri maturi. Ermineutica biblică ne ajută să înțelegem mai bine cuvântul
Sfintei Scripturi și să -l punem în slujba catehizării și educării/ formării spirituale a tinerilor sau
mai vârstnicilor noștri contemporani, cu alte cuvinte a tuturor credincioșilor care constituie
„mădulare”/ membri vii ai parohiei, adică a Biser icii locale pe care o cârmuim.
De remarcat este și faptul că Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu către om are o
valoare literară deosebită, o originalitate aparte, deși evident există anumite legături între textul
scripturisti c și marile opere ale antichității, ale Orientului. Multe dintre procedeele și figurile de
stil din epoca străveche se regăsesc în textele Sfintei Scripturi, cuvântul revelat având o certă
valoare literară și culturală.
Inspirația cuvântului biblic nu anul ează personalitatea și înclinațiile artistice ale
aghiografului, a celui care a scris sau redactat , sub înrâurirea Sfântului Duh, textul revelat.
Credincioșii și toți ucenicii noștri trebuie să știe și să nu uite că Dumnezeu este autorul primordial
al text elor scripturistice, iar omul/ aghiograful a contribuit la redactarea textului cu însușirile și
particularitățile cu care l -a înzestrat Dumnezeu. În acest sens, trebuie să interpretăm deosebirile
dintre cuvântul poetic și sensibilitatea Psalmilor 33 sau textele bine cumpănite ale cărților cu
conținut sapiențial. Inspirația dumnezeiască nu anulează stilul literar al fiecărui aghiograf, ci
dimpotrivă îl scoate în evidență . Existând aceste deosebiri de stil , Sfânta Scriptură nu este
monotonă, cuvântul biblic at rage cititorul, determinându -l să pătrundă sensurile adânci ale textului
și să-l experieze, adică să-l aplice în viață.
Fiind Învățătorul suprem, modelul ideal al dascălului, Mântuitorul Hristos a transmis o
doctrină complexă și abstractă (învățătura creșt ină) într -un mod simplu și interesant, îmbrăcând
cuvântul propovăduire într-un veșmânt accesibil și atrăgător . Hristos Mântuitorul S -a folosit de
cuvânt cu mare măiestrie și înțelepciune, făcându -l mijloc de propov ăduire, armă impotriva
patimilor și a făță rniciei, exponent al adevărului, purtător al nădejdilor legate de viața veșnică.
Reprezentând un model suprem pentru toți preoții/ arhiereii și dascălii din toate timpurile,
Hristos Învățătorul – sacerdot , Cel care Și -a întărit spusele prin faptă, ne arată cum trebuie să ne
slujim de cuvânt în demersul nostru didactic, în cateheză în formarea caracterului a personalității
ucenicilor și semenilor noștri . 34 Principiile Învățătorului Hristos nu și -au pierdut nici valoarea și
nici actualitatea. Cuvântul Sfintei Scripturi trebuie expus și azi frumos/ la un elevat nivel estetic și

32 Pr. Mircea BASARAB, „Aspecte din istoria interpretării Sfintei Scripturi”, în Ortodoxia . nr. 4, pp. 83 – 106.
33 Dumitru ABRUDAN, „Semnificațiile duhovnicești a Psalmilor” în Studii teologice, nr. 7-8 / 1963, p. 415.
34 John BRECK , Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, etică și Liturghie , ed. Patmos, Cluj, p. 52.

16
în chip roditor, adică urmărind obiective realizabile și menite să ne apropie de Dumne zeu și de
aproapele.
Unul dintre textele cel e mai profunde ale Noului Testament (anume prologul ioan eic) Îl
numește pe Hristos Mântuitorul Cuvânt – Λογδς al lui Dumnezeu, Care S -a sălășluit între oameni,
mântuindu -i: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”
(In. 1 , 1). „Și Cuvântul S -a făcut trup și S -a sălășluit într e noi și am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia -Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In. 1, 14). Mulți dintre exegeții textelor
ioaneice arată că aici (ca și în alte locuri/ fragmente nou – testamentare) avem de a face cu un
străvechi imn creștin în care Hristos este Cuvântul și știința dumnezeiască, adică întrupează atât
mesajul, cât și înțelepciunea dumnezeiască, însușirea prin care Dumnezeu alege în mod desăvârșit
cea mai potrivită cale de ridicare a omului din robia păcatului, de restaurare 35, de răscumpărare a
omului.36
Cu toate că aceste precizări teologice legate de noțiunea logos= „cuvânt”, „știință” sunt
foarte importante, în procesul formativ presupus de cateheză, de școală , în general , sunt mai
însemnate aspectele morale ale cuvântului biblic / revelat și inspirat de Dumnezeu, dăruit
oamenilor pentru luminare și zidire lăuntrică. După cum ar ăta unii dintre marii teologi specializați
în morala ortodoxă37, dreapta învățătură trebuie să fie însoțită de ortopistie , adică de fapta
conformă cu învățăt ura adevărată. Ortodoxia impune ortopistia . Ca urmare, aspectele morale
legate de cuvântul biblic, de cuvântul dumnezeiesc sunt foarte însemnate. Dreapta învățătură
trebuie transpusă în faptă și în virtuți călăuzitoare spre Împărăția cerurilor.38 Împărăția cerească
bine conturată în predica de pe munte și în alte texte nou – testamentare deosebit de valoroase , cele
nouă Fericiri – accesibile ca nivel de înțelegere tinerilor și tuturor credincioșilor – nu fac altceva
decât să ne contureze și să ne deschidă căi de acces spre răsplata cea veșnică, cărări spre Împărăție.
Cuvântul divin (bine înțeles și bine aplicat în faptă) reprezintă un subiect de seamă al moralei.
Morala creștină nu se reduce doar la aplicarea fidelă a învățăturilor dogmatice în conduită,
ci presupune un continuu urcuș duhovnicesc, o despătimire / katharsis= o agonisire de virtuți, o
permanentă ascensiune spre unirea cu Hristos, spre desăvârșire . (Mt. 5, 48)
Morala creștină nu -i privește doar pe monahii îmbunătățiți duhovnicește sau pe membrii
clerului, ci pe toți creștinii, care, pe temeiul Sfântului Botez (și ulterior a celorlalte Sfinte Taine) ,
au chemarea de a dobândi și cultiva virtuți, de a combate patimile prin virtuțile – contrare , de a

35 Dumitru STĂNILOAE , Iisus Hristos sau restaurarea omului , Ed. Omniscop, Craiova, p.10.
36 Constantin GALERIU , Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1996, p. 7.
37 Arhid. dr. Ioan Zăgrean, Î.P.S. Nicolae Mladin
38 Pr. dr. Gh. ȘANTA, „Împărăția lui Dumnezeu – scopul și finalitatea educației religioase și spirituale”, în Studia
Universitatis Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1/ 2005, pp. 121 – 127.

17
oferi semenilor un model de autentică viețuire . Formarea caracterului moral al copiilor și al
tinerilor presupune un proces îndelungat, influențat de mulți factori: părinți, dascăli, preoți (părinți
duhovnicești) . Evident că , odată pătruns în școală, caracterul copilului trebuie modelat cu râvnă și
iscusință de dascăli (de corpul didactic al școlii, nu doar de învățător, diriginte sau profesorul de
religie. Pentru a forma moral un om de caracter, toți factorii anterior menționați trebuie să
împreună – lucreze. Părinții nu trebuie să -și abandoneze misiunea e ducativă la porțile școlii .
Dascălii trebuie să conlucreze unii cu alții, profesorul de religie , în mod special , trebuie să
colaboreze strâns cu preotul – paroh sau cu preoții din imediata apropiere . O împreună – lucrare a
acestor factori educativi însemnați, părinți și dascăli, profesor de religie (catehet) , preot – paroh
constituie premise favorabile pentru formarea unui om de caracter, iubitor al virtuții, dușman al
păcatului. Dascălii sunt responsabili și de formarea simțului estetic al discipolului. E i trebuie să
cunoască și să recunoască frumosul autentic și autenticitatea frumosului, creativitatea artistică, să
înțeleagă mesajul transmis de artă . În acest sens trebuie avute în vedere icoanele, precum și fresca
din biserica parohială.

1.3. Biblia ca rostire a lui Dumnezeu prin și pentru oameni

Fericitul Ieronim schițează un program de citire și studiere a întregii Sfintei Scripturi
(pentru toți creștinii și în special pentru preoți): „ Ai grijă să studiezi în fiecare zi câteva pasaje din
Sfânta Scri ptură, ca în loc de pietre scumpe și de mătase să iubești scrierile divine… să înveți
Psaltirea și să te bucuri de cântările ei, iar în Proverbele lui Solomon să -ți afli regula vieții. Iov îți
va da pildă de virtute și răbdare. Vei trece apoi la Evanghelii , pe care nu le vei lăsa niciodată din
mâinile tale, vei sorbi cu lăcomie Faptele Apostolilor și Epistolele Sfinților Apostoli. După ce îți
vei umple inima cu aceste comori, vei citi Profeții, Pentateuhul, cărțile Regilor, Cronicile și în
sfârșit, fără nic iun pericol, și Cântarea Cântărilor ”. 39
Biblia este, în orice împrejurare, izvorul ce nu poate fi îndeajuns prețuit de către catehetul
propovăduire or, condiția necesară fiind ca acesta să știe cum să se folosească de ea.40 „Cuvântul
unui preot sau catehet – scrie fericitul Ieronim către Novațian – Scriptura întreagă este odorul cel
de preț, pe care l -a încredințat Dumnezeu slujitorilor Bisericii spre mântuirea oamenilor, cum îi
poruncește Sfântul Pavel lui Timotei: „ Odorul ce ți s -a încredințat, păzește -l cu ajutorul Duhului
Sfânt” (II Tim. I, 9) .

39 P. L., XXII, 876 -877.
40 Ioan CARAZA, „Trăirea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă” în Ortodoxia, nr 2- 3/ 1994,, pp. 96 – 97.

18
Toate aceste aspecte legate de formarea unui om de caracter și de rolul pe care îl are
cuvântul ca factor educativ, duhovnicesc sunt bine argumentate biblic și au o reflectare patristică,
filocalică, didactică deose bită. 41
Aghiografii ambelor Testamente au recurs în alcătuirea scrierilor lor la forme literare
variate. Narațiunea simplă a slujit ca instrument în arta povestirii și relatarea succesiunii de
întâmplări. Pentru a da glas sentimentelor de suferință, de la mentație sau de triumf și , pe de altă
parte, pentru a transmite făgăduințele și avertismentele dumnezeiești, psalmiștii, profeții și autorii
apostolici deopotrivă se întemeiază pe o gamă largă de forme poetice configurate de popoarele
semitice de -a lungul mai multor secole.
Majoritatea acestor forme implică un anume tip de simetrie generatoare de echilibru sau un
paralelism între diferitele elemente ale unității literare. Vechii evrei au desăvârșit modelul
cunoscut ulterior drept „ paralelismus membrorum ”, model preluat apoi în scrierile nou –
testamentare , în special în Evanghelia ioaneică și în epistole.
Nici psalmii și nici profețiile nu pot fi citite fără a simți/ sesiza repetiția armonioasă a
rândurilor succesive. Intenția autorului de a genera acest ef ect nu reprezintă doar o chestiune
estetică. Dacă al doilea verset din cupletul ebraic exprimă o idee sinonimă cu cea din primul verset
sau uneori în opoziție cu aceasta echilibrul semantic și sintactic dintre cele două elemente/ versete
întreține categori c exprimarea semnificației gândite de autor. Acest fapt sugerează că , în literatura
ebraică , forma este esențial funcțională. Forma fragmentului biblic joacă un rol substanțial în
transmiterea mesajului. Este binecunoscut recursul scriitorilor biblici la u n model retoric denumit
„chiasm” , o formă literară compusă din două sau mai multe rânduri paralele, focalizate în jurul
unei idei centrale. Chiasmul , corect identificat și analizat, dechide noi și semnificative posibilități
de a surprinde intenția autorulu i. 42
Odată învățate/ înțelese legile de funcționare ale chiasmului, sprijinit pe un minim simț al
fluxului limbii, oricine poate citi Scripturile înțelegând și luminându -se totodată. Cititorii care se
apropie de text plini de credință, vor descoperi că , în forma retorică a limbajului biblic , frumusețea
și adevărul sunt reciproc grăitoare” 43
Cum trebuie să citim Biblia? Biblia s -ar cuveni citită cu respect, credință, curiozitate și cu
smerenie. „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu." ( Mt, 22,29 ) Care este
structura limbajului biblic? Având în vedere că , în textul literar, semnificația se exprimă în relații
semantice și sintactice, în structura textului biblic exis tă principii de compoziție specifice

41 În acest sens, trebuie menționată în mod deosebit și Omilia către tineri a Sfântului VASILE CEL MARE.
42 Vezi: arhim. Agapie CORBU , „Principii de exegeza biblică în tratatul „Despre Psalmi” al sfântului Grigorie de
Nyssa” în Altarul Ban atului, nr.10 – 12/ 1999, pp. 15 – 22.
43 Pr. dr. Constantin JINGA, „Cum citim Biblia?”, în Altarul Banatului, (anVIII) nr. 1 – 3 /1997, pp. 69 – 74.

19
întrebuințate de scriitorii biblici în transmiterea mesajului lor : „Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia
aminte cererea mea, ascultă rugăciunea mea! ” (Ps. 16, 1)
În literatura laică, autorul adoptă forma de expresie a narați unii funcționale sau a povestirii:
oferă un cadru, introduce personaje , dezvoltă un subiect, intensifică acțiunea spre punctul
culminant , urmat apoi de un deznodământ care adună elementele povestirii într -un asamblu
coerent.
În ceea ce privește poezia, u n poem bun nu -și dezvăluie sensul pe parcursul linear al temei,
ci prin ceea ce am putea numi „impresie de ansamblu ”.
Fiecare frază, fiecare vers, fiecare strofă sunt astfel structurate încât să imprime în mintea și
inima cititorului un anume adevăr profund , mai mult, poezia se caracterizează prin auto-
referențialitate, ceea ce permite oricărui cuvânt sau enunț să le explice pe toate celelalte. Oricât de
mult ar putea poezia „să povestească” , mișcarea ei fundamentală este concentrică și nu lineară,
într-un flux „ dinspre” , „despre” și, de asemenea , „spre” tema sa centrală. Precum petalele unei
flori, limbajul poeziei se dezvăluie dinspre și apoi conduce ochiul duhovnicesc al cititorului/
credinciosului înapoi spre centrul ei de energie (Ps. 16).
Cuvântul este cel care a fost învestit cu putere chiar de la începuturile lumii. Dumnezeu a
făcut lumea/ regnul mineral , vegetal și animal prin puterea cuvântului : „A zis Domnul să fie
lumină și a fost lumină! ” (Gen. 1, 3) . A poruncit și totul s -a înfăptuit prin atotpu ternicia Sa.
Venirea Mântuitorului (a Cuvântului/ Logosului dumnezeiesc) în lume nu a fost o dovadă
de slăbiciune, ci una a atotînțelepciunii și iubirii divine care a ales calea cea mai potrivită și
eficientă pentru izbăvirea omului aflat în robia păcatul ui. Hristos ne arată dintru început că este
Învățătorul desăvârșit – personificarea Dascălu lui desăvârșit Care propov ăduiește atât prin cuvânt,
cât și prin faptă, mai bine spus își întărește cuvântul cu fapta. Între cuvânt ul și fapta Mântuitorului
exista o concordanță desăvârșită. Prețuirea cuvântului Scripturii s -a arătat și prin faptul că , pe când
Mântuitorul avea vârsta de 12 ani , îi uimea pe învățații israeliți din temp lul ierusalimitean cu a Sa
cunoaștere și înțelegere a Scripturilor.
Încă de la încep uturile lumii, remarcăm că El, Cuvântul , are puteri deosebite : „El a zis și s –
a făcut, El a poruncit și s -a zidit”. În întreg Vechiul Testament, cuvântul Domnului a fost îndreptat
către m arii patriarhi ai neamului ales: către Avram cel chemat din Urul Chal deei și încercat în
credință, către Isaac, Iacov și descendenții săi, către regi și profeți chemați să călăuzească poporul
să-l determine atât prin făgăduințe , cât și prin amenițări să asculte cuvântul/ porunca divină și să
rămână sub ascultarea Celui Prea înalt.

20
În Noul Legă mânt, cuvântul Domnului este învestit cu mare putere : „Spune numai un
cuvânt și sluga mea se va tămădui” , a rostit încrezător sutașul (Lc. 7. 7 ); „Ci spune cu cuvântul și
se va vindeca sluga mea!” ; „Cuvântul lui Hristos să locuiască î n voi în toată înțelepciunea ” le-a zis
Hristos corintenilor ; „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei !” a rostit
Mântuitorul: „Adevărat, adevărat, vă spun că dacă păzește cineva cuvântul Meu în veac nu va
vedea moartea!”
În timp ce cuvintele omului sunt schimbătoare și trecătoare, cuvântul divin rămâne în veac/
este veșnic și exprimă totdeauna adevărul.44 Dacă făgăduințele oamenilor sunt adesea atât în
Vechiul, cât și Noul Testament , respectiv în viața cotidiană fățarnice și mincinoa se, făgăduințele
dumnezeiești s -au împlinit și se împlinesc întocmai: cuvântul divin se împlinește dintru început și
se va împlini în veșnicie, identificându -se în mod plenar cu adevărul. Din acest motiv, traducându –
se Sfânta Scriptură în unele limbi moder ne, s-au folosit termeni diferiți pentru a face distincția/
deosebirea dintre cuvântul omului și cel al Domnului. Astfel, se arată că omul promite, dar nu își
ține totdeauna promisiunea, încălcările ei fiind frecvente, iar Dumnezeu făgăduiește , făgăduințel e
divine fiind împlinite în mo d plenar și neîntârziat.
În acest sens, dacă în Vechiul Testament s -a făcut mențiune adesea de Țara Făgăduinței
unde vor intra descendenții robilor israeliți după îndelungata pelegrinare prin pustiul Sinaiului, În
Noul Testame nt se menționează mai ales venirea și lucrarea Sfântului Duh ca făgăduința deosebit
de însemnată In. 14, 26 Ș „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care -L va trimite Tatăl, în numele
Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v -am spus Eu”. Duhul cel
Sfânt a treia Persoană din cadrul Treimii Celei de o ființă este apărător al adevărului, dătător de
viață nouă, propovăduire or și susținător al învățăturii dumnezeiești. Cuvântul(mesajul) Duhului
Sfânt nu diferea de învăță tura adusă ș i propovăduire ă în lume de Hristos, Fiul trimis de Tatăl ,
spre mântuirea oamenilor. Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar
celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta (Lc. 12, 10 – 12) 45
Duhul este adevărul c el desăvârșit . El călăuzește tot omul la tot lucru bun, apare în chip
protector și îndrumător, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Fapte 1, 8 : „Ci veți lua putere,
venind Duhul Sfânt peste voi și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iude ea și în Samaria
și până la marginile pământului ”. Fa. 9, 31 „Deci Biserica, în toată Iudeea și Galileea și Samaria,
avea pace, zidindu -se și umblând în frica de Domnul, și sporea prin mângâierea Duhului Sfânt.

44 Pr. Vasile ILIESCU , „Dimensiunea duhovnicească a cuvântului în orizontul credinței creștine” în Mitropolia
Ardealului , nr. 4 – 6/ 1981, p. 299.
45 Pr. prof. Ilie MOLDOVAN ,„Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură și în Tradiție”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei , nr.
3/1989, pp. 9 -10.

21
Sfântul Duh – a treia Personă a Sfintei Treim i – apare ca păstrător al învățăturii de credință
celei adevărate, el îi învață pe Apostoli și pe martiri ce să glăsuiască/ cuv inte înaintea
persecutorilor, fie ei din mediul iudaic, fie din cel păgânesc/ roman. Sfântul Duh călăuzește,
învățând și învață, cârmuind , este alături de Apostoli și îi insuflă, le șoptește în chip tainic și
nevăzut ce să glăsuiască , îi învață cum să -i învețe pe ceilalți, propov ăduind și mărind în mod
constant numărul credincioșilor, cu toată opoziția fățișă sau perfidă a elementel or iudaice și
păgâne.46 In. 15, 26 „ Iar când va veni Mângâ ietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine Dar Eu vă spun
adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă n u Mă voi duce, Mângâ ietorul nu va veni la
voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7).

1.4. „Cuvântul” – semnificații duhovnicești

„A vorbi despre Biserică și cultură nu înseamnă oare o încercare de a pune în acord două
realități diferi te, ba chiar opuse? ” se întreba profesorul Teodor M. Popescu, unul dintre marii
dascăli ai teologiei românești din secolul trecut, având în vedere atât secularizarea de tip
occidental47, cât și ateismul comunist 48, arătând că între Scriptură și tezaurul li terar al umanității,
între învățătura de credință și știință, între arta bisericească și cea profană nu există decât
contradicții aparente . T.M. Popescu arăta că Biserica nu își propune nimicirea culturii, literaturii și
artei profane, ci re-încreștinarea ei, aducerea ei la izvoarele inițiale care, fără îndoială , sunt foarte
apropiate de Dumnezeu, Care este știința, bunătatea, frumusetea întruchipată în mod desăvârșit .
Cultura modernă este marea comoară pe care umanitatea civilizată a strâns -o pe acest pămâ nt, dar
Biserica trebuie să ne aducă aminte tuturor că această comoară este plăpândă/ vulnerabilă, că
„molia și furii” o pot nimici Mt. 6 , 19 . Biserica trebuie să amintească tuturor – și în tot timpul –
că adevărata comoară a omului, a umanității nu este pe pământ ci în ceruri . Omului obsedat de
materie și de materialitate Biserica trebuie să -i amintească valoarea neprețuită și veșnică a
bunurilor cerești și că omul „nu se va hrăni doar cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu !” (Mt. 4 , 4)
În înțelepciunea ei, Biserica nu va aboli cultura, nu va minimaliza valoa rea literaturii ori a
valorilor estetice, ci va înnobila, va înduhovnici cultura, știința, literatura, arta. Creștinismul va fi

46 Pr. Constantin, GALERIU, „Biblia și Biserica Ortodoxă”, în Mitropolia Banatului, nr. 9- 10/1985, p. 591.
47 Pr. dr. Gh. ȘANTA , “Educație și cunoaștere într – o lume secularizată”, în vol. Biserică și multiculturalitate în Europa
sfârșitului de mileniu, ed. Renașterea, Cluj – Napoca, 2001, pp. 245 – 259.
48 Prof. Teodor M. POPESCU , Biserica și cultura, EIBMBOR, București, 1996, p. 226.

22
pentru cultură „sarea pământului, lumina lumii, f ăclia” aflată în sfeșnic înalt, orientând și
iluminând tot omul!” . 49
a) „Cuvântul”= Logosul divin Λόγος
In. 1, 1 „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul ”
In. 1, 9 ; „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume ” v. 14
„Și Cuvântul S -a făcut trup și S -a sălășluit între noi și am văzut slava Lui .”
Deschizându -și introducerea în studiul biblic și liturgic, mitropolitul Bartolomeu prin
cuvintele de -a dreptul „clasice” de la Fapte 8, 30 – 31(„Înțelegi, oare, ce citești? … Cum aș putea să
înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? ) arăta că trebuie să acordăm atenție sporită atât cuvântului
scripturistic, cât și celui liturgico – doxologic, ambele fiind expresii ale iubirii și slavei pe care I -o
arătăm lui Dumnezeu50
În sens teologico – filozofic, Hristos Mântuitorul – a doua Persoană dumnezeiască a Sfintei
Treimi este numit Cuvânt Λόγος Logos. Termenul provine din greacă și înseamnă „ cuvânt”,
respectiv „ știință”/ „cunoaștere ” și a fost folosit și î nainte de Hristos în filozofia antică. Sfântul
Ioan Evanghelistul care este înfățisat simbolic în iconografia creștină sub chipul vulturului, este
aghiograful care L -a descris pe Hristos ca Logos divin, Ce trup se face, „pentru noi și a noastră
mântuire”.
Referindu -se la originile iudaice ale concepției neo -testamentare legate de Cuvântul/
Logosul divin, părintele Ioan Chirilă arată într -un studiu detaliat 51 că, deși noțiunea de „Logos”
provine din filozofia greacă, ea a dobândit trăsături iudaice deosebit e, îmbogățindu -se ca sens.
Studiul menționat remarca în mod deosebit personificarea înțelepciunii și indentificarea acesteia cu
Logosul divin. Așadar încă din Vechiul Testament, înțelepciunea ca însușire și virtute este
personificată și dată ca model de co nduită celor credincioși . Înțelepciunea izvorăște din
Dumnezeu, El o deține în mod desăvârșit52
Cele mai multe mărturii biblice despre Cuvântul/ Λόγος -ul divin ca întrupare a
Înțelepciunii venite în ajutorul oamenilor ce rămân sub ascultarea lui Dumnezeu și călăuzirea
Sfântului Duh se află în cărțile cu conținut sapiențial: Proverbele lui Solomon și Înțelepciunea lui
Iisus, fiul lui Sirah. Așadar, înțelepciunea ca Logos este descrisă precum o ființă de sine stătătoare
ce ia ființă , în mod misterios și mai pr esus de înțelegerea umană , din Dumnezeu. Aceste idei
iudaice (vechi – testamentar) au fost preluate în creștinismul neo – testamentar, în Evanghelia a

49 Teodor M. POPESCU , Biserica și cultura, p. 227.
50 ÎPS BARTOLOMEU ANANIA , Cartea deschisă a Împărăției , EIBMBOR, București, 2007, p. 7.
51 Pr Ioan CHIRILĂ, “Sursele iudaice ale învățăturii nou -testamentare despre Logos” în Studia Universitatis Babeș
Bolyai -Theologia orthodoxa , Cluj University Press, vol. 2/ 2006, p. 5.
52 Sofron VLAD, Problema Cuvântului/ Logosului în Evanghelia a IV -a, Tipografia Diecezană, Cluj, 1937, p. 141.

23
IV-a și în mod deosebit în cugetarea teologică a Sfântului Apostol Pavel. Înțelepciunea Cuvânt/
Logos est e identificată cu Mântuitorul Hristos . Înțelepciunea divină ca Logos S -a întrupat, S -a
pogorât p entru izbăvirea omului căzut. F iind identificată cu Persoana a II -a a Sfintei Treimi ,
Înțelepciunea – cuvânt nu mai este un simplu atribut divin abstract, nu ma i este o figură
mitologică, misterioasă legată de filozofia antichității grecești ci devine o realitate omenească și
dumnezeiască covârșitoa re, adânc încadra tă în istoria lumii și a universului. 53
Acest aspect a fost scos în relief și de părintele Ioan Com an în studiul său întitulat „Și
Cuvântul trup S -a făcut”54, unde a ar ătat că „Apostolul neamurilor” Îl numește pe Hristos atât
„puterea lui Dumnezeu”, cât și „Înțelepciunea/ Știința lui Dumnezeu” II Cor. 1 24 . Hristos ca și
cuvânt și știință – Înțelepciune covârșește în mod clar toată înțelepciunea omenească, iar cuvântul
= propovăduire oamenilor chemați de Dumnezeu la slujire – Apostoli, ucenici, episcopi, preoți –
dobândește și el putere și aduce rod însutit. Acest lucru se petrece prin puterea și binecuvâ ntarea
divină . Logosul – cuvânt dă forță și rodire cuvântului propovăduire de oamenii Bisericii întemeiate
prin Jertfa și Învierea Sa. Prin rațiunile cele mai presus de priceperea omenească, Logosul
dumnezeiesc este prezent în lume încă de la Creație prin ordinea și armonia universului .55
Mulți teologi arată că prologul ioaneic a fost inspirat – sau cel puțin influențat – de un vechi
imn creștin, de o cântare din Biserica primară. La începuturile Bisericii, dar și în zilele noastre,
învățătura de credință, c are este abstractă și tainică pentru mintea omenească, se exprimă într -un
mod simplu și foarte lămuritor și anume prin cântare/ imne și prin culoare / simboluri și icoane
creștine. Dacă în catehizarea credincioșilor maturi, cuvântul , adică mesajul divin est e transmis mai
cu seamă în forma sa obi șnuită , verbală/ scrisă, în formarea religioasă a copiilor și a tinerilor,
mesajul izbăvitor/ învățătura este transmisă cu mult succes atunci când se apelează la cântare și la
culoare (la imn, colindă, priceasnă, resp ectiv la icoană sau simbol biblic ).
b) „cuvântul” sens propriu și figurativ
În sens propriu, „cuvântul” înseamnă și în Scriptură „mesaj”, formă verbală de transmitere
a unei vești, a unei învățături , a unui îndemn, formă de descriere a unei realități. În sens figurativ,
„cuvântul” – sg., respectiv „cuvintele” – pl. înseamnă învățătura lui Hristos, învățătura de credință
cea mântuitoare. Există un sens primordial ( și principal, totodată) acela pozitiv al cuvântului/
cuvintelor= învățătură adevărată, adev ăr mântuitor și călăuzitor în viață, dar și în sens negativ , o
pervertire a cuvântului adevărat care reprezintă erezia, învățătura falsă, falsificată de credință,
cuvântul amăgitor, cuvântul de pieire, minciună, răstălmăcirea adevărului.

53 Ioan CHIRILĂ , Sursele iudaice ale in vățăturii neo -testamentare despre Logos, p. 6.
54 Pr. Ioan COMAN , „Și Cuvântul trup S -a făcut” EIBMBOR, București, 1998, p. 29.
55 Dumitru STĂNILOAE , Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos , Editura Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991 , p. 262.

24
Teologii remarcă adesea „ o robie la literă ”, o înțelegere îngustă, mărginită (și , de regulă ,
eronată) a textului biblic .56 „Robie la literă ” înseamnă a da unui text biblic sens propriu , în pofida
faptului că Mântuitorul sau aghiograful (= profetul, Apostolul) a folosit ale goria, metafora, sensul
figurativ al cuvântului. De „robie la literă” se poate vorbi în numeroase cazuri menționate clar în
Sfânta Scriptură. Fariseii înțelegeau adesea cuvintele Mântuitorului ad literam și, ca urmare, nu le
puteau pricepe tâlcul. Chiar în țeleptul Nicodim în convorbirea sa tainică cu Mântuitorul a dat
înțeles propriu renașterii spirituale (Sf. Botez la care se referea Mântuitorul (In. 3, 4) : Iar Nicodim
a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oar ă în
pântecele mamei sale și să se nască? Nici femeia samarineancă de la fântâna lui Iacob nu a înțeles
metafora „apei celei vii” folosită de Hristos și s-a limitat la înț elesul propriu (In. 4, 11 : „Femeia I -a
zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna es te adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? ”) Poporul nu
putea nici el pricepe cuvintele Mântuitorului : „Dărâmați templul acesta și -l voi rezidi în trei zile ”,
socotind ca templul ierusalimitean s -a clădit în zeci de ani de munc ă stăruitoare. Mt 25, 61 și In 2,
19- 20.
„Robia la literă ” nu s-a datorat însă doar ignoranței ori limitării minții omenești, ci și
răstălmăcirii răuvoitoare și interesate a cuvintelor Mântuitorului, a textului Sfintei Scripturi. De
reavoință se poate vorbi la fariseii și cărturarii vr emurilor neo – testamentare , dar și al ereticii mai
vechi și mai noi chiar și la contemporanii noștri adventiști care socotesc că sabatul trebuie
respectat în continuare , deoarece Hristos citea din textele vechi – testamentare în zi de sâmbătă , la
sinagogă. Erau și în timpurile străvechi farisei și cărturari care țineau doar de textul Legii Vechi și
nu de înțelesul ei.57 Sunt și azi creștini are ne amintesc că Iisus învăța într -una dintre sinagogi
sâmbăta (Mt. 9, 35), uitând de Crucea și de Învierea Domnului , de lumina caldă a Învierii ce a
cuprins mormântul în zorii zilei de duminică. „Robia la literă ” este o gârbovire sufletească gravă
care nu ne lasă să vedem lumina și nici adevărul . Cuvântul biblic este un instrument de iluminare
și învățătură, de încunoș tințare . Nu litera, ci spiritul ei (al textului) trebuie să ne capteze atenția.”58

1.5. „Cuvinte” , „Scriptură ” – reflectare biblică

a) În Vechiul Testament

56 ÎPS Antonie PLĂMĂDEALĂ , „Robia la literă”, în Tâlcuri noi la texte vechi, ed. Mitropoliei, Sibiu, 1989, p. 473.
57 Vezi dr. Paula BUD, „Șabatul -mediu de transfigurare și pregustare a veșniciei” de Paula BUD în „Studia
Universitatis Babeș -Bolyai, Theologia Orthodoxa ”, (LIV), 2/ 2009, p. 229, precum și Sabatul , Ed. Limes, Cluj
Napoca, 2014.
58 ÎPS Antonie PLĂMĂDEALĂ , Robia la literă , p. 475; v Petre DAVID , Călăuza creștină, p. 142.

25
În îndelungata și zbuciumata istorie a Vechiului Testament, „cuvântul” este marcat de
sensul său ebraic (semitic) . Cuvântul poate avea un sens obi șnuit, servind ca mijloc de comunicare
a unor știri, cunoștinte, chiar învățături omenești. În sens biblic, „cuvântul” , respectiv „cuvintele”
se leagă de Dumnezeu. Chiar dacă cuvintele Domnului erau trasnsmise de oameni/ patriarhi
vetero – testamentari, judecători, profeți, regi, înțelepți ori de Moise cârmuitorul (de fapt, de Aaron,
întâiul arhiereu ) aceste cuvinte nu erau exclusiv omenești . Provenind de la Dumnezeu, exprimate
fiind prin oameni, cuvintele acest e erau învestite cu autoritate deplină, se cuvenea a fi ascultate și
îndeplinite întocmai, încălcarea cuvintelor Domnului aducând , în mod firesc , pedeapsa asupra
poporului ales, asupra unor seminiții ori asupra unor răufăcători/ răzvrătiți.
Expresiile de genul: „ Luați în urechi cuvântul meu! , „grăit -a cu gura sa ”, „Doamne buzele
mele vei deschide ” sunt arhaice într -adevăr (adică străvechi, dar nu anacronice și de neînțeles/ nu
sunt evident nici forme de pleonasm sau tautologie . „A lua în urechi cuvintele D omnului”
înseamnă, de fapt, a asculta de Dumnezeu și a te conforma mesajului și voii Sale. „ Deschiderea
buzelor” era începutul doxologiei, adică a cuvintelor prin care omul credincios își exprimă
credința, iubirea și gratitudinea/ recunoștința față de Dum nezeu. Aceste expresii arhaice au o certă
valoare istorică, literară și estetică și nu trebuie să fie desconsiderate de discipolii și dascălii din
zilele noastre.

b) În Noul Testament
În Noul Testament, cuvintele Domnului sunt învestite cu autoritate supre mă, iar această
autoritate este transferată apoi pe temeiul succesiunii apostolice propovăduitorilor și cârmuitorilor
creștini (Apostoli, ucenici, episcopi, preoți, diaconi și credincioși adevărați). Omul credincios –
cetatea , respectiv comunitatea primeșt e cuvintele Domnului sau ale trimișilor/ mesagerilor
Acestuia , prin propov ăduire, ascultare sau citire , le „pune la inima sa ”, adică le înțelege și le
pătrunde sensurile/ tâlcurile, apoi transformă cuvintele astfel percepute în fapte conforme voii
divine , în fapte „ bine-plăcute lui Dumnezeu ”. Spre deosebire ce cuvintele deșarte, de cuvintele
amăgitoare ori de cele de lingu șire, cuvintele adevărate provenite de la Dumnezeu sunt cuvinte
roditoare și călăuzitoare. Sunt cuvinte de -viață -făcătoare pentru că au b inecuvântarea și sprjinul
puternic al Sfântului Duh. Cuvântul biblic este învestit cu autoritatea și puterea lui Dumnezeu întru
Duhul Sfânt, Cel Care luminează, purifică și cârmuiește, definin du-se în mod simplu ca „Dătător
de viață”.
În Noul Testament, a lături de noțiunea de „Logos/ Cuvânt” legată de Persoana
Mântutorului și de lucrarea Sa în lume, „cuvântul” apare și contextul pildei semănătorului,

26
cuvântul este sămânța care , sub oblăduirea Sfântului Duh , aduce rod însutit în inimile și viețile
celor bin ecredincioși. Această sămânță/ „cuvântul” trebuie să ajungă în pământ bun , să aibă
condiții propice dezvoltării ei, să poate aduce rod bogat.59
Î. P. S Antonie Plămădeală și -a sub intitulat una dintre omiliile la Pilda Semănătorului în
felul următor „Semănă torul de cuvinte din parabola mâhnirii ”, arătând că acest fragment biblic
este, în mod paradoxal , simplu, dar greu de înțeles (de unii) și mai ales greu de înfăptuit.
Mântuitorul a rostit această parabolă grăitoare despre cuvânt, semănător și feluritele „pământuri” și
„rodiri” într -o atmosferă tristă . Doar a patra parte a seminței celei bune a găsit pământul roditor
potrivit. De vină pentru această stare nu era nici sămânța/ cuvântul sau învățătura cea adevărată și
mântuitoare și nici stăruința ori arta pro povăduirii/ semănătorului. De vină pentru slaba rodire era
terenul, erau inimile oamenilor de aceea, Hristos Și -a încheiat vorbirea prin cuvintele –
avertisment: „Cine are urechi de auzit să audă! ” Mt. 13, 9. 60
Semnificativă este și analogia duhovnicească făcută de Măntuitorul între bărbatul care
împlinește cuvântul divin și bărbatul înțelept care își temeluiește casa pe st âncă, respectiv între
bărbatul care nu împlinește mesajul / cuvântul divin, dovedindu -se nechibzuit precum un om ce -și
clădește casa pe n isip.
Scriptură/ scriere γράφή 61 însemna inițial imprimarea unor semne pe o materie oarecare,
exprimarea gândurilor, emoțiilor sentimentelor, a cuvintelor în scris, fixarea ideilor însemnarea
evenimentelor . Scriptura face aducere – aminte la cele ce s -au s cris. Deci, în sens extins,
„scriptura” reprezinta orice scriere (cronică istorică , de pildă) . Prin termenul de „Scripturi” ,
menționat frecvent în Noul Testament, se are în vedere cuvântul lui Dumnezeu . În acest înțeles,
Mântuitorul a spus: „Vă rătăciți , neștiind Scripturile! ” Sfânta Scriptură sau Biblia cuprinde
cuvântul veșnic al lui Dumnezeu (In. 10, 34 – 36) și nu poate fi desființată, ea cuprinde taina lui
Hristos Care semnifică alfa și omega – începutul și sfârșitul Scripturii . Cât de binecuvântat și d e
mântuitor este cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfintele Scripturi ne arată Sfântul Pavel,
spunându -i ucenicului Timotei „ De copil, cunoști Scripturile sfinte, care pot să ne înțelepțească
spre mântuire prin credința cea întru Hristos Iisus ”. Toată Scrip tura este insuflată de Dumnezeu și
de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate, pentru
ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru tot lucrul bun. II Tim. 3, 15 – 17 Biblia

59 ÎPS Antonie PLĂMĂDEALĂ , „Semănătorul de cuvinte din parabola mâhnirii” , în Tâlcuri noi la te xte vechi, ed
Mitropoliei, Sibiu, 1989, p. 346.
60 G. FLOROVSKY , Duhul pierdut al Scripturii (trad. de Ioan Ică) recenzie în Mitropolia Ardealului, nr. 3/1986, p. 16.
61 Pr.dr. I. MIRCEA , Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București,1995, termenul” Scriptură/ scriere ” p. 466.

27
este cartea cea s fânta și mare care cuprinde la un loc toate scrierile inspirate ale unor sfințite
personalități (aghiografi). 62
Cuvânt / Logos Λόγος63 este Cuvântul folosit numai cu majusculă și articulat , facând
referire la a doua Persoană a Sfintei Treimi, adică la Mântui torul Hristos. În acest sens, este folosit
termenul în prologul ioaneic In. cap. 1 . În sens comun, λόγος cuvântul este o modalitate de
comunicare a gândurilor, ideilor. Cuvântul lui Dumnezeu este încărcat de semnificații, de tâlcuri
profunde nu este un cuv ânt oarecare (obi șnuit) , ci este cuvântul mântuirii (Fapte 13 , 26) și trebuie
bine-vestit pretutindeni. Cuvântul cel bun , „vestea cea bună” este Evanghelia. Fiul descoperă
cuvintele Tatălui și voia Acestuia In. 8, 28: 12, 50 . Cuvântul propovăduire ulterior de Sfinții
Apostoli și de Biserică este același cuvânt , mesajul mântuitor (nefalsificat și nici răstălmăcit)
reprezintă mesajul mântuirii , al chemării la ea. Cuvintele Domnului pot fi însă și prilej de poticnire
pentru cei care se rușinează de Hristos ș i de învățătura Sa. (Lc. 9, 26) .
În sens mai larg, chiar o carte (respectiv un fragment dintr -o carte poate fi numit „cuvânt” ,
spre exemplu cuvântul proorocului Isaia (Lc. 3. 4 ) indică proorociile lui Isaia, care s -au împlinit
întocmai în lucrarea izbăvit oare a Mântuitorului. Expresii foarte frecvent folosite în aces sens în
cuprinsul Scripturii/ mai ales în Noul Testament sunt „cuvântul Domnului ” Mt. 15, 6 , „cuvântul lui
Dumnezeu” , „cuvântul adevărului” II Cor. 6, 7 , „cuvântul harului”, „cuvântul mântuiri i” Fapte.
13, 26 , „cuvântul jurământului”, „cuvântul proorocesc” II Pt. 1, 19, „cuvântul credinței”, „cuvântul
împăcării, „cuvântul înțelepciunii”, „cuvântul mărturiei” (Apoc. 12, 11), „cuvântul dătător de har”
Col. 4, 6, „cuvântul cel bun” II Tes. 2, 17 . În afara cuvântului adevărat și mântuitor provenit de la
Dumnezeu și propovăduire de către slujitorii Bisericii, există și cuvinte de amăgire, cuvinte
deșarte, de trebuie să ne ferim. Mt. 12, 36; Efs. 5, 6 . Aceste cuvinte mincinoase subminează
Biserica lui Hristos. (II Pt. 2, 3) .64
În sens figurat, cuvântul lui Dumnezeu λόγος poate fi asemănat în parabole cu sămânța/ cu
grăuntele de muștar Lc. 8, 11 Mt. 13 19; Mc. 4, 14 -15. Importanța felului în care sunt primite
cuvintele Domnului este exprimată de căt re Mântuitorul în stilul cugetării și literaturii iudaice ,
folosind repetiția și antiteza . Mântuitorul a arătat c ă cei care ascultă și înfăptuiesc cuvintele Sale se
învrednicesc de răsplată, iar cei care nu împlinesc cuvintele Sale (rușinându -se de ele) vo r avea
parte de grea pedeapsă Lc. 6, 47; Lc. 9, 26. 65
În același mod antitetic, specific literaturii ebraice, se arată faptul că cetatea care primește
mesajul Apostolilor (adică învățătura Mântuitorului ) va fi binecuvântată, iar cea care respinge

62 I. MIRCEA , Dicționar al Noului Testament, termenul ” Biblia” p. 60.
63 I. MIRCEA , Dicționar al Noului Testament, termenul ” cuvântul” p. 116.
64 Pr. dr. I. MIRCEA , Dicționar al Noului Testament EIBMBOR, București, 1995, termenul” cuvân tul” p. 116.
65 Pr. Ioan CARAZA, „Trăirea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă” în Ortodoxia, nr. 2- 3/1994, pp. 96 – 98.

28
această dreaptă învățătură , alungându -i pe mesageri (ucenici, Apostoli) , va atrage mânia și
pedeapsa dumnezeiască . Mt.10, 14 : „Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvint ele
voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre”. Aici
apare o expresie specifică mediului iudaic : scuturarea prafului de pe picioare semnifica
întreruperea comuniunii, excomunicare, ruperea oricărei legături cu o persoană, comunitate/ cetate
sau chiar neam/ popor ( spre exemplu, samarinenii. (In. cap. 4.)
Sămânța – mijloc de perpetuare a vieții: Mt 13, 24 ; Sămânța – simbol al vieții: Fc 47, 19 ,
23: sămânță binecuvântată: Is. 65, 23 ; Mt. 13, 27 ; sămânță blestemată: Î. Sol. 12, 11 ; Is. 57, 4 ;
Pilda semănătorului: Mt. 13 ; Mc. 4 ; Lc. 8 .
Sămânța ( σπερμα gr.) este un termen întrebuințat de multe ori în Noul Testament atât în
sens propriu, cât și în sens metaforic .
În sens obișnuit, se vorbește de „sămânța roadelor pământului”, pe care omul le seamănă
pentru a aduce roadă. Ea este de regulă sămânța de grâu sau de orz, dar apare și sămânța de muștar
în scurta pildă a grăuntelui de muștar care generează un arbore înalt , dătător de umbră și răcoare
(Mt. 13, 32). Aici, înțeles ul este alegoric, de și se pomenește de un obiect real, binecunoscut
ascultătorilor/ cititorilor. Sfântul Apostol Pavel face referire la fapt ul că, deși semănătorul seamănă
pe ogor cu stăruință, Cel Care ajută ca sămânța să rodească este Dumnezeu Cel Ce dă atât sămânța
semănătorului, cât și pâine spre mâncare ( II Cor. 9, 19 ).
În sens figurat, se vorbeste de „ sămânța” (=învățătura) lui Dumnezeu care rămâne în fii i
Lui cei înfiați , adică în cei care îi ascultă și îi împlinesc voia sfântă (Rom. 8, 15 – 17).66 Tot în
acest sens (metaforic alegoric ), cuvântul lui Dumnezeu este numit „sămânță” . Acest cuvânt
propovăduire de Hristos și de Apostoli este n umit sămânț ă, prin analogie cu sâmânța care ajunsă în
pământ bun aduce rod însutit. (Mt. 13, 24 – 37; II Cor. 9, 10 ). 67

66 Dicționar al Noului Testament, redactat de pr. prof. Ioan MIRCEA ; EIBMBOR, București, 1995, termenul”sămânță”
p. 457; Vezi și: temen ul “seminție” adică “neam” p. 467.
67 Georges FLOROVSKY , Biblie, Biserică, Tradiție – o viziune ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba – Iulia, p.72.

29
Capitolul al II -lea. Valoarea și intepretarea textului scripturistic

2.1. Mijloace le de interpretare a le textului

„Religia no astră se întemeiază pe Biblia, care începe de la Moise și trece din mână în mână
prin profeți , până la Hristos și Apostoli, care adăugară și Evangheliile, și de la aceștia la cele dintâi
Biserici. Aceasta este Biblia adevăraților creștini” .68
Intonarea sole mnă a textelor biblice a fost importantă încă de la începuturi, adică, din
timpurile în care s -au rânduit lecturi biblice în sanctuarele iudaice (tabernacolul, templul
ierusalimitean, sinagoga). Mântuitorul Însuși a mers în zi de sabat la sinagogă și a cit it din Sfânta
Scriptură. Lc. 4, 16 -18: „Și a venit în Nazaret și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în
sinagogă și S -a sculat să citească. Și I s -a dat cartea proorocului Isaia. Și, deschizând El cartea, a
găsit locul unde era scris: Duhul Domnu lui este peste Mine, pentru care M -a uns să binevestesc
săracilor . M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima , să propovăduiesc robilor dezrobirea și
celor orbi vederea , să slobozesc pe cei apăsați ”. Această realitate, atestată de textele nou –
testamentare nu trebuie să ne determine să afirmăm că Hristos cinstea sâmbăta (sabatul) , așa cum
cred adventișii sâmbătari69, ci scoate în evidență valoarea deosebită a textului revelat. Cuvintele
citite de Hristos, cuvintele profetice inspirate de Sfântul Duh , se refereau tocmai al El și la lucrarea
Sa mântuitoare. Chiar de la început , textele sacre se citeau în mod festiv în cadrul cultului colectiv
și în particular, se psalmodiau, se recitau într-un mod specific, festiv , artistic și totodată pe
înțelesul întregul ui popor.
Lecturile biblice (pericopa apostolică și cea din Sfânta Evanghelie) impun și astăzi o
lectură liturgică, menită nu să impresioneze participanții la cult, ci să evidențieze particularitățile și
înțelesurile textului.
Biblia trebuie citită , așadar, cum a fost gândită de către autorii biblici.70 În cadrul cultului,
există formule de introducere și formule de încheiere a acestor pericope/ fragmente biblice.71 Chiar
și aceste formule de început și sfârșit al e fragmentului de text revelat sunt foarte se mnificative.
„Fraților” – la pericopa apostolică, „În vremea aceea” – la Sfânta Evanghelie, formulele au rolul
de a ne introduce/ pregăti pentru textul sacru, de a reliefa ce este esențial în acest text, de a încheia

68 Pr. prof. dr. Dumitru ABRUDAN , „Controversa dintre I.H. Rădulescu și mitropolitul Andrei Șaguna privind Biblia d e
la Sibiu 1856 – 1858” , în Revista Teologică , nr. 4 – 6/ 1993, p.16.
69 Grigorie MARCU , Rătăciți, neștiind Scripturile!, Sibiu, 1938; și (recenzie) în Revista Teologică , nr. 1/ 1939, p. 1u
70 Astfel afirmă teologul JOHN BRECK, luând în considerație atât regul ile generale ale ermineuticii, cât și modul în care
Sfinții Părinți au făcut exegeza textului scripturistic.
71 John BRECK , Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, etică și Liturghie , p. 86.

30
lectura scripturistică cu o formulă dox ologică. Doxologia este urmarea firească a fragmentelor
biblice intonate în mod solemn după rânduiala Bisericii.
Credincioșii mai tineri și cei mai puțin implicați în viața liturgică a Bisericii nu sunt
familiarizați cu aceste pericope biblice citite în mo d solemn în biserică și , de regulă , sunt uimiți
(chiar contrariați) de felul în care cântărețul bisericesc , respectiv preotul sau diaconul „cântă”
aceste lecturi biblice. Trebuie să le explicăm că textele nu sunt „cântate” , ci sunt psalmodiate, sunt
intonate după o rânduială străveche tocmai pentru a fi mai bine înțelese, pentru ca , prin formule
melodice , să se scoată în relief ceea ce este mai important.
Textul scripturistic trebuie protejat de profanare, de bagatelizare, nu este un text obișnuit, ci
unul care provenind de la Dumnezeu insuflat fiind de Sfântul Duh trebuie să ne transforme, să ne
metamorfozeze . 72
Receptarea textului biblic se face mai mult prin credință, decât pe cale rațională, mai mult
cu inima decât cu mintea. Scriptura nu este potrivnică rațiunii, științei și filozofiei, așa cum s -a
afirmat vreme de mai multe decenii de materialism ateist și , din păcate , se mai afirmă și azi într -o
lume secularizată . Sfânta Scriptură presupune armonizarea și completarea reciprocă dintre știință și
religie, dintre rațiune și credință.73

2.2. Despre structura limbajului biblic

Biblia reprezintă , de fapt , mesajul Celui Care a creat universul . Biblia nu este o carte
oarecare, un text literar, care încearcă să te impresioneze, ea îți vorbește într -un mod supr anatural :
„Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și
pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este
să judece simțirile și cugetările inimii .” (Evr. 4, 12)
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare,
spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate .” (I Tim. 3, 16) Biblia îți descoperă ce anume
dorește Dumnezeu ca tu să cunoști despre El și despre viața pe care o trăie ști.
Între noi și Dumnezeu există o legătură indestructibilă . El ne -a creat , ne-a dat viață, El se
îngrijește de fiecare dintre noi și tot El ne arată că ile pe care trebuie să pășim, ne descoperă drumul
de întoarcere în sânul Tatălui, cărărea spre Împărăția cea cerească gătită celor drepți și

72 Vasile ILIESCU , „Dimensiunea duhovnicească a cuvânt ului în orizontul credinței” , în Mitropolia Ardealului, nr. 4 –
6/ 1981. p. 299.
73 Pr. Vasile MIHOC , „Canonul și inspirația Sfintei Scripturi”, în Ortodoxia , nr. 3/ 1989, pp. 30 -31.

31
ascultători .74 Dumnezeu va folosi totul spre binele tău, modelându -te după chipul și după
asemănarea sa, după pilda de viețuire și de jertfenicie a lui Hristos. Rom. 8, 29 -29: „Și știm că
Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați
după voia Lui. Căci pe cei pe care i -a cunoscut mai înainte, mai înainte i -a și hotărât să fie
asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulți frați .”
Cheia înțelegerii textului scripturistic este Hristos, Învățătorul suprem, Cuvântul/ Logosul
divin Care ne înțelepțeș te, ne orientează și ne luminează prin cuvântul (=învățătura/ mesajul) Lui
In. 8, 31 – 32: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți într -adevăr ucenicii Mei, veți cunoaște
adevărul și adevărul vă va face liberi !” (In. 8, 31 – 32)
Psalmul 118 vorbește în întregimea sa despre valoarea studierii și trăirii cuvântului lui
Dumnezeu: v. 11 „În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc ție vv. 97 – 99”75 „Că
am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este/ Mai mult decât pe vrăjmașii mei m –
ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este./ Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că
la mărturiile Tale gândirea mea este/ Mai m ult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am
căutat” v. 105 : „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele ”.
Citirea Bibliei este un exercițiu intelectual care cere să îți folosești mintea . Ai însă nevoie
de călăuzirea Sfântului Du h, de sensibilitate spirituală, de ajutorul divin invocat în fierbinte
rugăciune „ Duhul adevărului vă va călăuzi la tot adevărul .” (In. 16, 13)76
Întreaga viață a omului este determinată de calitatea educației primite, de cu antumul
învățămintelor corecte, adunate în suflet în vremea copilăriei. Cultivarea deprinderilor frumoase
cizelează facultățile sufletului. Gândirea se luminează, simțămintele se purifică, spiritul se
înviorează. Prin instruirea creștină , se deprinde o vorbire cuviincioasă și un comporta ment
manierat. Educația pe care o facem trebuie să contribuie la formarea unor caractere puternice, a
unor caractere religios – morale potrivite învățăturilor din Sfânta Scriptură . Pilde 22, 6 : „Deprinde
pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s -o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea .”
sau „Îndeamnă, de asemenea, pe cei tineri să fie cumpătați/ Întru toate arată -te pe tine pildă de
fapte bune, dovedind în învățătură neschimbare, cuviință ”. (Tit 2, 6 -7).
Formarea spirituală a omului este o art ă frumoasă și nobilă. De aceea, educatorul trebuie să
fie o persoană integră cu virtuți alese, cu o conduită exemplară. Educatorul este un arhitect al
personalității morale, un împreună – lucrător cu Dumne zeu la ridicarea chipului divin din om, spre
asemăn are cu Dumnezeu – izvorul și modelul bunei învățături și a virtuților.

74 ÎPS.Andrei ANDREICUȚ , „Implicațiile morale ale cunoașterii sensului Sf . Scripturi” , în Ortodoxia, nr. 4/1989, p. 113.
75 A. CORBU , „Principii de exegeză biblică în tratatul „Despre Psalmi” al sfântului Grigorie de Nyssa” , în Altarul
Banatului , nr. 10 – 12/1999, p. 22.
76 Mihail BULACU, „Citirea Bibliei sau Sfintei Scripturi de c ătre mireni” , în Glasul Bisericii, nr. 3 – 4/ 1976, p. 345u

32
Dascălii trebuie să -i educe pe copii, pe învățăcei , pentru a -i face bogați în modestie , în
bunătate și înțelepciune , așa cum îndeamn ă în chip stăruitor Sfântul Ioan Gură de Aur.77 De ace ea,
„arta de a fi om, de a deveni om, arta de a rămâne om, arta de a face pe altul om , arta de a -l
păstra pe om” se realizează prin educație religioasă și morală creștină , afirma marele pedagog
creștin Pestalozzi .
De multe ori, este de -a dreptul dificil a înțelege limbajul biblic . Pe de o parte , nu suntem
familiarizați cu Sfânta Scriptură, poate nu avem studiile necesare, iar , pe de altă parte, nu avem
cunoștințe în domeniu sau nu suntem pregătiți spiritual . Cercetările legate de citirea și înțelegerea
Sfintei Scripturi au condus la o neașteptată și , în același timp , promițătoare descoperire legată de
compoziția majorității secvențelor/ fragmentelor biblice. Scriitorii biblici proveniți din mediul
semit au recurs la un model retoric numit chiasm adică o form ă literară compusă din două sau mai
multe rânduri paralele, focalizate în jurul unei teme centrale.78 Formele poeziei ebraice (semitice)
implică un anumit tip de simetrie, generatoare de echilibru, există un paralelism evident între
feluritele elemente ale unităților literare care alcătuiesc coleția de cărți sacre adică Sfânta
Scriptură/ canonul biblic.79
Fie că exprimă în mod sinonimic, adică repetă practic ideea centrală cuprin să în versetul de
bază, fie că se află într -o opoziție tranșantă față de aceasta, psalmul ebraic scoate în relief ideile
esențiale ale aghiografului. Forma fragmentului biblic deține un rol esențial în transmiterea
mesajului. Aceste particularități literar – stilistice nu sunt legate excluxiv de Psalmi (ex: Ps. 8), ci
apar și în scrier ile cu caracter profetic și didactico – sapiențial, precum și în numeroase fragmente
din Sfintele Evanghelii și în epistolele nou – testamentare.
Analizând atât valoarea literară a textului scripturistic, cât și sacrul în literatură, părintele
Constantin J inga remarca , după studii și cercetări îndelungate, că se ridică o mulțime de întrebări
pe cât de interesante, pe atât de dificile. Întrebărilor generate de raportul Biblie/ literatură
(resp ectiv Biblie/ artă și frumusețe) „ nu trebuie să li se dea răspunsu ri simpliste, pripite,
insuficient argumentate ”.80
Că Biblia aparține literaturii și că este o operă de o frumusețe și de o profunzime
nemaiîntâlnită nu se mai îndoiește astăzi nimeni, deși în anumite perioade istorice , precum în
timpul regimurilor ateiste , textul sacru și inspirat de Dumnezeu a fost luat în derâdere de către cei

77 Veniamin MICLE, „Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile sfântului Ioan Gură de Aur”, în
Ortodoxia , nr. 2 /1980, pp. 275 – 298;
78 John BRECK , Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic , p. 7.
79 J. BRECK , Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, p. 8.
80 Pr. dr. Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2001; Prefața prof.
Teodor BAKONSKY , p. 9.

33
care promovau o așa – numită „Biblie hazlie”. Ateul francez Leo Taxil, autorul „Bibliei hazlii”81 a
identificat în textul scripturistic numeroase nepotriviri, fragmente și afirmații contradictorii , de
pildă arăta că Dumnezeul iubirii era , de fapt , un Dumnezeu al pedepselor și răzbunării care a dat
potopul, plăgile Egiptului, l -a îndemnat pe Ilie să -i ucidă pe „preoții” idolatri. În Sfânta Scriptură
există numeroase antinomii/ aparente nepotriviri care se lămuresc (doar) atunci când cercetăm
textul cu atenție, când nu -l trunchiem, desprinzându -l din context , când îl interpretăm așa cum se
cuvine , adică nu înțelegem pasajele alegorice/ figurative în sens propriu. Că Dumnezeu nu este
autorul răului, ci pedepsele Sale au fost generate de răutate și de neascultare, de împietrirea
inimilor oamenilor ne arată atât Sfinții Părinți (Sf. Vasile cel Mare , de pildă) cât și toți teologii și
exegeții Sfintei Scripturi.82
La întrebarea „ Cărei literatur i îi aparține Biblia? ”, părintele Jinga arăta că nu se pot da
răspunsuri pripite și neargumentate : „Răspunsul cel mai tentant ar fi: Biblia aparține literaturii
antice sau Biblia aparține literaturii ebraice vechi. Însă problema se complică , deoarece nu av em
de a face cu o carte ca oricare alta , ci, în realitate, cu o colecție de cărți de dimensiunile unei
adevărate biblioteci , o întreagă literatură concentrată între coperțile unui singur volum .83
Biblia se poate citi fie ca parte a literaturii ebraice vechi , fie ca parte a literaturii creștine.
Astăzi ne -ar fi foarte dificil să mai spunem cu exactitate cărei literaturi naționale îi aparține Biblia
sau cărei perioade istorice .84
„Dacă în multe dintre domeniile culturii și artei, poporul israelit a fos t depășit de către alte
popoare antice, în schimb , din punct de vedere religios, Israelul s -a ridicat incompara bil mai sus
decât popoarele și i mperiile înconjurătoare. Israeliții nu au fost navigatori așa de iscusiți ca
fenicienii, nu au avut nici spiritul organizatoric al Romei, nici realizările culturale ale Greciei
antice . Israelul nu s -a putut mândri nici cu construcții vestite ca piramidele egiptene și nici cu forța
militară a Asiriei ori Babilonulu i. Cu toate acestea, Israelul este poporul cel ales al lui Dumnezeu,
exponentul și apărătorul dârz a l unei religii monoteiste adevărate și revelate, care a călăuzit
întreaga omenire spre vremurile mesianice, spre Hristos ”. 85
Complexitatea textului scripturistic este deosebită sub toate aspectele, făcând dific ilă
tâlcuirea sa. Sub aspect literar, Biblia – fiind o colecție de cărți cuprinde genuri literare diferite –
are numeroase texte epice/ relatări istorice, cronici, narațiuni, texte poetice care redau felurite stări

81 Leo Taxil a publicat inițial “ Biblia hazlie ” în Editura “Biblioteque Anticlericale” la Paris în 1882.
82 Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Omilia: Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor / colecția P.S.B. vol.17.
EIBMBOR, Bucur ești, 1986; vezi și: Sf. VASILE CEL MARE, Omilia către tineri, P.S.B. vol. 17.
83 Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură , p. 18.
84 C. JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 18.
85 Lexikon zur Bibel/ Lexicon biblic. prof. coordonator Fritz RIENECKER , Ed. Brockhaus, Wuppertal, 1985, p. 648.

34
sufletești și simțăminte puternice. Este bogată în figuri de stil, alternând limbajul/ sensul propriu
cu cel figurativ/ alegoric . Apoi, textele Scripturii aparțin unor epoci istorice diferite, unor medii
diferit e. Nu o putem limita doar la epocă străveche antică și nici exlusiv la mediul iudaic/ oriental.
Cuprinzând adevăruri și învățături complexe , unele incomprehensibile pentru mintea omenească,
textul biblic rămâne , într-un anumit fel , tainic , până și pentru cei mai profunzi și mai stăruitori
cugetători și trăitori . În acest sens, părintele Jin ga arăta că textele biblice sunt scrise, totuși, într -un
limbaj accesibil.
Având o valoare literară deosebită, textul biblic nu este valoros și nu trebuie interpretat
doar sub aspect literar, dimpotrivă , așa cum arăta u unii dintre teologii și orientaliștii contemportani
(Erich Auerbach de pildă) , Scriptura poate fi pe alocuri lipsită de finețe literară, săracă în figuri
de stil, laconică, trasmițând adevăruri, evocând realități și evenimente bine determinate și adesea
consemnate și în alte surse antice, dar cu toate acestea nu este niciodată lipsită de valoare
teologică , de tâlcuri profunde. Trimite spre altceva , spre o realitate mai presus de realitatea
pământească . Biblia descrie , în fragmentele ei istorice , acțiuni evenimente realități , în mod laconic,
însă pun e accentul în mod subtil pe valoarea simbolico – teologică a realităților consemnate
succint. 86
Acest aspect este evidențiat atât de Studiul biblic al Vechiului, cât și al Noului Testament,
unde , după prezentarea cuvântului divin a cărții, a autorulu i, a structurii și particularităților , sunt
înfățișate semnificațiile teologice. Astfel, avem o teologie prefiguratoare încă în vremeaVechiului
Testament și toate cărțile , chiar și cele istorice au o teologie a lor .
Erich Auerbach, Robert Alter și T.R. Hen n au remarcat faptul că, mai ales în cărțile
istorice, evenimentele sunt descrise în termeni de acțiune , iar personajele sunt prezentate mai
degrabă schematic, fără prea multe detalii. Putem caracteriza un personaj sau altul, cel mai adesea,
urmărindu -i reacțiile într -o situație limită. Iar majoritatea evenimentelor relatate în Biblie sunt, de
fapt, situații – limită. Autorii biblici sunt foarte selectivi în descrieri, ei consemnează doar
esențialul și relatează strict evenimente de maximă importanță. Expli cația oferită de Alter și Henn
ar fi că ei scriu, în realitate, la o distanță în timp considerabilă față de momentul producerii
evenimentul relatat. Să fie, însă, numai atât? Înaintea lor, Auerbach vobise deja despre
laconicitatea autorilor biblici și rema rcase , pe bună dreptate , că majoritatea detaliilor dintr -un text
scripturistic nu au o valoare pragmatică, ci un teologică, morală. El notează profunzimea detaliilor

86 C. JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 22.

35
biblice și faptul că stilul acesta atât de concis sugerează , în realitate , mult mai deplin complexitatea
vieții și deschide întotdeauna înspre altceva.87
În acest sens, aș face referire la unele dintre operele Sfinților Părinți care ne arată că până și
relatările istorice cu tot limbajul lor laconic (riguros, exact) ascund tâlcuri duhovnicești d eosebite.
Dând o interpretare alegorico – morală vieții lui Moise, Sfântul Grigorie de Nyssa arăta , de pildă ,
că războinicii egipteni care s -au năpustit aupra israeliților la Marea Roșie ca să -i readucă în robie,
reprezintă – în sens simbolic – patimile di avolești care îi trag înapoi în robie pe cei care se
străduiesc să dobândească libertatea și Țara Făgăduită , unde curge lapte și miere/ paradisul –
răsplata cea veșnică. 88
Într-un chip asemănător, fratele său după trup , marele Vasile arăta , tâlcuind Hexaim eronul ,
că Dumnezeu este Creatorul luminii , interpretând această lumină și ca „iluminare”, „călăuzire” în
viața aceasta și spre veșnicie.89
„Afirmația conform căreia Biblia aparține literaturii ” stabilește de la bun început un raport
ierarhic bine determina t, și anume că Biblia aparține unei literaturi aparte, mai exact Biblia
aparține literaturii ebraice vechi.90
Însă Biblia nu este o carte oarecare, cuprinsul ei este plin de învățătură, pe de alt ă parte , și
foarte creativ din punct de vedere literar . Avem în vedere creația literară în versuri , respectiv în
proză. Biblia este însoțită de un limbaj artistic. Uneori ea conține cărți de dimensiunile unei
adevărate biblioteci . Cuprinde cărți scrise de autori diferiți, care și -au conceput lucrările în epoci și
circumstanțe istorice diferite, chiar în limbi diferite (ebraică, aramaică, greacă ).
Unele dintre aceste cărți care alcătuiesc canonul biblic sunt poetice, altele relatează
evenimente istorice sau ficțiuni pline de tâlc. Alcătuitorii textelor sunt fie moraliș ti, fie teologi,
poeți, istorici, demnitari implicați în derularea evenimentelor istorice/ politicieni ai vremurilor
străvechi , având fiecare felul sau de a fi, de a scrie, având sensibilități deosebite . Unii fiind
impresionați de soarta conaționalilor lor ori a cetății, altii parcă puși pe harță, aspri și plini de
mustrări la adresa Israelului infidel față de Dumnezeu și față de cuvântul Acestuia. Alți aghiografi
sunt aluzivi, fac referiri voalate la pedepsele trimise de Dumnezeu ca semn de mustrare și reg ăsire
spirituală și , respectiv , la vremurile bune dăruite de Dumnezeu ca binecuvântare și răsplată. Alți
redactori ai textelor scripturistice sunt tranșanți, spun lucruri le pe față, deși anunțarea unor pedepse
iminente (precum potopul, secetele, plăgile, n ăvălirile unor neamuri străine, înfrângerile și robiile)
îi determinau pe cei mustrați și amenințați cu pedeapsa justă să devină violenți și cruzi.

87 Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 22.
88 Sf. GRIGORIE DE NYSSA , De vita Moses; Vezi: alegorismul biblic în concepția lui V.Voiculescu la Jinga, p. 76.
89 Sf VASILE CEL MARE, Omilii la Hexaimeron / colecția P.S.B. vol.17, EIBMBOR, București, 1986
90Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 18.

36
Valoarea estetică a Bibliei nu este evidentă pentru toată lumea. Pentru unii, bunăoară,
Biblia este o carte sacră și prin urmare nu se cuvine ca textul ei să fie analizat din punct de vedere
stilistic, iar o abordare literară a acesteia nu face decât să -i trădeze sensul. 91 Într-un studiu alcătuit
relativ recent, Louis Panier susține că aghiografii textului scri pturistic nu vor să creeze deliberat și
nepărat figuri de stil, ci preiau formele din limbajul cotidian. 92
Însă cu toate acestea, putem afirma că există aghiografi cultivați precum Isaia, Daniel, și
cei care au alcătuit cărțile cu continut sapiențial – didactic care se exprimă într -un mod elegant. De
asemenea, dacă facem, referire la estetica biblică, trebuie să amintim în mod deosebit Cântarea
Cântărilor – unde se folosesc numeroase figuri de stil (care dau un tâlc deosebit scrierii). Consider
că Biblia repr ezintă o amplă lucrare literară în alt fel, dacă literatura este o creație în versuri sau în
proză,unde autorul pornind de la realitate, cu ajutorul limbajului artistic ajunge la ficțiune,
încercând să ne impresioneze; Pornind de la realitate, Biblia cu aj utorul limbajului artistic ajunge
la sacru și la Divinitate, încercând să scoată în evidență calea esențială omenirii pentru o educație
creștinească și pentru scopul pentru care a fost scrisă/ și anume: dobândi rea vieții veșnice. Pe când
literatura este de finită pe criterii preponderent – dacă nu exclusiv estetice -, este de la sine – înțeles că
niciun text fie el și sacru, nu este admis în domeniul ei decât în măsura în care satisface anumite
criterii care țin evident de frumosul artistic” 93 GORDON N FEE și DOUGLAS STUART au tratat în
cartea sugestiv întitulată Biblia ca literatură 94 următoarele aspecte: Epistolele – „să învățăm să
gândim contextual” Faptele Apostolilor – problema precedentului istoric, Evangheliile -o singură
povestire mai multe dimensiuni  Pildele – înțelegi ideea? Psalmii – rugăciunile lui Israel și ale
noastre Înțelepciunea „ atunci și acum ” Apocalipsa – imagini ale judecății și ale speranței”. 95
Biblia nu este o carte obscură, dacă este citită și studiată în modul adecvat. Nu o dată
profesioniștii (tâlcuitorii teologi – sacerdoți) sunt înclinați și grăbiți să sape adânc, ca abia apoi să
examineze, uneori călcând înțelesul clar al textului, înțeles ce se află adesea la suprafață . 96
Cititorul atent al Scripturii este deja automat implicat în interpretare. „Biblia din fața ta deși
pentru tine este un punct de pornire, reprezintă de fapt rezultatul/ produsul finit ai unei imense
munci de expert, depuse de traducător(i)” 97 Traducătorii trebuie adesea să aleagă între mai multe
sensuri, ca urmare trebuie să interpreteze textul și prin alegerea/ selectarea lor pot influența modul
în care este înțeles textul ințial.

91 Pr.dr. Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 19.
92 Constantin JINGA , Bibli a și sacrul în literatură, p. 19.
93 C. JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 18.
94 Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură , Ed. Logos, Cluj Napoca, 2003. Prefață, p. 10.
95 Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură , pp. 16 -17.
96 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură, p. 17.
97 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură , p. 19.

37
Necesitatea ermineuticii biblice este subliniată chiar de natura Scripturii de particularitățile ei,
care fac ca interpretarea textului să nu reprezinte uneori un lucru facil de realizat. Biblia este
cuvântul lui Dumnezeu – cuprinde Revelația Sa, ca urmare are o importanță eternă și universală,
nu se adresează doar contemporanilor/ celor care au viețuit în vremea redactării ei și nici doar
iudeilor, ori numai creștinilor. Are deschidere și cuprindere universală Cuvântul din ea este
exprimat însă prin cuvinte omenești. Fiecare carte a Bibliei are particularitate istorică, literară se
aseamănă sau , dimpotrivă , se deosebește de alte cărți ori fragmente conținute în Scriptură , adică în
canonul/ colecția Bibliei . Între relevanța eternă a Bibliei și particularitățile istorice ale părților ei
componente se remarcă o anumită tensiune.98
Revelația este un proces tainic, o comunicare directă din partea lui Dumnezeu adresată
omului spre mântuirea sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt .99
Dorind să comunice cu oamenii , Dumnezeu S -a folosit de toate posibilitățile de transmitere a
mesajului Său: relatare istorică, genealogie , cronică, legi și texte cu caracter juridic, poezii,
proverbe, profeții, ghicitori, drame, schițe biografice, pilde, epistole, predici și apocalipse
(=descoperi ri).100
Această mare diversitate ne atrage și azi , după cum i -a atras pe cei din timpurile respec tive,
adică pe destinatarii cărților ce intră în componența canonului scripturistic, dar o mare diversitate
este greu de cuprins, de înțeles. Ca urmare, alături de ermineutica biblică , există și alte discipline
teologice auxiliare fără de studiul cărora ex egeza/ lămurirea și aplicarea/ împlinirea textelor biblice
ar fi aproape de neconceput. Între disciplinele auxiliare studiului biblic se numără limbile străvechi
– ebraica , aramaica, greaca, latina, studiul istoriei, filozofiei, culturii literaturii antice . Natura
textului biblic este duală , aparținând lui Dumnezeu, Care Se revelează și inspiră și omului inspirat
de către Sfântul Duh să scrie pe înțelesul confraților săi și implicit a posterității.101
Dicționarul/ Lexiconul biblic ne poate ajuta în analizare a, tâlcuirea și prezentarea mesajului
textului biblic. De asemenea se impune și echivalarea unităților de măsură din perioada Vechiului
Testament și din vremea Mântuitorului și Apostolilor cu cele actuale. De mare însemnătate este
cunoașterea vocabularului , a etimologiei/ originii unor cuvinte , noțiuni, a morfologiei, sintaxei și
topicii ebraice și eline.102
Facilitatea interpretării epistolelor nou – testamentare poate fi foarte înșelătoare. Mulți le
privesc cu lejeritate , observând extensiunea lor restrâns ă, limbajul lor specific (gen epistolar

98 Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură , p. 21.
99 Pr. Sorin COSMA , „Despre Revelația dumnezeiască ”, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/ 1986, p. 76.
100 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură , p. 23.
101 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură , p. 30.
102 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură , pp. 42 – 44.

38
concis, concludent) . Epistolele cuprind însă o teologie adâncă, Sfântul Pavel autoru l celor mai mult
dintre aceste scrieri a avut educație rabinică, cunoștea textele vetero – testamentare și le proiecta în
vremea nou – testamentară, arătând că proorociile s -au împlinit prin Hristos.103
Teologii ne arată că 40% din Vechiul Testament este constituit din relatări/ narațiuni cu
caracter istoric. Cum Vechiul Testament reprezintă trei sferturi din Scriptură, înțelegem că
narațiunea (povestirea biblică) este cel mai răspândit tip de literatură din cuprinsul ei vast. Deși
folosim adesea cuvântul „poveste” , „povestire” și re -povestim ucenicilor noștri episoade sugestive
din Scriptură , impresionându -i și atingându -ne ușor obiectiv ele educaționale, de preferat este
cuvântul narațiune , deoarece povestirea , oricât de fermecătoare ar fi ea , implică presupune ideea
de ficțiune , iar cele consemnate în cărțile istorice ale Vechiului și mai ales ale Noului Testament
nu reprezintă doar ceva imaginativ, de domneiul fanteziei.104
Când Hristos a spus „Scripturile mărturisesc despre Mine” (In. 5, 27 -29), S-a referit
narațiunile și profețiile cu caracter mesianic din Vechiul Legământ, unele dintre ele realizate cu
mijloace literare deosebite, foart e grăitoate și exacte precum cele din cap. 53 de la Isaia care au
atras numele de „evanghelist al Vechiului Tes tament” acordat acestui profet.
Ermineutica biblică face parte din disciplinele teologiei exegetice, urmărind stabilirea
regulilor de interpretar e a Sf. Scripturi. Scopul Ermineuticii biblice este de a mijloci cunoașterea
adevărurilor cuprinse în Scriptură, adevăruri necesare pentru mântuire . Fericitul Augustin,
sintetizând însușirile morale ale interpretului ce dorește să ajungă la înțelepciune și cunoașterea
Scripturilor, înșiră șapte virtuți ce trebuie să încoroneze personalitatea celui ce interpreta Scriptura :
timor / teamă, pietas/ pietate, scentia / știință, fortitudo / noroc, consilium misericordiae / milostivire,
purgatio cordis / inima, sapienti a/ înțelepciune. 105
Ermineutica biblică ne oprește să trunchiem textele Sfintei Scripturi, cum , din păcate , se
obișnuiește astăzi mai ales în mediul neoprotestant. Trunchierea textelor biblice duce inevitabil la
denaturarea sensului lor, la înstrăinarea cit itorilor de tâlcul autentic, inițial al Scripturii. Teologia
ortodoxă, însă, ține seama de contextul biblic, neseparând textele în mod artificial. Evitând
răstălmăcirea Sfintei Scripturi, Ortodoxia evită erorile doctrinare la care ajung adesea – și în mod
deliberat – „falșii învățători ”.
În ceea ce privește înțelegerea textului biblic, ca orice text literar, concentrarea noastră
trebuie să se axez e asupra procedeelor stilistice. Putem astfel vorbi despre prezența frecventă și
semnificativă a analogiei , de prezența deasă a metaforei și a comparației, precum și despre alte

103 G. D FEE și D. STUART , Biblia ca literatură , p. 47.
104 G. D FEE și D. STUART , Biblia ca literatură , p. 82.
105 Mircea BASARAB , „Aspecte din istoria interpretării Sfintei Scripturi”, în Ortodoxia. nr. 4/1989, pp. 83 – 106.

39
numeroase figuri de stil .106 Uneori, un cuvânt mai complicat, mai dificil de înțeles poate
îngreuna sau chiar bloca comunicarea și procesul de învățare. Aici, preotul trebuie să procedeze cu
mult tact didactic să explice termenul mai dificil pe înțelesul tuturor, folosindu -se de termei simpli ,
analogii, comparații, idei din mediul și viața discipolilor sau, în anumite cazuri , să renunțe la
folosirea sa. Sfânta Scriptură cuprinde după cum se șt ie numeroase cuvinte și fragmente anevoie
de tâlcuit, ca urmare preotul – catehet trebuie să aleagă lecturile biblice cele mai potrivite vârstei și
înțelegerii credincioșilor, explicând îndată orice termen, oferind sinonime, lămuriri suplimentare .
În aceste circumstanțe, cateheza ortodoxă trebuie să includă la loc de cinste abordarea,
analiza și aprofundarea unor texte biblice accesibile , dar totodată profunde , fundamentale pentru
formarea spirituală a credincioșilor, a tinerilor, a copiilor , a celor înseta ți de învățătura și iubirea
lui Hristos.107
Înțelegerea textului ține de multe influențe culturale, trăire și inspirația Sfântului Duh. În
ceea ce privește scrierea cărților Vechiului Testament, putem afirma că alcătuitorii acestora
relatează evenimentele du pă o perioadă lungă de timp, iar evenimentele sunt înfățișate în termeni
activi, personajele fiind zugrăvite mai degrabă schematic, prezentându -se faptele în situații –
limită . În acest sens , alcătuitorii cărților sunt foarte selectivi în prezentarea eveni mentelor ,
restrângând descrierea la zugrăvirea aspectelor de maximă însemnatate.
Revelația nu este posibilă fără inspirație. Inspirația are un caracter tainic , de pregătire și de
comunicare a adevărului de credință, dar , în același timp , și un caracter sin ergic, adică de
conlucrare între Duhul Sfânt, care comunic ă adevărul și personalitatea sfântului scriitor care
primește și transmite în scris acest adevăr mântuitor.108
Teologia răsăriteană leagă în mod firesc învățătura de credință privitoare la Revelație de
cea referitoare la inspirația biblică . De fapt, Scriptura este una dintre principalele depozitare ale
Revelației divine, iar Dumnezeu , care Se descoper ă pe Sine, voia Sa și planurile Sale oamenilor, i –
a inspirat și pe aghiografi, ferindu -i de greșeli de conținut și de formă : „Când a căpătat misiunea
de la Dumnezeu, Moise a căutat să se eschiveze, pretextând că este greu la vorbă. Dumnezeu i -a
zis insă lui Moise Ș Cine i -a dat omului gură? Oare nu Eu? Acum du -te! Eu sunt Cel Care -ți va
deschide gura și Te voi învăța ce să grăie ști.”(Ieș 4, 11 – 12)109

106 John BRECK, „Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei” în Altarul Banatului , nr 1 – 3/ 1998, pp. 75 – 86
107 Maria GOȚIA , Înnoirea catehezei – tehnici catehetice bazate pe cuvânt, p. 55.
108 Revelația divină este dinamică; Dumnezeu Se descoperă pe Sine – Își revelează învățătura mântuitoare; Nici omul
nu rămâne pasiv; Revelației divine omul îi răspunde prin se ntiment religios, morală și cult, Sorin COSMA , „Despre
Revelația dumnezeiască ”, în Mitropolia Olteniei , nr. 5-6/ 1986, p. 77.
109 Pr. prof. V. PRELIPCEAN , N. NEAGA , G. BARNA , M. CHIALDA , Studiul biblic al Vechiului Testament , p. 55.

40
Inspirația este însoțită de revelație , mai ales atunci când Dumnezeu vrea să comunice
aghiografilor adevăruri pe care aghiograful/ scriitorul omenesc nu le -a putut afla pe cale naturală ,
de pildă profeții, mister e, sensuri mistice .110
Revelația divină este cuprinsă în mod egal în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiț ie. Așa că ,
precum credincioșilor le revine datoria împlinirii cuvântului scris al Sfintei Scripturi, aceeași
datorie le revine de a împlini și Sfânta Tradi ție, păstrată cu fidelitate de către Biserică. În Noul
Testament, evangheliștii , de asemenea, nu intenționează să prezinte pas cu pas și cu lux de
amănunte viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, ci se limitează la descrierea
evenimentelor celor mai importante , prezintă mesajele/ cuvintele cele mai însemnate rostite și
transmise de către Mântuitorul , cu scopul îndreptării și izbăvirii/ mântuirii omului. În Sfintele
Evanghelii nu vom afla portretul Mântuitorului strict în calitate de persoană istor ică. Textul
scripturistic nu este un text care să urmărească neapărat și excluxiv informarea cititorilor. Textul
Scripturii este sacru și are menirea de a descoperi și de a se l ăsa descoperit prin spiritualitate și
viețuire aleasă. Trebuie ca textul , odată citit, să fie interpretat în mod atent și corect pentru a
înțelege învățămintele transm ise.
Datorită formelor de expresie și a modalităților de structurare textuală utilizate de către
aghiografii cărților cuprinse în canonul biblic, Sfânta Scriptură a fos t și continuă să fie un izvor
nesecat de inspirație pentru creatorii de artă din toate timpurile și din întreaga lume , respectiv din
toate sferele artei (literatură, pictură, muzică) . Există un număr impresionant de narațiuni,
parabole, proverbe ce , în tot acest răstimp , au marcat în mod pozitiv și profund literatura
europeană și au stat , nu de puține ori , la baza constituirii unor forme stilistice noi.111
Veacuri de -a rândul, Biblia a fost socotită „Cartea cărților”, o unitate în diversitate, mai
degrabă dez văluind voalat semnificații, decât descoperindu -le total, transmițând învățături și o
înțelepciune sacră. Autorul Bibliei este de natură divină, iar în spatele său stă omul inspirat în chip
tainic. Totuși, în această împreună – lucrare , rolul omului nu est e de negljat : „În fond, avem de -a
face cu un proces teandric aici, unde litera este menită să anunțe întruparea și în -omenirea
cuvântului/ divinului.112
Autorul primordial al Scripturii este , prin excelență , chiar Dumnezeu, iar El are , printre
altele, ca atr ibute: creativitatea și atotștiința .113
Mitropolitul Ardealului, Nicolae Col an arăta , într-unul dintre studiile de ermineutică
biblică , tradus după teologul Fr. FOERSTER , „insuficiența interpretării individuale a Bibliei” și că

110 V. PRELIPCEAN , N. NEAGA , G. BARNA , M. CHIALDA , Studiul biblic al Vechiului Testament , p. 60.
111 Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 23.
112 C. JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 25.
113 C. JINGA , Biblia și sacrul în literatură, p. 25.

41
„cele două depozitare ale Reve lației divine: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție se completează în
mod armonios, fiind la rândul lor strâns legate de Biserică și de autoritatea ei”.114
Profund și stăruitor exeget al Bibliei, în mod aparte a l Noului Testament, mitropolitul
Colan a arătat că autoritatea Bisericii nu anulează sau diminuează în niciun fel libertatea
membrilor ei. De regulă, cei care reproșează Bisericii că este prea autoritară, afirmă că Sf ânta
Scriptură trebuie – și poate fi – citită și tâlcuită de fiecare creștin după puter ile, știința și voia sa .
Chiar și în mediul occidental, marcat de spiritul protestantismului, se știa că Evanghelia este
expusă ușo r răstălmăcirii, adică înțelegerii ei greșite în lipsa unei tradiții ermineutice și a unei
autorități de credință a unei auto rități călăuzitoare.115 Mitropolitul Colan arăta în comentariul făcut
textului tradus că „știm din experiența Bisericii la câte rătăciri s -a ajuns din princina interpretării
unilaterale și după bunul plac al textului scripturistic.116 Așa – ziși „teologi” lipsiți de instrucție
teologică și de cele mai elementare cunoștințe hermineutice au ajuns să răstălmăcească textul
Bibliei pentru a -și justifica (argumenta) doctrina eretică. Cel care în vremuri de rătăcire și
înstrăinare de adevăr vrea să găsească calea cea dreaptă în citirea și interpretarea Sfintei
Scripturi trebuie să știe că doctrina și îndemnurile lui Hristos nu pot fi lăsate la bunul plac al
fiecăruia și că o cultură creștină autentică se va baza întotdeauna pe adevărul revelat și nu pe
mistificări/ fal sificări grosolane sau subtile ale acestuia. Azi, Hristos Mântuitorul este pus pe
aceeași treaptă cu Goete, Kant și Schiller și socotit de către unii , așa – ziși „liberi cugetători” ,
depășit, trecut,anost, arhaic/ învechit.” 117
În acest cadru de „gândire”, Bisericilor istorice li s -a reproșat adesea că lezează libertarea
individului și că se opun citirii și interpretării libere a textului biblic, instituind de -a lungul
veacurilor un monopol asupra activității de tâlcuire a învățăturii creștine. Scopul Biseri cii este însă
nu de a limita accesul credinciosului la textul revelat, ci de a-l feri de pericolul greșitei înțelegeri .
Biserica evită răstălmăcirea, o condamnă cu pu terea argumentelor luate chiar din Scriptură .
Biserica vrea să -L coboare pe Hristos mai ap roape de noi , în sensul că dorește să -L facă mai
accesibil credincioșilor prin binecuvântarea/ aprobarea muncii de traducere118 și lămurire/ tâlcuire

114 Fr W. FOERSTER , „Insuficiența interpretării individuale a Bibliei” în vol „Individualism și autoritate bisericească”,
conform Nicolae COLAN , Teologie și spiritualitate ortodoxă – Studii articole, traduceri , Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj – Napoca, 1998, p. 203.
115 FOERSTER , Insuficiența interpretării individuale a Bibliei -N. COLAN , „Teologie și spiritualitate ortodoxă”, p. 203.
116 Petru DAVID, , „Atitudini mai noi cu privire la interpretarea Scripturii”, în Mitropolia Banatului, nr. 3-4/1984; Vezi
și: Fr. W. FOERSTER, „Insuficiența interpretării individuale a Bibliei” în vol. Nicolae Colan -Teologie și spiritualitate
ortodoxă, p. 203u; precum și: Pr. Grigore MARCU ,”Necesitatea de a cunoaște și de tâlcui corect Sf. Scriptură ”, în
Mitropolia Banatului , nr. 4 -6/ 1972, pp. 204 -205.
117 Nicolae COLAN , Teologie și spiritualitate ortodoxă – Studii, articole, traduceri, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj- Napoca, 1998, p. 204
118 Privitor la responsabiltatea covârșitoare a traducătorului biblic, Î.P.S. Bartolomeu arăta următoarele: Orice lucrare
de traducere a Sfintei Scripturi reprezintă o lucrare amplă și îndelungată, fiind un monument unic al credinței noastre

42
a textului biblic. Dar totodată, Biserica vrea să -L ridice pe credincios la Hristos prin citirea ,
lămurirea și, mai ales , trăirea/ împlinirea textului scripturistic. Biserica îl ajută pe credincios să fie
pregătit spiritual pentru lecturarea Cărții Cărților, îi oferă sprijinul în înțelegerea și explicitarea
textului.119

2.3. Procedee literare și figuri de stil în cadrul Sfintei Scripturi

Hiperbola este o figură de stil prin care se exagerează în mod intenționat însușirile unei
ființe sau caracteristicile unui anumit obiect, ale unui eveniment sau fenomen pentru a se crea o
impresie deosebită asupra cititorului. P rin intermediul acestei modalități stilistice , se urmărește
intensificarea expresivității. Ea este foarte des folosită în Sfânta Scriptură unde stă , de altfel , la
baza metaforei. Hiperbola este contrară emfazei, pentru că aici, cuvintele exprimă mult mai m ult
decât realitatea obișnuită. În Vechiul Testament, hiperbola este folosită destul de frecvent, mai cu
seamă de către profeți sau în textele ce conțin profeții mesianice și care, după cum știm, sunt
răspândite în multe dintre cărțile canonice scrise înai nte de Hristos. La Gen. 13, 16 , glasul lui
Dumnezeu anunță în mod solemn: „Voi face din urmașii tăi mulți, ca și pulberea pământului; de
va putea număra cineva pulberea pământului , atunci va putea să -i numere și pe urmașii tăi” sau
III Rg. 10, 27 : „El a f ăcut ca argintul să fie prețuit în Ierusalim, ca pietrele și ca cedrii, prin
mulțimea lor, i -a făcut să fie prețuiți ca și smochinii cei sălbatici ce cresc în locurile mai joase .”
Așadar, în aceste texte vetero – testamentare , se folosește hiperbola pentr u a arăta, în
primul caz , mulțimea israeliților ce vor forma „poporul ales” , respectiv bogăția regelui Solomon,
adică prosperitatea deosebită la care a ajuns regatul israelit în timpul domniei acestuia.
În cazul aghiografilor, ironia nu are nuanța ei pei orativă, rău – voitoare, pe care o întâlnim
frecvent în operele literare profane. Ironia – folosită bunăoară în cărțile profeților – nu este o
batjocură grosolană , ci, dimpotrivă , este fină și disimulată prin cuvinte și expresii în formă de
glumă , prin care se exprimă contrariul mesajului lor obișnuit. Ironia fină a profeților scoate în
evidență neputința idolilor sau slăbiciunile celor care se închină acestora. Ironic, în sensul cel mai
fin al acestei noțiuni, a fost Sfântul Ilie Proorocul în disputa relig ioasă de pe Muntele Carmel ,
disputa în care s -a confruntat c u mulțimea preoților și profeților mincinoși ai lui Baal. 120

dreptmăritoare, dar totodată și al culturii române, vrednicii tâlcuitori, luând lumină din alte izvoade vechi” . ÎPS
Bartolomeu ANANIA , Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2001, Precuvântare, p. 5.
119 Fr. W. FOERSTER, „Insuficiența interpretării individuale a Bibliei” în vol. Nicolae Colan, Teologie și spiritualitate
ortodoxă”, p. 203.
120 Pr. prof. dr. Mircea BASARAB , Ermineutica biblică, Ed. Episcopiei, Oradea, 1996, p. 53.

43
Comparația este figura de stil cel mai frecvent folosită în paginile Sfintei Scripturi, adică și
în cuprinsul Vechiului Testament. Ea co nstă în alăturarea a doi sau mai multi termeni , pe baza
unor însușiri comune, pentru a se scoate în evidență primul termen. Comparația în scrierile
profeților are prospețime artistică, este adesea neprevăzută și cu un caracter inedit.
În Vechiul Testament , comparațiile sunt mult mai ample decât în operele literaturii profane.
Folosită de profeți, comparația este o adevărată figură de stil care oferă plasticitate și mai mult ă
vigoare stilului.
Pentru a înțelege totdeauna corect sensul comparațiilor din Vec hiul Testament , trebuie să
analizăm termenii, să ținem seama de contextul rostirii lor, de locurile paralele, de împrejurările
istorice și mai ales de scopul urmărit de către profet sau de către ceilalți aghiografi.
Pentru că mesajul profetic se adresa unu i popor de oameni simpli (de păstori și agricultori) ,
respectiv „neamurilor” Orientului, unde în respectiva perioadă istorică puțini oameni aveau „știință
de carte”, era firesc ca proorocii să foloseasc ă frecvent sensul literar propriu, îmbogățindu-l însă
prin diferite metode și procedee literare deosebite. Cu toate acestea, ei au folosit în mare măsură și
sensul figurativ sau alegoric pentru a -și transmite mesajul și pentru a arăta contemporanilor lor că
sunt adevărați purtător ii de cuvânt ai Divinității.
Textul sfânt are aceste podoabe literare, care îi dau frumusețe artistică și suplețe, îl fac mai
accesibil și mai ușor de priceput. Acolo însă unde interpretarea figurată a textului scripturistic
putea fi mai dificilă sau putea genera diferite interpretări , Mântuitorul Însuși sau aghiografii au
purces la tâlcuirea mesajului lor. 121
Metafora este și ea un procedeu stilistic frecvent folosit de către proorocii Vechiului
Testament. Metafora constă în înlocuirea unui termen propriu (obișnuit) , pe baza unei asemă nări
subînțelese, cu un termen figurat. Metafora are la bază asemănarea, însușirile comune dintre doi
sau chiar mai multi termeni. Metafora este , în acest sens , o comparație neterminată.122 Metaforele
dau plasticitate și frumusețe multor texte din Vechiul Te stament și , mai ales , scrierilor profetice , ca
și celor cu caracter didactico – poetic: „Cu spatele te va umbri pe tine, iar sub aripile Lui, tu vei
nădăjdui, ca o armă puternică te va înconjura adevărul Lui.” (Ps. 90, 4) 123
Frumusețea metaforelor profetulu i Osea și ale celorlalți prooroci oferă voiciune și culoare
afirmațiilor , îmbogățind limbajul biblic și semnificațiile dialogului dintre Dumnezeu și poporul
ales, respectiv dintre Dumnezeu și „neamurile” Orientului.

121 Grigore MAZILESCU , „Folosirea analogiei în epistolele pauline”, în Studii Teologice , nr. 5 – 6/ 1975, p. 411u.
122 Stilianou PAPADOPOULOU , G. Teologie și limbă – teologie experimentală, limbă convențio nală, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 2007
123 Marcu BĂNESCU, Funcțiunea metaforei” (I) în Mitropolia Banatului , nr. 11 – 12/ 1984, p. 679 u și (II) în Mitropolia
Banatului, nr. 1- 2/1985, p. 15.

44
Folosind această metodă stilistică (met afora)124, profeții Vechiului Testament au
„împrumutat” elemente din viața cotidiană a poporului Israel sau a locuitorilor din Orientul
Apropiat.125 Astfel, elemente naturale sau obișnuite au sugerat noțiuni abstracte din lumea
spirituală. S -au folosit și foar te multe antropomorfisme , adică elemente ale corpului omenesc în
locul unor elemente naturale sau chiar divine. Moise vorbește în acest sens de „inima mării ” (Ex.
15, 8) , profetul Isaia îi amenință pe cei puțin -credincioși cu „gura infernului” / șeol -lului ( Is 5,
14), leul poate sugera , în acest fel , omul puternic sau națiunea amenințătoare, vulpea semnifică
viclenia și răutatea dușmanilor, iar în Cântarea Cântărilor porumbița sugerează femeia iubită, în
sens alegoric Biserica cea iubit ă de către Mirele – Dumnezeu (Cânt. cânt. 2, 14; 5, 2; 6, 9).
Alegoria este „o metaforă continuă” , o figură retorică ce caută să concretizeze și să
personifice concepte abstracte cu scopul de a învăța sau de a transmite o anumită învățătură
morală. Alegoria poate să cuprindă fraze, pericope biblice sau cărți întregi , cum ar fi cazul Cântării
cântărilor, unde alegoria nunții simbolizează rela ția profundă dintre Dumnezeu (Mirele) și
mulțimea israeliților (mireasa) .
Dintre cele mai frumoase și mai elocvente alegorii vechi – testamentare , amintim Psalmul
79 unde Israelul este înfățișat ca o viță de vie care a fost adusă din pământul Egiptului și răsădită în
„pământul Făgăduinței” . Alegoriile folosite de către profeți dau prospețime scrierii, o revigorează,
o fac accesibilă unui fo nd aperceptiv format din oameni simpli . Comparațiile concrete fac realități
abstracte și pline de mister ușor de priceput pentru mulțimea credincioșilor.126
Aghiografii Vechiului Testament nu au folosit alegorii neînțelese . Atunci când socoteau că ,
datorită termenilor mai elevați sau misterului presupus de alegori e, aceasta nu poate fi ușor
înțeleasă, s-au îngrijit de tâlcuirea acest eia (v. Isaia 5, 7 -8, Iez. 17,11 -21).
Simbolul127 (termen provenit de la grecescul  și de la verbul corespunzător
) reprezintă semnul concret (imagine, ac țiune) care evocă , prin analogie sau în mod
convențional , o altă realitate, adică altceva. Simbolul este un semn care exprimă o idee, un concept
sau un adevăr religios. Astfel, istoria bisericească men ționează numer oase simboluri creștine,
folosite cu precădere în vremurile de început, în epoca Bisericii primare, când credincio șii erau
crunt persecutați. Prigonirea ierarhiei și a credincioșilor creștini a făcut ca aceștia să folosească
frecvent simboluri pentru a -și manifesta credința , pentru a -l adora pe Dumnezeu fără ca lucrul
acesta să fie sesizat de păgâni. În aceste circumstanțe , au apărut simboluri precum peștele, corabia,

124 M. BĂNESCU , Funcțiunea metaforei p. 15.
125 Iustin SUCIU , Ermineutica biblică, Arad, 1933, (109 p)
126 Pr. prof. dr. Mircea BASARAB , Ermineutica biblică, p. 34.
127 Pr. dr. Gh. ȘANTA, „Arta creștină și simbolurile – valori educative”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai – Theologia
orthodoxa, nr. 1/ 2006, pp. 165 – 173

45
monograma lui Hristos. Evident , crucea a fost dintodeauna și principalul simbol al cre știnătății,
dar, după cum am precizat , în perioadele de persecuție (de la epoca lui Claudius și Nero până la
Edictul de la Mediolan 313) , Biserica a folosit și alte simboluri „tainice” .128
Principala funcțiune a simbolului nu este însă, aceea de a preînchipui, c i aceea de a
descoperi o anumită realitate, o anumită învățătur ă bisericească.
Simbolul cuprinde două realități: una văzută și una nevăzută, adică una materială și una
imaterială , duhovnicească. În acest sens, se aseamănă cu taina care include elemente văz ute și
nevăzute. Simbolul și preînchipuirea au un pronunțat caracter epifanic, deoarece Dumnezeu Însuși
se descoperă pe Sine, voia Sa și lucrarea Sa în lume prin intermediul acestor elemente.
Cu toate aceste precizări , nu putem să reducem metodele folosite de către profeti, în
calitatea lor de aghiografi, doar la nivelul unor procedee literare, pentru că scrierea Sfintei
Scripturi și mai ales tâlcuirea acesteia este legată de inspirația divină. Profeții au mărturisit cu toții
faptul că au cuvântat sau au scris sub inspirația Duhului Sf ânt, că au fost chemați la slujirea
profetică „încă din pântecele maicii lor”. Așadar, viziunile profetice , de pildă , nu sunt simple
mijloace literare, ci „reprezintă revelații, descoperiri dumnezeiești, pe care profetul le pri mește în
mod miraculos și pe care, efectiv , le trăiește în condiții extraordinare”.129
Așadar, viziunea profetică nu este un produs al fanteziei și chiar dacă celor necredincioși le
pare a fi neverosimilă, ea este un fenomen miraculos explicabil prin faptul că la baza sa se află
chiar Dumnezeu.Viziunile și toate profețiile Vechiului Testament pot fi mai ușor tâlcuite, deoarece
ele s -au referit, fie la fapte istorice ce s -au împlinit în acele vremuri îndep ărtate, fie la epoca
mesianică și la anumite eveniment e legate de Biserica primară.

2.4. Valoarea duhovniceasc ă a textului biblic

Interpretarea Sfintei Scripturi necesită multă atenție și cunoaștere, deoarece natura
Scripturii este duală, adică este , în mod aparent paradoxal , atât o scriere divină, cât și un a umană/
omenească.
Fiecare carte din canonul Sfintei Scripturi trebuie citită într -un anumit fel și studiată .
Psalmii , de exemplu , sunt asemeni poeziilor devenite, de fapt, rugăciuni și cântări, pe când
epistolele sunt scrisori (unele cu pregnant caracte r didactic, dar și dogmatic și pastoral) .

128 Pr. Dionisie STAMATOIU , „Despre sensurile Sfintei Scripturi – noțiuni preliminarii” în Mitropolia Olteniei, nr. 1 –
6/1994, nr. 1 -6, pp. 64 – 65.
129 M. BASARAB , Ermineutica biblică, p. 40.

46
În interpretarea textului există diferențieri mari . Deosebiri foarte mari sunt de pildă între
Cartea Leviticului, cartea profetului Ieremia și Proverbele lui Solomon . Ele se deosebesc mult una
față de alta , după cum se deosebesc cărțile lui Samuel (cronici / cărți cu caracter istoric ) și Faptele
Apostolilor (istoria succintă a cre știnismului primar ) de scrierile proorocului Ieremia, care
înfățișează cu sensibilitate și în chip detaliat suferințele poporului ales, ieș it de sub autoritatea
divină. Iată de ce este nevoie de ermineutica biblică . Pentru că efortul de interpretare este foarte
mare trebuie să se realizeze trecerea de la atunci și acolo (epoca străveche/ Orientul) la aici și
acum, adică la lumea tulburată din epoca contemporană (era postmodernă) . Sfânta Scriptură –
„Carte a cărților” multimilenară legată de mediul semitic, oriental trebuie interpretată și aplicată la
propria noastră situație de viață.130
Deoarece cuvântul biblic s -a scris cu scopul de a fi în per manență valabil, adică actualizat
și aplicat de fiecare generație de oameni , noi trebuie să știm că mesajul/ cuvântul dumnezeiesc nu
și-a pierdut nimic din valoare odată cu trecerea mileniilor și cu schimbările aduse de istorie
Cuvântul lui Dumnezeu este a celași pentru toți oamenii, dar cu toate că este deplin valabil pentru
întreaga omenire este în mod concomitent personal și personalizat, adică aplicabil în viața și
devenirea noastră ca „mădulare ale Bisericii” , ca membri ai societății.
Sfânta Scriptură t rebuie înțeleasă în adevăratul ei sens, dar cel mai câștigat este cel care o
împlinește. O interpretare bună se verifică prin faptul că dă sens textului. De aceea, interpretarea
corectă aduce minții liniște, iar inimii un îndemn sau o mustrare.131
Biblia – cuvântul lui Dumnezeu – a fost transpusă de oameni în cuvinte omenești, de aceea
fiecare carte a Sfintei Scripturi are anumite particularități și anumite caracteristici legate de epoca
istorică în care a fost redactată. Fiecare carte din canonul biblic est e particularizată de limba, de
epoca și de cadrul cult ural în care a fost redactată. Î ntr-un fel a fost scris Pentateuhul , din epoca
mozaică, în altul scrierile profetice ante -exilice, alte nuanțări gă sim în scrierile post -exilice.
Există însă și oameni c are consideră că Biblia este doar o carte scrisă de oameni pentru a fi
îndreptați și repuși sub ascultarea/ autoritatea divină . Astfel de opinii contribuie la subminarea
valorii și actualității permanente a textului scripturistic, a cuvântului lui Dumnezeu . De asemenea,
cei care socotesc Biblia carte , colecție exclusiv istorică neagă valoarea divină a cuvântului biblic.
Aceasta opinie unilaterală și insuficient argumentată este comb ătută de marea majoritate a
teologilor și celor specializați în istoria și l iteratura antică/ străveche care consideră Biblia operă
teandrică/ duală.

130 C. JINGA , „Biblia și sacralizarea/ secularizarea literaturii” în Altarul Banatului, nr. 1-3/ 2000, p. 105 .
131 Conform Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură, p. 18.

47
Socotind Biblia depozitară (alături de Sfânta Tradiție) a Revelației divine132, termenii,
fragmentele și cărțile ei componente trebuie să fie supuși/ supuse unei interpretări autentice ,
profunde și obiective , mai presus de apartenența confesională.
Deși cu privire la textul biblic, unii sunt sceptici, alții subiectivi, ceea ce ne oferă curaj în
interpretarea/ perceperea sensului și aplicarea preceptelor , îndemnurilor și învățăturilor es te faptul
că Scriptura are o evidentă latură umană. Unul dintre cele mai importante aspecte ale laturii umane
a Bibliei este reprezentat de faptul că , pentru a putea comunica feluriților oameni cuvântul/
mesajul Său, Dumnezeu a decis să folosească aproape toate tipurile de comunicare disponibile:
narațiunea istorică, genealogia, cronica, legi/ rânduieli de toate felurite/ texte cu caracter juridic,
poezii de toate tipurile, proverbe (dictoane, sentințe sapiențiale), viziuni și oracole profetice,
ghicitori, drame, schițe biografice/ portretizări, pilde/ parabole, scrisori/ epistole, predici și scrieri
cu caracter apocaliptic/ revelațional , apocalipsis însemnând în greaca Noului Testament
„descoperire”, fiind corespondentul noțiunii „revelatio” (lb. lat.) .133

2.5. Particularități exegetice

Exegeza este studiul atent și detaliat al Scripturii, studiul intensiv care , prin metode
specifice și eforturi susținute , urmărește să descopere sensul inițal al textului, înțelesul originar/
tâlcul cel dintru început.134 Trebuie deci să fie descoperite intențiile autorului/ alcătuitorului, ideile
esențiale. Exegeza poate fi realizată de către specialist , și anume de teologul sau filologul
(orientalistul) care cunoaște limba în care a fost redactat textul la început (ebraică bib lică,
aramaică/ o limbă semitică înrudită cu ebraica/ limba vorbită în Palestina biblică pe timpul
Mântutorului Hristos ori i koini dialektos = dialectul comun al limbii grecești vorbite în tot bazinul
mediteranean pe timpul Mântu itorului și în epoca aposto lică). Nu doar limba inițială trebuie bine
stăpânită pentru a percepe nuanțele seman tice ale feluriților termeni, ci trebuie bine cunoscut
contextul și împrejurările istorice.
Problemele/ dificultățile legate de „exegeza selectivă ” sunt reprezentate de fap tul că mulți
tâlcuiesc textele biblice având idei preconcepute, citind și analizând textele după bunul plac ori
pentru a co nfirma așa – numite învățături (frecvent eronate) . „Exegeza bunului plac” este în mod
limpede o falsă exegeză, una eronată , de conjuc tură, străină de adevărul biblic și de realitățile
istorice. Pentru a nu cădea în superficialitatea și greșelile „exegezei bunului plac”, trebuie cercetat

132 Pr. dr. Gh. ȘANTA, „Revelația divină – conținut al educației religioase și normă permanentă”, în Studia Universitatis
Babeș Bolyai – Theolog ia orthodoxa, nr. 1-2/ 2003, pp. 127 – 141.
133 Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură, p. 23.
134 C. JINGA, „Aventura căutării de sens – o istorisire a exegezei”, în Altarul Banatului, nr. 4- 6/ 1998, pp. 14 – 15.

48
cu luare -aminte contextul, circumstanțele în care s -a scris o anumită carte biblică, trebuie analizat ă
epoca, curentele filozofice, literatura vremurilor . Doar o exegeză autentică , străină de interese
meschine și de prejudecăți , este permanent actuală. Această permanentă actualitate a textului
scripturistic a fost urmărită și subliniată , fără îndoială , și de mulțimea aghiografilor. Cheia unei
exegeze bune/ fidele și conforme adevărului și a unei lecturi biblice comprehensive este citirea cu
mare atenție a textului scripturistic și punerea unor întrebări corecte : întrebări legate de context și
întrebări re feritoare la conținut.135
Însă cea mai importantă întrebare pe care trebuie să și -o pună fiecare cititor al Bibliei este
„Ce vrea să spună textul? / Care a fost mesajul ?/ Care a fost intenția dintru început a autorului
(aghiografului/ redactorului) textului? / Ce anume vrea să sublinieze, să scoată în relief aghiograful
respectiv? ” Textele biblice sunt diferite între ele și au multe particularități față de literatura
religioasă și laică a antichității . Astfel, textele epice au fost împărțite în paragrafe, în ve rsete și
mulți socotesc că această sistematică împărțire/ aranjare tinde să ascundă logica autorului. De
aceea, trebuie să recunoa ștem mai ales unitățile de idei/ fie că avem o operă biblică în proz ă sau
una alcătuită în versuri.
O altă întrebare foarte în semnată este legată de conținut , și anume „Există oare, termeni sau
îmbinări de cuvinte a căror înțeles este metaforic sau pur și simplu, textele au înțeles duhovnicesc/
spiritual , un sens mai presus de tâlcul real și firesc al cuvintelor ?” De aceea există exegeza biblică,
de aceea avem strictă nevoie de oameni de specialitate pentru a tâlcui textul Sfintei Scripturi ex: II
Cor. 5, 16: „De aceea, noi nu mai știm de acum pe nimeni după trup; chiar dacă am cunoscut pe
Hristos după trup, acum nu -L mai cunoaște m”. Textul este greu de înțeles, dificil de interpretat.
Expresia „după trup” , respectiv „în felul lumii” nu se lasă tâlcuită ușor. Avem nevoie de un
Dicționar biblic , care depășește mult conexiunile ș i asocierile pe care le putem face cu mintea
noastră. A vem nevoie de analogii , de locuri/ texte paralele de analizarea contextului.” 136
Alături de exegeza biblică, un obiectiv major legat de înțelegerea textului este legat de
ermineutică. După ce s -a făcut o exegeză corectă a testului scripturistic , după ce păt rundem
înțelesul de „ atunci și acolo ”, trebuie să pricepem și sensul/ tâlcul „ aici și acum ”. Trebuie să luăm
aminte la ceea ce Dumnezeu (=Autorul primordial al Scripturii) a vrut să arate, să exprime prin
textul revelat.137 Trebuie să ajungem la sensul iniți al și nu la unul pe care îl dorim sau pe care
putem ușor să -l înțelegem. D e aceea, trebuie să avem la îndemnă o traducere bună, fidelă a textului
descoperit de Dumnezeu sfinților scriitor i (aghiografi) . Biblia contine 66 de cărți scrise în vechea

135 Gordon D. FEE și Douglas STUAR T, Biblia ca literatură, p. 27.
136 C. JINGA, „Aventura căutării de sens o istorisire a exegezei biblice”, în Altarul Banatului, nr. 4- 6/ 1998, p. 16.
137 Iustin SUCIU , Ermineutica biblică, Arad, 1933.

49
ebraică , reprezentând „corpusul” vetero – testamentar și 27 de cărți scrise în greacă, respectiv în
aramaică (Mt./ N.T.) .
În înțelegerea Sfintei Scripturi, trebuie să ținem cont și de contextul istoric . De exemplu în
Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel a fost ne voit să alcătuiască și trimită epistole/ scrisori
pastorale unor Biserici pentru a răspunde nevoilor spirituale din acele comunități eclezi astice și
pentru a restaura pacea între primii creștini. În aceste împrejurări Sfântul Apostol Pavel,
supranumit „Apo stolul neamurilor”, a scris 14 epistole, abordând diferite teme, care sunt actuale și
acum. Problemele comunităților respective sunt probleme omenești care nu și -au pierdut din
actualitate . Îndemnurile adresate primilor creștini de către Sfântul Apostol Pa vel sunt îndemnuri
actuale și valabile pentru fiecare dintre noi. Atitudinea Apostolului Pavel este vrednică de
remarcat , altern ând mustrarea cu rugămintea și îndemnul străruitor. De asemene, e ste foarte
importantă citirea textului în întregime, urmată de citirea paragrafelor care alcătuiesc unitatea
literară . Această citire trebuie să se facă în context . Apoi, urmează întrebările , de ex emplu „Ce a
vrut Apostolul să spună prin aceste cuvinte? ”. Se impune totodată înțelegerea contextului istoric.
Există pas aje scripturistice care s -au referit strict la situații de atunci și care -i priveau strict pe cei
care trăiau în acele timpuri. Spre exemplu, I Tim 5, 23 : „De acum nu bea numai apă, ci folosește
puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbici uni.” În în cea mai mare parte , ori de
câte ori avem elemente specifice comparabile (adică situații de viață similare) cu contextul
secolului întâi, cuvântul lui Dumnezeu pentru noi este identic cu cuvântul divin pentru ei .138
Biblia conține tipul de lectură denumnit narațiune , adică povestire sau mai bine spus
povestirea lui Dumnezeu, cea mai frumoasă, cea mai complexă și mai grandioasă narațiune din
cate s -au scris vreodată”139 Însă, prin narațiuni, învățătura Sfântului Duh poate fi explicită sau
implicită.
„Învățătura explicită este ceea ce afirm ă naratorul inspirat, iar învățătura implicită este , în
mod evident , prezen tă în povestire, dar nu este exprimată prin prea multe cuvinte”.140
Dificultatea descifrării textului biblic este legată de citirea implicită, deoarece necesită
îndemânare (experiență ermineutică) și muncă temeinică și , de asemenea , conlucrarea prin
rugăciune cu Sfântul Duh. Textele Sfintei Scrituri pot fi , din păcate , înțelese greșit (adică
răstălmăcite ). Iar, pentru a se evita acest lucru , trebuie să ținem seama de mai multe aspecte
(foarte importante) .

138 Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură, p. 69.
139 Iustin SUCIU , Ermineutica biblică, Arad, 1933, p. 8.
140 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură, p. 92.

50
În primul rând, a legorizarea – în textele biblice există anumite porțiuni alegorice, care
trebuie interpretate ca atare (nu tâlcuite „ad litteram” , spre exemplu, cap. 23 din cartea proorocului
Iezechiel sau vaste fragmente din Apocalipsă/ cartea profetică a Noului Testament).
Decontextualizarea – nu înțelegem mesajul frazei citite decât dacă citim în context.
Decontextualizarea constă în eliminarea fragmentului propriu -zis din corpul literar din care face
parte , adică scoaterea sa din contextul biblic și istoric și sublinierea ideii la care vrea credinciosul,
respectiv „tâlcuitorul” să ajungă . Ea scoate în evidență ceea ce vrea credinciosul să înțeleagă din
acest pasaj. Selectivitatea este sinonim ă cu decontextualizarea, deoarece urmează aceeași
„procedură” și „selectează doar ceea ce vrea omul să audă”.
Falsa combinare înseamnă combinarea fragmentelor scripturistice fără ca ele să aibă în
realitate o legătură unele cu altele. Acest fals procedeu e ste urmat cu aceeași intenție , și anume de
a scoate în relief ceea ce vrea a fi auzit
Redefinirea se realizează atunci când nu este înțeles exact textul biblic sau înțelesul nu
place „tâlcuitorului ”. Atunci acest fals tălmaci al textului revelat reinterpre tează textul
(fragmentul), „îl redefinește” pentru a ajunge la înțelesul vizat de el.141 În general, enunțurile
doctrinare derivate din Sfânta Scriptură se încadrează în trei categorii: teologie creștină (adică,
ceea ce cred credincioșii) ; etică creștină (cum trebuie să se comporte creștinii) și experiență sau
practică creștină (ceea ce fac/ înfăptuiesc creștinii)”142
Sfintele Evanghelii cuprind numeroase adevăruri și învățături despre și pentru viața noastră,
dar au un pregnant caracter istoric143, descriind fap tele și cuvintele cele mai semnificative din
activitatea izbăvitoare a Mântuitorului Hristos. Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu a scris nicio carte,
nicio relatare evanghelică, iar cele patru formulare evanghelice reprezintă viața, lucrarea și
învățătura Sa. R eprezintă cuvântul lui Dumnezeu propovăduire prin viu grai și prin fapte care
depășesc puterea și înțelegerea/ logica omenească (fapte miraculoase, făptuiri de autentic ă iubire și
milostivire).
Ținând seama de fondul aperceptiv , adică de ascultătorii cuvân tului Său , Mântuitorul a
vorbit adesea „ în pilde”, pilda sau parabola fiind o formă deosebit de eficace în transmiterea
însușirea/ priceperea și aplicarea/ experierea dreptelor învățături . Mântuitorul a dat sfaturi,
îndemnuri, porunci oamenilor și , pentru a-i ajuta să înțele agă și să înfăptuiască învățăturile Sale , S-
a folosit de figuri de stil , precum hiperbola : Mt. 5, 29 -30 „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită
la femeie, poftind -o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. / Iar dacă ochiul tău cel d rept te

141 Gordon D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură, p. 97.
142 G. D. FEE și D. STUART , Biblia ca literatură, p. 111.
143 Iustin MOISESCU , Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Episcopiei
Argeșului și Ed. Anastasia, București, 2003, p.102.

51
smintește pe tine, scoate -l și aruncă -l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din
mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă ”, respectiv Mc. 9, 43 – 48 „Și de te
smintește mâna ta, tai -o, că mai bine îți este să intri ciung în viață, decât, amândouă mâinile
având, să te duci în gheena, în focul cel nestins/ Și de te smintește piciorul tău, taie -l, că mai bine
îți este ție să intri fără un picior în viață, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în
gheenă, în foc ul cel nestins/ Și de te smintește ochiul tău, scoate -l, că mai bine îți este ție cu un
singur ochi în împărăția lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena
focului”. Hristos le -a spus ucenicilor Săi să -și scoată ochiul , respectiv, s ă-și taie mâna în înțelesul
de „a birui ispita” care poate veni prin văz și de a nu înfăptui păcatul. Aici, cuvântul Bibliei nu
trebuie înțeles în sens propriu – atunci ar însemn a „automutilare” – ci în sens figurativ – alegoric ,
eliminarea ispitei păcătoa se, evitarea săvârșirii păcatului. Hristos, Învățătorul suprem a folosit în
mod frecvent metafora : (Mt. 16, 6) „Luați aminte și feriți -vă de aluatul fariseilor și al
saducheilor ”, precum și „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să -și ia
crucea și să -Mi urmeze Mie! ” (Mt. 16, 24)144, comparația „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în
mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii .”(Mt 10, 16).
Narațiunile biblice cu întreg limbajul lor, uneori figurat, alteor i în sens propriu , ne sunt
înfățișate pentru a oferi cadrul unei morale religioase deosebite, pentru a contura un adevăr istoric
sau fapte miraculoase , care în Sfintele Evanghelii au , mai degrabă , rolul de a ilustra în chip viu
puterea Împărăției cerești, manifestate prin lucrarea lui Hristos.145
În privința pildelor, trebuie să precizăm că pildele – narațiuni nu sunt așezate în cuprinsul
Bibliei doar pentru a ornamenta învățătura lui Hristos cu figuri de stil . Nu sunt nici simple
instrumente de revelare a ad evărului, ci au scopul de a pregăti și provoca în răspuns din partea
auditoriului și de a -l pune (astfel) să gândească, cugetând la semnificația (morală a) pildelor . Omul
credincios percepe adevărul revelat , transmis , îl interiorizează , îl aprofundează și , ulterior , îl
aplică , adică îl transpune în faptă. 146
În Sfânta Scriptură s -a folosit intens parabola pentru a transmite mesajul dumnezeiesc și
învățătura cea înălțătoare de suflet. În limba greacă , „paravallein” este un verb care semnifică „a
pune față în față, a compara”. Așadar, parabola este , în realitate , o comparație, dar o comparație
bazată pe o asemănare continuă . Parabola este o istorisire fictivă, care este verosimilă și confirmă
cu obiceiurile și cu datinile vieții omenești . Când ne referim la p arabolele biblice, suntem frecvent
tentați să ne gândim doar la cele cuprinse în Sfintele Evanghelii și prin care Mântuitorul Și -a

144 John BRECK , Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic ed. Reîntregirea, Alba Iulia, p, 32,
145 Gordon D. FEE și Douglas STUART , Biblia ca literatură, p. 137.
146 Pr. prof. Grigorie MARCU ,, Cuvântul lui Dumnezeu în viața Bisericii” în Studii Teologice, nr. 1- 2/1972, pp. 31 – 33.

52
ilustrat în mod desăvârșit învățătura Sa dumnezeiască.147 Dar parabola nu aparține exclusiv Noului
Testament, deși aici a atins un nivel deosebit. Și în Vechiul Testament, ba chiar și la celelalte
popoare ale Orientului, s -a folosit parabola pentru a se înfățișa adevăruri mai înalte, mai greu d e
cuprins cu mintea omenească.
Nimeni nu trebuia să se limiteze însă doar la istorioara propriu -zisă, Mântuitorul nevrând ca
prin parabola Semănătorului „să dea lecții de agricultură ascultătorilor Săi și nici profetul Natan,
mustrându -l pe regele David, ce căzuse în păcate grave, nu dorea să – i spună acestuia cum se crește
o mielușică ”. (II Rg. 12, 1).148 Prin intermediul acestor istorisiri simbolice se transmiteau tainele
Împărăției cerurilor , respectiv profetul Natan îl mustră indirect pe regele David pentru faptele sale
reprobabile .
Exegeții arată că succesul deosebit al acestei metode de î nfățișare a învățăturilor Domnului
se datorează în principal accesibilității și plasticității ei. S -au înfățișat realități abstracte,
înveșmântate în haina elementelor simple și binecunoscute ascultătorilor.
Îndemnul lui Dumnezeu este adresat , în mod spec ial, poporului ales, dar fără a fi excluse în
acest sens celelalte popoare ale Orientului. El este foarte actual: „Fiecare să se întoarcă din calea
lui cea re a. Îndreptați -vă căile și purtările voastre ” (Ier. 18, 10) Aceasta este , de fapt , concluzia
pildei olarului.
Privitor la parabolele conținute în cărțile profeților , Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare
exeget al cărților vechi – testamentare, afirmă următoarele: „Ele nu trebuie să fie tâlcuite cuvânt cu
cuvânt pentru că nu cuvintele luate separat sunt imp ortante, ci ideile . Prin urmare să se
urmărească mai Întâi învățătura transmisă, precum și scopul parabolei, iar apoi să se purceadă la
explicarea acesteia .”149
Referitor la tâlcuirea parabolelor și alegoriilor, Sfântul Chiril al Alexandriei scria
următoarel e: „Ascuns și discret, chiar și parabolele Vechiului Testament cuprind învățături
folositoare, d acă contemplăm sensul profund al acestor a, dar nu toate elementele relatării trebuie
să fie tâlcuite cu amănuntul .150
Sfântul Irineu al Lyonului arăta că „și lămu rirea parabolelor este foarte importantă,
deoarece ele trebuie să transmită învățăturile Scripturii în mod foarte clar . Parabolele trebuie să
fie lămurite clar în așa fel încât trupul adevărului să rămână intact în toate părțile sale și de
neclintit .”151

147 Pr. dr. Petre SEMEN , „Vorbirea în pilde în Sfintele Scripturi”, în Teologie și viață , (V) 1992, nr 11 – 12, p. 28.
148 Pr. prof. dr. Mircea BASARAB , Emineutica biblică, p. 35.
149 Sfântul IOAN HRISOSTOM , „Omilie exegetică la Cărțile Regilor” în P. G. 58, 613.
150 Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI , „Omilie exegetică” P. G. 72; 809 -812
151 Sfântul IRINEU DE LYON, Adversus haereses P. G. 7, 805.

53
Și tot în lucrarea sa , intitulată „Adversus haereses” ( „Împotriva ereticilor”) , Sfântul Irineu
preciza următoarele: „Spusele pline de taină și cele ascunse ochilor din explicația parabolelor nu
pot fi dezlegate de către oricine, pentru că , dacă ar fi astfel, atunci lămurirea parabolelor ar fi
supusă bunului plac, nemaiexistând niciun îndreptar, fiecare tâlcuind după a sa voință și
pricepere, ridicând unele învățături împotriva altora și opunându -le pe unele altora,
contrazicându -le așa cum se întâmpla cu teori ile și ipotezele filozofilor păgâni .”152
Lectura acestor fragmente evanghelice și mai ales tâlcuirea și extragerea învățămintelor
morale și a liniilor d e conduită creștinească vizează: cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca
fundament al mântuirii și desăvârș irii omului ; cunoașterea și folosirea adecvată a limbaj ului din
sfera valorilor religioase ; cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a
istoriei Bisericii ; formarea virtuților creștine. 153
Se urmărește , în mod deosebit , identificarea virtuților creștine, în diferite contexte:
activitatea unor personaje biblice154, evenimente biblice, situații de viață , precum și manifestarea
virtuților creștine în comportamentul propriu și cotidian.
O perspectivă asupra principalelor pilde afla te în Noul Testament , de fapt , în Sfintele
Evanghelii , ne ajută să înțelegem c ât de cuprinzătoare și de eficace era această metodă de
transmitere a învățăturii celei m ântuitoare. Pilda semănătorului (Mt.13,3 -8, 18 -23; Mc. 4,3 -8, 14 –
20, Lc. 8,5 -9, 11 -15), pilda neghinei (Mt. 13, 24 -30; 36 -43), pilda grăuntelui de muștar (Mt.
13,31 -32), pilda aluatului (Mt. 13,33) , pilda comorii ascunse și a mărgăritarului (Mt 13,44 -46),
pilda năvodului (Mt. 13,47 -50), pilda cu oaia rătăcită (Mt. 18, 12 -13; Lc. 15,4 -7), pilda robului
nemilostiv (Mt. 18,21 -35), pilda lucrătorilor viei (Mt. 20,1 -16), pilda celor zece fecioare (Mt 25,1 –
13), pilda cu sămânța (Mc. 4,26 -29), pilda samari neanului milostiv (Lc. 10,25 -37), pilda
smochinului neroditor (Lc. 13,6 -9), pilda cu oaia rătăcit ă (Lc. 15,1 -8), pilda drahmei pierdute
(Lc. 15,8 -10), pilda fiului risipitor (Lc. 15,11 -32), pilda bogatului nemilostiv (Lc. 16,19 -31), pilda
talan|ilor (Mt. 25,14 -30).155
Mântuitorul ne arată că trebuie să fim vrednici de „chemarea” Sa, să nu ne trădăm
„vocația” , „pentru că mulți sunt che mați, însă puțini sunt aleși” ( Mt. 20, 16). 156

152 Ibidem.
153 Arhid. Ioan ZĂGREAN . Virtute și viețuire creștină, Ed. Renașterea, Cluj – Napoca, 2005.
154 Pr.V. MIHOC , „Tipologia ca metodă de interpetare creștină” ,în Altarul Banatului , 1997 nr. 7 – 9/ 1997, pp. 28 – 39.
155 Pr. dr. Petre SEMEN , „Vorbirea în pilde în Sfintele Scripturi”, în Teologie și viață, nr. 11 – 12/1992, p. 28 .
156 ÎPS Antonie PLÃMÃDEALÃ , mitropolitul Ardealului , Biserica slujitoare, Ed. Tipografia Eparhială, Sibiu, 1986, p.
29.

54
Capitolul al III -lea. Dimensiunea dialogică a textului biblic și
zidirea duhovnicească

3.1. Lectura biblică: coordonate și tipologii

Fiind un text sacru, Sfânta Scriptură presupune înainte de lectură o adâncă și intensă
pregătire. Sfinții Părinți ne arată că trebuie să abordăm lectura biblică asemeni rugăciunii, urmând
în acest sens sfatul Mântuitorului : „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta, și închiz ând ușa,
roagă -te Tatălui” suntem îndemnați de către M ântuitorul (Mt. 6,6). Aceste cuvinte ale Sfintei
Scripturi ne atrag atenția asupra faptului că pentru a ne reculege sufletește avem nevoie de liniște și
de un loc mai retras, depărtat de zarva și de tumultul vieții cot idiene. Chiar M ântuitorul prefera să
se roage în locuri liniștite (în pustie, pe munți, în corabie v. Lc. 22, 32). Cu toate că orice loc
cuviincios este potrivit pentru rugăciune (I Tim. 2, 8: „Vrem ca bărbații să se roage în tot locul… ”),
spațiul sf ânt al bisericii / al capelei școlare răm âne cel mai propice rugăciunii, și lecturii biblice
pentru că Hristos ne -a spus: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema .” (Mt. 21,13)
Ca și în cazul unei lecturi profane, avem de -a face cu diferite accepții și tipolog ii și în cazul
citirii Sfintei Scripturi există mai multe tipuri de receptare, interpretare și înfăptuire a text ului. În
universul profan avem lecturi de informare, de cercetare, de aprofundare, lecturi obligatorii, lecturi
suplimentare, de pregătire inten sivă în vederea susținerii unui concurs, în cazul Sfintei Scripturi
lectura se impune de la sine, fiind absolut necesară pentru mântuirea sufletului nostru, pentu
zidirea duhovnicească pentru călăuzirea noastră în această viață păm ântească. În perspectiva
viețuirii celei veșnice. Sf ânta Scriptură trebuie să fie , în același timp , și o lectură de plăcere , o
lectură făcută cu iubire, din iubire, pentru a recepta iubirea lui Dumnezeu față de noi și a ști ce
înseamnă iubirea de semeni, de aproapele.
Din păcate, chiar și -n vremea M ântuito rului , unii citeau Scripturile ( vechi V.T) din interes,
din fățărnicie , memorând textele sacre cu o stăruință demnă de laudă, dar neaplic ându-le în viață,
ori aplicându -le în mod tendențios. Fariseii, precum și cărturarii, aspru ș i frecvent criticați de
Mântuitorul , făceau acest lucru, răm ânând în robia literei (a slovei bibice) , fără a pătrunde spiritul
ei. În decursul istoriei și în perioada contemporană mulți au citit sau citesc Scriptura răm ânând însă
numai la stadiul de inform are, la stadiul numit de Î.P.S. Bartolomeu „a ști” .
Potrivit cugetării acestui vrednic mitropolit, care a t âlcuit vreme de decenii textul Sfintei
Scripturi, există numeroase tipuri de cititori ai Sfintei Scripturi. Unii descoperă frumusețea literară
a Sfintei Scripturi, dar răm ân însă numai la sup rafața acesteia fără a pătrunde sensurile ei ad ânci.

55
Pentru „a ști ” se documentează, cercetează asiduu Sf ânta Scriptură, dar fără o pregătire spirituală
deosebită, nu reușesc să înțeleagă textele sfinte și mesajul lor, și ca urmare fie răstălmăcesc textele,
interpret ându-le cum vor, fie devin foarte critici și atacă textul scripturistic din perspectiva unui
raționalism înstrăinat de Dumnezeu.
Una dintre sarcinile majore și mereu actuale ale Bisericii este apărarea adevărurilor de
credință. Nu trebuie numai să transmitem mesajul lui Dumnezeu într -un mod netrunchiat și
nealterat, ci trebuie să apărăm cu dârzenie adevărurile descoperite de Dumnezeu și recunoscute de
Biserică. Trebuie să scoatem în evidență și să arătăm și credincioșilor noștri legătura dintre
rătăcirile de la adevărata Evanghelie, care este păstrată și tâlcuită în Biserică, și noii „evangheliști”.
Înmulțirea rătăcirilor, adică a abaterilor doctrinare (a erorilor dogmatice) a dus implicit la mărirea
numărului „falșilor evangheliști’ și la amplificarea atacurilor pro zelitiste la adresea Bisericii.
„Evangheliștii de modă nouă s -au ascuns îndărătul unor nume și funcțiuni răsunătoare din Biserica
primelor veacuri: s -au autoînt itulat „evangheliști” sau „bine -vestitori”; s -au declarat „ vizionari și
făcători de minuni” iar secta lor îndepărtată de filonul de aur al Scripturii și al Tradiție i a luat nume
pompoase precum: „Creștinii după Evanghelie”, „Biserica Nou -apostolică” sau „ Sfinții ultimelor
zile” . Toate ace ste nume nu sunt altceva decât mijloace de înșelăciune și de prozelitism agresiv și
lipsit de onestitate”157
Există și mulți oameni sceptici care citesc Sf ânta Scriptură doar ca pe o pe un compendiu
de cultură generală, iar ca urmare a faptului că supun tex tul biblic unei analize exclusiv raționale,
nu reușesc să -l înțeleagă, îndoindu -se de veridicitatea afirmațiilor și relatărilor, găsind tot felul de
inadvertențe, exager ând aparentele nepotriviri.
Sunt și cititori profunzi ai textului sfânt, care se pregăt esc pentru lectura biblică, prin
rugăciune și post, care nu se mărginesc la stadiul de informare („a ști” ) și nici nu stăruie într-o
înțelegere absolut rațională a textului, ci pășesc mai deprte în cel de al treilea stadiu al lecturii și
interpretării bibl ice, acela de cunoaștere a adevărurilor divine, de trăire a acestora, de aplicare a lor
în viața cotidiană. Această cunoaștere prin credință , rațiune, inimă/ sentiment este plenară, nu
exclude nici o latură a vieții noastre spirituale. Dacă în cazurile înfățișate mai sus avem de a face
cu potrivnicie, indiferentism, superfic ialitatea față de textul biblic, aș a cum s -a petrecut în primele
trei cazuri decrise de Pilda Semănătorului, aici cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă apropierea
smerită de textul scripturi stic, interpretarea lui cu credință și dragoste nu numai rațional.
Credinciosul care trece dincolo de stadiul „a ști ” și de stadiul „a înțelege” și pătrunde în universul
cunoașterii duhovnicești a lui Dumnezeu, acela se aseamănă pământului celui bun, unde cuvintele

157 ÎPS Antonie PLĂMĂDEALĂ , mitropolitul Ardealului, Preotul în Biserică, în societate, acasă, Ed. Tipografiei
Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 252.

56
dumnezeiești aduc roada binecuvântată . Omul care depășește faza de informare și aju nge la aceea
de formare duhovnicească, contribuie la biruința Evangheliei și a Bisericii , zugrăvită metaforic în
scurta și grăitoar ea Pildă a Grăuntelui de M uștar .
Evident, în cazul credincioșilor noștri se impune o lectură biblică cuvii ncioasă, ziditoare de
suflet, care să depășescă fazele „a ști” și „a înțelege” și care să treacă la faza de cunoaștere a lui
Dumnezeu , adică la iubirea Lui ca Părinte creator, mântui tor și sfințitor întru toate .
În toate epocile istoriei, religia a avut un rol de „educatoare a omenirii ”158. Toți marii
pedagogi din toate timpurile (prin studiile și cercetările lor) au ac ordat religiei un loc important .
„De la Confucius, care în decursul întregii sale vieți s -a preocupat de perfecționarea
caracterului uman prin școală și carte, de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos/ unicul și supremul
Învățător al omenirii (Mt. 23, 8 ) Care i -a îndemnat pe oameni sa fie desăvârșiți (Mt. 5, 48 ) de la
Sfântu l Ioan Gură de Aur (Hrisostom) care afirma despre „copii i neînvățați la bine și neîndreptați
prin religie că sunt orbi” deoarece „sufletul și mintea lor sunt cele ce văd”, de la Francois
Rablais, care spunea că „ știința fără con știință este ruina sufletulu i” și până în zilele noastre,
pedagogii și educatorii cei mai de seamă au socotit religia drept cel mai bun mijloc de educație a l
omenirii, școala clasică de formare a caracterelor morale și de perfecționare spirituală a omului
și a societății omenești ” 159
Educația religioasă reprezintă un ansamblu de acțiuni orientate spre formarea conștiinței și
a conduitei morale. Spre deose bire de celelalte materii, unde primează însușirea unor cunoștințe cu
un pronunțat caracter intelectual, religia trebuie să urmăreasc ă caracterul formativ -educativ al
omului. Ea trebuie să urmărească dezvoltarea de convingeri religioase și tinde spre atingerea
idealului moral. Educația religios -morală este susținută de iubire, încredere și mai ales de harul lui
Dumnezeu.
Idealul acestei educații este formarea caracterului religios -moral al copilului. A -l educa
(„zidi”) spiritual reprezintă cel mai înalt nivel al educației.
„După cum este sigur că șederea în pântecele mamei este o pregătire pentru viața în trup,
tot așa sigur este că șe derea în corp este o pregătire pentru viața care va urma pieririi acestuia, și
care va dura în eternitate. Fericit este acela care aduce cu sine din pântecele mamei sale membre
bine formate! De o mie de ori este încă și mai fericit acela care duce de aici în veșnicie un suflet
curat și bine format! ”160

158 Pr. prof. Ilarion FELEA , Religia culturii, ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, Arad, 1994, p. 96.
159 A. DANCU , Metodica predării religiei î n școala primară, gimnazială și licee, ed. Anastasia, București, 1999, p. 7.
160 Prof. Ana DANCU , Metodica predării religiei în școala primară, gimnazială și licee , p.16.

57
Eruditul profesor Johannn Paul Richter, „pedagogul iubirii” susține că pentru a pregăti
copiii pentru vii tor trebuie să însuflețim în ei mai ales trei forțe și anune: voința, iubirea și religia ”.
În religie, Du mnezeu S -a făcut om, în morală, omul devine Dumnezeu astfel, este bine ca religia să
fie cultivată în sufletele copiilor încă de mici.
Friederich Frobel, întemeietoru l grădințelor de copii în mediul occidental – inclusiv în
sistemul de învățământ american –, învață că educația se întemeiază în principal pe interiorizare
(interioritate), pe perfecționarea internă (desăvârșirea spirituală/ duhovnicească) . Pedagogul
Froebel arăta că scopul primordial al educației constă în dezvoltarea și reprezentarea divinul ui în
om, în manifestarea asemănării sale cu Dumnezeu Fac. 1, 26 . Potrivit acestui erudit pedagog,
ținuta și conștiința religioasă reprezintă cea mai însemnată zestre pentru viață , „adică religia este
viața lăuntrică în Dumnezeu și cu Dumnezeu .”161
Conform teologului Berdiaev, simbolul este punctul de întretăiere a divinului cu umanul.
Cunoașterea simbolică este calea prin care, se descoperă voalat (dar inteligibil) tainele cele
dumnezeiești. Simbolul ne arată prezența divinului în uman/ prezența divinului î n istoria mântuirii.
Teologia creștină folosește simbolul ca mijloc de cunoaștere a adevărurilor revelate. Astfel,
în Vechiul Testament, întâlnim „porumbelul” ca simbol al Sfântului Duh, iar în Noul Testament
găsim simbolul „limbilor ca de foc” ce ne arată prezența și lucrarea de viață făcătoare a Duhului
Sfânt în ziua Rusaliilor, adică atunci când Biserica întemeiată pe Crucea și Învierea lui Hristos a
apărut în istorie ca instituție teandrică, mântuitoare. 162
Tot în acest înțeles, „Vecernia”, slujba/ rugăciunea cea de seară , simbolizeză timpul
dinaintea venirii Mântuitorului în lume, „Utrenia” n e arată simbolic apariția Învățătorului
adevărului a lui Mesia, iar „Sfânta Liturghie ” reactualizează învățătura și jertfa Acestuia,
chemându -ne să ne facem părtași cu vrednicie la opera Sa prin dumnezeiasca Taină a Sfintei
Euharistii.163
În sens simbolic, „Sfânta Cruce ” are multiple semnificații. Ea reprezintă un simbol pentru
patimile izbăvitoare ale Mântuitorului , este semnul premergător Fiului Omului , este simbol al
Sfintei Treimi , este simbo l al iubirii jertfitoare, al credinței din cadrul celor trei mari virtuți
teologice (I Cor. 13, 13 ).

3.2. Icoana – catehism î n culori

161 Ana DANCU , Metodica predării religiei , pp. 18 -19.
162 Sfântul Nicolae VELIMIROVICI al Ohridei, Simboluri și semne, Ed. Sophia, București, 2010, p. 29.
163 John BRECK , Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, etică și Liturghie , ed. Patmos, Cluj, p. 72.

58
Culmea teologiei bizantine este chiar icoana. Ea nu reprezintă un simplu obiect de artă, ci
este mai mult decât atât , și anume un obiect de cult. Icoana despășește simbolul în semnificatii și
putere educativă pentru că este încărcată de energie divină, purtătoare de puterea Sfântului Duh,
sfințită fiind în biserică , icoana are un rol multiplu și trebuie să fie înțeleasă de toți credincioșii.
Nu doar cuvântul Scripturii contribuie la sensibilizarea și zidirea sufletească a
credincioșilor indiferent de vârsta și de particularitățile lor ps iho-somatice, ci și icoana 164 prin
limbajul ei cromatic deose bit, precum și muzica bisericească care are, de fapt, un limbaj universal.
Cuvântul, culoarea, muzica (viața liturgică în ansamblul ei) constituie factori de mare importanță
în formarea „omului nou” (creștinul autentic), nu cel „de Duminică” sau cel care î și îndreaptă pașii
spre sfânta biserică doar cu prilejul marilor praznice (Sf. Paști, Crăciun, Rusalii). Una dintre
principalele datorii ale dascălilor, cateheților și preoților (adică, a factorilor educativi) este aceea
de a forma la vremea cuvenită carac terul tinerilor lor discipoli. Acest proces educativ de mare
amploare este asemănat de către Sfântul Ioan Gură de Aur165 cu lucrarea artistică a sculptorului,
care transformă un bloc de piatră într -o operă de artă, care își impresionează privitorii, sau cu
modelarea perlelor, ce odată aduse din adâncimile mării trebuie de îndată să primească forma
dorită166. Dacă omul întârzie să modeleze perla aceasta se împietrește, transformarea ei ulterioară
fiind de -a dreptul imposibilă.167
Unii pedagogi afirmă că teologia i coanei ortodoxe (fiind foarte complexă și bogată în
semnificații) este inaccesibilă cre dincioșilor care nu posedă cunoș tințe dogmatice bogate. Istoria
noastră bisericească ar ată însă contrariul și anume: icoanele sunt adevărate cărți de teologie și se
„citesc” cu sensibilitatea specifică tainele divine. Istoria Bisericii noastre răsărit ene (ortodoxe) și în
special a o rtodoxiei ardelene demonstrează că icoanele au reprezentat un adevărat catehism în
culori pentru credincioșii neștiutori de carte, asupriți de stăpânitorii străini în propria lor țară.
Pornind de la aceste premise principale: 1) limbajul icoanei și 2) sensibilitatea duhovnicească
deosebită a credincioșilor, deducem că icoana este un mijloc educativ extrem de eficient. Când
afirmăm acest lucru, n u trebuie să uităm și celelate aspecte ale icoanei ortodoxe. Ea are un rol
teologic, latreutic/ de slăvire a lui Dumnezeu și de venerare a sfinților, este obiect cultic, sfin țit și
sfințitor, reprezintă o „teologie cromatică”, o „dogmatică în culori” expri mată într -un mod
accesibi l majorității cre dincioșilor. Biserica Ortodoxă are un adevărat cult al icoanelor, spre

164 Pr. G. ȘANTA , „Arta creștină și simbolurile – valori educative”, în Studia Univ ersitatis Babeș Bolyai – Theologia
orthodoxa, nr. 1/ 2006, pp. 165 – 173.
165 D. CĂLUGĂR, „Omiliile catehetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur” , Catehetica, EIBMBOR, București, 1984, p. 47.
166 D. FECIORU , „Idei pedagogice la sf.Ioan Hrisostomul”în Biserica Ortod oxă Română , nr. 7 – 8/ 1937, pp. 449 – 486.
167 D. CĂLUGĂR , Omiliile catehetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 48.

59
deosebire de pro testanți și de neoprotestanți. I coane există și în catedralele catolice, dar ele diferă
într-o anumită măsură de cele ortodoxe.
Fără a intra în nenumărate amănunte și detalii teologice, trebuie ca să ne folosim de icoane
pentru a expune istoria mântuirii, a Bisericii noastre și pentru a -ne zidi duhovnicește.168
Termenul de icoană provine din limba greacă und e „” înseamnă chip s au imagine.
Icoanele Bisericii noastre sunt reprezentări vizibile realizate prin zugrăvire sau pictare, ale chipului
lui Dumnezeu, a le chipurilor Maicii Domnului, sfinț ilor, îngerilor sau a unor scene biblice. Sfintele
noastre icoane reprezintă ceva real ș i nu sunt creații fictive, izvorâte din fantezia vreunui artist
plastic.169
Icoanele ortodoxe sunt , de fapt, icoane ale Bisericii170 care reprezintă în mod vizibil un
prototip (un arhetip ). Între icoană și prototipul ei (chipul originalului) există atât asemăn ări, cât și
deosebiri. Prin asemănare, icoana împrumută de la prototipul ei forma și aspectul exterior, ceea ce
face ca – după ce icoana este realizată într -un duh autentic ortodox și sfințit ă prin rânduiala
Bisericii – aceasta să fie cinstită în cadrul cu ltului divi n public sau în particular. Că i coanelor din
Biserica bizantină, teologia le dă înalte semnificații duhovnicești, ne arăta și faptul că preotul le
tămâiază după ritualul din vechime. T ot în cadrul acestui ritual liturgic (cu ltic), preotul tămâia ză și
„icoanele vii” ale bisericii, respect iv pe creștinii binecredincioși. Icoana este o reprezentare a
originalului, însă nu chiar originalul însuși: între icoană și pro totipul ei nu există identitate, deci
icoana nu este un idol, ci păstrează taina și misterul originalului ei.
Teologul Leonid Uspenski arăta în tratatul său, Teologia icoanei , că „icoanele autentic
ortodoxe reușesc să transfigureze totul prin lucrarea harului. Icoana este o anticipare “a cerului pe
pământ” pentru ca prin ea vedem Împărăți a lui Dumnezeu venind întru putere ( Mc. 9, 1) vedem
lumea car e se împărtășește din veșnicie.

3.3. Principii catehetice legate de cunoașterea și tâlcuirea cuvântului lui
Dumnezeu

Exegeza sau interp retarea cărților Sfintei Scripturi este deci, strâns legat ă de hermineutica
biblică. Credincioșii trebuie să înțeleagă că trebuie să evite cu orice preț o interpretare eronată și
superficială textului scripturistic, deoarece această răstălmăcire poate duce la înțelegerea greșiță a
învățăturlor de credință. Nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (I

168 Pr. D. STĂNILOAE , Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei, Craiova, 1986, pp.75 -76.
169 Arhim. VASILIOS , Intrarea în Împărăție – Introducere în taina liturgică a Ortodoxiei , Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 81.
170 Leonid USPENSKY , Teologia icoanei Ed. Anastasia, București, 1994, p. 115.

60
Pt. 1, 20) deoarece în Sfânta Scriptură „sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei
neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (II Pt. 3,
16).171 Aceste avertismen te venite din partea unui mare mărturisitor al dreptei învățături trebuie să
fie luate în seamă atât de tineri, de toți membrii Bisericii și de toți oamenii (în general) . Ca urmare,
credincioșii trebuie să fie familiariza ți cu textul sacru, cu Sfânta Scriptură și textele trebuie
analizate și tâlcuite cu atenție și smerenie și trebuie intensificat exercițiu citirii pătrunderii,
înțelegerii și aplicării textului scripturistic în viață.
Scriptura poate fi interpretată având î n vedere ma i ales următoarele principii:
Biblia trebuie tâlcuită ținând cont de istoricitatea ei neîndoielnică. Ea nu este o carte
fictivă, cum afirmă unii atei contemporani , ci reprezintă o vastă istorie a neamului omenes c, a
poporul ales/ israelit, a cu vântului divin, a mântuirii neamului omenesc Scriptura cuprinde
adevăruri inspirate și revelate chiar de Dumnezeu care este izvorul adevărului și face referiri la
istoria omenirii de la începuturile ei (Facerea/ Geneza) și până la sfârșitul ei (vezi: fragm ente din
Sfintele Evanghelii epistolele pauline/ Tesalonice ni și mai ales din Apocalipsă).172
Scriptura trebuie tâlcuită din punct de vedere catehetic – moral .173 Ea transmite un mesaj
divin foarte complex și cuprinzător care nu se limitează doar la învățături de credință ci ne
călăuzește în viață, ne stabilește o conduită mora lă conformă Sfintei Evanghelii și voii
dumnezeiești.
Sfânta Scriptură trebuie analizată cu atenție și din punct de vedere literar, deoarece
cuprinde felurite genuri literare, care nu și -au pierdut nimic din farmec și valoare, deși cărțile ei au
o vechime foarte mare. Bogate în figuri de stil, lucrările scrise de aghiografi sub inspirația
Sfântului Duh sunt totodată tainice , cuprinzând și lucruri anevoie de înțeles pentru mintea
omenească ( II Pt. 3, 16).
În teologie în general – în cateheza creștină în mod special – se folosesc două metode
principale de interpretare a textului scripturistic : metoda istorică și metoda (figurativ -) alegorică.
Mântuitorul a folosit ca modalitate de transmitere a unei învățături sublime și abstracte
„parabola” care etimologic semnifică „asemănare” sau „comparație” , adică a tâlcuit adevărurile
fundamentale tainice și complexe ale doctrinei Sale pe înțelesul tuturor, chiar a contemporanilor
sai lipsiți de instrucț ie catehetică. Prin pa rabolele rostite de Mântuitorul, Acesta i -a făcut pe
oameni să înțeleagă cu ușurință lucruri anevoie de cuprins pentru mintea omenească

171 Pr. Grigorie MARCU , „Rătăciți, neștiind Scripturile!” Sibiu, 1938 și în Revista Teol ogică , nr. 1/1939, p. 1u.
172 Prof. John, BRECK , „Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei” în Altarul Banatului, nr. 1 – 3 /1998, pp. 75 – 86;
Vezi și: Paulin LECCA , „Scriptura Scripturae interpres” în Mitropolia Olteniei , nr. 1 -2/ 1985, p. 67 .
173 Marcel -Septimiu PETREAN, „Sfânta Scriptură și rolul ei la ora de religie”, în Pedagogia, revista IȘJ Sălaj, 27.02.
2016, p.17.

61
incomprehensibil e chiar pentru cei mai erudiți dintre ascultători și învățăcei. Conținutul
parabolelor era luat din viața cotidiană a poporului ales, a Orientului străvechi, din obiceiurile
popoarelor. Când cuvintele Mântuirorului erau mai puțin înțelese sau chiar răstălmăcite din
ignoranță sau din rea voință (ca în cazul fariseilor și saducheilor care erau învățați, dar ostili față de
Hristos și învățătura Lui) Mân tuitorul tâlcuia parabolele arătând sensurile lo r ascunse (și foarte
profunde). E xemple de parabole intens folosite în cateheza creștină sunt cea vameșului și fariseului
(prezentarea contrast ivă dintre mândria farisaică și smerenia sinceră) a fiului risipit or, a
Samarineanului milostiv (unde apare în prim -plan virtutea iubirii și milostivirii și nemărginirea
iubirii divine față de om ), a bogatului nemilostiv și a sărmanului Lazăr (unde Hristos condamnă
avariția egoistă și nu averea împărțită în chip generos săracilor, pusă în slujba omului, a Bisericii a
celor lipsiți).
Exegeza și ermineutica biblică sunt strict necesare celui care voiește să înțeleagă și să
trăiască adevărurile revelate de Sfâ nta Scriptură, care rămâne tainică nevoalându -se dintru început
celor care abordează textul biblic în mod superficial, fără o pregătire duhovnicească profundă.
Principiile didactice constituie puncte de reper orientative și normative pentru activitatea
corelată a tuturor laturilor procesului de învățământ. Ele asigură atunci când sunt respectate,
eficiența acțiunii de modelare a personalității umane în confo rmitate cu scopurile educației.174
Principiul ecleziologic constă în faptul că toate învățăturile prim ite la orele de religie
trebuie să fie în conformitate cu învățătura/ doctrina Bisericii.
Principiul hristologic/ hristocentric conform căruia Mântuitorul Iisus Hristos este centrul/
inima întregului sistem de învățământ al Bisericii, deoarece este Fiul lu i Dumnezeu, Izbăvitorul.
Principiul însușirii conșt iente și active a cunoștințelor – acest principiu cuprinde învățarea
eficientă, pornind de la înțelegerea cunoștințelor predate sau existente. Acest principiu constă în
crearea de motivații și de interpret are a materialului învățat prin formarea deprinderilor de muncă
intelectuală.
Principiul intuiției sau al corelației se bazează pe faptul că învățătura este un proces de
cunoaștere și pre supune o bază senzorială intuitivă. „A intui” înseamnă nu numai „a contempla”,
dar și „a construi operații interiorizate”, deoarece elementul fundamental al gândirii nu este legat
de imagine, ci de schemele mentale, de structurile operaționale, la elaborarea cărora subiectul
trebuie să participe în mod activ.175
Principiul învățării temeinice și durabile își propune să asigure trăinicia în timp a
cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor subiectului , persistența celor însușite pentru o perioada

174 Prof. Ana DANCU , Metodica predării religiei în școala primară, gimnazială și licee , p. 123.
175 Ana DANCU , Metodica predării religiei î n școala primară, gimnazială și licee , p.125.

62
îndelungat de timp, fidelitatea și mobilitatea în reproducerea informației acumu late, profunzimea
asimilării cunoștintelor, folosirea eficientă și operativă a priceperilor și a deprinderilor.
Principiul învățământului practic arată în ce măsură cunoștințele însușite pot fi valorificate
în viața de zi cu zi. Mulți consideră că acesta e ste cel m ai important principiu didactic, acela al
împletirii armonioase a teoriei cu practica, și chiar Sfânta Scriptură ne amintește frecvent că
„credința fără de fapte moartă este” , drept pentru care toată învățătura însușită teoretic trebuie
exemplific ată și implementată practic spre transformarea duhovnicească a omului. (Iac. 2, 17 )
„Așa și cu credința: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” precum și „ Căci precum trupul fără
suflet mort este, astfel și credința fără de fapte, moartă este!” (Iac. 2, 26)
Credinciosul trebuie să înțeleagă că dintre toate testele care îi stau în față cel mai însemnat
este cel pe care-l va avea la dreapta și înfricoș ătoare judecată și că nu suntem ființe fără scop aici
pe pământ. O biectivul nostru principal trebuie să fie dobândirea Împărăției lui Dumnezeu .
Religia nu este știință în înțelesul s trict al termenului, ci este cunoaștere profundă,
cunoaștere deplină. Ea se prezintă ca un fenomen spiritual pur și universal, bazat pe predispoziția
înnăscută în om.
Religia ar e o latură subiectivă și una obiectivă. Latura subiectivă este dată de ceea ce se
simte, de trăirea religioasă ca fapt sufletesc; iar latura obiectivă de învățătura d e credință de ceea ce
se învață.176 Însă, consider ăm că o viață religioasă autentică nu se p oate realiza fără o cunoaștere
temeinică a învățăturii de c redință revelată în Sfânta Scriptură.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea „educație” provine de la verbul latin „ educo
educare, educavi, educatum ” și însemnă a -l conduce pe om spre o anumită ț intă, spre un obiectiv
anume. Necesitatea educației religioase este condiționată de necesitatea religiei în viața umanului.
Natura umană năzuiește în mod firesc după fericire și după desăvârșire și numai religia poate
răspunde la întrebările ontologice, esențiale ale existenței umane.177
Prin educație religioasă, omul renaște, dobândește o viață nouă și viețuirea sa pe pământ
capătă valențe spirituale deosebite. O viață creștină potrivit Sfintei Scripturi trebuie să poarte
pecetea sfințeniei.
Educația rel igioasă are și un însemnat rol cultural. Spiritul omului este principalu l element
creator al culturii. T ot ce s -a creat demn de admirat în domeniul culturii s -a datorat creștinismului
și influenț ei sale asupra vieții cultural -artistice și sociale. Omul tră iește într -un mediu social care îl
determină în mare măsură, și aici trebuie să și dobândească fericirea , să se desăvârșească din punct

176 Pr. prof. Sebastian ȘEBU, prof. Dorin OPRIȘ, prof. Monica OPRIȘ, Metodica predării religiei , ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2000, p. 18.
177 Pr. prof. S. ȘEBU, prof. D. OPRIȘ, prof. M. OPRIȘ, Metodica predării r eligiei , p. 21

63
de vedere spiritual în strânsă relație cu Creatorul său, dar și cu semenii. Educația religioasă este
posibilă la orice n ivel, la orice vârstă. P entru realizarea ei este necesară conlucrarea liberă dintre
harul dumnezeiesc și strădania umană. Așa se pot atinge culmi ale educației și totodată ale
desăvârșirii spirituale: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa,
voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine!” (Apocalipsa, 3:20).
Prefațând Catehetica, părintele Dumitru Călugăr scotea aces te adevăruri în evidență,
afirmând că „urmând Sfinților Părinți, observăm că Ortodoxia nu este nu este o simplă învățătură
sau doctrină religioasă, ci este viața care derivă din această învățătură ”. De aceea, trebuie să ne
străduim să percepem catehetul ca pe un păstor duhovnicesc, ca pe un călăuzitor în această viață
pământească spre viața cea veșnică.178
Dascălul desăvârșit care -și împărtășește iubirea și călăuzirea (învățătura) Sa comunică și
cere stăruitor comuniunea179 Dumnezeu fiind prin excelență Dascălul desăvârșit îl cheamă pe om,
îi vorbește prin cuvânt și faptă și așteaptă de la acesta „răspuns bun”, liber și personal . Știința
pedagogică nu este străină de acest principiu al dialogului iubirii.
Cateheza cuprinde în special predarea doctrinei creștine cu scopul de a -i iniția (și ulterior,
aprofunda) pe credincioși în deplinătatea viețuirii creștine180
Obiectivul catehezei este acela de a dezvolta cu ajutorul lui Dumnezeu o credință de a abia
încolțită, de a promova conduita creștină a credincioșilor de toate vârstele . Cateheza face să
crească la nivelul cunoașterii și în viață sămânța credinței semănate d e Duhul cel Sfânt. 181
La I In. 1, 1 -4, aghiograful scoa te în evidență cuvântul vieții: „ Ceea ce era de la'nceput,
ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noștri am văzut, ceea ce am privit și ceea ce mâinile noastre
au pipăit despre Cuvântul Vieții ”. Folosi rea acestor verbe activ e „am văzut”, „am privit” precum și
substantivelor „viață”, „cuvânt”, „viață veșnică ” arata că vestirea și primirea cuvântului lui
Dumnezeu se înscriu în dinamica vieții. Temelia catehezei în Biserică și școală este însăși
pedagogia divină care s -a manifestat de -a lungul istoriei mântuirii și care este descrisă în temerni
clari de catre Sfânta Scriptură. În centrul întregii doctrine creștine se afla Împărăția lui Dumnezeu,
comuniunea cu Dumnezeu și comuniunea dintre oameni. În catehet ică, se întâlnesc știintele
educației pedagogia cu științele comunicării și cu teologia. ”182

178 Dumitru CĂLUGĂR , Categetica, “Prefata” , p. 7.
179 Prof. Maria GOȚIA , Înnoirea catehezei – tehnici catehetice bazate pe cuvânt, Ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, 1998, p. 5
180 Maria GOȚIA , Înnoirea catehezei – elemente de metodologi e, p. 4.
181 M. GOȚIA , Înnoirea catehezei – elemente de metodologie , p. 5.
182 Maria GOȚIA , Înnoirea catehezei – elemente de metodologie, p.16.

64
„Setea de credință și de limba română l -au determinat și pe vestitul Mitropolit Simeon
Ștefan, cunoscător și talentat traducător al textului biblic, să tipărească, l a Bălgrad (Alba Iulia) în
1648 pentru prima dată Noul Testament în întregime. În a doua „Predoslovie” a acestei prime
traduceri românești integrale a Noului Testament se mărturisea un gând vrednic de toată luarea –
aminte: „Noi, drept aceea, ne -am silit den cât am putut, să izvodim așa cum să înțăleagă toți” .183
Cu adevărat, toată Scriptura este de Dumnezeu ins uflată și de suflet folositoare (II Tim. 3,
16) dar, unele ne învață profeții, altele cărțile istorice, altele Legea Vechiului Legământ și altul ele
felul înțelept de sfătuire a l Pildelor. Cartea psalmilor cuprinde însă tot ce este folostitor din toate
cele de mai -nainte. Are profeții dătătoare de nădejde, ne aduce aminte de fapte petrecute în istoria
mântuirii neamului omenesc, ne învață ce trebuie să face m, ne cuprinde în rugăciune și în imn de
slavă. Cartea psalmilor este atât pentru cel tânar, cât și pentru cel înaintat în zile o visterie de
comori obștesti, duhovnicească comoară a Sfântului Duh ș i cu multă frumusețe și dulceață ne
sădește în suflete gân dul cel bun și p lin de înțelepciune – afirma Sfantul Vasile cel Mare, î ncepând
să tâlcuiască psalmul 1. Psalmul unește plăcerea cântatului cu dogmele creștinătății, dulceața
melodiei cu rigurozitatea formulelor de învățătură teologică, ne ajută să primim f ără greutate
adevăruri anevoie de cuprins cu mintea și știința omenească.184
Deoarece credincioșii mireni au îndatoriri legate de păstrarea și apărarea adevărului revelat
nu trebuie să ne ducă la concluzia că învățătura și rânduiele bisericești sunt apărate numai de l aici.
Dimpotrivă, clericii, pe baza înaltelor lor studii teologice – împreună cu laicii și cu monahii
îndeplinesc lucrarea apologetică și dovedesc prin cuvânt și prin comportare că sunt vrednici
credincioși ortodocși.
În ceea ce privește această î ndatorire, mirenii trebuie ca să citească sub îndrumarea
preotului și Sfânta Scriptură și să cunoască textele biblice prin care noi ne argumentăm învățăturile
de credință . Credincioșilor noștri le este necesară și lectura patristică, adică din operele sfin ților
noștri Părinți. Ei trebuie să se instruiască din punct de vedere teologi c în permanență și să poată
susține învățătura ortodoxă înaintea heterodocșilor și ateilor. Față de cei rătăciți de la credință,
credincioșii trebuie să aibă o atitudine prietene ască: să îi considere “frați întru așteptarea dragostei
noastre” care din păcate s -au îndepărtat de dreapta învățătură . Pentru a ne susține propriile
învățături, în calitate de dreptmăritori creștini trebuie să cunoaștem toate obiecțiunile sectare și să
le combatem punctual așa cum ne -am învățat în cadrul cursurilor de Îndrumări misionare.

183 ÎPS BARTOLOMEU ANANIA , „Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi ”, p. 5.
184 Vezi: Psalmii în tâlcuirea duhovniceas că a Sfântului Vasile cel Mare, EIBMBOR, București, 2006, p. 7.

65
Și îndatoririle laicilor – ca și cele ale clericilor și monahilor – se împart după cele trei laturi
misionare ale lucrării lui Hri stos în lume: activitatea î nvățătoreasc ă, participare la activitatea
sfințitoare și implicare în conducerea parohie i și rezolvarea problemelor ei.185
Participarea laicilor la exercitarea puterii învățătorești este firească pentru că și ei trebuie să
fie adevărați mărturisitori , prin cuvânt și mai ales prin faptă, a învățăturii Mâ ntuitorului nostru
Iisus Hristos: „ Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi și
Eu înaintea Tatăl ui Meu cel ceresc” (Mt. 10, 32 -33).
În acest sens, mirenii din parohie și mai cu seam ă consilierii parohiali trebuie să fie
implicați profund în lucrarea misionară a Bisericii , în cea catehetico -didactică precum și în cea
apologetică adică de apărare a dreptei credințe și învățături înaintea prozelitismului s ectar și a
doctrinelor eretice. „În contextul unei lumi secularizate, măcinate de contradicții, de scepticism și
de relativism, prima grijă a Bisericii și a fiecărui cre știn în parte, este aceea de a deschide istoria
unei experiențe fundamentale de convertire și de înnoire, de a face în această istorie o „ trecere”
pascală către Împărăția lui Dumnezeu. Răspunsul creștin la criza aceasta devastatoare a
secularizării nu poate fi de cât unul teologic și liturgic” 186
Misiunea actuală a Bisericii, a fiecarui creștin în parte și a preotului în m od deosebit, este
foarte dificilă. Pe drept cuvânt, mulți dintre teologii ortodocși contemporani deplâng amplificarea
fenomenului secularizării și atenționează întreaga creștinătate de pericolele înfiorătoar e aduse de
„maladia secularizării”
Sfânta Script ură, precum și scrierile patristice sau operele scriitorilor bisericești, ne arată că
slujitorii Bisericii nu au avut niciodată o misiune ușoară. Persecuțiile, ereziile, atacurile popoarelor
necreștine, raționalismul extrem, ateismul de tip comunist, precu m și secularismul actual au probat
și probează vocația slujitorilor Bisericii, arătându -le că misiunea lor este grea și presupune o luptă
și o jertfelnicie continuă.
Unul dintre marii teologi ortodocși români contemporani, bun cunoscător al realităților
bisericești și eforturilo r ecumenice actuale, parintele p rof dr Ion BRIA arăta că misiunea preotului
este foarte dificilă, iar resposabilitatea acestuia este covârșitoare: „Chiar dacă afirmăm cu
convingere c ă Biserica este î mpărăția lui Dumnezeu pe pământ, această afirmatie nu poate să
ascundă lupta continuă a Bisericii împotriva păcatului și a realității răului în lume. Pe fața
Bisericii, strălucește lumina cea necreată și Biserica poartă în sine icoana Î mpărăției lui
Dumnezeu. Această icoană e ste mereu înno ită și restaurată. Cu toate că însușirea Bisericii de
Trup al lui Hristos, precum și sfințenia ei interioară nu dispare, realizarea istorică a acestei

185 Arhid. dr Ioan FLOCA , Drept canonic ortodox , vol. 1, EIBMBOR, București, 1990 p. 252.
186 Pr prof dr Ioan BIZĂU , Viața în Hristos și maladia secularizării, Ed. Patmos, Cluj, 2002, p. 4.

66
sfințenii constituie o tensiune și o luptă permanentă. De aceea, episcopul se roagă în num ele
poporului d reptcredincios: Cercetează, Doamne, via aceasta pe care a sădit -o dreapta Ta și o
desăvârșește pe ea! ”187
Exigențele misi unii preotești actuale includ: predicarea/ propovăduire rea Sfintei Evanghelii
(adică lucrarea și ve stirea cuvântului dumnezeiesc); transmiterea și păstrarea credinței celei
adevărate; transmiterea neal terată și apărarea Tradiției; „înculturarea Evangheliei”; “apostolatul
social”; filantropia creștină; întreținerea unor relații ecumenice vii în duhul autentic al prețuirii și
iubirii reciproc e dintre confesiunile creștine.188
Misiunea preotului constă în primul rând în propovăduire Evangheliei în sânul proprie i sale
comunități bisericești. Predicarea Evangheliei este prima exigență a misiunii preoțești, întâia
componentă de bază a activității sau lucrării sacerdotale. Dreptmăritorii creștini trebuie să -L
cunoască pe Hristos nu în chipul fals și distorsionat în care îl înfățisează broșurile sectare, ci prin
propovăduire păstorului lor: preotul care răspunde înaintea lui Dumneze u de mântuirea sufle telor
lor: „ Că aceasta este viața cea veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe
Iisus Hristos, pe Care L -ai trimis” ( In. 17, 3)
„Vestirea istorică a lui Hristos, predicarea Evangheliei constituie o obligație per manentă ce
revine pr eoțimii, o trimitere de la care ea nu se poate sustrage, deoarece propovăduire rea
Evangheliei vizează convertirea prin credință, iar cuvântul Evangheliei odată propovăduire este
purtăto r de har .”189
Evident, misiunea preotului derivă din misiunea incredințat ă de către Mântuitorul
apostolilor Săi: „ Mergeți în toată lumea și propovă duiți Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16, 15) .
Hristos care este „Calea, adevărul și viața” ( In. 14, 6) a dat ucenicilor Săi iubiți misiunea vestirii
Evangheliei „ până la marginile lumii” (FA. 1) . Această misiune presupune , fără nici o îndoială,
jertfelnicia celor care transmit mesajul evanghelic.
Propovăduire Evangheliei este prima dintre exigențele misiunii preotului, însă chiar dacă
are un rol deosebit de important în Biserică , ea nu trebuie să fie pusă într-o relație de concurență cu
celelalte exigențe misionare cum sunt: transmiterea și păstrarea nealterată a adevărului de credință,
transmiterea Tradiției, “zidirea trupului lui Hristos”, apostolatul social, filantropia creștină ,
întreținerea unor relații ecumenice firești, potrivite spiritului Sfintei Evanghelii.
În Ortodo xie, propovăduire Evangheliei, adică a cuvântului și mesajului lui Dumnezeu , nu
poate fi despărtită decât artificial – din rațiuni didactice, de pildă – de viața cultică a Bisericii, de

187 Pr. dr. Ion BRIA, Spre plinirea Evangheliei , Ed. Reîntregirea, Alba – Iulia, 2002, p. 111.
188 Pr. prof. Valer BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002, p. 5.
189 V. BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, p. 19.

67
creșterea duhovnicească asigurată de primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, de zidirea spirituală
și impunerea unei conduite morale deosebite.
Azi, grupările sectare ce și -au întețit atacul asupra Bisericii, se folosesc adesea de termenul
de „evanghelizare” pentru a -și ascunde în acest fel tendințele lor prozelitiste precum și acțiunile
prin care acaparează noi membri. Termenul de „evanghelizare” înțeles în sensul său adevărat,
biblic nu are nimic de a face cu lupta interconfes ională și cu prozelitismul. „Evanghelizarea” în
sens scripturistic înseamnă vestirea c uvântului lui Dumnezeu, dar și „ trăirea” mesajului
evanghelic, adică transpunerea în propria viață a învățăturilor și îndemnurilor Mântuitorului.
Propovăduire Evanghelie i prin cuvânt și faptă este una dintre misiunile de bază ale
Bisericii , în general, și ale preoțimii în special. Ea este de fapt, re -actualizarea misiunii
învățătorești a Mântuitor ului, misiune care este adesea numită „chemare învățătorească” (profetică)
190
Hristos a fost și este Supremul Învăță tor și modelul preotului propovăduire or al cuvântului.
„Într-un anumit fel, Mântuitorul putea să fie numit „ rabin” = „Învățător de Lege” (ebr.) deoarece
cunoaștea și interpreta Legea mozaică și toate dispozițiile ei cu mare pricepere și iscusință , dar
Hristos Domnul avea o autoritate care nu se compară cu autoritatea niciunui rabin de pe fața
pământului. Mulțimile își dădeau seama că Hr istos îi depășește pe profeți. Scriptura însăși
mărturisește că: mulțimile erau uimi te de învățătura Lui, pentru că învață ca Unul care are putere,
iar nu precum învățătorii și cărturarii lor si… mulțimile au mers după El” (conf. Mt. 7, 28 și
8,1)191.
Mântuitorul Hristos S -a identificat cu învățătura Sa, a „ experiat -o” – după cum spune
părintele prof. Dumitru Stăniloae, adică a „trăit-o”. Și-a întărit cuvintele cu faptele, dând preoților
o pildă supremă de slujire și de propov ăduire. Hristos nu a renunțat la misiunea Sa, S -a jertfit
pentru împlinirea ei. Ca propovăduire or al adevărurilor lui Dumnezeu , a fost neobosit, râvnitor și
mereu sensibil față de trebuintele du hovnicești ale ascultătorilor Săi. Prin propovăduire lui Hristos
„Lumina a venit în lume” – după cum a s cris Sfântul Evanghelist Ioan ( In. 3, 19).
Preotul zilelelor noastre trebuie să înțeleagă bine că: „ Iisus Hristos cel Înviat a încredințat
Apostolilor (și , prin ei, episcopilo r și preoților) misiunea propovă duirii Evangheliei nu sub formă
de sfat, ci ca o poruncă: Mergeți și învățați toate neamurile!” (Mt. 28, 18) „ Mergeți în toa tă lumea
și propovăduiți Evanghelia la toată făptura! ” (Mc. 15, 16)

190 Drepturile preoților – parohi care țin de puterea învãțãtoreas că sunt următoarele: A. dreptul (și îndatorirea) de a
catehiza și a organiza catehizarea în cuprinsul parohiei. B. dreptul de a predica, a propovă dui în parohia sa. C. dreptul
(și îndator irea) de a distribui Biblia și cărți/ broșuri ziditoare de suflet pentru cred incioșii din cuprinsul parohiei.
Arhid. dr.Ioan FLOCA , Drept canonic ortodox , vol. 1, pp. 250 -252.
191 Pr. prof. dr. Ion BRIA, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, seria Orizonturi spi rituale, București, 1992, p. 129.

68
Așadar, pentru preot, propovăduire Sfintei Evanghelii și mai ales învățarea și păzirea prin
faptă a celor cuprinse în ea este o obligație dumnezeiască, o misiune divină pe care trebuie ăa o
împlinească cu dăruire totală. Preotul trebuie să pecetluiască lucrarea slujirii cuvântului lui
Dumnezeu cu jertfa sa, adică cu renunțarea la toate gândurile și pornirile potrivnic e spiritului
Evangheliei și cu „ aducerea” întregii lui vieți pe calea pre ceptelor evanghelice.
După cum ne arată Sfânta Scriptură, Dumnezeu este totodeauna alături de cel pe care îl
cheamă și îl ajută să împlineasca misiunea încredințată . Astfel, „gângavului” Moise, Dumnezeu i -a
dat puterea de a -l convinge pe faraon să eliberez e poporul ales din lanțurile robiei, șovăitorului
Iona i -a dat curajul necesar vestirii mesajului divin în cetatea potrivnică a ninivitenilor, iar pe
Toma „necredinciosul” l -a transformat în Aposto lul Său neobosit, care a murit ulterior ca martir în
ținutu rile Indiei.
Dacă preoții propovă duiesc cu râvnă invățatura Evangheliei și trăiesc potrivit acesteia,
autoritatea lor sporește, Dumnezeu însuși lucrează prin ei, căci El însuși a zis: „ Cine va asculta pe
voi, pe Mine Mă ascultă!” ( Lc. 10, 16)
Deși Sfinte le Evanghelii au fost scrise în primul secol creștin, în urmă cu aproape două
milenii de istorie zbuciumată, mesajul dumnezeiesc nu și -a pierdut actualitatea și autoritatea.
Preoților, ne revine misiunea de „ a transmite învățătura divină într -un mod mereu nou, arătând
credincioșilor cât de mare este iubirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, ce fapte mărețe a
săvârșit Dumnezeu pentru noi, cât de mare și de plină de tâlcuri a fost jertfa lui Hristos, ce face
Dumnezeu în prezent pentru mântuirea noastră pre cum și ce se pregătește ca realitate ultimă pentru
noi”192
Preotul – propovăduire or trebuie să fie conștient că transmite un mesaj dumnezeiesc,
veșnic în esența sa, dar care poate și trebuie să ia formele cele mai potrivite pentru a fi înțeles de
fiecare gen eratie și pentru a fi „ trăit” de către fiecare om în parte. „Î n cuvântul propov ăduirii
Evangheliei este prezent Hristos, Biruitorul morții, Cel care înainte de Înalțare le -a făgăduit
Apostolilor (și prin ei episcopilor și preoților) pe Mângâietorul, Plinit orul neputințelor și
slăbiciunilor noastre, pe Duhul Sfânt Ce ne redescoperă valențele cele mai profunde ale învățăturii
mântuitoare și așteaptă răspunsul credinței noast re”193
Așadar, misiunea pri ncipală a preotului este propovăduire Evangheliei și aceasta are
prioritate absolută față de orice altă slujire. Acest lucru este dovedit de faptul că Apostolii i -au ales
pe cei șapte diaconi (F.A. 6, 4) pentru a se dedica în exclusivitate predic ării Evangheliei. Apostolii
au „ binevestit” cuvântul Domnului, iar lucr area caritativă a Bisericii a fost în mare parte

192 Valer BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, p. 18.
193 Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE , Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, București, 1996, pp. 53 – 54.

69
încredințată diaconilor. Această reali tate istorică descrisă încă în Faptele Apostolilor nu trebuie să
ne facă să înțelegem greșit că misiunea preoțească nu ar cuprinde activități sociale, caritative, ci ne
ajută doar să nu uităm că cel mai important aspect al „chemării și vocației p reoțești” este și rămâne
propovăduire și „trăirea” Evangheliei.
Propovăduire – misiunea cea mai importantă a preotului – este numită în epistolele
pastorale „ kerigma”  (II Tim. 4, 7 și Tit 1, 3; v. și I Ti m. 2, 7, precum și II Tim 1, 11 ). Ea
este lucrarea pe car e o face vestitorul Evangheliei , care binevestește, dar și lămurește înv ățătura și
tainele credinței. Epistolele pastorale ne amintesc cu insistență faptul că propovăduire rea
evanghelică pornește de la modelul suprem al lui Hristos ( II Tim. 4, 17 Tit 1, 3). Propovăduire
Împărăției cerurilor a fost în centrul activității învățătorești a Mântuitorului și apoi cea mai
însemnată sarcină misionară a Apostolilor și urmașil or lor pe calea succesiunii apostolice. „ A
propovăduire ” – înseamnă a vesti tainele Împărăției lui Dumnezeu și ale mântuirii. Având acestă
însărcinare, ucenicii Domnului s -au numit când propovăduire ori, când evangheliști (FA. 21, 8) sau
“binevestitori” (II Tim. 4, 5).194
„Prin urmare, credința vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul lui
Dumnezeu” (Rom. 10, 13 -15). Iată de ce preotul vrednic de chemarea sa nu trebuie să uite că are
datoria de a predica în cadrul cultului și ori de câte ori i se oferă un prilej potrivit vestirii mesajului
evanghelic.
Părintele Stăniloae arăta că preotul care ascultă „ chemarea” divină , spre propovăduire
cuvântului lui Dumnezeu, „ nu trebuie să țină Evanghelia ascunsă de popor” . De altfel, pericopele
evanghelice sunt astfel rânduite încât cei ce vin regulat la biserică să cunoască momentele cele mai
importante din viața și propovăduire Mântuitorului și a Aposto lilor. Prin propovăduire preotului -în
cadrul cultului, credincioșii capătă noțiunile de bază ale învățăturii creștine și toate îndrumă rile
care duc la Înviere. Prin propovăduire rea preotului, poporul dreptcredincios Îl cunoaște pe Hristos,
și Îl recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu și întreaga Lui oper ă mântuitoare. De aceea, Evanghelia și
predica nu se rostesc într -o atmosferă rece, ci în duh de laudă, doxologic, într -o sărbătorească
bucurie pentru ceea c e ne-a dat și ne dă Dumnezeu.”195
Fiind un propovăduire or al lui Hristos, preotul trebuie să fie recunoscut prin tot ceea ce
spune și săvârșește ca „ unul ce vine în numele Domnului” sau ca „ slujitorul Domnului” . Sfinții
Părinți și marii noștri duhovnici se referă adesea la „ imensitatea misiunii și slujirii sfint e a
preotului” , la „uriașa responsabilitate de a -L vesti pe Hristos cel răstignit și înviat pentr u noi și a

194 Pr. prof. Ioan MIRCEA , Dicționar al Noului Testament , EIBMBOR, București, 1995, p. 427.
195 Pr prof dr. Dumitru STĂNILOAE , Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1983, p. 197.

70
noastră mântuire. Propovăduire orul învățăturii creștine nu trebuie să -L aducă pe Hristos d oar în
mințile ascultătorilor să i prin armele înțelepci unii umane , ci trebuie să folosească facultățile
Duhului Sfânt pentru a -L aduce pe El în inimile cre dincioșilor. Conștient de această misiune,
„Apostolul neamurilor” le mărturisea corintenilor că a venit la ei „ cu mare frică și cutremur” , adică
pătruns până în adâncul sufletului de imp ortanța misiunii și mesajului să u. (I Cor. 2, 3 -7).
Misiunea preotului de propovăduire or al lui Hristos nu se limitează doar la cadrul restrâns
al parohiei sau unității administrative ce -i este încredințată. Preotul trebuie să -L vestească pe
Hristos, să „ binevestească” la toți și pretutindeni mesajul Sfintei Evanghelii, după modelul
Mântuitorului Care predica mulțimilor ce -L înconjurau aproape în permanență și al Sfinților
Apostoli ce străbăteau toate cetățile și ținuturile cunoscute pe atunci pentru a propovădui.
În perioada apostolică, scopul propovă duirii era convertirea ascultătorilor, câștigarea lor
pentru Hristos și Biserica Sa. Apostolii deveniser ă din „pescari” sărmani de la Marea Galileei,
„pescari de oameni” ce străbăteau l umea și propovă duiau pretutindeni.
În zilele noastre, propovăduire trebuie ca să aibă ca scop formarea credincioșilor ca buni
creștini, fideli Bisericii strămoșești . Prin propovăduire preotului, credincioșii Îl re -descoperă pe
Hristos; Hristos pătrunde în inimile și cugetele lor și îi scoate din starea de în străinare și din
patimi. Propovă duind ade vărul Scripturii, preotul îi ferește pe credincioși de prozelitismul sectar,
întărindu -i în credință, dovedindu -le de ce trebuie să cinstim, de pildă, Sfanta Cruce sau Sfinții și
de ce o preavenerăm pe Maica Domnului, considerând -o Pururea Fecioară și Mijl ocitoare pentru
noi.
Iată, deci, că misiunea propovă duirii este strâns legată de sarcina preotului de a transmite
credința cea adevărată. Preotul are misiunea d e a arăta și da credincioșilor „ învățătura cea spre
mântuire”, de a le face cunoscute în modul c el mai adecvat ade vărurile de credință (dogmele)
ortodoxiei.
Preotul are misiunea de a comunica Vestea cea Bună a mântuirii în Hristos, folosindu -se
pentru aceasta nu numai de mijloacele pe care Scriptura și teologia i l e pune la dispoziție, ci și de
elemente și valori culturale.196 Biserica nu este împotriva culturii și a științei, cum au afirmat mulți
dintre raționaliști și dintre atei, ci ea promovează cultura și știința cea adevărată, care ne apropie,
respectiv ne conduce tot la Dumnezeu.
Un termen mai n ou, dar foarte potrivit și c uprinzător folosit în t eologia pastorală actuală
este „inculturarea Evangheliei” 197

196 Pr. dr. D. MEGHEȘAN , Rugăciune și umanism, Ed. Bibliotecii “Familia” Oradea, 1996, p. 136.
197 Pr. prof. Valer BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, p. 46.

71
„Evanghelia nu poate sa fie propovăduire ă decât folosindu -se un anumit limbaj, anumite
imagini și analogii omenești, care evident aparțin unei cu lturi. Aceste concepte nu sunt adevărul
însuși al Evangheliei, ci doar niște mijloace prin care ne este prezentat mesajul evanghelic” 198
Așadar, chiar dacă „preoția sacramental ă deține harisma conducerii comunității” (misiunea
sau demnitatea conducătoare) a ceasta nu -i îndreptătește pe preoți să ignore mu lțimea
credincioșilor. Ei sunt „ trimișii” lui Hristos și slujitorii voii Acestuia, dar trebuie să ia seama și la
voia credincioșilor. Mulți dintre teologii ortodocși scot în evidență „apostolatul mirenilor” , arătând
că laicii trebuie să iasă din starea de pasivitate și să se implice, după cuviință, în slujirea lui
Hristos. Înțelegând bine rolul mirenilor în Biserica, preotul trebuie să -i încuraje ze și trateze cu tact
pastoral.199
Caracterul specific al misiunii preotești constă, așadar, în:
 propovăduire cuvântului, ca re este o misiune „ de continuitate apostolică” ;
 slujirea sacramentală prin excelență (datoria și îndreptățirea de a săvârși sfintele slujbe și
cele șapte Taine, precum și ierurgiile) ;
 misiunea de câ rmuitor și povățuitor al păstoriț ilor (conf. I Tim. 4, 13 -16 „Ia aminte la tine
însuți și la învățătura ta; stăruie în ele, pentru că făcând aceasta te vei mântui și pe tine și pe
cei care te ascultă”) .
Pornind de la marea poruncă misionară de la sfârșitul Sfintei Evanghelii după Matei ( Mt. 28,
19-20), putem redefini coordonatele esențiale ale misiunii preoțești și anume:
 propovăduire (Evanghelizarea) „mergeți și învățați toate neamurile ”;
 încorporarea sacramentală în Trupu l lui Hristos, adică în Biserică , participând la viața de
comuniune a acesteia și apropiindu -ne de Dumnezeu, Cel slăvit în Treime: „ botezându -le
în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh” ;
 păstrarea dreptei credințe și sfințirea î ntru Hristos prin Duhul Sfânt: „ învățându -le să
păzească toate cate v -am poruncit vouă” .
Evident că responsabilitatea preotului este sporită de faptul că , urmând pilda Mântuitorului , nu
poate (și nu trebuie) să fie în mod exclusiv păstor, adică să împlinească numai demnitatea
conducătoare/ împărătească a l ui Hristos. În acelasi timp, preotul trebuie să fie împărat , dar și
profet (conducător și Î nvățător), sa fie cârmuitor dar și Arhiereu Jertfitor.200 A te ridica la înălțimea
chemării preoțești nu este ușor pentru că trebuie să -L imiți – în măsura posibilităț ilor – pe Modelul

198 V. BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană , p. 61.
199 Pr. prof. Spiridon CÂNDEA , Studii și articole de pastorală ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, 2002, p. 10.
200 Pr. N icolae NECULA , Mijloace pentru cunoașterea parohiei -Curs de Pastorală, Ed. Scripta, București, 2002, p. 23.

72
Hristos, Cel care a fost numit de căt re Sfinții Apostoli și ucenici „ Păstorul cel ma re” (Evr. 13,
27;12,5; 19, 15) „ Păstor și episc op” și „Arhiepiscop al Bisericii” ( I Pt. 2,25; 5, 4)
Mai mult decât alte scrieri neotestamentare, epistolel e pastorale ne arată că între cinstirea
pe care o primesc preoții din partea comunității și responsabilitatea lor deosebită există o legătură
directă; „Comoara cea bună ce ți s -a încredințat, păzește -o cu ajutorul Sfântului Duh, Care
sălășluiește întru noi ” (II Tim. 1, 14) i-a spus Sfântul Pavel ucenicului său Timotei, amintindu -i că
astfel se va învrednici de „ cununa” pe care o va primi pe măsura respons abilității și eforturilor sale
„ca un bu n ostaș al lui Hristos Iisus” ( II Tim. 2, 3) . Vrednicia preotulu i este răsplătită de
Dumnezeu, deoarece „plugarul se cuvine să mănânce el mai întâi din roade” ( II Tim. 2, 6).

3.4. Dimensiunea dialogică a textului s fânt și zidirea duhovnicească –
perspectivă patristică

Sfinții Părinți au fost adevărați maieștri ai cuvântului propovăduire și experiat, adică
manifestat printr -o viață de virtu te și sacrificiu: Sfântul Ioan „ arhiepiscopul Constantinopolului” a
fost numit „cel cu gură de aur” ș Sfântul Vasile a fost numit de posteritate „cel Mare”, „ mare”
fiind și prin m ilostenie, nu doar prin cunoașterea și aprofundarea cuvântului biblic.201 Sfinți
Părinți au citit cu smerenie și luare -aminte textul biblic, i -au pătruns sensurile l -au aplicat în viața
Bisericii, a comunității ecleziale. Au citit, au cuvântul, l -au transp us în fapte de milostenie, de
exemplu, Sfântul Vasile cel Mare sau de curaj , de exemplu, Sfântul Maxim Mărturis itorul.
Fiind cititori, interpreți, tâlcuitori și împlinitori ai cuvântului biblic, unii dintre acești sfinți
au fost de timpuriu considerați pat roni spirituali ai școlilor teologice (Sfintii Trei Ierarhi); alții a
fost luați ca model de curaj și mărturisire a cuvântului adevărat împotriva cuvântului răstălmăcit și
eretic. Din această perspectivă, Sfinții Părinți nu reprezintă o altă doctrină, ci t ot învățătura cea
adevărată revelată de Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Sfinții Părinți au fost (și sunt – menținându -și
valoarea și actualitatea perenă) niște slujitori ai cuvântului biblic, niște propovăduire ori tâlcuitori
și martori ai acestuia. Cuvântul biblic nu se află cuprins doar în Sfânta Scriptură ( Sola Biblia ),
precum susțin protestanții și neoprotestanții, ci se află tâlcuit și aprofundat și în operele patristice,
în rugăciunile și slujbele cultul Bise ricii, adică în Sfânta Tradiție. Litera frumoa să și deplinătatea
lecturii devine instrument de cuno aștere, instrument imnografico -doxologic” 202

201Pr. dr. Gh. ȘANTA. “Aspecte pedagogice în lucrarea Sfântului Vasile cel Mare”, în Studia Universitatis Babeș
Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1/ 20 09, pp. 169 -176.
202 Constantin JINGA , Biblia și sacrul în literatură, – referiri la scrierile părintelui DANIIL SANDU TUDOR , p. 11.

73
În tratate, omilii 203 și alte scrieri (canoane, ritual/ formulare liturgice, argumentarea
culrului sfintelor icoane) , Sfinții Părinți au pus textul scripturisti c la temelia învățăturii transmise
tuturor credincioșilor și în special celor tineri sau celor mai puțin instruiți (catehumeni).
Între Sfinții Părinți, Sfântul Ioan Gură de Aur s -a manifestat ca exegetul prin excelență,
iubitorul, interpretul și propovădu ire orul neobosit al cuvântului Scripturii204 aceasta fiind
considerată scrisoare solemnă a lui Dumnezeu trimisă pe pământ205 pentr u a vesti oamenilor
iubirea Sa. Prin mulțimea tâlcuirilor sale precum și respectarea strictă a regulilor ermineutice, el se
înfățisează posterității ca un priceput călăuzitor în cele ce privesc inspirația, scopul, conținutul
Scripturii.206
Elementele ermineutice din opera Sfântului Ioan Gură de Aur au fost analizate de mari
dascăli ai teologiei contemporane207 în tâlcui rile Sfântului Io an Gură de Aur. Sfânta Scriptură are o
clară dimensiune dialogică textele exegetice accentuează importanța lecturii biblice, foloasele ei
atât pentru ceata preoților, cât și a credincioșilor .
Comentând fragmente din Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur a scos în
evidență dimensiunea dialogică a Scripturii : „după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală,
așa și inimile noastre ar fi trebuit să fie scrise cu Duhul cel Sfânt 208 Sfântul Ioan Gură de Aur a
reliefat faptul că omul a ieșit din comu niunea koinonia dialogică și astfel „avea nevoie de o nouă
cale de comunicare cu Dumnezeu”.209
Această nouă cale de dialog între om și Dumnezeu este în viziunea hrisotomică Sfânta
Scriptură . În timp, ea a fost precedată de dialogul direct al omului/ Adam cu Dumnezeu; după
neascultarea adamică, vorbirea a continuat din mila d ivină cu Cain, cu Avraam, Isaac. În Eden,
Dumnezeu n u a vorbit prin scrieri alese. C u Noe cu Moise, sau Avraam a grăit „față către față”,
găsindu -le sufletul curat. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur a invocat mai ales două versete:
unul din Vechiul, altul din Noul Testament : Ier. 31, 31 v.33 „Voi pune legea Mea înăuntrul lor și
pe inimile lor voi scrie” , respectiv II Cor. 3, 3 „Arătându -vă că sunteți scrisoare a lui Hristos,
slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe
tablele de carne ale inimii” .

203. D. CĂLUGĂR , „Omiliile catehetice ale Sf.Ioan Hrisostom” în Catehetica, EIBMBOR, București, 1984, p. 31.
204 Nicolae, CHIFĂR , „Universalitatea, valoarea și actualitatea învățăturii patristice”, în Teologie și spiritualitate
patristică, Ed.Trinitas, Iași, 2001, p. 28.
205 Sf. Ioan GURĂ DE AUR, Bogățiile oratorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 516.
206 Liviu PETCU , Lumina S fintelor Scripturi – în opera Sfântului Ioan Gură de Aur , Ed. Trinitas, Iași 2007, p. 846.
207 Iustin MOISESCU , Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Anastasia,
București, 2003 și Stelian TOFANĂ , „Viziunea Sfântului I oan Gură de Aur despre Scriptură în scrierile prof. I.
Moisescu” în Studia Universitatis Babeș – Bolyai -Theologia Ortodoxa, nr. 1/ 2008, p. 13.
208 Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în P.S.B, vol. 23, EIBMBOR, București 1994, p. 15.
209 Pr. Gabriel -Viorel GÂRDAN, „Așa să citim Scripturile! Reflecții hrisostomice cu privire la citirea Sfintei Scripturi”,
în vol. Credință și viață în Hristos, Ed. Episcopiei Sălajului, Zalău, 2011, p. 305.

74
Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat că la început, omul trebuia să contemple creația,
contemplarea Creației trebuia să -l pună în dialo g cu Dumnezeu: „Cele nevăzute ale Lui se văd de
la facerea lumii .”(Rom, 1, 19 -20).
În atotînțelepciunea Sa, Dumnezeu a rânduit o altă cale de comunicare210, și anume Sfintele
Scripturi : Era bine să numai fi avut nevoie de ajutorul Scripturilor și în loc de hârtie, Duhul Sfânt
să fi avut i nimile noastre pentru a scrie ! 211
În cugetarea smerită a Sfântului Ioan Gură de Aur, apariția Scripturii se datorează dorinței
lui Dumnezeu de a continua dialogul cu oamenii spre izbăvirea acestora.212 Îndemnul Sfântului
Ioan adresat credincioșilor de a citi Scripturile este stăruitor și bine motivat „ Să nu mi spună
cineva acele cuvine vrednice de osândă:” nu -i treaba mea să citesc Scripturile” ci a acelora care
s-au lepădat de lumea aceasta și trăiesc în creștet de munte; Nu -i treaba ta, omule, să citești
Scripturile?! …mai degrabă să fie lectura treaba călugărilor…? Tu ai nevoie mai mare decât
oricare de lumina Scripturii! Noi cei din lume avem mare nev oie de mângâierea Scripturilor!” 213
Aceste cărți părintești nu pot avea alt scop decât mângâierea noastră, luminarea noatră,
Aceste cărți venite din ceruri au în vedere virtutea și îndreptarea vieții noastre întreg i.214
Având în vedere scopul lecturii biblice, sensibilitarea omului spre comuniunea cu
Dumnezeu, cultivarea virtuți i, refacerea legaturii cu Creatorul, Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că
cel care nu se apropie de Scripturi amarnic greșește . Scripturile sunt rodul Duhului , cheia
apropierii noaste de Dumnezeu și a apropierii noastre de aproapele, adică de semenul nostru.
Sfântul Ioan Gură de Aur a constatat că mulți credincioși lăsau lectura biblică pe seama
monahilor, și respectiv a cetelor de preoți, dar și aceștia citeau mai mult secvențial, ceea ce făcea
ca omenii să fie „călduți în credință” . Uneori chiar dacă citim Scripturile, alegem locurile mai ușor
de tâlcuit;Nu este bine ca noi am hotărât că unele părți sun t esențiale și altele secundare.215
Sfântul Ioan Gură de Aur arăta în „ Omiliile” sale exegetice că Scripturile – care nu au fost
scrise pentru a potoli curiozit atea omului, ci spre desăvârșirea sa – cer insistent ca cititorul
binecredincios să se purifice înainte de a deschide Cartea Sfântă. Această purificare (catharsis)

210 Arhim. Ilie CLEOPA , Minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Epi scopei, Roman, 1992, p.16.
211 Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, Omilii la Matei în colecția P.S.B, vol. 23, EIBMBOR, București, 1994, pp. 15 -16.
212 Pr. Gabriel -Viorel GÂRDAN , Așa sa citim Scripturile! Reflecții hrisostomice cu privire la citirea Sfintei Scri pturi , p.
307.
213 Sfântul Ioan GURĂ DE AUR, volumul Omilii la săracul Lazăr , EIBMBOR, București, 2005, p. 70.
214 Sf. Ioan GURĂ DE AUR, Bogățiile oratorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 508.
215 Sf. Ioan GURĂ DE AUR, Omilii la Romani 16, 3 cf John Brec k.

75
implică chiar și o curățire fizică.216 spălarea mâinilor și a feței/ gesturi inspirate din spă lările rituale
iudaice și din simbolismul apei în creștinism.217
Între recomandările duhovnicești facute de sfânt se numără ci cele legate de pregătire
duhovnicească. Înainte de a păși în sfintele pridvoare ale Evangheliei, trebuie să ne ferim de
tulburare să stăruim în tăcere să ne gătim pentru lucrarea harului când luăm în mâini cu
îndrăzneală Sfânta Scriptură trebuie să ne încordăm mintea adunându -ne gândurile, să alungăm
orice gând lumesc trecător păcătos și pierzător”218
Orice timp este potrivit pentru le ctura scripturistică și acasă, trebue să citim des și să citim
în continuare stăruitor să revenim la ce nu am putut pricepe, deoarece bunul Dumnezeu are de grijă
să ne lumineze pe nevăzute mintea! Trebuie stăruință și continuitate. Te afli în prima linie a luptei,
atunci când citești Scripturile de aceea mai mare nevoie de c uvintele lor (ale Scripturilor). Dacă
citim anumite fragmente de multe ori le întipărim în inima noastră ș i nu se vor mai șterge de acolo.
De aceea, Scripturile nu trebuie să fie citite în fugă, ci la ele trebuie să meditezi cu stăruință și cu
mare atenție . Vom fi povățuiți de Sfântul Duh și ajutați în nepriceperea noastră trebuie să medităm,
la dreapta învățătură șI la țelul nostru de a trăi așa cum se cuvine.
Penru Sfântul Ioan Gură de Aur, cărțile Sfintei Scripturi sunt „lumină călăuzitoare ”219
„comoară de mare preț, izvor curat duhovnicesc, școală, medicamente sle sufletului. ” 220 Din
citirea dumnezeieștilor Scripturi vom dobândi râvnă, nu ne vom pierde curajul în nevoințele
virtuții. Vom dobândi deplină încredere în făgăduințele divine. 221
În sens figurat , metaforic dar foarte elocvent, cuvântul lui Dumn ezeu poate fi asemănat cu
sămânța/ cu grăuntele de muștar (Lc. 8 , 11; Mt. 13 19; Mc. 4, 14 -15). Citirea Sfintelor Scripturi
este strâns le gată, de călăuzirea Sfântului Duh. „ Luați deci în mâini dumnezeieștile cărți! … Mai
întâi prin citirea dumnezeieștilor Scrieri ni se îmbogățește limba, apoi sufletul ni se înaripează.
Ceea ce este hrana trupească pentru tăria corpului, aceea este citirea S cripturii pentru suflet; este
hrana duhovnicească care întărește cu getul, face puternic sufletul”.222
Folosind o prezentare metaforică, Sfântul Ioan Gură de Aur ne înfățișează demersul
educativ ca meșteșug artistic de „modelare” a perlelor, a staturii de pi atră, și mai ales a cetății. În

216 Pr. Gabriel -Viorel GÂRDAN , „Așa să citim Scripturile! Reflectii hrisostomice cu privire la citirea Sfintei Scripturi”,
în vol. Credință și viață în Hristos , Ed. Episcopiei Sălajului, Zalău, 2011, pp. 305 – 341.
217 E. BRANIȘTE , Liturgica generală, EIBMBO R, București, 2002,.vol. II, p. 344.
218 Pr. Gabriel -Viorel GÂRDAN , Așa să citim Scripturile! Reflecții hrisostomice cu privire la citirea Sfintei Scripturi, p.
311.
219 Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur Ed. Pelerinul Român , Oradea,1994, p. 173.
220 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Bogățiile oratorice, p. 507.
221 Sf. IOAN GURĂ DE AUR Omilii la Facere vol. 2, p. 16.
222 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omlii la Facere XXIX, II, vol. II, p. 364. cf Pr. G. V. GÂRDAN , „Așa să citim
Scripturile! Reflecții hrisostomice cu priv ire la citirea Sfintei Scripturi”, în vol. Credință și viață în Hristos, p. 305.

76
acest înțeles adânc metaforic dascălul este asemănat cu „pescarul cel temerar ”, cu „sculptorul
artist” cu „împăratul ” sau ”edilul înțelept ” care cârmuiește cetatea spre slava lui Dumnezeu.
Înfățișând metaforic pedagogia cre ștină 223, Sfântul Ioan Gură de Aur s -a folosit de
imaginea perlelor: „ Mărgăritarele, când se scot din adâncurile mării au forma unei picături de apă.
Iscusitul pescar pune picătura de mărgăritar (perla) în pa lmă, dându -i o formă rotundă. Odată ce
dobândește această formă se face mai tare decât cremenea și după aceasta forma nu i se va mai
putea schimba niciodată”224
Copiii sunt asemănați de către Sfântul Ioan Gură de Aur cu cu blocul masiv de piatră din
care sculptorii realizează statuile cele de mare frumuseț e și expresivitate. Sculptorul -artist dă viață
pietrei și scoate ce este mai frumos în ea. Acestă comparație privitoare la educația copiilor îl
înfățisează pe dascăl în chipul artistului -sculptor. Dascălul are nevoie de calități specifice: de
sensibiltate, de intuiție, de înțelepciune și de mare sârguință. Unealta principală cu care dascălul
modelează sufletele copiilor și ale tinerilor este de fapt dragostea creștină care înmoaie până și cea
mai dură “rocă”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că sufletul co pilului este asemeni unei cetăți aflate sub
cârmuirea unui om înțelept (împărat) . Copiii sunt diferiți, așa cum deosebiți sunt între ei și
locuitorii unei cetăți: În cetate, unii oameni se împotrivesc poftelor nerușinate asemeni soldaților
neînfricați ce p ăzesc zidurile, alții însă dimpotrivă se complac în cele mai josnice păcate și răutăți.
Așa este și cu copiii care diferă foarte mult între ei, deși sunt încredințați cârmuirii spirituale unui
singur dascăl. Acesta, tre buie să fie înțelept, îndelung -răbdător și să aleagă cele mai potriv ite
metode care duc la reușită. „ Sufletul copilului poate fi asemănat cu un oraș în care locuiesc și se
luptă între ei cetățeni de origini și cu mentalități diferite: Simbolic, acești locuitori ai cetății sunt
gândurile și cu getările pruncului/ ale tânărului. Dascălul ce cârmuiește cetatea gândurilor
ucenicilor săi trebuie să păstreze disciplina. Tinerii trebuie să fie modelați la vremea cuvenită prin
educație.”225
Trupul copiilor și la tinerilor este asemănat de către Sfântul I oan Gură de Aur cu o cetate
care are mai multe porți de acces (simțurile ) pe care pot pătrunde cetățeni străi ni (ispitele) dar și
negustori pașnici (gândurile bune) . Tot pe aceste „porți” ies și locuitorii din cetate, adică cuvintele
și gândurile, intenții le. De aici izvorăsc și faptele.
Graiul/ limba este prima poartă a cetății reprezentate de copil/ tânăr. Limba înalță atât
cuvinte de doxologie lui Dumnezeu cât și blesteme, este aducătoare a mângâierii duhovnicești, dar

223 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR,”Despre slava deșartă și educarea copiilor ” EIBMBOR, București, 2001, precum și
„Creșterea copiilor” în Problemele vieții, Ed. Egumenit a și Ed. Cart ea Ortodoxă, Galați, f .a.
224 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR: Tratatul despre slava deșartă și creșterea copiilor, p. 401.
225 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor, p. 402.

77
și a răutătii . Zăvor al porții treb uie să fie Crucea Domnului. Copilul trebuie să fie invățat de către
părintii și toți educatorii săi (dascăli, preoți, pedagogi) să rostească numai cuvinte de m ângâiere,
pline de înțelepciune. Fiind zăvorâte cu Crucea Domnului, limba și gura noastră trebuie să devină
izvor de binecuvântare, de imne înălțate întru slava lui Dumnezeu.
Așa cum străjerii iau aminte la porțile ce le -au fost încredințate, și peda gogii creștini
(părinți, preoți, dascăli și cateheți) trebuie să supravegheze tot ceea ce iese pe poarta simbolică a
gurii. Gura copilului este asemănată nu numai cu o poartă de cetate, ci și cu urdinișul stup ului de
albine,226 care este în permanență b ine păzit de către albine. Pruncul are nevoie de relatări legate de
Biserică și de sfinți, ori de viața monah ală. Prin narațiune, tinerii sunt atrași la Biserică, însă nu
orice narațiune are darul de a -i apropia de Dumnezeu și de Hristos. În acest sens, avem o
exemplificare și anume relatarea episodului biblic: Cain și Abel – este destul ca pr uncul să audă
această povestire. După ce este repovestită trebuie să fie pus copilul să redea narațiunea biblică și
să tragă împreună cu dasc ălul său învățăturile cuvenite – „Vezi dar, și cât de multă suferință
produce în lume invidia? Frica de pedeapsă divină îl va zgudui pe copil mai mult decât teama de
cel mai aspru pedagog” 227 Sfântul Ioan Gură de Aur a exemplicat în conti nuare cu episodul biblic
Iacob -Esau, cu figuri biblice din Vechiul, precum și din Noul Testament (Apostolii și ucenicii)
Sfântul Ioan Gur ă de Aur are urmă torul îndemn: „ Dați nume din Sfânta Scriptură pruncilor
deoarece acolo numele este un indiciu de virtute: E x. Chefa – se tâlcuiește Petru” ( In. 1, 42) .
Așadar, în viețile creștinilor să intre numele sfinților. Numele cele bune vor aduce folos
duhovnicesc at ât copiilor (ca și purtători) și părinților (ca și dăruitori ai numelui) cât și Bisericii în
ansambul ei.
A doua poartă este în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur mirosul și prin aceasta se poate
introduce vătămare în trup, de exemplu parfumurile de lux, nu fac altceva decât să sporească
poftele și nu ne îndeamnă la milostenie și cugete cuvioase.
A treia poartă a trupului care este mult mai insemnată este ochiul. El slujeste vederii, dar și
ispitirii prin văz. În privința educației ochilor, pedagogu l trebuie să aibă multă grijă – arată-i
pruncului frumusețile creației. Ele ne ridică cu cugetul la Creatorul și Atototțiitorul Dumnezeu.
A patra poartă a trupului este reprezentată de simțul tactil, de pipăit. Această poartă pare să
fie nevinovată și insensibi lă, însă ea „ trimite toate senzațiile înlăuntrul trupului, în suflet.

226 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor, p. 404.
227 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor, p. 405.

78
În educația tinerilor Sfântul Ioan Gură de Aur pornește de la pildele biblice – ne arată
credința lui Avraam, abilitatea lui Iosif, precum și perseverența lui Moise. Toate aceste pilde luate
din Scriptură sunt oferite de model. Virtuțiile se cuvin urmate de către tineri .228
Dar incursiunea duhovnicească a Sfâtului Ioan Gură de Aur în sufletele copiilor și tinerilor
continuă: „ Haideți, fraților , să intrăm înlăuntrul cetății rânduind -o. Trebuie să cercetăm cu de –
amănuntul cugetele ce se sălășluiesc aici (adică, în sufletele tin erilor). Să știm ce virtuți se
sălășluiesc și ce vicii sunt pe cale de -a se statornici în sufletele cele tinere și lip site de experiență
spirituală”.229
Principala respon sabilitate a părinților și ulterior, a pedagogilor creștini, este aceea de a
cultiva virtuțiile, talentele și bunele înclinații ale ucenicilor și de -a stopa toate viciile. „Trebuie ca
în urma lucrării noastre de creștere duhovnicească, să dobândim oameni v irtuoși plini de nădejdi și
nu înspăimântați înaintea greutăților vieții. Copiii noștri trebuie să rabde nedreptatea ca martirii
creștini de odinioară, dar să ia iute apărarea celui năpăstuit.230
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, copiilor și tinerilor le sunt interzise distracțiile.
Sfântul face în repetate rânduri precizarea „distracțiile vătămătoare” – acelea sunt oprite în mod
oficial. Copiilor și tinerilor le era interzis de către Sfâ ntul Ioan Gură de Aur teatrul. Această
interdicție ne miră, deoarec e în societate teatrul este considerat o ve ritabilă manifestare artistică
„Copiilor și tinerilor nu trebuie să le p rocuram distracții vătămătoare”. Teatrul nu este rânduit
pentru oameni cu cugetul liber, ci pentru oa meni supuși poftelor trupului: „ Vai, fiu le, spectacolele
acestea de teatru nu sunt concepute pentru oameni liberi, ci pentru oameni robiți de patimă.”231
Leagă -l pe tânăr cu lanțul înțelepciunii și al făptuirii binelui! Lanțurile acestea întăresc credință și
viața în Hristos.
Stăpâna tuturor cetă țenilor din cetatea metaforică este „înțelepciunea. Ca să fie înțelept
copilul, respectiv tânârul trebuie să cunoască Sfânta Scriptură, toate învățăturile și căile ce duc spre
Împărăția cerurilor.”232
„Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu ” (Pilde 1 , 7). Dar, frica de Dumnezeu care
generează înțelepciunea nu este groaza pe care o are slu jitorul față de un stăpân crud. Frica de
Dumnezeu este o teama sfântă a fiului de a nu -l supăra pe părintele său . Este teama copilului de a
nu-l întrista pe învățător ul său spiritual. „ Să sădim, în sufletul copilului această frică înțeleaptă

228 Pr. dr. Nicolae, CHIFĂR , „Universalitatea, valoarea și actualitatea învățăturii patristice” , în Teologie și spiritualitate
patristică , Ed. Trinitas, Iași, 2001, p. 76.
229 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre slava d esartă și creșterea copiilor, p. 417.
230 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor, p. 418.
231 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Tratatul despre slava deșartă și creșterea copiilor, p. 422.
232 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor, p. 426.

79
Copilul trebuie să prețuiască înțelepci unea și să urască slava deșart. Întemeiat pe aceste învățături,
copilul va deveni un tânăr blând și apoi va ajunge un bărbat înțelep t și purtat de dorul veșniciei”233
Tinerii creștini sunt asemănați cu atleț ii ce au ca țel final mântuirea (I Corinteni, 9:24) .
Acești atleți aleargă sau se luptă pentru a dobândi cununa de lauri din mâinile lui Dumnezeu.234
„Crescând astfel de atleți minunați vom deve ni noi înșine pedagogi plăcuți înaintea lui Dumnezeu
și vom căpăta răsplată de la Acesta. Să dobândim bunătățile făgăduite celor care Îl iubesc pe
Domnul prin harul și prin iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Hristos a Căruia este slava
împreună cu Tatăl și cu Duhul cel Sfânt.”235
O altă scriere exegetică hrisostomică (Omilia IX la Epistola I către Timotei) este
importantă deoarece îndeamnă femeia creștină să -și crească cum se cuvine pruncii pentru că ea se
va mântui prin nașterea de prunci ( I Tim. 2, 11- 15).236
În cea „dintâi vârstă”237 (adică, în fragedă pruncie, copilului trebuie să -i fie fixate niște
hotare . Dacă va crește într -un mediu moral sănătos, va putea să devină un bun ucenic al
pedagogilor creștini. Pruncia nu este o etapă lipsită de importanț ă. Ca pedagogi în slujba lui
Hristos, preoții – la fel ca și dascălii de religie – trebuie să ofere copiilor numeroase cunoștințe
religioase, pe măsura priceperii lor.
Chiar de mici , copiii trebuie să fie duși la sfânta Biserică și trebuie să fie obișnuit i cu
postul. Fără indoială, că cea mai bună dovadă a faptului că au fost crescuți în duhul Sfintei
Evanghelii este prezența copiilor și tinerilor la Sfânta Biserică. Dacă vor participa activ la Sfânta
Liturghie și la viața bisericească, atunci ei vor demon stra că și -au însușit și trăiesc învățătura
primită. De aceea, educația religioasă pe care copiii și tinerii noștri o primesc în școală la orele de
religie trebuie să continue în mod obligatoriu la nivel de parohie, în biserică „ Să-i păzim de rele și
să-i întărim încă din primii ani de școală în virtute.”238
În omilia XXI la Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că ed ucația copiilor
are un început – arhi/  care este de fapt de la Dumnezeu. Ea este o educație care se bazează pe
frumos – kalos/  și putere ishiros -. Educația copiilor nu este un lucru ușor și nu se
reduce doar la mulțimea cunoștințelor ce le sunt transmise. Acest aspect teoretic al educației
creștine (numit de specialiști latură informală ) trebuie nepărat să fie continuat de as pectul practic
al învățăturii ( respectiv, de latura formală ). Învățătura lui Hristos odată primită în inima copilului

233 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre slava deșartă și despre educarea copiilor, p. 427.
234 Pr. Gabriel -Viorel GÂRDAN , „Așa să citim Scripturile! Reflecții hrisostomice cu privire la citirea Sfintei Scripturi”,
în vol. Credință și viață în Hristos, p. 305.
235 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor, p. 427.
236 D. CĂLUGĂR , „Omiliile catehetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur“ în Catehetica, p. 31.
237 Vezi: Paul EVDOKIMOV , Vârstele vieții spirituale, Ed. Harisma, București, 1995.
238 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia IX la I T imotei, în Omilii și cuvântãri despre educația copiilor, p. 95.

80
sau a tânărului trebuie ca să fie aplicată și să -și arate roadele în comportamentul și moralitatea
acestuia. Învățătura lui Hristos nu se cere doar cunoscută, ci și trăită, adică aplicată în viața
cotidiană. Educația creștină este complexă și presupune o relație strânsă de cola boiare între
educator și ucenic ( Efs. 6, 4).
Sfântul Ioan Gură de Aur a reliefat în operele sale leg ate de educația copiilor multe
personalități biblice foarte importante și vrednice de urmat. Însă, s -a oprit în mod repetat la chipul
blândului și înțeleptului Samuel. Înțelepciunea lui Samuel – se datora în principal faptului că el era
un om smerit, conșt ient de faptul că e ste cârmuit de către Dumnezeu”.239
În Omilia IX la Epistola către Coloseni se arată că în sufletele copiilor trebuie să se
sălășluiască cuvântul lui Hristos și să -i facă râvnitori. Acest cuvânt trebuie să fie lucrător prin
fapte. Sfântul I oan Gură de Aur arăta că educația treb uie să fie minuțios pregătită. „ Nu ne este
îngăduit să mergem la luptă fără arme. Dacă mergem neînarmați, cum vom scăpa de loviturile
dușmanului? Fără de arme în această bătălie s pirituală nu avem nici o șansă. Pricina tuturor relelo r
este că nu știm Scripturile!”240
Dar, Sfântul ne arată că , și dacă cunoa ștem Scriptura , nu suntem decât la jumătatea
drumului. Cunoașterea teoretică a învățăturilor creștine și transmiterea lor formală nu -i preface pe
ucenicii noștri în oameni plini de credință și de „ viață în Hristos” . Copiii și tinerii ca și ceilalți
credincioși trebuie ca să învețe din pruncie și până în ultima clipă a vieții și să primească cu
sufletul deschis învățătura lui Hristos în inimă. Învățătura lui Hristos, odată primită în mintea și
inima copilului sau a tânărului, trebuie ca să fie aplicată să fie trăită în fiecare zi și în fiecare ceas
al vieții sale.
Sfântul Vasile cel Mare întregește pleiada marilor trei ierarhi și dascăli ai lumii, „Tuturor
nu le -au fost străine preocupările pedagogice . Opera și mai ales viața lor dovedește din plin acest
adevăr”241 Omilia către tineri a Sf. Vasile cel Mare conține instrucțiuni pedagogice amănunțite și
bine argumentate.242 Tinerii sunt îndemnați stăruitor „să se folosească de li teratură și de filozofie –
care însă nu pot oferi răspunsuri autentice marilor întrebări ale vieții. Sunt ca frunzișul pentru
arbori. Citind literatura profnă și operele filozofilor necreștini, tinerii Bisericii trebuie să procedeze
precum albinele, selectâ nd ideile frumoase și valoroase, căutând și practind virtutea, adunând doar
elemente valoroase, precum albinele c e strâng mierea în fagurii lor.”243

239 Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilia XXI la Epistola către Efeseni, p. 110.
240 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilia IX la Epistola către Coloseni , p. 123.
241 N. CHIFĂR , „Despre viața și învățătura Sfinți lor Trei Ierarhi ”, în Teologie și spiritualitate patristică , p. 72.
242 Vezi și: Carmen -Maria BOLOCAN . „Strategii (principii) didactice în Omiliile Sfântului Vasile cel Mare”, în vol.
Părinții capadochieni , (editori L Petcu, pr. Petru Semen), ed. Axis, Iași, 2008, p. 28.
243 Pr. prof. Dumitru CĂLUGĂR , Catehetica, EIBMBOR, București, 1980, pp. 34 – 35.

81
„Sfântul Vasile a enunțat clar principiile fundamentale ale educației creștine: Munca,
răbdarea, virtutea, î nțelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viața trăită în perspectiva
nemuririi.”244
Analizând comparativ strategiile pedagogice ale Sfinților Părinți, pr Dorin Opriș subliniază
îndeosebi legătura dintre „Sfântul Vasile și educația pentru o credința mărturisită prin fapte .”245 În
acest sens, trebuie să interpretăm reticența cu care „marele Vasilie” privea doctrinele filozofice –
orientate mai mult spre viețuirea pământească d ecât spre viața cea de veșnică – „Nu trebuie să dați
cu totul acestor bărbați câr ma minții voastre. Să știți ce trebuie să lăsați la o parte. Toate bunurile
din această lume,care sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte
lumi.”246
Marele dascăl din Cezareea Capadochiei a scos în evidență de nenumărate ori ne cesitatea
pregătirii duhovnicești a catehetului și a învățăceilor săi. A apelat la analogii, comparații viabile,
pe înțelesul discipolilor, a pornit de la elemente concrete pentru a prefigura, a prezenta simbolic și
adecvat doctrina abstractă a Bisericii. A ținut mereu socoteală de vârsta și limitele priceperii
tinerilor învățăcei, s -a adaptat cu iscusință fondului aperceptiv .
Trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am
putea avea un folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum lucrătorii pregătesc mai întâi
obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, tot așa și noi, dacă voim ca slava
binelui să rămână tot timpul nedespărțită de noi , să ascultăm învățăturile sfinte și de ta ină după ce
am fost inițiați mai întâi în literatura profană. După ce ne -am obișnuit să privim soarele în apă,
putem să ne îndreptăm privirile în mod direct și spre lumina lui cea strălucitoare!”247
Sfântul Vasile cel Mare a pledat , în scrierile sale cu cara cter pedagogic , pentru o educație
bazată pe credința mărturisită pe fapte.248 Sfântul ne arată că aducătoare de suferițe duhovnicești
este „boala” celor care nu primesc dreapta învățătură, alungând dascălii propovăduire ori. Mare a
fost dorința Sfântului Vas ile de -a face din creștini oameni mai buni, mai fericiți. Mântuirea lor îi
sta la inimă, la inima lui iubitoare, mare și curată, care cuprinde durerile tuturor și vrea binele
tuturor. Cuvintele lui, uneori vehemente sunt întotdeauna calde și sincere, expre sia unui suflet
vibrant; sunt glasul unui ierar h în slujba lui Iisus Hristos.”249

244 Pr. dr. Ioan G. COMAN, „Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare -profil istoric și spiritual” în vol. Sfântul Vasile
cel Mare, EIBMBOR, București, 1980, pp. 24 – 25.
245 Sf. VASILE CEL MARE, Omilia către tineri”, în Scrieri, P.S.B 17; EIBMBOR, București, 1986, p. 566.
246 Dorin OPRIȘ, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2012, p. 161.
247 Pr. dr. Ioan MIHĂLȚAN , „Viața și sl ujirea Sfântului Vasile” , în Îndrumătorul bisericesc , Alba – Iulia, 1970, p. 21.
248 Pr. Dorin OPRIȘ. Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, p. 159.
249 Pr prof. Dumitru BELU, „Predica “secolului de aur” , în Mitropolia Ardealului, nr. 3-5/ 1964, pp. 16 -17

82
Prin strădaniile lor catehetice, de formare duhovnicească a tinerelor „mădulare” ale
Bisericii, Sfinții Părinți se particularizează în felul următor: Sfântul Clement Alexandrin ul – un
adevărat părinte -fondator al cateheticii – ne pune în fața ochilor duhovnicești modelul Pedagogului
desăvârșit – Hristos; Sfântul Vasile dup ă cum am precizat – ne aduce în prim -plan educația pentru
credință mărturisită prin fapte bune ; Sfântul Grig orie de Nazians reliefează transmiterea teologiei/
doctrinei prin lucrarea educativă a Bisericii; Sfântul Grigorie de Nyssa socotește că educația
trebuie să fie o interiorizare a credinței 250 o trăire profundă a ei; Sfântul Chiril al Ierusalimului
socotește că educația creștină trebuie lega tă nemijlocit de Sfintele Taine; Sfântul Ioan Gură de Aur
ne arată că educația creștinească trebuie să se sprijine pe mărturisire/ mărturie și pe o viață morală
exemplară, pe meditație sp irituală profundă și roditoare.251
Sfinții Părinți , care sunt cei mai fideli și mai profunzi exegeți și trăitori ai Sfintei Scripturi,
au subliniat faptul că Biserica, prin slujitorii ei, are datoria de a -i educa pe tineri. Educația
creștinească autentică (oferită de Biserică și nu desfășurată în afara ei sau chiar împotriva ei) este
modalitatea prin care se pun în valoare bunele însușiri, adică caracteristicile pozitive ale tinereții,
înlăturându -se aspectele rele legate de această importantă etapă a vieții. Un tânăr crescut potrivit
învățăturii autentice a Bisericii (nu a învățăturii falsificate a vreunei grupări sectare) își pune
întreaga energie, întregul avânt duhovnicesc în slujba Bisericii lui Hristos. Tânărul care este educat
potrivit principiilor patristice (vezi: Omilia către tineri a Sfântului Vasile cel Mare s au tratatul
Despre creșterea copiilor al Sfântului Ioan Hrisostomul ) aderă în mod deplin la adevărurile de
credință revelate și se străduiește să le experieze, să le transpună în faptă, devenind în acest sens o
adevărată lum ină, un reper duhovnicesc, pentru cei din jur. Pe de altă parte, așa cu m ne arată
Cartea Proverbelor, „ tânărul cel needucat devine o adevărată nenorocire pentru familie și pen tru
întreaga societate.”252

3.5. „Liturghia cuvântului” – semnificații didactice

Misiunea Bisericii în lumea contemporană are o importantă dimensiune liturgică. Liturghia
și „lucrarea” Bisericii sunt inseparabile, după cum ne arată chiar Sfânta Scriptur ă: „De ori câte ori
veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Domnul ui o vestiți până când El va
veni” (I Cor. 11, 24 și 26). În mod firesc, nu a existat o separare tranșantă între viața l iturgică și
propovăduire (respectiv păstrarea nealte rată a adevărului) Evangheliei. Creștinii stăruiau în

250 Vezi și: Pr. dr. G . ȘANTA, „Pedagogia creștină în opera Sfântului Grigorie de Nyssa”, în Studia Universitatis Babeș
Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 2/ 2009, pp. 135 – 141.
251 Pr. Dorin OPRIȘ, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne , Ed. Didactică și p edagogică, București, 2012, p. 5.
252 Sf. VASILE CEL MARE, Omilia către tineri – Scrieri. colecția P.S.B. vol.17, p. 65.

83
învățătura Apostolilor, în „ frângerea pâinii” și în rugaciuni (Fapte 2, 42). Nu numai Liturghia, ci și
întreg cultul ortodox asociază săvârșirea celor sfinte, adică sfințirea credincioșilor cu
propovăduire rea cuvântului dumnezeiesc. Credincioșii sunt sfințiți prin rugăciune și cultul li turgic,
dar tot prin intermediul acestuia sunt instruiți și întăriți în învățătura Bisericii. Credincioșii sunt
împărtășiți de către preot, atât cu dumnezeiasca Euharistie, cât și cu învăț ătura de credință a
Bisericii. „ Prin întreg cultul ei, mai ales prin Sfânta Liturghie, Biserica face o reconstituire sau
reactualizare în fiecare timp și loc a istoriei mântuirii (obiective) care s -a întâmplat odată pentru
totdeauna .”253
„Preotul – liturghisitor era totodată propovăduire or sau vestitor al cuvântului divin. Î n
Răsăritul creștin, propovăduire Evangheliei nu urmărea numai extinderea geografică a
creștinismului și lărgirea jurisdicției episcopilor asupra unor noi teritorii, ci avea ca scop mai ales
realizarea comuniunii cu Hristos prin Taine și Liturghie.”254
„Explicarea dumnezeieștii Liturghii” este cel puțin tot așa de necesară astăzi, precum a fost
în timpu l sfântului Nicolae Cabasilas.
Adunarea/ sinaxa liturgică a Bisericii este răspunsul pe care credincioșii îl dau chemăr ii
divine de a constitui poporul lui Du mnezeu și de a rămâne alături de El, într -o comuniune
profundă. Liturghia unifică și impune implicarea profundă și plenară a tuturor credincioșilor.
Liturghia – ca și întregul cult al Bisericii – se săvârșește pentru toți membrii parohiei și nu doar
pentru cei mai evlavioși sau aflați în situații mai dificile.
Prin „tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii” și a tuturor slujbelor bisericești, nu se destramă
misterul liturgic, ci dimpotrivă păstrând taina, credincioșii sunt luminați și ajutați să ințeleagă că
gesturile și formulele liturgice au corespondență în istoria mântuirii noastre. Nu întâmplător
programa noastră școlară acordă mai multe ore tâlcuirii Sfintei Liturghii și semnificațiilor Sfintelor
Taine . Explicarea Sfintei Liturghii – desigur, la nivelul credi ncioșilor noștri – este absolut
necesară. As tfel, vor înțelege Liturghia, a spectul ei de jertfă, de comemorare, valențele ei
euharistice și înnoitoare . Astfel, fiecare Liturghie îi va transforma pe credincioși în chip lăuntric, îi
va uni spiritual, făcând să dispară germenii patimilor, ai răutăți i sau înstrăinării de Dumnezeu.
„Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii trebuie să fie făcută cu maximum de atenție și mare seriozitate.
Miza este prea mare și putem pierde totul dacă greșim și bagatelizăm această slujbă divină.
Trebuie să lămurim lucruri misterioase, fără a reuși să dezvăluim taina care depășește limitele
înțelegerii raționale. Aici, conlucrarea dintre clerici și laici se impune mai mult decât oricând. Deși

253 Paul EVDOKIMOV , Ortodoxia, EIBMBOR, București, 1996, p. 96.
254 Pr. prof dr. Dumitru STĂNILOAE , Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1986, p. 267.

84
este și rămâne tainică, Sfânta Liturghie nu est e o chestiune care să -i privească numai pe clerici, ci
și pe laici. Numele ei grecesc letourgia – înseamnă chiar „ lucrare comună, cult colectiv, împreună –
închinare”. 255
Tâlcuind Sfânta Liturghie pe înțelesul credincioșilor noștri, scoatem în relief multe di ntre
principiile educației religioase: principiul hristocentric , pentru că Liturghia este o reactualizare a
jertfei sfinte și izbăvitoare a Mântuitorului Hristos, principiul eclesiologic pentru că împărtășirea
dintr -un singur potir scoate la lumină unitate a dintre mădularele Bisericii, principiul accesibilitțăii
pentru că Taina Împărăției trebuie descoperită și lămurită pe înțelesul credincioșilor fără a face ca
prin aceasta mis terul liturgic să dispară.”256
Deși, pe bună dreptate, ne -am obișnuit să numim Lit urghia „centrul vieții cultice a
Bisericii , ea este mai mult decât atât, este „manifestarea cultică a întregii comunități”, care
evidențiază structura comunitară a parohiei , precum și menirea acesteia de a -i integra și desăvârși
pe credincioși în trupul ta inic al Bisericii.
Într-una dintre scrierile sale, Părintele profesor dr. Ion BRIA arăta că Biserica este profund
marcată de spiritualitatea liturgică. Sp re deosebire de mediul monahal, unde influența spiritualități i
liturgice este covârșitoare, „ pentru credincioși, Liturghia este o continuă încurajare în viața lor
cotidiană și în întărirea legăturii lor duhovnicesti în Hristos. Liturghia unifică comunitatea și -i
ajută pe credincioși să se identifice cu învăț ătura de credință a Bisericii.”257
Orientarea litur gică a Sfintei Biserici ar e câteva coordonate principale – una dintre ele este
reprezentată de caracterul anamnetic al Liturghiei . Ea ne aduce aminte de faptul că am fost
răscumpărați din moarte de Mântuitorul și că suntem integrați – precum niște „ mădulare vii” – în
Trupul cel ales al lui Hristos.
O coordonată importantă a activității liturgice a Bisericii este chemarea credincioșilor la
Hristos, prin pregătirea acestora în vederea primirii învățăturii Sfintei Evanghelii și harului
Sfintelor Taine. Aceast a este coordonata soteriologică a Sfintei Liturghii. Ei i se adaugă o
coordonată eclesiologică, care constă în transmiterea darurilor Sfântului Duh, în zidirea Bisericii
și transformarea tuturor credincioșilor în pietre vii ale ed ificiului în care Hristos este „ piatra cea
din capul unghiului” (Biserica) .
Viața liturgică a Bisericii ne unește cu Hristos, strângându -ne în același timp laolaltă ca
„mădulare” vii și active ale Bisericii.

255 Prof Constantin CUCOȘ , Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași, 1999, pp. 28 – 29.
256 Pr prof dr. Sebastian ȘEBU, prof. Monica OPRIȘ, prof. Dorin OPRIȘ, Metodica predă rii religiei, Ed. Reîntregirea,
Alba – Iulia, 2000, p. 183.
257 I. BRIA, Dicționar de teologie ortodoxă , EIBMBOR, București, 1981, p. 32.

85
Într-o lume și o societate atat de divizată, cum este cea în care trăim , regăsirea spiritului
unității și comuniunii creștine poate avea loc printr -o mai adâncă înțelegere și trăire a Liturghiei și
a formelor comune de rugăciune ale Bisericii.
Dimensiunea anamnetică sau orizontală a Liturghiei pune Sfânta Euharistie în legăt ură cu
Jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Liturghia are însă și o însemnată dimensiune epicletică sau
verticală, care pune Biserica întreagă în legătură cu Sfântul Duh, cu Hristos și cu Tatăl. Sfânta
Liturghie scoate în evidență atât comuniunea dintre credi ncioși, cât și comuniunea noastră cu
Dumnezeu. Comuniunea din sânul Bisericii, dintre credincioși, (adică legătura pe orizontală) se
întărește în măsura în care noi ne ridicăm la viața de comuniune veșnică cu Sfânta Treime
(legătura pe verticală).
Faptul ca dimensiunea comunitară a Liturghiei constă într -o rugăciune și cântare comună a
credincioșilor și cultivă rugăciunea noastră pentru semeni, nu trebuie să ne ducă la concluzia falsă
că rugăciune liturgică poate înlocui rugăciunea noastră particulară. De a semenea, nu trebuie să
credem că rugăciunile rostite de către ceilalți creștini pentru întreaga comunitate, ne scutesc de
datoria de a ne ruga și a -I mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care le re varsă zi de zi
asupra noastră.
Teologii ortodocși ac centuează tâlcurile Liturghiei și ale tuturor rânduielilor rituale
bisericești, deoarece mântuirea credincioșilor se face în Biserică, print r-o activă participare la
„viața întru Hristos” , „credinciosul, nu se mântuiește, însă, meca nic și unilateral în Bis erică.”258
Mântuirea este un proces complex, care presupune un permanent dialog, o împreună –
lucrare a omului cu Dumnezeu. Omul nu se mântuiește singur, d oar prin eforturi individuale, n ici
numai prin lucrarea lui Dumnezeu, ci prin conlucrarea cu harul divin. Această conlucrare
presupune participarea activă a credincioșilor la Liturghie și la tot ceea ce înseamnă rugăciune
comună a Bisericii.
Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii trebuie să se realizeze într -un mod simplu, accesibil
tuturor: prin predică și cateh eză, în mod ocazional sau prin broșuri.259
Liturghia e ste rugăciunea eclesială comună prin excelență,  = însemnând în
greaca veche „lucrare comună” . Biserica trebuie să urmărească transformarea credincioșilor pasivi,
care asistă doar la Sfânta Litur ghie, în părtași activi la rugă ciunea și la jertfa euharistică. A
participa în mod activ la Liturghie, înseamnă a lua parte efectiv, a te încadra, în adevăratul sens al
cuvântului, în tot ceea ce cuprinde Liturghia.

258 Prof. Jean MEYENDORF , Teologia bizantină, EIBMBOR, București, 1996, p. 86.
259 Pr. prof. Ion BRIA, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981, p. 38.

86
Săvârșită cel mai frecvent, (aproape zil nic) în Biserica Ortodoxă, Litur ghia Sfântului Ioan
Gură de Aur are, alături de considerabilele ei semnificații dogmatico -duhovnicești , și un important
rol didactic260. Accente didactice există în tot cuprinsul acestei sfinte și dumnezeiești rânduieli, dar
totuși cele mai multe dintre acestea se regăsesc în prima ei parte, adică în cea care din vechime a
fost numită în mod suge stiv „Liturghia catehumenilor.”261
Prima parte a Liturghiei (propriu -zise) care urmează după săvârșirea Proscomidiei, se
numește Liturgh ia catehumenilor sau Liturghia cuvântului, pentru că are un caracter preponderent
didactic. Partea ei cea mai însemnată este alcătuită din lecturile biblice și în timpurile vechi se
rostea tot acum și omilia (predica) pentru a -i zidi duhovniceste și a -i întări în credință pe
catehumeni . Cuvântul de învățătură urma, în mod firesc , îndată după cuvântul/ f ragmentul
evanghelic, tâlcuindu -l pe acesta din urmă.262
Instituția catehumenatului era specifică Bisericii primare, când cei care vroiau să devină
creștini tr eceau printr -o fază de pregătire, de instruire în tainele și învățăturile noii credințe. Acești
învățăcei, indiferent de vâ rstă sau originea lor socială, erau numiți catehumeni. D e regulă de Paști
sau în Săptămâna luminată, catehumenii întăriti în cunoștin țe bisericești și statornici în credință se
învredniceau de Taina Botezului, devenind în acest fel creștini, adică membri cu drepturi și
îndatoriri depline ai Bisericii. După Botez, ei erau înveșmântați în alb – culoare care simboliza
ștergerea păcatului s trămoșesc și a păcatelor personale săvârșite până atunci. Cei proaspăt botezați
erau numiți neofiți și privitor la ei , Biserica nu a stabilit măsuri restrictive din punct de vedere
cultic, liturgic. Însă canoanele Bisericii nu au îngăduit neofiților să aju ngă episcopi, deoarece o
asemenea funcțiune bisericească presupune o responsabilitate sporită și mai cu seamă statornicie.
În timp se verificau calitățile neofiților și se îngăduia accesul acestora spre funcțiile sacerdotale,
dacă împlineau condițiile cano nice în acest sens. 263
Rânduiala începutului de Liturghie este destul de simplă: dup ă binecuvântarea treimică,
urmează ectenia mare și apoi antifonul I ( „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”). În vremea
aceasta, preotul liturghisitor rostește o rugăciun e, apoi urmează ectenia mică și Antifonul II
(„Unule Născut ”), însoțit din p artea preotului de o rugăciune.
Antifonul III cuprinde de fapt Fericirile ce sunt 9 căi de intrare în Împărăția cerurilor.264 în
continuare, se f ace Vohodul Mic ( în slavonă, „vohod” = mișcare, ieșire) cu Sf. Evanghelie, preotul

260 Pr. dr. G . ȘANTA, „Sfânta Liturghie ca valoare educativă și limbaj al comuniunii”, în Studia Universitatis Babeș
Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1-2/ 2004, pp. 117 -124.
261 Prof. Letiția LEONTE , Ucenicul lui Hris tos- Îndrumãri metodice pentru predarea religiei în școli , Ed. Studion,
Bacău, 2000, p. 49.
262 Pr. Ioan TEȘU, „Liturghia Cuvintelor în sanctuarul inimii și în altarul minții”, în Tabor, nr. 4 (VI) 2012, p.72.
263 Dumitru CÃLUGÃR , Catehetica, EIBMBOR, Bucureșt i, 1984, p. 34.
264 PS IRINEU BISTRIȚEANUL , Fericirile , Ed. Glasul, Huedin, 2001, p. 7.

87
fiind precedat de un paraclisier ca purtător de lumină. La intrarea preotului în altar (prin ușile
împărătești) se cântă la strană „ Veniți să ne închinăm!”
După Vohodul Mic se cântă Trisaghionul liturgic („Sfi nte Dumnezeule”), apoi urmează
citirea Apostolului și cădirea mică, după care preotul (sau diaconul) citește Sfânta Evanghelie,
urmând diferite ectenii și rugăciuni, în final după ectenia și rugăciunea pentru cei chemați
(catehumeni) acestia sunt înd emnați să părăsească biserica.”265
Dacă Sfântul Irineu al Lyonului nu mește Liturghia credincioșilor „ Potirul comuniunii” ,
înseamnă că , pentru această parte didactică, de început a Liturghiei este într -adevăr potrivită
noțiunea de „Liturghie a cuvântului ”.266
Teologu l ortodox Schm emann, care a numit Euharistia „ Taina Împără ției”, iar Liturghiei i –
a spus „Taina adunării ” (euharistice), consideră că cea mai potrivită denumire pentru Liturghia
catehumenilor este aceea de Taină a cuvân tului.
După opinia lui Schmemann, Int rarea cu Evanghelia (vohodul cel mic) este punctul central
al Liturghiei catehumenilor, pentru că este vorba de o procesiune solemnă unde preotul Îl închipuie
pe Hristos, paraclisierul pe Înaintemergătorul Ioan, Sf. Evanghelie – învățătura cea nepieritoare și
de viață -dătătoare a lui Hristos. În vechime, în aceste momente era rânduită predica, care în mod
firesc era și rămâne legată de pericopă evanghelică citită. Dacă pericopa evanghelică oferea tema
cuvântului de învățătură era firesc ca acest cuvânt dida ctic să fie rostit î ndată după lectura
evanghelică și era logic să fie astfel p entru ca după vestirea (citirea ) cuvântului, acesta trebuia să
fie tâlcuit și propovăduire ca să se dovedească lucrător. Predica ar fi așadar, „ creșterea
cuvântului”.
Pentru pă rintele prof. Dumitru Stăniloae, Liturghia catehumenilor este “a chemării și a
învățăturii”267 o laudă a Împărăției făgăduite ca îndemn și ca început a i ntrării în ea. Vohodul cel
mic, punct central al acestei părți didactice, ne arată că Hristos -Învățătorul iese acum din viața Sa
tainică, petrecută în Nazaretul Galileei și pășește către slujirea Sa. Vohodul înseamnă deschiderea
ușilor împărătești, adică revelarea și deschid erea Împărăției cerurilor, iar lumânările care îl preced
pe preotul liturghisitor , fac trimitere duhovnicească la Sf. Ioan Botezătorul și desemnează simbolic
mulțimea de prooroci care au vestit venirea Hristosului, î ntru Carele se împlinesc toate.”268
Citirea Apostolului și a Evangheliei are – potrivit tâlcuirii patristice preluate de către P .S.
Vasile COMAN , în studiile sale liturgice – sensul de arătare deschisă (înfățișare) a lui Hristos a

265 „Mama Sica”/Anastasia POPESCU , Cum sã -i învãțãm pe copii religia, Ed. Anastasia, București, 1995, p. 63.
266 Prof. Alexandre SCHMEMANN , Euharistia – Taina Împãrãției, Ed. Deisis, Sibiu, 1992, p. 38.
267 Costion NICOLESCU , „Părintele D. Stăniloae -prieten al cuvântului, faur de cuvinte teologice” în Tabor, nr. 2 (VIII)
2014, p. 16.
268 D. STÃNILOAE , Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxã, Ed. Mitropoliei Olteniei, Cra iova, 1986, p. 186.

88
Cărui învățătură ni se împărtășește ca o veritabiă hrană duhovnicească pentru inima și mintea
noastră. În legătură cu tâlcuirea duhovnicească a Liturghie i catehumenilor, teologul ortodox A.
CONIARIS arăta următoarele: „faptul că noi aducem Darurile noastre de pâine și vin la biserică nu
rămâne fără de răspuns, dar, răspunsul venit din partea lui Dumnezeu întrece orice cugetare:
Dumnezeu ne răspunde prin da rul Său neprețuit; ne trimite cuvintele Sale de viață dătătoare și
pline de lumina cunoașterii. El ne vorbește prin slujitorii Sai, la lectura Apostolului și prin Însuși
Fiul Său cel Unul Născut, atunci când se citește din Evanghelie. „Apostolul” și „Evang helia”
reprezintă cuvântul lui Dumnezeu. Suntem într -un dialog duhovnicesc; noi grăim prin rugăciune și
închinare, El ne răspunde pr in cuvântul a toate lămuritor.”269
Cugetând la momentele de începutul rânduieli i liturgice , sfântul I oan de Kronstadt a
afirma t: „De aceea, ni se citește Evanghelia la început în biserică, pentru ca să credem sincer și cu
tărie în Hristos, să învățăm legea Sa, însușirile și virtuțile Lui preasfinte și pentru ca să -L imităm,
îmbrăcându -ne în sfințenia, bl ândețea și adevărul Său. Hristos Se descoper ă prin cuvântul Său,
acum pășește înaintea noastră, descoperindu -ni-Se limpede, arătându -ne cât de mult ne iubește”.270

269 Prof. A. CONIARIS , Introducere în credința și viața Bisericii Ortodoxe, Ed. Sophia, București, 2001, pp. 152 -153.
270 Sfântul IOAN DE KRONSTADT , Liturghia – cerul pe pãmânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 251.

89
Concluzii

Având o valoare literară deosebită , textul biblic nu este valoros și nu trebuie interpreta t
doar sub aspect literar, dimpotrivă, Scriptura poate fi pe alocuri lipsită de finețe literară, săracă în
figuri de stil , laconică trasmițând adevăruri, evocând realități și evenimente bine determinate și
adesea consemnate și în alte surse antice, dar cu toate acestea nu este nic iodată lipsită de valoare
teologică, de tâlcuri profunde.
În sens propriu , „cuvântul” înseamnă , și în Scriptură , „mesaj”, formă verbală de transmitere
a unei vești, a unei învățături, a unui îndemn, formă de desc riere a unei reali tăți.
În sens figurativ, „cuvântul” respectiv „cuvintele” înseamnă învățătura lui Hristos,
învățătura de credință cea mântuitoare. Există un sens primordial (și principal , totodată) , acela
pozitiv al cuvântului / cuvintelor = învățătura adevărată, adevăr m ântuitor și călăuzitor în viață, dar
și în sens negativ , o pervertire a cuvântului adevărat care reprezintă erezia, învățătura falsă de
credință, falsificată, cuvântul amăgitor, cuvântul de pieire, minciună, răstălmăcirea adevărului.
În sens teologico – filozofic , Hristos Mântuitorul , a doua Persoană a Sfintei Treimi este
numit Cuvânt , Λόγος , Logos. Termenul provine din greacă și înseamnă „cuvânt”, respectiv
„știință”/ „cunoaștere” și a fost folosit și înainte de Hristos în filozofia antică. Sfântul Ioan
Evanghelistul care este înfățisat simbolic în iconografia creștină sub chipul vulturului, este
aghiograful care L -a descris pe Hristos ca Logos divin, Ce trup se face, „pentru noi și a noastră
mântuire”.
Cuvântul biblic este un instrumen t de iluminare și înv ățătură. N u litera, ci spiritul ei (al
textului) trebuie să ne călăuzească. Cuvintele Domnului sunt î nvestite cu autoritate supremă, iar
această autoritate este transferată apoi , pe temeiul succesiunii apostolice , propovăduitorilor și
cârmuitorilor crești ni (Apostoli, ucenici, episcopi, preoți, diaconi și credincio și adevărați). Omul
credincios, cetatea, respectiv comunitatea primește cuvintele Domnului sau ale tri mișilor/
mesagerilor Acestuia, prin propovă duire, ascultare sau citire și astfel le „pune la inima sa”, adică le
înțelege și le pătrunde sensurile/ tâlcurile. A poi transformă cuvintele astfel percepute în fapte
conforme voii divine , în fapte „bine -plăcute lui Dumnezeu”. Spre deosebire ce cuvintele deșarte,
de cuvintele amăgit oare ori de cele de li ngușire, cuvintele adevărate provenite de la Dumnezeu
sunt cuvinte roditoare și călăuzitoare. Sunt cuvinte de -viață -făcătoare, pentru că au binecuvântarea
și sprjinul Sfântului Duh. Cuvântul biblic este î nvestit cu autoritatea și puterea lui Dumnezeu întru
Duhul Sfânt Cel Care luminează și purifică, Cel Care cârmuirește și se definește în mod simplu ca
„Dătător de viață” .

90
Sfânta Scriptură, ca și operele Sfinților Părinți, reflectă în mod amplu și profund relațiile
dintre preoți și credincioși, dintre dascăl i și copii, insistând în mod deosebit asupra aspectelor
spirituale implicate de aceste raporturi: „ Nu încetez, fraților, a vă ruga cu lacrimi î n ochi și a vă
cere cu multă stăruință să dați copiilor voș tri o bună educație. Dacă îți iubesti într -adevăr copi lul,
atunci arată acest lucru prin educația pe care i -o dai”, scria – și ne îndeamnă și azi – sfântul Ioan
Gura de Aur. Sfinții Părinți au fost adevărați maieștri ai cuvântului propovăduire și exemplificat
printr -o viață de virtute și sa crificiu. Prin strădaniile lor catehetice de formare duhovnicească a
tinerelor „mădulare” ale Bisericii, Sfinții Părinți se particularizează în felul următor: Clement
Alexandrinul, un adevărat părinte al cateheticii , ne pune în fața ochilor duhovnicești modelul
Pedagogului d esăvârșit – Hristos . Sfântul Vasile ne aduce în prim -plan educația pentru credi nță
mărturisită prin fapte bune. Sfântul Grigorie de Nazians reliefează transmiterea teologiei/ doctrinei
prin lucrarea educativă a Bisericii. Sfântul Grigorie de Nyssa socoteșt e că educația trebuie să fie o
interiorizare a cr edinței, o trăire profundă a ei. Sfântul Chiril al Ierusalimului socotește că educația
creștină trebuie lega tă nemijlocit de Sfintele Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că educația
creștinească trebuie să se sprijine pe mărturisire/ mărturie și pe o viață morală exemplară, pe
meditație spirituală profundă și roditoare.
Sfânta Scriptură sau Biblia cuprinde cuvântul veșnic al lui Dumnezeu (In. 10, 34 – 36), taina
lui Hristos Ca re semnifică alfa și omega – începutul și sfârșitul Scripturii. Cât de binecuvântat și
de mântuitor este cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfintele Scripturi ne arată Sfântul Pavel,
spunându -i ucenicului Timotei „De copil, cunoști Scripturile sfinte, care pot să ne înțelepțească
spre mântuire prin credința cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și
de folos spre dare de învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate,
pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru tot lucrul bun.” (II Tim. 3, 15 –
17).
Libertatea de care bucurăm de câteva decenii și care permite desfășurarea demersului
catehetic la nivel par ohial, precum și în școli este, din păcate, răstălmăcită de mulți dintre
contemporanii noștri. Unii af irmă, în mod eronat , că educația religioasă lezează libertatea și
drepturile omului, impunând credincioșilor și elevilor tutela spirituală a Bisericii, altii sunt atrași
de felurite doctrine religioase neoprotestante sau pseudo -religioase cu idei sincretis te.
În aceste împrejurări , se impune de la sine colaborarea strânsă între toți slujitorii adevărului
revelat de Mântuitorul Hristos și păstrat de către Sfânta Biserică. Azi, preoții și dascălii de religie,
ca de altfel și toți dreptmăritorii creștini, trebuie să mărturisească și vestească învățătura lui Hristos
atât prin cuvânt, cât mai ales prin faptă. În acest sens conceptul de educație duhovnicească – bine

91
înțeles și aplicat în viața de zi cu zi – poate aduce în suflu nou și binecuvântat atât în cadrul
comunității parohiale , cât și în școala contemporană .
Această lucrare are fără îndoială un caracter multidisciplinar. Tratâ nd despre cuvântul lui
Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură, observăm cu ușurință că cercetarea acestuia se încadrează
în mod firesc în rândul disciplinelor biblice, care analizează mesajul transmis de Dumneze u, prin
intermediul aghiografilor luminați și inspirați de către Duhul cel Sfânt. După cum arăta în urmă cu
câteva decenii Înalt Prea Sfințitul părin te mitropolit Bartolomeu Anania , în cunoașterea și trăirea
textului Sfintei Scripturi există mai multe trepte, mai multe etape succesive de cunoaștere,
înțelegere, propovă duire și trăire a textului mântuitor scris sub inspirație și călăuzire divină.
Având în vedere aceste trepte succesi ve, în cercetarea și aplicarea în viața personală și
bisericească ( trăirea mesajului Sfintei Scripturi), trebuie să ne folosim cu iscusință și înțelep ciune
de studiile biblice vechi și mai ales nou -testamentare, de scrierile patristice, de exege za și
ermineutica biblică, apoi de lucrările catehetice și de omiletică și, nu în ultimul rând, de scrierile
de liturgic ă, morală și pastorală.
Așadar, cuvântul – care reprezint ă o noțiune complexă și polisem antică – ne trimite cu
gândul atât la Logosul divin – Hriso s, cea de -a doua Persoan ă a Sfintei Treimi, precum și la
cuvintele ziditoare de suflet ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții, care explicitează și aplică în
viața Bisericii învățăturile bib lice.
După cum re marcă toți teologii ortodocși, prezentarea , lămurirea și trăirea cuvântului
Sfintei Scripturi constituie baza laturii profetice (învățătorești) a misiunii și a responsabilității
preoțești pe care ne -am asumat -o în momentul înălțător ș i tainic al Hirotoniei.
În mod cert, între ampla misiune a preot ului-paroh și responsabilitățile dascălului de
religie există nenumărate și profunde asemănări. În pofida acestor similitudini, vorbim de două
misiuni distincte, care se îngemănează, se completează reciproc , în vederea zidirii duhovnicești și
a mântuirii c redincioșilor. Cum marea majoritate a teologilor o rtodocși învredniciți azi de harul
Sfintei Preoții au fost dascăli de religie vreme îndelungată , înainte de -a intra în slujirea Sfântului
Altar , este evident faptul că , de la catedră și , ulterior , de la amv on, ei au vestit cuvântul Scripturi i,
l-au tâlcuit, l-au înfățișat discipolilor și credincioșilor (enoriașilor) , formându -i duhovnicește,
călăuzindu -i pe calea mântuirii și ferindu -i de ademenirile și rătăcirile neoprotestante, precum și
de orice înstrăina re seculară.
Având în vedere aceste realități binecunoscute nouă, precum și faptul că , în multe parohii
din mediul rural, preotul îndeplinește în continuare și funcțiunea de dascăl de religie, consider că ,
la temelia întreitei sale misiuni , alături de latu ra sfințito are – sacerdotală și cea conducătoare

92
(împărătească) , stă latura învățătorească sau profetică , aceasta din urmă, la rândul ei, bazându -se
pe vestirea, tâlcuirea și mai cu seamă pe aplicarea în viață, adică pe experierea textului biblic
inspirat de Dumneze u.
Sfânta Scriptură, care are , după cum am recunosc cei mai însemnați filologi și oameni de
artă, o autentică valoare literară și estetică , nu trebuie să rămână literă moartă și nici doar o
colecție de scrieri cu valoare exclusiv sapiențială, ci trebuie să fie cunoscută, percepută (înțeleasă)
în mod profund și aplicată în viața personală a credinciosului și a comunității creștine (parohie,
Biserică, societate) .
Având în vedere aceste considerente, misiunea învățătorească a preotului – catehet
coincide cu cea a dascălului de religie, dar o depășește pe plan duhovnicesc, deoarece el are în
sprijinul său mijloacele harice pe care profesorul oricât de iscusit, experimentat și râvnitor ar fi nu
le are ( fiind el însuși laic, enor iaș al sfintei Biserici ).
În împrejurările actuale, când v iața noastră pastorală se desfăș oară într -un climat de
deplină libertate, dar este afectată grav de maladia secularizării, adică a înstrăinării de Dumnezeu
de învățătura și de morala creștină, cuvântul Scripturii trebuie să slujească mai mult ca nicio dată
zidirii duhovnicești (orientării spirituale) și mânturii credincioșilor (ca re în numeroase cazuri ne
sunt ori ne-au fost în decur sul timpului elevi, discipoli, împreună -lucrători) .
În acest sens, trebuie să evidențiem val oarea netrecătoare, permanentă a cuvântului biblic,
să prezentăm acest cuvânt profund tuturor și în mod accesibil, pe înțelesul lor, urmând în acest
sens pilda ide ală a Învățătorului desăvârșit, Hristos, Cel Ce grăia prin pilde și cuvântul cu putere
multă și-i întărea cu fapte miraculo ase și de mare milostenie.
Punctual, cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură – care, alături de Sfânta Tradiție ,
constituie o depozitară a Revelației divine – este înfățișat și tâlcuit ulterior de preot cre dincioșilor
lui prin:
 pericopa evanghelică și cea apostolică , adică prin citirile sau lecturile biblice
incluse în Liturghia cuvântului – prima parte (preponderent didactică) a sfintei slujiri ;
 prin celelalte lecturi biblice incluse în cultul ortodox – alte pericope apos tolice și
evanghelice, precum și paremii ;
 printr -o mare parte din cântările liturgice (ex . antifonul I, antifonul II și mai cu
seamă antifonul III – Fericirile ), dar și prin toți psalmii, cuprinși la loc de cinste în
rânduiala celor șapte Laude bisericești și în alte struct uri cultice;
 prin cateheze axate pe teme biblice, prin omilii exegetice ;

93
 prin icoane ce sunt adevărate catehisme în culori și care , în cele mai multe cazuri ,
au temeiuri biblice, oglindind evenimente cl ar atestate în Sfânta Scriptură, sp re exemplu,
Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, minunile, Intrarea triumfală în cetatea
Ierusalimului, Cina cea de Taină, Răstignirea și Învierea Mântuitorului, Schimbarea Sa la
Față, zugrăvirea Pogorării Sfântului Duh, Înălțarea Domnului la ceruri, icoanele Sfântului
Ioan Botezătorul ;
 prin intensificarea lucrării apologetice – cunoașterea temeiurilor biblice a
învățăturii noastre de credință și combatarea punctuală a răt ăcirilor/ obiecțiunilor sectare;
 prin sublinierea faptului că scrierile patristic e (dar și celelalte elemente principale
ale Sfintei Tradiții) nu sunt străine și nici potrivnice Sfintei Scripturi, ci , dimpotrivă,
aprofundează și tâlcuiesc textul Scripturii cu evlavie și mare înțelepciune. A stfel, Sfântul
Ioan Gură de Aur, de pildă, are nenumărate tratate și omilii exegetice, precum și scrieri cu
caracter catehetico – pedagogic pe care se văd nevoiți să le aprecieze chiar și cugetătorii
atei sau „secularizați” din vremurile noastre ;
 prin cultivarea unei conduite morale alese și a virtuțilo r care au temeiuri biblice
deosebit de clare .
De remarcat este și faptul că temeiurile biblice pe care noi trebuie să le facem cunoscute
credincioșilor nu trebuie să fie luate exclusiv din cărțile Noului Testament, ci și din scrierile
Vechiului Testament , spre exemplu, Iov trebuie înfățișat ca pildă de îndelungă -răbdare, icoan ele
cu Sfântul Ilie trebuie să -l prezinte ca săvârșitor de minuni și ca luptător împotriva idolatriei. Să
nu uităm, de pildă, că icoana Sfintei Treimi înfățișată prin epifania de la st ejarul Mamvri are
temeiuri vechi – testamentare .
De asemenea, trebuie reliefat faptul că Erminia picturii bizantine prevede ca, la loc de
cinste , să fie zugrăviți în biserică profeții vechi – testamentari , precum și sfinții evangheliști și
Apostolii, împreună cu scrierile lor zugrăvite stilizat sub forma unor papirusuri ce cuprind fie
însemnate proorocii mesianice, fie versete de temelie din cadrul Sfintelor Evanghelii.
Cunoașterea, lămurirea și mai ales experierea (trăirea) cuvântului biblic, faptul că el este
cuprins și reflectat și în întreaga noastră viață bisericească: cult liturgic (psalmi, cântări,
rugăciuni) , iconografie și imnografie, morală contribuie din plin la zidirea duhovnicească a
credincioșilor, în metamorfozarea lor spirituală, în transformarea l or în „mădulare” v ii ale
Bisericii, în cola boratori vrednici ai preotului – paroh în expunerea și apărarea dreptei învățături.

94
Bibliografie

Izvoare biblice și patristice

1. Biblia sau Sfânta Scripturã , ediția jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, București,
2001, ediție adnotată de Î.P.S Bartolomeu Valeriu Anania .
2. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Bogățiile oratorice , Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2002.
3. IDEM, Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, EIBMBOR, București, 2001.
4. IDEM, Problemele vieții , Ed. Egumeni ta, Galați, f.a.
5. IDEM, Omilii la Facere , în P.S.B. vol. 21, EIBMBOR, București, 1987 .
6. IDEM, Omilii la Matei , în P.S.B, vol. 23, EIBMBOR, București , 1994 .
7. IDEM, Omilii la săracul Lazăr , EIBMBOR, București, 2005 .
8. Sf. VASILE CEL MARE, Omilii , în P.S.B. vol. 17, EIBMBOR, București, 1986.
9. IDEM, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi , EIBMBOR, București, 200 9.

Cărți/ Lucrări de specialit ate

1. ANDREICUȚ , Î.P.S. Andrei, Morala Împărăției – întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfinții
Părinți , Ed. Reîntregirea, Alba – Iulia, 2003.
2. ÎPS Bartolomeu ANANIA, Cartea deschisă a Împărăției , EIBMBOR, București, 2007.
3. BEL, Pr. prof. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj, 2002 .
4. BISTRIȚEANUL, PS Irineu , Fericirile , Ed. Glasul, Huedin, 2001
5. BIZĂU , pr. dr. Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizării , Ed. Patmos, Cluj, 2004.
6. BOLOCAN , Carmen – Maria, Catehetica și didactica religiei, ed. Sfântul Mina. Iași, 2008.
7. BOROIANU, Dimitrie G. , Dreptul bisericesc , ediție îngrijită și actualizată științific de I. –
A. Tudorie, cu o prefaț ă de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, București, 2007 .
8. BOTOȘĂNEANUL , P.S Calinic, Biblia în Filocalie – Antologie de texte tâlcuite în Filocalia
românească, Ed. Trinitas, vol. 1, Iași, 2004.
9. BRECK , John, Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, etică și Liturghie , ed.
Patmos, Cluj, 2003.
10. IDEM, Puterea cuvântului în Biserica dreptmãritoare, EIBMBOR, București, 1999.

95
11. CHIRILĂ, Pr Ioan, Misiunea Bisericii în Sf.Scriptură și în istorie, ed. Renașterea, Cluj –
Napoca, 2006.
12. CLEOPA, Arhim. Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopei, Roman, 1992 .
13. CUCOȘ, Constantin, Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași,
1999 .
14. DANCU, Ana, Metodica predării religiei în școala primară, gimna zială și licee, ed.
Anastasia, București, 1999 .
15. DAVID , Petru, Călăuza Ortodoxă, Ed. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1990.
16. FEE Gordon D. și Douglas STUART , Biblia ca literatură , Ed. Logos, Cluj – Napoca, 2003.
17. FELEA , pr. prof. Ilarion, Religia cultu rii, ed. Episcopiei Ortodoxe, Arad, 1994.
18. GORDON , Vasile, Biserica și școala – analize omiletice, catehetice și pastorale, ed.
Christiana, București, 2003.
19. GOȚIA , Maria, Înnoirea catehezei – tehnici catehetice bazate pe cuvânt, Ed.Presa
Universitară Clujea nă, Cluj Napoca, 1998
20. HRIȘCĂ , Bogdan – Mihai, Lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în misiunea Bisericii și în
educație – reflectată în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Cluj- Napoca, 2013.
21. JINGA , Constantin, Biblia și sacrul în literatură, Ed. Universității d e Vest, Timișoara, 2001.
22. LEONTE, Letiția, Ucenicul lui Hristos – Îndrumãri metodice pentru predarea religiei în
școli , Ed. Studion, Bacău, 2000.
23. LOVIȘTEANUL , P.S. EMILIAN , episcop -vicar, Cuvânt și faptă în lumina Evangheliei, ed
Reîntregirea, Alba Iulia 20 14, (256p.)
24. MEGHEȘAN, Pr. dr. Dumitru, Rugăciune și umanism, Ed. Revista Familia , Oradea, 1996
25. MLADIN , ÎPS Nicolae, Teologia morală ortodoxă , vol. 1., Ed. Reîntregirea, Alba – Iulia,
2003.
26. MOISESCU , Iustin, Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfân tului Ioan Gură de Aur,
Ed. Episcopiei Argeșului și Ed. Anastasia, București, 2003.
27. NECULA, Pr. Nicolae, Mijloace pentru cunoașterea parohiei . Curs de Pasto rală, Ed.
Scripta, București, 2002.
28. NEGRUȚIU , Pr. Silviu -Ioan, Minunile săvârșite de Mântuitorul , Ed. Unive rsității, Tg.
Mureș, 2015.
29. OPRIȘ, Pr. Dorin, Dimensiuni creștine ale pedagogiei modern , EDP, București, 2012.
30. PAPADOPOULOU , G., Teologie și limbă – teologie experimentală, limbă convenț ională , Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 20 07.

96
31. PETCU , Liviu, Lumina Sfintelor Scripturi – antologie tematică în opera Sfântului
Ioan Gură de Aur , Ed. Trinitas, Iași, 2007, vol. II, (pp. 801 – 846).
32. PETRARU , Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, ed. Trinitas, Iași, 2000.
33. PLĂMĂDEALĂ , ÎPS Antonie, Biserica slujitoare, Ed. Tipografia Eparhială, Sibiu, 1986 .
34. IDEM, Preotul în Biserică, în societate, acasă, Ed. Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996 .
35. IDEM, Tâlcuri noi la texte vechi, Tipografi a eparhială, Sibiu, 1988 .
36. RADU, Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, București, 1986 .
37. SCHMEMANN, Alexandre, Euharistia – Taina Împãrãției, Ed. Deisis, Sibiu, 1992 .
38. STĂNILOAE, PR. DUMITRU , Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos , Editura Centrului
Mitropol itan Sibiu, 1991.
39. IDEM , Iisus Hristos sau restaurarea omului , Ed. Omniscop, Craiova , 1993.
40. IDEM, Spiritualitat e și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei, Craiova, 1986 .
41. IDEM, Teologia dogmatică ortodoxă , EIBMBOR, București, 1996.
42. ȘANTA , pr. dr. Gheorghe, Valori creștine în educația morală a adolescentului, Editura
Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2004.
43. ȘANTA , pr. dr. Gheorghe (în colaborare cu pr. dr. Dorel MAN și dr. Dacian BUT- CĂPUȘAN ),
Educație, conștiință, mărturisire, ed. Renașterea, Cluj Na poca, 2014.
44. ȘEBU, Pr. prof. Sebastian, prof. Dorin OPRIȘ, prof. Monica OPRIȘ, Metodica predării
religiei , ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
45. TAMAȘ , dr. Iosif, Sfânta Scriptură – fundament al catezării poporului român , ed.
Universității Al. I. Cuza, Iași, 2 011, (pp. 377 – 393).
46. VLAD, Sofron , Problema Cuvântului/ Logosului în Evanghelia a IV -a, Tipografia
Diecezană, Cluj, 1937 .

Dicționare teologice

1. Dicționar al Noului Testament , redactat de pr. prof. Ioan MIRCEA , EIBMBOR,
București,1995.
2. Dicționar biblic, Ed. „Cartea creștină” , Oradea, 1995.
3. Dicționar cultural al Bibliei , Ed. Nemira, București, 1998 (prof. coord. D. FOUILLOUX ).
4. Dicționar enciclopedic al Bibliei, Ed. Humanitas, București, 1998.

97

Articole

1. ANDREICUȚ , Î.P.S. Andrei, „Implicațiile morale ale cuno așterii Sfintei Scripturi” , în
Ortodoxia, 1989, nr. 4, p. 113 .
2. ABRUDAN, Dumitru, „Semnificațiile duhovnicești a Psalmilor”, în Studii teologice, nr. 7-
8/ 1963.
3. IDEM, „Controversa dintre I.H. Rădulescu și mitropolitul Andrei Șaguna privind Biblia de
la Sib iu 1856 – 1858”, în Revista Teologică , nr. 4 – 6/ 1993.
4. BACONSCHI , T, Averea bunei educații , ed. Univers, București, 2019, recenzie în Tabor,
12/ 2019.
5. BASARAB , pr. prof. Mircea, „Aspecte din istoria interpretării Sfintei Scripturi”, în
Ortodoxia , nr. 4/ 198 9, pp. 83 -106.
6. IDEM, „Sfânta Scriptură și interpretarea ei în concepția Sfântului Vasile cel Mare”, în
Mitropolia Banatului, nr. 4-6/ 1979, p. 286 .
7. BĂLAN – MIHAILOVICI , Aurelia, „Exegeza lingvistică – bază a rigorii semnificației textului
Bibliei”, în Ortod oxia, nr.1-2/ 1991, pp. 181 -184.
8. BĂNESCU , Marcu, „Funcțiunea metaforei în «Predica de pe Munte»” (I), în Mitropolia
Banatului, nr. 11 – 12/ 1984, p. 679 și continuarea (II) în Mitropolia Banatului, nr.1- 2/
1985, p. 15.
9. BÂRSAN , Ovidiu, „ Sfânta Scriptură și Sfânta Liturghie – o dăruire plenară a Cuvântului sau
asanarea Lui” , în Tabor, nr.12/ 2009.
10. BELU, Pr prof. Dumitru, „Predica “secolului de aur” , în Mitropolia Ardealului, nr. 3 -5/
1964.
11. BIANCHI , Enzo , Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii. Cuv ânt și rugăciune –
cu traducerea integrală a scrierilor lui Guido II Cartusianul (trad Maria – Cornelia Ică), ed.
Deisis, Sibiu, 2009; ABRUDAN Mircea, Recenzie, în Tabor, nr. 5 (III) august 2009 .
12. BIANCHI E., Ascultând Cuvântul – pentru lectura duhovnicească a Scripturii în Biserică,
trad M. Ică, ed. Deisis, Sibiu, 2011, (160 p.); ABRUDAN Mircea, Recenzie, în Tabor, nr.2
(VII) febr. 2013.
13. BOAMFĂ , Liliana Elena , „Sfânta Scriptură – cuvântul vieții veșnice – orizonturi
hrisostomice” , în Tabor, nr. 11 (IX) 2015.
14. BOLOCAN , Carmen – Maria, „Educația religioasă – dimensiune a educației integrale”, în
Catehetica și didactica religiei, ed. Trinitas, Iași, 2007, pp. 403 – 422.

98
15. BOTIȘ, Radu, Aspecte pedagogice și catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului nostru
Iisus Hr istos, (Cuvânt – înainte pr. lect. univ. dr. Gh. Șanta) ed. P. Ispirescu, Satu – Mare,
2013.
16. BRECK, John, „Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei” , în Altarul Banatului, nr. 1- 3/
1998, pp. 75 – 86.
17. BUD, Paula, „Șabatul -mediu de transfigurare și pregu stare a veșniciei”, în „ Studia
Universitatis Babeș -Bolyai, Theologia Orthodoxa ”, (LIV), 2/ 2009, p. 229 .
18. BULACU , pr. Mihail, „Citirea Sfintei Scripturi de către mireni” , în Glasul Bisericii, nr. 3-4/
1976, p. 345.
19. IDEM, „Însemnătatea și actualitatea interpretării ortodoxe omiletice a Sfintei Scripturi”, în
Glasul Bisericii, nr. 9-10/ 1979, p. 966 .
20. CĂLUGĂR , pr. Dumitru, „Omiliile catehetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur” , în
Catehetica, EIBMBOR, București, 1984 .
21. CÂNDEA, Pr. prof. Spiridon, Studii și art icole de pastorală ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei
Sibiului, 2002 .
22. CHIFĂR, Nicolae, „Universalitatea, valoarea și actualitatea învățăturii patristice”, în
Teologie și spiritualitate patristică, Ed.Trinitas, Iași, 2001.
23. CHIRILĂ, Pr Ioan, “Sursele iudaice ale î nvățăturii nou -testamentare despre Logos” în
Studia Universitatis Babeș Bolyai -Theologia orthodoxa , Cluj University Press, vol. 2/ 2006
24. COMAN, pr. Constantin, „Metoda statistică în cercetarea biblică”, în Studii Teologice , nr. 1 –
2/ 2000, pp. 111 -113.
25. CARA ZA, I, „Trăirea Sf. Scripturi în Biserica Ortodoxă” în Ortodoxia, nr. 2/ 1994, pp. 96 –
108.
26. CORBU , arhim. Agapie, „Principii de exegeză biblică în tratatul «Despre Psalmi»
al sfântului Grigorie de Nyssa” , în Altarul Banatu lui, nr. 10 -12/ 1999, pp. 15 -22.
27. CORNIȚESCU , E, „Sf. Scriptură în mâna credinciosului” , în Ortodoxia, nr. 2/ 1980, pp. 299 –
307.
28. DAFOUR , Xavier Leon, „Ce se așteaptă de la un exeget?” , în Mitropolia Banatului, nr. 10 –
12/ 1969, p. 542 .
29. DAVID, Petru, „Atitud ini mai noi cu privire la interpretarea Scripturii”, în Mitropolia
Banatului, nr. 3-4/ 1984.
30. FECIORU , Dumitru, „ Ideile pedagogice ale sfântului Ioan Gură de Aur”, în Biserica
Ortodoxă Română , nr. 7 – 8/ 1937, pp. 449 -486.

99
31. FOERSTER , Fr. W, „Insuficiența inte rpretării individuale a Bibliei” , în vol. Nicolae Colan –
Teologie și spiritualitate ortodoxă , Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1998, p.
203.
32. FLOROVSKY , Georges, Duhul pierdut al Scripturii (trad. de Ioan Ică) , recenzie în
Mitropolia Ardealulu i, nr. 3/ 1986, p. 16 .
33. GALERIU , pr. C onstantin, „Biblia și Ortodoxia”, în Mitropolia Banatului, nr. 9-10/ 1985, p.
591.
34. GÂRDAN , pr Gabriel -Viorel, „Așa să citim Scripturile! – Reflecții hrisostomice cu privire la
citirea Sfintei Scripturi”, în vol. Credin ță și viață în Hristos, Ed. Episcopiei, Zalău, 2011,
p.305.
35. HEREA , Gabriel , „Potențialul duhovnicesc al icoanei creștine” , în Tabor, nr. 2 (IV) 2010.
36. ILIESCU , Vasile, „Dimensiunea duhovnicească a cuvântului în orizontul credinței creștine”
în Mitropolia Ardealului , nr. 4 – 6/ 1981, p. 299.
37. IONESCU , pr. Ion, „Interpretarea exegetică” , în Ortodoxia, nr. 3-4/ 2002, p. 150 .
38. JINGA , Constantin , „Aventura căutării de sens – o istorie a exegezei biblice”, în Altarul
Banatului, nr. 4- 6/1998, pp. 14 -35.
39. IDEM, „ Cum citim Biblia?”, în Altarul Banatului, (VIII) nr. 1 -3/ 1997, pp. 69 – 74.
40. IDEM, „Problema traducerii Sfintei Scripturi: eroare, trădare, negoț sau încercare
duhovnicească” , în Altarul Banatului, nr. 10 -12/ 1998, pp. 135 -148.
41. LECCA , Paulin, „Scriptura Script urae interpres” , în Mitropolia Olteniei , nr. 1 -2/ 1985, p. 67 .
42. MARCU , Gr., „Cunoașterea aprofundată a Sfintei Scripturi” , în Studii Teologice , nr. 3 -4/
1952, p. 202 .
43. IDEM, „Necesitatea de a cunoaște și de tâlcui corect Sf. Scriptură”, în Mitropolia Banatu lui,
nr. 4-6/ 1972, pp. 204 -232.
44. IDEM, „Orientări exegetico -pastorale” ,în Mitropolia Olteniei , nr. 9 -10/1964, p. 667 .
45. IDEM „Rătăciți, neștiind Scripturile!” , Sibiu, 1938 și în Revista Teologică , nr. 1/ 1939, p. 1 .
46. MICLE, Veniamin, „Citirea și interp retarea Sfintei Scripturi după «Omiliile» Sfântului Ioan
Gură de Aur” , în Ortodoxia, nr. 2/ 1980, p. 275 .
47. MIHĂLȚAN , Ioan, „Necesitatea cunoașterii temeinice a Sf Scripturi” , în Mitropolia
Moldovei și Sucevei , nr.10 -12/ 1985, p. 715 .
48. MIHOC , pr dr. Vasile, „Actual itatea exegezei biblice a Sf. Părinți”, în Revista Teologică , nr.
2/ 1997, pp. 52 -74.
49. IDEM, „Canonul și inspirația Sfintei Scripturi”, în Ortodoxia, nr. 3/ 1989, pp. 20 -31.

100
50. IDEM, „Tipologia ca metodă de interpretare creștină a Vechiului Testament” , în Altarul
Banatului , nr. 7 -9/ 1997, p. 28.
51. MOCANU, Mihai, „Biblia în conștiința marilor oameni ai culturii” , în Teologie și viață, nr.
1-3/ 1992, p. 109 .
52. MOLDOVAN , pr. prof. Ilie, „Cunoașterea Sf. Scripturi după învățătura ortodoxă”, în
Ortodoxia, nr. 2/ 1980, p. 242 .
53. IDEM, „Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură și în Tradiție”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei , nr. 3/ 1989, pp. 9 -30.
54. NEAGA , pr Nicolae, „Importanța tradiției exegetice pentru cercetarea biblică”, în
Mitropolia Ardealului , nr. 5 -6/ 1973, p. 369 .
55. IDEM, „Iustin Suciu – Ermineutica biblică” – recenzie în Revista Teologică , nr. 4/ 1933, p
135.
56. NICOLAESCU , diac. prof. Nicolae, „Biserica Ortodoxă, păstrătoarea celor mai bune tradiții și
metode de cercetare biblică”, în Studii Teologice , nr. 3 -4/ 1952, pp. 113-133.
57. NICOLESCU , Costion , “Părintele D. Stăniloae – prieten al cuvântului, faur de cuvinte
teologice” în Tabor, nr. 2 (VIII) 2014.
58. OLARIU, protos. Cornel, „Biblia în lumina concepțiilor contemporane” , în Altarul
Banatului, nr. 7-9/ 1991, pp. 24 -33.
59. PAPAHAGI , Adrian , „Biblia în istoria cărții”, în Tabor nr. 8/ nov. 2008.
60. PETREAN , Marcel Septimiu, „ Sfânta Scriptură și rolul ei la ora de religie”, în Pedagogia,
revista ISJ Sălaj, 27.02. 2016.
61. PREDA , Constantin, „Studiul bibli c și metodele sale” , în Studii Teologice , nr. 3 -4/ 1999, p .
574.
62. PRELIPCEANU , Vladimir, „Cuvântul lui Dumnezeu în viața Bisericii” , în Studii Teologice ,
nr. 1-2/ 1972, pp. 31 -53.
63. IDEM , „Inspirația Sfintei Scripturi”, în Ortodoxia, nr. 4/ 1962, p. 463 .
64. IDEM, „Sfânta Scriptură – carte de căpetenie”, în Studii Teologice , nr. 7 -8/ 1949, pp. 467 –
500.
65. PETRESCU , Simeon, „Învățătura despre cuvântul lui Dumnezeu” , în Mitropolia Banatului ,
nr. 1-3/ 1978, pp. 17 -19.
66. SÂRBU , C, „Sf.Scriptură și folosul citirii ei”, în Mitropolia Banatului , nr. 1 -3/ 1973, pp. 6 –
15.

101
67. SEMEN , pr dr Petre, , „Educația – preocupare constantă a autorilor biblici” , în vol. Educație
și valori, editat de Casa Corpului Didactic Spiru Haret, Iași 1997, pp. 28 -43.
68. IDEM, „Vorbirea în pilde în Sfi ntele Scripturi” , în Teologie și viață , nr. 11 – 12/1992, p 28 .
69. SONEA , C, „Educație religioasă confesională sau educație ecumenică?” , în Tabor, nr. 7/
2013.
70. STAMATOIU , Dionisie, „Despre sensurile Sfintei Scripturi – noțiuni preliminarii” , în
Mitropolia Olte niei, nr. 1 -6/ 1994, pp . 45-65.
71. IDEM, „Istoricul interpretării Sfintei Scripturi”, în Mitropolia Olteniei , nr. 3 – 6/ 1995, p. 24.
72. ȘANTA , pr. dr. Gheorghe, „ Arta creștină și simbolurile – valori educative”, în Studia
Universitatis Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1/ 2006, pp. 165 -173.
73. IDEM, „Aspecte pedagogice în lucrarea Sfântului Vasile cel Mare”, în Studia Universitatis
Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1/ 2009, pp. 169 -176.
74. IDEM, „Axiologia – dominantă valorică și culturală în educație”, în Studia Universitatis
Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1-2/ 2001, pp. 127 -141.
75. IDEM, „Comuniunea cu Dumnezeu și educația spirituală”, în vol. Un neobosit slujitor al
Bisericii: P. S. Episcop – vicar Vasile Someșanul, ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2008, pp.
365-370.
76. IDEM, „Educație, cuvânt, comunicare”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai – Theologia
orthodoxa, nr. 1/ 2015, pp. 235 -244 (cu versiunea în limba engleză “Education, word,
communication”, pp. 245 – 254.
77. IDEM, „Educația cuvântului și mesajul să u transfigurator”, în Credință și viață în Hristos –
Anuarul Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012, pp. 461 -471.
78. IDEM, „Educația religioasă ca dimensiune sprirituală a ființei umane”, în Studia
Universitatis Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1/ 2008, pp. 191-204.
79. IDEM, „Educația religioasă ca valoare integrativă”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai –
Theologia orthodoxa, nr. 1-2/ 2001, pp. 181 -190.
80. IDEM, „Educația religioasă ca valoare morală și spirituală”, în Studii de Pedagogie, Cluj-
Napoca, 2001, pp . 133 -145.
81. IDEM, „Educația religioasă și asumarea valorilor”, în Studia Universitatis Babeș Bolyai –
Theologi a orthodoxa, nr. 2/ 2008, pp. 211 -227.
82. IDEM, „Educație și cunoaștere într -o lume secularizată”, în vol. Biserică și
multiculturalitate în Europa sf ârșitului de mileniu, Renașterea, Cluj -Napoca, 2001, pp.
245-259.

102
83. IDEM, „Familia, Biserica, școala – factori ai implementării valorilor creștine în educație”, în
Medicii și Biserica , vol. IV, ed. Renașterea, Cluj -Napoca, pp. 241 -251.
84. IDEM, „Împărăția lui D umnezeu – scopul și finalitatea educației religioase și spirituale”, în
Studia Universitatis Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1/ 2005, pp. 121 -127.
85. IDEM, „Pedagogia creștină în opera Sfântului Grigorie de Nyssa”, în Studia Universitatis
Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 2/ 2009, pp. 135 -141.
86. IDEM,. “Reflecții despre cunoașterea lui Dumnezeu ca întâlnire”, în vol. Omagiu părintelui
prof. dr. Ioan Ică , ed. Renașterea, Cluj -Napoca, pp. 179 -184.
87. IDEM, „Revelația divină – conținut al educației relig ioase și normă permanentă”, în Studia
Universitatis Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1-2/ 20 03, pp. 127 -141.
88. IDEM, „Sfânta Liturghie ca valoare educativă și limbaj al comuniunii”, în Studia
Universitatis Babeș Bolyai – Theologia orthodoxa, nr. 1-2/ 2004, pp. 117 -124.
89. TEȘU, Ioan, „Liturghia Cuvintelor în sanctuarul inimii și altarul minții”, în Tabor, nr. 4(VI)/
2012.
90. TODORAN , pr. dr. Simion, „Despre inspirația Sfintei Scripturi” , în Studii Teologice , nr. 5 -6/
1984, pp. 320 – 361.
91. TOFANĂ , pr. dr. Steli an, „Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi – o viziune hrisotomică
mereu actuală ”, în vol. prof. I. Chirilă, Un neobosit slujitor al Bisericii: Episcop – vicar
Vasile Someșanul , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2008, pp. 371 – 380.
92. IDEM , „Viziunea Sfântul ui Ioan Gură de Aur despre Scriptură în preocupările biblice ale
prof. Iustin Moisescu” , în Studia Theologia Ortodoxa, nr.1/ 2008, Cluj -Napoca, p. 13 .
93. VERZAN , Sabin, „Sfânta Scriptură – temei, izvor și reflectare în pictura bisericească”, în
Studii Teolog ice, nr.1 -2/ 1992, p. 32 .
94. VIZITIU , pr. dr. Mihai, „Cine citește și cine interpretează Sfânta Scriptură î n Biserica
Ortodoxă?”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-3/ 1985, p. 113 .
95. IDEM, „Sfântul Ioan Gură de Aur, exeget al Noului Testament”, în vol. Sfântul Ioan Gură,
de Aur – mare dascăl al lumii și ierarh, ed. Trinitas, Iași, pp. 22 – 49.
96. ZĂGREAN , arhid. dr. Ioan, Virtute și viețuire creștină, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2005.

103
Anexe

Reflectarea biblică a temei

„Cuvântul” – sens propriu și f igurativ

Mt. 5, 44 „ Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, bine cuvântați pe cei ce vă blestemă!”
Mt.13, 19 „De la oricine aude cuvântul Împărăției și nu -l înțelege, vine cel viclean și
răpește ce s -a semănat în inima lui; aceasta este sămânța sem ănată lângă drum Mt.13, 23 >Iar
sămânța semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul și -l înțelege. ”
Mc. 4, 14 „Semănătorul seamănă cuvântul”.
Mc. 7, 13 „ Și astfel desființați cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri ați
dat-o. Și faceți multe asemănătoare cu acestea” .
Lc. 8 ,11 „ Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu” .
Lc. 8, 21 „Mama mea și frații Mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și -l
îndeplinesc ”.
In. 8, 31 „ Dacă veți rămâne în cuvântul Meu , sunteți cu adevărat ucenici ai Mei ”
In. 8, 43. „De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să ascultați cuvântul Meu…”
In. 8, 51 „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea
moartea în veac”
In. 10, 8 „D ar ce zice Scriptura? Aproape este de tine cuvântul, în gura ta și în inima ta –
adică cuvântul credinței pe care -l propovăduim”
In. 10, 17 „ Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos ”.
I Cor. 1, 18 „ Căci cuvântul Cruci i, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu” I Cor. 2, 4> „Iar cuvântul meu și propovăduire mea nu
stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești , ci în adeverirea Duhului și a puterii”
I Cor. 12, 8> „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după
același Duh, cuvântul cunoștinței” II Cor. 6, 7> „ În cuvântul adevărului, în puterea lui
Dumnezeu, prin armele dreptății ”
Col. 3, 17 „ Orice ați face, cu cuvântul sa u cu lucrul , toate să le faceți în numele Domnului
Iisus și prin El să mulțumiți lui Dumnezeu -Tatăl.”

104
I Tes. 2, 13 „ De aceea și noi mulțumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul
ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l -ați primit ca pe un cuvânt a l oamenilor, ci, așa precum este
într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu , care și lucrează întru voi cei ce credeți.”
II Tim. 4, 2 „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă,
îndeamnă, cu toată îndelunga – răbdare și învățătură ”
Evr. 4. 12 „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit de cât orice sabie cu
două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și
destoinic este să judece simțirile și cugetăril e inimii”
Pt. 1, 23 -25 „Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. ”
I In. 2, 5 „ Iar cine păzește cuvântul Lui , întru acela, dragostea lui Dumnezeu este
desăvârșită .”

„Cuvinte” , „Scriptură ”

a) În Vechiul Testament
Ieșirea 4,15 „Tu -i vei grăi lui și îi vei pune în gură cuvint ele Mele , iar Eu voi deschide
gura ta și gura lui și vă voi învăța ce să faceți”
Ieș. 23, 22 „Spune cuvintele acestea fiilor lui Israel: De veți asculta cu luare aminte glasul
îngerului Meu și veți împlini toate câte vă voi sp une, voi fi vrăjmaș vrăjmașilor tăi și potrivnicilor
tăi le voi fi potrivnic”
Numeri 24, 16 „ Cel ce ascultă cuvint ele lui Dumnezeu , cel ce are știință de la Cel Preaînalt
și vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii îi sunt deschiși:
Deut. 11, 18 „Puneți, dar, aceste cuvint e ale mele în inima voastră și în sufletul vostru;
legați -le ca semn la mâna voastră și să le aveți ca pe o tăbliță pe fruntea voastră!”
Deut. 31,19 „ Așadar, scrie -ți cuvintele cântării acesteia și învață pe fiii lui Israel și le-o
pune în gura lor, pentru ca această cântare să -Mi fie mărturie printre fiii lui Israel.
Deut. 32, 46: „ Puneți la inima voastră toate cuvint ele pe care vi le -am spus eu astăzi și să
le lăsați moștenire copiilor voștri, ca să se silească și ei a î mplini toate poruncile legii acesteia”Iov
4 , 4 Cuvintele tale au ținut în sus pe cei ce erau să cadă și tu ai întărit genunchii care se clătinau”.
Ps. 11, 9 „Cuvintele Domnului, cuvint e curate, argint lămurit în foc, curățat de pământ,
curățat de șapte ori”
Ps. 16. 6 „ Eu am strigat, că m -ai auzit Dumnezeule; pleacă urechea Ta către mine și auzi
cuvint ele mele!.

105
Ps. 54 24 „Înmuiatu -s-au cuvint ele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeți”
Ps. 118, v. 9 ”Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvint elor Tale v 11 În
inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc ție.
v.103 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvint ele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!
v. 160 „Începutul cuvintelor Tale este adevărul și veșnice toate ju decățile dreptății Tale
Ps. 140, 4 „Să nu abați inima mea spre cuvint e de vicleșug ,”
Pilde 1 , 3 „Pentru înțelegerea cuvint elor adânci, pentru dobândirea unei îndrumări bune,
pentru dreptate, pentru dreapta judecată și nepărtinire”
Zah. 7, 7 „Nu cunoașt eți voi cuvint ele pe care le -a vestit Domnul prin graiul profeților de
mai înainte, 7, 12 >Și și-au învârtoșat inima ca diamantul , ca să nu asculte legea și cuvint ele pe
care le -a trimis Domnul Savaot prin Duhul Lui, prin graiul proorocilor celor de altăda tă”
Neemia 8, 8 „ Ei citeau lămurit bucăți din cartea legii lui Dumnezeu, iar bucățile citite le
lămureau și poporul înțelegea cele ce se citeau”
Ier. 36, 6 "Deci, du -te tu și cuvintele Domnului din gura mea scrise de tine în sul, citește-le
în templul D omnului,”

b) În Noul Testament
Mt.7,24 și 26 „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și la îndeplinește asemăna –
se-va bărbatul ui înțelept care a clădit casa lui pe stâncă .v 26.> Iar oricine aude aceste cuvint e ale
Mele și nu le îndeplinește, ase măna -se-va bărbatul ui nechibzuit care și -a clădit casa pe nisip”
Mt.10, 14 „Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa
sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre” 271
Mt.12, 37 „ Căci din cuvint ele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit”
Mt. 24, 35 „Cerul și pământul vor trece, dar cuvint ele Mele nu vor trece.” Locuri
paralele>Mc.13, 31” Lc. 21, 33 „
Mc. 8, 38> „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvint ele Mele, în n eamul acesta
desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu
sfinții îngeri”
Lc. 2, 19 „Iar Maria păstra toate aceste cuvint e, punându -le în inima sa.”
Lc. 4,22 „ Și toți Îl încuviințau și se mirau de cuvin tele harului care ieșeau din gura Lui și
ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?”

271 Conform Concordanței biblice tematice, Ed. Trinitas, Iași, 2010, reeditarea Concordantei ortodoxe redactate de pr.
Constantin CHIRICESCU și Constantin NAZARE , București, 1902.

106
Lc. 6, 47 „Oricine vine la Mine și aude cuvint ele Mele și le face , vă voi arăta cu cine se
aseamănă”
Lc. 9, 26 „ Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvint ele M ele, de acesta și Fiul
Omului se va rușina, când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri .
Lc. 9, 44 „ Puneți în urechile voastre cuvint ele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în
mâinile oamenilor”
In. 3, 34 „ Căci cel pe care l -a trimis D umnezeu vorbește cuvint ele lui Dumnezeu , pentru că
Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură”.
In. 6, 63 „ Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le –
am spus sunt duh și sunt viață”
In. 6, 68 „Simon Petru I -a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvint ele vieții
celei veșnice”
In. 8,47 „ Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvint ele lui Dumnezeu; de aceea voi nu
ascultați pentru că nu sunteți de la Dumnezeu”
In.12, 48 „Cine Mă nesocotește pe Mine și nu primește cuvint ele Mele are judecător ca să -l
judece: cuvântul pe care l -am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi.
In.14, 10 „ Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi
le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui.”
In.15, 7 „Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se
va da vouă.”
In. 5, 20 „ Mergeți și stând, grăiți poporului în templu toate cuvint ele vieții acesteia ”
In.11, 14 „ Care va gră i către tine cuvinte, prin care te vei mântui tu și toată casa ta”
Rom. 3, 2 Este mare în toate privințele. Întâi, pentru că lor li s -au încredințat cuvint ele lui
Dumnezeu”
Rom.10, 18 : „În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvint ele lor".
1 Cor. 2, 4 „Iar cuvântul meu și propovăduire mea nu stăteau în cuvint e de înduplecare ale
înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii, 1 Cor. 2, 13 Pe care le și grăim, dar nu
în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind
lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești”
1 Cor. 14, 19 „ Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvint e cu mintea mea, ca să învăț și
pe alții, decât zeci de mii de cuvint e într -o limbă străină”
2 Cor. 12, 4 „Că a fost răpit în rai și a auzit cuvint e de nespus, pe care nu se cuvine omului
să le grăiască.”

107
Efs. 5, 6 „Nimeni să nu vă amăgească cu cuvint e deșarte, căci pentru acestea vine mânia
lui Dumnezeu peste fiii neascultării.”
Col. 2, 4 „ Vă spun ace asta, ca nimeni să nu vă înșele prin cuvint e amăgitoare
Tes. 5 „ Căci niciodată nu ne -am arătat cu cuvint e de lingușire, după cum știți, nici cu
ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor”
I Tim. 6 „ Punându -le înaintea fraților acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus,
hrănindu -te cu cuvint ele credinței și ale bunei învățături căreia ai urmat”
I Tim. 6, 3 „Iar de învață cineva altă învățătură și nu se ține de cuvint ele cele sănătoase
ale Domnului nostru Iisus Hristos și de învățătura cea după dreapta credință,”
II Tim. 1, 13 „Ține dreptarul cuvint elor sănătoase pe care le -ai auzit de la mine, cu
credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus”
1 Pt. 4, 1 „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujește
cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să
se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.”
Apoc.1, 3 „ Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvint ele proorociei și păstrează cele
scrise”
Apoc. 22, 6 „Și îngerul mi -a zis: Aceste cuvint e sunt vrednice de crezare și adevărate”

Sămânță

– mijloc de perpetuare a vieții: Mt 13, 24 ; Sămânța simbol al vieții: Fac 47, 19 , 23
– sămânță binecuvântată: Is. 65, 23 ; Mt. 13, 27 –
– sămânță blestemată: Sol. 12, 11 ; Is. 57, 4 ; Pilda semănătorului: Mt. 13 ; Mc. 4 ; Lc. 8 .-

„a citi”, „a vorbi”, „a vorbi în pilde” 272

Mt. 24, 15/ Mc.13, 14 – cine citește să înțeleagă! :
Lc. 4, 16 „Și a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua
sâmbetei în sinagogă și S -a sculat să citească”
II Cor. 3 15 „ Ci până astăzi, când se citește Moise, stă un văl pe inima lor;”
Apoc. 1, 3 „Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvintele proorociei și păstrează
cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.”

272Conform Concordanței biblice, „Biblia sau Sfânta Scripturã”, ediția jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR,
București, 2001, ediție adnotată de Î.P.S Bartolomeu Anania.

108
Mt. 6, 7 „ Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor
vorbărie vor fi ascultate.”
Mt. 10, 19 „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci
se va da vouă în c easul acela ce să vorbiți;”

Sfânta Scriptură
„Această Scriptură vestită de noi”: Lc. 4, 21 ; Fapte 8, 32 ; Rom. 4, 3 ; 9, 17 ; 10, 11 ; 11, 2 ;
Gal. 3, 8 , 22; 4, 30 ; 1 Tim. 5, 18 . „Altă Scriptură nu există”: In. 19, 37 . Este scris în Scriptură
„Iată pun o piatră -n Sion…“: 1 Pt. 2, 6. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu: 2 Tim. 3, 16 .
Nu cunosc nici Scriptur a aceasta: Mc. 12, 11 . Scriptura „s -a plinit”: Mc. 15, 28 ; In. 7, 38 , 42; 13,
18; 17, 12 ; 19, 24 , 28; Iac. 2, 23 . Scriptura nu poate fi d esființată: In. 10, 35 . Încă nu știau
Scriptura: In. 20, 9 . Începând de la Scriptura aceasta, i L -a binevestit pe Ii sus: Fapte 8, 35 . Zice
Scriptura`n deșert?: 1 Cor. 6, 16 ; Iac. 4, 5 . Numiri date Scripturii: Scriptura adevărului: Dn. 10,
20. Scriptura popoarelor: Ps. 86, 6 273

273 Enzo BIANCHI , Ascultând cuvântul – pentru lectura duhovnicească a Scripturii în Biserică, Ed. Deisis, Sibiu, 2011,
p. 35.

109

Declarație

Prin prezenta , declar că disertația cu titlul Cuvântul Sfintei Scripturi. Actualitate și valoare
educativ – duhovnicească netrecătoare este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la
o altă facultate sau in stituție de învățământ superior din țară sau străinătate.
De asemenea, declar că toate sursele utilizate sunt indicate în lucrare, cu respectarea
regulilor de evitare a plagiatului:
 toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt
scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
 reformulările în cuvinte proprii ale textelor scrise de către alți autori dețin referințele
precise;
 rezumările ideilor altor autori dețin referințele precise la textele originale.

Cluj – Napoca, _______________ Masterand,
Pr. Ciprian – Eugen Copaciu
_______________________